mă scoală-n capul oaselor
în fiecare noapte
şi mă beşteleşte ca la uşa cortului
pentru fiecare iubire pierdută
crede că am devenit
corpul ei

îmi bagă minţile-n cap
şi mă ascunde tiptil
după draperia mâncată de molii
ca în orice seară prăfuită
înfiletează maşina ce toacă mărunt
bucăţile de carne
din corpul ei

mă amestecă cu sare mare
în oala sub presiune confuză
şi văicăreala îşi plimbă vătraiul
pe tăpşanul nenorocit de atâta căldură
pocneşte obrazul
şi o scânteie moare
câte puţin.