Despre Chichen-Itza ar trebui sa incep prin a spune ca cea mai vehiculata gluma, pe care o vei auzi cu siguranta din gura oricarui ghid este: “Fiti atenti cum pronuntati Chichen-Itza. Nu e Chicken Pizza.” Dupa care toti turistii la fel de sigur vor pufni in ras, chiar daca gluma, auzita de cel putin 5, 6 ori pana atunci, e deja rasuflata pentru ei…
Despre Chichen-Itza s-a scris foarte mult. Mult si contradictoriu, mult si amestecat in supozitii variate. Se spune ca mayasii au construit aceasta impresionanta asezare in secolul VI, langa doua cenotes, largi fantani naturale ce presara pamantul Yucatán-ului. Chichen inseamna in mayasa “gura fantanii”, iar cele doua cenotes din preajma Chichen-ului se crede ca erau una sacra iar alta profana, de uz zilnic. Fantana sacra era folosita doar la ceremonii. Legenda spune ca se faceau aici sacrificii umane, victimele fiind aruncate in fantana, ca o jertfa adusa lui Chaac, Zeul Ploii. Cercetarile anatomice conduse la inceputul secolului de catre un om de stiinta american arata ca ramasitele victimelor, atat adulti cat si copii, indica handicapuri fizice sau mentale.
In secolul al IX-lea sosesc si se stabilesc aici Toltecii, condusi de Kukulkán (cunoscut si sub numele de Quetzalcoatl). Toltecii erau un trib razboinic si au venit pe aceste meleaguri din Tula, oras toltec situat in nord-centrul Mexicului. Chichen-Itza incorporeaza astfel doua stiluri foarte evident diferite: stilul mayas, apropiat de pamant si de stele si cel toltec, razboinic si insetat de sange. Basoreliefurile indica clar contopirea a doua lumi ce n-au nimic in comun: lumea maya, cu oamenii ei ce se ocupa cu cultivarea pamantului, cu studiul matematicii si astronomiei, reprezentata in sculpturi de roade ale pamantului si stele. Si lumea tolteca, violenta, practicanta de ritualuri sangeroase si sacrificii umane, reprezentata de capete de serpi si vulturi tinand in ciocuri inimi smulse din pieptul victimelor. Cercetatorii pot astfel citi usor din sculpturile ce imbraca cladirile carei perioade apartin ele: inainte sau dupa venirea toltecilor.
Parerile istoriografilor sunt de asemenea impartite in ce priveste stabilirea toltecilor la Chichen. Unii spun ca ar fi fost vorba de o invazie a mayasilor de catre tolteci, altii spun ca asimilarea celor din urma in sanul mayasilor s-ar fi facut fara varsare de sange. Cine poate stii cu siguranta? Zidurile sculptate vorbesc din adancuri de timp, dar in acelasi timp sunt si incapatanat de mute, ca piatra.
Ruinele Chichen-Itz-ei se intind pe o suprafata de peste 10 KM2. Probabil cea mai impresionanta dintre toate este El Castillo (Castelul), numit si Piramida lui Kukulkán. A fost construit cu calendarul maya in minte, de fapt, piramida in sine este un calendar de o uluitoare precizie matematica. Treptele de pe cele patru laturi ale piramidei insumeaza numarul 364, la care se adauga platforma superioara, deci 365 (zile ale anului). Fiecare latura a piramidei reprezinta o directie cardinala. 9 nivele de fiecare parte a scarilor, totalizand 18 (luni ale calendarului mayas). 52 de panouri, reflectand cele 52 de saptamani in anul maya. Iar in zilele echinoctiului de primavara si toamna, cele 7 trepte de pe latura de nord si capul de sarpe sculptat la baza lor sunt luminate puternic de soare. Jocul luminii razelor solare pe fiecare treapta incepand cu cea de sus, scurgandu-se incetisor spre capul de sarpe sculptat, in timp ce umbra-i ia in urma locul, infatiseaza un sarpe ce luneca usurel catre pamant. In lumea maya, acesta era un simbol al fertilitatii. Soarele de aur a intrat in pamant, e timpul deci sa se inceapa plantarea granelor.
La 50 de metri de El Castillo se gaseste observatorul astronomic, numit de localnici El Caracol (cochilie de melc), datorita formei circulare a turnului din varfului lui, o calota de piatra prin a carei sloturi se observa cerul. Nu s-au descoperit evidente ca mayasii ar fi folosit telescoape, si totusi documentele pe care ei le-au lasat in urma arata ca au fost capabili sa observe stele ce nu se pot zari cu ochiul liber.
Intre toate aceste ruine albe, mancate de praf si timp, spalate de atatea ploi si veacuri, cea mai impresionanta si bine prezervata dintre toate este, fara indoiala, El Castillo. Atatea mii de turisti din toate colturile lumii vin aici in fiecare an spre a-i urca treptele si a observa de pe platforma lui superioara maretia unei lumi pierdute in negura vremii. Istoria Ball Court-ului m-a impresionat insa mai mult decat toate.
Situat la vreo 50 de metri de El Castillo, Ball Court-ul principal, unul dintre cele noua ball court-uri construite in Chichen, este cel mai mare si mai bine pastrat dintre ele. Sculptate pe peretii lui sunt scene de joc si ceremonialele ce urmau acestuia. Jocul consista in trecerea unei mingi grele de cauciuc printr-unul dintre cele doua inele de piatra aflate undeva sus, pe fiecare dintre cele doua ziduri inalte, laterale ale terenului. Jucatorii n-aveau voie sa-si foloseasca mainile, doar umerii, genunchii si soldurile si erau imbracati in costume speciale, care sa-i protejeze in timpul jocului. La el asistau reprezentanti ai aristocratiei, asezati in tribunele aflate pe laturile indepartate ale terenului. Spectatorii de rand urmareau jocul cocotati pe zidurile inalte ce strajuiau celelalte doua laturi. Jocul se incheia cand una dintre echipe reusea sa marcheze, si pentru ca acest lucru era adeseori anevoios, el putea continua fara pauza cateva zile in sir. Capitanului echipei invingatoare i se taia capul, o onoare adusa acestuia si inchinata zeilor. Sangele scurs se folosea la fertilizarea pamantului, iar trupul decapitat era aruncat in fantana din apropiere. Pe zidurile de piatra mai aparea deci un cap sculptat, in memoria celui jertfit. Mayasii credeau in viata de apoi, intr-o existenta superioara dupa moarte, de unde si seninatatea sacrificiului suprem. Un fior rece de spaima ma cuprinde si acum gandindu-ma la negura acelor timpuri…
La Chichen-Itza am ajuns la pranz, cand soarele stralucea fierbinte, cocotat in varful cerului. Ruinele erau goale si sarace in umbra iar copaci care sa ofere adapost racoros erau greu de gasit. In bratele caldurii si prafului am petrecut cateva ore in inima unui oras ce incetase de navala de ani sa mai bata.
Drumul de aproape 4 ore cu autocarul pana acolo a strabatut Mexicul adevarat, lipsit de fatada turistica. Case saracacioase, fara usi, interioare mizere, copii murdari, caini slabi si vagabonzi… Locuintele aproape goale nu aveau paturi, ci hamacuri suspendate, poate o masa, cateva scaune vechi. Ghidul ce insotea grupul nostru, Martín, ne-a anuntat plin de tristete si indignare ca “problema Mexicului este lipsa de educatie si a interesului celor de la putere in a vedea ca oamenii lui au nevoie de scoli si de un sistem de invatamant solid.” “Din nefericire”, spune el, “ urmasii mayasilor de altadata nu au nimic din inteligenta si sclipirea stramosilor lor. Sunt buni mestesugari, sunt abili in a-si folosi mainile, dar nu si mintea. Iar generatia tanara nu vrea sa duca mai departe vechea limba maya, pe care parintii lor o vorbesc si-au vorbit-o de veacuri. Se simt rusinati chiar in a recunoaste ca o cunosc…Va dispare cu timpul, asa cum multe dintre traditiile maya au fost inghitite in uitare…”
Martín a fost cel care a reinstaurat in noi respectul pentru natiunea mexicana. Un barbat inteligent, ambitios, dar nu pentru sine, ci pentru intreaga natiune din care facea parte, probabil fost profesor de scoala, caci vorbea si se comporta ca unul. Avea in el o indignare amestecata cu o tristete adanca pentru tot ce Mexicul ar putea fi cu un pic de disciplina, si nu este. Zapotec de prin partile Acapulco-ului, Martín si-a luat nevasta mayasa si a urmat-o aici, stabilindu-se in zona Cancún-ului.
À-propos de hamacuri, spunea el cu un zambet smecher, hamacurile mexicane sunt recunoscute ca magice: cuplurile care dorm in ele vor aduce pe lume multi copii. Datorita lor familiile mayase au atat de multe progenituri! “Deci, daca aveti pobleme in a procrea, cumparati-va de aici un hamac mexican!”
Am ajuns la Chichen-Itza trecand prin Valladolid, un linistit orasel colonial, in al carui centru se deschide o piata larga vegheata de o biserica veche. Nu departe de aici, o manastire franciscana construita pe la 1600 isi incalzeste zidurile batrane la soare. Totul aminteste de un platou hollywood-ian, decorul si vanzoleala orasului parca ar fi fost puse in scena si aduse la viata de o tablie metalica si un singur cuvant: “Action!”
Pe platoul deschis al Chichen-Itz-ei am petrecut cateva ore explorand ruinele. Martín ne-a insotit cu explicatii si ne-a purtat pe langa cele mai vizitate dintre ele. Dupa care, grupul s-a imprastiat care incotro, beneficiand fiecare dupa bunul plac de cele doua ore de voie permise.
Mai mult de o ora am petrecut la El Castillo. I-am urcat treptele pana in varf, ne-am fotografiat pe platforma lui, am filmat imprejurimile. Daca ai rau de inaltime, mai bine nu te aventurezi sa-l escaladezi, caci o data ajuns sus, lumea dedesubt pare mica si indepartata si parca ti-e si frica sa pasesti pe terasa deschisa, fara balustrade sau protectie. De urcat n-a fost greu, coborarea era considerata de cei mai multi partea anevoioasa. Mie mi s-a parut cel mai greu statul acolo sus, la inaltime, cand un pas gresit te putea arunca in gol…
In maruntaiele piramidei se poate intra printr-un coridor lung, umed si ingust. De-abia se poate respira acolo, se urca doar in sir indian, si intoarce pe acelasi drum ca la venire. Inchipuiti-va deci un sir de 15 persoane inaintand in intunericul si umezeala neaerisita a coridorului. O data intrat, nu e cale de intoarcere, pana cand tot sirul o ia inapoi, primul in sir la venire devenind ultimul la intoarcere. Poti oricand sa faci cale intoarsa doar daca esti persoana care incheie convoiul. E prea stramt, peretii laterali aproape ca-ti ating trupul iar daca esti claustrofobic te umpli de spaima. In maruntaiele calde si neprietenoase ale piramidei se gaseste un altar de sacrificiu infatisand un jaguar rosu incrustat in jad.
In ultimele minute ramase am vizitat cenote-ul sacru, o groapa adanca, cu pereti abrupti, in care se odihnea la soare o apa verde, statuta si murdara. Pe fundul fantanei dormeau altadata oase si ramasite umane si gandul acesta ne-a trecut ca un fior prin minte, contempland de pe marginile stancoase, adancimile verzi si moarte deschise la picioarele noastre.
Era tarziu acum, batea spre patru dupa-amiaza, si dupa o astfel de cursa, ni se facuse la toti o foame grozava. Lunch-ul, intrat in pretul excursiei, l-am luat intr-un restaurant din apropiere. Pentru cei din grupul nostru era “all you can eat” (mananci cat poti) si o coada lunga s-a format imediat in dreptul barului. Nu erau cine stie ce feluri de mancare dupa care sa-ti lase gura apa, iar personalul ce te asista si-ti punea in farfurie era posac si nepoliticos. Imi amintesc de fata cu tortillas (tortillas sunt turte de malai ca niste clatite plate). Le tinea intr-un container albastru de plastic si una singura etalata cu burta in sus pe o farfurie in dreptul ei, probabil cu scopul de a-ti da o idee despre comoara ce se gasea inauntru. Containerul avea capacul pus si fata il imbratisa strans cu amandoua mainile, protejand parca averea de dinauntru de poftele unor turisti burtosi. Eu am cerut doua tortillas, si daca ea nu a inteles cuvantul “dos” (“doi” in spaniola), atunci cu siguranta ca a inteles ce insemnau cele doua degete ale mele, ridicate in sus, si fluturate chiar sub ochii ei. Flegmatica si impasibila, s-a facut ca nu intelege si a scos din “cufarul” cu pretioasele tortillas, una singura. Ne-am scarbit de indata de ostilitatea afisata pe fata, de faptul ca un chelner a trecut pe la fiecare masa in parte si ne-a aratat cu degetul, de parca nu se remarca indeajuns, o nota subliniata cu verde ce te anunta ca “Bacsisurile nu sunt incluse”. Nota era indeajuns de vizibila, chiar sub ochii nostri pe fiecare masa, asa ca nu puteai sa inghiti linistit, fara noduri. Mai ales ca simteai cum te ard privirile reci si mustratoare ale chelnerilor ce te observau nemiscati si in tacere de pe margini.
Neplacut a fost si faptul ca insotitorii nostri (Martín, soferul si un altul, un caracter mai putin proeminent, de aceea nici nu l-am mentionat in povestirea mea) au ramas la autocar, sa-si manance sandwich-urile aduse de acasa. Ceea ce a marcat si mai adanc diferenta dintre lumea noastra, a “turistilor cu bani” si oamenii locului, de conditie saraca si stransi la punga.
Desertul ni s-a servit la masa la alegere: un soi de budinca intr-o farfurie caraghios de mica, sau o prajiturica cat unghia. O singura portie de persoana si aceea ti se lipea de o masea.
Apoi s-a petrecut ceva de un caraghioslac aparte…Doua cupluri de dansatori tineri si-au facut aparitia pe culoarul dintre mese. Purtau costume albe traditionale, iar baietii erau incaltati cu sandale de piele alba, cu talpa de lemn. Pareau sandale femeiesti, cu o singura curea subtire trecuta peste picior si aratau extrem de caraghios pe picior barbatesc. Au inceput sa danseze, cu un zambet incurcat pe fata. Dupa vreo zece minute s-au oprit din topaiala si s-au indreptat spre singura iesire din restaurant. Restaurantul avea doua usi, insa au avut grija sa blocheze una dintre ele, ca sa te oblige sa iesi in partea unde te asteptau toti comasati, in maini cu o palarie imensa, pe care erau pictate in engleza cuvintele acum deja familiare noua: “Bacsisurile sunt apreciate”.
Lumea terminase de-acum de mancat iar chelnerii stateau exact in spatele nostru, la panda dupa bacsisuri. Probabil fiecare inhata ce putea, nu era vorba de o colecta generala si apoi o impartire dreapta, la fiecare in parte. Mi s-a parut revoltator de suparator comportamentul lor, nu meritau nici un cent pentru lipsa vadita de politete pe care ne-o aratasera. Mai mult de jena am lasat totusi pe masa un dolar, care, nici n-am apucat sa ne ridicam de la masa, a si disparut in buzunarul unuia dintre vulturii de prada.
La iesire, una din dansatoare ne-a bagat literalmente palaria in fata, sa nu care cumva sa scapam ocazia de a le lasa un “bacsis foarte apreciat”.
Pe drumul de intoarcere am facut o oprire de o ora la un cenote. Ora aceea a fost cea mai frumoasa petrecuta in Mexic. A fost magica.
Inchipuiti-va o fantana cu un diametru de 50 de ori mai mare decat una obisnuita. Peretii ei sunt sapati in stanca, apa este de o limpezime desavarsita, divina, roiuri de pesti mari, colorati, inoata paralel cu tine, atingandu-ti ca in vis trupul. Ca sa ajungi la apa, cobori o scara larga, usor spiralata, sapata direct in piatra. Si te trezesti intr-o atmosfera de salbaticie si pestera preistorica. Iti ridici privirea si inlemnesti. La 30 de metri deasupra capului tau se zareste gura fantanii imbracata in vegetatie si prin ea, ca printr-o fereastra deschisa, peticul alb-albastru al cerului lumii de afara. Liane incolacite coboara de sus, de la suprafata pamantului pana in adancimea fantanii, atingand cu corzile lor oglinda apei. Te afli in bratele unei linisti si in interiorul unei frumuseti ce nu poate fi cuprinsa in cuvinte. Si apa, o, Doamne, apa! Atingerea ei te infiora ca nici o alta apa pe acest pamant, este catifelata, mangaietoare si limpede ca cristalul. Am inotat incetisor catre centrul ei si mi-am dat capul pe spate sa privesc cerul printre plantele verzi, catarate pe gura cenote-ului. Mana lui Dumnezeu a creat aceasta minune, de ce altceva te-ar cuprinde atunci calmul si multumirea aceasta neintalnita?
Ajunsi acasa am citit despre acel cenote ca avea o adancime de 48 de metri…
Inapoi la hotel am ajuns tarziu dar am apucat sa prindem ultimele minute din masa de seara. Din gradina de spectacole se auzea larma obisnuita si ritmuri muzicale. Eram prea obositi spre a pierde jumatatea aceea de noapte si in plus, dupa o calatorie in timp si o oprire in rai, lumea de aici nu mai avea, deodata, aceeasi importanta. Asa ca n-am zabovit mult si ne-am indreptat spre camera noastra. In drum, o iguana obosita, deranjata probabil de lumina felinarelor din parcul hotelului, ne-a trecut alene prin fata…