ACUM.TV

M-am nascut in Bucuresti si nu am avut bunici la tara. Am suferit pentru asta, am fost chiar complexata. In afara de inca doua familii de pe scara mea, cam toti copiii cu care ne jucam in timpul scolii,  imediat, dar imediat!, dupa ultimul clopotel fugeau la tara, la bunici. Veneau de acolo cu povesti inedite, pe care noi, cei ramasi pe asfalt, le ascultam ca si cand ar fi fost povestiri din Disneyland: cum se duceau cu vaca la pascut, cum culegeau poame din copaci, cum luau oua din cuibar.

In jurul blocului nostru erau vreo doi corcodusi anemici, dar ii culgeam de corcoduse cand acestea erau niste mici galme verzi, de ni se spargeau samburii in gura, si erau atat de amari…. Noi insa nu mai aveam rabdare. Iar cand se zvonea ca la cutare bloc e un cais, mergeam acolo disperati sa culegem o caisa verde atat de buna.. dar evident, copacul era deja vaduvit de caisele care-ti faceau gura punga. Nu era atat nebunia dupa fructe, cat placerea de a culege ceva direct din pom. Dar erau si copii pentru care verziturile astea erau singurele fructe pe care le mancau o vara intreaga.

Cand venea vremea capsunilor incepea o adevarata vanatoare. Nu mai retin cum era pe vreamea “cand eram mica”, dar adolescenta fiind, deja capsunile erau mai greu de procurat ca portocalele.

Stiu ca bunica mea, de 1 iunie, ca dar pentru ziua copilului, se ducea la 4 dimineata in piata ca sa ia capsuni. Din pricina mercurialului, taranii veneau cu noaptea in cap in piata ca sa isi vand marfa cu un pret decent. Dar cati parinti aveau puterea sa fie la ora 5 in piata, ca apoi sa zboare spre serviciu? Sau cati aveau timp sa mai ajunga la serviciu, daca la ora 5 abia se asezau la coada?

Cand ne sculam pe 1 iunie stiam ca vom manca capsuni.  Capsunile se spalau cu grija, se umba cu ele ca si cu un lucru de pret, se asezau in castronase, se presara zahar.. si se mancau incet, ca sa nu se termine. Invariabil, mai lasam cateva si pentru mai tarziu.

Doar in anii super norocosi puteai manca capsuni de doua ori pe sezon. Se mai intampla ca taranii sa vina in piata cu marfa foarte foarte tarziu… vindeau la lumina lanternei, si daca aparea Militia isi puneau sacii in spinare si fugeau.

Pe vremea aceea nu intelegeam cum de cineva putea face dulceata de capsuni. Nu imi puteam da seama cam cat de multe capsuni sa ai incat sa iti permiti sa le “strici” in dulceata.

Mai erau capsunile de la Aprozar. Acolo venea marfa de la  “ceape”. La noi, in piata Salajan, “ceapeul” care aproviziona aprozarul era dintr-o comuna din Giurgiu. Dar in afara de Ziua Recoltei, cand se aranja marfa spectaculos, in navete de lemn noi, cu legumele asezate asortat, spalate, in afara de zilele acestea din octombrie, marfa de la Aprozar era oribila. Daca se intampla sa fie si caspuni, atunci era evident o coada imensa, si contra unui pret absolut derizoriu, domnul vanzator – mai tare ca un presedinte de Tribunal pe vremea aceea – iti rasturna in tasul cantarului naveta cu capsuni, strivite, pline de noroi, din care de multe ori nu salvai nici o zecime din cat cumparai. Nu aveai dreptul sa protestezi, ca nu te mai “servea”.

Intr-o vara am mers intr-o comuna din judetul Buzau, destul de aproape de oras si nu suficient de “la tara” pe cat mi-as fi dorit. Dar chiar si asa, am ramas atat de surprinsa cand am vazut corcoduse coapte, pravalite pe jos, pe care copiii calcau in timp ce incercau sa  le stranga ca sa le arunce un butoiul pentru tuica. Iar in fundul curtii, printre niste tufe cu multe frunze se mai zareau capsuni ramase din primavara. Cateva… mici, timide, rozalii. Nicoleta, asa o chema pe fetita cu care ma jucam aici, mi-a strigat sa la culeg.

Dar nu am indraznit. Nu meritam atata onoare.

Acest articol a fost publicat duminică, 27 iunie 2010 la rubrica Universul Copilariei.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.