ACUM.TV

Varujan Pambuccian e liderul grupului care deține balanța puterii în parlament

Acum câteva zile, după eșuarea moțiunii de cenzură din parlament împotriva guvernului condus de Emil Boc, colega mea Andrea Ghiță îmi trimitea următorul text despre atitudinea grupului minorităților naționale altele decât cea maghiară:

Cu o zi înainte de vot, liderul Grupului Minorităţilor Naţionale  a declarat: „Vom fi prezenţi în sală, dar ne vom abţine la votarea moţiunii”. Acest grup se situează, prin tradiţie, alături de arcul puterii. Ar fi putut vota împotriva moţiunii, optând pentru stabilitatea guvernului  şi aplicarea rapidă a măsurilor care se crede că pot scoate ţara din impas.

Putea să voteze pentru moţiune, încercând să împiedice măsurile dure de diminuare a veniturilor populaţiei, mai ales că unii dintre reprezentanţi propuseseră  căi alternative de ieşire din criză. Dată fiind diversitatea grupului, fiecare parlamentar ar fi avut posibilitatea de a vota potrivit propriei opţiuni, ţinând cont de situaţia minorităţii pe care o reprezintă (unele dintre ele, precum minoritatea evreiască, fiind alcătuite preponderent din pensionari).

Am încercat să-mi explic poziţia lor, potrivit schemei proprii: ori le-a fost teamă de repercusiuni (care?) ori le era indiferent ce se va petrece…

I-am explicat Andreei că la moțiunea de cenzură, practic, singurele voturi care contează sunt cele PENTRU. Potrivit Constituției României:

ARTICOLUL 113
(1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

În speță, pentru demiterea guvernului era nevoie de votul a 236 dintre cei 471 de deputați și senatori. Cum în favoarea moțiunii s-au pronunțat 228 de parlamentari, rezultă că moțiunii i-au lipsit opt voturi pentru a fi adoptată. O moțiune cu un vot de 235 la 0 se consideră respinsă, una cu un vot de 236 – 235 se consideră adoptată, de unde se vede că voturile contra sau abținerile nu contează.

Cum grupul minorităților naționale altele decât cea maghiară este compus din 18 deputați, putem spune că abținerea lor, echivalentă în fapt cu un vot împotrivă, a salvat guvernul Boc de la destituire.

Dar cine sunt acești deputați și cum au fost aleși ei? Majoritatea sunt niște iluștri necunoscuți, cu excepția lui Varujan Pambuccian – Uniunea Armenilor, Nicolae Păun – Partida Romilor și Aurel Vainer – Federația Comunităților Evreești.

Cei 18 au beneficiat de prevederile legii electorale care spune că un candidat din partea unei organizații reprezentând o minoritate naționale este ales dacă obține peste 10% din numărul mediu de voturi necesar alegerii unui deputat, adică, la alegerile parlamentare din 2008, cel puțin 2177 de voturi. Vi se pare cumva ridicol?

Evident că e ridicol în condițiile în care pragul electoral pentru partide politice este de cel puțin 5% din numărul de voturi valabil exprimate, adică în noiembrie 2008 de peste 340000 de voturi.

Cele mai multe voturi dintre minorități le-a obținut Partida Romilor – 44037, urmată de Forumul Democrat al Germanilor – 23190 și Federația Comunităților Evreești – 22393, în total, cele 18 minorități naționale au obținut împreună 243905 voturi, adică 3,5% din totalul voturilor valabil exprimate.

Cu toate acestea, minoritățile naționale altele decât cea maghiară dețin peste 5% din totalul mandatelor de deputat și, așa cum s-a văzut și la votarea moțiunii de cenzură, joacă un rol crucial, în fapt, acești 18 deputați dețin balanța puterii în parlamentul actual.

Și nu e prima dată când se întâmplă acest lucru, acești deputați au înclinat balanța puterii cu votul lor la unele proiecte de lege foarte importante, ca exemplu fiind Legea 112/1995, care a permis cumpărarea imobilelor naționalizate (citește tâlhărite de stat) de către chiriașii locatari.

Situație sui-generis

Reprezentarea de drept a minorităților naționale a fost statuată de legea electorală adoptată de Consiliul Provizoriu de Unitate Națională pentru alegerile de la 20 mai 1990 și consfințită de Constituțiile din 1991 și 2003. Motivul pentru care a fost adoptată această soluție constituțională nu este o grijă exagerată pentru protejarea drepturilor minorităților, ci dorința de a crea o contrapondere la UDMR, reprezentant politic al minorității maghiare, singura cu manifestare politică substanțială din România (romii preferă votul pentru partide politice celui etnic).

Reprezentarea de drept a minorităților naționale – în niciun parlament din lume nu sunt reprezentate atât de multe minorități naționale – a permis politicienilor din România să omoare doi iepuri dintr-o lovitură: în primul rând să demonstreze criticilor occidentali că protejează drepturile minorităților naționale (dând în același timp peste nas UDMR care avea pretenții “exagerate” în Adunarea Constituantă) și în al doilea rând a creat o masă de manevră în parlament pentru guvernul zilei.

Acești deputați minoritari au fost, cu mici excepții, docili față de putere, știind că orice revoltă din partea lor poate duce la mărirea pragului electoral de la valoarea sa ridicolă din prezent. În plus, aceste organizații ale unor minorități – unele dintre ele mai mult sau mai puțin fantomatice – au obținut avantaje materiale, adică subvenții de la stat.

Îmi amintesc că acum câțiva ani, întrebat de BBC despre anormalitatea acestei situații, practic unică în lume, liderul acestui grup parlamentar, Varujan Pambuccian a răspuns “Cu atât mai bine, iată, există un grup de deputați care poate asigura stabilitatea guvernului.” Venind din partea unui om inteligent, o astfel de remarcă miroase a cinism.

Reprezentarea de drept a minorităților naționale nu e specifică României. În parlamentul Croației sârbii au reprezentare asigurată, după cum în parlamentul Sloveniei există un deputat al italienilor și unul al ungurilor, iar în adunarea provinciei Kosovo 20% dintre mandate sunt rezervate minorităților, în primul rând sârbilor. Observați că toate aceste foruri legislative aparțin unor state și provincii din fosta Iugoslavie, unde a avut loc în anii ’90 cel mai sângeros război civil din Europa de după 1945.

Și în state occidentale se practică astfel de reprezentare, de pildă germanii din Alto Adige/Tirolul de sud au reprezentare în parlamentul Italiei, iar danezii sunt reprezentați în legislatura statului Schleswig-Holstein din Germania. Sau evreii au dreptul la un deputat în Majlis, parlamentul Iranului, țara musulmană cu cel mai mare număr de evrei.

În general însă, reprezentarea minorităților naționale se face pe aceeași bază ca a celorlalte partide, proporțional. De pildă, în Belgia, TOATE partidele sunt organizate pe criterii etno-lngvistice, flamand-neerlandofoni și valon-francofoni. În Spania, catalanii și bascii au reprezentare propoțională în parlamentul de la Madrid, la fel ca suedezii din Finlanda, turcii din Bulgaria sau ungurii din România. În unele țări există chiar partide rivale ale minorităților naționale, cum ar fi Slovacia sau Macedonia.

În concluzie, situația din România privind reprezentarea de drept a minorităților naționale generează corupție politică. Din păcate, situația nu e ușor de remediat, deoarece modul actual de reprezentare e garantat de Constituția României:

ARTICOLUL 62

(2) Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale. Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o singură organizaţie.

Ceea ce înseamnă că pragul electoral prevăzut de legea electorală nu poate fi mărit în mod semnificativ fără a intra în contradicție cu prevederile Constituției. Iar naționaliștii care îndeobște fac din minoritatea maghiară și UDMR calul de bătaie sunt în mod bizar foarte tăcuți când vine vorba de această anomalie.

Ar rămâne o singură soluție: modificarea Constituției care să prevadă ea însăși și nu să lase pe seama legii electorale condițiile de reprezentare, de pildă, o organizație a unei minorități naționale poate fi reprezentată în parlament dacă întrunește un număr de voturi mai mare decât numrul mediu de voturi necesar alegerii unui deputat. În cazul alegerilor din 2008 doar trei minorități: romi, germani și evrei, ar fi obținut în acest fel reprezentare.

E posibil sau chiar probabil ca acest articol să provoace indignarea reprezentanților politici ai acestor minorități, dar asta nu înseamnă că situația actuală, în care acest grup de deputați deține balanța puterii în parlamentul României, este una normală sau acceptabilă.

N.B. Prin racket în acest caz înțeleg corupție instituționalizată.

Acest articol a fost publicat duminică, 20 iunie 2010 la rubrica Intern.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.