O întâmplare despre care de mult mă gândesc să scriu, pe care la rândul meu am auzit-o povestită dar care este atât de scurtă, simplă şi de naivă încât nu mă îndoiesc nici o clipă că este reală.
O fetiţă de câţiva anişori, îmbiată insistent de mamica ei să mănânce zile şi săptămâni şi luni şi ani de-a rândul („Papă mami, că e bun, papă că e bun”) i-a răspuns într-o bună zi: „Dacă-i bună, papă tu!”.
„The End” ar spune unul dintre copiii mei, privindu-mă fix ca să-mi vadă reacţia în faţa surprizei acestui final brusc. Adică întâmplarea cu pricina se opreşte aici. V-am avertizat că e o poveste scurtă.
Fapt este că în familia noastră replica micuţei a devenit proverbială. O folosim în legătură cu mâncarea (când nu ne place), dar am extins-o şi la diverse chestiuni care implică activităţi cu o doză de răspundere, cum ar fi lecţiile sau curăţenia. Am extins-o şi la relaţii cu diferite persoane dar şi la diversele sfaturi pe care le mai schimbăm între noi.
De câte ori ni se spune că este bine să acţionăm într-un anumit fel, oferindu-se ca motivaţie numai acest „este bine”? Încercaţi să rememoraţi şi veţi vedea că în realitate majoritatea îndemnurilor care ni se adresează, presupuse a se transforma în acţiuni ale noastre, ne sunt adresate fie fără a ni se oferi justificări, fie în numele concluziei (interlocutorului) că aşa este bine.
Până aici nimic neobişnuit. Pe de o parte este natura comunicării să fie practică, iar cea mai mare parte a schimburilor noastre de mesaje cu lumea înconjurătoare se derulează în contexte care nu au nevoie de explicaţii suplimentare. Pe de altă parte, este de presupus că interlocutorii noştri, în dorinţa (naturală, cel mai adesea) de a-şi promova punctul de vedere, ne prezintă acţiunile pe care le aşteaptă de la noi ca fiind bune, fie că sunt sincer convinşi de asta, fie că au dubii sau, mai rău, încearcă să ne inducă în eroare. Dar nu despre cei care adresează îndemnuri îmi propun să vă chem la o temă de reflecţie, ci despre cei care le ascultă. Motivul este simplu: lumea e plină de emitenţi de mesaje. Piaţa de oferte de căi de urmat este practic nelimitată. Cât de mari compromisuri suntem însă dispuşi să facem, acţionând în direcţia pe care majoritatea ne-o indică a fi bună în opinia ei, ori afirmând lucruri şi făcând gesturi pe care majoritatea le consideră bune, pentru a le câştiga cât mai multora simpatia? De răspunsul la această întrebare cred că depinde integritatea caracterului ficăruia dintre noi.
Artistotel considera curajul ca fiind acea calitate fără de care nu putem realiza nimic în viaţă, aşezând-o alături de onoare în centrul calităţilor umane. Din punctul meu de vedere, curajul este integritate în acţiune. Adică, în termeni artistotelieni, (sau mai degrabă în completarea lor) o acţiune nu merită calificativul de curajoasă dacă nu are şi onoare. Nu orice acţiune riscantă izvorăşte din curaj. În fapt, printre acţiunile reprezentând gesturi disperate, frică, violenţă, dorinţă de a forţa, etc., etc., adevăratele acte de curaj sunt de o mare raritate.
Dar de unde am pornit de fapt, vă mai amintiţi? De la „Dacă-i bună, papă tu!”. Am ajuns la integritate şi curaj pentru că am vrut să vă propun spre comentarii ideea că de fapt aşa se naşte curajul: întrebând de ce trebuie să facem una sau alta, de ce trebuie să găndim într-un fel sau altul şi verificând că aceia care ne îndeamnă să procedăm într-un fel sau altul aplică ei înşişi ceea ce ne predică nouă, posibil cu efectele pe care le propovăduiesc.
Oh, stimate domn, iar utilizati cuvinte cu care mediul nostru comun nu este obisnuit! Onoare? Vai, dar aici e vazuta adesea ca rautate. Cand cineva nu te poate manipula, nu te poate determina sa faci ce vrea el (ea), refuzul fiind chiar onoarea, incearca sa-ti patrunde un subconstient cu mesaje dese cum ca esti rautacios, egoist etc. Spuneti lucruri foarte inteligente si de mare normalitate, lucru rar, dar aproape inutil aici.
Oricum, succes!
Parafrazand expresia „Daca-i buna, papa tu!” se poate spune : „Daca esti multumit de starea tarii, voteaza-l la toamna iarasi pe Basescu!”. S-ar putea insa ca „surprizele” privind starea tarii dupa acordul cu FMI, sa apara abia dupa ce trec alegerile prezidentiale!
Potrivit sau nu mediului in care va aflati, intelesul propunerii mele de meditatie se bazeaza si pe faptul ca in ACUM incercam sa stimulam cititorii sa dialogheze, sa puna intrebari, sa nu se lase manipulati.
Jurnalismul pe care incercam sa il profesam este militant, dar nu pentru o cauza speciala ci pentru adevar. Asemenea acelui copil, incetand sa inghitim „galustile” care ni se servesc in sos de propaganda, cream o noua realitate in care curajul nu mai este un gest inutil iar onoarea are totusi sens. Cel putin „mancam” si noi si autorii pe care-i publicam ceea ce servim cititorilor? Eu zic ca da.
Domnule Ştefan Maier,
Problema ridicată de dumneavoastră este manipularea adevărului. Ea apare deoarece însăşi definirea adevărului este manipulată.
Df: Propoziţia A despre obiectul B este adevărată dacă şi numai dacă la comparea lui A cu B reiese identitate.
Pentru a se stabili adevărul lui A oamenii au creat metoda ştiinţifică. [1] Se demonstrează logic, teoretic, deductiv, cu propoziţii că A este adevărată. [2] Se verifică apoi prin testare experimentală, observaţie în natură şi utilizare practică. Ceea ce rezultă este adevărul ştiinţific. El este cert, altfel de frică nu ne-am mai sui în avion, tren etc.
Nenorocirea este că unii ne manipulează cum că fiecare om are adevărul lui, că adevărul nu este unic etc. Să nu îi mai credem pe ticăloşi, să avem gândire proprie.
Arghirescu_alexandru@yahoo.com
Domnule Arghirescu Alexandru,
(am avut un coleg in scoala generala cu numele dv.!) – nu va contrazic, asa este. Articolul propune totusi o metoda simpla, la indemana oricui, ca prima modalitate de eliminare a manipularii: a se verifica daca aceia care ne indeamna sa facem una sau alta sunt dispusi sa faca ei insisi ceea ce ne spun noua sa facem. Sa manance ceea ce ne dau noua sa mancam.
Aplicati de exemplu acest principiu clerului care indeamna la smerenie, modestie si post. Cateodata ma intreb de unde au capii bisericilor burtile alea enorme? Desigur, intrebarea este si retorica si metaforica.
Este aplicarea principiului biblic (talmudic) „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” sau cum spun englezii „You should put your money where your mouth is”.
Adevarul, Cinstea, Onoare si imi permit sa adaug, Demnitatea, se cunosteau pe vremea lui Aristotel, din discursuri si filozofii. Azi, in societatea noastra moderna, cred ca lipsesc cu desavirsire.
Dle Maier,
Nu acesta este firul potrivit, dar daca dl Clej imi reaminteste in mailurile pe care mi le trimite pentru a-si justifica cenzura la care imi supune unele postari, pe care nu le poate „demonta” altfel si, neacceptand sa se scuze, repet, imi reamintesteca va datorez niste raspunsuri, atunci pe langa scuzele pe care le repet fata de dvs, referitoare la o eroare neintentionata, dar care cred ca va ramane obsesia dlui Clej de cate ori se supara pe mine, doresc sa raspund maxim de sintetic la intrebarea dvs privind corectitudinea politica la care cand v-am raspuns detaliat pe acel fir din urma, mi-ati cerut o parere personala desi eu cred ca si atunci o exprimasem.
Asadar prin corectitudine politica in exces, inteleg cam tot ce inteleg multi oameni de cultura romani si ma refer la Patapievici, Plesu, Puric etc, si poate daca voi mai avea ocazia asa cum am mai spus, voi reveni la subiect cand in revista voi gasi exemple potrivite, daca voi gasi, eu de altfel dorind sa nu mai gasesc decat doar pe la comentarii si nu la articole.Dar recunos problema asta este insiduasa si de multe ori ma surprind si pe mine, influentabil fiind, transgresand regulile proprii pe care mi la impun.
Domnule Atanasiu,
În primul rând ar trebui sa încetati cu aceasta manie a persecutiei, care nu cred ca-i intereseaza pe cititorii revistei ACUM.
În al doilea rând, mie mi-ar fi rusine sa-i pun alaturi pe doi intelectuali de valoare ca Patapievici si Plesu cu unul ca Dan Puric. Dar asta spune multe despre dumneavoastra si nationalismul – ortodoxist pe care tineti cu tot dinadinsul sa-l promovati (si va promit ca in revista ACUM nu veti avea niciun fel de succes). De altfel, veti putea citi un interviu cu Patapievici în care face tandari acest nationalism gretos.
În sfârsit, placa cu „corectitudinea politica”o scoateti ori de câte ori sunteti în pana de argumente si nu întelegeti ca lumea din 2009 nu mai e cea din 1989 si poate chiar nici cea din 1999. De pilda, când ati luat apararea doctoritei românce rasiste din Marea Britanie.