Trăim în România. Bine, rău, fiecăruia cum i-a fost dat. Cum și-a așternut, cum i s-au așternut pașii pe cărările vieții. Unii pe jos, alții cu căruța, unii cu teleguța, alții cu 4 ori 4. Noua obsesie a românului, după ce pune mîna pe ceva parale. Dar dincolo de bogația afișată, deseori reală, alteori bine pitită, există o anume realitate. Nu neapărat cea de la televizor, declarațiile din Parlamentul României sau culegerile de texte despre anatomia resentimentului. Sună bine, dă bine pe ecran, dar avem mari rezerve că acoperă și o realitate scăpată de sub control.
De către instituțiile statului. De către comentatori și analiști care tot taie firul în patru cînd nu mai e nimic de tăiat. Ci de acționat. Ni se cere solidaritate ca să depășim o situația economico-financiară ( criză mare, ce mai…) mondială.OK, să ne solidarizăm. Cu cine ? Cine are nevoie de solidaritatea cui ?
Greu de răspuns. Ni se cere răbdare și înțelegere, țara și poporul trec prin momente grele.OK, să avem răbdare. Pentru cine? Cine are nevoie de răbdarea șI toleranța noastră? O minoritate cocoțată la putere și pusă pe jaf și jecmăneală. Ce nu ar fi clar ? Vedem cum se schimbă bordurile și asfaltul se topește în voioșie an de an. Vedem cum se plantează bănci și cutii de gunoaie cu nemiluita,țepușe peste tot, care nu folosesc la nimic. Banii se risipesc cu voioșie cu totul aiurea. Și auzim melodia-șlagăr nu sunt bani! Sunt exemple multe, mari sau mici, dar vizibile. Ni se cere să strîngem cureaua și să acceptăm ce de multă vreme nu mai este de așteptat.
Nimic bun și bine, doar vorbe străpezite de un Guvern incompetent și un Prim Ministru ajuns de pomină prin lipsa de rușine ridicată cu țîfnă la rang de lege. Rușinea Ardealului, așa cum muierea lui Octavian Goga era supranumită privighetoarea lui. Nu a fost nici ea ușă de biserică. Nici Boc nu e stîlp de universitate, cu toate decorațiile primite. Ni se cere să ne batem capul cu tot ce zice, face și drege FMI-ul, care se joacă cu guvernul României precum I.V.Stalin cu trenulețele lui. Poporul e descumpănit și nu mai știe ce să creadă. In cine să creadă. Și de ce. Lipsa de autoritate și încredere în instituțiile statului produce efecte perverse. Las-că-ne-descurcăm–noi este stadiul maxim al incompetenței ajunsă lege votată și promulgată. Ce-o-fi-o-fi ne amintește de lipsa totală de speranță și iluzii din ultimii ani ai regimului comunist din România. Nu știam ce va fi, traiam de pe o zi pe alta. Acum, nu știm ce va fi, trăim de pe o zi pe alta.
Că aderăm la Spațiul Schengen ar fi grozav. Nici nu realizăm ce mare bucurie ar fi să circulăm prin toate țările membre ale UE fără să mai efectuăm vreun control vamal. Trai pe vătrai, neneacă, vom dormi prin trenuri, precum homeless prin tramvaiele iernii. Ce se întîmplă în România? Greu să ma convingă cineva că se știe exact ce se întîmplă și ce măsuri sunt necesare ca să ajungem întregi pînă în primăvară. Vorba unui hîtru scriitor, Paul Georgescu, inteligent și cinic pe alocuri, “Vom muri și vom vedea!”
A murit, dar nu se întrevede nimic. Totul e la nimereală. Merge? Merge, de ce să nu meargă. Ne descurcăm. Nu e bine.
Domnule Horasangian,
Nu Paul Georgescu a zis «Om muri și om vedea.» ci Stefan Roll, alias Gheorghe Dinu, activist de partid și poet de avangardă.
O zi bună. Al. S