În fiecare an de o vreme încoace, în vară, are loc un eveniment care implică un număr relativ mare de cetăţeni români de toate vârstele, sexele, categoriile sociale şi convingerile politice: bacalaureatul. Şi tot de la an la an mă conving că forma aceasta de evaluare, aşa cum este ea aplicată în sistemul românesc, nu e decât o glumă. O glumă costisitoare, sinistră, o glumă în care actorii se iau în serios, o şaradă în care se folosesc mai mereu cuvinte mari: performanţă, procent de promovabilitate, itemi ş.a. Atât de concentraţi asupra evenimentului în sine, nu mai putem vedea care sunt urmările lui. Dincolo de miile de pagini acoperite cu platitudini, dincolo de sutele de ore petrecute de profesorii-corectori cu ochii aţintiţi în foile de concurs, dincolo de butaforie aşadar, nu se află nimic.
Ca formă de evaluare bacalaureatul actual nu îşi atinge niciuna dintre ţintele pe care ar trebui să le atingă un examen de maturitate. Sunt frecvente cazurile în care elevi de media 5 în toţi cei patru ani de liceu obţin 10 la examinarea orală şi între 7 şi 8 la examinarea scrisă. În mod normal, dacă ne-ar preocupa cu adevărat învăţământul românesc, ar trebui să investigăm fenomenul, căci (e clar!) cineva greşeşte: ori profesorul de liceu, ori corectorul de la bac. Mai există, e adevărat şi ipoteza ca, în chiar ziua bacalaureatului, în masă elevii români să primească inspiraţie direct de la duhul sfânt şi în felul acesta performanţele lor şcolare să crească brusc cu mult peste capacităţile demonstrate în cei patru ani de liceu. În definitiv, de ce ar trebui să ne pese? Pe noi ne interesează cifrele; ca şi în alte cazuri, învăţământul de la noi e o… afacere contabilă. Ne uităm pe cifre, ne consolăm privind statisticile şi o luăm în fiecare an de la capăt.
De când variantele de subiecte apar pe internet, cei mai mulţi dintre elevii români îşi procură una dintre multele culegerile care oferă răspunsurile de-a gata şi, în funcţie de vigilenţa supraveghetorilor, le folosesc transcriind răspunsurile pe foile de concurs. Sau, în cazul cel mai fericit, se memorează fraze cu un mare caracter de generalitate, aplicabile fără scrupul oricărui text literar. Să luăm un exemplu: „Poezia lui X surprinde în peisajul epocii prin originalitate şi prospeţimea limbajului poetic”… În locul acelui X puteţi aşeza orice nume de poet român sau de aiurea. În felul acesta, tinerii absolvenţi pierd proprietatea termenilor, cuvintele nu mai înseamnă pentru ei decât simboluri grafice transcrise de pe o pagină pe alta. Literatura se transformă în sumă de texte poetice sau epice lipsite de sens autonom.
Şi acesta este doar vârful icebergului. Din ce în ce mai mult astăzi în licee, literatura se predă fragmentar. Dincolo de adevărul banal al sintagmei „se citeşte din ce în ce mai puţin”, se ascunde adevărul unei alte sintagme „se înţelege din ce în ce mai puţin”. În timp ce reforma în învăţământ se reduce la aspecte administrative, manualele se tabuizează, romanele se citesc „pe fragmente” iar critica literară are întâietate asupra literaturii înseşi. Devine în felul acesta mai important ce crede George Călinescu despre Eminescu decât poezia eminesciană în sine. Elevii posedă sentinţe critice, le rostesc axiomatic şi… cam atât. Manualele însele ilustrează un principiu de predare absurd: cronologia evenimentelor literare este înlocuită de literatura predată… tematic. Nu mai avem nevoie de o prezentare a culturii române de la, să zicem, umanism la postmodernism, ci de un amalgam indistinct de texte ordonate după teme precum iubirea, natura sau moartea. Rezultatul? Incapacitatea celor mai mulţi dintre elevi de a încadra corect textul literar într-un context cultural.
Proba orală a bacalaureatului la Limba şi Literatura Română este şi ea birocratizată. Răspunsuri-standard, clişee şi cuvinte mari rostite dezinvolt. În vreme ce întreaga energie reformatoare a ministerului se concentrează asupra sistemelor macro, la nivel „micro” totul se degradează iremediabil. Soluţia ar fi renunţarea la reforma de sus în jos. Înainte de a schimba aproape anual metodologii şi calendare de examen, înainte de a asuma pachete legislative masive cu viziuni de ansamblu şi propuneri grandioase, ar trebui să vedem ce se poate reforma la nivelul primar al relaţiei dintre dascăl şi elev. Va deveni în curând prea târziu. Liceenii de ieri au devenit licenţiaţii de astăzi şi vor deveni cu siguranţă profesorii de mâine.
Am aflat de curând că la un examen de licenţă, o studentă la Filologie i-a confundat pe Ion Heliade-Rădulescu şi Mircea Eliade. Evident, studenta a devenit licenţiată. Mi-a fost teamă să vad unde anume a fost repartizată după examenul de titularizare. Mă aştept însă ca în curând să fim colegi, să ne întâlnim în pauze prin cancelarie şi să discutăm afabil despre banii de vacanţă, sporurile de dirigenţie şi revendicările sindicatelor din învăţământ. Între timp, vremea se va fi scurs şi apoi, sincer vorbind, îi mai pasă cuiva că între Heliade-Rădulescu şi Mircea Eliade se află un secol de cultură şi literatură română? Astea sunt amănunte…
Foarte binevenita interventia ta, draga Ovidiu, bine structurata si bine argumentata.
Doua lucruri, insa, le văd eu putin diferit. Voi incepe cu cel mai simplu, anume cazul studentei care a confundat doi scriitori la examenul de licenta. Daca acest lucru s-a intamplat la proba orala, atunci nu este o tragedie: datoria noastra este sa ajutam, nu sa derutam, prin urmare, o intrebare bine gandita ar fi putut-o scoate la liman pe viitoarea noastra colega. Daca s-a intamplat la proba scrisa, iar acesta n-a fost singurul subiect, este foarte posibil ca fata sa fi obtinut nota de trecere prin tratarea corespunzatoare a celorlalte subiecte. Sa stii ca am intalnit cateva situatii, in care elevi/studenti foarte buni, sub presiunea emotiilor, au fost la un pas de ratarea unui examen. O simpla confuzie, pana la urma de inteles, din punctul meu de vedere, nu inseamna ca nu va putea fi o dascalita buna. Eu ma feresc sa judec dupa un singur eveniment, grav si nefericit, fara indoiala, dar nu la cer strigatoriu. Iar nota nu reprezinta omul, ci cunostintele lui, la un moment dat.
Si apropo de nota, m-am intrebat nu o data: Ce categorie sociala in Romania, mai este angajata intr-o maniera atat de… masiva, prin examen national de titularizare, cum este dascalimea? Ce categorie sociala isi mai vede notele (mari, mici, cum or fi ele) afisate pe toate site-urile, plimbate prin toate ziarele si pe la toate televiziunile, cu blamul de rigoare? Poate numai medicii la rezidentiat si juristii la intrarea in magistratura. Dar cu mai putin tamtam, si ceva mai blanda tratare. Or, mai sunt bugetari! Ma intreb cum ar arata un examen de titularizare pe termen 4 ani, anume ce rezultate ar primi functionarii publici, preotii, politistii, militarii de cariera, vamesii ori altele, care or mai fi!!! Crezi ca ei stiu mai multe la angajare? Crezi ca ei nu invata, ca si noi, ad hoc, la locul de munca?
A doua problema este legata de manualele de literatura. Multa vreme, daca iti aduci aminte, am fost de parere ca literatura trebuie studiata cronologic. Intre timp, am inceput sa inteleg ca actuala structura nu este chiar atat de rea. De ce?
Pentru ca se mergea, invariabil, pe aceeasi abordare: amanunte inutile si in exces din viata scriitorului, asa incat s-a ajuns la situatii ridicole, in care elevul stia cum se numeau fratii lui Eminescu, sa zicem, dar nu stiau ca sunt cinci scrisori…
Apoi, pentru ca era aceeasi forma-tip de abordare a textului: comentariu, caracterizare de personaj, argumentare privind apartenenta la gen, eventual rezumat. Si pentru asta erau culegeri, puzderie!
Or, limba materna, in spetza – romana, acopera o treime din planul de invatamant, pentru ca noi nu pregatim savanti, ci indivizi capabili sa se integreze cat mai bine in societate, cu ajutorul limbii materne, limba de predare pentru toate celelalte discipline. Studiile arata ca cititorii buni sunt buni la toate disciplinele aflate in planul de invatamant, pentru ca inteleg, prin idee, o judeca mai usor.
N-as renunta nici la trasarea unei cronologii pentru literatura noastra: dar asta, un profesor bun o poate face intr-o ora, in clasa a XII-a, dupa ce elevii deja vor fi auzit de X sau Y sau Z scriitor, ba vor fi invatat cate ceva si despre miscarea culturala de la care se revendica, atat la noi, cat si in literatura universala. Cred ca as reusi asta printr-un desen simplu pe tabla, doua drepte paralele, pe care as fixa nume si curente literare. Si cred ca as fi mai multumita daca elevii mei ar putea aproxima in timp un fenomen literar, tintind secolul (inceputul, mijlocul, sfarsitul secolului…), sau evenimentul (iluminisimul, pasoptismul, perioada interbelica et al.), decat daca mi-ar recita mecanic data mortii/a nasterii nustiucarui scriitor, data exacta a debutului, data exacta a aparitiei nustiucarei reviste.
In rest, as pune accent pe comunicare. Anul acesta, la examenul de bacalaureat, elevii ar fi trebuit sa scrie un eseu despre iubire. O eleva mi-a spus, rusinata, ca n-a indraznit sa scrie despre asta, iar un elev mi-a spus ca erau scosi la raspuns daca erau vazuti cu fete prin oras, de catre doamna profesoara.
Eu cred ca, mai degraba, aici gresim.
In sistemul de invatamant al tarii noastre lipesste un concept original,structurat,concis,echilibrat si creativ.
Acest concept trebuie sa fie pe deplin in context etic,pedagogic,metodic si didactic.
De asemenea tot acest posibil concept trebuie mereu adaptat cercetarilor de ultima ora din domeniu si fara a se renunta la contextul etic,filosofic,stiintific,pedagogic,metodic si didactic.Indiferent de forma de invatamant un concept trebuie sa fie practic,aplicabil si simplificat, bazat pe comunicare permanenta si colaborare desavarsita.
Cuvantul lipseste este greseala mea, va rog din suflet sa adaugati cuvantul corect in ecoul cu referire la invatamantul din tara noastra.
Va multumesc din suflet pentru ajutorul acordat si rog ca si pe viitor sa-mi fie corectate greselile. Cu respect infinit,E.M.