Dan Puric este actor, scenarist si regizor. Si dansator de stepp. Si comedian. Un om cu multe fete, si fatete, si caracter. Plin de temperament, spiritual, jucaus. S-ar putea spune ca e un individ „ne la locul lui“, cu toate ca se afla acolo unde-i este locul, la Teatrul National din Bucuresti. Puric a absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica in 1985, la clasa profesorului Dem Radulescu. Calitatile de mim, revelate pentru prima oara in recitalul JOCUL (regia Traian Ailenei) ii inspira realizarea unor spectacole in care fuzioneaza elemente de pantomima, dans si miscare scenica. Astfel se naste: PANTOMIMIA; TOUJOUR L’AMOUR – de un succes rasunator. A jucat in sase filme de lung metraj. Cu aproape 5 ani in urma a legalizat „Asociatia Compania De Teatru Passe-Partout DP“, in care a adunat diferiti actori si actrite de un talent nemasurabil, colindand lumea larga cu ei si cu spectacolele realizate de Puric insusi. Trupa a fost la festivaluri renumite din Germania, Elvetia, Franta, Grecia, Slovacia, Croatia, Bosnia, Ungaria. Un mare succes a avut piesa COSTUMELE, premiera fiind la 18 martie 1999 la teatrul Nottara din Bucuresti. A urmat piesa MADE IN ROMANIA, cu premiera in Germania, la 17 august 2001, care a obtinut Premiul special pentru performanta in teatrul non-verbal la Gala Premiilor UNITER 2002. In prezent se joaca cu salile pline in Bucuresti, la Centrul Cultural European. A urmat un alt succes: HIC SUNT LEONES, prezentat in premiera la expozitia mondiala de la Hanovra, in 2000. Scenariul si regia apartinand lui Dan Puric, costumele si scenografia – celebrei Doina Levinta.
Simion Buia: Sa vorbim despre HIC SUNT LEONES… Cum s-a nascut ideea punerii in scena?
Dan Puric: Din revolta… Intr-o zi, deschizand televizorul, am vazut o parada a modei la TV5, care m-a oripilat. Am fost socat de ceea ce se numeste linia de standardizare, de industrializarea dubla a femeii ca personaj, a miscarii si a raportului costum-corp, care erau mecanizate, ducandu-ma la gandul ca astfel se facea targul de sclavi inainte, usor metaforic vorbind. Adica un soi de robotizare a fiintei umane, in care lipsea factorul cel mai important: tensiunea erotica. Acest erotism se declanseaza din raportul costum – corpul femeii si ochiul spectatorului. Care poate sa fie femeie sau barbat. Aceasta tensiune erotica, aceasta taina, acest act de sacralitate era strivit intr-o galopanta idee de a prezenta. Si lucrul acesta m-a revoltat. Am simtit nevoia sa renormalizez „treaba“, sa pun in drepturi personajul, care este FEMEIA. Dar si unicitatea cu privire la raportul nostru cu femeia. Astfel am creat spectacolul HIC SUNT LEONES. Aceasta denumire provine de pe vremea romanilor, care porniti in vasta lor lupta de cucerire infigeau, in hartile lor, cate un stegulet pe care scria „Hic sunt
leones“. Aici sunt lei. Le era frica! Acolo depana un pericol virtual. Acolo puteau fi invinsi!
Simion Buia: Bine bine, dar care este legatura femeii cu… leii? E vorba de pericolul pe care-l reprezinta femeia in societate sau pericolul la care este EA expusa?
Dan Puric: Exista un pericol, l-ati recunoscut, dar nu al femeii insasi, ci al raportului intre femeie si barbat. Nu se pune problema ca femeia e inferioara sau superioara barbatului, si nici invers, ci ca sunt unici! Si ca raportul este riscant. In parada modei vazuta la televizor acest risc care ne creeaza unicitatea vietii a fost „scos“ din existenta, iar eu, ca om de teatru, m-am simtit obligat sa dau o replica. Astfel am construit Hic sunt leones prin recul la ceea ce exista si se numeste in zilele noastre „spectacol/show de moda“. Mi-am propus sa reprezint aristocratia de neinvins a femeii intr-o democratie patriarhala mediocra. Pentru ca aristocratia presupune ierarhie. Apoi: trebuia daramat conceptul de top-model, deoarece conceptul de frumusete este foarte mobil. Daca ne uitam la Maurice Ingre, de exemplu, din academismul francez, veti vedea ca frumusetea este una „plinuta“; daca ne uitam la Rubens, acolo e cea carnala; si mai si: daca ne uitam la „Bautoarea de absint“, a lui Picasso, vom descoperi frumusetea sub o forma lasciva. Conceptul de frumusete migreaza, de la Monet la Mannet, de la grecii antici la grecii arhaici, ca sa nu mai vorbim de japonezi…
Simion Buia: Aveti si exemple literare in acest sens?
Dan Puric: Desigur. Nu mai departe de memoriile reginei Hortense, unde am descoperit o remarca de o subtilitate extraordinara. Ea scrie: „acopera nudul fara sa-l ascunzi, drapeaza formele ca sa le desenezi…“
Simion Buia: Frumos… In definitiv, ce vi se pare a fi moda?
Dan Puric: O arma a femeii, o efemerida vesnica! Iar spectacolul Hic sunt leones are aceasta plaje de provocare extraordinara, pret de doua ore.
Simion Buia: Intr-adevar, interesant spectacol. Mi-a placut ca aveti si un moment interactiv, in care cateva actrite imbracate in alb ies de pe scena, se pierd prin sala ca apoi sa ia de mana cite un spectator cu care sa danseze, bine-rau, pe podium, in vazul tuturor…
Dan Puric: Sunt mirese, stimate domn, acele femei in alb, iar ele provoaca, facind foarte interesant raportul cu barbatul! Miresele isi aleg din sala, de buna voie, diferiti barbati, mai grasi sau supli, tineri si varstnici, cu care apoi sa danseze pe ritm muzical diferit. E straniu si surprinzator deseori sa observi reactia sotiei sau prietenei respectivului domn, care brusc e ridicat de pe scaun de o superba actrita „mireasa“ si invitat la vals. Si mai seducatoare sunt uneori reactiile barbatilor ajunsi pe scena, in bataia sutelor de mii de Wati a reflectoarelor, tinand de brat sau imbratisand silueta femininelor mele artiste. Barbatii de regula se infantilizeaza, unii si-au scos chiar verighetele. Altii simt nevoia sa se joace. In acea scena se mimeaza actul de casatorie, dar pericolul ridicolului este cam acelasi ca in realitate.
Simion Buia: Si care este ideea principala?
Dan Puric: Cea pe care a spus-o Eliade in 1951, anume ca Occidentul trebuie sa iasa din provincialismul cultural.
Simion Buia: Curios cat de actuala a ramas butada, si in 2004. Mai ales daca ne aruncam privirea la americani. Atat de dezvoltati militar, si totusi atat de slabi de inger… Dar sa mai aflam cate ceva si despre trupa. Cum s-a format, cine sunt actorii, actritele? Femeia? Barbatul? Care este limbajul profesat?
Dan Puric: Un alt limbaj. Multi au zis pantomima, altii „entre genre“. Nu e pantomima! Foloseste in schimb pantomima, asa cum foloseste in alte spectacole stepul ca vehicol de transport al sentimentelor si gandurilor noastre mai rapid si mai onest. In Romania acest limbaj s-a nascut! Acum ma chinui sa cristalizez acest „limbaj“, incercand sa-l despart de invecinarile limitative, cum ar fi: „teatrul de pantomima“, sau „teatrul-dans“ ori „teatrul non-verbal“. Conceptul meu este ca in teatru nu primeaza numai arta cuvantului, ci mai ales arta comportamentului performant care este susceptibil de comunicare mult mai mare. Noi transmitem dincolo de cuvant: prin comportament, prin gestica, prin privire, prin ceea ce putem noi numi destul de infim energie, ca n-avem alt cuvant care sa acopere plaja acestei comunicari.
Simion Buia: Cine sunt, concret, acesti „comunicativi“?
Dan Puric: Actori, care au absolvit Academia de Teatru si Film. Din pacate de pe bancile scolii de teatru acesti oameni nu au iesit ca personalitati finisate, dimpotriva. Mai curand soldati. Pioni. Am depus un efort considerabil sa-i dezinvat. Sa-i fac sa fie lideri, sa aibe initiativa, sa creeze. Pentru ca ei au fost invatati sa execute. Ei nu stiau ca arta actorului, dupa 4 ani de Institut, nu este una interpretativa ci una de creatie. Si Hegel spunea: acolo unde nu a putut pune scriitorul, pune actorul. In Romania s-a transmis dictatura pe straturi si in scoli. Eu am incercat sa redau fetelor din trupa integritatea capitalului lor genetic, de femeie, in care au taina si mister extraordinar; iar baietilor capacitatea asta de a fi spontani si de a se juca, pur si simplu. Aceasta este cea mai mare problema a unei scoli de teatru. A-i schimba mental. Sigur ca am si oameni „din afara“, colaboratori mai vechi, care-mi raspund dorintelor mele afective, campului meu emotional de comunicare.
Simion Buia: Mai primiti noi membri in trupa?
Dan Puric: Da, am mai lasat usi deschise. Au mai venit „copii“ in dorinta de a juca. Dar se intampla ca la Junimea: vin multi si ramane cine poate. E o selectie naturala, datorita mai ales antrenamentelor dese, sacrificiilor.
Simion Buia: Care este satisfactia sacrificiului la actorii tai?
Dan Puric: Nu exista asa ceva. Imi aduc aminte de un interviu cu Petre Tutea, cand a fost intrebat de un ziarist occidental: „care sunt drepturile romanului?“. Tutea a raspuns: „romanul nu are nici un drept, are numai datorii, si una este fata de Dumnezeu“. Cand te sacrifici nu astepti nici un fel de satisfactie. Sacrificiul in sine e satisfactia. Aici as vrea sa ma gandesc la Gabriel Marcel, un filozof crestin occidental remarcabil, care a spus: „Occidentul are probleme, orientul are taine“. Problema se rezolva. Taina niciodata. Cu alte cuvinte, daca ai o „treaba“ pe pamant, o rezolvi, dar in clipa in care te debransezi de lucrurile astea incepe sacrificiul, si atunci devii automat ceea ce se numeste „copilul lui Dumnezeu“, nu mai apartii unor structuri „normale“. Si atunci imediat cum ai intrat in zona asta – devine plinatatea ta spirituala. Pentru ca nu poate fi vorba in Romania de satisfactie financiara. Intr-un ghetto nenorocit, in care se mai face in continuare un jalnic experiment pe noi – nu ne putem astepta la onorariul cuvenit. Noi suntem in tunelul timpului din punct de vedere politic si istoric. Dar din punct de vedere spiritulal categoric ca suntem sus.
Simion Buia: Si totusi aveti energie sa „vocabularizati“ un nou limbaj teatral in Romania!?
Dan Puric: Desigur. E necesar. Vedeti doar ce se intampla pe scena politica a lumii: istoria galopeaza, nu mai are timp, iar teatrul a ramas in spate. De aceea m-am si gandit ca teatrul trebuie sa schimbe limbajul. El nu mai face fata. Camasa dramaturgica traditionala intre Shakespeare si Cehov a ramas mica pentru suferinta umana. E mica! Sunt geniali, sunt respectati, dar e mica. Te sufoci in ea. Este racnetul atat de mare a unei umanitati in plin confort tehnologic si in plina disperare spirituala. Tavalugul acesta a strivirii Individului rupe dialogul. Dialogul inseamna diferenta. Eu am o mare bucurie ca tu esti neamt, ca tu esti ungur, ca tu esti evreu – pentru ca este diferenta! Eu m-am nascut cu aceasta curiozitate si acest miracol al diferentei. Nu cu imbecilitatea de monolit al tirnoseniei ca sunt roman. Sansa noastra este nu „hora unirii“, ci un dialog permanent si o interactiune de a aduna unul de la altul lucruri salvatoare pentru existenta noastra. Din acest motiv toate spectacolele realizate de mine „desconspira“ ochiul de copil cu care colind deasupra lumii.
Simion Buia: Actorii care joaca in HIC SUNT LEONES: Carmen Ungureanu, Ileana Olteanu, Dana Cavaleru, Violeta Totir, Oxana Moravec, Ioana Visalon, Adelaida Zamfira, Adriana Butoi, Adriana Nicolae, Ramona Cutina, Andreea Paduraru, Isabella Draghici, Cristina Ionda, Claudia Susanu, Lucian Maxim, Adrian Horobet, Richard Bovnovczki, Dragos Huluba, Ion Parea, Andrei Vasluianu, Mihai Baranga, Vlad Oancea, Silviu Oltean, Mircea Cristescu, Nicolae Nastasia, Florin Rosu. In plus participa top-modelele: Oana Kogalniceanu, Lili Stan, Alexandra Chirvasuta, Laura Gorun.
Da domnule, americanii sunt asa slabi de inger…iar vestul este asa inapoiat cultural: am fost anul trecut cu sotia romanca in Romania, in casa unor artisti si mi s-a propus sa facem un schimb de parteneri in noaptea respectiva. Asa ceva numiti dvs. dezghetare culturala? Puteam sa aflu prostii dintr-astea de la Francezi sau Thailandezi.
So long.
Doamnelor, domnisoarelor si domnilor – va invit sa prindeti curaj si sa-mi impartasiti din (ne)placerea parcurgerii acestui interviu. Ecoul Domniilor Voastre ma intereseaza!
Va doresc in continuare o zi/seara agreabila.
O discutie interesanta, in care un artist major, maestru al experimentului, are ocazia sa se “expliciteze”, sa isi decodifice mesajul. Dialogul se cantoneaza insa strict in planul artistic, evitand – desigur cu premeditare – sa exploreze valentele de razvratit – in plan social – ale artistului. Dan PURIC poate fi – si, de fapt, chiar este – si un sever critic al anomaliilor din societatea romaneasca de astazi, spirit rebel care incearca de vreo doua ori, timid, sa razbata la lumina chiar si in aceasta discutie, dar este reprimat consensual de catre cei doi interlocutori. De ce?
Dan Puric are intr-adevar capacitatea de a sintetiza esenta expresiei artistice a vremii noastre, atit de grabite spre propria ei implozie. Este deopotriva artist total, prin mijloace nonverbale, cit si actor traditional de forta. De pilda, nici un actor nu s-a apropiat mai mult decit el de personalitatea eminesciana, ceea ce el reuseste in spectacolul cu piesa Mai potoliti-l pe Eminescu, din pacate nu prea inteles de receptorii de azi, din motive foarte complexe care merita o alta discutie. Dar el a fost pentru cele doua ore ale rolului o intrupare aproape aevea a spiritului vesnic nelinistit, diperat sa atinga absolutul, pe care l-a avut Eminescu. Iar pantomima lui Dan Puric a fost de la inceput altceva, mai mult decit atit , o alta arta ce asimila si mijloacele acesteia, dar o surclasa tinzind catre fruntariile unui nou mod de expresie artistica. Am stiut acest lucru din prima clipa, de cind l-am vazut intepretind , pe cind era actor stagiar la Botosani, unde soarta mi-a prilejuit sansa de-a fi directoare a Teatrului Eminescu in acel timp si de-a-i sprijini debutul si manifestarea in acel recital neasemeni care a fost Jocul si care a insemnat iesirea la lumina a unui talent inegalabil, unic. Ma bucur ca am avut aceasta sansa,de-a „mosi cu gratie” cum a spus el insusi, aceasta nastere, ca am iunteles de la inceput unicitatea sa , ca mi s-a dat sa-l sprijin pina la cresterea aripilor – uriase – iar mai apoi sa-l admir si sa scriu despre el si despre cuplul- miracol pe care l-au format impreuna cu Carmen Ungureanu, si ea „imbobocita” artistic pe scena aceluiasi teatru si in acelasi timp. Le doresc sa nu oboseasca in a dovedi lumii ceea ce pot face si si sa nu-si uite radacinile.
Ceea ce spune Dan Puric este destul de greu de inteles de catre cel care nu a citit ceea ce ar
fi trebuit sa citeasca.
Fericit este acela care doreste sa cunoasca, care doreste sa se apropie,cumva,de ESENTA.
Dan Puric este un OM care gandeste frumos,
care doreste sa schimbe ceva prin arta sa,nu stiu daca este posibil avand in vedere faptul ca aceste lucruri trebuie sa se intample, sa fie asa cum sunt…”toata lumea zace in cel
rau”, tot ce putem face este sa ne rugam pentru
cei care sun departe de LUMINA, da, sa ne rugam din toata inima stiind ca vom fi ascultati. marta
O urare : Sa fii fericit impreuna cu familia si sa nu uiti ca esti OM nici in cele mai grele
momente ! Liniste si multa lumina tot mereu sa
ai in suflet !
Ar fi minunat sa poata intelege cat mai multi dintre colegii de breasla ceea ce vrea sa spuna
Dan Puric (sa fii mereu un exemplu pentru colegii,oamenii care te cunosc)viata este minunata daca o traiesti asa cum trebuie traita!
e un artcol foarte interesant,excelent,instructiv si cate odata surprinzator prin originalitatea ideilor exprimate in modul cel mai adequat posibil.
felicitari amandoura pentru intrebarile concise
dar pline de talc,si pentru raspunsurile clare,
eloquente,aplicabile si teoretic si in fapte dupa cum reiese din informatiile servite cu
marinimie generoasa de catre autori.BRAVO!
o singura rezerva:IMI ESTE FOARTE GREU SA INTELEG,CUM SE POATE SIMTI SUFOCAT UN ARTIST CREATOR,IN PREAJMA LUI CEHOV SI SHAKESPEARE.
ANDREI SERBAN-„LIVADA CU VISINI”la LINCOLN
CENTER,SI „NEGUTATORUL DIN VENETIA”LA COMEDIE
FRANCAISE”A DOVEDIT CONTRARIUL.SI CU CE BRIO!
itzhak bareket