Efectele obiective pe care acţiunile concrete şi interesele marilor puteri le produc asupra destinelor indivizilor şi comunităţilor le-au asigurat un plus de vizibilitate la nivelul comunicării orale şi scrise, recognoscibil cu precădere în ponderea pe care le-a conferit-o scrisul istoric.
Trecutul recent şi prezentul spectaculos al naţiunilor care s-au impus ca actori de prim ordin ai relaţiilor de putere au lăsat într-un plan secund etapa cristalizării acestor structuri şi a discursurilor identitare care le-au legitimat şi le-au asigurat suportul social în durată lungă.
Campaniile napoleoniene sunt infinit mai bine cunoscute decât evenimentele domniei lui Clovis sau începuturile instabile ale Capeţienilor, iar ascensiunea economică şi politică a Japoniei în Era Meiji poate părea insolită în absenţa înţelegerii perioadei Edo.
Tentaţia spre cunoaşterea superficială a trecutului mai îndepărtat sau tezistă este şi mai mare atunci când avem de-a face cu o forţă pe care ne-am obişnuit să o privim ca pe un inamic ireductibil, aşa cum este cazul raporturilor româno-ruse. Alături de confruntările intermitente cu maghiarii, relaţiile cu Rusia, cu backgroundul unei vecinătăţi viciate de circumstanţe politice şi de incompatibilitatea aproape obiectivă dată de asimetrie, continuă să fie o provocare pentru opinia publică mai mult sau mai puţin familiarizată cu această problematică şi în egală măsură pentru mediile ştiinţifice şi politice.
Incompatibilitatea dintre români şi ruşi, între paradigmele identitare şi între proiectele de construcţie naţională şi statală ale acestora, a devenit aproape un stereotip al discursului cultural românesc în etapa antebelică a României moderne, iar prevalenţa pe care naţionalismul velikorus a dobândit-o în raport cu opţiunile occidentaliste în Rusia ultimilor ţari au furnizat argumente în plus atitudinilor inspirate de mefienţa reciprocă.
Evenimentele de la finele Primului Război Mondial, care au dus la apariţia Rusiei Sovietice şi a României Mari, au adăugat noi teme surselor tradiţionale de antagonism, plasate de această dată în sfera opţiunilor ideologice. Bolşevicii ruşi şi-au găsit un loc privilegiat pe lista inamicilor predestinaţi românilor, alături de evrei şi masoni, în retorica ultranaţionalistă a anilor 20-30, iar tema opresorilor români şi caracterul ilegitim al prezenţei româneşti în Moldova dintre Prut şi Nistru, fac obiectul propagandei şi subversiunii inspirate de puterea sovietică şi de agenţii săi de influenţă.
Fără a aprofunda o analiză în legătură cu temeinicia opiniilor formulate pe durata celor două monologuri paralele, unul din efectele lor de durată a fost o anume tentaţie spre a ignora opţiunile şi raţiunile adversarului prezumat şi mai ales a momentelor în care istoria i-a plasat pe români şi ruşi în ipostaze similare sau chiar i-a implicat în raporturi parteneriale.
Chiar în actualitatea imediată, majoritatea românilor operează o distincţie între literatura şi muzica rusă, a căror dimensiune nu o pot ignora, şi creatorii acestora, consideraţi încă potenţiali inamici. În planul restituirilor istorice, reticenţa în privinţa Rusiei s-a manifestat prin rezerva cu care a fost tratat proiectul politic ilustrat de Dimitrie Cantemir, sau prin circumspecţia faţă de fenomene precum rezistenţa ortodoxă la modernizare sau separatismul moldovenesc, socotite mijloace prin care Imperiul ţarilor încerca să submineze consolidarea tânărului stat român.
Scurta perioadă proletcultistă, în care istoriografia oficială aflată sub îndrumarea lui Mihail Roller încerca să redea istoria românilor exclusiv prin seria contactelor cu ruşii a avut un efect contrar scopului asumat programatic, reuşind să facă şi mai detestabile realităţile ruseşti în ochii unor generaţii traumatizate de impactul războiului şi de instaurarea comunismului. Imagini extrem de populare prin simplismul lor de tipul ursului rusesc sau episoade conflictuale din prima jumătate a secolului XX, potenţate de interesele puterii politice, au dat substanţă atitudinilor rusofobe la nivelul mentalului colectiv românesc, cenzurând chiar acţiunea economică pragmatică sau reconcilierea politică ce ar fi urmat în logica istorică a evenimentelor de la finele anilor 80.
Se ignoră astfel faptul că avem de-a face cu două naţiuni ce aparţin creştinătăţii de rit bizantin, cu o cultură medievală modelată în paradigmele slavone, două succesoare ale Bizanţului, care au evoluat într-un cadru geografic şi politic delimitat de Occidentul latin şi de ameninţarea lumii stepelor, dar cu performanţe politice diferite sau (de ce nu?) cu două naţiuni victime ale experimentului marxist.
În logica înfruntărilor din ultimele două secole, similitudinile care au marcat geneza medievală a celor două naţiuni, aspecte care pot fi regăsite şi la nivelul cronologiei politice, poate părea insolită. Fără a pretinde identificarea unor interferenţe acolo unde acestea nu pot fi demonstrate prin apelul la fapte şi documente, o expunere sumară a începuturilor medievale ale Marelui Cnezat al Moscovei, contemporanul şi uneori aliatul statelor medievale româneşti, vine în întâmpinarea necesităţii de a cunoaşte trecutul unei naţiuni vecine, tendinţă neglijată uneori de scrisul istoric din ultimele decenii, captivat de recuperarea unor subiecte de istorie contemporană sau de tentaţia eseistică.
Informaţiile despre începuturile Moscovei sunt
aproape la fel de sumare ca şi în cazul etapei fondării Ţării Româneşti şi a Moldovei, în ciuda existenţei unor surse cronistice locale. Evenimentul cu implicaţii majore pentru istoria ruşilor îşi are originea într-o etapă de turnură în evoluţia confederaţiei care devenise Rusia Kieveană, în procesul de transfer al puterii efective din zona Niprului, în aşa-numita Rusie de Nord-Est. Istoricii au pus aceste evoluţii atât pe seama tradiţiei slave constând în succesiunea puterii în favoarea celui mai vârstnic membru al familiei domnitoare şi divizarea patrimoniului.
În plan politic, această tradiţie a însemnat cristalizarea unui nou centru de putere în cnezatul Vladimir-Suzdal, ai cărui conducători reclamă şi ajung să deţină sporadic controlul Kievului, cu forţa sa de sugestie politică şi spirituală pentru lumea rusă în ansamblul său.
Preluarea ostilă de care a avut parte Kievul a fost însă şi rezultatul unor circumstanţe economice, generate de renunţarea treptată la rutele comerciale ce legau Bizanţul de lumea scandinavă, determinând decăderea oraşelor din sud-vest şi creşterea influenţei centrelor de putere situate în regiuni agrare şi forestiere, mai puţin afectate de atacurile popoarelor stepei.
Întemeietorul prezumat al Moscovei, Iuri I Dolgoruki, prelimină într-o manieră subsumată destinul istoric al ctitoriei sale. Unul din fiii mai tineri ai cneazului Vladimir Monomah, acesta şi-a disputat demnitatea de Mare Cneaz cu rudele sale, a fost un protector al oraşelor şi a acţionat în vederea centralizării puterii pe domeniile sale. Supranumele pe care i l-au dat contemporanii, Braţe-Lungi, are poate în vedere şi caracteristici fizice, dar se referă mai curând la obiceiurile acestuia de a-şi însuşi proprietăţile cnezilor vecini.
Aspectul original al istoriei moscovite în această etapă şi poate explicaţia pentru caracterul durabil al succeselor sale a constat în aceea că factorii pragmatici au premers performanţele militare sau afirmarea unei ideologii a puterii.
Statutul periferic al Moscovei în primul secol şi jumătate al existenţei sale i-a oferit o serie de atuuri similare, mutatis mutandis, celor de care a beneficiat Ile-de-France în epoca primilor Capeţieni. Poziţia geografică a ferit micul cnezat de distrugerile provocate de cetele militare ale celor angajaţi în luptele pentru putere sau de atacurile nomazilor din sud, iar pădurile întinse din regiune şi posibilităţile de defrişare au făcut zona tentantă pentru refugiaţi.
Aceşti factori favorizanţi au transformat Moscova într-un beneficiar al invaziei mongole, care a însemnat încorporarea cnezatelor ruseşti în ansamblul multietnic şi pluriconfesional dominat de hanii Hoardei de Aur.
Începutul ascensiunii Moscovei este legat de un alt moment decisiv al Evului Mediu rus, domnia cneazului Aleksandr Nevski, cel căruia victoriile repurtate împotriva suedezilor şi a cruciaţilor germani aveau să-i aducă sanctificarea din partea naţiunii sale, iar opţiunea pentru supunerea faţă de tătari i-a adus titlul de Mare Cneaz al Vladimirului.
Succesiunea sa a corespuns canoanelor politice ruse, în sensul divizării posesiunilor sale între cei şase fii ai săi, iar stăpânirea Moscovei, atunci cnezatul cel mai puţin însemnat, a revenit celui mai tânăr dintre fiii săi, cneazul Danil Aleksandrovici. Domnia acestuia din urmă a rămas în amintirea contemporanilor ca un timp de pace şi consolidare internă, prin achiziţii teritoriale şi menţinerea loialităţii faţă de seniorii informali ai familiei.
Renunţarea la această linie politică a survenit odată cu domnia celor doi fii ai săi, Iuri I şi Ivan I Kalita, cei care vor capitaliza beneficiile relativei prosperităţi economice a cnezatului şi vor pretinde cu succes schimbător poziţia de Mare Cneaz al Vladimirului.
Tentativa lor prea puţin compatibilă cu normele moralei contemporane a întâmpinat opoziţia Tverului, ai cărui cnezi aparţineau unei ramuri mai vechi a dinastiei Ruricizilor şi manifestau disponibilităţi de rezistenţă în faţa presiunilor mongole. Între cele două case domnitoare s-a declanşat o luptă fratricidă, mai puţin spectaculară, dar la fel de brutală ca şi disputa florilor de crin din Franţa primilor Valois.
Acest război civil care a divizat lumea rusă s-a încheiat prin arbitrajul tătarilor în favoarea Moscovei, motivaţi de subsidiile trimise de cnezii de aici. Din Statutul de centru al puterii marilor cnezi a însemnat pentru Moscova poziţia de control al resurselor economice ale întregii Rusii, datorită responsabilităţilor sale în colectarea tributului datorat Marelui Han.
Domeniul cnezial a putut fi extins prin cumpărări sau confiscări de posesiuni iar raidurile tătarilor au fost direcţionate prioritar împotriva duşmanilor Moscovei. Bogăţia cneazului Ivan Danilovici a rămas în amintirea amicilor şi inamicilor săi ruşi, care i-au dat supranumele Kalita (pungă cu bani), iar pacea pe care a asigurat-o pe domeniile sale a atras îaici numeroşi boieri şi artizani.
Fiul şi succesorul său, cneazul Semion I a menţinut bunele relaţii cu tătarii şi a reprimat tentativel de nesupunere ale unor familii boiereşti, susţinute unii din fraţii săi. Conducătorii acesteia au dat dovadă de un pragmatism remarcabil pentru Evul Mediu, reuşind pe durata vieţii unei generaţii să-şi asigure puterea politică şi economică în spaţiul rus, să reducă la minimul contestaţia internă şi să transfere sediul mitropoliei ruse de la Vladimir la Moscova.
Ascensiunea Moscovei şi întemeierea Ţării Româneşti sunt evident fenomene diferite, generate de realităţi social-economice specifice, dar au în comun o ecuaţie politică asemănătoare. Cele două realităţi politice medievale au luat fiinţă la limitele sferei de dominaţie mongolă, demonstrând caracterul mai puţin periculos al proximităţii mongole pentru individualitatea instituţională a naţiunilor implicate.
Camarade „Ghiță Bizonu”, ați omis să recomandați „Cărticica șefului de cuib”…
Mai bune puneti mana ci cititi pe Nae Ionescu – Dumanul natural – si Kiritescu… si o sav vedeti ca primii care au ridicat sabia au fost bolsevicii rusi