Alaltăieri ne-am luat rămas bun de la familia Kotarbinsky, venită în vizită la noi la Stockholm. Soțul, Tadeusz, Taddy, instalator polonez, soția, Edna, neurolog de renume mondial cu specialitatea nanolobotomie, venită pe sponsorizări la un congres la Institutul Regal de Medicina Karolinska, și simpaticii lor adolescenți, fiică si fiu.
Terminându-și treburile prin Suedia, ne-am despărțit, ei rămânând cu impresii de neuitat iar eu cu toate sanitarele ,,ceas”. Au plecat în trombă cu elegantul lor Peugeot 3008, grăbindu-se să prindă feribotul de noapte ca pana în seara zilei următoare să apuce sa ajungă la casa lor din Zakopane.
Tocmai adormisem dus când, aproape de miezul nopții, m-a trezit sunetul isteric al telefonului. Am răspuns, cu inima cat un purice ca s-a întâmplat o nenorocire – nu sunt prea optimist de felul meu, dar ma mândresc cu aceea ca aproape tot ce cobesc se îndeplinește. Dar ceeace a urmat avea sa-mi depășească cele mai negre așteptări.
Am recunoscut vocea, sau mai bine zis corul de voci reunite ale familiei Kotarbinsky, reverberate în spațiul înghesuit al mașinii. În câteva limbi internaționale, întrerupându-se unii pe alții ma implorau sa-i ajut, cunoscând priceperea mea de inginer de informații și sângele rege în situații limita. Pentru ca informații erau exact ceeace ii mai putea salva, spuneau ei.
Ce se întâmplase: Pe șoseaua naționala, în Tatra, au fost surprinși de o rupere de nori care în câteva minute a transformat carosabilul în albia unui torent.
Întunericul și disperarea făcea aproape imposibila orice decizie lucida dar, s-au orientat sa urmeze cu orice chip Drumul Național ca fiind ceva de încredere. Recepția la mobil dădea semne ca e pe ducă și ii auzii implorând pe Domnul (polonezii, popor pios, la fel ca și noi, cei din insula latinității) pentru ca sub ochii lor îngroziți un mic Polsky Fiat era maturat de ape în prăpastie.
În acele momente, firea mea prăpăstioasă s-a transformat într-un atu, făcându-mă sa nu mă pierd, pentru ca îmi era clar ca nu ești niciodată pierdut pană când nu ai dat în primire. Cu telefonul atârnat de ureche am tăbărât în trombă pe internet (100 MB pe minut, open source Fire Fox, ca nu-l sufăr pe neoimperialistul de Bill).
Un calcul sumar m-a mai liniștit ca timpul de reacție global normat pentru a veni în ajutorul acestor nenorociți era cu cel puțin un sfert de minut mai scurt decât Mean Time to Human Catastrophic.
Am lansat trei ferestre cuplându-mă cat ai zice peste la Serverul Central de Operații Speciale al Uniunii Europene. Mai aveam încă parola, de când îmi dădusem doctoratul, deși saitul, bineînțeles, nu e deschis pentru public.
Pe cealaltă fereastră lansam aplicația mea de integrare senzorială a misiunii sumare de care depindea în acel moment viata unor străini… O subrutină în timp real sugea cu milioane de biti pe secundă informațiile de input despre debite de apă, condiții atmosferice, vâscozitate molecular etc integrându-le cu amprenta locatională emanată de celula mobila furnizoare a telefonului familiei sinistrate. În grabă nebună am setat cei doi la puterea opta parametri ai filtrului Kallman supracorelat pregătit de mine special pentru situații speciale.
Imediat ce primele picături din streamul integrat al Outputului Sintezei Senzoriale și-au făcut apariția ,s-a deschis fereastra MicroMisiunii de Raza Apropiată care printre altele arata harta zonei cu poziția estimata a Peugeot-ului, parametrii de umbrire, aderenta la sol normata cu presiunea dinamica a torentului și chiar și o histograma a victimelor din zona pe categorii.
În acel moment mi-a fost clar ca în următoarele 130 secunde centrul de greutate al simpaticei mașini urma sa indice departe, drept spre prăpastia de câteva sute de metri. Evident, toate acestea nu le puteau pricepe prietenii mei care, spre ghinionul lor, își recăpătaseră sângele rece și urmau cu o dexteritate incredibila axul șoselei naționale.
Fortele mele, trezit buimac în miez de noapte începeau sa-mi joace feste. Am urlat implorând o cafea, dar, ne auzind decât sforăituri am dat un șut dispozitivului GPS Zigbee cu injecție în streamul de data al Europei de Nord. Cu alte cuvinte, în câteva zeci de milisecunde era pregătită calea pentru o micro-explozie de informație în iPadul din mâinile tremurânde ale doamnei Kotarbinsky.
Aplicația îmi spunea că interfața lor bio-lingvistica era puternic limitata la numai limba poloneza și ucraineană, pe care o vorbea bietul Taddy.
Speranța era numai în atingerea ultimului canal bio-semantic, cel care dispare ultimul. Ca sa nu o mai lungesc, un sms conținând vectorul rutei corectate a vehicolului-tinta (Peugeot) a explodat în tăcere în devaisul GPS Garmin 660 (ah, cat urăsc aceasta marca și model, lent și neopensource). No matter, dintr-o dată pe display-ul blestematei cutii a apărut nouă trimitere de traseu cu o linie groasa rosie-mov, un ditamai semn de atenție pulsatoriu – injectat prin hacking în via canalul TMC – în mijlocul mandretii de drum național polonez (N47, parca) și vocea de sinteza a Basiei (prost tradusa din EN AM) ordonându-le să vireze la stânga (înspre prăpastie!) în următorii 50 m.
Auzeam vocea cotcodăcită a Basiei, roboata din GPS, urlând la Tadeusz să pregătească virajul și corul de nu-uri al celor din mașină. Părea într-adevăr o nebunie sa părăsești un carosabil ,,sigur” chiar dacă înecat de torentul care atinsese aproape un metru si jumatate in adancime – apa furioasa cat vedeai cu ochii! – virând pe un așa-zis ,,drum forestier” ce părea că duce direct în prăpastie.
S-a dovedit încă odată ca aplicația designată de mine nu greșește (în 99% din cazuri de vina e numai Factorul Uman) pentru ca acest indemn de misiune imposibila a aprins neuronii acelui micro-mentalul colectiv format de pasagerii mașinii O tăcere psihologica însoțită de o dilatare confortabila a timpului (10 milisecunde = 47 secunde). Ceeace nu era prevazut în implementare a fost propria mea liniștire (sau eram buimac după petrecerea de la Palatul Regal!?). În intervalul de liniște și împăcare de sine care nu se mai termina, am putut sa-mi aprind o țigară, sa sorb putina Coca-Cola din sticla și sa arunc o privire îngrozită pe histograma: decedați 17%, râniți 65%, dați dispăruți 31% și numai patru încă în viata, pe micro-teatrul de operații definit pe o fâșie de 350 m în lungul Naționalei. Patru suflete, dintre care unul pentru toți se îndreptau cu viteza spre ieșirea din naționala după care Peugeot-ul se lăsa cu botul la 45% în jos continuând pe hurducăturile forestierului. Prin fata parbrizului zburau câteva ursoaice greoaie cu pui și, tocmai când panica începuse sa roadă de tot pelicula de slow motion psihoarhetipal, se întâmpla ceeace pentru mine era simpla evidenta științifică iar pentru cei patru Minune a Papei de la Roma (Odihnitul Celui de Sus): rotile vehicului intrau din nou sub controlul EPS-ului, rezistenta dinamica se redusese la zero ca și nivelul apei. Torentul se despicase lăsând în mijloc o limba confortabila, asa, de vreo 15 yarzi lățime. A acționa pedala de frâna asistata IAB era un ultim gest la îndemâna unui copil. În mijlocul panicii și deznădejdii răsuflam ușurați și mulțumind fiecare cui credeam de cuviință.
Atunci cred ca mi-au cedat nervii, am rupt conexiunea fără sa salvez logul și m-am prăbușit într-un somn greu. Peste încă o ora, când a sunat din nou telefonul, am ridicat liniștiți și senin, la timp sa pot auzi vocea duioasa și plina de emoție a Ednei.
Acestea au fost cuvintele ei: ,,Dragul meu G, în fata lui Dumnezeu îmi cer cu umilință iertare (limbile slave nu pot fi nicicum traduse)!!! Mi-a fost întotdeauna ciudă pe tine când în discuțiile noastre mi se părea, ca vii tu de acolo, dintre zapezi, sa-mi dai lecții La Mine în Țară!!! Ai sa poți se ne ierți vreodată?
Cu modestia care întotdeauna m-a caracterizat i-am răspuns scurt că ,,același lucru l-ar fi făcut și ei pentru mine”.
M-am întors spre nevastă-mea, somnoroasă și făcând niște ochi rotunzi, nepricepând nimic, și dintr-o suflare am încercat să-i explic situația, să o trag de limbă să comenteze ca să mă pot liniști și eu.
– Zakopane!? Ți-am dat la ghionturi pentru ai început iar sa sforăi ca un animal.
– Bine, dar prietenii noștri, zic eu? Nu te mai potolești, de când te știu visezi noaptea cu ochii deschiși cu gândul la veșnicele tale bazaconii, de mi-e și rușine sa spun la cineva!!! Oare când ai de gând sa te apuci să-ți cauți de lucru!?