Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Arhiva rubricii Politic

 

Între imperii, confesiuni și identități: istoria Peninsulei Crimeea (III): de la Cruciadă la Imperiul Nordului

de (22-6-2017)
5 ecouri

 
Continuare. Partea II-a v. aici.

Abstract. Profilul politic căpătat odată cu detașarea efectivă de sub controlul mai mult formal al Hanatului Hoardei de Aur și consolidarea controlului otoman asupra Mării Negre a modificat termenii ambivalenței create de în interferența între dinamismul economic și impredictibilitatea lumii stepelor. Pierderea contactelor stabilite prin intermediul porturilor sale cu metropolele italiene a transformat peninsula nord-pontică într-un fief al lumii islamice, guvernat în virtutea unui experiment original constând în osmoza între practicile administrative otomane și tradițiile mongole, legitimate prin statutul de singur supraviețuitor al dinastiei lui Ghinghiz-Han.

Economia regiunii nu a resimțit în termeni dramatici efectele acestor schimbări, datorită unei mai strânse conexiuni cu piețele Orientului Apropiat, unde resursele umane procurate prin luarea în captivitate a locuitorilor regiunilor sudice ale Commonwealth-ului polono-lituanian, ale Marelui Cnezat al Moscovei sau ale Țărilor Române erau transportați de corăbiile otomane care le înlocuiau pe cele genoveze, concretizând astfel o strânse conexiuni cu evoluția imperiului sultanilor. Vulnerabilitățile acestuia din urmă și lunga defensivă în care s-a aflat după moartea sultanului Suleiman Magnificul a preliminat creșterea insecurității căilor de comunicații maritime odată cu primele incursiuni ale cazacilor zaporojeni și ale celor de la Don, iar degradarea poziției hanului în raport cu ierarhia otomană a transformat statul fondat de Hadji Ghirai într-o țintă a proiectelor ofensive ale Rusiei lui Petru cel Mare și Ecaterinei a II-a.

În competiție pentru moștenirea lui Ghinghiz-Han

La două secole după sedentarizarea lor parțială, stăpânii mongoli ai Crimeii și-au dovedit încă odată capacitatea de adaptare și viabilitatea organizării social-politice proprii, chiar în contextul degradării poziției lor în ierarhia lumii islamice și în relație cu națiunile vecine. Recunoașterea autorității sultanului a avut pentru istoria noului hanat efecte comparabile cu controlul exercitat de Marele Han de la Serai asupra cnezilor ruși, în sensul apariției unui arbitru al luptelor pentru putere care divizau lumea mongolă și al cărei potențial autodistructiv atinsese apogeul odată cu cariera lui Timur Lenk (1370-1405)(1).

Dinastia care domnește din 1448 la Bacci-Serai a reușit, grație prestigiului sultanului și a domniei îndelungate a hanului Mengli Ghirai, să fidelizeze prin cointeresare principalele clanuri care controlau regiuni din Crimeea și s-a angajat într-o politică activă vizând lichidarea forței care iniția restaurația unității politice a tătarilor, Hoarda cea Mare de pe Volga. Înainte ca paradigmele etice ale Christianitas să fie puse în cauză odată cu perfectarea alianței dintre Francisc I al Franței (1515-1547) și Suleiman Magnificul (1521-1568)(2), suveranii de dincolo de frontierele jurisdicției pontificale dovedeau disponibilități proactive în această direcție, cadrul politic din Europa de Est fiind conturat prin stabilirea alianței hanului Crimeii cu Moscova lui Ivan al III-lea (1462-1505), căreia i se va alătura în ultimele decenii ale secolului al XV-lea și Moldova lui Ștefan cel Mare, contrapusă alianței dintre hanul Ahmat, și Polonia-Lituania regelui Cazimir al IV-lea (1446-1492). Înfrângerile repetate ale Hoardei de pe Volga s-au datorat lipsei de funcționalitate a parteneriatului cu Lituania, minată de controversele religioase și angajată în ultimele episoade ale conflictului cu Cavalerii Teutoni(3).

Eșecul acestei reactualizări a tentativei emirului Mamai de a încercui Moscova printr-o alianță cu Marele Duce Jogaila s-a dovedit și de această dată lipsită de succes, iar demonstrația militară de pe râul Ugra din 1480 este considerată momentul încetării definitive a relațiilor de dependență dintre cnezatele rusești și hanatele mongole(4).

Victoria repurtată de cnezii Moscovei este un triumf al diplomației asupra forței, fiind în primul rând o consecință a alianței eficiente stabilite cu hanul din Crimeea, ale cărei sinuozități sunt înregistrate cu o precizie remarcabilă pentru practicile epocii de Gramotele existente în arhivele Kremlinului. Lectura lor reprezintă o oportunitate pentru a reconstitui universul mental al diplomaților și oamenilor politici ai vremii, ca și maniera în care temperamentul acestora din urmă afecta afacerile publice(5).

Astfel, precaritatea economică a clanurilor tătare era compensată prin daruri trimise de Ivan al III-lea către han și principalii săi demnitari, iar bunăvoința acestora din urmă asigura securitatea frontierei sudice a posesiunilor sale, neutralizând și amenințările Hoardei conduse de Ahmat. Bunele relații dintre cele două puteri au asigurat instituirea unui condominium asupra hanatului de la Kazan și lichidarea progresivă a Marii Hoarde, care dispare din istorie după 1500. O analiză inspirată de evoluția ulterioară a raporturilor de forțe cu care scrisul istoric este tentat să opereze plasează Moscova în poziția de beneficiar major al acestei alianțe, concluzie a formulată expressis verbis de Alexandru Boldur în privința raporturilor cu Moldova(6).

Argumentele în favoarea unei astfel de abordări sunt evidente, Moscova inițiase chiar în momentul maximei sale slăbiciuni propria politică de preluare amicală în lumea mongolă odată cu întemeierea Hanatului de Kasimov, condus de fiii izgoniți ai hanului de la Kazan în jurul anului 1450(7), iar descendenții acestora își vor dovedi loialitatea față de statul rus pe durata sinuoasei sale istorii premoderne, până la asimilarea lor obiectivă în cadrele nobilimii instituite de Petru I.

Utilizarea alianțelor cu tătarii și a competențelor militare ale unor comandanți precum Danil Holmski sau Danil Scenia, coroborate cu vulnerabilitățile interne ale Uniunii Polono-Lituaniene au asigurat victoria Moscovei în cele două războaie cu Lituania, și anexarea teritoriilor dintre Dvina și Nipru, o treime din posesiunile acesteia din urmă. Meritele ezitantului Ivan Veliki în aceste reușite sunt echivalente cu cele ale regelui Ludovic al XI-lea (1461-1483) în restaurarea statului francez sau ale împăratului Frederik al III-lea (1446-1493) în stabilirea primatului politic al Casei de Austria în cadrul Christianitas. Totuși, hanatul Crimeii a avut de câștigat de pe urma politicii aparent lipsite de viziune a lui Mengli Ghirai, care i-a asigurat creșterea forței militare prin încorporarea unor clanuri în urma dezagregării hoardelor dintre Volga și Urali, o anume prosperitate economică obținută prin expediții de pradă în Volhinia și inaugurarea politicii de colectare de venituri de la cei interesați de răscumpărarea păcii, echivalentul unor taxe de protecție, practici care vor fi perpetuate de succesorii săi imediați.

Din perspectiva relațiilor cu propriii supuși, alianța cu Ivan Veliki era una obiectivă, câtă vreme poziția geografică făcea din teritoriile polono-lituaniene principala țintă a campaniilor de pradă. De altfel, creșterea puterii Moscovei a determinat o primă criză în relațiile dintre cei doi aliați în 1502, în legătură cu poziția hanului de la Kazan și cu expedițiile de jaf ale tătarilor în teritorii care trecuseră sub autoritatea Marelui Cneaz. Următoarea generație de leaderi politici din Europa de Est va opera o regrupare de forțe, hanul Crimeii devenind partenerul de conjunctură al Lituaniei în războaiele cu Moscova, dar această apropiere dictată de necesități pragmatice nu va pune capăt atacurilor în regiunile sud-estice ale Uniunii, evenimente care vor prilejui unor membri ai familiilor Olșanski și Ostrogski cariere de excepție în calitate de apărători ai patriei. Din perspectiva raporturilor cu Imperiul Otoman, primele decenii ale secolului al XVI-lea marchează un reviriment al poziției hanului, odată cu rolul acestuia în detronarea pacifistului sultan Bayazid al II-lea și înlocuirea sa cu Selim I, ginerele hanului(8). Aceste succese parțiale și prosperitatea generată de traficul cu sutele de mii de captivi nu erau de natură să împiedice degradarea poziției hanatului în relație cu statele vecine de care îl separau decalaje tehnologice și organizaționale.

Chiar dacă incoerența instituțională greva asupra eficienței politicilor sale, administrația militară moscovită găsea mijloacele de contracarare a atacurilor tătarilor prin apelul la cazaci și la așa-numitele guliai-gorod, fortificații mobile înzestrate cu piese de artilerie(9), iar importanța acestor inovații s-a demonstrat plenar în primele decenii ale domniei țarului Ivan Groznâi (1533-1584), odată cu ocuparea Kazanului (1552) și Astrahanului (1556). Aceste înfrângeri coroborate cu riscul pierderii comunicației directe cu stepele central-asiatice au prilejuit ultima încercare notabilă a hanilor de la Bacci-Serai de a anula progresele rușilor în regiune prin cointeresarea Porții Otomane și a uzbecilor hanului Abdulah al Buharei, afectați de intensificarea contactelor ruso-iraniene. Cele două expediții îndreptate împotriva Moscovei în 1571 și 1572 au demonstrat încă odată trendul ireversibil al involuției acestei ultime supraviețuiri a Hoardei de Aur, odată cu înfrângerea de la Molodi, în fața streliților lui Mihail Vorotinski, veterani ai Războiului Livonian.

Faima războinicilor din Crimeea a cunoscut totuși o largă difuziune în literatura vremii, datorită autorilor polonezi și mai ales participării lor la campaniile otomane din Ungaria și Țările Române. Imposibilitatea statelor din nord de a asigura un control efectiv în regiunile frontaliere a favorizat apariția unei forțe concurente în regiunile fertile de pe cursurile inferioare ale Niprului și Donului, unde constituirea așezărilor căzăcești aducea revanșa lumii slave în proximitatea aulurilor din Crimeea și Bugiak, deschizând seria unor lupte duse cu ignorarea oricăror reguli și în umbra acordurilor diplomatice. Unul din episoadele rămase în memoria colectivă a locuitorilor, dar încorporând și dimensiunile unui act de politică externă a fost campania cazacilor de la Don din 1636, încheiată cu ocuparea Azovului, prima străpungere a blocadei turcești asupra Mării Negre. Evacuarea cetății în 1642, la ordinul țarului Mihail și cu medierea lui Vasile Lupu, însemna doar o amânare a proiectelor ruse de lichidare a prezenței politice tătare din proximitatea frontierelor sale. Declinul puterii sultanilor de la Constantinopol a prilejuit tentative de autonomizare a conduitei hanilor, așa cum s-a întâmplat pe durata Vremurilor Tulburi, când tătarii i-au secondat pe polonezi în devastarea satelor și orașelor rusești, dar mai ales pe durata revoltei conduse de Bohdan Hmelnițki (1648-1651), când vechii competitori pentru supremația în stepă se aliază împotriva autorităților constituite din regiune.

Încercarea cazacilor zaporojeni de a stabili un parteneriat cu Rusia va provoca restabilirea alianței cu Polonia-Lituania, dar victoriile de etapă obținute împotriva forțelor țarului nu au fost de natură să împiedice încorporarea teritoriilor din stânga Niprului în frontierele Rusiei, iar proiectul turcilor de a-și extinde controlul în sudul Ucrainei a provocat detronarea hanului Islam III Ghirai, promotorul acestei politici proactive, și aducerea la tron a unei ramuri dinastice mai obediente(10). Mai puțin analizate de autorii vremii, dar cu urmări la fel de dramatice pentru carierea hanatului crimeean au fost schimbările intervenite în structura etnică a stepelor, unde calmîcii vor destructura hoardele nogailor, aliații conjuncturali ai hanului, oferind Rusiei posibilitatea de a neutraliza aceste forțe prin instigarea unora împotriva altora. Depresiunea economică și incapacitatea cavaleriei ușoare a tătarilor de a face față confruntării cu armate permanente, înzestrate cu arme de foc și tot mai strânsa dependență de Imperiul Otoman au antrenat statul fondat de descendenții lui Ghinghiz-Han în lungul proces al defensivei lumii politice islamice, cu succese provizorii precum respingerea primei tentative ruse de a invada Crimeea prin ocuparea Prekopului în 1687, eșecul campaniei ruse de la Prut din 1711, sau înfrângeri precum cele din războaiele ruso-turce din 1768-1774.

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi restabilea independența de jure a Hanatului Crimeii, dar consecințele de ordin intern au constat în apariția unei facțiuni pro-ruse care, în încercarea de mai salva ceva din autonomia vechiului stat, s-a pus sub protecția Imperiului Rusiei, provocând războiul ruso-austro-turc din 1787-1792. Tratatul de pace de la Iași legitima încorporarea Peninsulei Crimeea în frontierele Rusiei, iar administrația lui Potemkin, noul prinț de Taurida, în pofida imaginii caricaturale pe care au difuzat-o unii autori contemporani, a înscris regiunea pe trendul progresului economic, valorificând potențialul geografic și interesul statului în a-și consolida pozițiile în proximitatea Strâmtorilor. În planul identitar care începe să activeze naționalismul modern, încorporarea Crimeii a însemnat refacerea conexiunii cu lumea prin accesul nelimitat la Marea Neagră, dar mai ales lichidarea unei amenințări majore la adresa securității locuitorilor, iar frontierele sigure au fost un leitmotiv al politicilor publice ruse de ieri și de azi.

Va urma…

1. Pentru detalii asupra efectelor campaniilor lui Timur asupra stabilității Imperiului Otoman, vezi Thaxin Gemil, Românii și otomanii în secolele XIV-XVI, București, 1972, p. 18-23.
2. Jean Baptiste Duroselle, Histoire des relations internationalesHistory of Poland, vol. I, Oxford University Press, Oxford, 2004, p. 127.
4. Serghei Platonov, La Russie Moscovite, Paris, 1932, p. 132-135.
5. Pentru detalii, vezi C. V. Bazilevici, Politica externă a statului rus în a doua jumătate a secolului al XV-leaMoldova lui Ștefan cel Mare, Madrid, 2003, p. 87-89
7. Pentru o analiză a circumstanțelor acestor evenimente, vezi A. Iakubovski, B. Grekov, op. cit. p. 237-241.
8. Inițial înfrânt de forțele loiale sultanului, Selim transformă Crimeea în baza sa de putere și provoacă trecerea în masă a trupelor otomane de partea sa. Pentru detalii, vezi Aurel Decei, Istoria Imperiului Otoman, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, p. 57-59.
9. A. Rambaud, Histoire de la Russie, Paris, 1929, p. 64-69..
10. Thaxin Gemil, Moldova în anii 1622-1672, Iași, 1992, p. 116-119.

 
 
54.198.148.176