Recunosc.
Copilaria mi-a fost marcata de prezenta in casa a unui televizor alb-negru, cu lampi, avand un ecran burtos incastrat intr-o cutie de lemn, fapt ce-l incadra mai degraba in categoria obiectelor de mobilier, decat in randul electrocasnicelor. Lemnul sau maroniu, rotunjit la margini, ii dadea un aer bonom si elegant, ridicandu-l cu o clasa peste frivolele carcase plasticate pe care le zaream in cataloagele nemtesti de electronice.
Insufla respect si te facea sa-l privesti cu toata seriozitatea, indiferent de programele difuzate. Monocromia imaginilor nu o percepeam ca pe o saracie a tehnologiei romanesti, ci ca pe o garantie a credibilitatii. Alb-negrul diseca necrutator realitatile muncitoresti, sporea eficienta sedintelor de partid, imprima onorabilitate cheliei lui Kojak. Pai cata incredere as mai fi avut eu in spiritul de luptator al unui tovaras din C.C. daca l-as fi vazut roz la fata? Asa ii descopeream o paloare cenusie, semn indubitabil al framantarilor sale legate de bunastarea intregului popor.
Televizorul alb-negru era cel mai eficient cenzor. Filtra totul. Cine v-a spus, tovarasi, ca decadenta masina Ferrari este o superba limuzina de culoare ROSIE? Priviti-o! E de un cenusiu infiorator! In fiecare meci, exista o formatie care purta „echipament inchis pe micile dumneavoastra ecrane”. Natura nu inverzea. Cel mult decolora cu un ton de gri sobrietatea campului socialist.
La revolutie, televizorul meu alb-negru a trebuit sa pactizeze cu incendiarele transformari democratice. A stat deschis non-stop, cu lampile duduind, cuprins de frenezia revolutionara. M-am temut pentru el. Credeam ca nu va suporta schimbarea de regim. Dar, surprinzator, nu a barait nici o secunda. Avea un sonor perfect si o imagine oglinda. Parea ca fusese special proiectat pentru a transmite revolutii in direct. Daca pe strazi se scanda „Armata e cu noi”, in casele romanilor se soptea „televizoarele sunt cu noi”. Fara ajutorul pantecoaselor tuburi catodice, noua putere post-decembrista ar fi vorbit la bec.
Prin 91, batranul activist camuflat in cutia de lemn marca Electronica a fost inlocuit de un altul, de sorginte japoneza. Imperialismul daduse astfel o serioasa lovitura de imagine perceptiei mele cromatice. Un frivol curcubeu se raspandea in sufragerie, cotropindu-mi existenta adolescentina. Pielea femeilor devenise roz, nisipul galben si marea albastra. Nimic nu mai era ca in trecut. Pana si Stan si Bran aveau reflexe albastrui pe chip, lucru care m-a indispus multa vreme.
De atunci, privesc spre ecranul televizorului meu color si vad lumea in sistem Pal Secam. Totul seamana cu recuzita unei papusi Barbie. Prea mult fard, prea mult roz. Dar continui sa visez in alb-negru. La fel cum, in copilarie, un televizor bondoc ma invatase ca viata e doar un film in lumini si umbre. Si avea dreptate.
Felicitari!
O POZA perfecta a realitatilor romanesti din anii de glorie a devenirii (recte, maturizarii) noastre politico chicso-comisocio-economico-etc.,careia i-as mai adauga si purecii alb-negru de pe ecranele multor zone geografice din „Eroica Romania” supravietuitoare a atator privatiuni spirituale. Ar fi atatea de adaugat incat…ce mai….
Felicitari!
Cu stima, Dumitru