Papa Benedict al XVI-lea a declarat în data de 9 august 2009 că lagărele de concentrare naziste au fost „simbolurile iadului pe pământ”.
El a afirmat că „lagărele de concentrare naziste, la fel ca alte lagăre de concentrare, trebuie să fie considerate simboluri ale răului extrem, ale iadului care se deschide pe pământ când omul uită de Dumnezeu şi caută să-L înlocuiască, uzurpând dreptul de a decide ce e bun şi ce e rău, între viaţă şi moarte. Din nefericire, acest fenomen trist nu e limitat la lagărele de concentrare naziste. Mai degrabă, ele sunt rezultatul ultim al unei lumi mai largi şi mai liberale, unde graniţele sunt deseori estompate.”
Cu deplin respect, cred că ar fi fost dezirabil şi drept ca Suveranul Pontif să numească şi Gulagul ca întruchipare a iadului. Pentru că acesta este adevărul istoric. La 23 august se împlinesc şapte decenii de la funesta îmbrăţişare dintre bolşevism şi nazism, Pactul Ribbentrop-Molotov (de fapt Hitler-Stalin). Nu a fost vorba de o alianţă conjuncturală, ci de una cu adânci, chiar dacă inavuabile rădăcini ideologice. Declaraţia de la Praga propune ca această nefastă dată să devină „Zi de comemorare a victimelor stalinismului şi nazismului”. Doresc să adaug aici că, în spiritul textului Declaraţiei de la Praga, Adunarea Parlamentară a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa a adoptat rezoluţia „Reunificarea Europei Divizate: promovarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Civile în regiunea OSCE în secolul XXI”.
Acest document precizează că „în secolul XX, ţările europene au suferit două regimuri totalitare majore, cel nazist şi cel stalinist, care au dus la genocid, încălcări ale drepturilor şi libertăţilor omului, crime de război şi crime împotriva umanităţii”. Condamnarea publică într-un for european a stalinismului este o consecinţă directă a impactului Declaraţiei de la Praga, care poate fi astfel considerată un document re-fondator pentru conştiinţa europeană. Ea exprimă spiritul a ceea ce au scris şi afirmat, de-a lungul anilor, gânditori precum Hannah Arendt, Arthur Koestler, Richard Pipes, Leszek Kołakowski, Emanuel Levinas, N. Stein hardt, Paul Ricoeur, Monica Lovinescu, François Furet, Tony Judt, Jean- François Revel. Este mesajul lui Ioan Paul al II-lea, cel care a trăit pe viu nazismul şi comunismul. Este ceea ce a scris Albert Camus în „Omul revoltat” unde a conceptualizat formula „univers concentraţionar”. În cartea sa „L’écriture et la vie”, Jorge Semprun, el însuşi fost deţinut la Buchenwald, îşi amintea de reflecţiile premonitorii ale lui Immanuel Kant privind ascensiunea Răului radical.
Semnarea Declaraţiei de la Praga mi se pare un gest de necesară solidaritate cu cei supuşi represiunii. În egală măsură, la două decenii de la revoluţiile din 1989, nu avem dreptul să uităm ce au însemnat dictaturile totalitare, fraţii gemeni genocidari, comunismul şi fascismul. Conştiinţa europeană este obligată să se confrunte cu amintirea lagărelor, a închisorilor, a deportărilor în masă, a urletelor delirant-vindicative din mitingurile urii regizate de aparatele propagandistice, este aşadar chemată moralmente să comemoreze milioanele de victime ale experimentelor totalitare. Colectivismul în ipostazele sale radicale (cultul comunităţii supra-individuale, al naţiunii definită biologic, al rasei ori al clasei) a făcut posibile tiraniile ideocratice. În “Arhipelagul Gulag”, Soljeniţân a demonstrat natura genocidară a sistemului sovietic de lagăre (creat sub Lenin şi adus la dimensiuni monstruoase sub Stalin): în Gulag nu se lichida în masă pe bază tehnologică, precum la Auschwitz, Treblinka şi Bergen- Belsen, ci prin înfometare, epuizare fizică, distrugere sistematică a capacităţii de rezistenţă. Ambele sisteme au organizat ura, s-au întemeiat pe dispreţ pentru individ şi drepturile sale. Kolyma şi Maidanek, cum scria Camus, sunt două nume ale crimei totale.
Să ne amintim de Margarete Buber-Neumann, cea care a fost mai întâi deţinută în Gulag (comunistă germană fiind) şi a fost expediată, după infamul Pact, direct la Ravensbrück. Primul ei soţ a fost Rafael, fiul filosofului Martin Buber. Al doilea, ucis de Stalin, deputatul comunist Heinz Neumann, acuzat în 1937 de „troţkism”. Sora ei, Babette, a fost soţia freneticului propagandist cominternist Willy Munzenberg, critic al Pactului din august 1939 şi probabil asasinat de GPU. La Ravensbrück, Margarete a împărţit celula cu Milena Jesenska, prietena lui Kafka (vă amintiţi „Scrisorile către Milena”). După război a depus mărturie în favoarea lui Viktor Kravcenko, fostul diplomat sovietic rămas în Vest, dat în judecată de comuniştii francezi pentru „calomnie” (a fost printre primii care au demascat sistemul de lagăre din URSS). Margarete Buber-Neumann a trăit în mod tragic apostazia. Numai puţin semnificativă ca experienţă a supravieţuirii în cele două sisteme este şi lucrarea lui Egon Balaş, „Voinţa de libertate” (Fundaţia Culturală Română, 2001). Criminalitatea comunismului, ca şi aceea a naţional-socialismului, s-a aflat înscrisă în chiar proiectul originar pentru care însăşi legea şi moralitatea trebuiau distruse.
Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu http://tismaneanu.wordpress.com/
desi pana acum n’am avut prilejul sa-l ascult personal pe domnul timisneanu, sustinandu-si tezele
verbal,citind-ui articolele,am impresia ca-i cunosc
timbrul vocii, care-sa vezi minune !- STRABATE,cel putin pentru mine, si in cele scrise de d-sa.e un
tumult vehement care intareste edificarea stintifica
a celor expuse cu un talent, de mare orator.
continutul,si straiele stilistice, exercita asupra cititorului,o curiozitate intelectuala de voltaj maximal.toate astea fara a pacatui in a face
„betie de cuvinte”feritu-ne-a PREA SFANTUL.
va multumesc.cu multa stima si apreciere,
itzhak bareket.
Sa intelegem ca Margarete Buber-Neumann a supravietuit 6(sase) ani in infernul de la
Ravensbruck?Putem afla amanunte?
Evident ca dl Tismaneanu are dreptate cand se refera la faptul ca in notiunea de „rau absolut” trebuie sa adaugam si ceea ce s-a intamplat in Gulag. Si foametea creata in mod artificial in Ucraina si Basarabia, cand s-a ajuns la acte de canibalism. Si trenurile mortii, in care celor deportati li s-a dat sa manance peste sarat, dar nici o picatura de apa. Trenuri trimise pelinii moarte! Exista dovezi credibile ca asa a fost!
Iar cand o femeie simpla (rusoaica) le-a dat apa, soldatii lui Stalin au executat-o si pe ea fara mila!
A existat la inceputul secolului trecut mai intai holocaustul armenesc, caruia nimeni nu i-a dat nici o importanta. Ceea ce l-a incurajat pe Hitler sa inceapa holocaustul evreilor si al altora. Este bine cunoscuta fraza lui Hitler: „cine isi mai aminteste azi de armenii exterminati?”, fraza prin care a justificat exterminarea evreilor.
Iar in Rasarit a existat stalinismul, care a avut performtzele lui sinistre,la fel de groaznice ca si consecintele nazismului.
Nici un genocid nu trebuie uitat, ca daca uitam, riscam sa se repete!