ACUM.TV

Chiar dacă n-am călătorit mult la viaţa mea, am fost, totuşi, de câteva ori în străinătate… Aş fi putut să rămân pentru totdeauna la Geneva, într-un apartament mai mic ca al meu, dar de pe ferestrele căruia se vedea minunatul lac Leman… Singura problemă cu adevărat insolubilă a vieţii mele, cea materială, ar fi putut fi rezolvată pentru totdeauna. De ce n-aş recunoaşte, am cochetat cu ideea… Dar m-am întors şi n-o să-mi pară rău niciodată pentru asta.
După ce am stat aproape patru ani tocmai în buricul târgului, unde o perche de ciorapi costă cam de trei ori mai mult decât în zonele mai puţin procopsite ale oraşului, unde suma datorată la \”întreţinere\” o găseşti prinsă pe uşă cu pioneza când dai să ieşi din casă şi, dacă vrei puţină pâine proaspătă, ai de parcurs cam o staţie de autobuz iar poşta e la mama-dracului şi leucoplastul se poate obţine numai contra reţetă medicală, mi s-a făcut dor şi m-am întors… acasă.
Acasă înseamnă pentru mine Colentina, chiar lângă Pod, aşadar aproape de lac, atât de aproape încât noaptea auzi orăcăitul broaştelor şi, oricât de cald ar fi afară, tot se mai găseşte câte o pala de vântişor care să-ţi umfle, măcar din când în când, perdelele… Acasă, adică în micul meu apartament cu numai două camere, cocoţat la etajul IX, de unde poţi vedea până hăt la Casa Scânteii (sau Casa Presei Libere, totuna). Acasă, unde fiecare lucru are povestea lui şi fiecare carte are un suflet, sau două, sau mai multe, în funcţie de cei care, de-a lungul timpului, le-au smotocit, însemnând paragrafe, subliniind cu pixul, îndoind colţurile paginilor… iar eu, frunzărindu-le în căutarea a câte ceva, pot să-mi amintesc foarte bine când am cumpărat-o pe fiecare, de unde, când am citit-o, dacă era noapte sau zi, vară sau iarnă, dacă îmi era bine sau rău… O, Doamne, nici nu ştiam câte lucruri îmi pot aminti doar luând în mână o carte!
Nu-mi cunosc vecinii decât cel mult \”din vedere\”. Unul dintre cei puţini care face excepţie de la regulă este administratorul blocului. Stă uşă în uşă cu mine şi mă enervează sau amuză (în funcţie de starea în care mă aflu), materializându-se brusc de câte ori vin sau plec, devorat de mereu aceeaşi neostoită şi nicicând satisfăcută curiozitate. Îmi dau seama cât de răutăcioasă sunt scriind toate astea şi mă grăbesc să adug că niciodată, dar absolut niciodată nu m-a întrebat când am de gând să plătesc restanţa la întreţinere, că am bătut la uşa lui, la orice oră din zi, când, în sfârşit, aveam banii, sau din noapte, când mi se spărgea vreo ţeavă, nu mai aveam cafea sau simţeam o irepresibilă nevoie de a face scandal că \”iar nu curge apa\”…
Cunosc câteva foste sau actuale VIP-uri care întâmpină dificultăţi extreme în a găsi un instalator atunci când au nevoie, şi asta în ciuda faptului că le dă mâna să plătească dublu sau triplu. Ei bine, mie una ca asta nu mi s-a întâmplat niciodată! L-am avut pe nea Radu de la cealaltă scară şi era suficient să-i dau un telefon (exact atunci când mi se năzărea să fac vreo schimbare prin casă, ori aveam nevoie de o reparaţie urgentă) şi în cel mult zece minute îmi suna la uşă, dotat cu un imens geamantan cu unelte, rezolva cu maximum de rapiditate şi eficienţă tot ce-i ceream, iar când trebuia să pun întrebarea aia neplăcută: \”Şi-acum, spuneţi-mi cât vă datorez?\”, răspunsul invariabil era: \”Nimic, doamnă, doar suntem vecini, se poate?!\” Dar nu refuza niciodată o cafea sau o berică, plus câteva lucruşoare care-i rămăseseră mici fiului meu şi i se potriveau nepoţicii lui. Acum, nea Radu este foarte bolnav, am aflat că trebuie să facă o operaţie pe inimă şi o refuză, ia ghiciţi domniile voastre de ce… L-am întâlnit deunăzi pe stradă, slăbit şi străveziu, l-am întrebat ce mai face şi mi-a zis că… foarte bine. L-am rugat să nu mai stea atât de mult în picioare, aşa în plină stradă, în bătaia ploii, a dat din cap şi s-a retras la \”adăpostul\” unui zid. Nu înainte de a-mi recomanda un alt instalator şi un tâmplar, pentru că el… acuma nu mai lucrează.
M-am întors şi n-o să-mi pară niciodată rău pentru asta. Nu pentru că lacul Leman n-ar avea broaşte (chiar n-are!). Şi nici pentru că aş idealiza România sau pe români. Ştiu foarte bine (în ultima vreme tot mai bine), ce le poate pielea multora dintre dânşii. Dacă n-am rămas aiurea este tocmai pentru că nu vreau să-mi las ţara pe mâna lor! N-au decât să plece ei, îi aşteaptă vilele pe care şi le-au construit cu atâta trudă. Eu rămân cu nea Radu şi cu toţi cei ca el în mahalaua noastră albastră!
P.S. În timp ce scriam toate astea, m-a sunat un amic căruia i-am relatat pe scurt \”la ce lucrez acum\”, de fapt am răspuns întrebării pe care tocmai mi-o pusese. \”Cum adică, albastră?\” – m-a interogat ironic. \”Mai bine i-ai fi zis neagră, că e plin de ţigani la tine, acolo! Şi de ce uiţi să povesteşti cum ai fost jefuită, acum câţiva ani, ziua-n amiaza mare în tramvaiul 21?\” Da, dragul meu, e plin aici şi de ţigani, şi de chinezi, şi de mulatri… Hoţii sunt, însă – nu ştiu cum să-ţi explic mai bine! – o categorie cu totul \”transcendentală\”, care nu face, pentru moment, obiectul \”studiului\” meu. Dar mi-ai dat o bună idee pentru viitor. E un subiect foarte amplu, care trebuie tratat separat. Hoţ a fost, desigur, şi cel care mi-a şutit câteva zeci de lei din poşetă (de la mine mai mult de-atât nu se poate, că de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere!), dar să nu-i omitem nici pe hoţii invizibili care \”ne fac la buzunar\” zi după zi, an după an… Ei locuiesc în vile luxoase, izbutind ceea ce nu pot nicidecum hoţii obişnuiţi, adicătelea să fure chiar şi de la cei care au, îndeobşte, buzunarele goale. Nici pe unii, nici pe ceilalţi, nu-i prinde nimeni… Ah, prietene, în ce belea de \”subiect\” m-ai băgat!

Acest articol a fost publicat duminică, 29 noiembrie 2009 la rubrica Romania.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.