Neam de neam, ai nostri si ai vostri au fost prieteni si s-au iubit. Desi locuim in colturi indepartate din lume, cantecele noastre isi au ecoul in refrenele voastre. Limba ne desparte, dar ne uneste inima, si ceea ce am uitat.
Venetici suntem cu totii, fie ca am ajuns de zece ani, de o suta, de o mie, doua sau patru mii de ani. Cine isi mai aminteste inceputurile si descalecarea noastra? Dupa zece ani, pozele, dupa o suta de ani, arhivele, dupa o mie cronici si legende, dupa doua mii, inscriptii in piatra, dupa patru mii, cioburi si ruine ingropate. Istoria noastra se pierde in adancimea pamantului, cu fiecare toamna de frunze moarte. Pe toti ne-a adus vantul si soarele.
In puhoiul anilor, multe am uitat. Am uitat cum ne numeam acum patru mii de ani, am uitat limba de acum doua mii de ani, ne-am uitat vecinii de-acum o mie de ani, aliatii de acum o suta de ani si colegii de-acum zece ani. Dar inima noastra nu uita. Vecini, prieteni si iubiti de ieri, ne recunoastem unul altuia tacerea, cantecul si dorul. Oriunde ne duc pasii, in ecourile cuvintelor de azi, vibreaza legamantul de eternitate ce le-am facut in vremuri uitate, in limbi uitate, dar cu aceeasi inima.
Iubirea nu cunoaste diviziuni si diferente. In ea suntem toti una, si chiar cand nu ne mai recunoastem ochii, melodia si versurile, ea vorbeste altora in locul nostru. Dusi de ea, oriunde pe Pamant ne duce vijelia de azi, ii regasim alaturi pe vecinii din vechime, pe cei spre care dorul necunoscut ne-a manat in vise, si alaturi de ei suntem mereu acasa
Alice, e emotionant tot ce ai scris. Cred ca, impotriva tuturor evidentelor, limba ne valureste, ne amesteca intr-un camp de sens miraculos pentru ca, in cele din urma, magicul din noi deschide limbile lumii unele catre altele si doar un ratacit s-ar impotrivi.
Cu prietenie,
Ovidiu Bufnila
consilier de imagine