Herta Muller, câștigătoarea premiului Nobel pentru literatură 2009, s-a născut în Banat (1953), o regiune de răscruce a minorităţilor etnice, religioase, niciodată pe placul comuniştilor.
De copil, Herta Muller este marcată de apartenenţa la o minoritate considerată ostilă atât autorităţilor romane, cât şi celor stalinisto-sovietice. Descinde dintr-o familie de svabi banateni. Dupa razboi mama scriitoarei a fost deportată cinci ani într-un lagăr de muncă din fosta Uninune Sovietică.
Vocea singulară, talentul de poet şi scriitor stârnesc în anii de după absolvirea facultăţii de litere din Timisoara persecuţii soldate cu excluderea ei din învăţământ şi dintr-o muncă de traducător, în penitenţa“reeducării” de tip stalinist, într-o fabrică.
Proza eşalonată în romane şi povestiri se concentrează asupra durerii unei lumi apatride, dezrădăcinate.
Herta Muller parcurge experienţele totalitariste ca printr-un fir narativ orwelian, ca pe urmă evadând să nu se regăsească întrutotul nici in Germania.
Era o vreme când în şcoli existau două clase de români şi una de saşi (Sibiu), iar pentru ei Germania Federală( Bundesrepublik) şi cea de astăzi, de după căderea zidului la Berlin nu se colează întotdeauna pe visul şi aspiraţiile lor.
Se reconfirmă încă o ruptură între germanii reveniţi după secole de exil (din România, Rusia, Cehia, Polonia) şi între cei autohtoni.
Autoarea nu limitează experienţa proprie într-un fir narativ singular, egocentric de jurnal biografic, ci îl amplifică, îl transfigurează în valori estetice-oglinzi ale generaţiilor de victime ale comunismului, ale totalitarismului în care se regăsesc cu durere.
Cărei ţări aparţine Herta Muller, de fapt ? Presa românească de azi o prezintă ca româncă, presa germană o denumeste berlineza (Berlinerin), ziarul germanilor originari din România: Siebenburger Zeitung.de îi revendică apartenenţa.
Am citit cu atenţie poemele ei şi subscriu că Herta Muller rămâne un cetaţean model al universului, întristat însă, ca în poezia Zi de toamnă al lui RM Rilke. Poeta însăşi declara ca pe lângă peisajele satului bănăţean, pierderea noţiunii de acasă constituie filonul liric al imaginarului (Heimatlosigkeit). A te simţi acasa (Heimat) nu semnifică neapărat patria (Vaterland).
Pentru cei mai tineri din Ardeal si Banat menţionez că în aceste provincii etnicii germani vorbeau dialecte germane distincte (şvaba, săseasca şi un altul, un fel de laendler).
Multi au visat ca după caderea comunismului vor putea reveni în Transilvania să- şi redobândească bunurile şi o viaţa într-un cadru de linişte sufletească. Sunt dezamăgiţi, cu sufletul îndoliat al celor cărora le lipseşte ceva…
Opera întreagă a Hertei Muller ne dă răspunsul – cheie, al durerii scriitorului, al celui plecat de acasă în lume şi nu-şi găseşte drumul întoarcerii într-un discurs eminent din 2001 adresat absolvenţilor de bacalaureat numit Heimat ist das, was gesprochen wird (GOLLENSTEIN), “acasă este (devine) ceea ce se spune”!