„Politica este arta de a-i face pe oameni să creadă”
(Machiavelli)
Disputele care există la Chişinău în legătură cu semnificaţia zilei de 7 aprilie trebuie aşezate pe ecranul mai larg al bătăliei pentru simboluri care a marcat istoria RM de la constituirea ei recentă până astăzi.
Bătălia pentru simboluri
Confruntarea pentru validarea, aproprierea şi interpretarea unor simboluri comunitare a însoţit orice construcţie statală, dar, date fiind circumstanţele apariţiei RM, aici lucrurile au căpătat o turnură specială. Niciunde în spaţiul european, poate, această confruntare politico-identitară nu a fost mai tensionată şi mai plină de dramatism. S-a spus cu temei că politica înseamnă, până la urmă, o bună gestionare a simbolurilor, pentru că ceea ce numim coeziunea societăţilor sau coerenţa unui proiect social se realizează în jurul simbolurilor care devin, concomitent, politice, culturale şi identitare. În RM, bătălia pentru simboluri şi pentru reocuparea spaţiului gol lăsat de prăbuşirea URSS, inclusiv la nivelul simbolisticii, a fost rapidă şi dramatică. Confuziile identitare ale tânărului stat, la fel şi tensiunile interne între diversele opţiuni geopolitice, pot fi urmărite cercetând simbolistica pusă în mişcare de atunci.
Confuzia simbolurilor sau simbolurile confuziei
Cineva ar putea începe această succintă trecere în revistă a simbolisticii din stânga Prutului chiar cu efigia aleasă de Frontul Popular ca simbol politic: Ştefan cel Mare, nu Eminescu, în ciuda faptului că Eminescu era deja un simbol mai semnificativ în resurecţia identitară a basarabenilor (Grigore Vieru, Cenaclul „Mateevici” întrunit la bustul lui Eminescu etc.). Chiar dacă nu toţi participanţii erau conştienţi de asta, în esenţă, Ştefan cel Mare putea, teoretic, îndeplini două funcţii: pe de-o parte, referinţa „statalistă” la voievodatul Moldova, pe de alta, semnificaţia şi relevanţa lui incomparabil mai redusă atunci în dreapta Prutului decât cea a simbolului Eminescu.
O altă încărcătură simbolică relevantă poate fi detectată în „Legea cu privire la schimbarea denumirii statului R.S.S. Moldova în Republica Moldova Nr. 589-XII din 23.05.91” unde, în primul articol, scrie: „Statul suveran R.S.S. Moldova se numeşte Republica Moldova (în formă prescurtatată Moldova)”.
Referinţa „Moldova”, deşi prescurtată, devine, tacit, denumire oficială a statului, inclusiv în documente sau reuniuni internaţionale, cu implicaţii (geo)politice evidente. Lista bătăliilor simbolice din stânga Prutului este extrem de lungă: asumarea exclusivă şi abuzivă a moştenirii simbolice a voievodatului Moldova; Congresul „Casa Noastră – R. Moldova”; utilizarea oficială a etnonimului „popor moldovenesc” şi includerea în Constituţia din 1994 a „limbii moldoveneşti”; interzicerea la Radioteleviziunea din RM a folosirii noţiunii de „Basarabia”; inventarea Uniunii Scriitorilor de „limbă moldovenească” Nistru; constituirea şi susţinerea „Comunităţii moldovenilor din România”; tentativele de excludere a sărbătorii „Limba noastră cea română” din 31 august; războiul cu monumentele cu simbolistică şi semnificaţie românească; sârma ghimpată peste Prut; deturnarea unor sărbători şi înlocuirea cu altele gen „aniversarea eliberării Moldovei de sub ocupaţia fascistă”; „Concepţia politicii naţionale de stat a RM” a lui Voronin; aşa-zisul „Dicţionar moldovenesc-românesc”; transformarea românilor în „minoritate etnică”; manualele de „istorie integrată” în versiunea comunistă etc. Lista nu este, evident, exhaustivă, şi ea rămâne deschisă…
7 aprilie şi memoria colectivă
Evenimentele din aprilie 2009 trebuie citite şi prin aceată grilă. Consecinţele politice ale acestora au fost enorme. În esenţă, „7 aprilie” este actul de identitate politică al unei generaţii care, neîmpinsă de nimeni pe la spate şi fără protecţia reflectoarelor CNN – aşa cum s-a întâmplat la Kiev în timpul „revoluţiei oranj” -, a ieşit în stradă decisă să arunce din scenă „ultimul regim comunist din Europa”. Şi, prin presiunea morală pe care a exercitat-o, a reuşit! După instalarea la putere a AIE, au urmat două bătălii esenţiale legate de acest eveniment. Prima, mai vizibilă, are în prim-plan „Comisia pentru investigarea evenimentelor din 7 aprilie” şi vizează dimensiunea juridică a fenomenului. A doua, mai puţin vizibilă, vizează dimensiunea simbolică – este vorba despre bătălia politico-simbolică pentru 7 aprilie şi locul lui în memoria colectivă. În această bătălie trebuie urmărite modul în care este el livrat populaţiei, pe de-o parte, şi modul în care e asumat politic, pe de alta. Primii care au înţeles miza au fost comuniştii. Profitând de lipsa de unitate a AIE în această chestiune – unul dintre membrii Alianţei se afla de partea cealaltă a baricadei în timpul evenimentelor -, laboratoarele PCRM au declanşat o acţiune concertată pentru deturnarea şi macularea simbolisticii din jurul lui 7 aprilie. Iar punctul culminant al acestei campanii este recenta declaraţie, din 6 aprilie, a Comitetului Central al PC la un an după evenimente: „În rezultatul alegerilor din 29 iulie 2009 opoziţia a devenit guvernare, iar organizatorii pogromurilor din 7 aprilie conduc ţara. În intervalul de timp ce s-a scurs ei nu doar că nu au prezentat niciun argument privind necorectitudinea alegerilor, dar au ridicat tragedia naţională din 7 aprilie la nivel de sărbătoare, au ridicat pogromul până la piedestalul revoluţiei”. În această declaraţie politică, 7 aprilie nu este doar o „lovitură de stat”, ci tocmai un „pogrom”, în spatele căruia stă România, după cum acreditau autorităţile comuniste în urmă cu un an. Strategia nu e deloc nouă, referinţa la simboluri cu cele mai negre conotaţii fiind utilizată inclusiv în cărţile de „Istoria Moldovei” semnate de Vasile Stati – deloc întâmplător, autorul „Dicţionarului moldovenesc-românesc”: „în realitate, regimul românesc de ocupaţie prin politica sa şovină a transformat teritoriul dintre Prut şi Nistru într-un imens lagăr de concentrare, în care populaţia era călcată în picioare, schingiuită, împuşcată, batjocorită şi jecmănită”.
Piaţa Universităţii de la Bucureşti şi 7 aprilie de la Chişinău
Bătălia pentru proiecţia simbolică a lui 7 aprilie va continua, chiar se va accentua în eventualitatea unor alegeri anticipate, când nu dimensiunea juridică a evenimentului va prevala, ci dimensiunea politico-simbolică. Lipsa de omogenitate a AIE la acest punct este un handicap, dar trebuie remarcat că, cel puţin două partide din AIE – în special PL şi PLDM – au sesizat corect miza lui 7 aprilie şi dezvăluie public dimensiunea reală a sacrificiului pentru libertate al tinerilor basarabeni. Inclusiv prin măsuri concrete şi palpabile. Dacă ar fi să găsim o comparaţie potrivită a evenimentelor de acum un an din capitala RM cu un alt eveniment răsăritean, aceasta ar fi, la nivel simbolic, Piaţa Universităţii de la Bucureşti. În ciuda unei adeziuni la populaţie mult mai redusă în momentul desfăşurării evenimentelor, „golanii” din Piaţa Universităţii au reuşit, în timp, să consacre piaţa ca „loc simbolic” al politicii româneşti şi să îşi transforme porecla în renume. Este ceea ce au de făcut de aici înainte tinerii basarabeni şi liderii lor politici. Aşa cum mesajul democratic şi pro-euroatlantic al Pieţei a devenit normalitate politică la Bucureşti, mesajul anti-comunist şi pro-european al lui 7 aprilie trebuie să devină normalitate la Chişinău.
Articolul a apărut inițial în Timpul www.timpul.md