Intrucat primesc semnale de la postarile din portal si din ACUM, citesc uneori inaintea editorilor materialele asupra carora ei se vor apleca pentru a le da drumul on-line. Asa se face ca in clipa in care am primit contributia pentru Forum a lui Marian Deaconescu (Nea Marin – “Esenta Omlui? Libertatea”) ca raspuns la contributiile Adrianei si ale lui G. Zob, am stiut imediat despre ce voi scrie in editorialul din aceasta saptamana.
Nu numai ca am stiut, dar in loc sa fac altceva care credeam, pana la venirea acelui e-mail, ca este mai urgent, am inceput imediat sa scriu si probabil n-o sa ma opresc pana nu spun, aproape dintr-o rasuflare, ce am de zis.
Ei bine, eu nu cred ca esenta Omului rezida in Libertate. Libere sunt si animalele, inclusiv in a dispune de propria lor viata, (este cunoscut exemplul pitigoiului care se sinucide in captivitate, sunt cunoscute spiritul de sacrificiu al parintilor pentru pui sau al cainelui pentru stapan) toate actiunile disperate care depasesc instinctul de conservare pornind dintr-o decizie luata la nivelul sistemului nervos central, care pune intr-o contradictie catastrofala o lume acceptabila si o realitate insuportabila.
Veti spune ca nici Solidaritatea nu are de ce sa fie o trasatura exclusiv umana, cu atat mai putin “Esenata Omului” – cum incerc sa sugerez in titlu. Ce este solidaritatea? Dincolo de definitii academice, fireste. Cred ca solidaritatea incepe atunci cand avem rabdarea sa ne ascultam aproapele fara un scop imediat. Atunci cand facem o donatie abstracta, cum ar fi un sprijin pentru victimele unui cataclism natural din alta tara, despre care nu am auzit vorbindu-se decat la televizor, fara sa ne gandim ca este de datoria “altora” sa ii ajute. In general, atunci cand, indiferent cat avem de putin, suntem constienti ca altii au mai putin decat noi si le putem oferi ceva din ceea ce ne prisoseste, (macar si un cuvant de incurajare!), doar pentru ca facem parte din aceeasi specie si pentru ca dorim sa facem parte dintr-o lume mai generoasa, mai buna, mai umana (in contradictie cu “o lume a junglei”).
Priviti in jurul dv. Incercati sa gasiti un obiect care nu are incorporat in el, invizibile, sute, mii, milioane de cuvinte, exclamatii, simboluri. Nu veti reusi. Aceasta aura nevazuta a lumii materiale in care ne miscam, in care fiecare obiect (sau concept) are un nume si cineva a vorbit despre el, este probabil esenta lumii pe care se construieste tot ceea ce ne diferentiaza de animal. Suntem solidari inainte de orice, pentru ca vorbim aceeasi limba. Chiar inainte de a vorbi aceeasi limba, suntem solidari pentru ca… vorbim! Pentru ca avem nume (chiar daca diferite) pentru ceea ce vedem in jur, pentru sentimentele noastre, pentru prietenie, pentru cate si mai cate, inclusiv pentru cele pentru care n-avem nume.
Imi pun adesea problema solidaritatii si din perspectiva Construirii. Ingustand unghiul deci, de fiecare data imi dau seama ca oriunde suntem mai mult de doi oameni, pentru a construi cu un numitor comun este nevoie de un compromis, cat de mic. Putem fi (constructiv deci vorbind) solidari cu noi insine in proportie de 100% (desi chiar si acestea sunt cazuri foarte rare, la urma urmelor putini stim cu precizie ce vrem sau nu avem o viata parazitata de contradictii sau piste false) dar in mod cert din perspectiva constructiei nu putem fi solidari suta la suta cu altcineva (desi putem sa facem parte dintr-o grupare politica avand tendinte asemanatoare). Daca grupul nostru creste, avem din ce in ce mai putine lucruri in comun. Ajungand un “imperiu”, ne “destramam”.
Morala? Trebuie sa exista o alta masura a solidaritatii. Solidaritatea nu trebuie masurata prin capacitatea de a construi, prin rezultatele ei. Ar insemna sa atribuim solidaritate furnicilor sau albinelor, despre care se stie ca isi mentin musuroaiele sau roiurile prin distribuirea unui hormon specific reginei. Solidaritatea trebuie sa fie in esenta un act gratuit. Ajut sau ascult pe cineva nu pentru ca vreau ceva de la acel cineva, nu pentru ca suntem supusii aceluiasi dictator care ne-a inregimentat sub acelasi drapel, retoric sau hormonal, ci pur si simplu pentru ca asa am chef si asa consider ca este omeneste. Iar ca sa inchei o idee, sinuciderea, anularea definitiva a capacitatii cuiva de a fi solidar, mi se pare actul suprem de egoism.
Am scris aceste randuri pentru ca intr-adevar ma consider solidar cu cititorii aleatori ai acestor ganduri – pe cei mai multi nu-i voi cunoaste niciodata si nu urmaresc sa obtin nimic de la ei. M-as bucura insa, fara doar si poate, sa cunoastem si alte pareri, la fel de subiective ca si cea de mai sus, despre aceste dileme pe care altii, mai fericiti, le-au rezolvat de mult …
Sint de acord ca solidaritatea este o conditie necesara a omului. Precizez ca solidaritatea trebuie sa fie in jurul celei mai generale valori umane: viata. Trebuie mai intii sa fim. Apoi putem fi intr-un fel sau altul. Ma bucur pentru ca exist sau ma intristez tot pentru ca exist. Existenta este inceputul.
Am probleme insa. M-am intilnit cu niste oameni religiosi (martori ai lui Iehova). Cautau sa ma convinga ca omul fiind creatia lui Dumnezeu, Dumnezeu este mai presus decit omul si deci omul poate pieri dar Dumnezeu ramane suveran. Deci se deduce ca nu omul este valoare suprema pentru om ci Dumnezeu. Am citit o reflectie a lui Petre Tutea in care umanismul era condamnat. Eu nu ascult de autoritate!
Daca cele zece porunci erau divine aveau urmatoarea ordine:
1.Omule sa fii (deci sa nu ucizi)
2.Omule sa crezi in Dumnezeu s.a.m.d
Ce valoare mai are credinta in zeu daca omul este mort? Vai de noi!
Dar cred in relativitatea poruncilor biblice. Le-a facut un om, le-a facut Moise.
Deci trebuie sa fim solidari in a ne apara existenta umana cu vointa proprie asa cum ati spus. Celelalte solidarizari ar trebui sa decurga in ordinea necesitatii.
Da si eu cred cu tarie ca solidaritatea este esenta fiintei umane. Dar mai degraba acea solidaritate a oamenilor care solidarizeaza la nivelul cel mai profund al existentei, cum sunt cei care se solidarizeaza printr-un act spiritual autentic decat acea solidaritate a intelectualilor numai, de care ne vorbea Ana Blandiana. Buna si aceasta si superba chemarea ei mai ales in momentele in care a fost facuta dar parca solidaritatea este ceva neconditionat si are valoare mai mare asa, cum are valoare si iubirea neconditionata.