caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Întemeierea statelor medievale româneşti: realităţi istorice, mituri şi simboluri (I)

de (24-1-2010)
5 ecouri

Puţine sunt instituţiile care s-au remarcat de-a lungul istoriei printr-o vitalitate comparabilă cu aceea a statului, în multitudinea de accepţiuni pe care le-a dobândit pe durata evoluţiei umanităţii. De la oraşele-state sumeriene şi de la Regatul de Mijloc al Chinei, la sofisticatele construcţii politice ale actualităţii, admirat sau contestat, statul s-a impus ca principalul actor al istoriei, şi-a avut geneza în necesitatea primară a colectivităţilor în a-şi gestiona interesele comune, şi-a găsit legitimitatea în spiritualitate, iar în contextul evoluţiei spre laicizare în noua religie a interesului naţional. Cei care au dat substanţă acestei realităţi mai mult sau mai puţin abstracte au fost conducătorii săi politici şi religioşi, monarhi de drept divin sau aleşi de comunitate, cei de al căror nume se leagă fondarea şi succesele militare şi politice ale statului. Această evaluare este la fel de valabilă azi, când chestiunile ce ţin de funcţionalitatea şi modernizarea sa deţin primatul pe agenda publică, dar şi pentru Evul Mediu, timpul în care naţiunea română a dobândit particularităţile sale definitorii, limba, recadrul teritorial şi politic, precum şi opţiunea religioasă.

Întemeierea celor două state româneşti extracarpatice are aceeaşi forţă de sugestie pentru publicul românesc pe care evenimente similare o deţin în mentalul naţiunilor europene, iar precaritatea informaţiilor scrise din epocă face loc vehiculării mitologiei populare şi legendelor mai mult sau mai puţin prelucrate de interpolările creative ale oamenilor de litere. Faptele lui Negru-Vodă de la Făgăraş, imaginea ambuscadei de la Posada, pusă în circulaţie de autorul Cronicii Pictate de la Viena şi oficializată de scrisul istoric, vânătoarea lui Dragoş şi uciderea zimbrului, şi-au câştigat dreptul de cetate în imaginarul colectiv şi în percepţia noastră despre începuturile statalităţii româneşti.

Popularitatea acestor imagini va copleşi în orice împrejurări interesul pentru controversele care i-au opus pe istorici în legătură cu sumarele menţiuni documentare, pe cât de puţine pe atât de aproximative, asupra unor chestiuni aride, cum ar fi originea Basarabilor sau a Bogdăneştilor, limitele teritoriale ale Ţării Româneşti şi Moldovei, religia principilor fondatori şi opţiunile lor politice. Munca istoricului interesat de restituirea trecutului aşa cum a fost, este îngreunată în cazul românesc de lipsa relatărilor interne în legătură cu oamenii şi faptele petrecute în secolul al XIV-lea, inconvenient datorat specificului culturii româneşti medievale, structurată în paradigmele sud-slave şi dezvoltării insuficiente a instituţiilor proprii, în măsură să ofere o perspectivă proprie asupra problemei.

Începuturile statelor româneşti ridică investigaţiei istorice acelaşi gen de provocări ca şi alte aspecte ale Evului Mediu, precum romanitatea românilor şi manifestările unei conştiinţe etnice medievale, toate aceste fenomene putând fi documentate doar prin apelul la surse externe şi de cele mai multe ori tributare unor interese concrete, cronici maghiare, turceşti sau rapoarte ale emisarilor papali. Primele notaţii interne asupra acestei epoci sunt cuprinse în compilaţii redactate la câteva secole de la consumarea evenimentelor, în Letopiseţul Cantacuzinesc sau în Cronica Moldo-Rusă, unde expunerea cronologică a faptelor se întreţese cu tradiţii orale şi cu mesaje politice familiare publicului căruia aceste scrieri îi erau destinate.

Pentru o înţelegere cât mai exactă a etapelor care au condus la apariţia celor două state româneşti, cel puţin în linii generale, trebuie avute în vedere două planuri de analiză: cadrul şi realitatea istorică internă şi din proximitate şi dimensiunea identitară, pleeada de mituri şi tradiţii care însoţesc orice fundaţie medievală. În ceea ce priveşte fazele constitutive ale procesului de întemeiere, voievodatele româneşti cunosc aceeaşi serie de elemente pe care istoricii le-au identificat în cazul regatelor apusene în secolele ce au urmat prăbuşirii puterii romane şi în statele central-europene în secolele X-XI: suveranul întemeietor, cu o existenţă istorică dar investit cu atribute supranaturale sau cu mandat divin, o victorie pe câmpul de luptă care să dea expresia forţei noii realităţi politice, întemeierea instituţiilor religioase sau înscrierea acestora sub jurisdicţia unuia din cei doi poli de legitimitate, Roma papală şi Constantinopolul ortodox. Proiectele politice medievale au evoluat pe coordonatele unei realităţi duale, sesizate cu patru decenii în urmă de istoricul olandez Johan Huizinga, construcţiile universaliste, transnaţionale, legitimate de tradiţia romană şi potenţate de dimensiunea ecumenică a creştinismului, şi realitatea particularismelor regionale, etnice şi spirituale, în măsură să reacţioneze la orice tentativă de anihilare sau uniformizare.

Dacă în planul teoriei şi al discursului promovat prin cronici şi geste, fiecare dintre naţiunile creştine a asumat într-o formă sau alta propria idee imperială, racordându-se astfel la universalitate, forţa corolarului său instituţional a depins de capacitatea de a integra micile solidarităţi comunitare şi polii regionali de putere într-un ansamblu care a evoluat de la suveranitatea formală a secolelor V-XI, la statele centralizate de la începuturile epocii premoderne. Din perspectiva internă a comunităţii guvernate, funcţiile statului în Evul Mediu încorporau o dimensiune pragmatică, acesta din urmă fiind chemat să răspundă la două imperative sociale esenţiale: capacitatea de a-şi fideliza supuşii prin distribuirea de bunuri funciare şi puterea de a le oferi securitatea posesiei acestora, dată de dreptul de a arbitra litigiile.

Primul atribut presupune existenţa unui teritoriu aflat sub controlul neconstat al suveranului şi al aparatului său instituţional, iar cel de-al doilea implica legitimitatea puterii, conferită de apartenenţa la ordinea spirituală şi morală general acceptată. Aceste chestiuni par prea abstracte pentru o etapă istorică a începuturilor civilizaţiei, iar pentru protagonişti, termenii cu care se opera izvorau din considerentele realităţii imediate. Digresiunea în profunzimile mecanismelor etatice medievale este totuşi necesară tocmai datorită lipsei unor informaţii detaliate în legătură cu succesiunea evenimentelor de la noi, care să ne permită o înţelegere a resorturilor care generau deciziile factorilor de putere. Apariţia statelor româneşti într-un interval cronologic de câteva decenii pare un fenomen aproape meteoric, ca dealtfl şi apariţia românilor în istorie cu un secol în urmă.

Explicaţia pentru lipsa informaţiilor în legătură cu structuri de putere întemeiate de români în regiunile extracarpatice este una aproape obiectivă, regiunea fiind parte integrantă a coridorului de trecere a populaţiilor din stepă spre Europa Centrală şi cea de nord-est. Spaţiul de locuire al descendenţilor populaţiei latinofone este dominat politic de confederaţiile popoarelor turcice. Pecenegii, uzii şi cumanii, şi-au disputat controlul asupra regiunii, iar de prezenţa celor din urmă este legată afirmarea primului proiect politic cu participare românească, cu centrul de putere la Târnovo.

Presiunea cumană şi ofensiva bisericii romane spre răsărit au avut consecinţe şi în arealul intracarpatic, generând un grad sporit de implicare a Coroanei maghiare în controlul acestei periferii a regatului prin tentativa de a-i instala în Ţara Bârsei pe Cavalerii Teutoni şi prin înfiinţarea episcopiei cumanilor. De existenţa acestor realităţi se leagă începuturile ofensivei ungare în teritoriile dintre Carpaţi şi Dunăre, dar şi apariţia unor comunităţi catolice, instalate în aşezări urbane.

Invazia mongolă a modificat fundamental raporturile de putere în Europa Centru-Orientală, a frânat pentru o vreme avântul misiunii catolice şi a precipitat criza internă din Ungaria, tot mai dependentă de acum de resursele militare ale auxiliarilor cumani şi ale aliaţilor ortodocşi. Echilibrul de putere între creştini şi infideli a fost salutar pentru afirmarea micilor agregări politice dintre Dunăre şi Carpaţi, atât din perspectiva libertăţii de mişcare, cât mai ales a vizibilităţii lor la nivelul surselor documentare. Revirimentul nu i-a vizat doar pe români, o situaţie similară se manifestă şi în lumea cnezatelor ruseşti sau în Lituania. Sfântul Scaun şi-a modificat în bună măsură atitudinea intransigentă de la începutul secolului al XIII-lea în legătură cu naţiunile din Răsărit, menţinându-şi obiectivul de restabilire a unităţii spirituale dar utilizând mai curând mijloace persuasive, predica în limbile vorbite în regiune şi tratative cu liderii locali. Agenda pontificală nu s-a putut impune totdeauna în raport cu interesele ierarhiei ecleziastice catolice locale, iar urmările acestui fapt au constat în succesul convertirii lituanienilor şi în eşecurile repurtate în cazul românilor şi rutenilor. Din punctul de vedere al naţiunilor vizate, opţiunea pentru integrarea în familia politică şi spirituală în lumea creştină a fost evident preferată universalismului difuz dar generator de insecuritate al Hoardei de Aur.

Pe termen scurt, modul în care tătarii înţelegeau să-şi exercite dominaţia politică prin intermediul dialogului cu elitele locale şi relativa lor indiferenţă în chestiunile de credinţă a permis consolidarea unui centru de putere la Argeş, şi nu în Oltenia, unde a avut loc o primă tentativă a unui voievod român de a se emancipa de sub autoritatea regalităţii maghiare. Chiar dacă am privi cu circumspecţie notaţiile conţinute de Diploma Cavalerilor Ioaniţi, ele exprimă o realitate incontestabilă, existenţa mai multor centre de putere pe viitorul teritoriu al Ţării Româneşti la sfârşitul secolului al XIII-lea, aflate nu doar în competiţie cu statele vecine, dar şi într-una reciprocă. Situaţia este similară cu cea din spaţiul rus, iar succesul a aparţinut şi în cazul românilor liderilor aflaţi sub dominaţia formală a hanului.

Formarea Ţării Româneşti prin încorporarea voievodatului din Oltenia, dincolo de notaţiile cronicăreşti târzii, pare să se fi realizat subforma unei confederări şi nu printr-un act de forţă, dată fiind autonomia de care s-a bucurat Oltenia pe durata istoriei principatului. De personalitatea lui Basarab I, primul domn cunoscut al Ţării Româneşti, se leagă extensiunea teritorială spre gurile Dunării, pe seama tătarilor, dar şi prima victorie românească medievală, cunoscuta bătălie de la Posada, în contextul conflictului său cu regele Ungariei Carol Robert de Anjou. Conduita politică a voievodului pare să se fi înscris în normele specifice unei regiuni de extremă volatilitate politică şi religioasă, alternând relaţiile de vasalitate cu Ungaria, colaborarea cu tătarii şi implicarea activă în luptele dintre bulgari şi sârbi.

Dincolo de dimensiunea morală pe care succesul militar l-a avut în Evul Mediu, performanţele sale demonstrează în ultimă analiză viabilitatea Ungro-Vlahiei, statul românesc pe care l-a condus, al cărui nume conţinea de la început determinative etnice şi care s-a putut opune, fie şi pentru moment, Ungariei angevine, în plin proces de restaurare.

Ecouri

  • Ionic Ciucium: (24-1-2010 la 00:00)

    “…vânătoarea lui Dragoş şi uciderea zimbrului, şi-au câştigat dreptul de cetate în imaginarul colectiv şi în percepţia noastră despre începuturile statalităţii româneşti”.

    Imaginea e, totuşi, alegorica si lasă loc de interpretare.
    Recent am întrebat-o pe o internautista din Kazahstan ce semnifica numele ei de familie “MOLDAbaeva”. Mi-a răspuns ca in kazaha “molda” înseamnă “preot”, “popa”, „conducător spiritual”. Posibil ca la fel era si in tătaro-mongola sau in limba cumana.
    Dar deschid dicţionarul englez-rus academic in doua volume si la “mold’” găsesc mai mult de zece semnificaţii (in dicţionarul englez-roman ele lipsesc): “ albie”, „pamant”, „humus”, “forma”, “matriţa”, “etalon”, “model” etc. “Google” imi confirma legătura intre “mold” si “albie”, “matca” descoperindu-mi ca râul Vltava, ce străbate Praga se numeşte in engleza “Moldova”, iar in italiana „Moldava”. Bedřich Smetana a scris poemul simfonic „Moldava” sau The Moldau”. La hotarul Cehiei cu Germania găsesc si confirmarea afinităţii intre “mold” si “”forma”, “matriţa”, “etalon”. Aici in Munţii Metaliferi se afla veche aşezare Moldava (in germana Moldau), la 25 km NV de staţiunea balneara Topliţe,in apropiere pe la 1160 era o monastire benedictina, iar din străvechi timpuri Moldava era renumita prin meşteri producători de sticla si metal, care aveau cele mai perfecte “mold”-“forme”, “matriţe”, “modele” de turnat, adevărate “etaloane” in meseria lor.
    Cui ii datoram, totuşi, toponimicul Moldova – tătaro-mongolilor sau germanilor, cehilor? Din acelaşi surse aflu ca localitatea ceha Moldava s-a remarcat in trecut ca un centru al muscarii cavalerilor (husiţi). Cavalerii sau monahii ar fi putut sa aducă cu ei in Carpaţii răsăriteni si toponimicul „albiei” si „pământului” Moldova înainte de descălecatul ţarii de la Dragoş voievod.
    Prin aceste semnificaţii noi constat ca albia, matriţa, modelul Moldovei isi are o originea europeana semnificativa.

  • Anton Constantinescu: (24-1-2010 la 00:00)

    As adauga faptul ca istoricul Nicolae Iorga sustinea ca marele noroc pe care l-a avut poporul roman a constat in distrugerea de catre tatari a episcopiei cumanilor de la focsani.

    Odata stabilita o asemenea structura politica, recunocuta de papa, istoria Europei ar fi avut alt curs si limba romana ar fi disparut, deoarece limba cumana ar fi prevalat. Lucrurile s-au intamplat ins exact pe dos datorita acestui eveniment istoric. Cumanii din sudul Moldovei au fost spulberati iar in schimb romanii le-au luat locul.

  • Florian Dumitru Soporan: (24-1-2010 la 00:00)

    I. In legatura cu hidronimul Moldova, discutiile sunt inca de actualitate, iar filologii se dovedesc la fel de putin dispusi ca si istoricii in a se pune de acord. In opinia mea, mai putin calificata, o origine mongola sau cumana este mai putin probabila, date fiind caracteristicile geografice ale zonei in care s-a fondat viitorul stat romanesc. Regiunile montate, acoperite de paduri si cursuri de apa repezi, sunt improprii habitatului populatiilor de stepa, iar resursele economice de care dispun le fac insa atractive pentru colonistii germani sau slavi. In aceasta din urma directie ar putea fi cautata mai curand posibile filiatii ale termenului, cu toata circumspectia la care ne obliga precaritatea surselor.
    II. In legatura cu aprecierile lui Nicolae Iorga, acesta sublinia caracterul mai curand benefic al invaziei mongole si in relatie cu cnezatele rusesti succesoare ale Kievului, al caror potential ofensiv a fost distrus de tatari, fiind astfel lichidat un pericolul anihilarii politice si etnice a elementului romanesc de la est de Carpati

  • Anton Constantinescu: (24-1-2010 la 00:00)

    Exact!
    Dar si istoricii uguri sunt de acord cu Iorga in aceasta privinta.

  • ana: (15-3-2011 la 09:02)

    Moldova este toponim



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Stare de urgenţă în Arizona

O furtună puternică a lovit joi, 21 ianuarie, statul Arizona. Pasageri rămaşi blocaţi în aeroporturi, autostrăzi acoperite de apă şi...

Închide
3.145.85.74