asphaltosaurus rex
se împlineau 13 ani de când era şef de şantier; îl tot mutaseră de colo colo pe unde era nevoie de o mână forte pentru finalizarea unor lucrări ce trenau de ani de zile, ar fi un alt şablon să susţin ca atâţia alţi autori despre vreun personaj al lor sau ca atâţia slujbaşi despre propria activitate nu doar că nu au avut concediu ani de zile dar nici măcar un concediu de boală, să fim serioşi astea sunt lozinci de realism socialist, omul nostru era un zbir nu şi un tâmpit! între timp apăruseră telefoanele mobile el apucase şi staţiile portabile de emisie recepţie, tot timpul avea pe scaunul din dreapta al maşinii de serviciu ditamai cărămida cu antenă pe care cu plăcere o asociase cu un pager apoi cu unul din primele modele de telefoane mobile apărute pe piaţa autohtonă, nu cu mult mai mic decât staţia de emisie recepţie însă mai silenţios, aşadar în curând a optat pentru i.t., a învăţat destul de repede să lucreze şi pe computer, o fi fost el un dinozaur însă unul de o generaţie recentă – şi-a făcut studiile la zi ba s-a şi înscris la doctorat pe care l-a absolvit cum laudae; n-a avut niciodată destul timp se împărţea între muncă învăţătură şi familie pe care o ocrotea cu o duioşie de fier copiilor săi nu le-a lipsit nimic şi întotdeauna le-a cerut să înveţe bine nu pentru note sau spre a se făli cu ei ci spre a fi pregătiţi în lupta pentru existenţă, viaţa nu e o vacanţă obişnuia să le spună celor doi băieţi, pe fată o trata mai cu blândeţe nu a răsfăţat-o totuşi, nu voia să ajungă o sclifosită, nu-i plăceau copiii de bani gata, îi angaja pe ai lui pe şantier nu ca muncitori, am mai spus-o, nu era un ăla bătut în cap, îi punea pe posturi de mărunţi funcţionari; cel mai sever se purta cu soţia, şi-a ales o gospodină cum a fost şi a sa mamă: altă grijă n-a avut decât familia şi uite că din cei şase copii câţi fuseseră la părinţi au ieşit oameni întregi realizaţi fiecare în domeniul spre care i-a purtat pasiunea sau măcar norocul: unul profesor universitar, altul măcelar, ăsta a fost răpus de un atac cerebral, un al treilea contabil, al patrulea medic, al cincelea şofer pe şantierul pe care el, mezinul, îşi făcuse stagiatura de inginer constructor; şoferul a murit în floarea vârstei cum se spunea pe vremea aia, într-un accident;
the show must go on i-a spus băiatul cel mare aflând că vor să-l pensioneze, de ce nu te privatizezi? mă copile, pe calu-nhămat o viaţă la căruţă nu-l mai înveţi să alerge la curse! doar n-o să stai să boceşti sau să-ţi spui că ghinionul e de vină chiar când s-au împlinit treişpe ani de şefie… parcă i-a luat vorba din gură, desigur prăpastia dintre generaţii era generos căscată între ei, aveau însă bunul simţ să se îngăduie unul pe celălalt şi chiar mai mult decât atât, era vorba în definitiv despre vocea sângelui, apă nu se face, delfinul i-a dat ideea de a încerca să prindă un curs la universitate, facultatea de construcţii ducea lipsă de cadre, cei mai buni specialişti lucrau de mult în occident; zis şi făcut: în toamnă seniorul era cadru asociat la cursul de rezistenţă, povestea noastră de-abia de aici începe, funcţia dă la iveală ce este mai profund în om dar să nu anticipăm, să intrăm de-a dreptul în miezul lucrurilor:
la început nu prea a fost în largul său, ce-i drept stătea bine cu practica, avea mai degrabă probleme de comunicare, abia după ce s-a pus la punct cu teoria şi-a recăpătat încrederea în sine, era un conducător înnăscut, intrigile din facultate au fost o provocare, în plus ţinea bine la băutură, şi-a făcut prieteni de pahar din oponenţi, de voie de nevoie a deschis un al doilea front la barul hotelului Majestic plasat strategic la jumătatea drumului dintre facultate şi autogară, majoritatea studenţilor erau înscrişi la învăţământul la distanţă, ani lumină erau între şantierele pe care se remarcase şi sălile de curs! pe studenţi nu-i interesau cursurile, urmăreau doar să obţină o diplomă, s-a lămurit curând că n-are rost să-şi facă scrupule, unde mai pui că-i făcea o plăcere aparte să-i umilească, era prieten la cataramă cu şeful de catedră, au organizat o maşinărie de stors bani de la mocofani: îi picau pe capete ca să-i pună cu botul pe labe, cu burta pe carte, pe restanţieri cu frica în sân şi mai ales cu buzunarele burduşite, în câţiva ani câştigase mai mulţi bani decât într-o viaţă de muncă, se blazase la un moment dat până a început să urce pe scara gradelor academice, prinsese gustul puterii, lupta de-acum pentru funcţii, îşi consolida relaţiile şi-şi lărgea cercul de influenţă, ascensiunea rapidă îi dădea fiori; era mare cu cei mici şi viţăvercea cu cei mari, pe măsură ce căpăta putere şi notorietate câştiga dacă nu respectul măcar amiciţia notabilităţilor, i s-a propus să candideze pentru un fotoliu de parlamentar, a intrat în partid fără şovăire, mai fusese membru de partid şi înainte de revoluţie, deputăţia i se potrivea mănuşă: trei patru zile pe săptămână le petrecea în capitală, una sau două la catedră, deprinsese rosturile cumulurilor de funcţii, era de-acum un prădător versat, nu ierta nimic ajunsese pontiful neîncoronat al asfalturilor,
n-avea nici o importanţă că era criză, că economia se gripa vertiginos, că mai toate mergeau anapoda; cu atât mai bine pentru băieţii dăştepţi, care se simt în apele tulburi în elementul lor, catranul fiind cea mai tulbure dintre magme, mai ales la noi, pentru ciocoii noi ― de asfalt este şi va fi mereu nevoie ca să se peticească, primesc, dar să nu se repare nimic k lumea, s-avem pardon, păi ce, la anu’ va să se facă altă licitaţie, vorba vine, evident c-o să câştige cine trebuie, autostrada Transilvanica e o vacă numa’ bună de muls, cu laptele ei cel negru ca viitorul întunericit al scumpei noastre patrii, şi dă-i, şi luptă, neicusorule, şi luptă, şi dă-i la şpăgi în dreapta şi-n stânga şi la mijlocul spectrului politico-finanţiar, că doară se ştie prea bine, cu cât dai mai mult şpagă, cu atât beneficiile vor fi mai mari, mai zemoase, mai oneroase, mai ameţitoare, ce să-i faci, vorba cronicarului: nu vremile-s supt om, ci bietul om supt vremi! şi la aşa vremi, aşa oameni, şi-adică bietul dom’ profesor ce alta putea face, decât să se-mbuibe, teribelă fatalitate, monşer, dempreună cu sărmanii săi tovarăşi de drum asfaltat, cu 4 benzi – o, ce bucurie! – pe sens şi cu o groază de euroi, în consens;
iar dacă asphaltosaurus rex s-a retras între timp în Maldive sau Andive sau cam aşa ceva, ca să se poată bucura în tihnă de roadele trudei sale, nenumăraţii şi nemaisăturaţii săi urmaşi, foşgăie şi astăzi printre grămezile de contracte ale ternei şi fascinatei noastre democraţii originale
Sibiu, 29 octombrie 2009
Mihail Medrea (feat. ovidiu stanomir)