Îndeobște, e destul de greu să spui unde anume pe întinsul unei ţări se găseşte zona cea mai profund autentică. Asta e de altfel una dintre stupidele obsesii ale unei noi specii de indivizi care descoperă lumea în 10-15 zile şi se grăbesc mai apoi să vorbească despre ea cu un aer de experţi infailibili. Vorbesc despre turişti, desigur. Pe oriunde ai merge, ţi se va indica, însă, mai mereu o asemenea zonă. În India, Varanasi, oraşul sfânt de pe malul Gangelui, pare a se bucura de o asemenea reputaţie. Cu avionul, din Delhi, străbaţi distanţa în aproximativ două ore. Dacă alegi un tren obişnuit, călătoria se va dovedi un adevărat calvar. Ajuns în Varanasi, după un zbor neaşteptat de plăcut, te întâmpină realitatea unui aeroport care seamănă cu o gară de ţară. Aerul condiţionat abia funcţionează iar mizeria a pătruns în aeroport şi nu pare a vrea să îl părăsească prea curând. În faţa clădirii, după un obicei indian (şi nu numai) întâlnit mai mereu pe aici, eşti asaltat de ghizi, oameni care îţi oferă un taxi sau un hotel ieftin.
Ajung la hotel. Aici, un alt peisaj deja familiar. La recepţie, un indian politicos zâmbeşte tot timpul şi rosteşte plin de solicitudine un „yes, sir” convingător. Convingător pentru turişti… După o vreme realizez că omul nu pricepe o iota din ceea ce ii spun. Îmi aduc aminte că înainte de a ajunge în India am citit pe diferite forumuri că europenii erau şocaţi de faptul că în anumite restaurante indiene comanzi ceva şi apoi aştepţi o oră fără ca nimeni să îţi onoreze comanda. Explicaţia e simplă. Oamenii nu te-au înţeles. Evident ca nu îţi vor spune asta… Totul e să îi urmăreşti cu privirea. Dacă merg spre bucătărie înseamnă că totul e în regulă, dacă nu, îţi ajustezi engleza şi repeţi comanda, de preferat altui chelner. La fel se întâmplă şi prin anumite supermarketuri. Dacă întrebi ceva în legătură cu un produs si nu ai fost înţeles ţi se va răspunde „no, sir, we don`t have”. Dacă te uiţi cu atenţie pe rafturi, e posibil să găseşti ceea ce cauţi.
Încerc să aflu dacă există un restaurant în hotel. Mi se spune că da şi mi se întinde un meniu. Aleg, comand şi întreb unde pot aştepta. Mi se spune că restaurantul e foarte aproape. Scriu numele pe o hârtie şi o pornesc spre restaurant. E cam departe, dar în cele din urmă ajung. Le explic celor de acolo că deja am comandat la hotel şi mi s-a spus să aştept vreo 30 de minute. Omul cu care vorbesc pare năucit. Nu ştie nimic. Îi spun numele hotelului şi sună. În cele din urmă se lămureşte. Într-un târziu, apare şi mâncarea. Comandasem lucruri cu care eram obişnuit în Delhi, dar care aici au o cu totul altă consistenţă şi un alt gust. Nu cred că are legătură cu sfinţenia oraşului. Îl văd pe bucătar folosindu-şi mâinile (nu tocmai curate) la prepararea a ceea ce pare a fi chapati. Mănânc, plătesc nota, nu las niciun bacşiş deşi mi se atrage atenţia că serviciile nu sunt incluse în notă şi pornesc spre hotel. Acolo aflu că Varanasi are mari probleme cu electricitatea. O dată pe zi, mai ales în sezonul cald, se ia curentul pentru mai multe ore. Când vine curentul, cineva din personalul hotelului trebuie să ridice siguranţele. Se întâmplă ca acel „cineva” să uite. Văd unde sunt siguranţele şi mă ocup şi de acest amănunt. La recepţie, se ascultă muzică indiană şi se urmăresc producţii Bollywood. La un volum de neacceptat în mod normal. Normalitatea este, însă, o chestiune interpretabilă.
Pornesc spre seară către Gange. O aglomeraţie de nedescris. Gangele e plin de shadu, de oameni care îşi exploatează în fel şi chip infirmităţile, de barcagii care îţi oferă o plimbare pe fluviu. Refuz. Noaptea oricum nu ai ce vedea. A doua zi de dimineaţă am de gând să prind răsăritul pe Gange. Momentan contemplu priveliştea dezolantă a unui fluviu murdar, în care oamenii se scaldă, din care unii beau apă… Pe mal, undeva în stânga mea ştiu că se găseşte un crematoriu uman. Mai ştiu şi că, uneori, la Varanasi, pe Gange, plutesc cadavrele unor indieni săraci, pentru care incinerarea e un lux pe care nu şi l-au putut permite. În jur, dughene se înşiră de o parte şi de alta a drumului, claustrofobic şi uşor nesigur.
A doua zi la ora 5 găsesc un barcagiu. Ne tocmim pentru 300 de rupii (7-8 dolari). Plimbarea durează două ore. Răsăritul e spectaculos iar imaginile pe care le vezi pe mal în primele ore ale dimineţii sunt şi ele parte a unui peisaj care acum, la această oră, pare calm şi liniştit. Văd crematoriul. Mi se spune că nu pot face fotografii, dar e prea târziu. Una dintre imagini rămâne in memoria aparatului meu digital. Trecem pe lângă alte bărci, unele dintre ele cu peste 20-30 de indieni veniţi cei mai mulţi din sudul ţării. Barcagiul vorbeşte cam mult. Are reflexele unui ghid obişnuit să îşi impresioneze turiştii. În esenţă, ceea ce îmi spune el poate fi găsit după 5 minute de căutare pe internet. Sunt obişnuit, însă, cu această lipsă de respect pentru propria ta intimitate. Face parte din cultura indiană. Pentru ei, tăcerea există doar pentru a fi acoperită de cuvinte. Unele, inutile. La sfârşitul călătoriei, mi se cer 600 de rupii. Barcagiul încearcă să mă convingă că preţul fusese doar pentru o oră pe Gange, pe când eu petrecusem două. Nu mă impresionează argumentul, aşa că rămânem la 300 de rupii.
In rest, în Varanasi nu prea ai ce vedea. Restul zilelor mi-l petrec în cea mai mare parte într-un restaurant cu mâncare continentală. E destul de scump, dar merită. Afară sunt peste 40 de grade. La umbră. Când se ia curentul, transpiri instantaneu. Berea se încălzeşte în frigider, mâncarea capătă un nou gust. Mă întorc spre Delhi în cele din urmă. O oră în acelaşi aeroport prăfuit şi mai apoi drumul spre capitală. Întors în New Delhi , oraşul acesta care nu seamănă a metropolă, pare ceva mai luminos… În spate rămâne Gangele, cu crematoriul şi cu cadavrele lui…