Unul dintre cele mai frumoase basme româneşti se numeşte „Povestea porcului”. Un prinţ frumos este obligat prin blestem să poarte ziua o piele de porc, pe care seara o poate lepăda spre a o îmbrăca a doua zi. Tânăra soţie a prinţului, împotriva poveţei acestuia, aruncă pielea de porc în sobă. Prinţul dispare, spre disperarea tinerei fete, care porneşte în căutarea sa. Imi plăcea să citesc basmul, la fel ca şi „Tinereţe fără bătrâneţe”, unde se vorbea despre Valea Plângerii. Nedumerirea este că basmele acestea nu circulă în lume, sunt la fel de frumoase ca basmele lui Grimm, Andersen, cele din „O mie şi una de nopţi”. Povestea mea cu Rodiolina seamănă cu „Povestea porcului”. Desigur era mai frumos să spun „Povestea şarpelui”, dar la germani este vorba de un broscoi-prinţ. Curiozitatea femeii , lipsa de respect pentru taina bărbatului, dar şi devotamentul ulterior sunt limpede exemplificate. Rodiolina s-a oprit la momentul când aruncă pielea porcului. Pielea sfârâie, mirosul stăruie, iar eu merg înainte, cu scrisul meu, nimeni nu mă cunoaşte, ceea ce , în ochii Rodiolinei este descalificant. Nu sunt eu prinţul cel frumos, dar ceva se aseamănă. Basmul are o esenţă tragi-comică. Cum este şi viaţa. La fel de adevărat este că Moartea şi Valea Plângerii sunt sinonime. Mă gândesc şi la Zidul Plângerii. Ispirescu, Creangă or fi ştiut despre acest zid? Desigur, nu. De unde ai puterea ta, iubire, să ne apleci pe toţi în jug? Pe mic şi mare, cu împătimire, de nu ne-ajută nici un vicleşug. Walther von der Vogelweide. Nume frumos. Valter din pajiştea cu păsări. Cum bătrâneţea nu mă paşte şi veşnic tânăr o să fiu, mai sus, mai jos, mai mort, mai viu, mai dat în bobi, mai dat în paşte. Întreagă setea de-a cunoaşte o desfăşor pe hartă şi o scriu, nu poate vremea să-mi împroaşte cu-al său noroi argintul viu. Marin Sorescu, cel mai bun poet, după război. Aventura cu Oodzila a fost ultima zvâcnire a tinereţii, m-am îngropat într-o bătrâneţe liniştită, pe care numai boala o poate tulbura.
