Încerc, în acest mod oarecum lipsit de originalitate – mă refer desigur la structura camilpetresciană a titlului – să rezum un sfârşit de capitol (căci o noapte înghiţise istoria evreilor europeni la mijlocul secolului 20) şi un început de istorie, în Israel. Secvenţa este mult prea bine cunoscută, dar aici poate o voi aborda dintr-un unghi insolit. Se cuvine să stabilim , de la bun început, un cadru al discuţiei. La începutul anului 1991, atunci când in Tel_Aviv, Ramat-Gan, Haifa, ba chiar şi în teritorii, au căzut cele 39 de rachete irakiene, se înstăpânise temerea că Saddam Hussein va folosi arme neconvenţionale. În ziarul „Jerusalem Post“ apăruse, în acele zile, o fotografie mare, înfăţişând doi bătrâni care se ţineau de mână. Cuvintele rostite de femeia vârstnică erau tipărite cu litere de-o şchioapa : “ Am crezut că , dupa cele întâmplate în Europa, am găsit în sfârşit un liman. Am scăpat de nazişti în tinereţe, dar iată că acum stăm cu măştile de gaze pe faţă « Este cazul să amintesc că se vorbea pe atunci de asistenţa acordata lui Saddam de echipe de tehnicieni germani. Oricum, era momentul în care – utilizez o figură de stil naivă – Europa însăşi imigrase în Israel. Urgia a trecut, cei doi bătrâni şi mulţi alţii şi-au revenit, dar tot atunci a început o perioadă mai lucidă a istoriei Israelului. « Saddam a scos aerul din balonul israelian ! » declarase Arafat. Fapt este că « balonul israelian » nu era plin de aer, adică de mituri şi iluzii spulberate , ci cuprindea aspiraţii de secole, dorinţe de împlinire şi de găsire a unei mult râvnite linişti.
La bordul unei aeronave – sionism şi decibeli
În 1970, scriitorul austriac Hans Habe se afla într-un avion care decolase din Tel – Aviv. Era vădit incomodat de gălăgia pe care o făceau nişte tineri şi atunci o femeie, aşezată la nu prea mare distanţă, căreia îi povestise că în cursul vizitei în Israel adunase material pentru o carte (« Ca odinioara David » a văzut lumina zilei în 1971) i-a spus : « Poate este mai bine aşa… Ce ne-au ajutat pe noi cuminţenia, şoaptele şi gândurile nerostite în anii 40 ? » Cu emoţie vă prezint acum o poezie a lui Manfred Sturmann ( laureatul din 1929 al premiului pentru poezie lirică-München , care a imigrat în 1938) : « NOII EVREI A treia generaţie –ei sunt nepoţii /Ne sunt aproape – străini totodata / Obraznici , fac zgomot, nu le pasă / Purtarea ? – A lor nu-i aleasă / În van le căutăm secretul /Adâncul, prea adânc ancoratul / Dar ei vin, sunt aici, / Te ajută, la nevoie, să te ridici. / Să-nveţe le place / Pun mâna pe Uzi să facă iar pace / De moarte n-au temeri / O cunosc – Şi azi şi ieri / Prea mulţi au pierit / Dar ei ştiu să danseze, să cânte, să fie frumoşi / Ca nicăieri alţii – Ei, noii evrei / Fără a-i pricepe – îi iubim / Mai mult decât viaţa- îi iubim. »
Limba lui Herzl şi a lui Kafka
Pentru evreii din ţările de limbă germană, acest instrument esenţial pentru exprimare care este limba, a implicat în multe cazuri niste dramatice luări de poziţie. Dificila acomodare în Palestina mandatară îi priva de timpul necesar pentru învăţarea mulţumitoare a ivritului , iar mai târziu, vârsta înaintată sabota din nou onestele lor ambiţii lingvistice. Fraţii din Europa de est, mai puţin asimilaţi, familiarizaţi din copilărie cu ebraica ca limbă de cult, o cucereau cu mai multa uşurinţă si ea devenea pentru ei un mijloc natural de comunicare. Iată mărturisirea lui Schalom Ben – Chorin (1913 – 1999, anul imigrării : 1935) ; « LIMBA MEA – Cu fiece fibră a firii / Cu limba asta sunt unit / Cu ea am urcat/ în ani – nesilit / Cu ea am fost tânăr / în speranţe , fervoare bogat./ Cu ea am obosit / Cântece m-au lăsat desfrunzit./ Cu limba asta – martirizată- am suferit / Iar apoi, o vreme, am amuţit / Din nou a răsunat / Am auzit-o şi de durere am strigat. » Vorbind de poetul şi jurnalistul Ben – Chorin trebuie subliniată o temă care va reveni şi mai târziu în cuprinsul articolului , anume dialogul. El a promovat ideea unei teologii de după Holocaust ,a unui necesar şi inevitabil dialog iudeo- creştin. Ben – Chorin a trăit, fără întrerupere, în Ierusalim, în pofida unei profunde nostalgii care – se pare – îl copleşea câteodată. Voi prezenta prima şi ultima strofă aparţinând poemului său CÂND ALŢII STAU MÂNDRI LA CÂRMǍ : « Mă duce gândul, tot mai des, spre copilărie / La căluţul de lemn, sau vreo frumos lăcuită jucărie / Acoperişuri în pantă, pline de zăpadă / Şi turle înfipte –n cer, dar fără sfadă……..La Germania mă gândesc, în timpul din urmă / Ştiu acum ce tare sunt legat / Când îndrăzneţii mişcă greaua cârmă / Pe mine în port mă vezi, tăcut şi-ndurerat.» Îsi manifesta aici prezenţa o « Distanzliebe », dragostea la distanţă, care, uneori, îl îndreaptă pe imigrant cu faţa (de fapt –inima) spre ţara de origine. Trebuie subliniat cuvântul « uneori ». Iat-o pe Frieda Hebel (anul imigrării : 1933), închinând Israelului, în mai 1968, de Ziua Independenţei, următoarele versuri, modeste si sincere : « Ţara pietrelor/Ţara doliului/ Ţara jertfelor/ a lacrimilor/ a luptelor / Ţara kibbutzurilor, a pionierilor,/ a mamelor şi copiilor/ …. Ţara miracolelor/ a idealiştilor / a realiştilor / Ţara Israel.“ Leo Ermann se întreabă şi răspunde : “ Unde eşti, patrie adevărată ? / Ştiu- eşti cea în care m-am întors-târziu- pe neaşteptate / şi care –mi dă – fără zgârcenie – demnitate”.
Dialogul cu Dumnezeu şi iertarea
În microuniversul germano- ebraic am descoperit linii de forţă care-şi fac simţită prezenţa şi în prezent. Martin Buber (1878 – 1965) a imigrat în 1938. Premisa marelui gânditor ( el a lucrat ca profesor de sociologie şi antropologie la Universitatea Ebraică) o constituie ideea de întâlnire, interacţiune , existenţa ca dialog (Eu – Tu) sau monolog (Eu – un lucru sau un animal), impregnate amândouă de esenţiala raportare la Dumnezeu.Editor în 1902 al săptămânalului sionist « Die Welt », tovarăş de idei al lui Herzl ,dar şi dizident, Buber vedea în cultura şi religia iudaică un sine qua non al statului evreilor, în vreme ce Herzl accentua aspectele politice ,naţionale ale unui stat evreiesc suveran.
În seara comemorării eroilor căzuţi din acest an , mi-am adus aminte, de două ori, de Buber şi al său « Ich und Du ». La sfârşitul lui martie a.c., şi-au pierdut vieţile, într-o ciocnire cu Hamas, maiorul Eliraz Peretz şi sergentul Ilan Sviatovski. Fratele lui Eliraz, Uriel, fusese ucis, în 1998, în urma exploziei unei mine amplasate de Hizbullah. Miriam , mama lui Eliraz, a formulat , în cursul interviului luat de reporterii de la Canalul 10 ( ?) al televiziunii israeliene, o întrebare ( ea nu se adresa în acel moment ziariştilor) : « La cine să mă duc mai întâi ? La Uriel, care mă aşteaptă în fiecare an, sau la Eliraz care nici măcar nu cunoaşte locul .…La cine să mă duc mai întâi ? Care este rostul acestor încercări…. Dar eu sunt o femeie religioasă şi ştiu că nu se cuvine să aştept răspunsul ».Trecuseră vreo două săptămâni de când, vorbind în acelaşi registru , sora lui Eliraz, Bat – El, spunea : « Suntem adunaţi aici şi cerem milă pentru întregul popor al lui Israel . Eu iţi cer un singur lucru, Domnul nostru care eşti în ceruri, acum când ne pui la încercare pentru a treia oară. Am însoţit pe ultimele lor drumuri un tată, un frate şi ,acum, încă un frate. Ştiu ca ne vei da puterea pentru a supravieţui. Mă rog să ne dai de acum înainte zile mai senine şi puterea de a o încuraja pe soţia lui Eliraz şi pe copii lui .» În aceeasi seară, s-a destăinuit şi un tată. În fiecare zi el se află lângă piatra de mormânt a fiului. Povestea că se adresase în repetate rânduri Celui de Sus, cerându-i « Ia-mă ! Ia-mă de aici ! » Nu primise nici un răspuns. Încercase de unul singur să facă ce credea el că trebuie, dar îl oprisera cumnaţii şi fraţii. Spunea că a găsit în sfarşit puterea de a-i ierta şi pe ei . Nu cred că cineva poate rămâne nepăsător asistând la aceste dialoguri neconvenţionale, dincolo de rugăciuni şi ritualuri, în care se angajează oameni îndureraţi, pe care nimeni şi nimic nu-i poate opri. Eul celui care se roagă se adreseaza lui Dumnezeu, dar atunci când el se înfăţişează cu ceea ce îl leagă de altul, un alt om (un frate, un tată, un fiu) el ridică această legatură spre înalturi. Oamenii obisnuiţi nutresc convingerea că Dumnezeu iartă aceste abateri de la norme, Am ajuns însă acum la ceea ce nu găseşte calea spre iertarea omenească.Voi prezenta căteva versuri ale lui Berta – Kraus Rosen ( anul imigrării : 1929) din poezia TOATE DURERILE MELE : Toate durerile mele / trăiesc în mine / Sunt adânci rănile / De vindecare, de mai bine / Nu-i chip-rămân lacrimile / Dar ce s-ar alege de mine / Dacă m-aş vindeca / m-ar cotropi uitarea »
« Ştiti care este problema voastră, a evreilor ? Nu sunteţi în stare să întoarceţi foaia, să iertaţi! » Asta îi spunea un dentist american pacientului său (anesteziat ?). Iar acesta , la rândul său, mărturisea : » Toţi ai mei, mici si mari, au pierit. Nu pot să-i uit. Şi dacă nu pot să uit, cum aş putea să iert !? »
Nenumărate tragedii ale altor popoare s-au sincronizat în acea perioadă cu suferinţa evreilor.Se cuvine amintit – de pildă – faptul că pe lista ţărilor cu pierderi imense pe câmpurile de luptă România ocupă locul trei, după Rusia şi Germania. Cred că în acest context, al durerii, trebuie abandonată culpabilizarea unui întreg popor ( în speţă, germanii) În definitiv, popoarele duc şi suportă consecinţele unor conflicte iniţiate de clici conducătoare. Mai trebuie spus că Israelul nu a putut să devină limanul râvnit. Titlul articolului, cu metaforele sale transparente, enunţă – pur şi simplu –un deziderat, căci pentru Israel , după stingerea acordurilor acelei simfonii patetice din anii 40, a început un război prelungit, cu prea puţine armistiţii.
Documentat, emotionant si, din pacate, adevarat.