Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Arhiva rubricii Dialog Intercultural

 

Ce-mi place şi ce nu-mi place la români

de (8-2-2014)
20 ecouri

 
Michael Bird este jurnalist şi autor britanic care locuieşte la Bucureşti. Scrie despre Europa de est şi este membru al Centrului român pentru jurnalism de Investigaţie

Dacă daţi crezare ziarului britanic fascist The Daily Mail, toţi românii sunt profitori ai sistemului de beneficii sociale, hoţi de buzunare şi milionari nedeclaraţi, aparţinând unei anumite minorităţi etnice, iar România e o ţară de bordeie, cai bolnavi, câini înfometaţi şi palate îngrădite, pe acoperişurile cărora se rotesc giruete placate cu aur şi construite din banii furaţi de la harnicii cetăţeni ai Marii Britanii.

Pe de altă parte, dacă vă luaţi după ziarul comunist The Guardian, toţi românii sunt studenţi străluciţi, destinaţi să ajungă secretari generali la ONU sau CEO la Apple, iar ţara lor este un paradis virgin cu dealuri line, ferme bio şi urşi jucăuşi.

Dar adevărul e că românii sunt oameni ca toţi oamenii. Unii sunt grozavi, alţii sunt naşpa.

Cu riscul să stârnesc dispreţul pe motiv că judec simplist şi în stereotipuri, iată ce îmi place şi ce nu-mi place la români.

Îmi place

Disponibilitatea: Ca jurnalist în România, când suni pe cineva, ţi se răspunde. Chiar dacă persoana te urăşte, iar tu o urăşti la rândul tău. Toată lumea e dispusă să vorbească. Toată lumea are o opinie. În Marea Britanie, oamenii îţi trântesc telefonul. Aici, oamenii răspund la telefon chiar şi în timp ce ţin un discurs pe podiumul unei conferinţe, sau sunt în durerile facerii. Rareori se întâmplă să-ţi spună ceva cu adevărat important, dar cu siguranţă sunt prietenoşi. O problemă e că politicienii vorbesc prea mult. Îşi petrec toată ziulica vorbind cu reporterii, iar toată seara îi vezi prin talkshow-uri. Miniştrii ăştia n-au de lucru? Oamenii ăştia nu fac sex? Ca jurnalist, nu-mi vine să cred că dau sfatul ăsta politicienilor români, dar vă rog, vă rog eu mult, vă rog nu mai vorbiţi cu ziariştii.

Nu-mi place

Misoginismul: de ce, atunci când bărbaţii din România intră într-o încăpere, dau mâna doar cu ceilalţi bărbaţi, dar evită să atingă femeile? Oare observă că sunt şi femei acolo? Sau pentru ei sunt invizibile? Dacă o femeie ajunsă în vizorul publicului are grijă să arate bine, e etichetată drept “curvă”, iar dacă n-o face, e “ţărancă”. Bărbaţii sunt judecaţi după ceea ce spun, femeile după cum arată; e jenant. Majoritatea româncelor cu care discut detestă feminismul. Însă ţara asta are nevoie de feminism, la fel de mult cum are nevoie de semafoare funcţionale şi alegeri libere şi corecte.

Îmi place

Ingeniozitatea: Dacă-i dai o brichetă unui neamţ, ce vede el e o bucată de plastic, o rotiţă, un orificiu şi puţin gaz. Dacă-i dai o brichetă unui rus, o să vadă nişte lucruri care-l pot ajuta să se drogheze. Dă-i o brichetă românului şi o să ţi-o demonteze, iar din piese va construi o centrală ce poate încălzi o mică gospodărie de la ţară.

Nu-mi plac

Termenele limită: De ce nu pot românii să respecte un deadline? Pe vremea când eram redactor-şef la o revistă în România, trebuia să dăm trei termene limită pentru primirea materialelor de la intervievaţi – în ordine cronologică – termenul stabilit, termenul până la care speram să primim materialele şi termenul la care ne aşteptam să le şi primim. Există un motiv pentru care se cheamă termen limită: are o limită.

Îmi place

Spiritul antreprenorial: românii vor să ştie secretul succesului. Toţi au o listă de zece paşi către succes. Şi se ţin de ea. Fac paşii respectivi. Atunci când există proceduri clare de lucru, sunt străluciţi. Dacă te pui cu un român ambiţios, n-ai nicio şansă.

Nu-mi place

Spiritul prea antreprenorial: toată lumea vrea să fie şef, însă nimeni nu vrea să colaboreze. Ce e bine e că România e o naţie de oameni întreprinzători. Toată lumea are un mic business. Dar pentru că românilor nu le place să fie subordonaţi, puţini sunt cei care chiar fac bani, iar când văd că tot nu fac bani nu-şi închid afacerea. O lasă aşa, în comă. Românii se pricep de minune să pornească o afacere, dar nu prea ştiu cum s-o conducă.

Îmi place

Sinceritatea: o prietenă româncă din Southampton m-a întrebat odată: ‘Care-i treaba cu bărbaţii englezi? Îmi spun că mă iubesc şi după două săptămâni mă lasă’. ‘Asta pentru că au vrut doar sex’, i-am spus. ’Nu’, mi-a răspuns ea, ‘îmi spun că mă iubesc abia după sex. Dar tot mă părăsesc. Chiar nu înseamnă nimic dragostea pentru ei?’ Românii sunt sinceri când vine vorba de sentimente. Îşi iau sentimentele în serios. Britanicii îşi arată adevăratele sentimente doar la beţie şi le ascund la loc când se trezesc. Britanicii sunt de obicei corecţi în afaceri, dar fără niciun scrupul în viaţa emoţională. La români e invers.

Nu-mi place

Victimizarea: în România toată lumea suferă şi nimeni nu-i de vină. Prim-ministrul zice că e victima preşedintelui, preşedintele e victima premierului. Toţi ceilalţi români sunt victimele faptului că preşedintele şi prim-ministrul nu pot să cadă de acord care-i victima şi care-i omul rău.

Îmi place

Fără resentimente: am prieteni şi rude în Marea Britanie cu care n-am vorbit de zece ani din cauză că într-o seară ne-am îmbătat şi ne-am certat din motive pe care nici nu mi le mai amintesc. Dar aici în România poţi să ţipi la prietenii tăi, la iubita ta, la iubitul tău şi la colegi, să le spui lucruri jignitoare până la Cristos – nu-i pasă nimănui. Trecutul e o glumă. Nimeni nu poartă pică nimănui.

Nu-mi place

Când sunt bolnav: dacă îi spun unui român că sunt răcit, primul lucru pe care-l întreabă este “De ce?”. Cum adică de ce? De ce sunt bolnav? Sunt bolnav pentru că sunt bolnav. Nu, vor ei să spună, trebuie să existe o cauză pentru boala ta. Trebuie să fi făcut tu ceva greşit. Poate nu te-ai îmbrăcat bine. Te-ai atins de cine nu trebuia. Sau ai mâncat ceva stricat. Tu eşti de vină că eşti bolnav.

Îmi place

Atitudinea pozitivă: Asta poate să sune ciudat unui român, dar de când am venit încoace am constatat că oamenii gândesc mereu pozitiv. Dacă le sugerezi să se bage într-o chestie, o să spună că da, vor să colaboreze (îmi dau seama că asta contrazice ce am scris mai sus). Chestia în care se bagă poate fi inovatoare, demnă de admiraţie, populară, singurul lucru negativ fiind că probabil n-o să facă şi bani. Nu contează, românii au o atitudine total lipsită de cinism când e vorba să construiască o naţiune modernă. România e ţara căreia îi place să spună da.

Traducerea: A. Ulmanu, M. Bird, C. Mica

Originalul în engleză a apărut aici pe 4 februarie 2014. Traducerea a apărut aici.

Preluat pe ACUM cu permisiunea autorului.

 
 
54.80.54.2