De la cultul lui Antonescu la cel al lui Yitzhak Rabin
Cu aceeaşi gură cu care azi clamează dragoste neţărmurită faţă de evrei, C.V. Tudor îşi declama deunăzi odele de admiraţie despletită faţă de cuplul Ceauşescu. Cu aceeaşi minte cu care azi propovăduieşte “toleranţa interetnică” şi “valorile democraţiei”, ieri concepea execuţii sumare pe stadioane şi lagăre pentru izolarea romilor. Cu aceeaşi mînă cu care azi dezveleşte statuia lui Yitzhak Rabin, inaugura nu de mult statui ale mareşalului Ion Antonescu.
Devenit subit “modelul său exemplar”, Yitzhak Rabin ar fi – conform recentei declaraţii a lui C.V. Tudor – “un martir al poporului ales”. Cu doar cîţiva ani în urmă, faptul că, potrivit Bibliei, evreii ar fi “poporul ales” însemna pentru acelaşi C.V. Tudor “primul slogan fascist din istoria umanităţii”, un slogan care ar reflecta “pofta lor paranoică de dominare”. “Pentru ce merite sau misiuni – se întreba el retoric – o fi fost ales [poporul evreu]? Pentru a-l pălmui, şi scuipa, şi biciui, şi răstigni pe Mîntuitor?” (România Mare, nr.191/1994). De fapt, evreii nu sînt “poporul ales”, ci “poporul deicid”, iar C.V. Tudor este muncit zilnic de acest gînd: “Îl iubesc prea mult pe Isus Cristos ca să nu mă gîndesc în fiecare zi cine L-a batjocorit, cine L-a scuipat, cine L-a lovit cu pietre, cine L-a ridicat pe cruce şi L-a bătut în cuie. Evreii au făcut asta. Evreii de acum 2000 de ani şi evreii dintotdeauna” (România Mare, nr.356/1997).
Nu evreii biblici au misiuni divine, ci Corneliu Vadim Tudor. El va fi – nu-i aşa? – “primul preşedinte creştin al României !”, cum titrează recent România Mare (nr.704/2004). Liderul PRM se auto-prezintă ca un al doilea Mesia, trimis de divinitate să-l apere pe primul Mesia de evreii deicizi: “Bunul Dumnezeu are un plan cu mine şi anume să le aduc aminte [evreilor] că nu-l pot răstigni la infinit pe Isus Cristos” (România Mare, nr.302/1996). S-ar putea crede că “modelul său exemplar” era chiar Adolf Hitler, care scria la rîndul său: “Sînt încredinţat că acţionez în concordanţă cu dorinţa Creatorului atotputernic. Respingîndu-i pe evrei, lupt pentru lucrarea lui Dumnezeu” (Mein Kampf, 1923). În acest spirit, ca un nou profet al Apocalipsei, C.V. Tudor avea viziunea unor sîngeroase pogromuri milenariste: “Simt că intoleranţa barbară a unor evrei poate determina reacţii foarte dure în aceşti 4 ani care ne despart de pragul mileniului” (România Mare, 1996).
Pe drumul Damascului
Dar ce va zice electoratul fidel PRM? Nu va fi dezamăgit de aceasta subită schimbare la faţă a “tribunului naţional”? Nu-l va abandona la urne? Nu-i va reproşa că linge acolo unde a vomitat? Care este astăzi orizontul de aşteptare al acestui electorat? Înainte de alegerile prezidenţiale din anul 2000, mesajele venite din partea alegătorilor se adresau unui justiţiar cu crucea într-o mînă şi sabia în amîndouă, unui erou mîntuitor căruia îi plăceau minoritarii “mai în sînge”. Iată doar unul dintre “mesajele de la populaţie” apărute în revista de pornografie politică pe care o conduce C.V. Tudor: “Să trăiţi întru mulţi ani / Să ne scăpaţi de ţigani, / De unguri şi de jidani…/ Pe aceştia să-i stîrpim / Printr-un TRIBUN ca Vadim, / Cu acesta preşedinte / Ţara merge înainte” (România Mare, nr. 444/1999).
Prea fascinaţi de chipul sumbru al “Salvatorului neamului”, probabil că alegătorii săi nu vor recepta negativ modificarea. Mulţi dintre ei vor fi fost indiferenţi la sloganurile rasiste şi xenofobe din anii trecuţi. La urma urmei, ei ar putea crede că “apostolului” lor i s-a arătat Isus care i-a revelat Adevărul, ca apostolului Pavel pe drumul Damascului.
Mai mult, s-ar putea ca electoratul “Tribunului” să crească. Portretul robot al alegătorului PRM nu e foarte diferit de cel al alegătorului PSD. Mulţi dintre alegătorii lui Ion Iliescu (lipsiţi fiind la proximele alegeri de obiectul adoraţiei) nu vor putea să voteze nici cu “arogantul” Adrian Năstase, nici cu “dreptaciul” Teodor Stolojan. Aceste voturi se vor vărsa în contul “cuminţitului” Vadim Tudor. Vom trăi oare din nou (ca în anul 2000) umilinţa de a-l vedea în turul al doilea de scrutin? Vom trăi oare din nou (ca înainte de 1990) catastrofa de a vedea această ţară la cheremul unui “Conducător predestinat”? Căci, cum ne asigură aceeaşi publicaţie imundă, Vadim ar fi un nume predestinat: “în limba varegă înseamnă «Conducător»” (România Mare, nr.395/1998),
Mizele “convertirii”
Din partea lui Vadim Tudor nu este vorba numai de o nouă şi ieftină strategie de manipulare a opiniei publice. Dai haina la întors, apoi la curăţat şi, pe întuneric, unii pot jura că-i nouă. Poate că pînă la alegeri, de-a lungul unui an, C.V. Tudor va reuşi să păcălească destui alegători.
Populismul deşănţat al lui Vadim are însă şi alte mize. În primul rînd, el va juca la două capete. După cum se poate prevedea, după alegerile de la sfîrşitul acestui an, nici PSD (cu vreo 40% din voturi), nici PNL-PD (cu vreo 30%) nu vor putea guverna singure. Unii ori alţii – speră Vadim – nu vor avea încotro şi, chiar punînd mîna la nas, se vor alia cu PRM (cu vreo 25%). Dar pentru asta, PRM şi liderul său trebuie să pară nişte aliaţi “onorabili” sau măcar “acceptabili” pentru cancelariile occidentale. Ar fi vorba de “o schimbare la faţă a PRM, o acceptare a lui Vadim de către marile cancelarii”, cum se recunoaşte deschis chiar în revista România Mare (nr. 704/2004). Aceasta ar fi sarcina de “agent înălbitor” a israelianului Eyal Arad, patronul “fabricii de conducători” Arad Communications Group.
În plus, această strategie provocatoare îi aduce lui Vadim Tudor reclamă gratuită, propulsîndu-l pe primele pagini ale cotidianelor şi pe ecranele tuturor posturilor TV. Mai nou el apare din ce în ce mai frecvent la primele ştiri ale serii, în locul nefericiţilor căsăpiţi cu toporul sau căzuţi în fîntînă (încep să duc dorul acelor ştiri, fiind mai puţin scabroase). Competitorii lui riscă să treacă în planul doi şi trei, celelalte voci politice fiind acoperite de vacarmul incontinent al declaraţiilor ostentativ provocatoare sau scandaloase ale liderului PRM.
În fine, este vorba de o tehnică perversă de a batjocori şi de a arunca în derizoriu “chestiunea evreiască”, aşa cum se prezintă ea dintotdeauna şi cu particularităţile ei din România de astăzi: problema gravă a antisemitismului post-comunist (căruia i se opune un subit filosemitism de faţadă), problema delicată a recunoaşterii producerii Holocaustului şi cea a asumării responsabilităţii (vezi “Muzeul Holocaustului” a cărui deschidere la Bucureşti o anunţă C.V. Tudor cu mare tam-tam), problemele statului Israel şi cele ale păcii din Orientul Apropiat (vezi monumentul dedicat lui Yitzhak Rabin la Braşov) etc. etc. Din delicate, adesea grave, cîteodată explozive, aceste probleme devin obiectul unor declaraţii sforăitoare şi al unor mascarade jenante cu iz de bîlci.
Acestea fiind zise, fac următoarea
Declaraţie publică
Subsemnatul, Andrei Oişteanu, cetăţean român, de naţionalitate evreu, declar pe propria mea răspundere că nu cred în sinceritatea “filosemitismului” grotesc al numitului Corneliu Vadim Tudor şi că doresc să fiu scutit de subita lui dragoste pe care încearcă să mi-o bage pe gît. Filosemitismul lui ipocrit de azi este mai insuportabil decît antisemitismul lui visceral de ieri. Eyal Arad nu se dovedeşte doar un profesionist cinic, dar şi stupid, dacă îl încurajează pe C.V. Tudor să pozeze brusc în filosemit care se bate cu cărămida în piept. Iubirea faţă de evrei exprimată indecent şi gălăgios (ca orice dragoste exprimată astfel), defineşte un om cu probleme. De altfel, evreii nu doresc să fie iubiţi ca etnie; vor doar să nu fie urîţi. Opusul antisemitismului nu este filosemitismul, ci lipsa antisemitismului.
În ceea ce mă priveşte, indiferent de motivele care îl fac brusc pe C.V. Tudor să-şi afişeze cu surle şi trîmbiţe dragostea faţă de evrei, declar că, venită din partea unui individ de teapa lui, iubirea este mai dezgustătoare decît ura. Există legi care interzic propagarea antisemitismului, dar nu şi propagarea filosemitismului. Totuşi, sînt arestaţi exhibiţioniştii impudici, cei care – sub impulsul unor psihoze erotice – îşi exhibă organele genitale, încercînd să facă publică ceea ce ei pretind că este dragoste.
(Articol reprodus cu permisiunea autorului – materialul a aparut si în ziarul „Ziua” – 15 ian. 2004)