Ne trebuie o altă Republică, pe ruinele acesteia, una în care va trebui, înainte de toate, să alegem mai înţelept forma de guvernămînt. Acum, după diagnosticarea eşecului republicii semiprezidenţiale, pare mai simplu, suntem obligaţi să alegem una din formele pure, nehibride. Este de ales, prin urmare, între republica prezidenţială şi cea parlamentară, amîndouă cu avantajele şi dezavantajele lor. Pentru a alege însă bine, va trebui s-o facem gîndindu-ne nu la persoane, cum am procedat la începutul deceniului trecut, ci la interesele reale ale ţării. Dacă vom alege republica parlamentară cu gîndul la „dictatorul” Băsescu, n-am făcut nimic. Cum nimic nu vom face nici dacă optăm pentru republica prezidenţială, avînd în faţa ochilor „ineficienţa” Parlamentului aborigen de acum. Pentru că o Constituţie bună nu se face doar pentru azi şi eventual pentru un viitor de cîţiva ani, ci pentru decenii, chiar secole. Constituţia americană datează de 230 de ani şi a mai primit de-a lungul timpului doar cîteva amendamente. E adevărat, este o Constituţie foarte scurtă, foarte clară, nu cuprinde reglementări care nu sunt propriu-zis constituţionale, cum este cazul textului Iorgovan, şi a fost creată de Părinţii Fondatori cu gîndul la America, nu la vreo persoană socotită providenţială în momentul istoric al conceperii, redactării şi adoptării sale de către reprezentanţii statelor ce-au întemeiat Uniunea.
Dacă alegem republica prezidenţială, este limpede că şeful statului va fi ales prin vot universal şi va trebui să aibă prerogative care ţin de puterea executivă. Indiferent dacă optăm pentru sistemul american, în care preşedintele este, în fapt, şef al guvernului, ori pentru cel, să spunem, francez, în care preşedintele are un control extrem de puternic asupra acestuia, preşedintele deţine efectiv puterea de a guverna. Este un preşedinte „jucător”, pentru că acestea şi sunt prerogativele sale constituţionale, ceea ce nu este cazul în republica noastră hibridă de acum. Preşedintele numeşte şi revocă guvernul, care este doar confirmat de parlament, are la îndemînă instrumente pentru dizolvarea parlamentului, dacă acesta intră în „stop joc” ş.a.m.d. Are, prin urmare, foarte multă putere efectivă, nu doar simbolică. Tocmai de aceea, în cazul acestui tip de republică, Constituţia prevede şi instrumente foarte precise de control al preşedintelui, pentru eventuala situaţie în care ar deraia de la comportamentul democratic spre unul autoritar sau dictatorial. Un control parlamentar, dar şi unul prin intermediul unei justiţii puternice şi cu adevărat independente. Să nu uităm că, în Statele Unite, Nixon a trebuit să-şi părăsească postul înaintea terminării mandatului din pricina scandalului Watergate, iar Clinton a fost supus procedurii impecheament-ului, întreruptă înainte de a se ajunge pînă la suspendarea din funcţie doar datorită bruştei îngăduinţe a republicanilor, care nu au dorit să compromită instituţia prezidenţială, mai importantă în opinia lor decît aventura extraconjugală a lui Clinton. Deşi obiectul procedurii fusese de fapt sperjurul de care se făcuse vinovat preşedintele şi nu adulterul în sine!
Oricît de eficientă pare republica prezidenţială, ea poate trece prin situaţii foarte dificile în condiţii de coabitare, deci cînd preşedintele are o culoare politică, iar majoritatea parlamentară altă culoare. Prin această împrejurare „neplăcută” a trecut Francois Mitterand, preşedinte aproape un mandat cu o majoritate ostilă, iar acum se confruntă cu ea preşedintele George Bush. Fiind însă republici pur prezidenţiale, în ciuda dificultăţilor, Mitterand şi-a putut duce la bun sfîrşit mandatul, iar Bush are toate şansele să se descurce. Prerogativele de care dispune i-au permis, de pildă, celui din urmă să trimită contingentele suplimentare în Irak în ciuda opoziţiei Congresului SUA. În republica noastră semi-prezidenţială, preşedintele ales prin vot universal, are prerogative limitate, care-i restrîng accesul la guvernare, care-l împiedică să poată fi în sens strict constituţional un „jucător”. El numeşte premierul, care îşi trece guvernul prin Parlament, dar nu-l poate şi revoca. Participă la şedinţe de guvern, pe care le prezidează de altfel, poate trage premierul ori diverşi miniştri de urechi, dar acţiunile sale nu au consecinţe obligatorii. În cel mai bun caz, se descarcă. Plecat la drum cu o majoritate favorabilă foarte fragilă, acum se confruntă cu una ostilă, care îi doreşte suspendarea. Faptul a fost extrem de vizibil în şedinţa comună a camerelor din ultima zi a lui februarie, cînd votul pentru formarea comisiei de anchetă a fost covîrşitor, ceea ce echivalează cu un vot masiv împotriva D-sale. Preşedintele s-a trezit într-o situaţie de „coabitare” în cel mai nepotrivit sistem de guvernămînt, republica semi-prezidenţială! Din acest motiv, căruia i se adaugă conflictul cu premierul, sistemul politic este complet blocat.
Din cele scrise pînă aici, s-ar putea crede că, în ce mă priveşte, aş înclina către o republică prezidenţială propriu-zisă. Nimic mai puţin adevărat! Optez pentru oricare tip pur de guvernare, cu o uşoară înclinaţie spre cea parlamentară, deci în care preşedintele este ales de Parlament, puterea sa este mai degrabă simbolică, iar prerogativele puterii efective sînt foarte reduse. De ce? Din mai multe motive. Mai întîi, pentru că într-o ţară în care, de la domnitorii medievali la Carol al II-lea, Zelea-Codreanu, Antonescu, Ceauşescu etc, naţiunea s-a tot bazat pe „lideri providenţiali”, a opta pentru un preşedinte cu puteri depline mi se pare riscant. Nu pentru că acum, în condiţiile apartenenţei la NATO şi UE, ar mai putea deraia cineva spre autoritarism sau dictatură, acest lucru nu cred că mai e posibil!, ci pentru că trebuie să învăţăm să credem mai mult în instituţii, în legi şi proceduri decît în persoane. Un motiv, deci, pedagogic, mai degrabă decît unul politic. În al doilea rînd, pentru că acest tip de republică evită „coabitarea” şi, chiar dacă ar accepta-o, aceasta nu poate dăuna performanţelor guvernării. În fine, pentru că guvernările parlamentare, fie monarhii constituţionale, precum în Anglia, Olanda, regatele scandinave, Spania, fie republici, precum în Germania, Austria, Elveţia etc, funcţionează mai bine, sînt şi ţări foarte prospere, decît cele prezidenţiale, cum este sora noastră Franţa, pe care nu ne săturăm s-o tot imităm… măcar parţial! Desigur, pentru ca o asemenea republică să funcţioneze bine, este necesar un cu totul alt parlamentarism decît al nostru, atît de ineficient şi devenit în timp atît de impopular încît electoratul, dacă ar fi pus să aleagă, ar alege o republică prezidenţială fără să clipească, fără să stea pe gînduri pentru a vedea dacă una parlamentară nu e, totuşi, mai avanatjoasă. Dar despre reformarea parlamentarismului aborigen în episodul următor.
alegerea de catre parlament a presedintelui desi ar fi foarte practica, nu ar mai permite romanului sa aiba impresia ca poate sa-si aleaga conducatorul. parlamentul investit cu asemenea prerogative ar fi urat cu si mai multa tarie. de ce nu s-ar initia de acum pregatirea romanilor pentru restauratia monarhiei constitutionale, cu tot ce presupune aceasta, care restauratie ar asigura ceva mai multa stabilitate, cel putin la relatia sefului statului cu parlamentul si guvernul. vedeti un rege sau regina jucatoare? vedeti un parlament agregandu-se pentru suspendarea regelui?
Argumentele dumneavoastra pentru oportunitatea unei republici parlamentare nu mi se pare adecvate. In fond ele se bazeaza pe recunoasterea preferintei populatiei pentru o republica prezidentiala, mai precis pentru un lider puternic.
Argumentele mele pentru oportunitatea unei republici prezidentiale de tip american sunt urmtoarele:
– dificultatile de coabitare de tip francez sunt minimizate
– riscul de totalitarism este practic nul in conditiile in care facem parte din Comunitatea Europeana.
– un astfel de sistem corespunde cu ce ar vrea majoritatea oamenilor acum si i-ar motiva sa se intereseze de treburile publice, cu consecinte asupra cresterii culturii lor politice.
– nu mai trebuie reformat urgent parlamentarismul romanesc actual
– pe durata unei astfel de a treia republici se poate face o reformare fireasca a parlamentarismului actual, in paralel cu cresterea culturii politice a populatiei, si astfel se poate trece la o a patra republica, mai aproape de idealul participativ grecesc.
Eu consider ca nu este nimic rusinos in a recunoaste faptul ca, dupa cinzeci de ani de comunism, nu avem filosofii care ne trebuie si specialisti in drept constitutional de calibru. Nu este oare marxismul o filosofie anti-statala? Bineinteles ca este.
In 1866, dupa lunga perioada de dominatie otomana, am fost ca natie intr-o situatie similara. Am optat, fara fasoane, pentru adaptarea la conditiile noastre a constitutiei belgiene, care a servit bine Romania pina la desavirsirea unirii.
Alegerea formei de guvernamint – republica prezidentiala sau parlamentara – trebuie decisa de populatia Romaniei prin referendum. Alegerea modelului concret, trebuie sa o faca intelectualii romani reuniti in conclav (nu parlamentul!). Alegerea membrilor acestui conclav ar trebui sa fie votata, uninominal, tot the electoratul roman.
Republica prezidentiala de inspiratie americana pe care o preconizam in „A Vision of Romania in the Third Millennium” si federalismul ar fi foarte potrivita pentru situatia actuala a Romanei. Frica de dezintegrare statala sau tiranie sunt practic niste gogorite, dat fiind statutul actual al tarii de membru NATO si UE.
Problema cea mai grava este absenta crestinismului real la romani. Religia crestina nu inspira la noi actiunea politica, este numai slujnica acesteia. Principiul separarii puterilor sau federalismul se bazeaza in esenta lui pe principiul crestin de impartire a puterilor – intre parlament si justitie sau executiv, intre puterea centrala si cea locala. Acest „power-sharing principle” este specific numai societatilor occidentale cu puternice traditii crestine, nu le veti intilni, spre exemplu, in tari islamice sau in China confuciana! Nu intimplator, in tara in care traditia crestina a fost refuzata ideologic de filosofi, adica in Franta, puterea executiva este abuziv de puternica, subminind celelalte doua puteri ale statului democratic.
La noi, Tariceanu nu vrea sa imparta atributiile cu presedintele, suspectez ca nici acesta din urma nu este interesat sa imparta puterea cu Tariceanu sau cu parlamentul, s.a.m.d. Aceasi situatie este valabila si in cazurile Iliescu sau Constantinescu. Cum rezolvam aceasta carenta?
ERATA Doresc sa cer scuze cititorilor dumneavoastra pentru dezacordurile care s-au strecurat in ecoul meu la „Republica” 3 a domnului Antonesei. Ciobi, informaticianul nostru, a decis sa reformateze statiile liceului tocmai cind aveam de lucru.
La paragrafele II si III ale ecoului, va rog cititi „ar fi potrivite” in loc de „ar fi potrivita”, „frica … este o gogorita” in loc de
„gogorite” „principiul… nu este intilnit” in loc de „nu sunt intilnite”, s.a.m.d.
Profit de acest prilej pentru a reaminti colegului L. Antonesei faptul ca unii sociologi americani au supranumit sistemul parlamentar de tip Westminster – care presupune numirea primului ministru si a guvernului de catre parlament – „dictatura electiva”.
Nu numai ca „nu avem filosofii care ne trebuie si specialisti in drept constitutional de calibru”, ci nu avem in general oamenii care ne trebuie. Raul este mult mai adanc. De fapt, oamenii sunt cei care sunt, vorba ceea: „lucram cu materialul clientului”.
Romania are nevoie acuta de oameni si de caractere, nu de programe perfecte si de sisteme de guvernare potrivite, toate astea fiind, in lipsa oamenilor si a caracterelor de valoare (care sa aplice programele respective), simple forme fara continut. Orice sistem de conducere ar exista, daca polii de putere ar fi conducatori adevarati, nu ar exista absolut nici o problema. S-ar intelege intre ei, spre binele tarii, si ar rezolva divergentele.
Programele si succesele vin de la sine, odata ce ai oamenii si caracterele care trebuie. Degeaba gasim forma de conducere cea mai adaptata Romaniei, daca ne lipsesc oamenii.
Pai asa ce-o sa facem, de fiecare data cand se alege un nou presedinte sau se numeste un nou premier, schimbam forma de conducere a statului ca sa se modeleze dupa mofturile unuia sau altuia? Eu zic ca mai curand conducatorii romani trebuie sa se plieze, sub imperiul responsabilitatii pe care si-o asuma atunci cand preiau carma puterii. Nu pliem sistemul dupa unul sau altul, ci oamenii se pliaza dupa interesele Romaniei.
De ce conteaza in primul rand oamenii si caracterele, si abia apoi vin formele? Pai, spre exemplu la fotbal, degeaba sunt cel mai bun antrenor/conducator din lume, si aplic cel mai bun plan tehnico-tactic, daca antrenez o echipa formata din gloabe de fotbalisti. Daca nu am fotbalisti, material uman, nu pot castiga nici macar Cupa ziaristilor, chiar de-as fi cel mai bun antrenor din lume.
Cu Republicile astea, a 2-a, a 3-a, a 9-a, nu e nici o branza, a se vedea cazul Frantei, care sunt la a n-a Republica, unii vor sa treaca la Republica n+1, etc. Si tot nu le merge bine (a se vedea numai revoltele de acum un an, din „banlieux”, care sunt numai un prim semn…), desi au schimbat/imbunatatit Republicile ca pe ciorapi. Frectii la picior de lemn, atata timp cat nimeni nu a pus punctul pe „i” in privinta adevaratelor probleme ale Frantei.
Domnule Dumitriu,
Va respect punctul de vedere si cred ca suprinde ceva adevarat, anume ca omul sfinteste locul, cum se spune.
Pe de alta parte aceasta nu inseamna ca institutiile nu pot fi schimbate. Ele sunt doar instrumente pentru oameni, ele nu sunt „Romania”, ci servesc Romania.
Unele tzari au institutii de traditie consolidate si eficiente, nu au de ce sa le schimbe (Marea Britanie, de ex.). Alte tzari au dat in boala rationalismului cum este Franta si le schimba des, nu sunt in masura sa apreciez daca prea des.
Alte tzari, cum este si a noastra, sunt tabula rasa dupa comunism, cam la fel cum eram dupa fanariotzi. Orice tip de institutie democratica este nepotrivita pentru starea actuala a populatiei, dupa dezastrul crearii omului nou, pentru ca au reusit sa il creeze si este cel corupt pe care il vedem azi. Potrivit pentru noi ar fi probabil un sistem de tip medieval, cu vasali si duci, etc. Cum Europa si bunul simtz nu ne permite asta, este inevitabil sa cautam un tip optim de consitutie democratica, desi suntem constienti ca e o forma fara fond, ca fortzam istoria.
Intrucat cel de acum disipeaza prea mult puterea, in opinia mea republica a treia este necesara, in forma argumentata in ecoul anterior.
Toate cele bune,
Virgil Iordache
Suntem un popor nu numai vegetal, ci si feminin. Ne place sa avem un conducator (rege, presedinte, cneaz, secretar general de partid si de stat, imparat, ce-o fi, numai mare si tare sa fie!) hotarat, puternic, viril socio-politic, un mascul dominant. Romanul isi doreste un „mana de fier” care sa-i decida totul in viata, sa-i spuna ce si unde are de facut, sa-l inteleaga, sa-l aprecieze, sa-l laude nemasurat, sa-i dea iluzia ca e important, sa-l apere si sa-i faca dreptate.
Daca cele de mai sus sunt adevarate, atunci ce rost are sa alegem un sef de stat de la care sa asteptam totul, dar sa nu fie el insusi puterea executiva? Indiferent de modalitatea in care vor fi alesi seful statului si parlamentarii, indiferent de impartirea prerogativelor, romanul va privi la alesul nr 1 ca la un doamne-doamne terestru si va astepta de la el sa decida totul. In fond, romanul isi doreste un tiran omenos. Sa ne amintim ca pe vremea lui Ceausescu erau mai putin cei nemultumiti de lipsa drepturilor decat cei nemultumiti de lipsa bucatelor.
Probabil ca ni se potriveste modelul american, desi nu suntem deloc americani. In USA, exista un echilibru al puterilor, intr-o ecuatie in care parametrul „presa” este esential. USA este realmente un stat de drept si riscul de a se acumula prea multa putere intr-o singura mana este atenuat si de puterea opiniei publice, si de forta puterii judecatoresti, si de echilibrul legislativului.
La noi, cu eterna noastra iubire de „voda”, exista permanent pericolul de a aluneca spre un stat de drept comun, pentru ca avem conducatorii pe care ii merita inteligenta noastra politica si pentru ca „alesii” sunt oglinda noastra.
Domnule Iordache,
va dau un exemplu: dupa ultimele evolutii politice, se pare ca nimeni in interiorul PSD nu e capabil sa franeze ascensiunea (pana unde?) lui Marian Vanghelie. Toata lumea zice ca Vanghelie e o gluma proasta, dar vad ca tot urca pe scara puterii. Sa presupunem, prin absurd, ca intr-o buna zi il avem pe Vanghelie primar al capitalei (ambitia lui declarata), si intr-o buna zi chiar prim ministru.
Pai, intr-o astfel de situatie, puteti sa construiti cele mai minunate institutii, ce folos daca se cocoata in fruntea minunatelor institutii vreun Marian Vanghelie?
Sa nu ma intelegeti gresit, nu spun ca discutiile pe teme instutionale nu au nici un sens. Dimpotriva, spre exemplu am vazut ca exista in Luxemburg un Minister al Claselor de Mijloc. Foarte interesanta idee, nu?
Insa, in contextul actual al Romaniei, cu o seceta mare de politicieni de valoare, mi se pare a pune carul inaintea boilor prin concentrarea discutiilor pe teme institutionale. Daca e sa facem precum in urgentele medicale, prima urgenta e totusi aducerea la suprafata a unor politicieni de valoare, reprezentativi, care sa poata conduce bine pe cei care ii aleg. Abia apoi, odata ce in fruntea bucatelor sunt niste oameni de valoare, ne putem ocupa de optimizarea lor institutionala, pentru a le creste randamentul.
Aveti dreptate, romanilor le place in principal de Voda, nu de boierii sau parlamentarii din jurul lui. Acestia nu au incredere in alesi, si au toate motivele sa nu aiba deoarece alesii isi vad aproape exclusiv de interesele lor, nu ale electoratului. Este o caracteristica esentiala a psihologiei colective la romani care trebuie luata in considerare atunci cind este aleasa o forma de guvernamint sau alta.
Prima republica parlamentara a avut un sfirsit lamentabil, conducind la dictatura carlista si crimele legionarilor. Actuala republica semi-prezidentiala, daca nu suntem atenti si nu schimbam macazul la timp, s-ar putea sfirsi la pieptul generos al lui Gigi Becali, care nu isi ascunde dispretul pentru parlamentarismul de tip dimbovitean, dispret impartasit si de o buna parte a populatiei Romaniei.
Actualul parlament are in comun cu cel interbelic faptul ca dispune de cladire noua si somptuoasa, dar este ticsit de oamenii vechiului regim. Bordel nou, tirfe batrine, pentru a il parafraza pe Constantin Argetoianu, care se referea la componenta Frontului Renasterii Nationale…
Desi personal nu sunt francofon, sunt totusi francofil. Cine isi poate imagina filosofie moderna fara un Descartes, separarea puterilor fara Montesquieu, arta culinara fara sosurile frantuzesti ?
Cu toate acestea, sistemul politic francez nu poate fi emulat cu succes in Romania, fapt indubitabil dovedit de experienta revolutiei si tranzitiei la noi.