În iunie 1989, cu ocazia comemorării înfrângerii de la Kosovo Polje, un leader carismatic al Partidului Socialist din Serbia dădea asigurări populaţiei sârbe minoritare în regiunea autonomă Kosovo şi Metohia că nu va mai avea de suferit de pe urma persecuţiilor majorităţii albaneze. Puţini erau atunci în măsură să conştientizeze faptul că acest episod avea să prelimine seria de conflicte interetnice şi interconfesionale, marcate de atrocităţi comparabile cu ororile celui de-al doilea război mondial, fapte pe care Tribunalul Internaţional pentru Crime de Război continuă să le investigheze la un deceniu de la relativa pacificare din 1999. Încă şi mai puţini observatori ai situaţiei din Balcani recunoşteau în noua stea a politicii de la Belgrad, cu stagii profesionale în mediile economice occidentale şi cu aparente disponibilităţi reformiste pe inspiratorul mişcărilor secesioniste ale comunităţilor sârbe din Croaţia şi Bosnia-Herţegovina şi al represiunilor din acelaşi Kosovo, sau potenţialul agresiv al adolescenţilor care aveau să treacă de la violenţa verbală a peluzei stadionului la acte de cruzime sistematică înoraşele şi satele devenite câmpuri de luptă sau tabere de purificare etnică.
Fără îndoială, drama iugoslavă îşi are propriul specific, este rezultatul unei evoluţii istorice şi reprezintă probabil un caz irepetabil în realitatea europeană. Din acest motiv, orice similitudini între discursuri şi fapte ale protagoniştilor crizei din Balcanii de Vest şi fragmente de conduită ale unor oficiali români ar trebui să fie cu totul deplasate. Prezumţia că integrarea României în structurile europene şi euro-atlantice înseamnă o separare implicită de convulsiile stânjenitoarei proximităţi balcanice poate mobiliza numeroase argumente în favoarea sa.
Ultimul secol de istorie a Europei de Est ne demonstrează totuşi că nici edificarea etatică, nici modernizarea economică şi instituţională, nici compatibilităţile culturale, nu au avut caracterul ireversibil, iar cei care ignoră erorile trecutului, îşi asumă riscul unei gestiuni deficitare a provocărilor prezentului. Legitimitatea noastră europeană de dată recentă ne-ar putea face să privim cu bunăvoinţă gesturi precum exerciţiile de recitare a primului articol din Constituţie, cu tonalităţi oximoronice de liturgic şi histrionic, destinate să anuleze premisele oricărei dezbateri de substanţă pe tema reformei administrative. Gustul public pentru divertisment poate face tolerabilă chiar şi exhibarea macabră a unor însemne ale Wehrmachtului, într-o macabră coregrafie cu autoasumate decriptări electorale. Nimic nou sub soare, numai că aceste gesturi dobândesc un plus nemeritat de vizibilitate în raport cu analiza necesară a relaţiei dintre stat şi naţiune, între individ şi comunitate, între libertate şi responsabilitate socială.
Curentele majore ale gândirii europene au propus paradigme proprii în aceste chestiuni, de la spiritul genuin al naţiunii etnice herderiene la sensul civic al naţiunii ca plebiscit de fiecare zi a lui Ernest Renan. Ecourile acestor controverse s-au regăsit şi în spaţiul literelor româneşti, unde a subsumat şi aspectul relaţiei dintre identitatea naţională şi procesul de modernizare. Cu tot caracterul său exhaustiv şi cu tot dinamismul conferit de capacitatea de reevaluare, disputa a depăşit doar episodic cadrele instituţiilor de învăţământ şi a cenaclurilor culturale. Entuziasmul paşoptist, perspectiva sceptică asupra formelor fără fond postulată de Junimişti, pledoariile pentru occidentalizare şi introspecţia critică a tinerei generaţii de intelectuali a anilor 30 au intrat în atenţia publicului larg în măsura în care s-au acomodat cu interese ale puterii sau cu opoziţia la aceasta.
Spre deosebire însă de realităţile occidentale, în Europa Centru-Orientală am avut de-a face cu statul slab, lipsit de capacitatea de colectare şi administrare eficientă a resurselor, cu regimuri autoritare şi dezinteresate de elaborarea unor politici publice eficiente. Vulnerabilităţile istorice, persistenţa imaginarului xenofob la nivelul mentalului colectiv şi performanţele mediocre în procesul de modernizare, au devenit resorturi ale naţionalismului defensiv propriu societăţilor izolaţioniste, ale criticii democraţiei liberale de pe poziţii de extremă dreapta sau ale unor contestaţii la adresa globalizării şi ale oricăror proiecte integraţioniste. În aceaşi ordine de idei, establishmentul politic a tins să-şi explice insuccesele manageriale sau excesele autoritariste prin inventarea de inamici, de preferinţă străini, care să justifice solidarizarea naţiunii.
România a experimentat astfel de practici în anii 80, când orice raţionalizare a alimentelor era însoţită de apariţia unor hărţi ale aşa-numitei Ungarii Mari. Dificultăţile presupuse de coexistenţa unor comunităţi diferite sub aspect etnic şi religios afectează şi zone cu o mai bogată expertiză în acest sens, precum Marea Britanie sau Franţa, cu disponibilităţile lor cosmopolite, iar prevalenţa solidarităţilor regionale în raport cu cele naţionale este de actualitate în Belgia sau Italia.Forţa de sugestie a sensibilităţilor identitare este relevată în actualitatea imediată de dificultăţile pe care le întâmpină construcţia europeană şi insistenţa cu care naţiuni care au beneficiat de avantajele integrării îşi protejează specificul legislativ, interesele economice distincte şi simbolurile statale.
Până acum, predilecţia pentru spectacular ne-a făcut să ignorăm necesitatea articulării unui proiect propriu în relaţie cu arhitectura europeană, eroare în măsură să ne afecteze ritmul de dezvoltare pe termen mediu şi lung. Poate că suntem cetăţenii unui stat naţional, unitar şi indivizibil, dar puţini dintre noi cred că acesta este şi funcţional, în accepţiunea modernă a termenului. Cercetările sociologice privitoare la încrederea în instituţiile publice se constituie în rechizitorii mai dure decât orice raport al eurocraţilor. O constituţie poate însemna un moment de progres în devenirea unei comunităţi, dar niciun act legislativ nu va face o naţiune dintr-o sumă de persoane. Din acest punct de vedere, faptul că un segment important din populaţia activă preferă să se expatrieze, iar unii conaţionali generează reacţii de ostilitate atunci când rămân prea fideli unor tare comportamentale de acasă, ne-ar obliga să reflectăm cu onestitate la acele trăsături care ne conferă unicitatea în raport cu ceilalţi şi la lucrurile care ne solidarizează. Identitatea naţională ne conferă argumente pertinente pentru a nu ne simţi inferiori celorlalţi. Avem suficiente calităţi pentru a putea admira geniul economic al evreilor, consecvenţa creativă a germanilor, talentul artistic al rromilor şi pasiunea pentru libertate a secuilor. În ultimă instanţă, una din expresiile iubirii este încrederea, ori în ceea ce ne priveşte, poate că ar fi timpul să ne iubim ţara şi naţiunea suficient de mult pentru a avea încredere în capacitatea lor de a performa, fără să aibă nevoie de fuhreri sau Napoleoni de un ceas.