Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Arhiva rubricii Marturii

 

Amintiri din armata populară

de (7-3-2017)
3 ecouri

 
„Armată populară, armată din popor”, cântau soldaţii pe strada din centrul Capitalei pe când eu aveam doar zece ani. După alţi cincisprezece, aveam şi eu să mărşăluiesc la Iaşi, unde am fost repartizat ca soldat „terist” (TR – termen redus), cântând „Patrie liberă, noi ţi-am jurat să te-apărăm cu braţul înarmat … Partid iubit, partid biruitor, eşti conştiinţa-ntregului popor, sub steagul tău, noi am jurat să te-apărăm” (ciudat, atunci nu am înţeles că armata era subordonată Partidului)… „Trei culori” (când nu era încă imn naţional)… „Şi unu-i Decebal cel harnic, iar celălalt Traian cel drept” (de ce unul, harnic, altul drept şi nu invers?), „Deşteaptă-te, române” (nici acesta nu era imn naţional, iar textul cu totul anacronic, „somn de moarte”, „barbarii de tirani”, cu totul greu de înţeles, mă rog, să mă ierte Andrei Mureşanu). Marşul avea loc fie pe stradă, unde sergentul mergea alături şi striga la cei care mimau cântarea, fie în curte, în drum spre popotă, fie în drum spre baia regimentului, cu prosoapele şi săpunul în mână., izmenele le ţineam, cele de schimb, în buzunar.

Când am sosit, seara, din Bucureşti, la poarta regimentului, comandantul de gardă l-a chemat pe un sergent să-mi ia valiza, ceea ce m-a făcut să mă simt stânjenit. Sergentul credea că am venit să mă facă ofiţer. Aveam diplomă de inginer, dar sărisem doi ani peste convocări, din motive personale. După două zile, când a văzut că nici vorbă nu era de a fi eu ofiţer, m-a mutat cu patul lângă uşa de la intrare, astfel că timp de şase luni am ştiut ce înseamnă să-ţi dea cineva cu uşa în cap. Asta, în special noaptea, când băieţii, eram circa cincizeci într-o cameră mare, cu paturi suprapuse, alergau la WC.

A merge la WC, noaptea era o mare aventură, totul în jur era umed, puteai să cazi în orice moment în ceva moale, mirosul era fie de clor, fie de amoniac, după cum se respecta programul de dezinfecţie. Nu m-am îmbolnăvit, iar despre hârtie de toaletă nici pomeneală, de bază era ziarul „Scânteia” care se citea obligatoriu la ora de educaţie politică. Unii ţineau slănină în geamantanele de lemn, sub pat, astfel că în cameră stăruia permanent un miros de transpiraţie amestecat cu miros de afumătură, de se ţinea plutonierul major de nas, iar ofiţerii nici nu intrau. Mâncarea nu era rea, fasolea la cazan cu bucăţi de cârnat erau un deliciu pe care nici azi, la nici un restaurant nu l-am regăsit. Nu mai spun că de sărbători oficiale, plus cele de ordin intern, aniversări, se bea o jumătate de cană de votcă de cea mai proastă calitate, industrială.

Plutonierul, un băiat de la ţară, sărac lipit, după figură, nu avea bani să-şi cumpere abonament la popotă şi mânca pe ascuns, în clasa de studiu, unde un soldat îi aduce cu gamela cele două feluri de mâncare. Omul era atât de flămând că-l trimitea de vreo trei ori, probabil că era singura masă pe ziua respectivă. Noi râdeam de el, iar el se răzbuna şi ne ţinea în picioare în orele libere de după amiază, citindu-ne regulamentul sau ziarul. Cred că făcea reciclarea propriilor cunoştinţe, pentru că silabisea îngrozitor, iar noi îl corectam în cor. Omul era extrem de supărat, dar, de pildă cu mine se purta frumos, pentru că seara, după ora stingerii, venea să-i fac lecţiile de matematică, urma clasa a opta şi trebuia să termine liceul, altfel risca să fie dat afară. Nu era un flăcău prea frumos, avea dinţi de cal şi ochi de bou, cum se spune, dar nu era om rău şi îl văd şi acum, în faţa ochilor, regret că am râs şi eu, uneori de el. Hazul cel mare a fost când, nu se ştie din ce cauză, a fost „băgat la bulău”, adică la carcera pentru subofiţeri, se uita pe ferestruică şi parcă cerşea mila noastră. Dar primea numai priviri dispreţuitoare, iar unul mai îndrăzneţ i-a promis o fetiţă din oraş.

Obsesia sexuală era prezentă între soldaţi şi fiecare povestea luni ce succese avusese duminică, la învoire. Majoritatea veneau beţi, unul dintre ei a avut proasta inspiraţie să se oprească în faţa ofiţerului de serviciu şi să-i scuipe pe cizmă. A fost judecat după câteva zile şi a primit doi ani de batalion disciplinar, undeva, în Ardeal. Sergenţii în mare parte se purtau îngrozitor cu soldaţii, în special cu cei pe care îi cunoşteau de acasă, unii fiind consăteni. Dacă cineva afirmă că omul poate fi brută, în anumite condiţii, eu confirm, deşi era timp de pace. „Culcat”, „Drepţi”, erau două comenzi pe care un sergent le putea da unui soldat de o sută, de două sute de ori, apoi, „târâş, înainte”, „aviaţie inamică”, astfel că omul, chiar dacă pe jos era noroi, trebuia să meargă precum broasca până la cantină, unde se încolona frumos şi intra în sala de mese. Cineva o să spună că eu calomniez armata populară, nu cred, se spune că în mai toate armatele din lume se petreceau şi se mai petrec asemenea fapte. L-am întrebat pe un soldat de ce se supune şi el mi-a explicat, „Păi ce vreţi, să mă pună schimbul doi, de noapte?”, adică de la ora unu la trei. A încercat un sergent, chiar cel care îmi cărase prima zi valiza, să facă şi cu mine exerciţii de acest gen, l-am refuzat şi i-am promis că voi raporta la comandant. S-a potolit, deşi celorlalţi le spunea că aşa se călesc soldaţii şi că el a trecut prin aceleaşi experienţe, cu un an înainte.

Era în anul de graţie 1968. Instructorul politic, un căpitan nu prea prost, ne ţinea prelegeri despre necesitatea culturii, a pregătirii multiple, dând exemplu armata israeliană. „ Bă, voi ştiţi de ce au câştigat evreii războiul cu arabii? Vă spun eu, aveau carte, bă, ăştia ştiau ce are fiecare avion în el, fiecare mitralieră, cum merge aparatura de transmisie, bă! Ia zi tu, bă, cum e cu radioul, de ce merge radioul?”. Tăcere. „Sunt unde, bă, undele intră şi ies, nu le vezi, cu undele astea poţi distruge o unitate militară, un oraş”. Mai mult ne-a impresionat o demonstraţie pe un câmp, unde s-a simulat o explozie nucleară cu explozibil chimic. A fost extraordinar şi am avut chiar senzaţia unui atac atomic.

Tabăra de munte a fost pe undeva, în apropierea unei mănăstiri vestite. S-a hotărât vizitarea acesteia, deşi nu intra în programul de educaţie politică, dar plăcerea a fost decompensată printr-un marş forţat, adică 12 km. trebuia străbătuţi în jumătate de oră, ceea ce era practic imposibil. M-am oprit la un sfert de drum şi am refuzat să merg mai departe. Un sergent a rămas cu mine, a fumat, a tăcut, apoi mi-a propus să alergăm împreună. Am spus că nu cred că există un ordin, totul este invenţia lui şi a celuilalt sergent. Eram chiar sigur de asta, pentru că în tabără nu era nici un ofiţer, fuseseră toţi convocaţi nu ştiu unde. Ne-am întors în tabără, iar eu i-am povestit, pe drum, un roman citit recent. Omul a fost mulţumit şi de atunci mă saluta discret, zâmbind. Nu ştiu ce îi plăcuse din comportamentul meu.

Cele mai tensionate zile au fost după invazia sovietică în Cehoslovacia. După discursul lui Ceauşescu la balconul CC-ului din Bucureşti, toată armata era în pregătire, aşa cred. Cel puţin la noi ofiţerii alergau care încotro, la comandament, la magazie, soldaţii tăceau mâlc. Eram de gardă, cu un maior, care mi-a spus … „Fratele meu, am c…t-o împrăștiat, ăştia ne fac zob”. Am înţeles că este vorba de trupele masate la Prut, trupe sovietice. Nu eram convins, dar unii auzeau deja tancurile ruseşti intrând în Iaşi. Erau de fapt tancuri româneşti mergând spre Prut. Atmosfera era încinsă. Dar afirmaţia maiorului mi s-a părut de bun simţ şi totodată defetistă. Omul era bun de trimis la tribunalul militar. Toţi spuneau că teriştii, cum erau eu şi mai erau vreo doi, vor rămâne până în decembrie. Mă apucase deznădejdea, apoi, brusc totul s-a liniştit, la sfârşitul lui august ni s-a dat drumul acasă, iar eu de bucurie mi-am pierdut pantalonii de civil. Am plecat din unitate cu nişte pantaloni maro, găsiţi pe undeva, care erau mai mari cu câteva numere.

Aşa am ajuns la Bucureşti, unde am şi început serviciul. Aici era altă agitaţie, toată lumea trebuia să aibă uniformă de la gărzile patriotice şi să înveţe să tragă cu puşcoace ceheşti din 1937. Am tras cu una la poligon, m-a durut mâna o săptămână. Nu se compara cu dragul de Kalaşnikov din armată. În caz că venea duşmanul, trebuia să fugim într-un şanţ, la şosea, unde era un noroi până la genunchi şi să ochim. Încotro? Ceauşescu credea că sovieticii vor veni să-l dea jos, cu forţa. Nu au venit. A căzut după 21 de ani, trădat de ai săi, aş spune de noi toţi, care nu-l iubeam, nu-l respectam, dar îl suportam.

P.S.: N-aş vrea să uit două episoade, tot din armata care te face „om”. Primul, dimineaţa, nu ştiu cine punea la pick-up pentru toată suflarea soldăţească – „Satule, satule, vatră frumoasă, departe m-am dus de casă, de casa părinţiiiiiilor……”, vocea superbă era a Irinei Loghin, eu o apreciez cel puţin ca pe Maria Tănase, de nu mai mult. Dar, cum am citit şi despre lagărele nemţeşti, după acest moment liric, urmau lătrături de sergenţi, tropăieli, de parcă o turmă de mamifere se pornea la vânătoare. Era un moment îngrozitor. Iar cântecul mergea înainte, acelaşi, cu aceleaşi cuvinte.

Al doilea episod, la fel de neplăcut, cum era să-mi placă armate în 1968, când nici acum nu cred că mi-ar plăcea.? Eram de gardă cu un maior. Acesta, de plictiseală şi-a adus o revistă de cuvinte încrucişate şi un şah. L-am ajutat generos să rezolve două-trei careuri, omul era mulţumit că putea să umple pătrăţelele, apoi ne-am apucat de şah, l-am văzut că se cam enervează şi l-am lăsat să câştige la sfârşit o partidă, a fost foarte mulţumit şi de această dată, apoi s-a întins, îi era somn şi mi-a spus – „Trage-mi cizmele, că mă culc”. Deşi eram cu vreo 20 de ani mai tânăr, omul mi s-a părut obraznic, nefiind un infirm, care, oricum m-ar fi rugat, iar ordinul său nu era nicicum prevăzut în regulament. Ştiam de la colegi că un ofiţer de gardă te poate alerga toată noapte pe la posturi, de nu mai ştii ce este cu tine. M-am gândit, apoi, fără să comentez, am ieşit, am chemat pe comandantul gărzii, un sergent şi i-am comunicat că-l cheamă tovarăşul maior. Ofiţerul a fost puţin uimit, apoi a înţeles, au fost chemaţi doi soldaţi, fiecare i-a scos o cizmă acelei „cizme”, iar eu, de nervi nu am putut dormi toată noaptea.

Atât despre armata populară.

Boris Marian, 1 decembrie 2009

Republicare. Preluat de pe blogul autorului.

 
 
54.211.200.222