ACUM.TV

Un (alt) fenomen simpatic îşi face locul în realitatea românească în ultimul timp dând impertinent din coate : pofta de scris a (din ce în ce mai multor ) vedete. Foamea de a-ţi vedea numele tipărit şi pe o copertă de carte nu numai apărând pe ecranul de sticlă a milioane de televizoare din România. Din păcate, adâncirea crizei care a atins şi acest sector face ca din ce în ce mai multe edituri să se concentreze către descoperirea talentelor scriitoriceşti ale unor vedete mediatice care, prin acest act creator aduc cu ele celebritatea, numele grele de plumb ce ar trebui să producă o explozie a vânzărilor şi deci a profitului. Departe de noi gândul de a arunca cu pietre în nişte societăţi private care ori reuşesc să se descurce singure din punct de vedere financiar ori dau faliment. Şi har Domnului, au fost atât de multe edituri care au sfârşit-o prost. Dar nu putem să nu remarcăm faptul că ştacheta este din ce în ce mai coborâtă. Un fenomen atât de caracterisic întregii societăţii româneşti în aceste momente, de la televiziuni până la echipa naţională de fotbal. Nu se poate interzice ca aceste batalioane de oameni din alte câmpuri de activitate să îşi exprime viziunea asupra vieţii, morţii si lumii, nici nu ar fi de dorit într-o societate deschisă căci ne-ar lipsi de informaţii extrem de preţioase.

Mihaela Rădulescu a fost prima care a dat o lovitura mediatică în domeniul editorial. Ba mai mult, după anunţata cu surle şi trâmbiţe retragere în Principat a declarat că una din preocuparile ei va fi aceea de a scrie. Oare memoriile ? Nu e cam devreme ? Să încetăm a avea aceste iluzii, pentru un star nu este niciodată prea devreme. Mai bine mai devreme decât prea târziu. Laura Andreşan publică şi ea o carte, Bărbaţii la feminin, inteligentă aluzie la anima-ul jungian, la o editură obscură care însă nu va întârzia să bată toate recordurile de vânzare pentru că de la starleta Laura ştii la ce să te aştepţi. De altfel pasajul selectat drept mostră este profund relevant dovedind că aşchia nu sare departe de silicoane. Să dea un tun după cum şi noul apostol al mânturii naţionale, actorul Dan Puric a dinamitat vânzările unei alte edituri puţin cunoscute. O altă editura, în spiritul căreia s-au format atât de mulţi tineri, pregăteşte lansarea memoriilor fratelui Madonnei, un om care a dorit să ciugulească şi el câteva milioane de dolari de pe urma celebrei sale surori. Cartea va fi lansată strategic, corect din puncte de vedere al marketingului înaintea concertului divei la Bucureşti. Ar trebui să ne liniştim, fenomenul nu are un caracter unic spaţiului mioritic, Occidentul fiind şi el plin de veleitari celebri sau nu (şoferi de cântăreţe, babysittere blonde violate imaginar, grădinari abuzaţi sexual sau bodyguarzi de puddle doborâţi de stresul psihic) care, înghesuiţi de datorii sau doar din dorinţa de a face (mulţi) bani cedează insistenţelor editurilor, acceptând să publice picanterii delicioase despre celebrităţile în jurul cărora au trait, venind în întâmpinarea voyeur-ismului generalizat care a ajuns în mod oficial, prin intermediul libertăţii de expresie, drept atât de greu cucerit în decembrie 1989 şi în România. Să profitam de acesta, celebrând astfel memoria morţilor de atunci ! În ciuda a ceea ce am fi tentaţi să credem despre o astfel de literatură de gunoi, ea se vinde în proporţii enorme în comparaţie cu literatura serioasă, plicticoasă. De ce ? Nu numai pentru că cei care îşi pun pe copertă numele (nefiind întotdeauna şi cei care au scris cu adevărat textele căci editurile mai angajează un om de specialitate care redactează forma fină(ală), corectează gramatical texte uneori dezlânate, pline de greşeli sau doar îi trage de limbă pe aşa-zişii autori) sunt foarte cunoscuţi înainte de a deveni şi scriitori dar şi pentru că publicul larg are nevoie de răspunsuri din partea unor oameni care cunosc cu adevărat viaţa, nu precum amărâţii aia de scriitori care fabulează cu graţie. În plus, presa de gunoi din România ( titlurile sunt mult prea cunoscute pentru a mai merita o reclamă gratuită) pregăteşte literatura de gunoi căci target-ul este similar : cel care va cumpăra zecile de kilograme de carne goală roz bombon va achiziţiona cu multă grabă şi memoriile porno sau sfaturile soft moralizatoare ale unei celebrităţi care, tocmai în urma statutului ei superior, deţine o greutate greu de contestat. Adică are bani, are case, maşini, şi mulţi parteneri.

Poporul a învins ! Poate trăi foarte bine şi fără ca scriitorii să-i mai facă morală. Vechiul slogan noi muncim nu gândim poate fi cu uşurinţă transformat în noi muncim, nu vă citim. Sciitorul a fost dat jos de pe soclu iar statuia lui spartă în bucăţi după principiul ce naiba face astia asa de special, scrie, stim, dar şi noi ştim să scrim. Îşi descrie experienţele de viaţă sau inventeaza altele, dar este atât de simplu să facem şi noi la fel ! Dimpotrivă, noi suntem chiar mai îndreptăţiţi să o facem căci noi cunoaştem cu adevărat viaţa ! Noi ie personaje nu ei ! Ce cunoaşte scriitorii închişi în turnirurile lor de fildeş ? Iar dispreţul se probează simplu : ia spune-ţi bă cât aţi vândut ? Două sute de exemplare ? Cincizeci ? Aţi câştigat să vă cumpăraţi o cămaşă şi o cravată de firmă ? Căci valoarea, o ştie oricine, se probează în societatea românească doar în cifre urmate de cuvintele euro-dolari-lei. Când va începe şi apostolul eurodeputat să îşi scrie panseurile mistico-fotbalistice ? Oare o va bate pe Laura la vânzări ? În mod cu totul paradoxal (aparent) aceeaşi oameni care sunt dependenţi de ziarele şi literatura de gunoi sunt nostalgici ai comunismului. În sinea lor nu fac nici cea mai mică asociere între zecile de nuduri din presa cotidiană şi libertatea de expresie fiind nişte nostalgici ai comunismului cu singura diferenţă că ar dori un comunism (puţin mai mult) porno. Un non-sens evident care l-ar face să roşească puternic pe nea Nicu. Un comunism colorat de cerneală apetisantă şi explicită a ziarelor de gunoi care l-ar face chiar să ia în mâna o carte. Cartea cu literatură de gunoi. Ar fi fericit căci ar dovedi scriitorului şi ‘telectualului pe care îl urăşte pentru că aşa a fost învăţat să o facă, faptul că el a devenit insignifiant. În cel mai bun caz, li se poate tolera un mic ţarc, nişte jucărele de plastic, câteva reviste subvenţionate doar pentru a lăsa în pace poporul şi a-l feri de prostiile lui. Într-un registru mai înalt miza este moralitatea unei societăţi. Scriitorul mai putea trage de mânecă poporul muncitor dar îngrădirea, aneantizarea lui la nivel simbolic, diluarea lui într-o masă de oameni din câmpul muncii care scriu (şi ei) duce tocmai la eliminarea ultimei rămăşite de moralitate şi de simţ critic. Diluarea unor instante care nu-şi cer în instanţă sporurile. Mai poate să ne uimească ceva având în vedere că « asistam la o invazie masivă a oamenilor de mâna a doua sau a treia. Democraţia de tranziţie a adus cu sine în primul rând vedetizarea mediocrităţii, şansa acordată dotaţiei precare de a se impune cu insolenţă, înlocuind calificarea prin tupeu şi legitimitatea morală printr-un mărunt instinct al oportunităţii. » (Andrei Pleşu- Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Bucureşti, 1996) Sperăm, în mod optimist, ca după ceva timp această publicistică/literatură de gunoi să cadă precum o fac feţele starurilor după ceva timp de la săvârşirea numeroaselor operaţii estetice la care se supun din pricina orgoliului nemăsurat de a rămâne etern tinere. Tinereţe fără bătrâneţe redivivus, pervers ajutată de cuceririle medicinei contemporane. Care însă nu va mai putea face nimic în faţa judecăţii timpului.
Codrut Constantinescu
http://cdc77.blogspot.com

Acest articol a fost publicat duminică, 23 august 2009 la rubrica Relativităţi Culturale.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.