Hieroglifa ADe ceva timp ma bantuie gandul sa scriu un editorial care sa nu fie prea sofisticat, desi ar urma sa ma refer la un subiect mai deosebit, in legatura cu modul in care se modifica “natural” viata noastra.
In clipa in care ma astern sa scriu aceste randuri sunt din nou in tren, cu laptopul raspandind lumina difuza a monitorului pe fata mea, la fel ca si pe fetele catorva dintre vecinii mei de compartiment. Nu am un plan ci doar cateva idei vagi. In acest articol, ca de obicei in ultima vreme, nu veti gasi raspunsuri ci doar intrebari. Nu veti gasi solutii ci doar teme de meditatie…
Alimentarea cu electricitate a locomotivei este intrerupta pentru cateva minute in gara Philadelphia si trenul stationeaza linistit in intuneric, incat dintr-o data am revelatia similitudinii acestei lumini albastrii a laptopului cu lumina raspandita de lumanarile de acum cateva sute de ani pe fetele celor care scriau noaptea. Imi trec prin minte cateva nume: Descartes, Gutemberg, Spinoza, Gauss, Carnot…
Dar este doar o aparenta hranita de imaginatia mea. Timpul in care randurile scrise de acestia au ajuns la semenii lor si au construit o buna parte din lumea in care traim azi a fost de ani, uneori zeci de ani – impactul a ceea ce au gandit si au asezat pe hartie insa, influentand astazi miliarde de oameni. Pentru ca randurile scrise de mine acum sa poata ajunge la dumneavoastra vor mai trece aproximativ trei ore – pana ajung acasa, ma reconectez la Internet si postez acest articol in RLIV. Impactul a ceea ce scriu, pe de alta parte, comparativ, va fi practic nul.
Cel putin doua tendinte ale civilizatiei in care navigam nu inceteaza sa ma puna pe ganduri si sa ma faca sa ma simt neputincios.
Prima dintre ele as numi-o “digitizarea”. Ea se traduce in faramitarea vietii noastre intre zeci si zeci de activitati zilnice minuscule, la care din ce in ce mai des ne referim folosind denumirea generica “procese”. Procesam si suntem procesati. Procesam cumpararea unui bilet de metrou introducand cartea de credit, apasand niste butoane intr-o ordine stricta, extragand biletul din masina rece, oferit cu un clinchet. Suntem procesati de aparatele de acces la peron, de metroul insusi, de scarile rulante. Procesam corespondenta (zeci de scrisori pe saptamana!). Procesam facturi, documente, procesam obiecte fizice sau informationale aducandu-le din starea A in starea B… din starea A in starea B… din starea A in starea B… din starea A in starea B… din starea A in starea B… Am ajuns sa procesam pana si urarile de Craciun: producem o scrisoare-tip cu un procesor de text, o relationam cu o baza de date a numelor si adreselor de e-mail a cunostintelor noastre si o dam unui program de “personalizare” care va trimite aceleasi urari, personalizate cu numele si adresa corespunzatoare, fiecaruia. Mai veniti si dv. cu exemple, din viata proprie, sunt convins ca aveti o multime!
A doua tendinta are legatura cu “capitalismul mediatic” – atat de bine surprins de Mircea Cartarescu intr-un recent articol din Jurnalul National reluat de RLIV la “Bine Scris!”. In esenta, discrepanta dintre modelele de comportament induse publicului de catre audio-vizual si cele induse de cuvantul scris tind sa devina un handicap major pentru cei care au o orientare spre producerea de plusvaloare, in raport cu cei care nu doresc sa produca decat spectacol de cele mai multe ori fara nici o legatura cu educatia. Se ajunge pe aceasta cale la tot felul de situatii. Generatii tinere ajung sa vina in contact cu informatie pe care nu o inteleg dar o transforma, prin mimetism, in strategii personale de rezolvare a unor probleme, complet rupte de realitate. Altii, mai copti la minte devin indiferenti, blazati si avizi de distractie ca scop in sine al vietii. Ajung sa confunde o revolutie cu scenariul televizat al unei revolutii. (Prin fenomene similare, o intreaga lume a ajuns sa interpreteze tot felul de cascadorii existentiale propuse de autori de materiale audio-vizuale si sa le traduca in viata, crezand ca sunt adevarate…)
In aceasta lume, pusa in miscare de resorturi pe care nu le pot influenta in nici un fel, asemenea trenului care merge, merge, merge spre Washington-ul amortit de dinaintea “febrei de sambata seara” care va incepe in cateva ore, ma intreb UNDE este “cuvantul care construieste”. Asemenea unui alchimist in cautarea “pietrei filozofale” continui sa cred ca trebuie sa existe formule de comunicare prin care, intr-o lume contorsionata intre digitizare si spectacol, unii dintre noi se vor putea strecura ca sa-si dea mana si sa traiasca macar iluzia ca isi pot imbunatati prin colaborare, destinul personal.
Cu aceste ganduri, chiar daca foarte curand publicatia noastra electronica va deveni si oficial un saptamanal, trebuie sa-ti marturisesc, stimate cititor, ca nu ne propunem sa scriem doar pentru a umple pagini.
Stefan N. Maier