caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica SPUNE



 

E vremea când bufonii devin eroi

de (27-6-2010)
1 ecou

Într-o ţară ca România, răul esenţial pe care îl poate face un guvern de aiuriţi şi amatori este acela de a scoate la suprafaţă din toate mlaştinile şi periferiile ţării bufoni fără anvergură, clovni pe care într-o societate normală nimeni nu i-ar lua în seamă. Această faună se ridică deasupra mlaştinii şi întruchipează figuri mitice de pseudo-eroi. Exasperaţi şi aduşi aproape de marginea prăpastiei, ignoranţii, maneliştii şi consumatorii de telenovele au întotdeauna aceeaşi reacţie: de a valida prin vot sau prin diverse manifestări publice oameni precum Dan Diaconescu, Gigi Becali sau Vadim Tudor. În mentalul colectiv al populaţiei ignorante ei devin peste noapte Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare. Dacă aş avea ceva de reproşat unui guvern incompetent, nu ar fi nicidecum criza economică sau corupţia, ci tocmai inconştienţa cu care trezesc din grote aceste figuri triste cu mult mai periculoase pentru un neam ca cel românesc decât orice posibilă criză economică.

Cum-necum, din orice criză într-un interval de timp rezonabil ne putem reveni. Dacă, însă, bufonii ocupă scena, iar în sală se află o masă critică insuficient educată, dispusă să aplaude în delir, răul produs nu mai e conjunctural. Zilele acestea, printre bâjbâieli şi ezitări nesfârşite, se arată la orizont şi această hidră. Momentan, nu cred că pericolul e atât de mare în primul rând pentru că perspectiva viitoarelor alegeri e destul de îndepărtată. Semnele, însă, nu sunt încurajatoare. Aceiaşi oameni care la alegerile trecute au votat într-un anume fel doar pentru că primiseră ceva făină şi zahăr se vor alătura bucuroşi unui partid ca cel pe care intenţionează să îl înfiinţeze Dan Diaconescu: partidul poporului român. În douăzeci de ani, nimeni nu a fost preocupat de această populaţie rătăcită, care trăieşte cu nostalgia unei autocraţii sau chiar dictaturi absolute, de douăzeci de ani în mintea acestor oameni nu s-a petrecut nimic spectaculos. Atâta vreme cât vor avea pâine şi în general un minim confort, ei nu sunt periculoşi. Stau prin crâşme şi îşi pierd nopţile privind la OTV. Sunt complet inofensivi. Doar uşor agasanţi şi nefrecventabili. Când, însă, ei rămân fără mici, fără bere, fără făina şi zahărul primite pomană de la politicieni, toată această gloată de naivi, toată această armată de ignoranţi, toţi aceşti cetăţeni cu capetele pline de enunţuri mobilizatoare vor reacţiona şi vor legitima bufonii de care nicio ţară europeană nu duce lipsă.

E acum vremea lor… a celor care ţipă, a celor care exclamă, a celor care pozează în salvatori ai naţiunii. Acesta e marele pericol al următorilor ani. Aţi putea spune că un asemenea pericol planează asupra întregii Europe şi că, deci, nu ar trebui să ne îngrijoreze foarte tare faptul că se întâmplă şi la noi. Există, însă, o diferenţă esenţială: alţii au anticorpi. Deşi toţi au bufonii lor, la noi există şi suficientă voinţă populară pentru a-i transforma în eroi. Lipsa de educaţie, lipsa de informaţii solide despre propria noastră istorie, apetenţa pentru extrema dreaptă, extrema stângă sau audienţa de care se bucură la noi burlescul şi grotescul sunt mai mari decât în multe state europene. Noi nu ne-am reglat relaţia cu trecutul. Idealizăm şi astăzi masiv comunismul şi figuri precum Antonescu şi Ceauşescu. Nu ni s-a părut important ca în ultimii douăzeci de ani să ne punem ordine în istorie, ni s-a părut un manierism inutil, un intelectualism desuet să ne ocupăm de trecut. Am trecut cu maximă lejeritate peste vinovăţiile noastre colective, am asumat cu mândrie prostească teorii precum cele ale lui Napoleon Săvescu şi Pavel Coruţ, am crescut zi de zi în atmosfera grotescă a teoriilor conspiraţiei, ne-am preocupat de pericolul iminent ca ungurii să ia Ardealul în spate şi să fugă cu el peste graniţă. Zi de zi, deci, am alimentat minţi înfierbântate precum cele ale telespectatorilor fideli de OTV fără să avem senzaţia că asta ar avea vreo importanţă. Aşa se întâmplă mai mereu cu statele în care ministerele cele mai puţin importante sunt cele ale Culturii şi Educaţiei.

Mai zilele trecute, auzeam ceva sindicalişti care i-au acuzat pe cei care nu au participat la greve de laşitate şi lipsă de solidaritate. O gogomănie… la noi ieşitul în stradă s-a compromis în primul rând din cauza sindicatelor, aşa că aş îndrăzni să răstorn paradigma. Nu cei care nu au ieşit în stradă sunt laşi. E nevoie de mai mult curaj pentru a decide să te împotriveşti decât pentru a urca în autobuze şi a mărşălui cu fluierul în gură în piaţa publică.  La urma urmei, şi OTV-ul îşi poate scoate oamenii în stradă. Protestele eficiente sunt pe de o parte inteligente, pe de altă parte preventive, nu constatative şi exclamative. Când pactizezi cu diferite puteri şi treci din poziţia de sindicalist în cea de guvernant, e categoric imoral să mai aştepţi solidaritatea membrilor de sindicat. În România, rolul esenţial al sindicatelor ar trebui să fie acela de a-şi culturaliza membrii, de a-i face responsabili zi de zi. A-i scoate pe oameni în stradă poate fi un punct în fişa postului, dar nicidecum singurul.

Bufonul român e azi tipul cel mai reprezentativ. Un şef de stat care hăhăie şi se îngrămădeşte la OTV, stând pe acelaşi scaun pe care se aşezaseră ceva mai înainte interlopi, oligofreni, analfabeţi, ţoape şi trepăduşi e ori inconştient ori iresponsabil. Şi într-un caz şi în altul, mesajul e unul profund cancerigen. Între bufon şi publicul său se creează astfel o legătură indestructibilă, obsesivă. Publicul îşi va urma bufonul cu atât mai mult cu cât acesta va fi mai grobian. Nu am şi nu cred că are nimeni o statistică exactă a acestui public-ţintă. Nu ştim câţi sunt, dar bănuiesc că sunt destui şi că au idei puţine. Ei visează zi şi noapte la vremurile lui Vlad Ţepeş, când lăsai o pungă cu bani în mijlocul străzii şi o găseai acolo a doua zi (cu bani cu tot), visează la epoca în care fiece român avea apartament şi „servici”, visează la momentul în care oculta iudeo-masonică va fi stârpită de diaconeşti sau vadimi, visează la fermitatea şi verticalitatea unui Antonescu, visează la românii verzi, de preferat legionari, visează la execuţii publice pe stadioane. Nimeni nu s-a obosit să le spună tuturor acestor oameni că visul lor e, de fapt, un coşmar. Unul pe care să dea Dumnezeu să nu îl vedem niciodată pus în practică.

Ecouri

  • Thomas Lewin: (30-6-2010 la 11:00)

    Da, de acord ! Sa speram ca de data aceasta vornicul Motoc, sau cel putin confratii lui cu adevarat onesti, nu vor fi aruncati in bratele multimii, ale celor „destui si cu idei putine”.



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
potcoava unui cal de rasă

ne sună în timpane un plagiat din neruşinarea machiată cu cerneală neagră într-un colţ de viaţă

Închide
18.216.10.191