Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Arhiva rubricii Cai Spre Noi Insine

 

Restituiri

de (31-3-2017)
2 ecouri

 
În urmă cu peste un sfert de secol aveam să părăsesc Germania cu destinația Quebec. În Freiburg erau deja peste douăzeci de grade, primăvara își revărsa din plin verdele peste coamele munților Pădurea Neagră.

Anticipasem că în Europa Occidentală odată cu căderea cortinei comuniste exodul estic avea să se amplifice. Entuziasmul de scurtă durată că România se schimbă în câteva zile s-a spulberat. Experiența decalajului economic era un factor conștient pentru foarte mulți dintre noi, am refuzat să credem în restaurație. În ani mulți cunoscuți, amici mi-au dat dreptate în privința opțiunii mele de a mă stabili în Canada.

În cea de a patra săptămâna de martie am aterizat pe aeroportul din Montreal, după care în orașul Quebec. În acel an s-a stabilit un record al frigului. Timp de peste trei luni media temperaturii a fost de -20 C. Am fost primiți de câțiva reprezentanți guvernamentali și apoi repartizați într-un hotel. Trecerea bruscă de la un început de carieră promițătoare în Germania, la aventura necunoscutului, la lupta cu noul m-a determinat să nu dau înapoi.

Am pornit-o pe jos între mormane de zăpadă, într-un peisaj hibernal de pol nord, fluviul Sfântul Laurențiu înghețat, vântul asemănător unui suflu siberian nemilos – toate se înghesuiau într-o continuă întrebare: Oare am făcut bine venind aici la capătul lumii?

Astăzi am pornit pe jos ca în zilele de după sosirea mea în Canada. Aerul rece, aceeași zăpadă înaltă, în alte locuri primăvara cu cireși înfloriți, aici mă simț ca acasă. Lumea din Quebec nu are nimic din nota depresivă a țărilor scandinave, unde la fel, iarna nu se sfârșește. Canadienii francezi sunt spontani, surâd. Le place să iasă la o bere, două, vorbesc mult și nu se plâng de nimic. Iarnă e anume aleasă pentru ei ca să le dea imboldul, pretextul petrecerii. Nu mă simț singur, deși nu cunosc pe nimeni. Întru în vorbă tam nesam cu oameni în supermarket, în cafenea, în baruri, chiar în stația de metrou.

Fiul meu e aproape de vârsta la care am ajuns eu în America de Nord. Vorbește Quebecoise și engleză. Nu reneagă limbă română, deși uită din cuvinte și am senzația că își pierde din conturul lingvistic precum o poză recopiata de mai multe ori ajungând să nu mai recunoști imaginea inițială.

Tată și fiu vorbim despre casa din țara. Încerc să-I spun că mai e nevoie de reparații, că e timpul pentru mine să mă gândesc la o călătorie fără întoarcere.

Mă privește nedumerit și-mi spune:

– Tată eu nu pot să merg în România. Locul meu e aici, parcă m-am născut în Montreal. Îmi place să merg la Sibiu și să o văd pe bunica și alte câteva rude…

Nu zic nimic.

Îmi spune că nu poate trăi cu sufletul îndoit, cu gândul la o lume la care nu se poate întoarce. El a plecat din România la 6 ani. Îmi vorbește de pasiunea lui pentru mecanică și pentru vânătoare. Are prieteni aici, nu-i pot pretinde să fie așa cum aș dicta eu, sau cum ne-am închipui noi.

Pentru el nu mai există noțiunea de departe. Și mai ales departe de ce ?

Mă uit la televizor, el demontează în sufragerie tot felul fierotanii, descifrează scheme electronice, Îmi povestește de ultima sa achiziție, de un automobil luat pe nimic și refăcut cu tenacitate, cu răbdare. Parcă ar fi umbra tatălui meu, meșter neîntrecut la vremea lui.

Ascult, aprob, nu înțeleg nimic din limbajul mecanicii, al electronicii și încerc să formulez un poem, o elegie despre tată și fiu, despre trecere…

Se lasă seara peste masa cu șuruburi, cu fire, unelte

– Tata, știi, dacă aș avea un garaj aș putea… Am găsit un Touareg accidentat, dat la casat. L-aș lua pe nimic și l-aș repara. Nu are decât 70’000 de kilometri, în stare bună se vinde la 45’000 de dolari.

I-am sugerat să deschidă propria-i afacere cu reparații. De mecanică auto.

– Nu, tată, nu-mi trebuie garajul decât să refac o mașină, două pentru mine doar din pasiune.

Nu mai am ce zice. Nu mai e nevoie să scriu niciun poem. Toată poezia e într-un amărât de garaj, în plăcerea întrecerii fiului cu el însuși. în readucerea la viață a unui mecanism orb și mut.

 
 
107.22.127.78