Să încep cu începutul, deci cu anii ’70.
Aflasem, evident, ca atâţia alţi membri ai generaţiei mele, despre cel intrat cumva în mit după plecarea sa din ţară în anii ’70.
Citisem febril Zaharias Lichter, auzisem povestiri despre Matei de la Alexandru Ivasiuc şi Tita Chiper. L-am ascultat participând, de câteva ori, la mesele rotunde organizate de Monica Lovinescu la Europa Liberă. Era unul dintre criticii literari români cu un orizont filosofic comprehensiv.
Ştiam că fusese studentul lui Tudor Vianu, prietenul lui Nichita Stănescu, teoretician al formelor literare moderniste, anglist de anvergură într-o lume literară aproape iremediabil galocentrică.
Am vorbit mult despre Matei cu Dorin Tudoran, poetul disident ajuns în Statele Unite la mijlocul anilor ’80. Matei a fost membru al colegiului de redacţie al revistei alternative de cultură „Agora” condusă de Dorin (redactori eram Paul Goma, Michael Radu şi cu mine). Structural retractil şi temperamental non-polemic, Matei a intrat în gruparea Agora (revista a început să apară cu sprijinul lui National Endowment for Democracy în 1988) conştient fiind că situaţia spirituală, socială, economică, morală din România devenise absolut intolerabilă.
A publicat texte legate de opera literară a lui Mircea Eliade, a fost mereu solidar cu eforturile de a constitui o comunitate intelectuală democratică a exilului românesc. Matei era profesor în departamentul de comparative literature al Universităţii Indiana din Bloomington.
În acel loc cu adevărat magic se construise un microcosm al spiritului românesc care îi includea pe Matei şi Adriana Călinescu, pe Christina Zarifopol- Illias şi soţul ei Lukey Illias, pe Ilinca Zarifopol-Johnston, pe Virginia Zeani, Nicholas Spulber, Ciprian Foiaş (celebrul matematician).
Dintre aceştia, aveam să rămân legat pe viaţă de Christina şi Lukey, ca şi de Matei şi familia sa. Matei ajunsese la Bloomington cu o bursă Fulbright, invitat fiind de cunoscutul istoric al ideilor André Reszler. După ce Reszler a decis să se întoarcă în Elveţia, Matei i-a succedat în catedra de literatură comparată.
Ne-am întâlnit pentru prima dată face to face la New York, în primăvara anului 1988, în cadrul colocviului organizat de Freedom House pe tema Romania: A Case
of „Dynastic Communism” (volumul a fost publicat în 1989, cu câteva luni înaintea prăbuşirii comunismului în Europa de Est). Intervenţiile lui Matei mi s-au părut de o mare inteligenţă analitică, substanţiale şi bine înarmate conceptual.
Mai mult, el a reuşit să ofere o imagine veridică a crizei spirituale din ţară, analizând semnificaţia Jurnalului de la Păltiniş şi al Epistolarului în datele concrete ale României lui Ceauşescu. Nu fără o doză de melancolic regret, constatând absenţa unor reacţii politice deschise la degringolada grotescă a regimului, Matei observa că „atmosfera culturală neoficială din România este profund apolitică.
Dacă ne uităm la intelighenţia românească, vedem că o parte semnificativă ar vrea să uite de politică”. Asemeni lui Ioan Petru Culianu, cu care se vedea destul de des în acei ani, Matei era mult mai critic în raport cu abdicările intelighenţiei româneşti. Îl deranja lipsa de apetit pentru temele fundamentale ale gândirii disidente. Matei detesta judecăţile absolutiste, rigorismul iacobin în relaţiile cu oamenii. Admira erudiţia lui Adrian Marino, îl considera un autentic savant şi refuza să dea verdicte definitive. Matei nu s-a considerat vreodată instanţă morală. Era esenţial un om tolerant.
Am în faţa ochilor o fotografie de la Bloomington din martie 2000, în casa
Christinei şi a lui Lukey, din timpul vizitei lui Adam Michnik. În multe privinţe, mai ales la capitolul deschidere umană, generozitate şi refuz al oricărei forme de resentiment, Matei şi Adam semănau extraordinar.
Începând din 1990, am mers anual la Bloomington unde am ţinut prelegeri pe teme româneşti, est-europene şi filosofic- politice. L-am revăzut pe Matei aproape de fiecare dată
. În 1992-1993, dacă nu mă înşel, a petrecut un an academic la Washington ca Fellow la Woodrow Wilson International Center for Scholars. Lucra la marele său proiect despre generaţia ’27.
Ţin minte din acea perioadă vizita lui Mircea Cărtărescu la Washington. După un prânz la noi acasă (Matei se împrietenise cu mama şi cu soţia mea), l-am condus, Mircea şi cu mine, la aeroport. Am luat metroul, n-am observat când trebuia să schimbăm trenul şi ne-am trezit prea târziu. Matei a pierdut avionul.
La aeroport, funcţionara companiei aeriene s-a uitat atent la actul de identitate, la bilet şi i-a spus: „Voi face tot ce pot pentru dumneavoastră. Fiica mea v-a fost studentă”. Mircea şi mine am rămas perplecşi: iată- l pe Matei, cel parcă pierdut pe acest pământ, găsind acest total neaşteptat sprijin.
Suntem mulţi care, direct sau indirect, i-am fost studenţi lui Matei. Să-i păstrăm nestinsă amintirea! Textul complet al acestui eseu a apărut în numărul pe luna august al revistei „Idei în dialog”.
Cititorii interesaţi de subiect pot citi mai mult pe blogul meu:
http://tismaneanu.wordpress.com/