Zilele trecute am avut o discutie cu cineva. El era de parere ca regimul libertatii absolute duce la o disolutie completa a individualitatii; ca aceasta, dezorientata risca sa se piarda in nediferentiat, in „pasta umana”. El aplica chestia aceasta la studenti, care nu trebuie lasati sa se formeze la intamplare, ci au nevoie de un „directorat” de constiinta, care sa ii orienteze. Bine, i-am replicat eu, un asemenea directorat inseamna control ideologic si e inadmisibil.
Daca largim paradigma la scara unei societati e dezastru, pentru ca „directoratul” va avea tendinta sa prescrie tuturor ce au de facut. Si cine are certitudinea ca drumul pe care il arata acestia nu e cel gresit sau cel putin nepotrivit, macar pentru unii dintre cei carora le este impus?
Asa ca, pana la urma – ii spun – e preferabila disolutia individualitatii din democratie, agresiunea informationala si dezorientarea data de lipsa unei directii, decat controlul ideologic – oricat de bine intentionat ar fi. Iar in democratie, intotdeauna sunt vehiculate mai multe modele pe care cineva, daca vrea, poate sa le adopte. Inlocuim selectia ideologica cu una naturala, de afinitate.
Problema in ce priveste toleranta in democratie, el o punea astfel: democratia tolereaza, dar mesajul elitelor este foarte greu de identificat, deoarece individul este supus mereu agresiunii informationale, bombardamentului informational care il va duce in cele din urma la plafonare sau la ratacire. El credea ca afinitatea sau baza intuitiva nu este suficienta pentru a asigura formarea individului intr-un asemenea model de societate, si ca avem nevoie de o autoritate formal instituita, pentru ca cele informale nu reprezinta un reper intr-o lume confuza. E o marca a gandirii totalitare?…
Da, democratia tolereaza elitele, dar le pune pe acelasi nivel cu impostura, cu prostia agresiva si zgomotoasa – le da tuturor posibilitati si sanse egale de manifestare. Astfel elita nu mai este „elita” dintr-un model ierarhizat al lumii, ci o alternativa egala dintre multe altele, fiecare dintre ele adresandu-se global si nu structural la adresa unei societati potential nediferentiate. Asta inseamna sanse egale pentru toti, sau nesanse egale pentru toti? Eu inclin totusi spre modelul unei societati libere, plurale s.a.m.d. Dar cum explicam reactionarismul „elitist” al unora de la noi? Reminiscente ale totalitarismului, infectie…
Intr-un model liber, deschis, elita isi pierde valoarea simbolica acumulata in timp – intangibilitatea prestigiului, pentru ca ii lipseste soclul; ea trebuie sa confirme, sa fie mereu in competitie, pentru ca oricand poate veni un „nebun” care sa o puna in discutie pe baze cat se poate de concrete, nu simbolice! Asa se explica atitudinile ofuscate ale boierilor nostri; mirarea lor in fata lipsei de reverenta a unora formati altfel, care au alergie la socluri si la ideea de prestigiu justificat prin „noblete” – care nu are nimic de-a face cu uzul democratiei „culturale”, cu confirmarea valorii prin confruntare, oricand este nevoie. Prestigiul nu mai este un lucru in sine, sau o idee platonica la care o data ce ai avut acces, te-ai impreotit pe viata, ci, dimpotriva, un lucru pe care trebuie sa il probezi cat se poate de des. Sau mai bine zis, are prestigiu cine rezista testului de „falsificare”, ca sa-l parafrazez pe Popper. Democratia tolereaza impietatea, si de asta divinitatile sunt obligate sa se manifeste, ca altfel se aseaza praful peste ele. La noi, zei urcati cu macaraua pe socluri – atat din cauza comunismului, cat si pt ca suntem un popor idolatru – profereaza blesteme la adresa unei societati care incepe sa prinda viata dupa inghetul comunist.
Epoca eleata s-a dus, suntem toti heraclitici, pantarhei – timpul curge, si daca nu esti in pas cu el, ramai in urma. Nu exista alt prestigiu decat al celui ce alearga cot la cot cu tine, pe acelasi drum. Prestigiul eleatilor a devenit solidaritate, iar bietii eleati – fosile.
Ne puneti probleme, domnule. Si asemenea probleme nu se rezolva stand intr-un picior la colt de strada. Sunt grele. Daca in virtutea regulii democratiei lasi pe tineri nestructurati sa nu credeti cumva ca ei nu se vor structura.
Daca un educator vrea sa-i castige pentru a-i forma conform convingerilor sale atunci un altul va lupta sa-i castige pentru a-i forma in alt fel. Niciodata individul nu ramane nesolidificat intr-un fel.
Eu de exemplu vreau niste generatii viitoare care sa nu mai aiba nici un viciu cel putin de natura trupeasca cum ar fi excesele si abaterile nutritionale, excesele si abaterile in autoconservare precum si abaterile si excesele sexuale. Vreau acest scop realizat pentru ca stiu ca biologicul uman in forma actuala va avea perspectiva indelungata si pana la adevarata sa devenire este bine ca tinerii sa nu mai consume zadarnic timp, substanta si energie in experiente sortite esecului si sa se centreze asupra adevaratelor sarcini umane.
Dusmanul, care se considera superior, va urla si va ridica steagul democratiei strigand impotriva mea: „Iata ideologul, iata dictatorul educational si cel social in germene! Lasa tinerii in voia naturala, democratie, popor, libertate etc”. Dincolo de aceste cuvinte-masca se ascunde o crima si dincolo de crima, criminalul. El va propovadui alcoolismul, drogarea, fumatul, homosexualitatea, imbuibarea si risipa materiala ca fiind manifestari ale libertatii si nu manifestari ale distrugerii omului.Iata inselaciunea la care se supune tineretul din vremea aceasta.
Si eu vreau libertate. Dar eu vreau adevarata libertate, care este dincolo de prostie si porneste din spirit si nu din slobozirea tendintelor animalice ramase in om de cand era o masa diforma de materie.
Cred ca proverbul romanesc „cum iti asterni, asa dormi…” ar fi un suficient numitor comun pentru oricine, tineri ori mai mult decat tineri, sa-si distinga locul pe care il ocupa. Nu cred ca are cineva mai mult decat merita cu exceptia unora a caror caruta, chiar daca nu a doua zi, intr-o zi tot se rastoarna daca nu-si merita locul.
Tinerii oricat de „originali” de rebeli ar fi, au totusi un dram din mostenirea parinteasca simpla spirituala si care va atarna in maturizarea lor volens-nolens. Asadar’ eu raman cu ochii pe ei…. pe tinerii de mai toate democratiile si-mi repet in minte o vorba de-a mamei: „dragu’ meu, fa cum crezi ca-i mai bine si vei reusi”
Domnului Zob Ghe (dupa tipicul comunist):
1. Nu inteleg care este reprezentarea dvs. despre un tanar structurat/destructurat. Ce refuz sa inteleg eu ca „structurat” este omul cu convingeri definitive. Iar o generatie de tineri fara convingeri definitive mi se pare cel mai bun lucru pt o Romania care a avut atata de suferit de pe urma oamenilor „cu convingeri”, fie ele de dreapüta sau de stanga. Prefer „ironistul liberal”al lui Rorty, daca ma intelegeti. Dar nu intru in detalii… Cred ca cu cat numarul de esecuri individuale e mai mare, cu atat scande sansa unui esec colectiv de tipul comunismului sau al fascismului. Asa ca nu-mi fac griji daca tineretul de acum „greseste”: sa greseasca, ca are de unde invata!
2. O generatie fara vicii… Compatimesc un asemenea visator. Traim intr-o lume reala, formata din oameni reali. Cum sa nu aiba ei vicii? De aici vine „mizeria” oricarei utopii, dle Zob, din credinta ca putem construi aici, pe pamant, o societate ideala, avand la dispozitie materialul uman pe care il avem. Si astfel apar crimele justificate in numele „mai binelui” – care, dupa parerea mea, sunt cu mult mai condamnabile decat crimele pur si simplu. O bruta ucide prin natura ei. Un om indoctrinat crede ca o face in numele „mai binelui”. De asta nu iubesc eu ideologii si „oamenii cu convingeri”. Augustin, dupa erezia lui Platon, a intuit foarte bine principiul oricarei utopii, dand totodata si solutia. Nu poti construi o cetate ideala cu oameni reali – imperfecti. Perfectiunea ramane atributul lumii divine. De asta el imparte lumea in doua: Civitas terrena si Civitas Dei. Dumnezeu, numai el, prin bunavointa sa, are posibilitatea perfectiunii. Utopistii se substituie lui Dumnezeu. Si noi avem o multime de utopisti de colt de strada: oameni convinsi ca au solutii, ca detin solutii salvatoare. Adevarul e ca asemenea solutii nu exista.
3. Paragraful care debuteaza cu „Dusmanul, care se considera superior …” este inacceptabil din punctul meu de vedere. Este o dovada de gandire totalitara, din pacate. Nu cred ca trebuie sa impartim lumea in buni si in rai, in cei care poseda adevarul, dreptatea, si ceilalti, pe care in numele adevarului si dreptatii noastre sa ii marginalizam sau sa-i ucidem. Au si ei dreptatea lor… De asta refuz din principiu orice tendinta de marginalizare a minoritatilor de orice fel: natoionale, sexuale, religioase (vezi cazul MISA) etc. Cu acest aliniat al dvs., ma simt in plina epoca socialista.
4. Daca vreti si dvs. libertate… Domnul meu, nu exista libertate adevarata sau neadevarata, la fel cum nu exista adevar sau dreptate in sine. Libertatea este o chestiune reala, nu una „adevarata”. Cate „ideologii” (teorii) ale adevarului a cunoscut umanitatea pana acum? Adevarul se schimba, dupa cum se schimba si oamenii. Am sa invoc exemplul cel mai banal, pe Pascal: „Adevar dincoace de Pirinei, eroare dincolo…” Cine asociaza adevarul cu libertatea a facut deja un mare pas spre tiranie, pt ca presupune ca detine o solutie si totodata ca, in numele idealului, poate sa o impuna si altora.
Asadar grilele de valori variaza in timp si spatiu. Asta inseamna ca omul grec sau omul epocii patristice nu va avea acelasi sentiment al valorii ca omul timpurilor noastre. Pe de alta parte, inseamna ca omul european nu va avea aceeasi grila de valori cu omul extremului orient sau al islamului. Asta e bine sa intelegem. Daca un calugar vine si cere lumii penitenta dupa un cod moral scos din Vasile cel Mare, nu trebuie sa ne miram ca va fi luat in deradere. Pt ca acel cod e rezultatul contextului epocii respective, care valoriza altfel lucrurile decat epoca noastra. Pe scurt, daca valoarea suprema pe atunci era asceza, valoarea suprema acum e banul. Asta nu inseamna ca oamenii de atunci erau mai buni sau mai rai, ci ca orientarea lor in lume era diferita. Cred ca nici o epoca nu a atins gradul de libertate, de confort si de etc pe care l-a atins epoca noastra (in partea capitalista a lumii, in partea care a evoluat normal, ferita de ideologie). De asta trebuie sa privesc cu „intelegere” excesele dvs de la paragraful 3 – legate de prezumtivul rau al societatii democratice.
MODUS VIVENDI (Fel de a trai)- expresie latina care traduce dorinta de a gasi un mod de viata individual sau de convietuire între doua sau mai multe persoane aflate în litigiu (sau popoare), carora li se cere sa se suporte reciproc. Uneori se reuseste pe calea dialogului, alteori nu si atunci, din nefericire poate interveni forta brutala sau „dialogul armelor”. Pentru a se evita o deteriorare totala a relatiilor interumane, deci când doua sau mai multe persoane au ajuns în conflicte, ele pot studia si stabili, prin concesii reciproce, posibilitati de coexistenta pasnica. Cu alte cuvinte, pot gasi un /modus vivendi/ temporar si de ce nu, permanent. Astfel de acorduri pot interveni, de exemplu între parinti divortati, dar preocupati si constienti de soarta copiilor, spre a evita consecinte cu repercusiuni nefaste asupra lor, parintii ramân formal împreuna, într-un /modus vivendi/ acceptând reciproc propria libertate, fara a recurge la dispute, adica civilizat.
Expresia /modus vivendi/ mai poate fi folosita si pentru a desemna traiul excentric pe care si-l permite o persoana, LIBERTATEA în toate sensurile, apartinând individului, fara însa a depasi LIMITELE bunei-cuviinte si fara a ignora ETICA.
NIMENI nu poate impune individului un /modus vivendi/ sablon, cu exceptia celei profesionale, pentru ca atunci se poate ajunge la ANARHIE.
În materie de viata particulara, un parinte poate si trebuie sa impuna copilului prin educatie, o disciplina ferma. Un sef de stat, un guvern se poate impune fata de poporul care i-a ales, cu conditia ca primordial ei însisi sa respecte Legile elaborate, dând dovada de CINSTE si COERENTA.
SCOALA este un „instrument” pe care profesorii trebuie sa stie cum sa-l „mânuiasca”, cu competenta si discernamânt, numai asa putându-se impune, pentru a transmite discipolilor disciplinele respective, urmând ca acestia sa-si completeze cunostintele /ad libidum/.
Maxime latine: „Non scholae, sed vitae discimus” (Nu învatam pentru scoala, ci pentru viata) sau „Longum est iter per praecepta, breve et efficax per exempla”- (Lunga e calea prin învatatura, scurta si cu succes prin exemple).