Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Arhiva rubricii Cultura

 

Doiul

de (23-2-2017)

 
De regulă merg pe jos acasă, oricât de obosit aș fi, de oriunde m-aș întoarce. Îmi place apropierea aceea graduală spre vizuină, anticipând deliciul tihnei după servirea mesei, moțăind pe sofaua din living câteva minute aproape eterne în derularea lor atemporală.
   Dar astăzi n-am avut chef să merg pe jos, doar gândindu-mă la asta mă cuprindea subit un soi de angoasă – una din acele zile când nu-ți iese nimic, planetele par a fi aliniate împotriva ta, mă rog, nu în favoarea ta; spargi un pahar, te împiedici de prag, ți-amintești că uitaseși să scoți gunoiul în ziua cu pricina… ca la un moment dat, exact atunci cât crezi depășit momentul delicat al îndoielii în rostul, destinul și finalitatea lumii, tocmai atunci ți se dă lovitura de grație.
   Nu un simplu accident, ceva nou, nemilos.
   Îmi pierdusem telefonul.
   Nu mai știam ce făcusem cu el. Mi-am scotocit creierii până m-au luat nădușelile, dar tot n-am reușit să-mi dau seama dacă îl pierdusem sau îl lăsasem undeva la vreo tarabă.
   Sau poate că nu era vina mea, poate mi-l furase cineva.
   Dar asta mă îngrozea și mai mult, mă simțeam violat de propria inconștiență.
   Așa că m-am urcat în doiul care duce de la piață la cimitir.
   Gândul acesta, în starea în care eram, m-a făcut să mă îndoiesc o clipă, deși urma să cobor la jumătatea cursei.
   Asta e. Fie ce-o fi.
   Când am ajuns în stație autobuzul tocmai pornise; am iuțit pasul și am sărit în vehiculul aflat deja în mișcare.
   Șoferul dădu din cap dojenitor, apoi acceleră.
   Pasagerii se legănau, fie singuri, fie doi câte doi, pe scaune, privind nicăieri, cei mai mulți butonând telefoane, unii cu căști în urechi sau la urechi.
   Răzbătea un amestec de rock și manele.
   Autobuzul mergea tot mai repede.
   Șoferul începu să cânte cu voce tare, peste huruitul motorului.
   La Donnaaaa E Mobiiiile.
   Purtat pe curbele melodiei, nu reuși să oprească la stația următoare.
   O femeie fusese gata să coboare, o gospodină durdulie, cu două plase enorme. Se rățoi la șofer cu vorbe grele.
   Blestematule! urlă ea în final.
   Mașina frână brusc, roțile scrâșniră, aruncând-o în față pe femeie, iar dintr-o sacoșă îi zbură un ou care ateriză pe interval și se sparse.
   Femeia coborî din autobuz, bombănind, apoi lăsă sacoșele jos, făcându-i cu pumnul șoferului.
   Ușa se închise zgomotos, vehiculul se puse în mișcare încet, foarte încet.
   Liniște, toată lumea părea să fi încremenit.
   Puțin mai departe, o tânără femeie însărcinată făcu semn cu mâna, să oprim.
   Deși nu era stație, șoferul opri.
   Femeia urcă încet de prudent, o mână așezată călduț pe burtică.
   Dumnezeu să te binecuvânteze, zâmbi ea.
   Autobuzul porni, șoferul începu din nou să cânte.
   De pe interval, gălbenușul se zgâia portocaliu.
   După ce m-am dat jos, toate astea rulau continuu în mintea mea cu un înțeles nedeslușit, tonic.
   Le-am lăsat să se zbenguie și să se rostogolească în minte, ca cei doi căței, unul alb, celălalt negru, care se hârjoneau în zăpada de pe marginea drumului.

 
 
54.163.158.163