ACUM.TV

Cum crizele trecute, prezente sau viitoare (economice sau de altă natură) par a fi de neevitat pentru că găsesc mereu vulnerabilităţi noi, cu totul şi cu totul diferite de cele revelate de precedentele, trebuie să acceptăm că ele sunt consecinţa firească a unei avansări în istorie. Evit termenul de „evoluţie” pentru că, evident, a avansa presupune doar un act cantitativ inevitabil, nu neapărat şi unul calitativ. Rezultă de aici că cel puţin unul este beneficiul major al oricărei crize: ea atrage atenţia asupra unor mecanisme care nu funcţionează şi, poate paradoxal, contribuie la naşterea unei conştiinţe civice. Criza este pusă pe seama liderilor momentului, oricare ar fi ei, iar indivizii descoperă brusc că cel mai mare pericol al democraţiei este acela de a te abandona unei minorităţi pe care ai votat-o şi apoi ai lăsat-o să acţioneze de capul ei. A vorbi doar din patru în patru ani, la alegeri şi a te retrage mai apoi din cetate în intervalul dintre alegeri este cea mai mare capcană a democraţiei şi cea mai importantă lecţie pe care o oferă criza.

Ce e de făcut? În definitiv, nu putem schimba guverne şi preşedinţi în fiecare zi. Putem face, însă, ceva. Coborând câteva nivele, putem schimba atitudinile celor din imediata noastră proximitate. Ne putem aştepta parlamentarul în faţa cabinetului său, ne putem alege mai des liderii de sindicat, putem alege să apelăm 112 de fiecare dată când ceva nu merge, putem să ne folosim telefoanele cu camere video de fiecare dată când ni se cere şpagă… Lucruri mărunte care ar pune presiunea necesară pe sistem chiar şi în perioada dintre două chemări la urne. Apoi, când în fine va veni şi momentul electoral, putem alege să nu participăm la mitinguri, să nu participăm la vot dacă nu avem ce alege, să refuzăm orice comunicare directă cu politicienii care au avut şansa lor şi şi-au bătut joc de ea. Este aici, aparent, o contradicţie: dacă nu participi la vot, nu cumva îţi pierzi dreptul de a mai protesta? În niciun caz. Neparticiparea la vot nu înseamnă legitimarea unor politruci, ci mesajul că societatea se schimbă de jos în sus şi că, indiferent de cine va fi la putere, va fi obligat să ia măsurile corecte datorită unei presiuni care vine dinspre baza sistemului.
Crizele ne mai învaţă că protestele în stradă, în faţa Guvernului, a Preşedinţiei şi a diferitelor ministere nu rezolvă absolut nimic. Ele se petrec când deja e prea târziu, când chiar şi schimbând guverne nu se mai poate rezolva nimic. Dimpotrivă, chiar. Până şi semianalfabeţii care conduc România ştiu că „poporul” care iese în stradă este mult mai inofensiv decât dacă ar fi stat acasă şi ar fi găsit soluţii de protest individual. În stradă se consumă energia colectivă, oamenii înjură, scandează sau chiar dansează şi se întorc mai apoi fiecare de pe unde a venit cu senzaţia că şi-au făcut datoria de „cetăţeni”.

Pentru a protesta eficient, individual, cu forţa chirurgicală de care beneficiază orice act individual, de o mie de ori mai important decât cel săvârşit în colectivitate, e nevoie de îndeplinirea câtorva condiţii. În primul rând, alfabetizarea. Ea nu mai înseamnă astăzi a şti să scrii şi să citeşti, ci în primul rând a înţelege ceea ce citeşti. Ascultătorii de manele, mâncătorii de mici pe la mitinguri electorale, telespectatorii de soap opera, tinerii care aleg revistele în funcţie de numărul de fotografii pe care le conţin, toţi aceştia îşi merită crizele. Pentru ei, criza este o cură de chimioterapie. Nu se ştie dacă îi va salva, dar e inevitabilă. Starea economică, socială sau politică a unei naţiuni nu se datorează în exclusivitate clasei ei politice. Aceasta poate fi un factor agravant, dar, în principiu, orice sistem politic, pentru a fi iremediabil dăunător, are nevoie de complici. Ei aparţin unor categorii deopotrivă periculoase: visătorii şi proştii. Visătorii cad victimă ideologiilor, închipuind viziuni macro, gândind totul la scară planetară. Proştii se bucură de ceea ce le aduce momentul şi sunt lipsiţi de memorie. Sub euforia zilei de azi, uită ce s-a întâmplat ieri şi refuză să se gândească la ceea ce se va întâmpla mâine. Ei se recunosc uşor: întrebaţi-i unde se văd peste zece ani şi vă vor spune că oricând le poate cădea o piatră în cap, aşa că la ce bun să se gândească aşa departe? Şi visătorii sunt la fel de uşor de recunoscut: întrebaţi-i ceva legat de viaţa lor de zi cu zi şi vă vor vorbi inevitabil despre soluţii de salvare a planetei, despre încălzirea globală, despre oculta iudeo-masonică sau despre conflictele din lumea musulmană. Nu spun că acestea ar fi subiecte minore, ci doar afirm că oamenii aceştia, care nu pot tranşa un conflict cu administratorul propriului bloc, dar imaginează soluţii de salvare a planetei sunt la fel de ineficienţi ca şi colegii lor de „categorie”, proştii.

Or, crizele, cu cât sunt mai profunde, cu atât au şansa de a trezi ceva în aceşti oameni. Proştii vor vedea că „mâine”-le la care nu se gândeau ieri îi afectează azi şi vor învăţa că probabilitatea de a-ti cădea o piatră în cap e destul de redusă dacă şi piatra şi capul se află acolo unde ar trebui în mod normal să se afle. Visătorii vor învăţa că înainte de a fi preocupaţi de guverne mondiale şi posibilitatea existenţei vieţii pe alte planete ar trebui să privească mai aproape de ei. În definitiv, nu poţi spera să găseşti soluţii la probleme complicate ignorând problemele care apar în imediata-ţi vecinătate. Criza e ca un profesor: dacă nu ti-ai învăţat lecţiile, te pune să repeţi anul. Vei avea de pregătit aceleaşi materii şi anul viitor. Numai că o criză, spre deosebire de un profesor, nu are număr de telefon. Nu îţi poţi ruga rudele cu funcţii să rezolve totul printr-un singur apel telefonic. Singura şansă e să înveţi. Cu cât crizele sunt mai dese, cu atât numărul de repetenţi din sânul unei naţiuni devine mai mic.

Acest articol a fost publicat sâmbătă, 22 mai 2010 la rubrica Editorial.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.