Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Arhiva rubricii Invatamant

 

Reforma educaţiei sau despre pasul pe loc (II)

de (10-2-2013)
40 ecouri

sorin paligaNimic nu este mai plăcut politicianului român multicalibru (priceput la toate, tagmă pe care o vedem la televizor în fiecare zi), decît să vorbească despre reforma educaţiei. Aproape plîngînd (unii chiar au plîns în faţa camerelor de televiziune, şi nu fără efect), ni se spune despre viitorul naţiei, al copiilor noştri, despre valorile naţionale, despre trecutul glorios şi despre viitorul roz (deşi trebuie sacrificii la ora actuală)… Cunoaşteţi toate acestea, nu? Le vedeţi şi le auziţi cotidian sau aproape cotidian, pe toate canalele de televiziune, la radio, pe internet. Mai auziţi şi alte clişee: decăderea învăţămîntului românesc, era mai bine pe vremea comuniştilor, să-i ajutăm/apărăm pe profesori, să facem ceva pentru învăţămîntul românesc. Sau, la negativ: profesori care pun note mici pentru ca apoi să dea copiilor meditaţii sau, dacă sînt studenţi, să-i treacă după o „atenţie” (tocmai decurge un mic scandal mediatizat pe tema asta, dar au fost cîteva în ultimii ani). Despre reforma învăţămîntului se vorbeşte cel mai mult în campaniile electorale şi în perioada premergătoare. După ce s-a făcut mare agitaţie pe tema clasei pregătitoare, în urmă cu mai bine de un an, lucrurile par a se fi calmat. Sigur, campania a trecut. Vor veni însă alte campanii şi, ca totdeauna, pe politicieni îi va cuprinde iar grija faţă de profesori, de elevi, de viitorul ţării… P.D. şi P.S.D. au marcat puncte frumoase la alegerile parlamentare din 2008, promiţînd profesorilor salarii cu 50 % mai mari. Au fost destui care au căzut în plasă. Ca în bancul din anii ’70, nu numai că salariile nu s-au mărit, ci s-au micşorat, nu cu 50 %, e drept, ci cu vreo 33 %, în două etape. A fost ca în bancul cu radio Erevan şi autoturismul Pobeda cîştigat de tovarăşul Ivan Ivanovici. De fapt, nu era un autoturism Pobeda, ci un ceas Pobeda şi nu l-a cîştigat, ci i s-a furat la şedinţa de partid.

Problema nr. 1: şcolile

Cînd, în vara-toamna anului 2011, s-a vorbit de introducerea clasei pregătitoare, a venit iar vorba de învăţămînt. Motivul era simplu: trebuia să arătăm că jucăm europeneşte cu clasa pregătitoare şi, evident, dl. ministru de atunci voia să arate cît de adînc analizase problema învăţămîntului şi ce soluţii bune are. Nu avea nici o soluţie – cum, de altfel, în general nu sînt soluţii cînd se vorbeşte mult şi fără analiza situaţională corespunzătoare. În condiţiile în care, chiar fără clasă pregătitoare, nu există suficiente spaţii de învăţămînt, să vii să mai adaugi încă o clasă fără să faci analiza situaţiei de fapt înseamnă, politician fiind, că eşti incompetent. Simplu, fără alte înflorituri. Aici nu mai e vorba de demagogie, de promisiuni şi de cine ştie ce înţelepciune de partid, ci de un fapt simplu: sînt sau nu clase suficiente, la nivel naţional, pentru clasa pregătitoare? Există soluţii chiar şi în localităţile mici, unde multe şcoli sînt într-o stare precară?

România este ţara unde se învaţă, aproape pretutindeni, pe două ture, ca la fabrică: prima serie de la 7.30–8.00, a doua serie de la 12.30–13.30, în funcţie de şcoală. Această situaţie nu este nici izolată, nici excepţională, este generală, inclusiv în Bucureşti. Cînd cei doi băieţi ai mei erau mici, în clase primare, în şcoala cu pricina s-a învăţat chiar pe 3 schimburi timp de 2 ani, deoarece şcoala era în reparaţie. Era vorba de o şcoală din Bucureşti, ca să fie totul clar.

Soluţia? Una singură, simplă şi clară: trebuie dublate spaţiile de învăţămînt, în aşa fel încît:

1. să fie o singură serie de învăţămînt pe principiul „de la nouă pîn’ la două”, orele să înceapă la ora 9 şi să se termine la ora două.

2. După ore, în şcoli trebuie să existe posibilitatea ca elevii să rămînă acolo să ia masa şi să-şi facă lecţiile sub supraveghere, deoarece mulţi părinţi ajung acasă după orele 17.00, chiar mai tîrziu.

Nu sînt puţini copiii care se întorc acasă singuri, „cu cheia la gît”, cum se spune. Da, aşa e, acest lucru nu e simplu şi costă. Nu e simplu, dar trebuie făcut. Nu se face rapid, dar tot trebuie făcut. Dacă se începea un program naţional în 1990–1992, problema ar fi fost între timp rezolvată sau s-ar fi apropiat măcar de finalizare. În locul unui asemenea plan naţional, auzim periodic bocete, ca şi cum bocetul în public rezolvă problemele. Auzim critici de la diverşi politicieni care, ştiţi deja, se pricep la toate, inclusiv la problemele educaţiei.

Procesul – lent, desigur – de dublare a spaţiilor de învăţămînt nu va conduce la dublarea numărului de profesori, ar putea solicita, cel mult, un număr mai mare de educatori. Dacă ţinem seama de masa imensă de inspectori, care nu fac altceva decît să învîrtă hîrtii statistice, am şi găsit soluţia implicită: desfiinţarea inspectoratelor şcolare. Ca să ai statistica situaţiei în sistemul educaţional şi să transmiţi în teren indicaţiile preţioase al dlui/dnei ministru sînt suficiente 2-3 persoane la prefecturi şi un sistem informatic naţional care, deja, nu mai costă mare lucru şi care, oricum, trebuie implementat cît de repede se poate. Aici, lucrurile nu stau chiar aşa de rău. Inspectorii şcolari sînt şi ei profesori, iar menirea lor este să predea în şcoli şi în facultăţi, nu să învîrtă hîrtii.

Problema nr. 2: sistemul de notare

Teoretic (dar numai teoretic) situaţia este următoarea: notele de la 1 la 4 sînt de picare; de la 5 la 10 sînt de promovare, adică un sistem dur, nazist aproape: 4/6. În fapt, situaţia este cu totul alta: în şcoli, nimeni nu dă note de la 1 la 3, dacă dă, dă pe alte criterii decît ştiinţa elevului (a suflat, a copiat, a fost obraznic sau, pur şi simplu, profu’ are ceva cu elevul – din păcate, nu sînt cazuri chiar aşa de rare). Durul sistem pe 10 niveluri se transformă, în realitate, pe un sistem incoerent pe 7 niveluri, în care cele 4 niveluri de non-promovare se transformă într-un singur nivel, nota 4. Durul sistem 4/6 s-a transformat într-un sistem 1/6. Nu este un simplu detaliu matematic, această deformare a sistemului are implicaţii asupra întregului sistem şi, cel mai grav, asupra sistemului axiologic naţional. Două generaţii au trăit în acest sistem deformat şi a treia generaţie se pregăteşte să-l ducă mai departe. Trebuie pus stop acestei situaţii şi încă rapid.

Ştim de ce s-a ajuns aici. Imediat după război, profesorii – obişnuiţi cu sistemul „burghezo-moşieresc” dur – au continuat să-l aplice şi sub comunişti. Urmarea? Profesorii exigenţi au fost chemaţi la biroul de partid (faimosul B.O.B. – biroul organizaţiei de bază) şi admonestaţi: „tovarăşu’/tovarăşa X, aveţi cam mulţi corigenţi şi repetenţi, de ce nu reuşiţi să ridicaţi nivelul clasei, în conformitate cu învăţăturile tovarăşului Stalin şi ale Partidului Muncitoresc Român?” Ce să facă săracul profesor? S-a conformat, nu a mai dat note de la 1 la 3 şi a rezolvat disputa cu partidul. Anii au trecut, tov. Stalin s-a dus, s-a dus şi tancul sovietic, s-a dus chiar şi comunismul ideologic, dar sistemul a rămas.

În mandatul C.D.R. 1997–2000, fostul ministru de atunci, Andrei Marga, a început reforma sistemului şi primul lucru care l-a făcut a fost desfiinţarea sistemului de notare pe 10 niveluri la clasele primare, I–IV. Cîte reacţii negative a avut, cît s-au lamentat învăţătorii că se duce de rîpă învăţămîntul dacă nu mai dau note, că nu se mai stimulează elevii… Clişee. Andrei Marga a avut o mare problemă, motiv pentru care reformele sale, cîte a apucat să facă (a fost, de altfel, singura perioadă post-decembristă cînd s-au făcut reforme în învăţămîntul românesc) au fost primite cu ostilitate: era antipatizat de profesori. Nu ştia să comunice, părea arogant (deşi nu este, în realitate, cel puţin aşa îl cunosc eu). O reformă nu se face să se facă, se face cu oameni, pentru oameni şi prin oameni. Învăţătorii nu au aderat la reforma sa, au respins-o. Între timp, s-au liniştit, dar percepţia privind mandatul său nu s-a îmbunătăţit, este ţinut minte ca un ministru rău. Şi nu a fost deloc aşa.

Multora li se pare că deformarea sistemului de notare, de la un sistem 4/6 la unul 1/6 este ceva neimportant. De fapt, este un detaliu CRUCIAL în înţelegerea întregii problematici majore a învăţămîntului românesc. Reţineţi că nu există nici norme clare de aplicare a sistemului de notare, respectiv cînd trebuie să dai nota 1 şi cînd nota 10; cum faci, ca profesor, diferenţierea între nota 9 şi 10 sau între nota 9 şi nota 8; dar între 4 şi 5 – prag esenţial, doar e vorba de viaţa elevului, nu? sau asta nu e importantă? De la acest haos generalizat se „inspiră” şi haosul din sistemul naţional de promovare, birocratizat şi totalmente desprins de realitate. Nu are importanţă valoarea în sine, au importanţă relaţiile. Se ştie foarte bine că realizările unui om au doar o vagă legătură cu notele din şcoală, au fost creatori de excepţie în diverse domenii care, în şcoală, au fost mediocri chiar în domeniul unde ulterior au excelat. De asemenea, se ştie foarte bine că, la facultăţile unde se face admiterea prin „selecţie de dosare” (de exemplu la multe secţii ale facultăţii unde predau), evaluarea cu care vine elevul din liceul absolvit este cu totul orientativă, de exemplu un elev care are media 9.50 la liceul X poate fi, la rigoare, (mult) mai slab decît un alt elev care are media 7.80 la liceul Y. Altă deformare a unui sistem deja deformat.

Ce este de făcut? Norme de utilizare a sistemului actual de notare? Răspunsul meu este simplu: dacă aceste norme nu s-au elaborat timp de 50 de ani se vor elabora cumva acum? Îi vom putea obişnui pe profesorii care, ani de zile, au dat note de la 4 la 10 să le dea de la 1 la 10? Şi cu ce inimă vor da ei notele 1, 2, 3… există elevi chiar aşa de slabi, încît să merite 1, 2, 3… adică sînt irecuperabili, nu vor putea termina şcoala? Eu cred că soluţia este una singură: implementarea unui sistem de notare pe 5 niveluri, iar în învăţămîntul superior pe 4 niveluri. Este suficient. Este simplu. Este clar. Este eficient. Îl practică multe ţări.

Un asemenea sistem admite că notele nu determină soarta viitoare a copilului. Admite că viaţa va alege, nu profesorul. Admite că lumea are şi alte frumuseţi decît să pui numere în dreptul unui copil. Admite că un sistem de notare nu este un ciocan care taie capete, ci dă o indicaţie despre un anume nivel al copilului la un moment dat. Sigur, trecerea la un asemenea sistem de notare, mai simplu şi mai clar, nu rezolvă automat toate problemele legate de evaluare, de notare. Trebuie, odată cu implementarea unui asemenea sistem, precizat în termeni simpli şi clari ce criterii de evaluare trebuie folosite. Asta nu e greu, 2-3 pagini sînt suficiente, nu trebuie poliloghii fără conţinut, care atîrnă mult la kilogram şi zero la conţinut.

Problema #3: cine face reforma?

Am văzut că reforma sistemului educaţional a avut reacţii adverse din însuşi interiorul sistemului. Îmi place să cred, totuşi, că o reformă a educaţiei poate fi implementată. Ca să faci acest lucru, avînd experienţa trecutului, trebuie să ai, înainte de toate, un plan de acţiune. Cine îl va face? Teoretic, ministerul, ministrul cu echipa lui. În practică, asta înseamnă un grup de birocraţi în care ministrul, de regulă, este o marionetă a sistemului. Aşa a fost aproape totdeauna pînă acum. Birocraţii din instituţiile statului au un simţ extraordinar de autoapărare, de a-şi menţine funcţiile, de a învîrti hîrtii, de a-l convinge pe dl/dna ministru că nu e bine să faci reforme, că a aplica politica unui status quo te fereşte de erori. Aşa este. A nu face nimic este totdeauna sănătos în politică.

Eu nu cred, aşadar, că reforma poate pleca din structurile ministerului. Actualul ministru, tînăr, pare un om potrivit să facă reforma mult aşteptată. O va face? În general, sînt optimist, contextual sînt sceptic. Ca să o facă, ar trebui să aibă un grup de lucru din afara ministerului, să dialogheze cu profesorii, cu elevii, cu studenţii. În fond, reforma asta este pentru noi toţi. Este dispus să facă reforma? Dacă va fi şi dacă va avea succes în comunicare, guvernul, parlamentul, Cotrocenii, mass media îl vor susţine? Mi-e teamă că această reformă, chiar iniţiată cu succes şi argumentată bine, se va împotmoli la nivelul disputelor de partid sau de palate. Dar nu cred că se va ajunge acolo, pur şi simplu nu se va face nici o reformă. Ce poate fi mai confortabil decît să nu faci nimic?

Final

Evidenţa reformei din sistemul educaţional este similară cu evidenţa reformei din sistemul administrativ. Toată lumea este conştientă că reformele trebuie făcute, nimeni nu a făcut, de fapt, nimic. Se va urni ceva din loc, pînă la urmă?

Cititi primul articol despre acest subiect aici.

Despre autor: Sorin Paliga, doctor, lector, lingvist specializat în studiul comparativ al limbilor slave şi indoeuropene; a tradus din cehă, engleză, franceză, ocazional şi din alte limbi; membru al unor asociaţii de specialitate, membru al Uniunii Scriitorilor. http://www.unibuc.ro/prof/paliga_v_s/

 
 
54.211.249.219