Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Arhiva rubricii Scriitori in serial

 

Invitatie la lectura, romanul Pacoste

de (18-4-2015)

Noul colaborator, Teodor Fleseru ne-a trimis IMG_20150410_102015 (1)un roman in curs de aparitie, pe care cu acordul lui il vom prezenta intr-o suita de fragmente cititorilor publicatiei noastre.

Teodor Fleseru, in ciuda unei activitati scriitoricesti de cateva decenii, traieste aproape izolat de viata publica, de orgoliile celui ce isi vrea numele publicat. L-am reintalnit dupa ani la Sibiu. Il caracterizeaza aceeasi modestie, sublima companie a intelectualului tacut, deschis dialogului . L-am rugat sa se alature grupului nostru de la www.Acum.tv.

Un autor de talent (nascut 18.10.1952), a parasit ilegal Romania cu multi ani in urma, in plin comunism.

Absolvent al  Facultatii Filosofie-Istorie Universitatea Bucuresti 1979redactor colaborator TVR De la A la Infinit, cu Tudor Vornicu 79 – 81 fuge in Grecia ianuarie 82, ajunge in Las Vegas, USA. Scrie in limba engleza, publica in Esquisite Corpse, Baton Rouge Louisiana, Tradewinds, Virgin Islands, Breakfast All Day, UK

A publicat ”Catei si Dumnezei”, volum proza scurta, Cartea Romaneasca, 2002
Traduce pentru Univers, Polirom, Allfa, Rao beletristica si non-fiction.
Membru USR din 2003
Cetatean american si roman cu resedinta in Alamor, jud Sibiu din 2005, impreuna cu Crina Oprean, sculptor, si fiica Vera Fleseru, 2 ani si 7 luni
Colaborator la Occupy.com
Transcriu un prim fragment din romanul Pacoste, o scriere densa  in accente realiste, fresca a unei lumi cotidiene dezbarate de falsa pudoare, de livresc. Stilul simplu, de narator concis se opune descriptivismului, tendintelor calofile.

 

PACOSTE

de Teodor Fleseru

Era pe la şapte fără ceva dimineaţa când m-a sunat soacra să mă roage s-o duc cu maşina la piaţă să-şi facă cumpărăturile de Paşte pentru că lăsase totul până în ultima clipă în speranţa că tanti Via o să-i aducă juma’ de ied şi două kile de caş din Calvasăr aşa cum făcea în fiecare an de zece ani încoace de când a murit tata în urma accidentului ăluia stupid de maşină. De atunci nu ne-am revenit, nici eu, nici nevastă-mea, Alina, şi-am tot plutit în direcţii opuse şi autoimpuse încât nu mai credeam să existe vreo rezolvare normală a căsniciei noastre.

Tanti Via nu putuse nicicum să vină săptămâna asta şi nici nu găsise pe cineva prin care să trimită iedul şi caşul tradiţionale; sau poate nu mai vroia să-i facă soacră-mi hatârul, că în ziua de azi te miri din ce se supără lumea şi le căşunează pe tine. Oricum, oricare ar fi fost situaţia, ne dăduse peste cap toate aranjamentele şi pregătirile de sărbători. Aşa că soacra mă aştepta acum în faţa blocului ei din Hipodrom, cu sacoşa într-o mână şi ţigara într-alta, părând în acelaşi timp distrată şi neliniştită, deranjată de ceva. M-am gândit că n-avea cum să fie vina mea din moment ce nu întârziasem, ba chiar ajunsesem mai devreme cu câteva minute decât îi promisesem; în plus, ea nu se supăra niciodată pe mine, nici atunci când ar fi fost îndreptăţită să se supere – de la un timp mă luase de suflet şi mă apăra chiar în faţa nedreptăţilor îndreptăţite ale soţiei mele, fata ei; aşa simţeam eu, fără să ne fi declarat vreodată sentimentele, simţeam ca se închegase o rudenie de cruce între mine şi soacră.

Când se urcă în maşină îmi spuse că era supărată foc pentru că n-apucase încă să-şi vopsească părul şi cu toată nebunia asta sigur nu mai găsea numărul ei de vopsea la nici un magazin, nuanţa aceea turbată de blondă roşcată. Am liniştit-o spunându-i că încă posedam o rezervă sănătoasă de Henna de pe timpurile când avusesem un magazin, în perioada de pionierat a României libere moderne. Ce dacă era pe nuanţe mai pronunţat roşcate? Poate venise şi pentru ea vremea pentru o schimbare…

În piaţă, într-adevăr, nebunie!

Puhoi de oameni, zarvă, înghesuială, pieţari obraznici, zarzavagii ursuzi, precupeţe stridente; nu te lăsau să pui mâna pe marfa si nu se mai tocmeau, instituiseră preţuri mari, nedemocratic uniforme – umflate aproape dublu pentru aproape toate cele, de la mărar şi miel la roşii şi castraveţi. Îţi venea să-i blestemi, să nu le-ajute, dar era păcat, mare păcat să blestemi în Săptămâna Mare, mai ales dacă te-ai spovedit, cum o făcuse soacră-mea şi Alina, care de la o vreme era tot mai atrasă şi mai preocupată de cele spirituale şi religioase, de radiestezie sau biserică.

Dar atenţie! „Să nu ne pierdem”, mă atenţionă soacra.

Ştiţi cum e la piaţă: un moment de visare, te laşi dus de val, şi gata! te trezeşti vorbind c-un străin, crezând că-i soacra. Nu, nu poţi să-ţi pierzi soacra la piaţă, de Paşte, te bate Dumnezeu, mai ales dacă-i o soacră bună ca ea, ca o mamă de-a doua.

Iar piaţa şi cumpărăturile de Paşte erau cadoul meu de iepuraş pentru mama soacră, fiindcă mie întotdeauna mi-au plăcut cadourile practice, care mă scutesc de agonia gândurilor inutile (cum să faci să le faci altora pe plac sau cum să-ţi faci ţie pe plac făcându-le lor pe plac) şi de bani cheltuiţi aiurea, pe orgolii pasagere. Pe urmă, dacă ţineau ei morţiş, puteau să-şi ofere cu banii necheltuiţi pe coşniţă sau pe obiectele utile orice îşi doreau şi nu ce le trăsnea altora prin cap să le ofere. Personal, uram depozitarea de obiecte inutile, clonate. Nevastă-mea avea un sertar unde-şi păstra mai toate cadourile primite “la ocazii”: parfumuri, ştrampăli, deodorante, săpunuri, nessuri, ojă, baticuri, multe dintre ele duble şi triple… Bineînţeles că le ştia ordinea în care le primise şi în care trebuia să le folosească, nu ştiu de ce, poate pentru că altfel s-ar fi putut nărui ordinea secretă a lumii, dar refuza cu încăpăţânare să le folosim mai departe drept cadouri, aşa cum făceam eu cu after shave-urile, cămăşile, şosetele, cafeaua decafeinizată sau cărţile cadou, păstrate toate în ţiplă, în debara.

Am cumpărat cinci legături de ridichi, şase de ceapă verde, patru de mărar şi cinci de pătrunjel pentru drob; lobodă, ştevie şi leuştean, plus doi litri de borş pentru ciorbiţa de miel. Am ales un miel de 7 kile şi am optat pentru încă două kile de viţel, pentru friptură, că tata socru nu suporta să mănânce miel mai mult de-o zi. M-am oferit să-i iau şi un kil, două de roşii şi castraveţi, dar soacra m-a refuzat categoric pe motiv că sunt exagerat de scumpe; ajunseseră la şaizeci de mii.

După care, pe soacră, pe Mama Uta (aşa-i spusese fiică-mea când era mică şi aşa-i rămăsese, Uta, de la Lenuţa, apoi şi tata socru devenise Tata Uta), o lovi o durere de cap cruntă de tot. Ca să se mai destindă, sau pentru că nu mai putea ţine veninul în ea, îmi mărturisi că de fapt altul era adevăratul motiv al neliniştii şi nemulţumirii ei, remarcate de mine mai devreme, şi nu doar părul nevopsit în nuanţa tradiţională preferată; începuse s-o doară capul de dimineaţă de tot, după ce vorbise cu noră-sa, nevasta lui Gigi, cumnatul meu, care ţinea dietă cu o îndârjire catolică şi nu mai punea gura nici măcar pe băutură de când avusese hepatită – devenise extrem de drăguţ şi de amabil şi de muncitor, ce mai… “un incorigibil obositor”. Aşa se exprimase noră-sa! Mai mult, continuase ea, Gigi intrase într-o combinaţie ciudată cu nişte bio-energeticieni sau un fel de sectă de soiul ăsta. Săraca, penibila soţie, era disperată şi deprimată, aproape descurajată că soţul ei devenise preocupat de imortalitate şi alte chestii bizare; în plus făcuse greşeala să i se plângă soacrei şi să-i mărturisească că nu ştia dacă mai putea continua în ritmul ăsta, fiindcă pur şi simplu nu mai suporta atâta “sfinţenie şi curăţenie egoistă”!

Auzi tu, să-mi spună ea asta, să gândească ea una ca asta, nu-i e ei ruşine să-i fie, chiar în ajun de sărbători! se tângui mama Uta de mai multe ori în timp ce ne târguiam cu unu din Urzica, de pe lângă Corabia, ne târguiam pentru nişte varză de Bruxelles.

Ne târguiam şi ne tânguiam. Făceam piaţa.

Soacră-mea avea toate motivele să fie îngrijorată, fiindcă în mod clar Gigi n-avea noroc la femei – asta era a treia. Prima îl lăsase pentru că săracul nu făcea bani destui, şi ăia pe care-i făcea îi bea, iar a doua fugise cu un computerist din America în Canada.

– Dacă-l lasă şi asta, sigur s-apucă iar de băutură, se căină Mama Uta, şi atât îi mai trebuie, după hepatită!

Tocmai atunci sună mobilul.

Vorbeşti de lup…

Era Zoe, nevasta lui Gigi; o căuta pe mama nefericitului. I-am înmânat telefonul soacrei cu inima îndoită: Dac-o supără mai tare? Nu mai terminăm cu piaţa!

– Da, dragă, sigur că da. Un kil de mere?… Da, da, nu-ţi fă griji, venim noi şi ţi-l aducem… Altceva?… Bine dragă, stai liniştită… Pa.

Aşa e soacră-mea, poţi s-o scuipi, s-o baţi, s-o-njuri şi dacă te întorci c-o vorbă bună, cu o rugăminte enunţată pe un ton blajin, chiar cu un şantaj enunţat cu glas de rugă, nu numai că te iartă, dar tot ea îşi face probleme că te-a lăsat prea mult să suferi, să te năcăjeşti, că ea făcuse greşeala de a te lăsa să vezi că fusese rănită de nesimţirea ta.

Nu sunt de acord cu dictonul, sau ce-o fi el, chestie care am auzit-o la serviciu: “omoară-l dacă nu te lasă să trăieşti”; unii te omoară pentru că aşa îşi închipuie ei, că nu-i laşi tu să moară, chiar dacă-i invers. Scorpia de Zoe nu merita să-i fac nici un hatâr, da’ am zis, lasă, treacă de la mine, pentru soacra!

I-am cumpărat două kilograme de mere mari, frumoase, verzi-aurii, la treizeci de mii kilul! Dacă nici asta nu înseamnă să-ntorci celălalt obraz, ca hainele de sărbătoare după o iarnă lungă de naftalină, chiar nu mai ştiu ce înseamnă…

Şi care credeţi că a fost reacţia ei când i-am dus merele?

– Nu trebuia să-mi luaţi din astea scumpe! Aveam nevoie pentru plăcinta cu mere, să le rad…

Nu puteai să spui asta la telefon? îmi veni să-i spun, dar m-am abţinut. Nu se făcea. N-a schiţat nici un gest cum că ar intenţiona să mă ramburseze. Deşi cheltuisem şaizeci de mii aiurea…

Ne-a făcut în schimb cafea, un Jacobs tare, aromat, care a picat la ţanc. Asta m-a mai îndulcit puţin, deşi eu beau cafeaua fără zahăr, iar soacra nu bea de loc. Discuta în surdină cu Gigi, în bucătărie, în timp ce Zoe îşi amesteca linguriţa de zahăr în caimacul pufos cu un aer distrat, cu un zâmbet pierdut. Apoi, pur accidental, ochii ei se împreunară cu ai mei, observându-mă că o scrutam cu interes. Avea nişte ochi mari, migdalaţi, cu albul lor sidefiu, supradimensionat; mă gândeam că nu cred să recurgă la atropină din moment ce n-avea nevoie de ochelari. Din ce mă uitam mai mult în ochii ei, din ce mă simţeam mai bine şi mai în largul meu în ochii ei, un fel de prizonier al albului acelor ochi supradimensionaţi, scăldaţi în propria lor lumină.

Mi-a întins farfurioara cu fursecuri şi când a lăsat-o jos m-a atins, aşa, ca din întâmplare. Am simţit că mă săgeată un curent prelung, de fibre de mătase, foşnindu-mi prin piele, şi am simţit cum mi se zburleşte părul pe mâini şi pe picioare. Hm! Nu mai simţisem chestia asta de mult, aşa, pe nepusă masă, tam-nisam, fără preliminarii. M-am uitat mai bine la ea, m-am zgâit ca un voyeur, pe faţă, la adăpostul feţei mele. Ceva părea să se fi aprins în jurul capului ei, ca o văpaie de purpură. Era femeia din ea. Aprinsă. Surprinsă de atenţia mea. Mi-au trecut o mie şi una de prostii prin cap, de temeri, de posibile îndoieli, de scenarii. De parcă, subit, trebuia să decid dacă da sau nu. De a-mi asuma orice risc. Eram conştient de toate complicaţiile, de toate ramificaţiile. Mi se aprinseseră circumvoluţiunile. Nebunie curată. Nu-mi păsa. Eram gata s-o fac, să m-arunc, să mă pierd, dacă asta mi s-ar fi cerut, dacă ăsta era preţul, dar nu concepeam în ruptul capului să las să-mi scape aşa o aprindere… Poate ultima. M-am gândit la nevastă-mea. Nu asta urmărise şi ea? Să mă mai aprind o dată, ca prima dată. Ori dacă asta uneltise în inima ei, abandonându-mă, iar vrăjitoria se împlinea, dar cu o alta, ce puteam face?

Tot acum, pe de altă parte, mi-era frică, mi-era frică să nu rămân cu sentimentul ăsta şi de fapt să nu fie nimic, să fie doar în capul meu…

– Pot să trec după stropit pe la tine, la serviciu, să vorbim ceva? mă întrebă Zoe cu vădite subînţelesuri fecunde.

Cred că am izbutit doar să fac o mutră mirată.

– Vreau să-ţi cer sfatul într-o chestiune delicată. Sper să mi-l dai, continuă ea.

– Ţi-l dau, cum să nu ţi-l dau… dacă pot.

– Sigur că poţi, numai să vrei.

Am simţit că roşisem.

Nu ştiam dacă aş fi putut avea vreun sfat pentru ea, dar eram gata să i-l dau, mai mult chiar, i l-aş fi dat împotriva oricărui sfat de a nu i-l da.

Viaţa e ciudată: lupţi, ai convingeri, eşti în stare să mori pentru o idee, pentru un principiu, pentru o nuanţă anume a unei idei sau principiu, şi pe urmă, pe nepusă masă, aiurea, eşti în stare, eşti pus în starea de a vrea, fără a avea nevoie de vreo explicaţie sau dispensă, de a nu avea nevoie de explicaţii sau justificări, eşti capabil să acţionezi cu totul şi cu totul împotriva propriilor convingeri, a unor convingeri clădite preţ de-o viaţă, de parcă ar fi cele ale unui străin, ale unui duşman, eşti în stare de contrariul convingerilor tale precedente fără urmă de îndoială, de confuzie, de remuşcări… Mai mult, le sacrifici cu abandon, cu înflăcărare, aşa cum un copil strică un castel de cărţi tocmai atunci când mămica l-a lăudat că e cuminte…

La înapoiere soacră-mea a observat că eram mai tăcut decât de obicei, aproape distrat.

– Eşti necăjit c-ai cheltuit prea mulţi bani pentru nişte mere urâte? mă iscodi ea cu blândeţe.

– O, nu, deloc. De fapt am economisit vreo cincizeci de mii de lei, pentru că nu ţi-am cumpărat roşii şi castraveţi, cum îmi făcusem calculul, ca să nu mai pun la socoteală că în loc de-un miel, ţi-am luat doar jumătate. Plus cafeaua Jacobs, gratis…

Ne-am uitat unul la celălalt şi am izbucnit în râs.

– Vezi, asta îmi place la tine, că şi atunci când te erijezi în postura de ticălos mercantil o faci cu altruism…

Soacra fusese şcolită înainte de război, cânta la pian şi citea suflete. Însă de data asta chiar m-am simţit prost. Ştiam că Mama Uta mă iubeşte şi mă apreciază, mi-o spusese de atâtea ori că mă consideră drept cel de-al treilea copil al lor; tocmai de aceea nu-mi cădea bine că tocmai eu devenisem un potenţial atentator la bunăstarea şi liniştea căsniciei fiului ei mult-preaiubit, sărmanul Gigi. Dar nu era cale de mijloc, ştiam că n-am nici o scăpare; mă urmăreau ochii aceia ai Zoei, sfredelitori de albi şi de mari. Mă călăuzeau. Nu conta unde.

Am lăsat-o pe soacră-mea în faţa blocului ei, iar eu am parcat un sfert de oră mai târziu în faţa apartamentului în care locuiam împreună cu familia. Adică Alina, nevastă-mea, şi Irina, fiică-mea, împreună cu logodnicul, Ovidiu.

Irina tocmai terminase facultatea de Drept şi m-am jurat că nu-i fac nuntă până nu-şi va lua licenţa cu brio sau chiar fără brio pentru că nu ne mai convenea să-i prelungim burlăcia – n-aveam chef s-ajungă domnişoara Goe… De fraieri ce eram o lăsasem să stătea cam pupăză peste colacul logodnicului în cea de-a treia cameră a apartamentului nostru confort unu sporit şi îmbunătăţit cu termopane şi centrală fără să contribuie cu numerar la taxe şi cheltuieli, că nu-i pretindeam. Nu puteam, nu ne lăsa inima, eram părinţi moderni; iar ca să se ştie că eram şi părinţi “salon” am lăsat-o să convieţuiască cu şalăul ei de bărbat, Marius. Marius Ovidiu, sau Bovidiu cum îi zicea mama, Dumnezeu s-o ierte, era băiat bun deşi cam molâu şi fără numerar, un pârlit de profesor de italiană şi rocăr de duminică, băiat tare ţanţoş în haina lui neagră de piele jupuită; un tip fără fiţe aparente, dar cu plete şi tatuaje şi cercel în buric. Ce mai, un drăguţ exotic. Puţin complexat, de parcă nu-şi dădea voie să fie mai ambiţios, deşi fusese şef de promoţie, şi poate de-asta îl agrease Irina la început, ştia că-mi plac tipii cu licenţă. Rămăsesem noi cu fixul ăsta de pe vremea comuniştilor, că trebuia să ai studii. Înţelegeam de ce era complexat, nu pentru că-l chema Scaiete, din contră. Scaieţii erau părinţii lui adoptivi, deci şi numele de adopţie. Maică-sa bună îl dăduse de-acasă de mic, din Mediaşul natal. Ce mai, era copil din flori, tatăl sas din Biertan, fugit în Germania cu puţin înainte de Revoluţie. Aşa că, de undeva, de sub pletele şi jerpeleala lui, în ciuda voinţei lui, mi se părea că răzbate simţul acela german pentru ordine şi regulamente şi autodisciplină care e atât de alinător când se manifestă la ceilalţi. Altfel chiar îmi plăcea de el, ne înţelegeam bine. Îl mai trimeteam după pâine şi bere sau cu maşina la service unde se cunoştea cu alţi rocări cu plete şi motociclete; iar în serile anoste ne stereofoniza cu CD-uri şi casete şi mai trăgeam şi noi câte-un dans în familie… Nu ştiam dacă să-mi fie ruşine cu ei, cu copiii, sau nu, deşi lumea îmi dădea de înţeles că şi da, şi nu. Pe de-o parte eram mândru că au gânduri serioase şi vor să se căsătorească, că respectă şi au încredere în valorile tradiţionale, dar pe de altă parte mi-era ciudă că fii-mea se-nhamă la aşa o povară fără să fi gustat de mai multe ori din elixirul interzis al lumii, cu mai multe… polonice. Dar de asta ar fi trebuit să aibă grijă Alina, maică-sa, să nu se pomenească peste ani şi ani că aia mică-i reproşează de ce nu i-a deschis ochii larg spre misterele vieţii.

Alina mi-a mărturisit că a întrebat-o pe Irina dacă “totul merge bine”, dacă e mulţumită de cum decurgea relaţia în dormitor.

Nu se poate s-o fi întrebat una ca asta!” m-am răţoit eu neaşteptat de vehement, luat prin surprindere de o astfel de mărturisire şi imixtiune în viaţa intimă a fiicei mele. Nu conta că Alina era mama.

“De ce nu, dragă! mi-a întors-o soţia. Trebuia să ştiu dacă fetiţa mea primeşte tot ce-i trebuie să primească de la bărbat, să ştiu dacă a ales bine sau nu”.

“Şi ce-ai câştigat?”

“Linişte, pace, mulţumirea că e bine”.

“Cât de bine?” nu m-am putut stăpâni, acum, dacă tot se deschisese subiectul.

Tare bine”.

“Nu era sas taică-su?”

“Şi ce dacă!”

Păi… nu sunt ei cam moi?”

Vai, dragă, ce prejudecăţi poţi să ai! Află că nu e moale deloc. Irina zice că-i aşa de tare că poate rupe canapeaua…”

Cu aia?”

Nu cu aia, ce dracu! Cu pumnul”.

Dă cu pumnu-n Irina!”

“Nu-n Irina, în canapea”.

“De ce dă cu pumnu-n canapea, femeie? Că nu are altceva în ce să dea, nu?”

“Nu dragă, a fost un exemplu. Odată, când s-a certat c-un amic de-al lor, Ovidiu, în loc să dea în ăla, a dat în canapea. Adică i-a tras un pumn de s-a rupt canapeaua. Aşa de tare-i băiatu…”

“I-auzi! O fi ungur, nu sas…”

Alina a făcut un gest a lehamite. “Aşa sunteţi voi, grecoteii, cârcotaşi!”

Nu eram cârcotaş, eram gelos. Şi speriat.

Ce era clar e că habar n-aveau ei cu ce se mănâncă felul ăsta de alianţă naivă, de compromisuri dulceage; era înduioşător şi în acelaşi timp mă durea inima ori de câte ori Irinuca mea îşi cumpăra câte ceva pentru “casa” din mintea şi viitorul lor: şervete de masă, servicii de cafea, lenjerie, o măsuţă de televizor, o sobiţă Bosch… Aveam impresia că încă se joacă, că îşi gospodăreşte căsuţa de păpuşi. Cum să fii cinic, cum să-i strici joaca?! În acelaşi timp de ce să nu i-o strici, de ce să n-o trezeşti din visul copilăriei periculos prelungite? Ce era mai egoist din partea mea, mă rog, a noastră: să-i las să se-afunde, s-ajungă unde i-o împinge soarta, or să pun piciorul în prag, să-i fac s-aleagă?

Aşteptam momentul prielnic, un semn, să mă decid, că nu eram sigur dacă am dreptate…

Pe de altă parte eram sigur că Alina, nevastă-mea, îşi găsise unul cu care şi-o punea când şi când, nu numai să-mi facă mie în ciudă şi ei plăcere, ci şi în speranţa declarată că, citez, “dragostea noastră îşi va putea reaprinde motoarele doar după căutări febrile şi rateuri necesare”, cum mi-a spus odată după ce îi reproşasem că nu mai găteşte cu aceeaşi plăcere şi entuziasm ca altădată, chestie cu care mă mândrisem ani buni faţă de prieteni sau colegi de serviciu, când, de ziua mea sau la sărbători şi chefuri jubiliare, se întrecea chiar şi pe ea, inventând sau improvizând delicii culinareMai ştii, i-o fi reaprins ăluia motoarele sau cotoarele… Să-i fie de bine, mi-am zis deunăzi, resemnat, că eu mă retrăsesem din chestia asta cu potriveala a două suflete şi nu credeam să mai reintru vreodată. Mă cam împăcasem cu gândul că viaţa viaţă se cam terminase şi de acum înainte ne era de ajuns să stăm pe tuşă şi să-i privim pe ăi tineri cum se iau în coarne cu viaţa. Iar Alinei trebuie să-i fi convenit aranjamentul ăsta – unul acasă, tătic, altul în deplasare, mitic; trăia partea a doua, la vârsta a doua, la mâna-doua, pe mâna ei… Alina devenise bărbată!

Şi tocmai când credeam că lucrurile se aşezau aşa cum trebuie să se aşeze, iată că apare ispita, Zoe, minunea şi otrava vieţii, şi amestecă din nou cărţile destinului!

A venit Paştele cu Învierea şi soldăţeii de pâine sfinţită muraţi în vin neîndulcit, cu miel şi ridichi şi drob şi cozonac, cu ouă roşii ciocănite şi plesnite şi borş de cap de miel cu creierul copt în calota craniană şi mult leuştean, cu friptură, ţuică, piure de cartofi, cu cornuleţe şi cozonac, cu rude multe şi gălăgioase, cu chiote de copii şi grimase adulte, discuţii şi mofturi, oftaturi şi suspine, Doamne, Doamne, până n-a mai rămas decât zvâcnetul din tâmple şi mirosul de fum şi bere stătută din nări. Aşa a venit Paştele, apoi stropitul la rude şi prietene din a treia zi de Paşti (am omis dinadins să trec pe la Gigi şi Zoe, ca să nu-mi stric impresia, să nu aud vreo contramandare şi s-o las moartă, dacă nu fusese vorba de altceva decât de o zvâcnire precoc-senilă), cu zgomotele de sticlă spartă ale nopţii şi lătratul lugubru al celor dezmoşteniţi; toate astea au venit, au crescut şi au murit după chipul şi asemănarea lor. În afară de luminiţa din mintea mea, aprinsă sub chipul care mă urmărea, şi pe care îl aşteptam să-l revăd marţi la serviciu, să mă liniştesc sau să mă neliniştesc şi mai vârtos; luminiţa ardea ca o flacără de veghe sub icoana desfrâului, cea din sângele meu, care prinse a clocoti din nou, direct la foc mare. Sângele aţâţat şi de multele întrebări care începură să mă asalteze, ca şi cum ar fi aşteptat de-o viaţă să tăbărască pe mine.

Mă pregăteam de trădare?

Nu. Eram pregătit demult pentru argumentul ăsta. Trădarea vine dintr-o repetată, continuă fidelitate, ca o prelungire necesară a acumulărilor de dependenţă robotică golită de substanţă şi de calitate, astfel încât saltul spre altul nu e decât un act disperat de fidelitate justiţiară pentru acelaşi… Trădare e atunci când rămâi credincios şi recunoscător vechilor prieteni în dauna celor adevăraţi, sucombând şantajelor: Îţi aminteşti când ţi-am făcut şi ţi-am dres şi mi-ai promis c-o să-mi fii veşnic recunoscător şi fidel…? Mai rău chiar, nu mai era vorba de nici o promisiune, era un caz de şantaj istoric implicit.

Să nu pofteşti femeia aproapelui?

Dar dacă femeia aproapelui te pofteşte?

Eram oare neserios la vârsta mea?

Dar eu nu cred în seriozitate, cred că e neserioasă; e o infatuare penibilă, ipocrită, o stricată cu pretenţii de respectabilitate. Ceea ce ar însemna că eu sunt cel cu pretenţii de seriozitate, de fermitate transcendentală, de individ copleşit de valori cu semn schimbat, cu vectori bonţi, bumerangici…

Uite-aşa, greu, chinuitor, am reuşit să adorm în cumpăna nopţii, mângâindu-mă cu gândul că ziua de mâine mă va răsplăti, mă va răscumpăra. Că voi începe să trăiesc din nou, pentru ultima oară.

M-am trezit marţi dimineaţa lângă nevastă-mea, nerăbdător să trec peste detaliile de rutină, ca duşul şi bărbieritul, şi să iau un taxi care să mă ducă din pat direct la serviciu, pentru că n-aveam nici un chef să încălzesc maşina şi să fiu atent la condus când aveam de gând să mă concentrez pe o singură lungime de undă, nu numai de dragul ideii în sine, dar şi pentru a-mi maximiza sorţii de izbândă. Bineînţeles că n-am avut parte de norocul ăsta şi că nevastă-mea trebuie să fi simţit ceva cu intuiţia ei diavolească de femeie şi de radiestezistă (o să revenim la asta mai târziu) şi pentru prima oară în multe luni s-a plâns de lipsa mea de sensibilitate şi înţelegere. Fiindcă refuzam s-o duc cu maşina la serviciu, după ce mă rugase în mod special s-o duc că era cam bolnavă şi nu se simţea bine. “Bolnavă, sau la menopauză?”, nu m-am putut abţine să n-o întreb, că mă forţase să fiu măgarul de bărbat pe care femeia trebuie neapărat să-l urască; ca apoi să mă simt vinovat de lipsa mea de “empatie,” cum îi plăcea ei să mă ponegrească când adopta ipostaza de victimă.

Aşa că m-am supus.

Dar m-am simţit de parcă aş fi înşelat-o pe Zoe cu nevastă-mea, un sentiment extrem de incestuos, mai ales că Alina m-a sărutat dulce pe gură când am lăsat-o la scară, la Urgenţă. Un sărut dulce altădată; amar acum, pentru mine.

Dar îndată ce-am intrat pe uşa cabinetului meu m-a scuturat un gând cald şi unul rece şi tot ce fusese îndoială sau reticenţă până în acel moment al vieţii mele, inclusiv capitolele deja parcurse şi revăzute, se topiră în neantul trecutului neînţeles şi nedorit, asemeni amintirii unui cadavru neindentificabil.

Timpul trece greu când îl struneşti să treacă degrabă, se târăşte încet, cu încăpăţânare infantilă. Asta şi pentru că n-aveam încă nimic de lucru, subiectul nu se răcise ca lumea. Am băut o cafea şi un coniac cu colegii – era ziua lui Ducu Vasile – pe urmă m-am închis în cabinet şi am dat casetofonul la maximum, ascultând Black Sabath.

Am avut curajul să mă întreb dacă eram într-adevăr pregătit să suport toate riscurile pe care mi le asumam (în acelaşi timp îmi era ciudă că nu mă puteam abţine de la astfel de gânduri premature şi imature), intrând într-o legătură adulterină cu cumnată-mea. Sigur, puteam susţine că astfel am fi păstrat păcatul en famille, însă nu mai eram capabil de acelaşi cinism ca pe vremuri, pe vremea “comediilor” cu “băieţii,” deşi noua generaţie părea să fie vlăguită de puteri şi umor şi total lipsită de vână în inexistenta lor luptă împotriva generaţiilor; nu erau decât nişte comozi burghezi care digerau la nesimţita roadele drepturilor câştigate de noi, de generaţia noastră, odată, demult…

Când am auzit bătaia în uşă am sărit ca ars şi am răsturnat un scaun, am spart o sticla cu formol de lângă scaun, dar am prins din zbor vaza plină ochi cu liliac alb, de pe birou.

Era Zoe, femeia…

Când păşi în birou intră cu ea şi o boare proaspătă de aer împănat cu un parfum delicat, dulceag, amăgitor. Uram orice fel de parfum, eram chiar alergic, mi se părea o agresiune perfidă, dubioasă, dar de data asta m-aş fi bălăcit în parfum, aş fi băut parfum, mi-aş fi făcut orice cu parfum dacă asta ar fi fost condiţia necesară să continui să mă simt cum mă simţeam – transportat, privilegiat, prezent într-o lume exclusivă, tulburător de netulburat.

Se aşeză pe scaunul din faţa mea. Purta o fustă albă, scurtă, crăpată, ciorapi maronii, o helanka de un gri metalizat, mulându-se senzual pe gâtul foarte înalt, erect de sub un tailleur alb, cu revere late. Plesnea de bine ce era, nu mă săturam s-o sorb din ochi, oarecum jenat că se vede, oarecum nemulţumit că n-aveam cum să-mi satisfac instantaneu apetitul, ştiind că dacă întind mâna se spulberă balonul de săpun, decât dacă…

– Dragă Coste, să ştii că sunt hipotensivă şi mi-e greu să fac faţă stresului fără adjuvanţi chimici sau organici, dar m-am săturat de cafele; mă obosesc, mă dezgustă gustul amar de prăjeală. Ai vreo idee? mă întrebă Zoe, surprinzător de neutră şi de supusă, aproape formală, albul smălţuit al ochilor ei mari luându-mă numaidecât prizonier.

– Încearcă ceaiul verde, am încercat eu, timid, nedumerit. Ceaiul verde e la fel de tare, dacă nu chiar mai tare decât cafeaua, însă fără să te prăjească pe creier.

– Ce gust are?

Nu puteam s-o mint.

– De…iarbă de mare.

Zoe făcu o mutră dezamăgită, dulce-dezamăgită, cochet-amuzată.

– Sau poţi încerca un ceai de iasomie, am încercat eu s-o dreg. E la fel de tare ca cel verde, de fapt e ceai verde, doar că e natural aromat… cu iasomie.

Zoe zâmbea; zâmbea cumva ilicit. Straniu, pierdută, amuzată, ciudat de stranie şi de amuzată. Nu cu gura, nu cu ochii; cu toţi porii. Poate uşor dojenitor, că prea insistasem cu iasomia, un fel de aluzie prematură. Simţeam cum mă învăluie zâmbetul ei ca o lumină din ce în ce mai caldă, mai vie.

– De ce zâmbeşti? am întrebat-o, împotriva voinţei mele, împotriva deciziei răspicate pe care o luasem în mintea mea de a nu o întreba nimic, de frica de a nu primi nici un răspuns.

– Nu pot să-ţi spun.

– De ce?

– Pentru că m-ai crede…perversă.

– Nu!

– Ba da, ai interpreta totul greşit.

Acum chiar că vroiam să ştiu. Râde oare de mine?

– Te implor, spune-mi de ce zâmbeai.

– Nu vrei să ştii!

– Ba da, vreau.

– Sigur? Pe cuvântul tău?

– Pe.

– Ce, ce vrei?

– Să-mi spui la ce te gândeai când am pomenit de ceaiul de iasomie, ce te-a făcut să zâmbeşti?

– Că nu de ceai am eu nevoie…ci de ce-ai tu… în pantaloni, zise ea cu o naturaleţe şi dezinvoltură paralizante, arătând cu arătătorul prelung şi ascuţit.

Mi-am simţit măciuca trezită la viaţă exact acolo unde menţionase ea, săltându-şi uşor privirea peste muchea biroului. Mi-am simţit-o tare, zvâcnind. Nici o femeie nu vorbise vreodată cu mine aşa, ca ea; ştiam că unele femei o fac, că multor bărbaţi le place să li se vorbească aşa, că mulţi le învaţă să li se vorbească aşa, iar mie îmi repugnase doar gândul că i-aş putea cere una ca asta unei femei, însă nici una nu mi se adresase mie atât de direct, de neaşteptat, din proprie iniţiativă, mai ales că se întâmpla înainte de avea vreo experienţă senzuală directă cu ea… cu Zoe. Mă simţeam deja înşelat! Poate doar mă tachina, în loc de, poate o făcea chiar ca să n-o facă. Vorbea dulce-murdar cu mine, fără ca noi să fi avut vreodată intimităţi fizice…

Mă mânca pielea, salivam. Nu ştiam cum să fac, ce să fac, eram mut pe dinafară, iar pe dinăuntru zornăiam cu noduri lascive, cu hormoni desfrânaţi şi pofte împieliţate. Mut şi paralizat. Fusesem scos din circulaţie de prea mult timp, mi se păruse că mă lecuisem de asta. Îmi aminteam ce-ar fi trebuit să fac, nu mai ştiam cum era cu adevărat când o făceai. Irezistibil în imaginaţie… Ca într-o pubertate subit redobândită. Dădeam în mintea copiilor?

În schimb, ea fu aceea care întinse mâna, mă mângâie pe faţă şi mă întrebă:

– Ţi-e bine?

– Vreau, am reuşit a îngăima, te vreau… Eram ca lemnul, durea de tare ce era.

– Nu se poate, fii cuminte. Îţi dai seama ce s-ar întâmpla dacă ne-am ambala prea tare? Am fi în stare s-o facem şi s-ar putea să ne placă atât de mult că am fi în stare s-o mai facem şi după aceea. Şi s-ar putea să n-o mai putem face după aceea…

Asta era prea mult!

Îşi bătea oare joc de mine? Simţeam c-o să explodez. Doar acum îmi dădeam seama cât de mult trecuse de când nu o mai făcusem, cât de multă sevă se strânsese în mine, iar acum, stârnită, se cerea afară.

– Ce-ai acolo? Nu se poate! exclamă Zoe, plăcut surprinsă de reacţia mea, vizibilă sub blugii de catifea neagră. Arăta ca o cârtiţă sub denivelarea muşuroiului din brazdă.

Nu-mi dădusem seama că în loc să mă apropii de ea mă trăsesem mai în spate, cu scaun cu tot. Iar ea putea să mă vadă, să mi-o vadă.

Se ridică de pe scaun şi cu paşi calmi şi precişi de felină se apropie de mine şi puse mâna pe ea aşa cum pui mâna pe plita sobei, gata s-o retragi la cel mai mic contact cu suprafaţa incandescentă. Însă ea zăbovi o clipă în plus, afişând un aer amuzat, de bucătăreasă care tocmai a gustat sosul şi îl rumegă în minte să vadă dacă îi mai trebuie ceva, cu mâna încă pe lingura din cratiţă. Aş fi dat orice, aş fi promis orice, doar ca femeia, şi încă ce femeie! să continue să mestece cu lingura în cratiţă până când sosul s-ar fi îngroşat şi ar fi corespuns standardului şi fluidităţii necesare satisfacerii pretenţiilor şi gustului ei întru uşurarea reacţiei mele, a reacţiei mele, oh, tu, prea-binecuvântată uşurare!

Ochii ei se măriseră şi mai mult, albul lor mă ardea. Reacţia de surpriză, de curiozitate intempestivă pusese stăpânire pe faţa ei.

– Nu, nu, ne oprim aici, decretă Zoe, mai mult pentru ea.

– Nu, nu te opri, am icnit eu, ejaculând un suspin voluptos.

– Să nu termini! Să nu îndrăzneşti să termini în pantaloni; te vreau înăuntru, în mine, auzi?!

– Acum?

– Mâine.

Şi, înainte să mă dumiresc, Zoe se evaporă, lăsându-mă mască, în durerea mea. Durere şi bucurie şi speranţă. Nu mă mai simţisem aşa de alert de pe vremea “comediilor” din tinereţe, deşi părăseam arena cu capul şi sus, şi plecat.

Tocmai atunci m-au chemat la sală.

Când am intrat m-a izbit frigul şi mirosul de formol mai tare ca niciodată. Mi-am simţit micile broboane de sudoare de pe frunte îngheţând, apoi pocnind, spărgându-se.

Când mi-am mai revenit cât de cât şi m-am apropiat de subiect, împreună cu colegul Claudiu, am constatat că individa mi-era cunoscută. Madame Şerbu, profesoara de chimie din liceu. Ajunsese la nouăzeci de ani şi se micise, arăta ca un copil, ca un copil încovrigat, o coajă de om, coaja de pe patul de suferinţă transportată pe lespedea morţii din sala de disecţie a Morgii din Sibiu.

Da, nu vă miraţi, sunt autopsier. E o meserie bună, nu doar bănoasă.

Mă simţeam mult mai bine când făceam subiecte din astea, terminate de la sine; nu mai exista nici o indiscreţie, nici un mister, doar confirmări. Împliniri chiar. Se ajunsese de la un capăt la celălalt, se parcursese distanţa finită.

Dar aşa cum moartea se rostuise perfect liniştită în fiecare celulă a trupului ei de mumie intrată la apă şi uscată la soare, tot aşa amintirea fiinţei şi vieţii din corpul şi celulele Zoei, unde gâlgâia cu patimă şi nerăbdare, mă bântuia şi mă biciuia în rafale de îndemnuri şi prefigurări. După primele incizii nu-mi mai stăteau gândurile la madame Şerbu (Madame Şerbet, cum îi ziceam noi în şcoală), meseria îşi intră în drepturi cu de la sine putere, în timp ce eu m-am abandonat fără reticenţe sau falsă pudoare în a-mi imagina o partidă de dragoste şi de desfrâu cu, abia acum îmi căzuse fisa, cumnată-mea! Carevasăzică rămânea în familie…

Spre finalul operaţiei m-am uitat la Madame Şerbet şi, din colţul minţii, mi-am zis: părul pubic – un fel de oază în deşert?

Dar, de regulă, când sunt în sală, nu mă gândesc la nimic. Sigur, dacă văd o femeie frumoasă sau tânără stau să-mi zic: Uite, asta o fost o femeie frumoasă! Sau tânără. De regulă ajung la serviciu pe la nouă dimineaţa, văd ce avem de lucru: unu, doi, trei, câţi sunt rânduiţi să-i facem, după care intru în vestiar, unde colegii fumează şi joacă table. Mi-e scârbă! De fiecare dată îi bag undeva şi-i ameninţ că-i dau în gât. M-am săturat de fumul de ţigară! N-o să mă obişnuiesc niciodată cu asta, e mai rău şi mai deprimant decât orice alt miros. Nu vreau să intru în detalii, că-mi fac sânge rău. Aşa că întotdeauna mă duc sus, la cafele cu gagicile, două vegetariene de fală. Încearcă tot timpul să mă convingă, să mă convertesc. Mă tentează. Poate toţi autopsierii ar trebui să fie vegetarieni. Atunci mă liniştesc şi ascultăm muzică simfonică, sorbind ceai verde din ceşcuţe chinezeşti.

Iar dacă vine vreo foaie de observaţie de pe secţie stabilim cine e la rând pentru autopsie, ori eu, ori colegul Claudiu.

Când cobor în sală aşezăm subiectul pe masă, o lespede de marmură veche de peste o sută de ani, ne echipăm cu halate, cu şorţuri de muşama şi mănuşi de plastic de unică folosinţă peste care tragem mănuşi de “aţă,” din bumbac. Pe urmă rânduim sculele: bisturiu, fierăstrău pentru cap şi cheie în T cu care despici calota şi-ţi apare frumos creierul, pentru subiecţii trimişi de la neurologie. Cordul se secţionează într-un singur fel, pe vase, nu ca cei de la medico-legal, pe valve. Mergem cu foarfecele pe artera pulmonară, prin ventricul şi auricul, să vedem dacă nu sunt trombi, adică dacă nu e embolie, sau mă rog, ce se bănuieşte; dacă nu apar cheaguri, întorci inima, tai emisfera stângă, străbaţi cu foarfecele valvulele aortice, prin aortă, iar muşchiul inimii se etalează frumos, ca o carte, şi atunci îi tragi nişte secţiuni să vezi dacă e vorba de infarct, despre ce fel de infiltrat avem de-a face: dacă-i vechi e alb, mai puţin recent e lutos, iar cel acut violaceu… Trebuie să te ştii la culori, la petele de culoare, la nuanţe subtile. Moartea e un artist infernal, îşi codifică loviturile în tente de culoare personalizate. Infarctul îl descoperi, nu-l afli dintr-o simplă tăietură; şi nici nu scârţâie, doar dacă-i vechi, atunci când scârţâie valvele aortice, sau când aorta e plină de depuneri de colesterol exulcerate, adică mici desprinderi de tunică aortică; toate astea sunt descoperite cu bisturiul şi foarfeca butonată, boantă, bontată… Ajuns la ficat, îi tragi o secţiune longitudinală mare, vezi dacă e vorba de teatoză hepatică, un fel de foi gras de un galben cauciucat, sau de ciroză hepatică sau cardiacă, cu inima mărită, decompensată. Asta după ce-ai decupat plastronul mortului, tăind, pac, pac, pac, pac fiecare coastă. Tot aşa şi cu rinichii, îi tai frumos pe curbură, pe partea convexă, şi ei se decapsulează ca nişte conserve, încât poţi să deduci din ceea ce se vede pe suprafaţa lor dacă au avut vreo nefrită sau alte chestii nasoale, şi iarăşi, trebuie să ştii ce semnifică culoarea leziunilor, atunci e simplu… Prostata o scoatem mai rar, când e cazul, că-i greu de scos, fiind mulată pe oase, pe pelvis, aşa că trebuie s-o razi direct de pe os, şi trebuie să pui un dop în fundul mortului, că iese cu maţ cu tot… ceea ce-i scârbos. De asta mi-e cel mai greaţă, de căcat… nu-mi place să deschid intestine… sau să tai fudulia cuiva, parcă mă tai pe mine… ca după una din operaţiile experiment ale doctorului Grigore, de transplant de intestin gros nespălat în loc de esofag plesnit de la prea mult fumat; sunt operaţii grele, încete, nouă-douăsprezece ore, de s-adună puroi, iar uneori operaţiile dau în septicemie… Sunt mulţi care mor aiurea, sau sunt măcelăriţi prosteşte. Numai că nu-i dăm în gât pe doctori, corb la corb nu-şi scoate ochii… Încă la noi nu e vorba de malpraxis şi alte chestii de-astea occidentale. Şi în loc să le scadă cota pentru greşelile greşiţilor, creşte şpaga, oamenii sunt tot mai speriaţi după ce-au auzit tot felul de poveşti, iminenţa morţii te face darnic. “Vă rog, dom’ doctor, numa’ să nu mi-o tăiaţi, că mă lasă muierea…” Aşa se-ntâmplă că uneori ne contrazicem, ne certăm, ne-njurăm, şi mai aruncăm şi cu ficaţii mortului unu-ntr-altul… Iar la sfârşit strângem toate organele, inclusiv creierii, umplem pieptul mortului cu ele, aşa înghesuite, cum se nimeresc, coasem la loc plastronul, şi-i băgăm câlţi în gât, să nu borască în coşciug. Chestii mecanice, nu ne mai sinchisim. După care îl murăm cu formol şi îl facem frumos, s-arate bine. Sunt cu toţii îmbălsămaţi. Ce bine sună, îmbălsămaţi, ca spălaţi de păcate… Îi spălăm, îi pieptănăm, îi fardăm, îi îmbrăcăm. Îi dichisim ca lumea, că ne pricepem; de-aici ies bani frumoşi, de-un ciubuc cinstit. La înmormântări nimeni nu se zgârceşte, fie că le convine să se scapă de ei, fie că-i vorba de-o mare pierdere. Mai ales dacă îi facem la domiciliu, neoficial. Însă pentru rude apropiate şi prieteni buni nu iau nici un chior. Regulă moştenită de la tata. Claudiu ia, eu nu. Ah, o ţuică, un whisky, un popic de Jidvei sec, da, să fie pomana mortului…

În ziua cu pricina, când m-a vizitat Zoe, am lucrat ca un plugar la câmp, brăzdând şi arând, biciuit de gânduri şi amintiri, cu inima uşoară şi mintea nesupusă nici unei rigori, eliberată de orice nelinişte, cuprinsă de o singură adiere, cea a viitorului imediat proiectat şi reproiectat cu dulce abandon.

Ce beţie uşoară, ce plăcere frivolă!

Nu vroiam să pierd din nări parfumul ei, nu vroiam să-i uit mişcările unduioase de felină letală; mă lăsam purtat de imaginea femeii impregnată în memoria ca o genă ancestrală.

Când eşti fericit, eşti vulnerabil; cea mai mică impuritate îţi poate afecta starea de graţie. Care impuritate? Cea a unui gând păcătos, nesuferit, născut din senin, absurd. Dacă îşi înşeală soţul cu mine, n-a mai făcut-o oare şi cu alţi bărbaţi?

Şi ce dacă?! Doar nu eram gelos?

Ba da, culmea!

Mi-era ciudă pe mine şi nu-mi puteam explica cum de nutream astfel de gânduri şi idei demodate în ciuda stilului de viaţă pe care îl dusesem şi a valorilor noncomformiste la care aderam de când mă ştiam, singura înregimentare la care subscrisesem fiind continuarea tradiţiei de autopsier-îmbălsămător al familiei Andropol; asta poate tocmai pentru faptul (mă gândesc acum) că nu constituie o ocupaţie tradiţional conformistă. Multe femei şi mai mulţi bărbaţi se înfiorează şi mă privesc cu acel amestec de teamă şi admiraţie atunci când aud pentru prima oară că sunt unul din aceia care “taie morţi”. Mie nu mi se pare deloc ciudată meseria mea. Cineva trebuie s-o facă şi atunci e mai bine s-o facă unul care se pricepe. Nu?

                                              (Va urma)

 
 
54.167.159.180