ACUM.TV

Degetul mare de la picior…

Secvenţa.1

Îşi târa picioarele prin zăpada mocirloasa ferindu-se sa nu-l calce pe cel dinainte, un bătrânel încovoiat de ani şi ger…
Încălţase la repezeală pantofii aceia uzaţi ai caror talpă se desprinsese nu demult. Jandarmul îl zorea lovindu-l cu patul de armă în coaste. N-a avut timp să se organizeze…Nici paltonul n-a apucat să-l tragă pe el. Îşi ridică gulerul hainei şi ieşi în stradă…Nu i-a lăsat nici un bileţel lui Nety, sora lui! Va fi îngrijorată.
Secvenţe de gândire incoerentă, întreruptă de acele lovituri în spate. De ce-l lovea? Ce-a facut? De ce nu-i raspunde la întrebări?…Se alătură acelui cârd de oameni speriaţi ce se deplasau în marş forţat, altoiţi din când în când de soldaţii ce-i înconjurau din parţi…Spaima i se diminuase…Nu se mai simţea singur. Faptul că facea parte din acea mulţime îi dădea o stranie senzaţie de siguranţă.La ora aceasta ar fi trebuit să deschidă magazinul domnului Gutman. Îl va mustra, desigur…Şi cât de corect se purta cu el! Măcar să-l fi putut anunţa din timp…
O motocicletă cu ataş, încălecată de doi ofiţeri nemţi în uniforme dichisite, demară prin balta din dreapta lui, stropindu-l cu noroi rece…Tremura de frig şi frică…Racnetele soldaţilor locali ce-i înconjurau, îi sunau ciudat…\”Desigur, se străduiau să facă impresie nemţilor. Erau baieţi buni, doar se prefăceau…Nu-i vor da pe mâna lor…\”Motocicleta se opri în faţa capitanului Muşatescu. Îl cunoştea din vedere. Uneori se mai rătacea şi prin magazinul d-lui Gutman.Vorbeau, gesticulând…

Nu întelegea nemţeste dar receptă cuvantul ce se repeta cel mai des: Transnistria.Deci acolo îi cărau! Oare şi ceilalţi au priceput? Îşi îndreptă privirea spre ceata cenuşie şi tăcută de umbre umane ce-l precedau. Deodată, se însenină: domnul Gutman nu-l va mai certa. Era acolo, mai în faţă…şi doamna Grinberg şi domnul Weiss şi familia Mozes…Pe trotuar se adunaseră oameni cu priviri mate ce asistau în tăcere la spectacol.
Câte o mână ridicată îşi lua rămas bun de la o alta …una ruşinată, alta înspaimântată…

Secvenţa 2

Pantofii nu l-au ţinut prea mult. Pierdu la început talpa celui drept, apoi pe-a celui stâng. La primul popas, rugă pe unul dintre tovaraşii de drum să-i dea o camaşa…O rupse în fâşii şi-şi înfaşură labele picioarelor pâna la glezne, mai mult pentru a nu se răni, decât să-i ţina de cald.
Acum, păşea de vreo două zile în urma acelui bătrânel, privindu-şi degetele ce răsăreau rebele prin pânza ruptă. Se înnegriseră şi se întreba dacă sunt degerate sau doar murdare…
Cert era că nu le mai simţea.
\”Mai bine aşa! Durerea de înainte era insuportabilă.\”
Nu era prea viguros, dar trecuse într-un fel de obstacolul suferinţei…
Îl cuprinse un fel de apatie pe care o disturba doar cu amintiri pe care le căuta deliberat în trecutul lui de douazeci de ani neimpliniţi.
Nu-l mai frământa ideea de a încerca să fugă. Încercasera alţii, dar fusesera opriţi de gloanţe…
Moartea îşi cerea tributul la fiecare pas. Zăpada se păta cu trupuri ce nu mai făceau faţă marşului. Soldaţii nemţi finalizau de-aproape, cu un glonţ în frunte, ritualul rece al morţii.
Casuţele satului ucrainean îşi facură apariţia de dupa deal. O sclipire inexplicabila de speranţă se citea pe feţele unora.
Foamea se încoronă \”regina suferinţei\”…
La un semn, convoiul se opri…Ofiţerul neamţ, însoţit de alţi doi soldaţi, năvali în prima casă a satului. Unul din ei ieşi radios cu un castron cu ouă pe care le spărgea şi le sorbea în ritm nebun.
Îi mai rămăseseră câteva pe care începu să le arunce în convoi. Unii încercau să le prindă din zbor, dar în zadar…Se spărgeau pe zăpadă, pe haine, pe păr…Deţinuţii lingeau ahtiaţi, zăpada şi hainele în acel ospaţ umilitor…Neamţul se prăpădea de râs şi fugi să mai umple un castron…
Se aşeză ostenit pe zăpadă. Unul dintre soldaţi se apropie de el. Instinctiv, s-a tras în spate…

– Stai bă jidane că nu-ţi fac nimic! Cum te chemă?
– Beniamin.
– Ce nume ciudate aveţi voi jidanii!
– Pe mine ma cheamă Ionuţ…mai simplu. Nu? Fumezi? Ţi-aş da o ţigară, dar vezi, dacă mă vede Fritz-ul ăla, mă-mpuşcă…
– Nu, nu fumez…îngâna în şoaptă, petrecându-l cu privirea cum se depărta…

Secvenţa 3

Se străduia să nu aţipească acolo, întins pe zăpadă… Popasul se prelungea mai mult decât îi obişnuiseră soldaţii.
Din casuţa ţărăneasca răsunau falseturi de \”Der Blaue Angel\”, alimentate de sticlele de shnapps aduse din ataşul motocicletei.
O letargie totală îl cuprinse. Cu greu se stăpânea sa nu cadă într-un somn lung care să-l scoată din coşmarul realitaţii.
N-avea voie s-adoarmă…ar fi fost fatal pentru el.

– Să nu adormi măi baiete, că nu te mai scoli! îl auzi pe bătrânelul de care se tot împiedicase pe drum…
–
– Eşti tânar!…mai ai şanse!…
Nu avea putere să-i răspundă şi se mulţumi doar a da incet din cap.Se trezi la sunetul împuşcăturii. Bătrânelul zăcea la câţiva metri de el, doar în cămaşa lui imaculată ce se colora încet- încet în roşu…
Încercând să se ridice, descoperi că era acoperit cu un palton, acel palton pe care nu-l va mai vedea la caţiva paşi înaintea lui, aşa cum se obişnuise în ultimele zile…Primise un dar macabru cu care-şi va încălzi de-acum încolo trupul îngheţat.
Cu paturi de armă soldaţii îi zoreau să se ridice. Când acestea nu-şi făceau efectul, interveneau gloanţele…multe gloanţe.
După câţiva kilometri, convoiul se opri. Ofiţerul sări de pe motocicletă, gesticulând cu vehemenţa…
Arăta cu degetul spre trecătoarea astupată de blocuri de stânca desprinse din munte.

– Shnell! Shnell!
Pietrele erau grele. Îi aşteptau ore de chin pentru a face drum motocicletei. Degetele nu mai reacţionau la durere…Bătrânii erau eliminaţi cu gloanţe, când cădeau peste blocurile pe care n-aveau nici o şansa sa le urnească din loc.
Acum, cei mai puternici dintre ei, cărau nu numai pietrele ci şi cadavrele ce le acopereau. Ofiţerul neamţ se odihnea sprijinit de o piatră, privindu-i cu satisfacţie, dar şi cu nerăbdare. În curând, iar va putea încăleca motocicleta.

-Shnell! Shnell!…

Convoiul îşi reluă drumul spre barăcile lagărului din Bogdanovka. Mai mic…tot mai mic…

Secvenţa 4

-Hai jidanilor!…La masă! Azi primiţi sărmăluţe în foi de viţa şi jambon afumat…

Limba de-acasa îi alina într-un fel zilnicele temeri. Nici nu-l durea aşa, că sunt batjocoriţi. Îl îngrozeau urletele nemţilor şi ale paznicilor ucrainieni, precum şi reacţiilor lor neprevăzute.
Din cazanul scorojit ieşeau aburi cu iz sălciu…acea mămăligă apoasă cu care se hrăneau de săptamani.
Îşi aminti că ajuns în lagăr, după acel marş al morţii, se repezi la primul castron, umplut pe jumătate şi savură materia galbenă ca pe cea mai fină creaţie culinară. O linse cu nesaţ şi se ajută cu degetele să depisteze urmele rămase. În zadar privea castroanele celorlalţi, căutând vreun rest.
În scurt timp a inteles că aceasta va fi singura porţie de mâncare ce o vor primi pe zi şi nimeni nu va ceda din raţia personală.
Se transformaseră în animale înfometate ce cautau pe jos, orice semăna a hrană. Uneori pe înserat, profitau de vizibilitatea redusă pentru a fura din gunoiul de lânga bucătaria lagărului. N-aveau timp să aleagă şi înhaţau în grabă tot ce-apucau din mormanele adunate. Ajunşi în baracă, scoteau de prin buzunare sau din poalele paltoanelor tot ce reuşiseră să adune. Cojile de cartofi erau cele mai căutate…Urmau hamsii împuţiţe, hârtia pergament cu urme de brânză şi pâinea mucegăită.
Zilele treceau ca nişte examene de supravieţuire. Gardul de sârmă ghimpată deveni graniţa spre care se îndreptau cei ce se hotărau să se despartă de viaţă. Un fel de sinucidere cu gloanţe străine…
Realiza că de fapt acesta era scopul călăilor înarmaţi şi nu căratul de pietre dintr-un loc în altul la care îi supuneau zilnic. Vroiau să-i extenueze, să-i termine în timp…
Încerca să alunge imaginile macabre repetându-şi în gând că le va face faţă. Le va arăta că e mai rezistent decât cred ei…Dar nu întotdeauna reuşea…

-La muncă trântorilor! Vă lăfăiţi în puf, ha?
Se ridică iute din patul de scânduri şi se postă în faţa lui Ionuţ ce încerca s-o facă pe fiorosul cu vocea lui pitigăiată.
Arăta puţin caraghios în uniforma aceea lăbărţată dar încerca să-şi joace rolul cu sârguinţă.
În doar două minute baraca se goli iar deţinuţii se înşiruiră pe zăpada topită.

-Ein,tzwei,drei…un neamţ îşi alegea preferaţii din grup. Se opri la douazeci şi făcând un semn cu biciuşca îşi încălecă motocicleta şi-o luă înainte.
Drumul spre trecătoare părea mai lung ca niciodată. Viscolul le biciuia obrajii iar frigul pătrundea prin hainele încă ude de la munca de ieri.
Blocuri de piatră desprinse din munte barau iar cărarea. Le mişcau cu greu cu degetele îngheţate, zoriţi de urletele neamţului.
Deodată, o trosnitură îi făcu pe toţi să ridice ochii spre munte.
– Aouleu, neică! Se rupe piatra! strigă un soldat ce duhnea a bautură…

Secvenţa 5

Înspăimântaţi, deţinuţii o luară la fugă împreună cu soldaţii. Neamţul ameninţa cu revolverul dând ordine isterice, dar fugi şi el…
Primul instinct fu să se alăture celorlalţi, dar rămase locului. Era paralizat… Ceva în fiinţa lui se împotrivea.
Un fel de sfidare a morţii. Era obişnuit la asta prin insăşi supravieţuirea zi după zi.
Se simţi deodată stăpân pe soartă…Nu va mai fi umilit. . Se va despărţi de viaţă, aşa cum va hotarî el: puternic,viteaz,demn…
Era aceasta, clipa de mareţie a întregii sale vieţi.
Se posta brav în faţa muntelui.
Văzu stânca crăpându-se în bucăţi uriaşe ce înaintau cu viteza în direcţia lui. Auzii ţipetele camarazilor ce-l îndemnau să se îndepărteze.
Zâmbi superior privind cu ochii larg deschişi acel bloc negru de piatră ce devenea mai mare, tot mai mare…
Oare va muri pe loc? Ce forma va îmbrăca ruperea de existenţa?…
Văzu cum blocul ameninţator deviaza, un pas înainte de-al strivi. Simţii o durere insuportabilă la picior…Sângele-i ţâsni colorând zăpada într-un roşu închis. Era prea slăbit pentru a putea face faţă durerii şi îşi pierdu cunoştinţa…
Se trezi după câteva minute simţind ţeava rece a armei pe frunte.
-Jude kapput! Jude kapput!… Lasă-l mă la dracu’ ca-i terminat! Nu vezi? Moare el singur…
Printre gene îl zări pe Ionuţ ce-l îmbrâncea pe neamţ încercând să-i explice, că n-avea sens să iroseasca glontele pe el…
Căzu iar într-un leşin adanc. Durerea sfâşietoare îl trezi…Era singur. Alungă cu un bulgăre de zăpadă doi câini vagabonzi ce-i dădeau târcoale. Îsi privi rana…stânca îi retezase degetul mare de la piciorul drept.
Îşi bandajă laba piciorului cu o mânecă ruptă de la cămaşă şi şchiopătând, porni la drum…un lung drum spre ceea ce cândva se numea… casă.
Au urmat zile lungi de pitulat prin păduri, furişat în marfare, izolare de oameni…Primise în dar viaţa, supremul dar providenţial şi n-avea de gând să renunţe la ea aşa de uşor…
Trecu graniţa într-o noapte…Târând aşa, piciorul, cu hainele rupte şi barba crescută sălbatic, arăta ca un cerşetor. Fără steaua galbenă pe care si-o rupse de pe palton, arata ca mulţi alţii din peisajul belic al acelor ani.

Nety deretica prin casa matuşii din Bucureşti în care se refugiase când incepură pogromurile în Moldova. Bătăile în uşa o treziră din deprimarea ce puse stăpânire pe gândurile ei. A deschis uşa şi a reînchis-o imediat.
– Nu dăm pomeni! aruncă speriată în direcţia cerşetorului. Şi totuşi, cuprinsă de remuşcări adaugă:
– Aşteaptă! Poate găsesc ceva…

Intră în bucătărie căutând mâncare pentru omul de-afară.
Privirea cerşetorului o urmărea…Ochii lui…
Fulgerată, scăpă farfuria din mânâ şi se repezii spre uşă…
– Beniiiii!
– Nu mă-mbrăţişa! Sunt murdar şi plin de păduchi…Adă o foarfecă şi taie-mi părul!

Acolo, în grădină, în focul aprins din ziare şi surcele, aruncă hainele,părul, frica, coşmarurile, demnitatea de om călcată în picioare…

Nota autorului: Aceasta e povestea adevărată a unchiului meu, o poveste ce va părea neverosimilă noilor generaţii şi mai bine că aşa…Vom continua sa vedem in om, cea mai perfecta creatie a naturii(sau a lui D-zeu, pentru credinciosi)…Nu-i asa?

Acest articol a fost publicat duminică, 21 februarie 2010 la rubrica Poeme, Eseuri, Proza.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.