Scriam în aceastǎ paginǎ, în urmǎ cu puţine sǎptǎmâni, cǎ din moment ce în parlament deciziile se iau aproape exclusiv pe baza aritmeticii majoritǎţii (nu în sensul în care dacǎ unii deţin 60% din mandate şi ceilalţi – 40%, patru decizii din zece sunt favorabile minoritǎţii, ci în sensul în care majoritatea îşi impune inflexibil punctul de vedere), o bunǎ parte din banii publici cheltuiţi în aceastǎ instituţie sunt curatǎ risipǎ. Evoluţii recente mǎ fac sǎ cred cǎ am fost prea optimist. Nu numai cǎ parlamentul nu mai este locul în care legile se dezbat (Encyclopedia Britannica ne spune cǎ etimologia cuvântului ar sta în francezul „parler” – a vorbi), dar nici mǎcar locul în care se legifereazǎ.
Recentul caz al Legii Educaţiei este revelator. Constatând cǎ în comisia parlamentarǎ dezbaterile se îndreaptǎ cǎtre concluzii neconvenabile, guvernul a hotǎrât cǎ este cazul sǎ ia parlamentului dreptul de a amenda proiectul de lege şi a recurs la contestata asumare parlamentarǎ. Curtea Constituţionalǎ a formulat o concluzie sibilinicǎ, demnǎ de Pristanda: „Curat violare de domiciliu (a se citi: de Constituţie), da’ umflaţi-l (a se citi: asumarea merge înainte)!” şi, în lipsa unei Curţi Supraconstituţionale care sǎ desluşeascǎ ce a vrut sǎ zicǎ cea dintâi, revenim la logica expusǎ de domnul preşedinte înainte ca motivarea Curţii sǎ fi fost transcrisǎ (dupǎ dictare?). Adicǎ, o fi fost conflict de neconstituţionalitate, dar rǎmâne cum ne-am înţeles.
Un alt exemplu grǎitor referitor la înlocuirea dialogului cu conflictul în legislativul românesc l-a constituit ocuparea, în urmǎ cu câteva luni, a celor douǎ posturi vacante de la Curtea Constituţionalǎ. Bunul simţ ne-ar spune cǎ, de vreme ce parlamentul trebuia sǎ numeascǎ doi judecǎtori, unul ar fi trebuit numit de cǎtre majoritate şi unul de cǎtre opoziţie. Ei bine, nu, a funcţionat principiul „majoritatea ia totul”, aşa încât ambii magistraţi validaţi au fost cei nominalizaţi de cǎtre PDL (asta, dupǎ ce al treilea post vacant fusese desemnat de cǎtre Preşedinte). Sǎ ne mai mirǎm cǎ imparţialitatea CCR este pusǎ la îndoialǎ?
Recent, guvernul a anunţat intenţia de a promova, tot prin asumarea rǎspunderii, Legea salarizǎrii unitare. Motivaţia e asemǎnǎtoare: timpul e scurt, existǎ obligaţii faţǎ de FMI etc. Desigur, nimic nu împiedicǎ, din punct de vedere constituţional, ca guvernul sǎ utilizeze acest procedeu ori de câte ori doreşte. La fel, opoziţia are dreptul sǎ se opunǎ, introducând tot atâtea moţiuni de cenzurǎ. Numai cǎ, în aceastǎ eventualitate, rolul parlamentului se reduce la acela de a constata, în mod repetat, valabilitatea unui truism – acela cǎ opoziţia este în minoritate.
Pentru asta nu avem nevoie de comisii de specialitate, experţi parlamentari etc. Ba, mai nou, constatǎm cǎ nu prea mai avem nevoie nici de Birou permanent, de vreme ce s-a hotǎrât cǎ deciziile se pot lua cu majoritatea membrilor prezenţi la şedinţǎ. Cu alte cuvinte, preşedintele Camerei poate sǎ se aşeze pe scaun, sǎ declare şedinţa deschisǎ, sǎ ridice mâna şi sǎ declare adoptatǎ orice decizie. Încep sǎ dau dreptate domnului Preşedinte, care cerea acum un an reducerea numǎrului Camerelor şi pe cel al parlamentarilor.
Aşa cum funcţioneazǎ de la o vreme încoace, parlamentul s-ar putea sǎ devinǎ mult mai eficient. Poate, de asta avem nevoie într-o situaţie de crizǎ. Numai cǎ, în acest fel, nu vom avea niciodatǎ un sistem de legi coerent. Sǎ revenim la Legea Educaţiei. Ea va fi, cel mai probabil, promulgatǎ în forma doritǎ de guvern. Numai cǎ, odatǎ ce se va schimba majoritatea parlamentarǎ, sǎ zicem, odatǎ cu viitoarele alegeri, noul executiv va dori sǎ impunǎ o altǎ lege a educaţiei (va spune cǎ este necesarǎ reformarea învǎţǎmântului). Îşi va impune punctul de vedere printr-o altǎ asumare a rǎspunderii. Deci, peste doi ani, elevii se vor confrunta din nou cu alte reguli, şi tot aşa la nesfârşit – cum de altfel se întâmplǎ de douǎzeci de ani încoace. Totul convergând spre continua deteriorare a învǎţǎmântului.
Acest mecanism exclude progresul instituţiilor statului. Cea mai bunǎ dovadǎ a faptului cǎ actualul sistem, bazat pe conflict, nu ne aduce nimic bun este faptul cǎ revizuirea Constituţiei, operaţie asupra cǎreia sunt de acord toate partidele politice, a fost uitatǎ. Înfiinţatǎ în urmǎ cu şapte luni, Comisia de revizuire a Constituţiei nu s‑a întrunit pânǎ azi niciodatǎ. Este evident cǎ, odatǎ pierdut exerciţiul negocierii între partide, o asemenea comisie nu va reuşi niciodatǎ sǎ producǎ acordul necesar al douǎ treimi din numǎrul parlamentarilor.
Aşadar, am ajuns sǎ avem o democraţie originalǎ, bazatǎ pe dictatura majoritǎţii. Aparent, ea face lucrurile sǎ se mişte (legile sunt adoptate), doar cǎ se mişcǎ pe loc.
exista o problema, dar nu sint sigur ca este cea prezentata de dvs
mergind pe linia dvs de argumentatie s-ar putea sustine ca si guvernul ar trebui sa fie de „uniune nationala”; sau, ducind lucrurile la absurd, 60% din zi ar trebui sa respectam legile propuse de pd-l-udmr si 40% pe cele propuse de psd-pnl; sau legile sa fie o devalmasie de articole contradictorii, eventual cu procente atasate
cine va purta responsabilitatea legislatiei din aceasta perioada? in mod firesc, partidele aflate la putere; atunci nu este la fel de firesc ca acestea sa-si poata promova legislatia propusa prin programele cu care au cistigat alegerile? daca electoratul nu va aprecia aceasta legislatie, la urmatoarea runda va vota altfel; si da, in cazul acela, respectivele partide vor putea schimba la rindul lor ce cred de cuviinta si vor raspunde pentru schimbarile pe care le vor face
opozitia are ocazia in perioada asta sa se prezinte electoratului ca o alternativa mai buna, poate evidentia punctele slabe in programul puterii, poate propune variante mai bune de care puterea poate sau nu sa tina cont, poate chiar prevesti catastrofe la o adica si, daca acestea se vor intimpla, va creste in ochii alegatorilor; insa puterea trebuie sa-si poata realiza programul (pe cit ii duce capul si vointa); altfel, dupa ce ii vom judeca?
ori la noi, din ce se vede, legile importante din programul puterii sint ori blocate cu totul, ori intirziate cu anii de opozitie; noi, ca alegatori, nu vom avea habar daca programul lor ar fi functionat, dar vom vota probabil cu psd-pnl pentru ca situatia in tara nu este pe placul nostru; abia astea mi se par semne de democratie originala
Stimate domnule Kivu,
Ati facut o analiza foarte corecta si lucida a situatiei. Dar nu inteleg ceva.
Cand un parlament e slab, cu multe partide dar fara o majoritate clara si solida, legile risca sa nu fie aprobate sau sa stea in dezbatere mult mai mult decat necesar. Un guvern ce guverneaza intr-o astfel de legislatura exhiba o instabilitate pe masura, fiind el insusi rezultatul coalitiilor de conjunctura.
Cand un guvern sta pe o majoritate parlamentara solida, este mult mai stabil si poate sa-si impuna programul de guvernare fara nevoia de a face compromisuri cu opozitia, sau, mai rau, sa fie nevoit sa renunte la parti din acest program.
Ambele situatii sunt perfect plauzibile si permise de un sistem pluri-partinic, democratic, in care functioneaza separarea puterilor in stat. Sigur, exista riscul „dictaturii” unui guvern cu majoritate in parlament, dar atata timp cat sistemul o permite, nu avem de aface cu o neregula. It’s not a bug, it’s a feature.
Sunt curios ce modificari credeti ca sunt necesare, astfel incat sistemul sa-si pastreze calitatile enumerate mai sus, dar sa previna astfel de „derapaje”.
Cu riscul de a deturna discutia, marturisesc ca atunci cand am citit titlul articolului m-am gandit la altceva.
Este vorba despre un fenomen tot mai des intalnit in societatea romaneasca. Democratia prost inteleasca, laolalta cu alti factori, genereaza in multi concetateni de-ai nostri atitudini periculoase, spre exemplu:
– ungurii sunt „la noi in tara”, drept urmare ei „trebuie sa se duca la ei in tara” daca doresc sa vorbeasca si sa scrie in limba maghiara;
– 80% din populatia Romaniei se declara crestin ortodoxa, in consecinta prozelitismul altor culte si religii trebuie oprit;
– persoanele LGBT traiesc intr-o „societate heterosexuala”, drept urmare acestea trebuie sa isi ascunda identitatea sexuala pentru a nu „polua mintile” celorlalti, sau chiar sa caute „tratament psihiatric”;
– tiganii sunt „periculosi” si „indezirabili”, in consecinta comunitatile satesti, de bloc etc. trebuie sa poata supune la vot dreptul acestor etnici de a face parte din comunitate
si lista poate continua.
Cei care emit astfel de judecati au impresia ca o idee capata legitimitate in mod automat, atata timp cat este foarte populara. La urma urmei, asa arata democratia pura, in care orice decizie poate fi supusa scrutinului. Nici n-am mai avea nevoie de justitie, votul popular fiind un instrument mai mult decat adecvat pentru stabilirea vinovatiei sau nevinovatiei acuzatului.
Exident, ceea ce uita proponentii acestor idei periculoase pentru societate este ca drepturile garantate individului de catre Constitutie si de catre tratatele internationale la care Romania este parte primeaza. Drepturile omului nu sunt negociabile, nu se discuta, nu se decid prin vot, nu variaza de la o „zona folclorica” la alta.
Se naste, inevitabil, mitul institutiilor europene venite sa faca legea in tara noastra, sa interfereze cu felul in care „noi” am inteles „de veacuri” sa ne guvernam. Acordarea de drepturi minoritatilor devine un „atac” la autoritate, o „incercare de subminare” a suveranitatii nationale.
Sunt prea tanar ca sa stiu, dar ma intreb incotro se indreapta o societate cand e strabatuta de undele intolerantei asa cum se intampla cu cea romaneasca. Ce urmeaza? Cum pot fi stinse valvataile urii, alimentate zi de zi de o clasa politica incompetenta, de un nivel de trai tot mai scazut, de o criza economica, sociala si morala?
Absolutizarea principiului majoritatii se intampla acum, la nivel social. Devenim niste brute din toate punctele de vedere. Imi pare rau ca inchei intr-o nota asa de pesimista.
Va multumesc.