Festivalul filmului românesc de la Londra, ajuns la a șaptea ediție, a fost și anul acesta un prilej de etalare a virtuților “Noului Cinema”, care a avut atâta succes în străinătate în ultimii ani.
Sâmbătă 3 iulie, la cinematograful Curzon din cartierul Mayfair, unul dintre cele mai chic din capitala britanică a rulat filmul tânărului regizor Călin Peter Netzer “Medalia de onoare”. În rolul principal, actorul veteran Victor Rebengiuc a încântat publicul spectator, dar alături de el au făcut roluri instersante și Camelia Zorlescu, Eugenia Bosânceanu, Ion Lucian, Radu Beligan și, cu voia dumneavoastră ultimul pe listă, Ion Iliescu, într-un rol episodic.
Victor Rebengiuc joacă rolul unui pensionar în vârstă de 75 de ani, care cu prilejul zilei naționale de 1 decembrie 1995 primește o decorație pentru fapte de vitejie în cel de-al doilea război mondial.
Inițial confuz, Ion I. Ion (numele personajului din film) încearcă să afle care sunt acele fapte de care nu-și aduce aminte și cu ajutorul unor scrisori către actuala sa soție, din discuții cu foști camarazi de arme, ajunge la concluzia că a participat la bombardarea cartierului general al trupelor germane imediat după întoarcerea armelor la 23 august 1944.
Viața lui Ion I. Ion, care duce împreună cu soția sa o existență mizerabilă într-un apartament de bloc din București, capătă dintr-o dată un nou sens, el devenind o mică celebritate atunci când este invitat la Palatul Cotroceni, pentru a fi felicitat personal de președintele Ion Iliescu.
Certat cu soția sa cu care nu vorbește de șase ani, din cauză că l-a denunțat pe fiul său la miliție pe vremea regimului comunist pentru că acesta vroia să fugă din țară (iar actualmente se află în Canada, de unde-l ignoră pe tatăl său), Ion I. Ion trăieste parcă o a doua tinerețe, dar fericirea sa este de scurtă durată atunci când este înștiințat de Ministerul Apărării că s-a făcut o greșeală, iar decorația i-a fost atribuită greșit, ea fiind de fapt destinată unui anume Ion J. Ion.
Filmul are câteva momente în care publicul se amuză copios de comicul de situație, dar nu m-am putut abține să nu-l întreb pe Victor Rebengiuc la sfârșitul vizionării, în cadrul unui scurt dialog cu spectatorii, cât de gustat și înțeles poate fi un astfel de film pentru o audiență ne-românească.
Marele actor mi-a spus că filmul a fost premiat la trei festivaluri în străinătate la Bruxelles, Salonic, Torino și Miami, e drept nu evenimente majore în lumea cinematografiei, dar totuși aceasta reprezintă în opinia sa o recunoaștere a valorii sale.
Dar nu este noul cinema românesc tributar acestei rețete, folosită cu succes în filme ca “Moartea domnului Lăzărescu” de Cristi Puiu și “A fost sau n-a fost” de Corneliu Porumboiu, în care realitatea post-decembristă românească este prezentată în culori sumbre, în apartamente sordide, cu personaje care târăsc targa pe uscat de la un salariu la altul sau de la o pensie la alta sau filme care reflectă realitatea din perioada comunistă, “Patru luni, trei săptămâni, două zile”, al lui Cristian Mungiu, premiat la Cannes în 2007?
La această întrebare Victor Rebengiuc nu a reușit să-mi răspundă, vorbindu-mi despre realitatea din România care asta este. De acord, dar mie mi se pare că noul cinema românesc abuzează de această temă și nu sunt convins că, în pofida succeselor la diferite festivaluri internaționale, unele chiar de prestigiu, filmele acestea transced lumea provincială a culturii românești.
În orice caz, Centrul Cultural Român și Fundația Rațiu, care au organizat și anul acesta festivalul filmului românesc, au făcut o treabă foarte bună. Rivalitatea plină de fair play în organizarea unor evenimente românești a acestei fundații private cu Institutul Cultural Român Londra, care reprezintă statul român, poate constitui un exemplu pentru reprezentanții României și ai diasporei românești din alte mari capitale ale lumii.