Pentru a explica marile probleme cu care se confruntă şi capacitatea redusă a Indiei de a le rezolva, mulţi indieni invocă numărul mare de cetăţeni de care această ţară trebuie să se îngrijească zi de zi. În 2001, când au fost făcute publice datele ultimului recensământ, India avea 1.027.015.247 de locuitori (dintre care 531.277.078 bărbaţi şi 495.738. 169 femei). Faţă de precedentul recensământ, realizat cu zece ani înainte, populaţia a scăzut cu aproximativ 13%. Chiar şi aşa, India este a doua ţară de pe glob ca număr de locuitori. La câştigarea independenţei, în 1947, populaţia estimată a Indiei era de „doar” 345 de milioane. Din aprilie 2010, Guvernul central de la New Delhi a demarat procedurile necesare organizării unui nou recensământ. Indiferent de rezultatele lui, însă, explicaţiile pentru multele probleme nerezolvate ale Indiei nu se pot situa exclusiv în zona acestor cifre care pot fi mai degrabă folosite ca pretext. Între numărul locuitorilor unei ţări si problemele ei nu există o relaţie directă şi explicită. Criteriile trebuie să fie nu cantitative, ci calitative. Cu alte cuvinte nu numărul, ci calitatea indienilor care trebuie să contribuie la schimbarea sistemelor este importantă. Or, dacă citim rezultatele precedentului recensământ, descoperim că doar 65,38% dintre indieni ştiu să scrie şi să citească. Procentul de analfabeţi este încă destul de mare iar dezvoltarea Indiei s-a făcut prin adâncirea continuă a faliei între bogaţi şi săraci. Între 350 şi 400 de milioane de indieni trăiesc sub standardul de sărăcie. Mai trebuie spus că aceste standarde sunt definite prin capacitatea unui locuitor de a cumpăra alimente cu valoare calorică între 2100 de calorii (în mediul urban) şi 2400 de calorii (în mediul rural) pe zi.
Politica guvernului central se implementează destul de greu în teritoriu pentru că guvernele diferitelor state au un ridicat grad de autonomie locală. Se adaugă, desigur, alte mecanisme greoaie rămase (multe dintre ele, neschimbate încă din vremea colonială) şi corupţia generalizată. Destul, însă, cu cifrele… Ele sunt accesibile oricui şi oricine le poate interpreta. În orice ţară a lumii schimbarea şi reforma (cuvânt atât de drag românilor) se petrec doar în măsura în care populaţia poate contribui la realizarea lor. Şi nu numai declarativ… Problema este că, atât în India cât şi în România, prea mulţi cetăţeni consideră că lucrurile merge bine. Nu perfect, dar bine… destul de bine. Indienii îţi vor spune că sistemul lor de educaţie e foarte bun, îţi vor vorbi despre indienii care lucrează pentru NASA sau Microsoft (vă sună cunoscut?), îţi vor vorbi despre cât de bine se păstrează în India tradiţiile în comparaţie cu decăderea morală a Europei sau Americii, îţi vor povesti cu mândrie despre programele lor spaţiale sau despre armata naţională. Şi, mai presus de toate, numărul mare al populaţiei serveşte mai mereu ca scuză, dar şi ca pretext pentru o mândrie naţională rar disimulată. În definitiv, India este în „top ten” între democraţiile Asiei şi asta sună bine. O sumă de alte statistici pot fi aduse în sprijinul mândriei naţionale de care se simt animaţi indienii. Un singur detaliu stă în calea discursului patriotard şi a statisticilor care ar putea fi aduse ca argument în favoarea lui: realitatea străzii. India rămâne încă o ţară murdară şi zgomotoasă, cu un spirit civic aproape inexistent, cu dese exagerări în zona politicului (printre altele, şi efervescenţa militanţilor comunişti), cu realităţi „culturale” cel puţin inedite (urinatul în spaţii publice, scuipatul pe stradă, nerespectarea regulilor în trafic etc.), cu relativ multe conflicte interreligioase care mocnesc (dar, din păcate, nu cred că vor mocni pentru multă vreme).
Trăiesc într-un oraş cu o densitate de aproximativ 9294 de locuitori pe kilometru pătrat. Evident, percepţia mea este grav afectată de supravieţuirea zi de zi într-un asemenea spaţiu. La fel de evident (am mai spus-o!), mai nimic nu poate fi spus şi extrapolat imediat la nivelul întregii ţări. „Incredible India” este o etichetă perfect valabilă în primul rând din cauza versatilităţii semantice a acestui „incredible” şi mai apoi pentru că India este genul de ţară despre care nu se poate vorbi decât dintr-o perspectivă subiectivă. Sistemele mari, gestionate de stat, nu funcţionează şi sunt frecvent înlocuite de simplele relaţii interumane. Deschiderea unui cont bancar poate dura de la câteva săptămâni până la 3-4 zile (sau poate chiar mai puţine, cine ştie?!), biroul de informaţii din marile gări este inaccesibil (zeci de oameni se zbat să ajungă în faţa lui), dar poţi găsi oricând un indian amabil care te poate ajuta sau lămuri, poţi fi înşelat sau transportat pe gratis dintr-o parte în alta a oraşului în funcţie de starea de spirit a celui care conduce ricşa, poţi fi agresat(ă) sau invitat amabil să bei un ceai, pe scurt totul e relaţie interumană, totul depinde de atâţia factori impredictibili încât cine îşi face planuri în India îşi pierde timpul degeaba. În tot acest context, a scrie despre India este mai degrabă a ţine un jurnal decât a vorbi la modul obiectiv despre o ţară. Si tocmai acest lucru este în defavoarea Indiei. Am întâlnit turişti extaziaţi de această imprevizibilitate, de această libertate de a încălca reguli, de această labilitate a sistemelor politice sau sociale. Însă, oricât de fascinant ar fi să trăieşti într-o ţară în care totul depinde de oameni şi nu de sisteme, pe termen lung progresul nu poate fi asigurat decât de mecanisme fiabile. Altfel, un stat va depinde mai mereu de toanele şi mofturile slujbaşilor lui. Iar ele (mofturile şi toanele) nu pot fi coerente.
bine scris!