Preambul: Pe Mihai Eisikovits l-am prezentat cititorilor revistei Acum în două articole Papirene kinder şi Amintiri despre colonelul Reviczky.
Mihai Eisikovits desenând
Relaţia protocolară dintre jurnalist şi interlocutor s-a transformat într-o prietenie întreţinută de discuţii telefonice în care îl îndemnam mereu să completeze cronica desenată a evreilor maramureşeni (publicată în cartea „Ce a fost… nu mai este”) cu experienţa sa din detaşamentul de muncă şi din prizonieratul sovietic. Deunăzi am primit prin poşta electronică o „misivă” întitulată „Din partea Domnului Mihai Eisikovits”. Prietenul meu nonagenar, nefamiliarizat cu computerul, îmi trimitea prin intermediul unei cunoştinţe o povestire din perioada detaşamentului de muncă din armata maghiară. Este un text care-şi găseşte locul cu prisosinţă la rubrica Mărturii. Ilustraţiile le-am ales dintre desenele filmate anul trecut, acasă la Mihai Eisikovits. Lectură plăcută !
O întâmplare cu Béla Rácz, plutonier major
În septembrie 1941 am fost mobilizat la muncă obligatorie la unitatea cu numărul 10/4, Baia Mare, comandată de Kálmán Mordényi, care în civilie fusese directorul penitenciarului din oraşul Vác, faimos pentru severitatea sa. Sub comanda unui asemenea om este lesne de înţeles că normele de muncă erau practic de nerealizat, nici pentru cei mai zdraveni dintre noi. Unitatea noastră a fost mereu mobilizată la munci grele şi alertată, cu durata de muncă prelungită, mai ales atunci când am lucrat la tronsonul de cale ferată Deda – Sărăţel, de importanţă strategică după anexarea Ardealului de Nord. După multe luni de muncă cu hârleţul, târnăcopul şi roaba, unii dintre noi au prins oarecare îndemânare la mânuirea roabelor pe căi îngustate şi lunecoase. Într-o zi însorită din primăvara anului 1942, formaţia noastră a fost direcţionată la carierele de piatră din Bicsad pe Olt. La noul loc de muncă uneltele erau cu totul diferite. În carieră ne aşteptau ciocanul greu de 5 kg, ciocanul uşor de 1 kg, ranga, roaba şi furca pentru pietriş, pentru realizarea normelor impuse de comandantul Mordényi. De la bun început ne-a pretins realizarea imposibilului şi a condiţionat ca alimentaţia noastră să fie în funcţie de realizări, adică a pietrei încărcate în vagoane. Pentru a putea scoate cantitatea de piatră necesară terasamentului de cale ferată, a hotărât să muncim zi şi noapte, comandând şi lămpi uriaşe de carbid. Atâta doar că la lumina lor munca nu era posibilă. Cu ciocanele loveam piatra pentru a face zgomotul muncii, fără rezultatele dorite de diabolicul comandant. Ne obişnuisem cu faptul că nu ne puteam aştepta la nimic bun şi preocuparea noastră principală era ca fiecare om din detaşament să capete mâncare, pentru a supravieţui. În acest scop s-a alcătuit un sfat al detaşamentului, care căuta să rezolve problemele grele care apăsa asupra noastră şi uneori… reuşea. Uneori ne ajutau chiar şi supraveghetorii care ne mai păsuiau cu norma la scos piatră, pentru că nici lor nu le convenea programul prelungit de supraveghere, la care îi supunea comandantul Mordényi Îmi amintesc de plutonierul major Dioszegi, un om de suflet care ne-a ajutat de multe ori.
M. Eisikovits Muncind la Calea ferată Deda-Sărăţel
M. Eisikovits: La cariera de la Bicsad pe Olt
Munca în cariera de piatră a fost o perioadă foarte grea, s-au petrecut multe accidente de muncă şi mulţi s-au îmbolnăvit. După episodul de „Sfarmă piatră” unitatea noastră a mai fost purtată în diferite locuri, la munci nu uşoare, printre care săpatul nesfârşitului şanţ pentru cablul telefonic, care se întindea până la Bicaz, unde era graniţa cu România din Bicaz pentru cablu telefonic.
În toamna târzie a anului 1942 am fost readuşi la Baia Mare şi băgaţi în clădirea imensă numită „Cazarma Jidovilor”. Aici eram feriţi de frigul cel înduram şi puteam face rost şi de alimente, cu bani puţini.
După câteva săptămâni a sosit o companie formată din oameni mai în vârstă. Printre aceştia se afla şi tatăl meu, mobilizat la muncă obligatorie la vârsta de 48 de ani. A fost o întâlnire tulburătoare, oglindită în privirile noastre. Câteva nopţi am dormit în acelaşi pat de fier, fără saltea, doar pe nişte scânduri, dar şi aşa a fost bine. Despărţirea a fost dureroasă, sfâşietoare.
În primăvara următoare a sosit ordinul de încolonare şi am pornit în rânduri de câte patru. Nu ni s-a spus unde ne duceau, dar bănuiam că e vorba de Ucraina, şi că urmează un drum foarte lung, la care va trebui să reziste îmbrăcămintea noastră şi mai ales bocancii. Erau hainele noastre civile. De la statul stăpân pe acea vreme n-am primit decât banderola lată galbenă, obligatorie de purtat pe braţul stâng şi boneta soldăţească folosită, dar fără rozetele tricolore, care fuseseră smulse.
Mihai Eisikovits: Alert!
Nu munceam numai noi ci au fost mobilizaţi la lucru civili, femei şi bărbaţi, moşnegi, dar la distanţă oarecare de noi. Munceam din greu pentru a ne câştiga hrana de mizerie. Dimineaţa ne dădeau un soi de cafea surogat cu pâine şi marmeladă, seara la întoarcere ne aştepta o supă caldă, din crupe.
Trudind şi nefiind alimentaţi, cu toţii (cei 242 la număr ) aveam o înfăţişare jalnică, în hainele noastre murdare, năpădiţi de tot soiul de paraziţi mai ales păduchi pentru că lipsea atât apa cât şi săpunul. Într-o zi, întorcându-ne de la lucru, am aflat că se schimbase comandantul şi venise şi un subofiţer nou. Plutonierul major se numea Béla Rácz şi era o cunoştinţă de a mea de la Gherla. Îi ştiam toată familia: părinţii , fratele şi surorile. Erau oameni de treabă, vecini buni. Nu m-am apropiat de el, cu toate că-mi fusese vecin. Nu-l văzusem de mai mulţi ani, nu puteam şti cum gândeşte după ce îmbrăcase uniforma de subofiţer maghiar. La un moment îl văd că vine către mine. Îmi întinde mâna, mă îmbrăţişează. „ Cum o duci d-le Mihai?” mă întreabă el. „O duc şi eu ca toţi camarazii mei de aici.” „Cum vă merge? Ce faceţi?” – continuă Béla Rácz. I-am răspuns că totul era bine, dar se vede treaba că nu eram convingător pentru că l-am auzit spunându-mi: „Dumneata nu ai încredere în mine!”. „Dar pot avea încredere în dumneata, Béla?” i-am întors întrebarea. „Te rog să ai deplină încredere” – fu răspunsul lui. „Dacă eu ţi-aş spune ce se petrece aici şi se află, or să mă împuşte după ce pleci” Apoi i-am mărturisit că nu ni se dădea de mâncare, deşi mâncarea nu lipsea, pentru că supraveghetorii noştri o duceau regeşte. „Bucătăria este la dispoziţia lor. Gătesc tot felul de bunătăţi. Comandantul profita şi el. Soarta noastră nu-l interesează.” „Cine se ocupă de aprovizionarea detaşamentului?” mă întreabă Béla. „Un fruntaş pe nume Farkas, din Budapesta, taxator pe tramvai” – i-am răspuns. „Te rog nu pleca, rămâi pe loc, îmi spune Rácz şi pleacă. Eu rămân. După o vreme aud că e căutat fruntaşul Farkas, dar nu e de găsit. În sfârşit apare mergând pe două cărări. Sunt chemat şi eu şi mi se aduce la cunoştinţă că sunt numit responsabil cu aprovizionarea. „Toate actele şi cheile pe care le deţii le predai lui Mihai Eisikovits! ” i s-a ordonă lui Farkas. Eu ascultam plin de uimire şi teamă. Farkas a plecat după chei, eu am ieşit să-mi adun camarazi să mă sfătuiască ce era de făcut.
Mihai Eisikovits: Drum de bârne în Ucraina
Teama mea era explicabilă. Până acum dacă nu aveam alimente, vinovat era Farkas şi supraveghetorii toţi. De acum în colo dacă nu vor fi alimente vinovat voi fi eu, Mihai Eisikovits, ! M-au sfătuit să preiau rolul pentru că nu putea fi mai rău decât înainte. Am preluat cheile de la „honvedul” fruntaş Farkas, fiind şi încurajat de noul nostru comandant, locotenentul major Szántó . Probabil că Rácz a vorbit în termeni frumoşi despre mine. Am deschis depozitul de alimente şi, spre uimirea mea, am găsit cantităţi însemnate de conserve, fasole uscată, mazăre, linte, varză uscată, ceapă, sare, făină, ţigări şi câte altele ! Mi-am luat un ajutor şi am inventariat tot ce am găsit în depozit. Găsisem şi instrucţiuni privind cantităţile necesare pentru prepararea diferitelor mâncăruri. Apoi l-am chemat pe bucătarul şef Eibensutz Kuli şi adjunctul său Feuerstein, cărora le-am spus că de acum înainte eu sunt responsabil pentru hrana camarazilor şi că zilnic vor găti trei mâncăruri calde pentru cei 242 de evrei din detaşamentul de muncă, mâncare din care vor primi atât comandantul cât şi subalternii lui. Din fericire scăpasem de vechiul comandant! Zilnic verificam respectarea porţiilor. Prea mult flămânzisem şi ştiam că fiecare lingură de mâncare conta. În prima zi, după ce pretinsesem împărţirea întregii cantităţi de mâncare oamenilor, a venit la mine Eibensutz, bucătarul şef, şi îmi spuse: „Dacă ai dispus să se distribuie tot, ce vor mânca bucătarii?” „Măi Eibensutz, mi se rupe inima pentru bucătari!” După ce am pus în aplicare noul sistem, rezerva de alimente a început să scadă. Atunci comandantul m-a împuternicit să mă aprovizionez din depozitele armatei maghiare. Am plecat cu trei căruţe însă când am ajuns la depozitul cu pricina am văzut că nu figuram printre cei care ar fi avut dreptul să primească produse de acolo. Totuşi, am avut noroc să găsesc o persoană cu care „m-am înţeles” , şi nu m-am întora cu căruţele goale. Primisem făină şi o puteam schimba cu sătenii pe cartofi, ceea ce era grozav !Am mai făcut câteva drumuri, însă doi dintre cei trei căruţaşi au renunţat la această treabă deoarece eram expuşi la jaf, la împuşcături mai ales când ne apuca noaptea pe drum După un timp ne-am înzdrăvenit cu toţii. Şi toate acestea s-au petrecut datorită îndrăznelii şi umanismului de care dăduse dovadă plutonierul Béla Rácz şi comandantul Szántó. Pot spune că ne-a mers bine câteva luni, până când am fost încercuiţi de ruşi şi am căzut prizonieri. Apoi iarăşi ne-au încolonat şi am pornit în marş şi ne-au dus în Ucraina. Am muncit la un drum de bârne pentru retragerea armatei maghiare până când am fost înconjuraţi de ruşi şi am căzut prizonieri. După trei zile de mers pe jos şi şase cu trenul am ajuns la Zaporojie. Era în iulie 1944. Ne-au spus Skoro damoi, în curând vom merge acasă, acest „curând” a durat patru ani grei. În august 1948 după trei ani de detaşament, de muncă şi patru ani de prizonierat, am ajuns acasă la Gherla.
Mihai Eisikovits: Mişcaţi-vă!
Una dintre dorinţele mele arzătoare era să-l găsesc pe Béla Rácz, ca să-i mulţumesc în numele meu şi al camarazilor mei pentru binele pe care ni l-a făcut atunci când eram zdrenţăroşi şi scheletici. Am aflat că se însurase şi trăia la Tg. Mureş. M-am dus acolo şi am reuşit să-l găsesc. Era salariat la o unitate cooperatistă de consum. S-a bucurat de revederea mea şi de cuvintele sincere, însă era destul de trist. Mi-a povestit însă că suferea de inimă şi nu găsea medicamentele prescrise. Mi-am luat rămas bun şi nu i-am promis nimic, însă îmi pusesem în gând să-l ajut cumva. A doua zi i-am scris Şef Rabinului Moses Rosen. I-am relatat despre faptele lui Béla Rácz, în 1943 pe teritoriul Ucrainei, care au schimbat radical viaţa amarnică a 242 de evrei din detaşamentul de muncă. L-am rugat să încerce să-i procure medicamentele necesare. Nu am primit niciun răspuns de la eminenţă. Vreau să cred, că nu a rămas indiferent în acest caz, însă peste câteva săptămâni am aflat că Béla Rácz trecuse în lumea drepţilor. M-am necăjit foarte mult şi m-am gândit cât de nedreaptă poate fi viaţa.
Mihai Eisikovits