Nota editorului: Acest articol a fost preluat din Forum in editia curenta, pentru calitatea lui deosebita.
Pe Forumul unui cotidian central, am citit opiniile mai multor persoane despre cadrele didactice. Cineva (presupun ca era un tanar) propunea ca toti „profii” de limba romana sa fie gazati pentru ca l-au obligat sa memoreze comentarii literare. Altul era de parere ca si „profii” de „mate” trebuie ucisi cumva, pentru ca l-au chinuit cu rezolvarea problemelor din „Gheba”.
Bun asa, mi-am zis. Iata ca tanara generatie a invatat sa-si apere drepturile si libertatea. Iata binefacerile unui sistem democratic!
Si cum ma gandeam eu la aceste frumoase sentimente si idei ale scolarilor, dintr-o data, din trecut, parca a inviat bunica mea, si am vazut-o mergand spre biserica, la slujba de duminica si oprindu-se tot mereu sa stea de vorba cu cei intalniti in cale. „Saru’mana, doamna! Saru’mana, nanasa!”…Bunica intarzia intotdeauna la liturghie. Toti oamenii o iubeau, toti o respectau, toti voiau sa-i spuna ceva, s-o intrebe ceva.
Ea le pusese creionul in mana si le descifrase tainele alfabetului.
Iar pe dealul Darabanilor, inotand prin noroiul care li se lipea de cizme, mi se parea ca veneau unchiu-meu cu matusa-mea, incarcati cu materiale didactice pentru scoala. Sambata si duminica urcau pe ulite, alunecau, latrau cainii. Se duceau sa „alfabetizeze” pe careva sau sa faca recensamantul.
Si-am „vazut” o multime de cadre didactice incarcate cu sacose, nu cu daruri, ci cu carti si caiete, sa le corecteze acasa, noaptea, sau sa faca modele de liniute si carlige pentru cei mici.
Nu e usor in invatamant. Nu stiu de ce atata lume crede ca se pricepe, de ce atata lume nu-i respecta pe slujitorii scolii si ar vrea sa-i ucida.
O conversatie cu scolarii? Ce e greu intr-o conversatie? Cine nu stie sa vorbeasca? Va inselati! Ca metoda de predare si verificare a cunostintelor, conversatia are legile ei, este o arta si o stiinta, nu e la indemana oricui. Si sunt multe alte metode, izvorate dintr-o experienta seculara, metode pe care le aplica cei din invatamant si le imbogatesc treptat.
O fi coruptie, superficialitate, o fi murdarie morala si in acest domeniu al invatamantului, ca, din pacate, in prea multe domenii din lumea asta, dar va asigur: sunt cazuri izolate.
In mai multe articole, domnul profesor Neicu denunta coruptia din scoala cu referiri concrete, cunoscute de dumnealui in oraselul moldovenesc, Harlau. Domnia-sa se arata indignat ca vede parinti aducandu-le educatoarelor pachetele „frumos impachetate”. Ce le-or fi aducand?
Sa fie, oare, vreun contract de privatizare frauduloasa? Or fi intrat fondurile PHARE pe mana educatoarelor? Ca doar nu-mi inchipui sa se alarmeze cineva ca un cadru didactic primeste vreo cutie de bomboane cu panglica si sclipici.
Rau am ajuns!
E trist, e foarte trist ca se face caz de niste nimicuri. Sunt parinti care vor sa aduca un mic dar numai din respect, din recunostinta. Sunt si parinti corupatori, care urmaresc anumite avantaje, care vin cu zambete mieroase, pretind favoruri, apoi dau drumul la barfe. Foarte urat! De ce nu sunt pedepsiti acesti corupatori? Daca sunt nemultumiti, de ce nu-si muta copilul din clasa, de ce nu reclama?
Nu trebuie sa aduceti nici un cadou la scoala! Fiti corecti! Nu aduceti nici o floare, nici un martisor, nimic! Educati-va copiii sa-i suspecteze pe profesori!
Intoarceti capul, nu stati de vorba cu cadrele didactice, si, daca se poate, scuipati-le!
Gazati-i pe „profii” care v-au chinuit!…
Vai de noi si de noi!… („Si izvoarele iti seaca,/ Sarac in tara saraca!”… Nu stiu de ce mi-au trecut brusc prin minte aceste versuri din Doina lui Eminescu si le-am scris asa, ca sa nu bocesc oleaca).
Era iarna, ger de crapau pietrele… Stateam cu paltoanele pe noi, profesorii si elevii, cu manusile, si de la catedra, vedeam picioarele copiilor. Ghete scalciate, tenisi rupti, Dumnezeule! Mi se rupea inima. Cautam sa-i ajut cumva pe necajitii acestia, apeland la parintii mai buni, mai intelegatori. De cate ori? De multe ori.
Se facea intuneric, elevii erau obositi si flamanzi, inca mai aveau ore… „Ia du-te tu…(Ma duc eu! Ma duc eu!) si cumpara cateva paini si niste salam pentru toata clasa. Tine banii!”
Industria e prioritara, scoala nu produce bunuri materiale, asa se spunea si s-a mentinut aceasta credinta.
Ba nu, domnilor! Gresiti! Invatamantul e cea mai mare,cea mai grea si cea mai importanta industrie: industria cizelarii, a slefuirii, a finisarii omului, ca om intre oameni si ca lucrator in toate celelalte ramuri ale economiei.
Unul dintre copiii mei mi-a adus odata un ananas, primul pe care-l vedeam in viata mea. Fusese intr-o excursie in Belgrad si-l cumparase de-acolo. L-am admirat cu totii, apoi l-am dus la clasa la care eram diriginta. Treizeci si sase de perechi de ochi ma urmareau intr-o liniste de inceput de lume. Un ceremonial: taiam ananasul in 36 de bucatele. Iar Georgiana, o micuta din prima banca, a venit langa mine sa ma roage sa-i dau ei frunzele care ramasesera pe catedra…
Nu ma intereseaza laudele nimanui, criticile nimanui, astea sunt cateva dintre amintirile mele, din lacra cu odoare a sufletului meu. Multe cadre didactice au astfel de amintiri.
Am avut colegi, profesori, care s-au imbolnavit din cauza prafului de creta, rezolvand nenorocitele de probleme din vestita culegere, facand scheme sau impartind fraze in propozitii. Am cunoscut profesori care au determinat viitorul multor copii, influentandu-i prin cinstea lor, prin inteligenta si cultura lor, prin exemplul lor.
Sunt salarii mici in invatamant, e stiut, unii profesori au mari greutati, cred ca e posibil sa-si incalce demnitatea, sa mai apeleze la ajutorul parintilor. Nu sunt, insa, reprezentativi.
Se comenteaza intruna ca li se cer bani parintilor. Cum sa nu li se ceara? Scrie chiar in Regulamentul scolar ca parintii TREBUIE sa ajute scoala cu fonduri banesti. Cine a facut Regulamentul scolar? De ce nu da Statul banii necesari pentru reparatii, pentru materiale didactice, de ce sunt puse cadrele didactice in situatia umilitoare de a cere?
Desi, intr-un fel, este educativ ca elevii sa vada ca parintii suporta o parte din costul bancilor stricate.
Spune domnul Neicu ca „aceasta cunoastere- a legilor si regulamentelor- ar diminua din start divergentele in trinomul invatator- elev- parinte”.
Poate ca, intr-adevar, ar diminua cumva-ceva, dar, daca ar fi mai multa omenie si intelegere, daca ar fi respect intre membrii „trinomului”, poate ca ar merge mult mai bine treburile in scoala noastra.
Imi pare tare rau ca elevii sunt chinuiti de profesori si pusi sa memoreze caiete intregi de comentarii sau sa rezolve mii de probleme. Imi cer scuze in numele acestor cadre didactice. (Am citit candva o culegere de eseuri grupate sub titlul”Acesti admirabili profesori rai”.)
Dar eu ,repet, imi cer scuze pentru „rautatea” profesorilor si am sa incerc sa explic un pic de ce se ajunge aici.
Sa nu-si inchipuie nimeni ca profesorii nu stiu ca memorarea mecanica a zeci de pagini nu e o treaba tocmai buna. Stiu, dar nu au ce face. In conditiile in care manualele sunt cum sunt, examenele, de asemenea, nu exista alta solutie daca vrei sa ajuti copiii care, in proportie covarsitoate, nu sunt in stare sa realizeze un asa-zis comentariu literar la nivelul cerut de programa scolara. De ce? Iaca de ce:
Manualele nu tin cont de primul, de cel mai important principiu pedagogic, acela al respectarii particularitatilor de varsta. Exista, de asemenea, si un decalaj evident intre manualele diferitelor clase, cerintele cresc prea mult de la un an scolar la altul. Se incalca astfel si principiile acumularii gradate a cunostintelor: de la simplu la complex, de la usor la greu, de la concret la abstract, etc. Copiii nostri, se vede treaba, cresc intr-un an cat altii-n trei.
Si-atunci, ca sa-i ajute pentru examene, verificari, evaluari,etc., profesorii ii „obliga” ,vorba vine, sa memoreze, sa rezolve probleme cat mai multe. Dar, de fapt, elevii pot sa se opuna, sa nu rezolve nimic, sa nu memoreze nimic, nu au ei deplina libertate?
Manualele noi, chipurile, „moderne”, mie nu-mi prea plac, am mai spus-o. Lecturile literare lirice, care se adreseaza sufletului, exprimand anumite sentimente, sunt de-a dreptul masacrate prin zeci de intrebari stupide. Li se pretinde elevilor sa interpreteze o opera literara la nivelul unui critic literar. Nu se poate.
Cu ani in urma, nu stiu ce m-a apucat, am vrut sa fac un manual. Citisem in ziare ca se organizeaza concurs, cu parola, comisia alege manualul cel mai bun, fara sa stie cine-i autorul.
Hai, mi-am zis, sa-mi incerc puterile.
M-am dus la Minister sa vad programa si sa aflu ce formalitati trebuie indeplinite. Un inspector m-a expediat scurt: „Cine esti dumneata, cine te-a recomandat?” „Nimeni”, am zis. „Am citit in ziar ca…parola, concurs, etc….”
„Noi avem metodistii nostri! Ia dumneata o coala si du-te in biroul alaturat, scrie ce idei ai, vor vedea oamenii nostri care fac manualele”.
Si, lamurita, am facut drumul inapoi spre casa.
Tot asa se fac manualele si acum. Bine observa nea Marin, un intelept al forumului acestuia. Metodisti au fost, metodisti sunt inca…
Ma gandeam sa mai scriu despre unele metode si procedee specifice muncii didactice, dar deja am scris prea mult. Ideea mi-a dat-o domnul Neicu prin cateva fraze din ultimul sau articol in care spunea: „Scoala trebuie sa inceapa cu interesele pe care le aduce copilul, sa le explice, sa le prezinte pe intelesul sau”.
Acu’, zic si eu asa: daca e sa ne luam dupa ceea ce scriu unii pe forumuri…, „interesele” scolarilor par ar fi cam dubioase. Si mai spune domnul profesor Neicu: „Mai potrivit ar fi promovarea metodei active, in locul rigiditatii, ordinii si disciplinei care erau un sine-qua-non”.
Au, s-a referit, oare, domnul Neicu la metoda centrelor de interes fondata de medicul-pedagog Ovide Decroly? Intreb, fiindca nu am patruns prea bine intelesul frazei. Daca la aceasta metoda s-a referit domnia sa, atunci- toata stima!
Si eu cred ca nu trebuie aruncata la gunoi o experienta pedagogica de elita. L’ecole par la vie, pour la vie”, aceasta este esenta metodei lui Decroly. Scoala este o societate in miniatura.
Dar cine-l mai citeste astazi pe Decroly?
Si toata aceasta framantare, (manuale, programe, examene, comentarii, culegeri de probleme, pedagogi vechi, pedagogi noi, Decroly, Claparede, creta, note, proiect didactic, corectari, teze, spune poezia, de ce n-ai terminat tema, nu mai copia, scrie din mintea ta, recapitularea finala, planificarile, sedinte, consfatuiri, nu mai arunca hartii pe jos, noile grile de notare: ce prostie! curriculum (!),teste, teste, uite capacitatea, nu e capacitatea, de ce te muti din locul tau, sa vii cu parintii la scoala, nu mai sariti pe banci, serbarea de sfarsit de an, etc.) pentru cine? Pentru cine aceasta framantare?
Numai si numai pentru elevii nostri.
Inchei, rugandu-va din tot sufletul sa fiti mai ingaduitori cu noi, iertati-ne noua greselile noastre, voi, elevii nostri, dragii nostri elevi…