Imaginea Chiarei m-a acompaniat în ultimele luni, o simţeam vorbindu-mi în
şoaptă, mă însoţea oriunde îmi îndreptam paşii.
– De ce ai dispărut? Tocmai trebuia să se deschidă uşa, mai aveam doar cîţiva metri, erai în siguranţă, n-ai ştiut că nu te voi lăsa să te prăbuşeşti în abisul celor o sută de coloane?
– Eu nu exist… Voiam să mă apuci de sînii mei palizi, dar nu puteai să o faci, doar nu noi apucăm lucrurile… Caută- mă!
……………………………………………………………….
Marea expoziţie a ascensoarelor fusese anunţată în toate ziarele, la TV, staţiile de radio vorbeau numai de ea. CNN trimisese cîţiva corespondenţi, ONU hotărîse ca Marele Eveniment să se ţină în Israel, nimeni nu întelesese de ce, doar Israelul era boicotat cu fiecare ocazie. Chiar şi SUA se împotriviseră, dar Franţa s-a luptat cel mai mult, susţinînd că, în virtutea tradiţiei prieteniei dintre cele două guverne, Israelul trebuie apropiat de UE, care întotdeauna i-a vrut binele, iar Israelul, mai mult ca orice alt stat, are nevoie de ascensoare, măcar să se ridice de la nivelul Marii Moarte, cel mai scăzut punct de pe glob.
Ganei HaTaarucha (Grădinile Expoziţiei), se află la periferia Tel-Avivului, lîngă rîul Yarkon, de la mine ar dura doar 15 minute să ajung, dar fiind conştient de aglomeraţia de pe şosele, m-am sculat cu noaptea în cap, vrînd să ajung printre primii. Nu ştiam la ce să mă aştept, promisesem cîtorva prieteni virtuali, de pe listele româneşti, să le fac o descriere amănunţită, cu poze, să nu omit nici un detaliu, doar erau atît de preocupaţi de soarta ascensoarelor şi a celor care rămăseseră blocaţi în ele.
– Aici ar fi fost nevoie de Pierre – m-am gîndit, el descrie atît de plastic tot ce vede, dar teamă mi-e că ar fi lăsat totul aiurea, dacă întîlnea vreo negresă zîmbăreaţă. Oare Lou ar fi venit, dacă îl anunţam? Cine ştie, poate l-ar fi interesat arhitectura ascensoarelor, dar, în mod sigur, ar fi rămas între etaje, dar ce mă tot gîndesc eu la ceilalţi? Larry mi-a dat o sarcină, trebuie să o duc pînă la capăt.
La intrare – surpriză – Ana Doina îmi zîmbeşte – ştii, am profitat de ocazie să vizitez Israelul, dar rămîn la intrare, nu intru nici moartă în ascensoarele astea, sufăr de claustrofobie, mi-am luat cu mine un maldăr de cărţi, stau aici, pe o bancă, şi citesc, ce te-aştepţi să găseşti în expoziţie?
Pavilionul 39 – aici sînt toate ascensoarele… intru ameţit, forme de tot felul, culori, lumini orbitoare, era deja plin de oameni, forfoteau şi încercau ascensor după ascensor. Nu am răbdare, plec acasă, văd eu ce scriu colegilor – îmi trece ca fulgerul o idee prin cap. Nu ţine, mă prinde Sabina că nu am suficiente fotografii, şi aşa spune că nu sînt îndeajuns de activ pe lista ei, iar Rafi, care număra mereu mesajele prin aeroporturi, nu se va declara mulţumit.
fără cinci relatări, eventual trunchiate, dar să iasă un număr respectabil.
Poate iau prospecte, aşa am şi fotografii şi descrieri… Dar dacă nu indic sursa, iar mă pune Rafi la colţ. Aş mai avea o speranţă în Max 2, de cînd e moderator, parcă e mai maleabil, va trece el cu vederea…
Ascensoarele erau înşirate de-a lungul şi de-a latul enormului pavilion. Lîngă fiecare ascensor, cîte o fetiţă dulce, toată zîmbet, parcă semănau între ele şi,
totuşi, plutea ceva în aer care le făcea să fie diferite, era o diferenţă aproape imperceptibilă de vîrstă, aliniate, îmbrăcate la fel, îmbietoare.
– Intră în acest ascensor! E ascensorul naivităţii, îmi spuse prima. Dar înainte de toate, vreau să ştii ce te aşteaptă înăuntru. Orice vei face, întotdeauna va rîde cineva de tine, aici ai voie să-ţi ajuţi duşmanii, aici te vei ocupa cu lucruri inutile ţie, vei primi mulţumirile tuturor, dar vei fi umilit şi batjocorit tocmai de cei cărora ai vrut să le faci bine. Vei găsi mulţi prieteni, dar nu-ţi vor fi sinceri, te vor îmbăta cu cuvinte frumoase, iar tu vei crede, îi vei considera pe toţi cei din jurul tău oneşti, vei primi palme şi îţi va fi mereu tot mai greu. Pare neplăcut, dar acest ascensor te va însoţi toată viaţa.
Am trecut mai departe, fără să comentez, parcă observasem un surîs cinic în colţul buzelor ei, oare o mai întîlnisem vreodată?
– Ascensorul dragostei te aşteaptă – îmi spuse fata de alături. Cu el ai un mare avantaj. Intri şi ieşi rareori, dar vei simţi mereu o vibraţie şi puţină teamă.
Vei fi zăpăcit de viteza lui, nu vei şti niciodată dacă urcă sau coboară, se mişcă în toate sensurile, vei simţi totul mult mai intens, vei şi suferi, din cînd în cînd, e un ascensor foarte popular, cam fiecare îşi doreşte aşa un ascensor, mai ales că nu ştie încotro îl va duce.
– Cred că îl voi încerca, dă-mi numai timp să-mi fac o idee despe celelalte produse, i-am răspuns, dar îmi pusesem deja în cap să nu pierd ocazia, mai ales că eram atras de multitudinea culorilor ascensorului.
A ridicat din umeri indiferentă, ştia probabil că nu va rămîne cu el pînă la sfîrşitul expoziţiei.
Am trecut în revistă mai toate ascensoarele. Ascensorul milei era cam incomod, aşa mi s-a explicat. Al speranţei era deschis, fără acoperiş, fără pereţi, fără butoane. M-am oprit mai mult lîngă ascensorul tristeţii. Cam toţi îl ocoleau, se pare că îl cunoşteau de pe la alte expoziţii. Mi s-a spus că ascensorul tinereţii era greu de observat, trecea foarte repede pe lîngă noi, aşa că m-am îndreptat spre ascensorul bucuriei. Era acolo o învălmăşeală, oamenii se călăreau, voiau să intre unul cîte unul, deşi era loc pentru mai mulţi.
– Nu poţi intra oricum, mi-a spus fata. Ştii, cam toţi încearcă să-şi rezerve locuri, dar degeaba, sînt puţine clipele în care e accesibil. Şi, oricum, poţi să intri în el doar pentru cîteva minute, să simţi ceva din bucuria pe care ţi-o oferă, apoi trebuie să ieşi urgent.
Am trecut aşa, pe fugite, cam pe lîngă toate ascensoarele. Cel mai interesant mi s-a părut ascensorul ştiinţei, nu avea nici început, nici sfîrşit, puteai să stai în el cît îţi dorea sufletul, mereu descopereai un buton nou, sau o manetă ciudată.
Departe, ultimul ascensor era ascensorul morţii. L-am evitat, mi-am amintit că trecusem pe lîngă el de mai multe ori, nu voiam să îl încerc tocmai acum, mai
ales că ştiam că este punctiform şi nu mă va duce în nici o direcţie .
La ieşirea din Grădinile Expoziţiei am întîlnit-o din nou pe Ana Doina, citea, era pe aceeaşi bancă, avea şi un laptop lînga ea.
– Cum ţi s-a părut? E chiar atît de interesant pe cît te puteai aştepta?
– Nu ştiu, parcă nu mi-e nimic clar, i-am răspuns, dar am uitat să fac fotografii, acum nu mă va crede nimeni că am vizitat expoziţia, tu eşti specialistă în fotografii, nu ai cumva cîteva la tine?
– A, nu, mi-a răspuns, eu am propriul meu album, fotografiez natura, dar de ce te preocupi? Du-te înapoi şi fotografiază, dacă vrei le trimitem de la mine, sînt legată permanent de internet.
– Bine, dar Pavilionul 39 e departe, am atîta de mers, în sfîrşit, dacă nu am încotro…
– Pavilionul 39?! – se miră Ana Doina. Pavilionul 39 a fost demolat de mult, acolo se construieşte un restaurant chinezesc. Nu ai văzut nici un ascensor, ce-i cu tine? Ce vei povesti colegilor? Unde te-ai plimbat, puşlama? Larry aşteaptă de mult să termini povestea ascensorului, uite, e on-line acum, e pe Yahoo Messenger, teamă mi-e că te dă afară de pe listă, şi e şi moderator pe lista Sabinei, va afla toata lumea, şi aşa ţi-ai cam pierdut credibilitatea, ai promis atîtea povestiri şi n-ai început decît cîteva, altele le-ai lăsat la mijloc. Ce să mă fac cu tine?
Am simţit că mă enervez, ce-i veni, niciodată nu m-a iritat Ana Doina, cu ce drept îmi vorbeşte aşa, tocmai ea, care n-a intrat în ascensoare, păi e comod să citeşti la intrare.
– Lasă-mă să vorbesc cu Larry, i-am smuls eu jucăria din mînă.
– Larry, uite, am fost acum la expoziţia de ascensoare, dar se pare că n-am nimerit la locul potrivit, am văzut ascensoare într-un pavilion care nu exista,
ce fac acum, trebuie să-ţi trimit sfîrşitul ascensorului.
– Sigur, Vlad, ştiam de la început că ascensorul nu este unde îl cauţi tu, puteai să-l vezi direct din Kiriat Ono, ce mare lucru era să-l vizualizezi?
– Bine, dar Chiara? Unde a dispărut Chiara, speram ca măcar eu să o găsesc, mi-a trimis şi mesaje fără adresa expeditorului.
– Chiara nu a existat niciodată. Ai crezut ce ţi-au povestit alţii despre ea.
Aşa cum ai crezut povestea lucrurilor neapucate de noi, între cele o sută de coloane inexistente.
M-am uitat cu uimire în ochii Anei Doina. Şi-a coborît privirea pe carte, continua să citească un eseu. Părea absorbită de ceea ce citea. Am plecat fără să o deranjez. Cînd m-am apropiat de maşină, am auzit parcă o şoaptă, era chiar vocea ei: – Chiar ai crezut în toată această lume virtuală, în ascensoare, în existenţa Chiarei, în toate cuvintele care îţi apăreau pe ecran?
Am aprins maşina, demarînd spre Kiriat Ono. Ajungînd la centrul comercial al orăşelului, am intrat în ascensor. Cumpărătorul de ziare tocmai ieşea din el.
M-a privit ironic şi a dispărut. Am intrat în ascensorul plin de oglinzi, m-am suit la primul etaj, evitînd să mă uit la ele. M-am aşezat la bar, acolo unde îmi beau cafeaua zilnic.
– Un espresso scurt, te rog.
– Imediat, mi-a răspuns Chiara, te aşteptam.
Vlad Solomon – Kiriat Ono – 2007 (C)