Loading

“A fi sau a nu fi” masina de mana a doua

ianuarie 21st, 2008

Parerea mea e ca tarile din Uniunea Europeana au tot interesul sa isi ajute cetatenii sa traiasca mai bine, sa aiba masini mai bune, mai noi si mai putin poluante, deoarece aerul curat face bine la sanatate si se vinde pe sume colosale. Acest lucru este de admirat in competitia globala in care, odata cu ruperea de ‘tutela’ comunistilor orchestranti ai mostenirii ‘colhozoide’ a ‘geniului comunist’ Stalin, romanii au pasit timid si fara proiecte structurale sau strategii de piata menite sa scoata tara, macar in plan economic, din falimentul in care ne-a tarait, terorizandu-ne parintii infamul regim ‘de aur’ ceausist.
Noi, romanii, am face foarte bine pt noi si pt cei care ne indragesc si cu care inca mai avem excelente relatii diplomatice si economice, sa ne repozitionam imaginea in lume ca natiune, macar pt ca atata suferinta de milenii sa nu fie in zadar. Avem nenumarate succese si realizari in inventica, oameni de succes in lume in varii domenii si totusi nu avem lideri care sa ne garanteze, contra unui cost si a unui capital de incredere, desigur, traiul decent, securitatea intereselor si prosperitatea.
E o realitate intristator de tarzie in cursa globala, dar sper din toata inima ca oamenii care au initiat deja activitati economice benefice, demne de toata lauda si tot respectul vor gasi tot mai multi tineri si profesori care ‘sa puna umarul’ la construirea unei Romanii prospere, care sa dea produse si servicii de mare pret pe piata mondiala, know-how bine platit si planuri de stabilizare economico-sociala in zonele inflamate ale planetei.

Decernarea Premiului GDS pe anului 2007

ianuarie 21st, 2008

Va invitam miercuri 23 ianuarie, ora 17.00 la decernarea Premiului GDS pe anului 2007, politologului Vladimir Tismaneanu.
Premierea va fi urmata de dezbaterea \”Condamnarae comunismului. Pasii urmatori\”
Modereaza Radu Filipescu si Andrei Oisteanu.

Mariana Serdeliuc
Secretariat GDS
tel: 3141471
0723612913

Pentru o laicitate toleranta si concilianta

ianuarie 21st, 2008

„Secolul XXI va fi spiritual sau nu va mai fi.” Andrée Malraux

De acest citat malrauxian, celebru şi arhicunoscut, s-a servit preşedintele Nicolas Sarkozy pentru a-şi defini poziţia faţă de spiritualitatea religioasă contemporană, cu prilejul urărilor de Noul An, adresat autorităţilor religioase din Franţa. Fără a tăgădui principiul de laicitate, impus de Constituţie funcţiei prezidenţiale, Nicolas Sarcozy, a pledat pentru respectul tuturor convingerilor religioase si nicidecum în favoarea precumpănirii uneia sau alteia, incriminând conflictele puerile de ordin religios, capabile să împingă omenirea actuală în conflagraţii apocaliptice.
Criticat de agnostici şi de ateii înveteraţi, moştenitori ai doctrinelor revoluţionare troţchisto-marxisto-comuniste, preşedintele a ţinut să-şi clarifice atitudinea, fără să pună în cauză laicitatea: „Ştiu că sunt abundent acuzat pentru faptul că manifest interes pentru religie. Eu însă gândesc că îi putem respecta atât pe cei ce se duc la slujbă duminica, cât şi pe cei care preferă sălile bibliotecilor”
Din discursul său din 20 decembrie, când i s-a atribuit un titlu onorific la bazilica Saint-Jean de Latran, se pot reţine următoarele: „Ar fi de dorit ca o laicitate pozitivă” care „în timp ce veghează asupra libertăţii liberei cugetări, la dreptul de a crede sau de a nu crede, să nu considere că religiile constituie o primejdie ci, mai degrabă, un atu.”
Mai mult decât atât, în vizita sa la Ryad, în Arabia Saudită, el n-a ezitat să menţioneze apăsat existenţa unui Dumnezeu, „transcendent, prezent în inima şi gândul fiecărui om. Un Dumnezeu care nu aserveşte omul, ci care îl eliberează.”
Elementul religios face parte integrantă din civilizaţia Franţei asemeni moştenirii Epocii Luminilor sau a pactului republican, constituind veritabila sa identitate. Într-o republică liniştită şi fraternelă, visată de Francezi, convingerile religioase, filozofice sau morale, ar trebui să se înscrie în inimile tuturor, conferind respect celor care nu împart aceleaşi convingeri.

Pentru prima oară s-au găsit în jurul acestui preşedinte anti-tabu, reprezentanţii a cinci principale religii practicate în Franţa, catolicismul, iudaismul, ortodoxismul, islamismul şi budhismul, reuniune care a decurs într-o atmosferă numită de observatori „cool”. S-ar putea spune pe drept că, odată cu Nicolas Sarkozy, o nouă generaţie politică şi-a făcut apariţia în plină rezonanţă cu realitatea actuală. „Societatea post-modernă – spune pastorul Claude Baty – nu mai întreţine opoziţia dintre ştiinţă şi credinţă, fiecare îşi afirmă convingerile, Nicolas Sarkozy a înţeles aceasta foarte bine”.

Preşedintele Franţei, face să apară o nouă viziune a laicităţii, incompatibilă cu negarea trecutului şi lipsită de veleitatea de a izola Franţa de rădăcinile ei creştine.

Richard Andrew Hall despre istoria recenta a românilor, cu referire obstinata la Vladimir Tismaneanu si Tom Gallagher

ianuarie 21st, 2008

Într-un articol din ziarul Ziua, 27 oct. 2007, intitulat „Raportul Tismaneanu pus la zid de un analist CIA”, Richard Hall (PhD la Indiana University, 1997, angajat al CIA din septembrie 2000, analist politic pe probleme românesti, din octombrie 2000 pâna în aprilie 2001) discuta, în mod — de departe — preponderent, Raportul de condamnare a comunismului sub aspectul analizarii evenimentelor din decembrie 1989 (asupra carora se pare ca are mai multa expertiza si deci spera sa poata lovi — se va vedea mai jos de ce cred asta — mai tare). Si ajungea, printre altele, la concluzia ca autorul Raportului este un „zelot ideologic [care a trecut] de la marxism[ul] revizionist la ‘anti-comunism’”. Cel putin, acesta este titlul unui paragraf din articol (care poate sa nu-i apartina neaparat lui Richard Hall ci redactiei, dar cu certitudine este unul asumat de autor; ca doar nu i se poate pune în cârca ditamai analistului CIA un titlu cu care acesta sa fie în dezacord). O etichetare cu atât mai bizara — mai ales la un analist politic american — cu cât, în afara de câteva repere biografice incriminante, sa zicem, autorului Raportului i se fac exclusiv reprosuri de ordin general.

Ca R.H. are alergie la numele Tismaneanu (asociat ulterior cu Tom Gallagher) se poate lesne constata din alte texte ale analistului american si anume din termenii în care se refera acesta, tam–nisam, la cei doi:

„Sa mai observam ca alti semnatari de marca ai apelurilor lui Iliesiu (v. mai jos), nemasurat de orgoliosii [înfumuratii, stupizii — toate trei sensurile fiind adecvate termenului englezesc vain, folosit de R.H., pe al carui polisemantism acesta trebuie sa fi mizat, desigur, nu fara o secreta si... vain satisfactie interioara!] domni Vladimir Tismaneanu si Tom Gallagher au fost si continua sa fie amnezici în privinta uimitoarei permeabilitati si fluiditati a aliantelor politice de la începutul anilor ’90 — se cam potriveste cu[it messes with; to mess — si: a bramburi, a porcai!] descrierile lor simpliste ale epocii.” („Another month… another ‘appeal’”, 23 mai 2007, articol publicat pe blogul lui R.H.:)

Si pentru ca portretul celor doi sa fie înnegrit… iremediabil — spera R.H. —, acesta catalogheaza textele lor astfel:

„[P]asmuiri [fairy tale accounts] iluzorii [wishful thinking], panglossiene [de la Pangloss, un personaj din Candide, de Voltaire; desemneaza un optimism nejustificat], binare, în alb–negru ale unor Tismaneanu sau Gallagher, care plutesc cu aroganta pe deasupra detaliilor si a istoriei de parca ar pluti peste fel de fel de flecustete… dar în ultima instanta în detrimentul publicului lor si al întelegerii colective (‘You gotta be kidding me…’ 17 mai 2007, acelasi blog de mai sus).”

Cam sarcastic pentru un „analist CIA”, nu credeti?

Dar sa revenim la articolul lui R.H. din Ziua, citat mai sus:

„Sa luam un exemplu, la care Tismaneanu nu se refera în mod explicit (…) dar la care se gândeste [N.B. — R.H. stie pâna si ce gândeste Tismaneanu!], în mod evident — citatul deseori invocat din discursul sustinut de Ion Iliescu la TVR în data de 23 decembrie 1989, potrivit caruia teroristii ‘trag din toate pozitiile’. Oamenii se refera în mod frecvent la aceasta declaratie pentru a sugera ca, în mod intentionat, Iliescu, a încercat sa creeze un bau-bau, pentru a speria oamenii de pe strazi si ca a dorit sa zugraveasca un tablou cât mai sumbru. Transcrierile arata ca aceasta parere si aceste aduceri aminte sunt pur si simplu gresite (s. mea)”.

Realitatea este însa alta. Îmi amintesc perfect de respectiva afirmatie facuta de Ion Iliescu facuta la TVR — nu mai stiu daca exact pe 23 decembrie sau într-una din zilele urmatoare. Ceea ce ma face sa am serioase rezerve fata de impartialitatea americanului.

Într-un articol intitulat „Orwellian… positively orwellian: Prosecutor Voinea’s campaign to sanitize the Romanian Revolution of December 1989” Richard Andrew Hall îsi exprima parerea ca procurorul militar Dan Voinea se straduieste, adoptând tactica tergiversarii, sa „albeasca” Revolutia româna din decembrie 1989. Este, partial, si parerea mea. Nu însa si ca Dan Voinea îsi da silinta sa „albeasca” Revolutia ci ca face jocul Puterii de a amâna, daca se poate (si se pare ca are resurse nelimitate în acest sens), la calendele grecesti elucidarea „misterelor” Revolutiei. Mistere care se reduc, practic, la unul singur: cele 1100 de victime — de ce, de catre cine, în urma caror comenzi si în folosul cui au fost ucise acele persoane (daca a existat un interes în acest sens)?

Din acelasi studiu al lui Richard Hall reiese ca acesta este preocupat în detaliu de: calibrul gloantelor trase în timpul evenimentelor din decembrie ’89; de simulatoarele de tir automat; de combinezoanele negre ale USLA-silor; de sediile conspirative ale Securitatii; de declaratiile martorilor oculari, ale ziaristilor, a nenumarate persoane implicate, mai mult sau mai putin oficiale; de cele 40 de cadavre transportate de la Timisoara la Bucuresti pentru a fi incinerate (despre care nu e clar daca au fost ale unor manifestanti sau ale „fortelor speciale” din cadrul armatei — DIA); de „turistii” sovietici sositi în România în numar mare în zilele premergatoare evenimentelor din decembrie ’89. Si mai ales este „convins” de faptul ca „teroristii” (la care se refera invariabil zeflemitor) nu sunt inventia actualei Puteri, nu au existat în realitate, ci au fost/sunt în totalitate o lucratura a Securitatii.

Lui Richard Hall se pare însa ca detaliile „tehnice” pe care le trece în revista cu meticulozitate nu-i sunt de prea mare folos, întrucât principalele sale concluzii au la baza considerente de plauzibilitate. Vezi în acest sens citatul de mai sus, referitor la nepronuntarea de catre Ion Iliescu a celebrei fraze „Teroristii trag din toate pozitiile”. Precum si — înca si mai edificator — citatul ce urmeaza.

„Rates a dat urmatoarea explicatie consistenta pentru prostia continuta în argumentul ca Iliesiu se mobilizeaza ‘deoarece [daca] niciun „terorist” n-a fost trimis în judecata… înseamna ca [acestia] n-au existat’ [referire ironica, sub titlul ‘Luna, si apelul’ — Another month… another ‘appeal’ (v. articolul de pe blogul lui Richard Hall — la Apelul de anul trecut al lui Sorin Iliesiu, ‘pentru adevarul despre istoria recenta’ [apropo de desele apeluri ale lui Iliesiu pe diverse teme civice]:

‘În eventualitatea improbabila (sic!) ca regimul însusi ar fi înscenat într-adevar un mini-razboi, asa cum cred multi, atunci ar fi fost în interesul regimului sa fabrice raspunsuri cel putin la unele dintre numeroasele întrebari puse de presa si de opozitie, sa propuna un scenariu convenabil, sa trimita câtiva „teroristi” în judecata si sa încerce din toate puterile sa faca problema uitata. În loc de aceasta, tactica a fost evitarea aproape ostentativa a oricarui raspuns, deoarece interesul actualilor guvernanti este mai curând ca misterul sa fie tinut treaz decât elucidat. Sa fie oare, de fapt, aceasta tacere un fel de santaj, care sa tina anumite parti din armata si/sau Securitate la respect si cumva obediente? [Bingo! — exclama R.H. Într-adevar, Dle Rates, ati nimerit-o cu Securitatea].’”

De ce însa ar fi Puterea interesata „sa tina treaz misterul”, asta Nestor Rates nu ne explica. Lucru de care R.H. ia nota pur si simplu, cu satisfactie. Cu alte cuvinte, este perfect de acord.

În legatura cu cele spuse de Nestor Rates si cu care R.H. este de acord, ramâne deschisa întrebarea: cine pe cine santajeaza? Fiindca, s-o recunoastem, la fel de bine Puterea poate sa fie aceea care sa aiba interesul sa tina dosarele la popreala. Nu? Daca Iliescu si acolitii sai au provocat victimele Revolutiei pentru a-si da „legitimitate” în calitate de noi guvernanti, si Securitatea (prezenta si astazi — prin persoane si prin grupuri influente de interese — în structurile Puterii, asa cum însusi R.H. afirma) sau alta structura redutabila detine probe în acest sens, atunci Puterea (si nu Securitatea) ar avea tot interesul sa taraganeze procesul Revolutiei. Asta, daca e sa adoptam „stilul” lui R.H. si sa speculam în termeni de probabilitate.

R.H. are „convingerea” ca toate fantomele Revolutiei din România (pe care, cu un dispret suveran o asemuieste cu Yoknapatawpha County, plasmuirea lui Faulkner — „as apt a metaphor for Romania as there ever was”) au fost fabricate de Securitate, eventual împreuna cu Militia. Si respinge categoric orice implicare a Armatei. Si a Puterii nou-instalate. De parca ghicitoarea noastra cheie în ziua de azi ar fi: ghici care dintre cele trei structuri represive din fostul regim comunist a orchestrat „mini-razboiul” din decembrie! Într-un stat profund nedemocratic cum a fost România comunista, toate cele trei structuri militarizate, Securitatea, Militia si Armata existau, în mod fundamental, pentru a mentine dictatura. Si, ca atare, întrebarea cheie nu este: care dintre cele trei foste structuri este responsabila — sau mai responsabila — de victimele din decembrie ’89, ci: cine a ucis?

R.H. incrimineaza Securitatea din considerente de plauzibilitate. Dar din considerente de plauzibilitate se pot afirma multe. Sa ne amintim ca, în mod aparent bizar, aproape toate partidele comuniste au aparut în Europa în anul de gratie 1921. Adica exact în momentul în care Rusia Sovietica, adepta declarata a revolutiei socialiste mondiale, si-a consolidat puterea prin lichidarea interventiilor straine. Si a putut astfel sa se concentreze asupra idealurilor ei internationaliste, înainte chiar de a fi rezolvat problema supravietuirii propriului popor. Cum se explica simultaneitatea crearii partidelor comuniste? Cine a intervenit?… Mânastire-ntr-un picior, ghici ciuperca ce-i!

Oare nu într-un mod la fel de bizar (si la fel de aparent bizar), majoritatea regimurilor comuniste din Europa au cazut aproape simultan în 1989?… Într-o emisiune a postului de radio Europa Libera, difuzata dupa caderea regimului comunist din Germania Democrata si înaintea de caderea lui Ceausescu, se vorbea, într-un limbaj delicios de colorat (textul i-a apartinut probabil lui Emil Hurezeanu), de faptul ca Mihail Gorbaciov i-a dat lui Erich Honecker talpile schiurilor cu ceara, înlesnindu-i astfel mai grabnica iesire din scena. Sa nu fi încercat oare Mihai Gorbaciov sa-i dea si lui Ceausescu talpile schiurilor cu ceara? Ar trebui sa fim în cale-afara de vain (stupizi, înfumurati, orgoliosi!) sa n-o admitem! Ceea ce „analistul CIA” se pare ca o crede despre cititorii sai.

De ce arunca totul asupra Securitatii?… Toate nemerniciile „Revolutiei”, toate misterele, toate asasinatele… De ce considera R.H. ca „dihotomia neta a lui Dan Pavel în rau vs. bine si adevar vs. fals”, atunci când afirma ca „Iliescu si grupul sau au fost creierul acelor evenimente sângeroase (…), implicând ‘teroristi’ pe care nimeni nu i-a vazut trimisi în judecata”, „frizeaza o piesa a bunelor moravuri”. Si ca „[d]in nefericire, [aceasta] are prea putina asemanare cu realitatea si ca este deci profund gresita.” („The Securitate roots of a modern Romanian fairy tale: the press, the former Securitate, and the historiography of December 1989”)

Mda, ce altceva ar putea sa spuna un analist CIA despre evenimente care au avut loc în urma întâlnirii de taina dintre Mihail Gorbaciov si George Bush, pe 2-3 decembrie 1989, la Malta?

Umbland prin Washington dupa potcoave de cai morti

ianuarie 21st, 2008
vagonul CTC-303vagonul CTC-303

Washingtonul a renuntat la tramvaie prin anii saizeci, punand capat unei istorii care incepuse cu tramvaiele cu cai, cu o suta de ani inainte.

Vagonul din imagine este singurul inca prezent intre marginile Washingtonului. Nu-l cautati insa pe strazi: pe Capital Traction 303 o sa-l gasiti la National Museum of American History.

Exista si un muzeu al tramvaielor, National Capital Trolley Museum, intr-o suburbie a Washingtonului, in Maryland. Sunt acolo cateva vagoane; insa nici unul din ele nu a operat vreodata in Washington. Sunt vagoane aduse din Toronto si din Bruxelles, din cate stiu. Am fost odata acolo, am luat metroul pe linia rosie pana la Glenmont, apoi un autobuz. Mi-am cumparat de acolo un DVD: toate liniile de tramvai au fost filmate in ultimul lor an de existenta. Un avocat din New York, pasionat de tramvaie si de metrouri, a venit aproape in fiecare weekend in Washington cativa ani si a facut filmul.

In Dallas, in inima Texasului, exista un vagon de tramvai aidoma celui din imagine. L-am vazut cand am fost acolo acum un an, face curse gratuite si este plin de copii si de bunici. De fapt vagonul a operat cu mult timp in urma in Washington si a fost transferat la Dallas cand washingtonienii au abandonat tramvaiele.

Una din linii, numarul 20, m-a interesat in mod cu totul special: linia de tramvai de la Union Station mergand pana la Cabin John Bridge, in Maryland.

Traseul tramvaiului 20 urma Pennsylvania Avenue, trecand prin fata Casei Albe. Statia era exact intre casa de pe 1600 Pennsylvania Avenue si Lafayette Park (parcul in care se afla statuile presedintelui Jackson, marchizului de La Fayette, generalului Kosciuszko, baronului Von Steuben si contelui de Rochambeau – partcipanti toti la Razboiul american de Independenta). Peroanele statiei erau facute din lemn – erau luate inaintea parazilor militare si apoi asezate la loc. Acum numai traficul pietonal mai este permis pe acolo.

Vagoanele mergeau apoi mai departe pe Pennsylvania Avenue, inconjurand Washington Circle, catre Georgetown, unde linia continua pe strada M, apoi pe Wisconsin Avenue, strazile O si P, strada 36, apoi pe Prospect Street, iar de acolo linia mergea paralel cu Potomacul si cu MacArthur Boulevard, pana hat departe la podul Cabin John, acolo unde pe vremuri isi facuse salas un pirat. Cel putin asa umbla vorba.

In interiorul Washingtonului tramvaiele foloseau asa numitul sistem conduit, cu o sina de alimentare electrica intre cele doua sine pe care se misca rotile. Inca se pot vedea pe strazile O si P bucati de linie, cu sina de alimentare in mijloc. In exteriorul Washingtonului vagonul folosea pentru alimentarea electrica reteaua aeriana. Schimbarea de pe conduit pe aerian se facea la statia de la Universitatea Georgetown.

Am incercat sa descopar ce a mai ramas din linia de tramvai, si in acest fel am ajuns sa explorez cartierul Palisadelor si apoi toata valea Potomacului pana la Cabin John Bridge. O sa revin cu povestea.

Ardei umpluti – italienesti

ianuarie 21st, 2008

Bucatar: Sergiu Iunian

… Ardeii umpluti italienesti confera acel gust mediteranean, pe care nu-l poti intalni decat in pasiunea debordanta a unui tanar bucatar, rapit de calmul inocent al unui val din Mediterana.

Un vis, o incercare gastronomica, ce te va purta spre o noua vacanta de neuitat: “Déjà vu”.

Ingrediente (6 portii)

7 ardei grasi medii
250 g sardine in ulei
120g capere mici
250 g ceapa alba
10 rondele fennel
6 linguri ulei de masline extra virgin
2 oua
600 g carne vita toccata
½ leg. Patrunjel verde
½ leg. Cimbrisor de camp
½ marar verde
2 linguri sos Worchestershire
1 lingura sos soia
100 ml vin alb demisec
2 lingurite boia dulce
400 ml supa baza vita
2 foi dafin
sare, piper dupa gust

Se aleg 6 ardei grasi, frumosi, se spala cu apa rece si se tempereaza delicat, pentru a nu-si pierde luciul natural. Se aseaza intr-o forma speciala si se coc in cuptorul incins in prealabil(180C ), la foc domol, circa 10 min, pentru a nu-si modifica structura prin inmuiere.

Se scot din cuptor, se tempereaza, dupa care se taie sfertul superior al fiecaruia in chip de capacel. Se indeparteaza cu grija semintele, care ar putea fi iuti.

Sardelele si caperele se scurg de sucul propriu.

Se toaca sardelele cu delicatete, dupa care se amesteca cu 1/2 din cantitatea de capere.
100 g de ceapa se toaca fin si se calesc in 2 linguri ulei de masline.Cand ceapa a devenit transparenta se adauga patrunjelul verde tocat si se mai lasa preparatul la foc mic pana cand aromele se intrepatrund.

Se amesteca sardelele, caperele, carnea tocata, ouale – albus si galbenus, sosul format, sare, piper, o lingura de sos Worchestershire .Cu aceasta savuroasa compozitie se vor umple ardeii. Se aseaza capacelele, care vor fi presate putin pentru aderenta. In forma speciala se vor aseza de preferinta cu capacelul in sus .

Restul de ceapa se taie fasii uniforme, cel de-al 7-lea ardei gras se taie cubulete si se calesc impreuna in 4 linguri de ulei de masline, pana cand vor deveni transparente si usor aurii.

Se pudreaza delicat cu boia dulce si se stinge cu vin alb demisec, dupa care se flambeaza la foc puternic.Cand vinul s-a evaporat se adauga sare, piper, supa baza de vita, cimbrisor de camp, marar verde si se modereaza gustul. Apoi se adauga rondelele de fenel (fiindca fierte timp indelungat isi pierd aroma). Cu putin inainte de finalizare se adauga sosul de soia. Supa obtinuta se aseaza peste ardeii umpluti si se dau la cuptor pentru o jumatate de ceas.

Cu 10 minute inainte de finalizarea preparatului se rade un strat subtire de cascaval, obtinand astfel gratinarea ardeilor .

Cea mai buna companie pentru ardeii umpluti italienesti este sosul rece de smantana si capere: 150 g grame smantana clasica, 150 g de capere, marar verde, piper mozaic.Prin amestecarea ingredientelor se obtine un delicat sos rece de smantana care asigura calitati gustative deosebite preparatului obtinut

Sfatul bucatarului: De preferinta se recomanda servirea acestui preparat cu muguri verzi de busuioc in compania unui pahar de vin rosu demisec

“Declaraţie de război” – fragmente – (LVIII)

ianuarie 21st, 2008

Am participat în timpul iernii şi al primăverii anului 1990 la toate adunările organizate de P.N.Ţ., dar nu am vrut să mă înscriu în partid. Din păcate numărul de participanţi la mitingurile şi adunările organizate era foarte redus. Din populaţia de peste un sfert de milion de locuitori ai Braşovului abia se strângeau câteva zeci.
În martie, un miting al opoziţiei era cât pe ce să se transforme în manifestaţie naţionalistă. Împreună cu câţiva din liderii locali ai P.N.Ţ. am reuşit, în cele din urmă, cu mare greutate, să-i convingem pe participanţi să renunţe la scandarea lozincilor naţionaliste, antimaghiare.
Evenimentul zilei era conflictul etnic de la Târgu Mureş. Cu câteva zile în urmă doi membri din conducerea naţională a P.N.Ţ. apăruseră la televiziune şi, pentru a câştiga capital electoral, afirmaseră că P.N.Ţ. susţine Vatra Românească în conflictul de la Târgu Mureş.
Ulterior s-a aflat că Vatra Românească, pretinsă asociaţie culturală a românilor, era de fapt un instrument docil al puterii fiind formată în mare parte din foşti ofiţeri de securitate. Puterea înfiinţase Vatra Românească cu scopul de a activa şi exploata instinctele naţionalist-şovine ale alegătorilor de naţionalitate română în propriul interes.
P.N.Ţ. s-a aliat ulterior cu U.D.M.R., adversarul din martie al Vetrei Româneşti, dar nu şi-a cerut în mod public scuze pentru atitudinea adoptată în timpul conflictului.
În jurul zilei de 1 mai 1990 conducerea Uniunii sindicale din Universitate a organizat împreună cu P.N.Ţ. şi Sindicatul 15 noiembrie un miting mai important pentru susţinerea Proclamaţiei de la Timişoara. Mitingul fusese aprobat de Poliţie.
Cu câteva zile înainte am multiplicat afişe care chemau populaţia Braşovului să participe la miting. Împreună cu Ciucă am colindat străzile din centrul Braşovului lipind afişe. Foarte mulţi trecători ne ironizau. Un om prost îmbrăcat şi mirosind a băutură ne-a întrebat pe un ton agresiv:
— Ce se dă acolo? Daţi dolari?
— Nu. Se dă minte, — i-am răspuns.
Marea majoritate a afişelor a fost distrusă imediat. Lipeam un afiş şi vedeam cum cel lipit anterior la o distanţă de câţiva zeci de metri era rupt cu furie.
La acest miting, cel mai mare organizat de opoziţie la Braşov înaintea alegerilor, nu cred că au participat mai mult de 2000 de oameni.
La astfel de mitinguri apar o droaie de oameni care cer să fie lăsaţi să vorbească la microfon. Chiar dacă nu sunt capabili să transmită un mesaj coerent, vor să vorbească şi se supără dacă nu sunt lăsaţi. Libertatea cuvântului primează faţă de libertatea gândirii, psihoză dezlănţuită de Revoluţia Franceză şi amplificată de comunism, căci dacă oamenii sunt egali înseamnă că nu există proşti şi deştepţi, deci toţi au dreptul să urce la tribună.
Un astfel de om a reuşit să ajungă la microfon. Stătea pe podium şi cu mâinile ridicate în sus saluta mulţimea, aidoma unui boxer învingător ce salută din ring, cu braţele ridicate, spectatorii. Era fericit că e deasupra masei de oameni şi că reprezintă centrul atenţiei.
— Sunt cu voi! Am participat la Revoluţia din 22 decembrie. Sunt cu voi! Trăiască Revoluţia… Am fost prezent la primărie atunci când tabloul lui Ceauşescu a fost dat jos. Sunt cu voi! Sunt cu voi!
Abia am reuşit să-l convingem să coboare de pe podium pentru a-i lăsa şi pe alţii să vorbească.
Remarcând că sunt unul din organizatori, un omuleţ brunet se proţăpeşte în faţa mea şi începe să gesticuleze:
— Domnu’, domnu’, eu am venit de la Bucureşti, din Piaţa Universităţii. Am adus „Imnul golanilor”…
Privindu-mă în ochi, cu o privire fixă, începe să cânte mişcându-se sacadat în ritmul cântecului:
„… Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă
Până nu ne dobândim, libertatea noastră!”…
Auzeam „Imnul golanilor” pentru prima dată şi m-a şocat faptul că melodia refrenului era identică, iar textul acestuia foarte asemănător cu un cântec de beţie:
„… Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă
Până nu ne îmbătăm şi cădem sub masă!…
Nici unul din intelectualii prezenţi în Piaţa Universităţii nu a sesizat această asemănare? Oare nu există? Oare sunt nebun dacă susţin, dacă sunt convins că această asemănare există?
Mie nu mi-a plăcut atmosfera din Piaţa Universităţii! Prea era triumfalistă! Aducea a Cenaclul Flacăra. Până la urmă a trebuit să-l lăsăm pe delegatul venit din Piaţa Universităţii să-şi facă numărul la microfon.
Toţi vorbitorii şl-au exprimat convingerea că zilele comunismului sunt numărate, susţinând că opoziţia va câştiga alegerile.
Eu am fost, ca de obicei, de altă părere:
— E foarte frumos ceea ce s-a afirmat până acum de la această tribună, dar eu cred că, din păcate, nu e şi realist. Nu cred că opoziţia va câştiga alegerile.
Pericolul tancului sovietic a trecut, dar comunismul intern e aici. Urmele comunismului impus cu forţa — pe un teren favorabil poate — nu se vor şterge uşor. Ce a însemnat acest comunism?
Mircea Eliade afirma: „Comunismul este ultimul stadiu al delirului!”
În practică, ce însemnă comunismul? Ce au însemnat cei 45 de ani de comunism pentru poporul român? Au însemnat triumful minciunii asupra adevărului, triumful laşităţii asupra demnităţii, al urii asupra iubirii, al prostiei asupra raţiunii, al gândirii superficiale asupra gândirii profunde, al lenei asupra hărniciei, al resemnării asupra credinţei.
O Societate guvernată de minciună şi lene nu poate progresa. A început regresul economic, am cunoscut lipsuri şi foamete. Comunismul a fost impus cu tancul, dar pentru a se menţine, a pervertit biserica, a falsificat istoria, a distrus cultura şi şcoala.
A fabricat o şcoală nouă, o cultură nouă, o istorie nouă, o artă nouă pentru ca în final să rezulte un om nou.
Cine a format acest om nou?
Preoţi care în loc să desluşească poporului cuvântul lui Dumnezeu, seamănă în sufletele oamenilor resemnarea.
Dascăli care îşi mint elevii pentru a-şi menţine salariul, dascăli de toate gradele, de la educatoarea copiilor din grădiniţă până la profesori universitari.
Medici care lasă bolnavii să moară pe paturile spitalelor.
Părinţi care îşi îndeamnă copiii să mintă pentru a trăi mai bine, părinţi care ascund copiilor adevărul despre istorie pentru ca aceştia să nu aibă dureri de cap.
Care a fost rezultatul: omul nou, un om slab fără nici un Dumnezeu.
Comunismul a însemnat cufundarea unui popor, care şi aşa nu a fost prea luminat, în beznă, în minciună. Va fi foarte greu de ieşit. Sunt convins că opoziţia va pierde alegerile, dar asta nu e grav. Important e ca după aceste alegeri să mai fie posibilă organizarea unui miting ca acesta. Cât timp acest lucru va fi posibil putem spera în viitor.
În încheiere vreau să adresez un apel oamenilor care în curând vor vota, oamenilor care azi nu sunt aici. Nu ştiu dacă vor înţelege acest apel.

Apel
Oameni, pâinea, salamul, căldura, salariile întregi, sâmbetele libere nu vi le-a dat F.S.N.-ul, domnii Roman şi Iliescu. Acestea erau drepturile voastre, drepturi suprimate de comunism. Le-aţi redobândit prin sacrificiul tinerilor care au sfidat cu mâinile goale gloanţele comuniştilor din 16.12 până la fuga lui Ceauşescu în 22.12. Căutaţi să înţelegeţi că viitorul ţării depinde de voi, că trebuie să ne dobândim demnitatea şi să renunţăm la minciună.
Jos comunismul!!
La încheierea mitingului s-a hotărât că un grup să stea de veghe în Piaţa Sfatului până la alegeri.
Peste două zile un grup masiv de simpatizanţi ai Puterii, câteva mii de muncitori fanatizaţi au invadat piaţa, scandând lozinci:
— „21, 22 Iliescu a fost cu noi!”
— „Nu ne vindem ţara!”
— „Iliescu nu e comunist, Dumnezeu ni l-a trimis!”
Aceştia i-au agresat pe cei din grupul de veghe, au distrus staţia de amplificare şi afişele. La Braşov veghea ce avea ca model veghea din Piaţa Universităţii şi care ar fi trebuit să contribuie la sensibilizarea opiniei publice, s-a încheiat cu mult înainte de 20 mai.
Alegerile din 20 mai au fost câştigate zdrobitor de foştii comunişti.
La începutul lui iunie Micky mi-a spus că ea pleacă în Germania, chiar şi fără mine. Se considerase tot timpul nemţoaică, mama ei fusese nemţoaică, făcuse şcoala şi liceul german. Era hotărâtă să părăsească cât mai repede România.
În zilele de 14 şi 15 iunie mii de mineri chemaţi practic fără motiv la Bucureşti de preşedintele Iliescu, doar pentru a face o demonstraţie de forţă, au devastat Universitatea. Minerii s-au războit cu aparatura de laborator şi i-au luat la bătaie pe studenţii găsiţi în clădirile Universităţii.

Patologia imaginatiei, autor Jean Claude Larchet

ianuarie 21st, 2008

Imaginatia este una dintre facultatile de cunoastere ale omului, una dintre cele mai elementare. Functia ei fireasca este de a-i permite omului reprezentarea lucrurilor sensibile asa cum sunt ele. Ea este deci direct legata de simtire si de cele care cad sub simturi. Ea transforma senzatiile in imagini si ii permite omului sa aiba, sub forma unei imagini, o reprezentare a ceea ce percepe. Ii permite, de asemenea, in legatura cu memoria, sa-si reprezinte amintirile ramase in urma celor percepute.

Imaginatia este, pe de o parte, aceasta facultate a omului de a transforma perceptiile in imagini corespunzatoare si de a le reproduce, atunci cand memoria le-a pastrat si, pe de alta parte, ea este si capacitatea de a produce, prin combinarea mai multor imagini astfel obtinute, luate in intregime sau numai in parte, imagini cu totul noi.

Imaginatia este astfel capabila sa capete trei forme: cea a unei imaginatii producatoare de imagini, a unei imaginatii reproductive si a unei imaginatii creatoare, fiecare dintre ele bazandu-se pe cea precedenta. Sub cele doua ultime forme, in conditiile particulare ale somnului, ea produce visele. In starea primordiala a omului, imaginatia sa era exclusiv legata de reprezentarea creaturilor existente. Facultate indispensabila in cadrul relatiilor sale necesare cu acestea, ea nu constituia la inceput un obstacol in relatia omului cu Dumnezeu si nu-l indeparta in nici un chip de El Caci omul fiind pe atunci nepatimitor, in starea in care fusese creat, el nu cunostea \”inchipuirea necuviincioasa\”, care \”se opune… lucrarii unitare si neinselatoare a mintii\”; imaginile produse de el ramaneau \”simple\”, adica nu erau legate de nici o patima, asa incat nu trezeau nici o patima si nici nu erau starnite de ele. Astfel, imaginile isi aveau rostul lor in cadrul contemplarii naturale, transparente la logoi (sau ratiunile duhovnicesti) fapturilor si la energiile dumnezeiesti, percepute in chip nemijlocit si contemplate de mintea lui Adam in reprezentarea creaturilor, si care ii slujeau pentru a-L slavi pe Dumnezeu in creatia Sa si pentru ca s-o uneasca pe aceasta cu El, potrivit proniei Sale. in starea sa originara, omul dispunea de o \”inchipuire cuviincioasa\”, intorcand spre bine miscarile acesteia, atunci cand folosea imaginile nascute din vederea fapturilor pentru a se inalta pe sine si a le inalta si pe ele la Creatorul lor.

Din aceasta \”inchipuire cuviincioasa\” izvorau, in somnul sau, \”visurile curate\”. Omul fiind nepatimitor, aceste vise se caracterizau prin curatia lor, fiind constituite din imagini sau din combinatii de imagini \”simple\”, care-i vadeau sanatatea sufletului, cum spune Sfantul Maxim: \”Cand sufletul incepe sa-si simta sanatatea proprie, incepe sa vada si nalucirile din visuri ca pe niste lucruri simple, care nu-l mai tulbura\”. In cadrul contemplarii naturale, aceste vise primeau si forma vederilor, ansambluri de imagini stabile, net structurate si ordonate, insuflate de Dumnezeu, cu un inteles duhovnicesc limpede si care, prin caracterul lor simbolic, il inaltau pe om, chiar in somn, la Dumnezeu. Ceea ce spune Sfantul Maxim despre vise, Sfantul Diadoh al Foticeei spune despre asemenea vederi, anume ca sunt dovezi de sanatate a sufletului: \”Vederile din vis care sunt trimise sufletului de iubirea lui Dumnezeu sunt marturiile neinselatoare ale unui suflet sanatos\”.

Daca imaginatia isi afla locul in cadrul contemplarii naturale, cand este vorba despre cunoasterea directa a lui Dumnezeu, ea trebuie inlaturata cu totul, caci Dumnezeu este transcendent oricarei fapturi, deci oricarei intelegeri, oricarei gandiri si a fortiori oricarei reprezentari sub forma de imagine sau chip. \”S-a spus ca nu poate exista nici o inchipuire despre Dumnezeu. Caci Dumnezeu este pururea mai inalt decat toate si dincolo de orice cugetare\”, spune scoliastul Sfantului Dionisie Areopagitul.

Cresterea duhovniceasca a omului implica deci depasirea chiar a acestei imaginatii bune, o data cu depasirea lumii sensibile. Atitudinea primului om fata de imaginatie era cea descrisa de Sfintii Calist si Ignatie Xanthopol, atunci cand vorbesc despre cei care, reinnoiti in Hristos, au redobandit starea initiala a umanitatii si inainteaza pe aceeasi cale pe care trebuia sa mearga Adam spre desavarsirea care i-a fost menita omului de Dumnezeu, la creatie: \”Cei care au inaintat cu timpul, resping si alunga in intregime inchipuirea necuviincioasa, impreuna cu cea cuviincioasa, prefacand-o si topind-o in cenusa, ca ceara ce se topeste de fata focului (Ps. 67, 2), prin rugaciunea curata si prin golirea si dezbracarea mintii de toate ‘chipurile, datorita predarii ei in stare simpla lui Dumnezeu sau, daca voiesti, datorita primirii Lui si unirii simple si fara chip cu El\”. Unirea cu Dumnezeu in contemplare nu este posibila, dupa cum vom vedea ulterior, decat in rugaciunea curata, acea rugaciune care implica, pe de o parte, nepatimirea, iar pe de alta, absenta oricarei reprezentari, de orice natura, a oricarui gand si, in primul rand, a imaginatiei, legate nu numai de lucrurile sensibile si/sau lumesti, ci chiar de Dumnezeu insusi. La acest nivel al contemplarii, imaginatia inceteaza si in timpul somnului. Omul se afla in permanenta strans unit cu Dumnezeu si chiar in somn sufletul lui vegheaza. Vederile sunt inlocuite cu descoperiri dumnezeiesti. \”Cel ce e luminat de Duhul Sfant fie ca privegheaza, fie ca doarme, priveste cu trezvie si cu intelegere, bunatatile acelea \”pe care ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit\” (l Cor. 2, 9), la care doresc si ingerii sa priveasca (l Pt. l, 12)\”, scrie Sfantul Simeon Noul Teolog Dar aceste descoperiri dumnezeiesti nu mai sunt constituite din imagini si nu mai pun in lucrare imaginatia, ci sunt produse in mintea omului deplin induhovnicit de Duhul insusi, si de aceea \”ele nici n-ar trebui sa se mai numeasca vise, ci cu adevarat vederi si descoperiri\”.

Prin pacatul stramosesc, imaginatia devine pentru om un mijloc de separare de Dumnezeu. Omul incepe de-acum sa-si umple mintea, golita de Dumnezeu, cu produsele imaginatiei sale. Lucrul acesta este adevarat mai ales in cazul imaginatiei creatoare. Nu putem decat sa reamintim aici explicatia data de Sfantul Atanasie cel Mare, potrivit careia sufletul, neputand ramane nemiscat si fara sa aiba ceva spre care sa se indrepte, dupa ce s-a indepartat de Dumnezeu, catre Care il purta initial firea sa, a inceput sa-si imagineze obiecte pentru nazuintele sale: \”Firea nu se mai misca pe calea virtutii, nici ca sa vada pe Dumnezeu, ci, gandind la cele ce nu sunt, preface ceea ce e in puterea ei, folosindu-se rau de aceasta pentru poftele pe care le-a nascocit …)\”, \”raul nu este de la Dumnezeu, nici n-a fost in Dumnezeu, nici n-a fost de la inceput, nici nu exista vreo substanta a lui, ci oamenii, respingand gandul binelui, au inceput sa gandeasca si sa-si nascoceasca cele ce nu sunt (…) sufletul oamenilor, inchi-zandu-si ochii prin care poate vedea pe Dumnezeu, si-a nascocit cele rele, in care se misca si nu stie ca nu face nimic, desi i se pare ca face ceva. Caci da un chip celor ce nu sunt si ceea ce s-a savarsit nu ramane cum s-a savarsit, ci, precum s-a stricat asa si apare. Pentru ca sufletul a fost facut ca sa-L vada pe Dumnezeu si sa fie luminat de El. Dar in locul lui Dumnezeu el a cautat cele stricacioase si intunericul\”.

Cazand din cunoasterea lumii spirituale, omul isi construieste prin inteligenta si imaginatia sa o lume fantasmatica, de care se alipeste cu atat mai mult cu cat ea corespunde dorintelor si patimilor care l-au cuprins. Astfel, omul cazut se instraineaza intr-o lume ireala, si \”nimic din ceea ce se vede nu vedem asa cum este, ci, potrivit inchipuirilor noastre mincinoase, luam unele lucruri drept altele, asa amagind lumea pe cei care o iubesc fara nici o grija, prin chipurile si infatisarile ei cu totul inselatoare\”.

Dar mintea omului cazut, din care a fost scos Dumnezeu, mai este plina si de imaginile din lumea sensibila, pe care i le reprezinta imaginatia legata de memorie. Alipit in chip patimas de lumea sensibila, o lume inchisa in ea insasi, care nu i-L mai descopera pe Creatorul ei, omul ii cade cu totul prada. Imaginile pe care le are din aceasta lume, in urma perceptiei sau a amintirilor, nu mai sunt cele pe care le avea Adam inainte de cadere, adica transparente pentru energiile dumnezeiesti, nu mai sunt prilejuri de neincetata aducere-aminte de Dumnezeu, nu-l mai inalta spre El, ci sunt cu totul si cu totul opace, instrainat printre obiectele reduse la dimensiunile lor materiale, mintea sa este fara incetare populata si bantuita de multimea gandurilor legate de ele si de imaginile lor. Iar aceasta se intampla nu numai atunci cand este treaz, ci si in somn, cand este napadit de inchipuirile din vise.

Imaginatia, aflata in legatura cu o memorie ea insasi pervertita si nemaifiind, potrivit firii sale, o facultate anexa in procesul cunoasterii, ajunge sa stapaneasca mintea si o sileste sa-i urmeze, instrainand-o. Atunci \”mintea rataceste mereu din nalucire in nalucire, caci atunci cand se stinge una, din ea rasare alta\”. Imaginatia pune stapanire pe minte in multe feluri. \”De aceea, spun Sfintii Calist si ignatie Xanthopol, dumnezeiestii Parinti vorbesc de multe ori despre ea si impotriva ei. Sfintii de mai inainte au socotit-o asemenea miticului Dedal ca o inchipuire cu multe chipuri si multe capete, asemanatoare hidrei (…) Caci blestematii ucigasi, strabatand si trecand prin ea, intra in comunicare cu sufletul, facandu-l un fel de stup de viespi si o pestera de ganduri sterpe si patimase\” Prin aceasta, nu numai ca ea \”se opune foarte mult rugaciunii curate a inimii\”, dar nici nu mai lasa vreun loc pentru gandul si amintirea de Dumnezeu, care, in chip firesc, ar trebui sa-si afle locul in sufletul omului. Sfantul Varsanufie aseamana sufletul, asa cum a iesit el de la Dumnezeu, adica indeletnicindu-se numai cu aducerea-aminte de El, cu \”o scandura gata zugravita\”, care nu mai primeste nici un alt chip si nici o alta culoare. In starea decazuta a omului insa, lucrurile se petrec cu totul dimpotriva: pictura cea frumoasa este in intregime mazgalita de imaginatie cu chipuri si forme nascocite de ea, nemaila-sand sa se vada nimic din ceea ce era la inceput.

In viata launtrica a omului cazut, imaginatia ajunge sa ocupe un loc atat de mare si sa aiba un rol atat de nefast pentru ca ea se manifesta in stransa legatura cu patimile. \”Caci acum omul se misca in jurul nalucirilor irationale ale patimilor\”, arata Sfantul Maxim Marturisitorul. Pe de o parte, imaginatia trezeste patimile, dandu-le hrana care le face sa lucreze si sa sporeasca. Pe de alta parte, patimile suscita in chip deosebit lucrarea si plasmuirile imaginatiei; pentru ca se hranesc mai ales cu aceste inchipuiri, patimile imping imaginatia sa zamisleasca imaginile care le sunt potrivite – fie ele vechi sau noi – si care le aduc desfatarile pe care le cauta.Sfantul Maxim Marturisitorul constata ca: \”Precum mintii celui flamand i se naluceste numai paine, iar celui insetat numai apa, la fel celui lacom i se nalucesc tot felul de mancari, iubitorului de placeri forme de femei, iubitorului de slava desarta cinstiri de la oameni, iubitorului de argint, castiguri, celui ce tine minte raul, razbunare asupra celui ce l-a suparat, pizmasului, necazuri asupra celui pizmuit si asa mai departe in toate celelalte patimi\”.

Aceasta se intampla si in starea de veghe, dar mai ales in somn. Cu \”gandurile nesanatoase\” se intampla la fel ca si cu bolile, caci \”bolile trupului nu sunt contractate chiar in momentul cand se ivesc, ci mai inainte\”, arata Sfantul loan Casian; aceste ganduri sunt \”semnul unei boli care zacea inauntru, ascunsa in cele mai adanci alcatuiri ale sufletului (…) adusa la suprafata de odihna somnului, vadindu-se astfel fierbintelile ascunse ale patimilor de care ne-am imbolnavit, hartuiti de cugetari nesanatoase\”. Nevoitorii stiu bine ca visele sunt zamislite de imaginatie in legatura cu obisnuinte trupului si ale sufletului; in acest din urma caz, ele sunt fie- recompuneri ale unor resturi de amintiri, cel mai adesea legate de ocupatiile si de grijile din starea de veghe,fie, legat de puterea poftitoare, mijloace de satisfacere a dorintelor, fie, in legatura cu puterea irascibila, ca reactii la mania sau temerile resimtite, daca este vorba despre cosmaruri. Astfel, Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca \”cele ce ocupa sufletul sau cele in care petrece el in stare de veghe, acelea retin inchipuirea si cugetarea lui si in somn\”. Sfantul Nichita Stithatul remarca si el ca \”dupa preocuparea omului dinlauntru si dupa grijile lui sunt si miscarile trupului si nalucirile mintii\” din timpul viselor. Iar Sfantul Maxim precizeaza: \”Cand creste pofta, mintea isi naluceste materiile placerilor in vremea somnului; iar cand creste iutimea, vede lucrurile pricinuitoare de frica\”. Sfantul Simeon Noul Teolog scrie in acelasi sens: \”Cand partea poftitoare a sufletului e impinsa spre patimile desfatarilor si spre placerile vietii, tot pe acestea le vede sufletul si in vis. Iar cand iutimea sau mania sufletului e infuriata impotriva semenilor, viseaza atacuri, razboaie si lupte intre serpi si certuri ca la judecata cu dusmanii. Cand, in sfarsit, ratiunea lui se inalta prin trufie si mandrie, isi inchipuie rapiri inaripate in aer, sederi si domnii pe tronuri inalte, pasiri inaintea poporului in fruntea unor care de lupta\”. Sfantul Nichita Stithatul arata inca si mai precis legatura dintre vise si diferitele patimi: \”Daca cineva are sufletul iubitor de cele materiale si de placeri, isi naluceste castiguri de lucruri si de bani sau chipuri de femei si impreunari patimase, din care vine imbracamintea patata si intinaciunea trupului. Iar daca are sufletul lacom si iubitor de argint, vede totdeauna aur si pe acesta il doreste, se lacomeste dupa dobanzi si le asaza in vistierii, dar se vede si osandit ca un om fara mila. Daca are un suflet inclinat spre manie si dusmanie, este urmarit de fiare si de serpi veninosi si e napadit de temeri si spaime. Iar daca are sufletul ingamfat de slava desarta, isi naluceste laude si primiri din partea multimii, scaune de stapanire si de conducere si le socoteste, chiar cand e treaz, pe cele ce inca nu le are, ca si cand le are sau le va avea cu siguranta. Daca e cu sufletul plin de mandrie si de trufie, se vede pe sine purtat in trasuri stralucitoare si uneori zburand in vazduh si pe toti ii vede tremurand de covarsirea puterii lui.\” Astfel, prin prezenta si formele pe care le iau, visele ne descopera care si cat de puternice sunt patimile noastre care le zamislesc, aratand in chip vadit faptul ca sufletul este bolnav si chiar de ce boala sufera si care parte a sa este vatamata in special, asa cum scrie Evagrie: \”Atunci cand, in inchipuirile somnului, demonii atacand partea poftitoare a sufletului ne arata (iar noi dam buzna spre ele) intruniri ale cunoscutilor si ospete ale rubedeniilor, coruri de femei si cate si mai cate (imagini) de felul acesta, atatatoare la placeri, inseamna ca partea cu pricina e bolnava si patima teribil de puternica. Arunci cand, dimpotriva, ne tulbura partea patimasa a iutimii, silindu-ne sa umblam pe drumuri prapastioase, scotandu-ne in cale oameni inarmati, precum si fiare veninoase si carnivore, iar noi, ingroziti de aceste drumuri si haituiti de fiarele si oamenii cu pricina, scapam cu fuga, (inseamna ca trebuie) sa ne ingrijim de partea patimasa a iutimii\”.

In cadrul acestei indoite legaturi a imaginatiei cu patimile, demonii, dupa cum arata Sfintii Parinti, joaca si ei un rol important, fie impingandu-l pe om in astfel de inchipuiri, ca raspuns la patimile sale si prin mijlocirea lor, cum tocmai am aratat, fie iscand in el chipuri si naluciri, cu scopul de a starni patimile. In acest ultim caz, se poate intampla ca ei sa puna in cugetul omului, in somn, ca si in starea de veghe, imagini cu totul noi pentru el, care nu sunt legate nici de vreo perceptie din prezent sau din trecut, nici create de el insusi, si pe care intr-un anume fel cugetul este silit sa le primeasca. Scopul acestora este sa-l impinga pe om in greseli noi sau sa-l puna pe calea unor noi rautati, pe care nu umblase inca. In toate aceste cazuri insa, duhurile cele rele vor sa-l rataceasca pe om si sa-l tina departe de Dumnezeu.

Nalucirile imaginatiei apar ca principala forma pe care o iau momelile si indemnurile diavolesti spre pacat: daca in textele ascetice gandurile sunt asociate deseori cu inchipuirile, aceasta se intampla tocmai pentru ca cel mai adesea gandurile sunt, de fapt, simple inchipuiri sau isi au izvorul in ele. De aceea, imaginatia este pentru ispite principala poarta de intrare in suflet. \”Sfintii de mai inainte au socotit-o… ca pe un pod al demonilor\”, arata Sfintii Calist si Ignatie Xanthopol. Iar Sfantul Isihie Sinaitul scrie asa: \”Diavolii ne duc pururea spre pacatuire prin nalucire si minciuna\”; \”neavand fantasia la dispozitie, Satana nu poate fauri ganduri mincinoase, pentru a le infatisa mintii spre amagire mincinoasa\”.

Imaginatia este principalul instrument al lucrarii diavolesti impotriva sufletului, fie in starea de veghe, fie in somn; prin ea diavolii il hartuiesc pe om, cautand nu numai sa-l impinga in pacat sau sa-i trezeasca si sa-i atate patimile, ci si sa-l umpe de tulburare in felurite chipuri, trezind in el mai ales tristete, neliniste si ingrijorare, amagindu-l si facandu-l sa rataceasca din pricina multimii nalucirilor, ajungand chiar sa-l inrobeasca cu totul. Sfantul Isihie Sinaitul spune chiar ca imaginatia a pricinuit in principal caderea omului: \”Si asa l-a despartit pe Adam de Dumnezeu, dandu-i nalucirea demnitatii dumnezeiesti. Si la fel obisnuieste sa-i amageasca vrajmasul mincinos si viclean pe toti cei ce pacatuiesc\”. Vedem aceasta intr-o istorisire din Apoftegme, : \”Se spune despre un Batran ca a venit la Schit avand cu el pe fiul sau, prunc, care nu stia ce este femeia. Cand a crescut, diavolii i-au aratat chipuri de femei, iar el i-a spus tatalui sau, care s-a mirat foarte. Odata, ducandu-se in Egipt cu tatal sau si vazand femei, i-a spus acestuia:\”Parinte, acestea sunt cele care vin noaptea la mine la Schit (…)\”. Iar Batranul s-a minunat de viclenia demonilor, care in pustia aceea ii aratau chip de femeie\”.

Adam inca de la crearea sa a fost ispitit de Cel Rau, cunoscand deci ispitirile aduse de acesta prin mijlocirea imaginatiei, inainte de caderea in pacat insa, el nu le dadea nici o atentie, nu sta la vorba cu ele si a fortiori nu consimtea sa le urmeze. Astfel, el nu cunostea \”inchipuirea necuviincioasa\”, imaginatia sa neajungand la rau. Omul cazut, dimpotriva, primeste indemnurile rautatii si le insuseste si-si hraneste imaginatia cu ele, zamislind si dezvoltand imaginatia pacatoasa, pe care am descris-o mai inainte, predandu-se astfel cu totul lucrarii diavolesti si urmarilor ei nenorocite.

Sfintii Parinti subliniaza astfel responsabilitatea omului in ceea ce priveste pervertirea imaginatiei sale, care duce la imbolnavirea ei: din pricina ca n-a ramas credincios poruncilor dumnezeiesti, n-a mai ascultat de glasul lui Dumnezeu, nu si-a ferit inima de cugetele straine, pe scurt, pentru ca n-a ramas treaz si veghetor, omul a facut din imaginatie, care i-a fost data ca un fel de punte spre Dumnezeu, \”o punte pentru demoni\”.

Atata vreme cat omul nu-si regaseste trezvia, adica vigilenta care caracteriza natura sa in starea cea desavarsita si deplin sanatoasa, inima ii ramane deschisa la momelile mincinoase ale Celui Viclean, aduse prin mijlocirea imaginatiei, fiind napadit ziua si noaptea de imagini care-i fac mintea sa rataceasca si o abat de la rostul ei, instrainand-o si tinand-o departe de Dumnezeu. Din faptul ca omul isi imagineaza cele care-l indeparteaza de Dumnezeu, se vede nu doar simpla imbolnavire a imaginatiei, ci faptul ca sufletul sau in intregime este bolnav.

www.crestinortodox.ro

De toate pentru toti! – 2

ianuarie 21st, 2008

- Istoria HAMBURGER. Dupa cum însusi numele îl indica, preparatul din carne macra si cruda, tocata denumit /hamburger/ a luat nastere în orasul Hamburg din Germania, odata cu imigratia germanilor spre America de Nord în secolul XIX, dar, de-a lungul timpului… la tocatura cruda s-au adaugat diferite ingrediente, mirodenii, mai mult sau mai putin puternice ca miros si gust.

Trebuie sa revenim în secolul XII pentru a ne aminti de împaratul mongol Gingis Khan (1155-1227), decis sa cucereasca lumea cu armata sa de fermieri mongoli, acei calareti de poney robusti, mici de statura, dar oameni hotarâti, care nu porneau la lupta înainte de a se mânca. Ei obisnuiau sa transporte carnea tocata sub seaua poneylor, chipurile ca sa se mentina frageda si usor de luat cu o singura mâna, cu cealalta continuând sa mâne animalul. În anul 1238, nepotul lui Gingis Khan, Khubilai Khan, invadând Moscova, a introdus în acelasi timp în Rusia carnea tocata cruda, adoptata imediat de rusi sub numele de \”Steak tartar\” – care înseamna /carne tocata care se manânca cruda/. (N.B. O mica digresiune. Mai exista si /sos tartar/ preparat cu maioneza, mustar si diverse mirodenii picante. În primul voyage al subs.în Germania anilor 1956, cu un grup de sportivi… în toate restaurantele oraselor de pe malul Elbei, ni s-a servit \”steak tartar\”, deasupra cu un ou crud si diverse mirodenii, iar în loc de pâine… cartofi).

Între timp, steak-ului i s-a adaugat ceapa tocata marunt, oul crud si diverse mirodenii. Dar, înainte ca steak-ul sa \”calatoreasca\” în toata Europa, trecerea fiind în special prin portul Hamburg, unde la sfârsitul secolului XVIII a devenit alimentul cel mai popular, în mijlocul secolului XIX, numerosi germani parasind tara de origine plecând în America prin portul Hamburg, steak-ul din carne de vaca era \”felul principal\”, servit la bordul vaporului HAPAG, linia maritima care leaga Hamburg de Statele Unite. În acea epoca, carnea era sarata, amestecata cu ceapa si pesmet, iar uneori afumata, pentru a se putea conserva de-a lungul traversarii. Hamburgerul a traversat deci Atlanticul cu imigrantii. În portul New York, standurile de carne atrageau marinarii germani cu sloganul \”steak pregatit în stil Hamburg\”.

Imigrantii evrei au continuat sa prepare acest fel de steak, reteta rapândindu-se pâna în California, trecând prin Marile Lacuri de la Dakota, Iowa, hamburgerul amintind imigrantilor despre tara lor de origine, astfel devenind rapid un semn în patria \”unchiului Sam\”.

În anul 1885, tânarul CHARLIE NAGREEN, un adolescent din Seymour a deschis o mica taraba unde a început sa vânda carnea de vaca sub forma de steak, dar fripta, prajita. Afacerea a fost înfloritoare, dar gândindu-se ca steak-ul, în forma de rondele, precum perisoarele, nu puteau fi tinute în mâna fiind fierbinti, cei care în acelasi timp doreau sa se si plimbe, într-un \”elan de geniu\” el a decis sa aplatizeze carnea si sa o aseze între \”doua felii de pâine\”, dându-i denumirea de \”Hamburger Charlie\”, formula sub care a continuat sa se vânda în chioscuri, pâna la moartea sa, în anul 1951.

În acelasi an 1951, Frank si Charles Menches, doi frati care traiau la Akiron (Ohio), calatorind în Midwest, cu ocazia unei opriri la un târg din Hamburg (New York), ei au hotarât sa cumpere carne pentru sandwich-urile lor, dar din pricina caldurii macelarii oprisera taierea animalelor, neavând un sistem de conservarea carnii proaspete.

În 4 Iulie 1891, OSCAR WEBER BILBY, un fermier din Tulsa (Oklahoma), a avut de asemenea ideea de a pregati steak tocat, fripta însa pe un gratar construit chiar de el, apoi servit între doua chifle confectionate de sotia sa Fanny. În 1900, un alt continuator LOUIS LASSEN servea clientilor grabiti carnea de de vaca tocata si prajita, asezata între doua chifle si ele fripte pe gratar, la restaurantul din New Haven (Connecticut). În aceeasi epoca, BERT W.GARY servea hamburger pe o chifla, în boutique-ul din Clarinda (Iowa).

În 1904, un reporter de la New York Tribune, Fletch Davis (1864-1941) a prezentat hamburger la un târg din Saint Louis, la care a adaugat între cele doua bucati de pâine si felii de ceapa, prezentându-le astfel într-un restaurant din Athens (Texas). În 1931, banda desenata Popeye a primit un nou personaj si anume Wimpy, care adora hamburger. Popularitatea personajului a devenit atât de mare, încât pe un canal de televiziune american, hamburgerul a vazut ziua, cu denumirea de Wimpy’s. În 1978, fondatorul sau a murit si se spune ca cele 1500 restaurante ale canalului au fost închise.

– În 1948, fratii MAURICE si RICHARD MacDONALD au hotarât sa construiasca un stand de vânzarea hamburgerului lânga o sala de cinematograf aproape de Pasadena. MAURICE si RICHARD MacDONALD au avut si buna idee de a propune self-service clientilor, devenind astfel celebri în toata California.

– În 1954, un oarecare RAY KROC, comisionar în lansarea de /masini electrice pentru tocat carne/, a primit o importanta comanda din California. Kroc a profitat de situatie si ducându-se la San Bernardino, a descoperit modesta asezare a Restaurantului fratilor MacDonald, unde clientii asteptau în \”sir indian\” comanda. Impresionat de rapiditatea serviciului si preturile mici ale chiflelor fripte si cu steak tartar, la care adaugasera hetchup si salata, Ray Kroc le-a propus un târg celor doi patroni. În aceeasi zi, Kroc a plecat cu un contract de scutire de taxe autorizându-l sa puna în mers un lant de restaurante pe care le-a botezat MacDONALDS.

Aceasta este \”istoria aparitiei hamburger-ului\”, iar conceptul s-a încheiat prin cucerirea întregii Planete…

(Va urma)

Tarâmul pustiu (The Waste Land), de Thomas Stearns Eliot

ianuarie 21st, 2008

American de origine (s-a nascut la Saint-Louis, Missouri), T.S.Eliot (1888-1965) s-a stabilit, în 1915, în Anglia, unde si-a publicat, la numai doi ani dupa alegerea noii sale patrii (abia în 1927 va obtine cetatenia britanica), primul volum de versuri, intitulat Prufrock si alte observatii.
Tarâmul pustiu (1922) si Patru cvartete (1943) constituie operele poetice ale lui T.S. Eliot. Majoritatea poemelor sale anterioare Tarâmului pustiu, în parte influentate de versurile poezului francez Jules Laforgue, reflecta, de pe pozitii critice, realitati ale lumii apusene contemporane autorului, fiind dominate de tonul ironic, de multe ori sarcastic. Unele din aceste creatii (Portretul unei doamne, Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock, Preludii) anunta, prin continutul si forma lor, problematica si tehnica artistica din Tarâmul pustiu.

TARÂMUL PUSTIU

În poemul Tarâmul pustiu, T.S. Eliot va face în permanenta apel la traditia care îi era asa de bine cunoscuta, la o serie de valori ale culturii occidentale, proiectând adesea contemporaneitatea în lumina acestora. Asa se explica prezenta în poem a numeroaselor aluzii literare si mitologice, cât si a citatelor care amintesc de versurile poetesei Sappho, de opera lui Ovidiu, Dante, Shakespeare, Baudelaire, Gerard de Nerval, Verlaine si a multor altor scriitori. Imaginile din Tarâmul pustiu se întemeiaza, de asemenea, pe evocarea unor pasaje din Biblie, din creatiile literare încadrate ciclului Nibelungilor sau Mesei Rotunde sau din opere care apartin culturii orientale vechi, cum sunt Vedele si Upanisadele (1). Tehnica înserarii citatului dintr-o alta opera în creatia proprie fusese preluata de T.S.Eliot de la poetul american Ezra Pound, care o folosise primul în literatura moderna. Aceasta tehnica era asemanatoare colajelor utilizate de artele plastice înaintea literaturii. Ea este folosita, în creatia literara, si de Guillaume Apollinaire, Vladimir Maiakovski, Tristan Tzara, Louis Aragon, André Breton, William Carlos Williams s.a.

I. ÎNGROPAREA MORTULUI (The Burial of the Dead)

Ireal City (2).
Sub ceata întunecata a diminetii de iarna,
Pe Podul Londrei se scurgeau atâtia oameni, atâtia
Încât nu mi-ar fi trecut prin minte ca moartea
Ar putea nimici atât de multi (3).
Suspine întretaiate si rare – le simteam exhalatia (4)
Si fiecare îsi pironea ochii înaintea picioarelor.
Se scurgeau în sus si în jos pe King William Street,
Spre unde Saint Mary Woolnoth masura ceasurile
Ca un dangat spart la bataia finala a orelor noua.
Acolo l-am întâlnit pe unul pe care-l stiam
Si l-am oprit strigându-i : – “Stetson ! (5)
Tu, care ai fost cu mine pe vapor la Mylae ! (6)
Cadavrul acela pe care l-ai sadit anul trecut în gradina
A lastarit ? O sa dea în floare anul acesta ?
Sau poate ca gerul neasteptat i-a stricat culcusul ?
O, tine câinele departe de acolo, e un prieten al omului (7)
Si o sa sape cu ghearele sa-l scoata afara !
Tu ! hypocrite lecteur ! – mon semblable, –
Mon frère ! (8)

___________________________

1 Comentarii filozofico-teologice ale Vedelor care sunt cele mai vechi (aproximativ mileniile 3-1 Î.e.n.) scrieri sacre indiene, cu continut extrem de divers. Primele Upanisade cunoscute sunt din mileniul 1 î.e.n.
2 Aluzie la versurile lui Charles Baudelaire din poemul Cei sapte batrâni (Les Sept Vieillards): “Formillante cité, cité pleine de rêves, / Où le spectre en plein jour raccroche le passant » (« Cetate-nvolburata, cetate de mistere, / În care-ti ies nainte fantome-n plin oras ! ». Sunt primele doua versuri din strofa I a poemului pe care Charles Baudelaire îi închina lui Victor Hugo, incluzându-l în ciclul Imagini pariziene (Tableaux parisiens) din Florile raului (Les Fleurs du mal).
3 Sunt evocate versurile lui Dante Alighieri din Infernul (Inferno) – (Cântul III, stihurile 55-57): “…si lunga tratta / di gente, ch´io non avrei creduto / che morte tanto n´avesse disfatta” (“Si-atât amar de lume înfrigurata / venea pe urma ei, cât n-am crezut / ca poate moartea secera vreodata”).
4 T.S. Eliot trimite tot la Infernul lui Dante Alighieri (Cântul IV, stihurile 25-27): “Quivi, secondo che ascoltare, / non avea piante mai che di sospiri / che l´aura eterna facevan tremare” (“Aici, cum priceput din auzite, / vuia vazduhul nu de plâns hain, / ci doar de tânguiri neostoite”).
5 “Stetson, botezat cu numele obisnuit al omului de afaceri englez de astazi, este recunoscut ca si cum ar fi fost pe corabiile unuia din primele razboaie de cucerire, pentru ca toate razboaiele imperialiste sunt unul si acelasi razboi, iar Stetson, indiferent daca a participat sau nu la primul razboi mondial, este simbolul omului care apartine civilizatiilor comerciale si de jaf.” (Galvano della Volpe, Critica gustului, Bucuresti, Editura Univers, 1975).
6 Referire la un fapt istoric: batalia de la Myles, din anul 200 î.e.n., câstigata de romani în primul razboi punic, razboi nedrept de cucerire.
7 Dupa aluzie. 1. “la psalmul XXII, 20, “…apara-l de câine pe cel drag mie” si 2. « la un cântec de leagan pe care o mama înebunita îl cânta deasupra trupului unui fiu al ei ucis de fratele lui în (melodrama) Demonul alb (The White Devil), (actul) V, (scena) 4, de John Webster : « dar tineti la distanta lupul, dusman al oamenilor / pentru ca el dezgroapa cu ghearele. » (Galvano della Volpe)
8 Dupa interjectia « Tu ! », T.S. Eliot reproduce integral ultimul vers (« O ! cititor fatarnic, – tu, semenul meu, – frate!” – traducere de Al. Philippide din poemul lui Charles Baudelaire Prefata, poem care deschide volumul Florile raului. Charles Baudelaire îl face pe cititor raspunzator, alaturi de el, de ceea ce numea, în poemul Prefata, « menajeria naravurilor rele » care « urla în noi ».

III. PREDICA FOCULUI (The Fire Sermon)
Cortul râului s-a spart, ultimele degete ale frunzei
Se agata si se îngroapa în malul umed. Vântul
Strabate pamântul negru, neauzit.
Nimfele s-au spulberat
Tamisa dulce, goneste domol, pâna-mi închei acest cânt.
Râul nu duce nici o sticla goala, nici o hârtie de sandwich,
Batiste de matase, cutii de carton, mucuri de tigari
Sau alte marturii ale noptilor de vara. Nimfele s-au spulberat.
Iar prietenii lor, erezii pierde-vara ai directorilor din City,
Plecati, n-au lasat nici o adresa.
Lânga apele Lemanului sezui si plânsei (1)…

__________________

1 Vers care parodiaza plângerea biblica, sugerând totodata o tonalitate ironica si poate si autoironica. T.S. Eliot se refera la civilizatia apuseana a vremii sale, pe care o vede într-o stare lamentabila.

Biserici mutilate

ianuarie 21st, 2008

Capitolul 3

Biserici din Târgul Focşanilor

Focşanii, cel mai important punct de trecere la frontiera dintre Moldova şi Ţara Românească, au profitat din plin de poziţia lor în timpul Evului Mediu românesc, beneficiind de daniile generoase ale domnitorilor moldavi şi munteni.
Pe cele două maluri ale Milcovului au existat, până la 1862, două oraşe cu administraţii separate: Focşanii muntenesc şi Focşanii moldovenesc. Unificarea celor două târguri, prin actul semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 10 iulie 1862, a făcut ca Focşanii să devină unul din oraşele cu cele mai multe biserici pe cap de locuitor din fostul Regat. Faptul că în aceste două târguri au fost construite un număr impresionant de biserici se datorează rivalităţii dintre dregătorii care locuiau aceste aşezări de frontieră.
Dacă în lumea rurală a Vrancei şi a Ţinutului Putna, lăcaşurile de cult au fost ridicate de obştile săteşti, de preoţi sau mici boieri, în Focşani bisericile au fost construite, în marea lor majoritate, de marii dregători, adesea aşezându-le la câteva sute de metri, una de cealaltă, numai pentru a-şi etala bogăţia şi statutul social. Pentru că a fost o provincie de graniţă pentru cele două ţări române, din cele 27 de ctitorii, 14 au fost ridicate de dregători militari. De asemenea, domnitorii înşişi au vrut să ridice lăcaşuri de cult în aceste târguri de graniţă, Focşanii fiind punctul de intrare şi ieşire din ţară şi indirect o carte de vizită pentru cele două voievodate.
Aceste biserici şi mănăstiri, ridicate în Focşanii Munteniei şi ai Moldovei, nu puteau supravieţui prin mijloace proprii, cele două târguri fiind mici şi sărace. De aceea, ctitorii le-au înzestrat cu averi: vii, păduri, robi ţigani, cârciumi, mori etc. Viaţa târgului era animată de pieţele din jurul bisericilor «Cuvioasa Paraschiva», numită şi Biserica Domnească, din Focşanii Moldovei – actuala Piaţă a Moldovei şi «Sfântul Ioan Botezătorul», cunoscută drept «Catedrala» din Focşanii Munteniei, actuala Piaţă a Unirii, fostă Piaţă a Libertăţii. În jurul acestor două biserici existau peste douăzeci de lăcaşuri de cult, de o parte şi de alta a Milcovului, printre care multe mănăstiri, devenite biserici de mir, după 1863.
O serie de mănăstiri din jurul Focşanilor erau metocuri sau depindeau, într-o formă sau alta, de mănăstirile focşănene. O parte din aceste mănăstiri au jucat un rol social pentru cele două târguri: adăposteau săracii, îngrijeau bolnavii şi ofereau adăpost refugiaţilor politici din cele două ţărişoare. În cele două localităţi de frontieră aveau proprietăţi aşezăminte monahale din alte localităţi, ca de exemplu Mănăstirea «Adormirea Maicii Domnului» din Râmnic şi Mănăstirea Mera, cele două mănăstiri jucând un rol important în economia celor două târguri. De asemenea, în Focşanii Munteni, Episcopia Buzăului avea proprietăţile sale.
Trăind sub vremi, unele mănăstiri din jurul Focşanilor au fost utilizate de voievozi ca loc de domiciliu forţat pentru opozanţi: bulgarul Hristo Botev a fost în surghiun la Dălhăuţi şi Cezar Bolliac la Poiana Mărului. Focşanii se pot mândri că au 5 biserici construite de domnitorii români: «Profetul Samuil», ridicată de Constantin Cehan Racoviţă, la 1755; «Adormirea Maicii Domnului» – Precista, ctitoria lui Nicolae Mavrocordat, la 1709; «Cuvioasa Paraschiva», ridicată pe ruinele bisericii de lemn a Doamnei Dafina, soţia domnitorului Eustaţie Dabija, la 1665 şi demolată în 1984; «Sfântul Gheorghe-Sud», construită de Nicolae Mavrocordat, la 1742; «Sfântul Ioan Botezătorul», construită de Grigorie Ghica, la 1661. Aceasta din urmă este considerată cea mai veche biserică din Focşani aflată în funcţiune.
În timpul lucrărilor de restaurare a bisericilor din municipiu au fost descoperite fundaţiile a numeroase lăcaşuri de cult anterioare acestei biserici, respectiv secolele XIV-XVI. Secularizarea averilor mănăstireşti a desfiinţat toate mănăstirile din Focşani. Bisericile mănăstirilor au devenit biserici de mir şi sunt astăzi biserici parohiale în cartierele municipiului.
La 1806 existau 24 de biserici în cele două târguri, iar la 1865, documentele vremii menţionează 27 de lăcaşuri sfinte. Jumătate de secol mai târziu, în 1906, Dimitrie F. Caian vorbeşte de 26 de biserici pentru 20.000 de locuitori. Un secol mai târziu, în 2006, numărul bisericilor s-a dublat, având astăzi peste 50 de lăcaşuri de cult. La sfârşitul secolului al XIX-lea, între 1896-1898, inginerul P. E. Radovici a realizat primul plan de sistematizare al Focşanilor. Acest plan a făcut ca unele biserici să fie puse în valoare, de-a lungul arterelor importante, iar altele să ajungă ruine, din cauza că au rămas departe de «strada mare». În acelaşi secol al sistematizărilor au dispărut lăcaşuri de cult, despre care nu avem date precum Biserica «Sfântul Vasile» a Ceprăzarilor sau a Sihlenilor, situată lângă Colegiul Al. I. Cuza; Biserica «Sfinţii Arhangheli» – Caranzulea (de la numele epitropului Dumitrache Caranzulea), din bariera Coteşti, demolată de edili la 1854, după abia un secol de existenţă; Biserica Ghergheasa, demolată în 1898 şi Biserica «Sfinţii Apostoli».
Incendiul din 1854 a distrus câteva biserici de lemn. Nu a lipsit mult ca biserica «Stamatineşti», distrusă la cutremurul din 1894 şi rămasă ruină zeci de ani, să fie demolată definitiv. La 10 noiembrie 1940 au căzut, la Focşani, 5 temple evreieşti, 5 biserici au fost distruse definitiv şi 15 parţial. În timpul comunismului au fost închise trei biserici: «Sfântul Ioan Botezătorul», «Sfinţii Voievozi-Stamatineşti» şi «Sfântul Nicolae» din Tăbăcari. De asemenea, a fost demolat un lăcaş de cult – «Biserica Domnească», situată în actuala Piaţă a Moldovei şi mai multe sinagogi.
După 1989 s-a demolat un al doilea lăcaş de cult – Biserica «Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel» a comunităţii catolice, pentru a ridica o biserică mai mare! Cu această biserică romano-catolică s-a şters cu buretele una din paginile deosebite ale Focşanilor multietnic, care aveau la 1899, 3360 de unguri şi austrieci, pentru o populaţie de aproape 17.000 de români. De această biserică se leagă amintirile urmaşilor a mii de germani, austrieci, unguri şi italieni care odihnesc la cimitirul Nordic din Focşani. În această biserică fusese botezat şi marele inginer, italianul Angelus (Anghel) Saligny. Amândouă edificiile au fost biserici monument istoric şi au fost demolate cu acordul conducerii Bisericii, respectiv Episcopul ortodox al Buzăului şi Episcopul catolic al Iaşului.
Sfârşitul secolului al XX-lea, începutul secolului al XXI-lea au adus Focşanilor noi biserici. În 1990, Mausoleul Eroilor din cartierul Sud a fost transformat în Biserică, aflându-se astăzi într-o situaţie promiscuă. S-au ridicat două biserici de lemn, la Spitalul Judeţean şi la Garnizoana Militară şi o capelă la Penitenciarul Mândreşti. În cimitirul Nordic a început construcţia unei noi capele, cu toate că cimitirul are deja două biserici, catolică şi ortodoxă. La acestea se adaugă peste o duzină de noi lăcaşuri de cult, aflate în stadii diferite de construcţie. S-a început chiar construcţia unei catedrale faraonice în mijlocul unei intersecţii supraaglomerate de lângă Piaţa Moldovei – având la Apus o staţie de carburanţi, iar lângă geamul Sfântului Alter un sex-shop – sub denumirea de Catedrala «Cuvioasa Paraschiva – Adormirea Maicii Domnului», un proiect falimentar, care s-a făcut fără nici un discernământ, în dispreţul tuturor legilor. Finanţată din Fondul Solidaritatea, în 2001-2002 au fost îngropate doar pentru fundaţie, cu aprobarea scrisă a Protoieriei Focşani I, aproape 12 miliarde de lei vechi, după care obiectivul a fost abandonat de firma care-l construia. După ce au fost risipiţi banii, abia în 2005, Episcopia a numit un preot. Pentru a duce la bun sfârşit acest proiect faraonic, într-un oraş care are o biserică la 2000 de locuitori şi la fiecare câteva sute de metri este un lăcaş de cult, s-a constituit un comitet de sprijin, la iniţiativa Primăriei. În schimb, de cele două biserici monument istoric, aflate în centrul urbei – biserica «Sfântul Gheorghe» Armeană, în care nu s-a mai slujit de un secol, şi biserica «Sfântul Nicolae» din Tăbăcari, abandonată de un sfert de veac – nu se interesează nimeni.
____________________________________________________________________________________________________________
. Faţă de lipsa articolelor de specialitate despre bisericile din Podgoria Odobeştilor, unele lăcaşuri din Focşani au făcut obiectul mai multe articole. Cu toate acestea nu s-a publicat până astăzi nici o lucrare de referinţă despre viaţa religioasă a focşănenilor ori despre bisericile care împodobesc municipiul. Dintre menţiunile, articolele şi chiar încercările de studii mai importante amintim : Dimitrie Rotta, op. cit., pp. 23-26; Mihail Canianu şi Aurelian Candrea, op. cit., pp. 113-135 ; Dimitrie F. Caian, Istoricul oraşului Focşani. Scris cu prilejul Jubileului de 40 de ani de domnie a Majestăţii Sale Regelui Carol I, Focşani, 1906, pp. 71-124 ; Dimitrie R. Russu, Patrimoniul public şi starea economică a Judeţului Putna în cifre şi icoane, Focşani, 1933, cu date precise despre majoritatea bisericilor din urbe; Monografia Judeţului Putna, Focşani, 1943, care menţionează starea şi numărul bisericilor din Focşani ; Epifanie Norocel, Ctitorii voievodale în Eparhia Buzăului. Importante valori ale patrimoniului ţării noastre, Buzău, 1988, pp. 285-329 ; Adrian Gabor, «Ctitoriile de biserici şi mănăstiri ale dregătorilor domneşti din judeţul Vrancea», în «Glasul Bisericii», XLVIII(1989), nr. 6, pp. 73-107 ; Cezar Cherciu – ambele lucrări citate la nota 21 oferă numeroase detalii despre viaţa religioasă din Focşani şi multe informaţii despre bisericile focşănene; Virgil Dumitru Paragină, 450 de ani Focşani, 1546-1996, Focşani, 1996, pp. 66-95; Nicu Ivan, «Mănăstirea lui Ştefu din Focşani», în Cronica Vrancei, II, Focşani, 2001, pp. 35-50 ; Petru Obodariu, «Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Focşani», în Ib., III, Focşani, 2002, pp. 72-79. De asemenea există şi câteva site-uri cu informaţii despre bisericile din Focşani.

3.1. Biserica Domnească

Este cel mai cunoscut lăcaş de cult din Focşanii Moldovei şi singura biserică demolată de comunişti în oraşul Unirii. Biserica «Cuvioasa Paraschiva» apare în actele vremii ca Biserica Domnească, fiind ridicată din lemn, între 1665-1670, de Doamna Dafina, după decesul consoartei sale, Domnul Moldovei, Eustaţie Dabija (1661-1665), domnitor care ridicase o biserică de cărămidă, Biserica Adormirea «Maicii Domnului», în 1661, la Domneşti Vrancei. De unde rezultă că familiile amândurora aveau legături cu aceste ţinuturi, prin proprietăţile pe care le deţineau în Ţinutul Putnei şi în târgurile Focşanilor şi Odobeştilor.
Faptul că a fost ridicată de Doamna Dafina, în memoria focşănenilor a rămas ca Biserica Domnească, deşi ea nu fusese ctitorie a domnitorului. După repetate distrugeri, pe locul edificiului de lemn construit de Doamna Dafina s-a ridicat o biserică de piatră şi cărămidă, de către Hatmanul Razu, ginerele Dafinei, căreia i s-a adăugat, mai târziu, o clopotniţă. Cu timpul s-au ridicat şi ziduri, încât biserica se găsea în interiorul unui adevărat complex bisericesc, asemănător cu cel al Bisericii «Sfântul Ioan Botezătorul», din Focşanii Moldovei, lângă borna de hotar.
Biserica Domnească ajunge să posede zeci de prăvălii în jurul aşezământului, pe care le închiria la armeni, dar mai ales la evrei, fiind situată în proximitatea cartierului evreiesc. Una din sinagogile evreilor era la doi paşi – sinagoga Breslaşilor, de altfel este şi singura sinagogă care a mai rămas din duzina de lăcaşuri de cult evreieşti din Focşanii acelor vremuri. Sistematizarea Pieţii Moldovei de la 1881 nu a afectat prea mult configuraţia cartierului, biserica rămânând centrul vital al târgului din nordul oraşului. Cutremurul din 1894 a zdruncinat-o însă din temelii, dar a fost restaurată graţie donaţiilor creştinilor din Focşani şi împrejurimi, profund ataşaţi de biserica «Cuvioasa Paraschieva», pe care o considerau protectoarea Focşanilor.
Este interesant de remarcat că, după cutremurul din 1977, regimul comunist a găsit un argument pentru demolarea unor biserici din Bucureşti, care suferiseră grave avarii. Nu a fost cazul Bisericii Domneşti din Focşani, care a suferit doar câteva crăpături deasupra ferestrelor, conform imaginilor imortalizate de specialiştii de la Muzeul Vrancei şi nu prezenta nici un pericol. Aceasta nu a împiedicat autorităţile locale ca într-o zi de noiembrie 1977, cu acordul Episcopiei Buzăului, să o demoleze în mod brutal. Cu această biserică s-a distrus şi sufletul cartierului de negustori din zona fostei Hale din Focşanii moldovenesc şi toată arhitectura centrală a târgului moldav. Configuraţia cartierului a fost schimbată şi tot ce ţinea de trecutul Focşanilor Moldovei a fost ras cu buldozerul. Din complexul bisericesc şi din inima vechiului cartier nu a mai rămas nimic.
Autorităţile locale, laice şi bisericeşti, la 17 ani de la schimbarea regimului, nu au găsit măcar timpul să marcheze pe o placă comemorativă acel spaţiu sacru al formării identităţii spirituale a Focşanilor Moldovei, locul unde creştinii de la nord de Milcov descindeau la târgul săptămânal, iar toamna, de hramul bisericii «Cuvioasa Parascheva», curtea lăcaşului era neîncăpătoare pentru creştinii veniţi din satele de pe Valea Milcovului, a Râmnicului şi a Putnei.
În epoca în care nu apăruse încă patefonul, iar radioul nu se născuse, singurul zgomot din Piaţa Moldovei era muzica psaltică de la strana bisericii, la care participau tinerii trimişi să înveţe psaltichia pentru a ajunge cântăreţi bisericeşti, biserica găzduind pentru o perioadă şi o Şcoală de cântăreţi.
Dacă autorităţile bucureştene, după 1989, cu sprijinul societăţii civile şi al Bisericii au încercat să recupereze rămăşiţe din patrimoniul spiritual distrus de buldozerele ideologiei comuniste şi au realizat chiar monografii despre bisericile demolate, la Focşani nimeni nu este interesat să recupereze ceva din biserica simbol a Focşanilor Moldovei, care a fost mai bine de trei secole centrul spiritual al oraşului moldav.
Ridicarea unei «catedrale a ruşinii», la câteva sute de metri de locul unde a fost biserica «Cuvioasa Parascheva», fără să se ţină cont de arhitectura bisericii demolate, nici de mărimea sau de importanţa acesteia în geografia spirituală a comunităţii este ultima lovitură dată memoriei unei biserici prin care au trecut toate personalităţile importante ale acestei ţări. Faptul că această construcţie este intitulată «catedrală», călcând în picioare tradiţia creştin ortodoxă, iar hramului de «Cuvioasa Paraschiva» i s-a alăturat şi un al doilea hram – «Adormirea Maicii Domnului», vor face ca amintirea Bisericii Domneşti să se şteargă pentru totdeauna din istoria acestui oraş. De altminteri, tânăra generaţie nici măcar nu a auzit despre Biserica Domnească, iar autorităţile locale sau Biserica nu au organizat nici o retrospectivă cu acest edificiu sfânt al focşănenilor.
În 2007 de împlinesc 30 de ani de la demolarea lăcaşului de cult şi ar fi un prilej ideal ca şefii bisericii locale şi edilii să organizeze măcar o expoziţie cu imagini ale bisericii şi ale Focşanilor Moldovei de dinainte de 1977, ca generaţiile născute cu decretul să afle şi ele pagini ocultate din Focşanii de altădată. Doar pentru comparaţie trebuie consemnat faptul că la Bucureşti, în parcul Plumbuita, a început construcţia «Memorialului Bisericilor osândite», o construcţie în formă de cruce cu machetele bisericilor şi mănăstirilor demolate de comunişti în Bucureşti, între 1959-1989. Cum era de aşteptat, iniţiativa a venit din afara Bisericii şi anume de la actriţa Rodica Mandache, oamenii Bisericii din Bucureşti fiind ocupaţi ca şi la Focşani cu proiectul Catedralei!

3.2. Biserica «Sfântul Gheorghe» Armeană

Alături de evrei şi unguri, armenii au constituit minoritatea cea mai numeroasă din Focşanii de altădată, singura care a reuşit să se afirme în plan politic, armeanul Anton Alaci devenind chiar prefect de Putna. Pentru a avea o comparaţie amintim doar că la 1888, la o populaţie de 15. 800 de locuitori, 850 erau armeni. În prima parte a secolului al XX-lea, datorită migraţiei din Armenia şi Turcia, numărul armenilor s-a dublat.
Dacă prima biserică armeană din Moldova a fost construită la 1350 în Botoşani, iar la 1401 a fost înscăunat primul episcop armean la Suceava, în secolul al XV-lea găsim comunităţi armene şi în sudul Moldovei, iar în timpul lui Ştefan Cel Mare, mii de armeni s-au instalat în târgurile moldoveneşti, aduşi fiind de domnitor pentru a dezvolta comerţul moldav. Asta a făcut ca până la apariţia diasporei evreieşti, negustorii armeni să aibă în mâini comerţul din Moldova. La Focşani armenii au venit mai târziu, la început, în Focşanii Munteniei, apoi în cel de la nord de Milcov. Ca peste tot în Ţările Române, diaspora armeană din Focşani a urmat acelaşi drum, înfiinţând biserici, şcoli etc, iar după Conferinţa de la Paris din 1858, armenii au primit şi drepturi politice.
Dacă din trecerea ungurilor şi a austriecilor prin Focşani nu au mai rămas decât crucile din latura de nord a Cimitirului Nordic, de la italieni doar numele celebrului Anghel Saligny şi casa memorială transformată în «pizzeria», de la greci câteva nume de familii, iar de la evrei o sinagogă şi două cimitire părăsite, de la Comunitatea Armeană există încă trei biserici, din care două în stare de funcţionare, un cimitir bine administrat lângă Gară şi o Capelă. Singurul lăcaş al armenilor care a fost sortit abandonului chiar de la început a fost biserica «Sfântul Gheorghe» din actuala stradă Coteşti, situată în epocă pe frontiera celor două Principate.
A fost prima biserică de piatră şi cărămidă ridicată de armenii din Focşanii Munteniei, la 1789, pe ruinele unui lăcaş de lemn mult mai vechi, aşa cum rezultă din descoperirile făcute de arheologii Muzeului Vrancei în ultimii ani. Nu putem înţelege destinul acestei falnice biserici dacă pierdem din vedere evoluţia comunităţii armene din Focşanii secolului al XIX-lea. Întrucât până la 1862 au existat două oraşe pe malurile Milcovului – Focşanii moldovenesc şi cel muntenesc – comunităţile armenilor trăiau divizate, în cele două orăşele. Primii care au ridicat un lăcaş de cult au fost armenii din Muntenia. Din acest punct de vedere, biserica «Sfântul Gheorghe» din Focşani este cea mai veche biserică armeană din sud-estul României. Întrucât armenii din Focşanii Moldovei treceau anevoie graniţa pentru a veni la biserica armenilor din munteni, aceştia hotărăsc să-şi ridice propriul lăcaş de cult şi aşa a apărut biserica «Ovidenia» din Armenime, situată astăzi în strada Făgăraş. Din momentul când armenii din Moldova şi-au ridicat biserica «Ovidenia», biserica «Sfântul Gheorghe» a pierdut o parte a susţinerii financiare pe care o avea de la comunitatea de armeni din Focşanii moldovenesc. La aceasta s-a adăugat şi evoluţia demografică a armenimii din Focşani, care se va dezvolta mai mult în partea moldovenească a oraşului, proces ce va continua mai ales după 1862 când, în jurul bisericii «Ovidenia» va lua fiinţă cel mai mare cartier armenesc din sudul Moldovei – Armenimea, iar de la biserica «Ovidenia» va porni strada mare a armenimii care va merge până la cimitirul armenilor situat undeva în partea de Vest a actualei Gări.
După sistematizarea oraşului, strada armenimii devine cea mai elegantă stradă a Focşanilor, iar din momentul când la sfârşitul secolului al XIX-lea trenul a ajuns şi la Focşani, centru de greutate al Armenimii s-a mutat definitiv în acest cartier. Ridicarea unei a treia biserici armene în mijlocul Armenimei – biserica «Sfânta Maria», câteva zeci de ani mai târziu, în actualul Parc Nicolae Bălcescu, a dus la o părăsire definitivă a bisericii «Sfântul Gheorghe». Mai ales că armenii s-au organizat într-o Epitropie, cu sediul în curtea bisericii «Sfânta Maria», unde vor funcţiona până la al II-lea Război Mondial şi şcolile de băieţi şi fete ale comunităţii.
Între 1870-1900 biserica «Sfântul Gheorghe» a fost total abandonată, iar cutremurele de la sfârşitul secolului al XIX-lea i-au agravat soarta, la altarul bisericii slujindu-se doar de ziua patronului spiritual – Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, pe 23 aprilie. Cutremurul din 1940 nu a făcut decât să dea ultima lovitură edificiului, aruncând, probabil, pentru totdeauna la timpul trecut o biserică faţă de care comunitatea armenilor din Focşani nu a prea ţinut cont.
Seismele din 1977, 1986 şi cele de după 1990 şi-au pus şi ele amprenta pe corpul suferind al ctitoriei armenilor munteni. După 1989, din când în când, s-au mai alocat fonduri de la Ministerul Culturii şi Cultelor pentru reparaţii sumare, insuficiente însă pentru a restaura biserica. Astăzi lăcaşul de cult arată ca o ruină acoperită cu scândură şi carton. Dintre toate lăcaşurile din Vrancea, bisericile armenilor se află în proprietate privată, mai precis soarta lor se află în mâinile Epitropiei Armene din Focşani. Pentru repararea şi restaurarea acestor edificii religioase este nevoie de implicarea directă a comunităţii armene din Focşani, comunitate care numără mai puţin de 50 de persoane şi care nu poate decât să asiste neputincioasă la prăbuşirea implacabilă a monumentului religios.
Atâta timp cât Federaţia Armenilor din Bucureşti nu este deloc interesată de problemele comunităţii din Focşani, să nu ne surprindă dacă peste câtva timp biserica «Sfântul Gheorghe» se va dărâma, iar pământul, cu morţi cu tot, din jurul bisericii, va intra pe piaţa afaceriştilor de pământ, care au şi început să «roiască» în jurul monumentului. Aceştia nu aşteaptă decât declasarea bisericii şi a doua zi basculantele vor căra la prundul Milcovului zidurile bisericii aşa cum au cărat zidurile Comisiei Centrale, în aprilie 2005, după acelaşi scenariu. În prima etapă edificiul a fost lăsat în paragină. A urmat cererea de declasare întocmită de DJCCPCN Vrancea, care a justificat declasarea prin faptul că monumentul nu mai prezenta valoare istorică, după ce fusese intenţionat lăsat să se degradeze. A treia şi ultima etapă a fost demolarea Comisiei Centrale, localul unde s-au trasat jaloanele primei Constituţii moderne din istoria României. În cazul bisericii «Sfântul Gheorghe» avem indicii că scenariul este pe cale să se repete, dacă organele statutului nu intervin la timp. Nu trebuie uitat că amplasamentul este ultra central şi terenul valorează multe miliarde.
___________________________________________________________________________________________________________________________
. Istoria armenilor din Vrancea şi a bisericilor acestora nu au făcut subiectul nici unei lucrări. Doar articole evocatoare în presa locală, respectiv în cotidianul «Ziarul de Vrancea» şi revista de cultură «ProSaeculum». Din punct de vedere arheologic, biserica «Sfântul Gheorghe» a făcut obiectul unei campanii de cercetări minuţioase efectuate de drd. Aurel Nicodei de la Muzeul Vrancei, sub coordonarea ştiinţifică a arheologului dr. Voica Puşcaşu, care a adus la lumină informaţii noi despre acest monument. În urma acestor cercetări s-a constatat că biserica a fost ridicată pe ruinele unei biserici mult mai vechi, ceea ce înseamnă că pe acest amplasament s-a ridicat prima biserică armenească de pe malurile Milcovului, undeva pe la începutul secolului al XVIII, dacă nu chiar la sfârşitul veacului al XVII-lea.

3.3. Biserica «Sfântul Nicolae» din Tăbăcari

Biserica tăbăcarilor este unul din cele zece lăcaşuri de cult ridicate de puternicele bresle care stăpâneau străzile şi cartierele celor două târguri de pe Milcov până la începutul secolului trecut. Breslele Ceprăzarilor, a Săpunarilor şi a Tăbăcarilor aveau propriile biserici pe care le susţineau financiar şi de care erau legate sufleteşte. Hramul bisericii era într-un fel şi sărbătoarea breslei, a breslaşilor, prilej pentru comunitatea respectivă de a se reuni şi a pune «breasla» la cale.
Biserica «Sfântul Nicolae» este una din bisericile breslelor. Situată în fostul cartier al Tăbăcarilor, la capătul străzii Ghioceilor, într-o zonă liniştită, departe de vacarmul oraşului, înconjurată de locuinţele modeste ale unui cartier care a pierdut din importanţă în secolul trecut, biserica «Sfântul Nicolae» pare o biserică ruptă dintr-un sat transilvan. Zveltă, de un alb imaculat, cu o curte mare, străjuită de un copac secular, cu o casă parohială, din care au mai rămas câţiva pereţi şi acoperişul, Biserica tăbăcarilor ne obligă la un memento despre lumea Focşanilor de altădată, când oraşul era împărţit pe cartiere, pe bresle, pe stări.
Una din breslele de frunte ale Focşanilor secolelor XVIII-XIX a fost breasla Tăbăcarilor, care a ridicat mai multe biserici în cartierul zis al Tăbăcarilor. Astfel, în anul 1687 breasla Tăbăcarilor a construit prima biserică de cărămidă şi zid, biserica «Ovidenia», care a fost pentru mai bine de un secol aşezământ monahal. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, tăbăcarii au ridicat biserica «Sfântul Nicolae», iar la 1780 au ctitorit biserica «Sfinţii Voievozi».
Din acel oraş de altădată au mai rămas doar câteva clădiri – Tăbăcăria lui Tăchiţă Nistor, Casa Nistor, Casa Giurgea – ce amintesc omului începutului secolului al XXI-lea cum arăta oraşul în prima parte a veacului trecut. Lovită de cutremurele care au îngenunchiat multe din lăcaşurile de cult din Focşani, biserica «Sfântul Nicolae» a rezistat peste timp, deşi poartă rănile atâtor încercări.
Biserică parohială în vremea rivalităţii dintre bisericile breslelor din secolele XVIII-XIX, în secolul trecut a ajuns filială parohială, iar din 1975 aparţine de parohia «Sfântul Spiridon». În biserică s-a slujit, cu intermitenţe, până în 1984/1985. În timpul reparaţiilor la Biserica «Sfântul Ioan Botezătorul» din Piaţa Unirii, o parte din obiectele de inventar ale acestei biserici au fost depozitate în Biserica «Sfântul Nicoale» din Tăbăcari. Deşi pare de necrezut, lăcaşul de cult a fost părăsit nu pentru că biserica nu mai prezenta stabilitate, ci pentru că politica bisericească locală a făcut ca în oraşul Unirii să primeze, nu interesul comunităţii, ci interesele «breslei».
Nimic şi nimeni nu a împiedicat pe conducătorii Protoieriei Focşani I să numească un preot la această biserică, mai ales acum când în Vrancea avem câteva zeci de teologi şomeri care bat drumul Episcopiei Buzăului şi Vrancei după o parohie. Or, la Focşani, o bijuterie arhitectonică veche de peste două sute de ani stă închisă pentru că anumite persoane au alte interese. Astăzi, deşi aparţine, teoretic, de una din parohiile Protoieriei Focşani I, biserica nici nu figurează în analele Episcopia Buzăului şi Vrancei, ca fiind abandonată.
Paradoxal, după două decenii pe părăsire voită din partea Bisericii locale, lăcaşul este încă în picioare şi cu anumite reparaţii ar putea fi reintrodus în circuitul religios. Efectiv, biserica nu aparţine nimănui, totul în jur este vraişte şi fiecare intră şi iese în curtea bisericii. Judecând după trecutul recent al anumitor terenuri aparţinând parohiilor focşănene, nu este exclus ca miile de metri pătraţi ai bisericii «Sfântul Nicolae» să fi făcut deja obiectul tranzacţiilor la bursa neagră a terenurilor din Focşani. Este singura explicaţie valabilă pentru indiferenţa sistematică pe care o manifestă protoieria faţă de acest lăcaş de cult.
Cu toate că din Fondul Solidaritatea s-au acordat bisericilor din Vrancea în 2000, 104 miliarde lei vechi, din care nu s-au cheltuit decât un pic mai mult de jumătate totuşi, nici un leu nu a fost cerut de protoierie pentru restaurarea acestei biserici monument istoric din centrul Focşanilor. Afacerea «cimitirul evreiesc» din strada Nicolae Bălcescu ar putea fi umbrită de afacerile cu pământul bisericilor din Focşani dacă organele statului s-ar autosesiza şi-ar lua la verificat mişcările care au avut loc cu pământurile parohiilor din oraş. Personal am încercat să aflăm situaţia acestor pământuri. De la Protoieria Focşani I şi Primăria Focşani până la Episcopia Buzăului şi Vrancei şi Secretariatul de Stat pentru Culte, toţi ne-au trimis de la unii la alţii şi nimeni nu a vrut să răspundă la întrebările noastre, răspunsul unanim fiind acela că biserica este autonomă.
În urma cercetării documentelor istorice aflate la arhive am descoperit că parohiile din Focşani deţineau la un moment dat averi imense: locuinţe, terenuri intravilane, vii şi chiar terenuri extravilane. Unde s-au dus aceste averi şi ce s-a recuperat din bunurile Bisericii după 1989 nimeni nu suflă o vorbă, deşi este cunoscut faptul că o parte din terenurile acestor parohii au intrat pe piaţa neagră a tranzacţiilor imobiliare. Doar «dosarul catedrala» a scos la lumină, oficial, câteva tranzacţii suspecte între slujitorii Bisericii şi anumiţi oameni de afaceri din Focşani. Se pare că, pentru pământul care îl posedă, biserica «Sfântul Nicolae» din Focşani este sortită pieirii şi numai implicarea societăţii civile şi a credincioşilor mai poate opri distrugerea inexorabilă a ctitoriei breslei Tăbăcarilor din strada Ghioceilor.

3.4. Fosta biserică latină «Sfinţii Apostoli»

Biserica «Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel», numită de focşăneni biserica «Sfântul Anton» a fost singurul lăcaş de închinăciune romano-catolic din sudul Moldovei care a ajuns până în zilele noastre. Dacă a scăpat ca prin minune de urgia comuniştilor în timpul sistematizărilor, nu a scăpat de modele postdecembriste, care au împins credincioşii de toate confesiunile să ridice în marile oraşe ale ţării «catedrale ale ruşinii».
Până la începutul secolului al XIX-lea au existat comunităţii catolice izolate în Focşanii moldovenesc şi cel muntenesc. Documentele vorbesc despre existenţa unei capele la 1832 în fostul cimitir din Cotul Oancei. La 1836 se înfiinţează prima parohie catolică, iar naşterea acesteia a fost legată de istoria economică şi socială a vremii. În 1840 au fost deschise listele de subscripţie publică, iar la 8 septembrie 1847 a fost sfinţită de Episcopul Paul de Sardi biserica de piatră «Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel».
Înaintea construirii acestei biserici, catolicii care au poposit pe malurile Milcovului au ridicat o capelă în Focşanii Munteni, care nu mai există astăzi, cum de altfel nu mai există nici primul cimitir catolic din Focşani. După desfiinţarea cimitirelor parohiale în 1867 şi înfiinţarea cimitirelor din afara oraşului în timpul lui Cuza, la doar câţiva ani de la unificarea administrativă a oraşelor din 1862, comunitatea catolică a cunoscut o dezvoltare progresivă, mii de muncitori calificaţi din Italia, Ungaria şi Austria poposind în Focşani. Străzi întregi erau locuite de italieni, austrieci şi maghiari, iar Focşanii figurau printre oraşele cele mai ospitaliere din Moldova. Pentru a înţelege geneza catolicismului modern la Focşani trebuie văzut contextul politico-economic al veacului al XIX-lea.
După epoca fanariotă, odată cu intrarea Ţărilor Române în epoca modernă, lipsa tehnicienilor şi a cadrelor specializate din cele două ţări a fost suplinită cu mână de lucru calificată din Occident: italieni, elveţieni, austrieci, nemţi. Aceştia au determinat înfiinţarea parohiei pentru nevoile lor spirituale. Aşa cum românii plecaţi la muncă peste hotare înfiinţează parohii ortodoxe, străinii veniţi la Focşani au avut nevoie de o comunitate şi o biserică romano-catolică şi chiar una protestantă (evanghelică). În timp ce unii occidentali aflaţi pe aceste meleaguri au trecut la ortodoxie, unele familii de români au trecut la catolicism, în special familii cu stare.
Înfiinţarea acestei parohii a avut şi un rol civilizator. Nu trebuie uitată starea înapoiată a Ţărilor Române la sfârşitul epocii fanariote şi lipsa de personal specializat din administraţie. La acea oră nu exista încă o Universitate în teritoriile locuite de români, nici şcoli de meserii sau colegii. Or, ca şi alte aşezăminte catolice din provinciile româneşti, parohia din Focşani permitea celor cu stare învăţarea limbilor străine şi accesul la o altă cultură decât cea primită prin filiera greco-fanariotă. În plus, sub fanarioţi a existat la un moment dat pericolul impunerii în Biserică a limbii greceşti. Parohia din Focşani, ca şi alte asemenea instituţii cu rol dublu, religios şi educativ, a jucat pentru urbea noastră – păstrând proporţiile – rolul pe care instituţiile culturale de inspiraţie latină l-au avut în Transilvania pentru păstrarea limbii române.
De la început, această parohie a fost deservită de ordinul Franciscanilor, fără ca Franciscanii să aibă însă o mănăstire la Focşani. Relaţiile cu autorităţile şi Biserica Ortodoxă au fost în acea epocă amicale şi mult mai deschise decât astăzi. Trebuie subliniat că nu au existat conflicte interreligioase, Focşanii fiind un oraş cosmopolit, pe două maluri, în două ţări, dar nu separat, deşi lumea era împărţită pe cartiere, chiar etnic, pe bresle şi pe stări. Lumea circula de la un mal la altul al Milcovului fără prejudecăţi, românii mergând la negustorii armeni din Armenime, evreii la răzeşii moldoveni din Nord, iar căsătoriile mixte între austrieci, maghiari şi români erau monedă curentă, ca şi convertirile de la o confesiune la alta, fără ca aceasta să deranjeze pe unii sau pe alţii.
În a doua parte a secolului al XIX-lea şi prima parte a secolului al XX-lea relaţiile au continuat în acelaşi spirit. Credincioşii şi reprezentanţii Bisericii Catolice au participat la marile evenimente din viaţa poporului român, în mod special la Războiul de Independenţă şi cele două războaie mondiale. Între 1944-1945, din cauza războiului, noul episcop Marcu Glaser a avut sediul Diecezei de Iaşi la Focşani. Situaţia s-a deteriorat, neoficial, în a doua parte a veacului XX, când Focşanii au devenit un oraş unicolor şi trist. Parohia catolică era văzută ca o instituţie subversivă şi influenţa acesteia în viaţa cetăţii a diminuat.
În 1991 s-a început construirea noii biserici, peste cea veche, care a fost dărâmată spre sfârşitul lucrărilor, în 2001. Impresionaţi de măreţia noului edificiu religios, cele aproape 1200 de suflete ale comunităţii romano-catolice din Focşani au uitat cu desăvârşire vechea bisericuţă, ridicată de «coloniştii» nemţi, austrieci, unguri, cehi, italieni şi de românii din Focşani.
Nu cred că într-o ţară din Occident s-ar dărâma în anul 2006 o biserică din secolul al XIX-lea pentru simplul motiv că biserica ar fi neîncăpătoare. La noi a fost posibil, focşănenii fiind, probabil, locuitorii singurului oraş din Europa unde conducerea Bisericii a demolat o biserică după căderea comunismului pentru a ridica o «catedrală».
Trebuie spus totuşi că, începutul creştinismului catolic pe malurile Milcovului este anterior comunităţii perioadei moderne care a generat fondarea parohiei în secolul al XIX-lea de către coloniştii occidentali veniţi în Ţările Române. Prima atestare sigură a prezenţei catolicilor pe aceste teritorii o avem la doar două secole de la Schisma cea Mare de la 1054. În timpul regelui maghiar Andrei al II-lea (1205-1236) cumanii, care stăpâneau Carpaţii de Curbură, au fost încreştinaţi, un rol important în creştinarea acestora l-au jucat cavalerii teutoni şi fraţii Dominicani, cei dintâi fiind ctitorii cetăţii Milcovia, viitoarea reşedinţă episcopală a cumanilor. Primul episcop al cumanilor a fost Teodoric, numit de papa Grigorie al IX-lea. Episcopia Cumanilor a încetat să mai există la 1241, când tătarii a trecut prin foc şi sabie aceste teritorii. După această dată, Episcopul Romei a continuat să numească episcop pentru Milcovia, deşi nu mai exista un sediu, nici o jurisdicţie de facto.
Informaţii despre catolicii de pe malurile Milcovului sunt din ce în ce mai rare, ceea ce ne face să credem că după formarea statelor feudale româneşti, şi ultimele ruine ale Milcoviei să fi dispărut. Târziu, în secolul al XVI-lea apar, din nou, menţiuni despre prezenţa catolicilor pe aceste locuri. De această dată, catolicii aflaţi în Ţările Române erau străini veniţi cu diferite misiuni sau chiar la «lucru». Ei au fost cei care au ridicat la jumătatea secolului al XIX-lea fosta biserică «Sfântul Anton».
___________________________________________________________________________________________________________
. Parohia romano-catolică din Focşani are cel mai bun site (www.catolicafocsani.ro), în care pot fi găsite informaţii, de la apariţia catolicismului pe malurile Milcovului în secolul al XIII-lea, până la cele mai recente evenimente din viaţa parohiei. Un singur lucru evită să menţioneze cei care au creat site-ul : că biserica veche a fost demolată fără nici un motiv serios, decât acela de a ridica o «catedrală» pe locul acesteia. De asemenea, abundă imagini din viaţa parohiei, dar nu s-a postat pe site, imaginea bisericii demolate, cel mai important document despre istoria modernă a catolicismului focşănean. Metoda demolării acestei biserici, ridicate prin subscripţie publică şi nu de Vatican, a fost una foarte ingenioasă. S-a început construcţia «catedralei» peste vechea biserică, iar când lucrările au fost destul de avansate, biserica a fost demolată.

3.5. Foste aşezăminte monahale din Focşani

În cele două târguri omonime, situate pe malurile Milcovului, marile familii din cele două ţări române cât şi domnitorii munteni şi moldavi au ridicat între secolele XVII şi XIX mai multe aşezăminte monahale. După secularizare, fiind lipsite de suportul material care le asigura susţinerea, majoritatea a încetat să mai funcţioneze, iar bisericile acestor aşezăminte au devenit biserici de mir. Din nefericire, pentru focşănenii anului 2006, din duzina de aşezăminte monahale nu a mai rămas nici unul şi puţini ştiu că bună parte din aceste biserici de mir au fost, odată, mănăstiri.

3.5.1.Mănăstirea «Sfântul Ioan Botezătorul».

Fără nici o îndoială, a fost cel mai important aşezământ monahal de la hotarul celor două ţări, situat chiar lângă borna de hotar nr. 47, având în faţă Milcovelul, cu podul spre Moldova şi clădirea Vămii. Ridicat de Grigorie Gh. Ghica II (1660-1664), domnitorul Ţării Româneşti, la 1661, a devenit, la scurt timp, «mănăstire de protocol». A fost înzestrată cu vii şi moşii pe care le lucrau robii ţigani, mori, sute de proprietăţi şi imobile în oraş pe care le închiria şi chiar 4 hanuri. Locul privilegiat unde se situa a făcut să primească daruri şi danii de la domnitorii din cele două ţări. Nu a scăpat de jefuirea grecilor, fiind închinată unei mănăstiri din Elada. Datorită daniilor succesive şi pragmatismului egumenilor greci, Mănăstirea «Sfântul Ioan Botezătorul» a ajuns, la începutul secolului al XIX-lea, o adevărată putere economică în Focşanii Munteniei, care avea proprietăţi şi dincolo de Milcov, în Focşanii Moldovei. Dezvoltarea comerţului şi a breslelor face ca orăşenii să se lovească de poziţia privilegiată a mănăstirii, care beneficia de scutiri de impozite şi chiar încasa taxe, inclusiv din plăţile de la vamă. Acest conflict a devenit deschis şi breslaşii au dat în judecată mănăstirea pentru a-i micşora proprietăţile.
Pentru că timpurile nu mai erau aceleaşi, după revenirea la domniile pământene, mănăstirea a pierdut din proprietăţile din oraş. Incendiul de la 29 martie 1854 a pus capăt dominaţiei mănăstirii în oraşul de pe Milcov şi a marcat începutul declinului. Un an mai târziu, inginerul Katilino a făcut planul grădinii aflată între zidurile aşezământului, devenită Grădină Publică. După o sclipire în timpul Unirii de la 1859 urmează secularizarea de la 1863, care a pus definitiv capăt dominaţiei monahilor. În câteva zeci de ani au fost distruse zidurile, clădirile aşezământului, iar frumoasa grădină a mănăstirii a fost luată de primărie şi ajunge Grădină Publică, la 1865.
Paradoxal, primul teatru din Focşani, ridicat de omul de teatru Ion Lupescu, s-a făcut tocmai în această Grădină, pe locul unde călugării greci sorbeau, la umbra zidurilor, berea de bragă pe arşiţa verii. De asemenea, într-una din chiliile mănăstirii a funcţionat din 1834 una din primele şcoli din Focşani care avea ca dascăl pe ardeleanul Alexe Fortunato. Ultima relicvă a «mănăstirii de protocol» – Turnul clopotniţă (Foişorul de foc) a fost demolat în 1905, întrucât devenise locul unde focşănenii «educaţi» depuneau gunoaiele. Fiind situată chiar sub nasul autorităţilor, comuniştii au închis-o şi profitând de avariile suferite la seismele din 1977 şi 1986, nu mult a lipsit să o dărâme. Graţie intervenţiei fostului episcop al Buzăului Antonie Plămădeală, şi transformarea acesteia în Depozit al Cultelor, biserica nu a fost demolată. Între 1987-1988 a fost restaurată. În prezent fosta grădină a Mănăstirii este Grădina Publică a urbei şi mai nimeni din Focşani nu-şi imaginează că pe aleile acestei grădini, acum mai bine de un secol şi jumătate se plimbau călugării greci. Biserica a reintrat în circuitul religios după 1989 ca biserică de mir, fiinf singurul monument religios din Piaţa Unirii, fostă Piaţă a Libertăţii.

3.5.2. Mănăstirea «Adormirea Maicii Domnului -Precista»

Cu hramul «Adormirea Maicii Domnului», fosta mănăstire, actualmente biserică de mir, face parte din ctitoriile voievodale din Focşanii Moldovei, fiind ridicată de Nicolae Mavrocordat (1709-1710; 1711-1715), între 1709-1716. A fost un timp metoc al Mănăstirii Mera, fiind apoi închinată Mănăstirii Vatoped de la Muntele Athos. Cutremurul de la 1802 a distrus zidurile care nu vor mai fi refăcute decât în parte. Cutremurele din secolul al XX-lea au zdruncinat biserica «Precista», în mod deosebit cel de la 10 noiembrie 1940. A fost restaurată cu greu între 1973-1975 şi sfinţită în 1985. asăzi este biserică parohială şi se găseşte pe Bdul Unirii nr. 38.

3.5.3. Mănăstirea «Proorocul Samuil»

Ctitorie a domnitorului Constantin Cehan Racoviţă (1749-1753, 1756-1757), destinul acestui aşezământ a fost unic în peisajul religios al Ţinutului Putnei. După ce a ridicat o biserică de lemn, în timpul primei domnii, în a doua domnie domnitorul moldav a ridicat o biserică de cărămidă şi piatră, i-a adăugat ziduri, case şi chiar a înzestrat-o cu proprietăţi. Mai târziu s-a construit şi un turn de apărare pentru mănăstire, aşezământul devenind o adevărată fortăreaţă în Focşanii Moldovei, rivalizând prin putere, pentru o perioadă, cu biserica «Sfântul Ioan Botezătorul» din Focşanii Munteniei. Devine metoc al Mănăstirii «Precista» din Roman, iar în 1764 când mănăstirea din Roman a fost închinată Mănăstirii «Sfântul Spiridon» din Iaşi şi mănăstirea focşăneană ajunge să fie închinată aşezământului ieşan. La 1838, în timpul domnitorului Mihail Sturdza, a fost înfiinţat de către Epitropia Bisericii «Sfântul Spiridon» din Iaşi, un spital între zidurile mănăstirii. Deşi a fost afectat în mai multe rânduri de cutremure, Spitalul «Profetul Samuil» a supravieţuit aproape un secol, încetând existenţa după instalarea comuniştilor la putere. Astăzi biserica se află în Strada Mare a Unirii nr. 6, a fost restaurată şi resfinţită, iar grosimea zidurilor bisericii arată grandoarea de odinioară.

3.5.4. «Mănăstirea lui Ştefu»

Mănăstirea a fost ridicată de căpitanul de cazaci Ştefan, în Focşanii Munteniei, pe locul Schitului «Sfântul Nicolae», înfiinţat după 1650 de monahul Filotei. La începutul secolului al XVIII-lea a fost închinată Mănăstirii «Adormirea Maicii Domnului» din Râmnic, iar câţiva ani mai târziu unei mănăstiri din Sinai. După 1700 a fost construită biserica pe care o vedem şi astăzi, cu hramul «Sfântul Nicolae», deoarece, la 1695 biserica de lemn a pierit într-un incendiu. La 1715 lăcaşul a fost sfinţit. Perioada de glorie a «Mănăstirii lui Ştefu» a fost secolul al XVIII-lea. Spre sfârşitul acestui secol mănăstirea decade, iar incendiul din 1854 distruge bună parte din clădirile rămase în picioare, cu excepţia bisericii. Lăcaşul a cunoscut şi perioade când a fost închis şi puţin a lipsit ca biserica să dispară. Astăzi este biserică de mir şi se găseşte pe strada Coteşti nr. 1, la doar câteva sute de metri de ruinele bisericii armenilor şi este cunoscută sub numele de biserica «Sfântul Nicolae Vechi».

3.5.5. Mănăstirea «Sfântul Nicolae Nou»

Fosta Mănăstire «Sfântul Nicolae Nou» face parte din puţinele aşezăminte mănăstireşti focşănene ridicate de slujitori ai Bisericii. Construită iniţial din lemn, la 1696, fosta mănăstire îi are drept ctitori pe preotul Arsene şi ginerele său, Iane. În 1732, un incendiu distruge biserica, după care a fost construit actualul lăcaş de cult «Sfântul Nicolae», astăzi biserică parohială, ca toate celelalte foste aşezăminte mănăstireşti focşănene. Aşezământul profită de o conjunctură fericită şi la jumătatea secolului al XIX-lea avea o poziţie prosperă, fiind invidiat de aşezămintele surori pentru bogăţia şi generozitatea pe care unii focşăneni au manifestat-o faţă de acest loc de închinăciune. Legea secularizării averilor mănăstireşti şi laicizarea crescândă a vieţii economice focşănene, transformă această mănăstire în biserică de mir. De la starea prosperă a aşezământului de la jumătatea secolului al XIX-lea, în doar jumătate de secol, lăcaşul ajunge o ruină, fiind închis pentru o perioadă. Restaurat, lăcaşul este biserică de mir şi se află pe strada Popa Şapcă nr. 3.

3.5.6. Mănăstirea «Ovidenia» din Tăbăcari

Breslele focşănene nu au ridicat doar biserici de mir în oraşul Unirii. Undeva, între 1685 şi 1690, probabil la 1687 tăbăcarii au zidit, în cartierul lor, Mănăstirea «Ovidenia». După o existenţă efemeră ca aşezământ monahal, în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea găsim doar biserica de mir «Ovidenia», care a reuşit să străbată perioade dificile şi a ajuns până în zilele noastre cu acelaşi statut, fiind biserica unei parohii din cartierul Tăbăcarilor. Relativ mică în raport cu alte biserici din Focşani, biserica «Ovidenia» este prin ea însăşi o oază dintr-o altă epocă şi păstrează ceva din şarmul micilor cartiere, în care elementul urban se îmbina cu cel rural, iar lăcaşurile de cult încă mai păstrau ceva din dimensiunea divino-umană a Bisericii.
Cei care doresc să simtă apropierea divinităţii prin proporţionalitatea formelor şi geometria spaţiului o pot face păşind pragul modestei biserici «Ovidenia» din Tăbăcari, o biserică ridicată iniţial pentru monahi. În această biserică, total diferită de sălile de sport cu turlă şi clopotniţă, ca bildingurile americane sau bisericile catolice occidentale ori ca viitoarea catedrală «Cuvioasa Paraschiva – Adormirea Maicii Domnului», creştinul se întâlneşte cu Dumnezeu, pentru că locul este propice rugăciunii şi nu admiraţiei artistice. Din fericire, biserica «Ovidenia» din Tăbăcari nu este singura biserică de acest gen din oraşul Unirii, iar credincioşii focşăneni au şansa să meargă la biserică şi pentru rugăciune, pentru că menirea bisericii privită ca edificiu, nu este decât un loc unde credincioşii se întâlnesc pentru a se ruga şi împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos.

Apa din cizme – prezentare de carte

ianuarie 21st, 2008

Cea mai bună carte despre revoluţia din decembrie ’89, o adevărată capodoperă, este scrisă într-un stil direct, brutal pe alocuri, combinînd într-o manieră unică umorul, tragicul şi fantasticul. Am început sã-mi revin. M-am visat cã-s Bill Clinton. Patrulam în Atlantic pe portavionul U.S.S. Falcon şi expediam mesaje de solidaritate poporului francez, poporului german şi poporului român. Chinezii, cu uniformele lor albastre, coloraserã toatã harta Europei pânã la Marea Mânecii. Din când în când, franţujii se opreau şi-şi luau pe cartelã, în gamele de carton, raţia de porc Chow Mein cu orez, care se gãtea pe stradã în furgoane de campanie, absolut neigienic. Pe relaţia Franţa se distingeau cel mai bine, pe Germania mai puţin, e un loc foarte umed, iar în România vedeam Carpaţii la rãsãrit şi o codiţã de şoricar ce se gudura prietenos ca un steguleţ alb. Fiţi bravi! NATO nu va muri! Îi încurajam de pe puntea superioarã.
Dupã care am chemat-o pentru consultãri pe domnişoara Puşa Ionescu de la Şosetele Ude. Mi-am scos un trabuc, dar nu l-am aprins. Eram în Biroul Oval şi dânsa era dintr-o formaţie dupã care muream. Şi lângã ea m-am adus pe mine. Eram şi Bill Clinton, eram şi eu.

Autor: Mircea Daneliuc

Colecţia: Romanele de Curtea Veche

pasare

ianuarie 21st, 2008

Acasa la Paunescu

ianuarie 21st, 2008

Am trecut de clădirea mare unde erau, cu siguranţă, o groază de uşi. N-am intrat fiindcă aveam o sacoşă împletită, cumpărată de la ţigăncile din “Piaţa Săracă”, şi-mi trebuia diplomat. “Dacă vând vreo drăcie de-asta, mi-am zis, cumpăr neapărat un diplomat.” Am studiat cum se ţine arătătorul pe mâner: ca pe jungher când dobori vita…

Si… trec şi de “Tudor Arghezi”… După atâtea străzi cu nume de scriitori, aveam sentimentul că sunt pe celebra alee a ţintirimului Belu. Tocmai când credeam că nu mai ajung, întâlnesc numărul indicat pe ziar. C-aveam ziaru-n mână, în Bucureşti am mers numa’ cu ziaru-n mână, poate mă remarca şi pă mini cineva şi-mi ia interviu! Numărul era prins în şuruburi pe o poartă verde. Doamne, şi ce verde! Semana cu cel care-mi decora utilajul de gravat la servici. Verdele cică nu stresează.

Era o poartă verde şi eram în anul 1992. Iar poarta era întredeschisă. Risc şi bag capul înauntru. Nu erau câini, nu era nimic. Gândesc: deci Adrian Păunescu are o casă cu poartă deschisă. Si o curte mare, parcă era cea de la SMA-ul unde fusesem cândva să cer negaţie. După ce m-au făcut mare oamenii de pe stradă, m-a întreţinut un SMA; şi trebuia să merg ca tractorist la ei. Dacă nu reuşeam la facultate, mă mânca gaia pă câmp. Trebuia să ar şi noaptea, că Ceauşescu aşa ara: noaptea. Acu… nu prea să mai ară…

Intru în curte şi văd patru intrări. Măi, dar câte intrări are? Să-l strig? Poate doarme, c-am auzit că stăpânii de-abia după amiază se scoală…
Ia să intru io pă uşa principală! Să nu uit să ciocănesc. Chiar cu acest gând am intrat în capitală, să bat la uşi. Fusesem dus de cineva la un japonez şi lăsasem acolu un galleu. Si nu m-am întors să-mi dea banii, dar pusese o lumânărică aprinsă în el, trecuseră deja trei săptămâni, şi mi-era să nu se fi stins! Ori să fi luat foc căsoiu’. Reţinusem strada, dar o uitasem, avea numele unui ţăran. Câmpineanu, parcă. Dar… cum am privit io, aşa… în josu’ străzii, am citit un scris mare: TNB. Trebuia să fie ceva important, de scria atât de mare! Si tot am căutat TNB-ul… Cel mai greu mi-a fost să–l caut din mijlocu’ străzii, că aşa mi s-a arătat la-nceput. Si claxonau maşinile la mine, parcă înnebuniseră. Nu lasă omu’ să să uite şi el, poate caută un punct de reper! Poate e ditamai scriitoru’!
Că mi-am zis: să nu iau ca reper vreo casă cu horn, că de-alea sunt multe şi le-ncurc precis. Si nici după soare să nu mă iau, că–i înşelător! Cu soarele chiar am păţit-o! N-aveam ceas şi a trecut un om pe cărare. “Nene, cât e ceasu’?” Si mi-a zis că-i fără un sfert. Iar eu am zis: “Bine”. Dar ar fi şi mai bine să ştiu din când în când dacă-i fără un sfert. Am înfipt repede un ţăruş exact unde se termina umbra casei. Si m-am luat mult timp după umbră. Peste un timp trece iar nenea ăla. Era un eveniment când trecea prin pustiu cineva, îl vedeam de departe… Si-l întreb de ceas. Si era tot fără un sfert. Pesemne omul era plecat de-acasă la fix, paşii îi facea ca secundaru’ şi… la fără un sfert era acoalea. Numai că umbra casei mele era… hăt, în altă parte…

Uşa principală (cred) avea un geamlâc şi era pe direcţia porţii. Inăuntru observ un maldăr de ziare. “Asta da om, uite câte ziare citeşte…” Ciocănesc, dar nu-mi răspunde nimeni. Doar văzusem şi io că nu era nimeni. Trec de ea şi bat la următoarea. Linişte. Măi să fie, doar ciocănisem tare! C-aşa trebuie. Să-l faci atent pe cel dinăuntru că intri. Să deschidă naibii un dosar, să arate că are preocupare!
După acea uşă aveam două alternative; am luat-o spre stânga. Poate şi fiindcă mă-nscrisesem într-un partid de stânga. Işise Păunescu la televizor şi spusese: “Oameni buni, înscrieţi-vă în partide, oriunde, numai aşa salvăm ţara!”. Si m-am înscris unde se-ncrisese el. Dar am greşit. Când am văzut ce-i acolu, îu, am işit repidi. Că mi-am zis: “Ia să merg io după omu’- ăsta! Să videm undi mă duce?” Că au mers şi alţii după mine. Trenă. Era o ninsoare di nu vedeai la un metru. Totul era aalb-alb. Problema era s-o ţii drept. Doamne, ce drept am ţinut-o!
Si Păunescu şi-a dat seama c-a greşit intrând în acel partid, c-a fugit repidi la altu’. Io… n-am mai vrut să greşesc!

La a treia uşă ciocănesc. Dar nu-mi mai amintesc dacă am lovit tare. Doar mă-nvăţase un om ce-mi rupea din pâinea lui (de curând l-am întâlnit, cică-mi plăcea pâinea goală!): “Măi, în viaţă să vorbeşti clar, să n-ai prune-n gură!” Când se striga catalogu’, răspundeam întotdeauna cu voce tare: “Prezent!” Si-i deranjam întotdeauna pe cei de lângă mine!
Când am ciocănit a treia oară… cioc-cioc-cioc…
Am învăţat de la o ciocănitoare să ciocănesc şi mi-a intrat în sânge melodia asta, Cio-cioc-cioc. Ciocănesc şi ascult. Nu să mi se răspundă, că nu răspunde nimeni. Ascult sunetele. Pe oamenii mari îi deranjează ciocănitul, oricine intra la ei, vrea ceva.
Si… intru! Intru pregătit sufleteşte să abordez a… patra uşă. Parca eram într-un labirint. Numai că, în faţa mea, exact ca TNB-ul, stătea… marele poet. Cu o doamnă în braţe. Nu… mint! Nu o ţinea chiar în braţe…
– Nu ţi-e ruşine, domne? De ce nu ciocăneşti la uşă?
– Mă… scuzaţi… Era deschisă şi… am… intrat…
– Ieşi afară şi ciocăneşte!
Măi să fie, da’ prost am mai înnemerit! Da’ acuma ştiu, femeia trebuie iubita dimineaţa. Ce dimineaţa? Non stop… (Stiţi cum zic moldovenii la non-stop? “Deschis… veşnic”!) Să mai intru, să nu mai intru? Stam aşa îngândurat pe o margine de dimineaţă şi-mi venea să plec acasă. Cu personalul, taca-taca… până mâine-ajung…

Galle-urile le lăsasem pe la uşi. Că am găsit locu-ăla pân la urmă. Simţisem atunci şi un miros de pădure, plus că mai zărisem un bloc înalt tari di tot. Am căutat uşurel pe lângă pădure. Io, în pădure, ajung cu ochii închişi! Pă strada aia erau numa’ uşi. Uşi de barosani.
– Buna ziua, ştiţi… am luat şi io… iniţiativa… Infrumuseţez nişte sticle… Priviţi!
– I-oti, domle, se minunau cucoanele… da’ di ce-s aşa di negre? Am acasî unili din ghips, şi-s mai frumoasi!
– Vă rog să mă ajutaţi… Las una de probă… Poate aveţi pe cineva prin străinătate… şi… poate să-mi ofere un sfert de metru pătrat de vitrină. Vreau să ajung şi eu pe un raft! Poate mă descoperă cineva… Stiţi … am lucrat pentru Ceauşescu…
La-nceput mi se tot trânteau uşile-n nas. Pâna mi-am dat seama. Si n-am mai zis de Ceauşescu.

Stam tăcut în anticamera aceea, dar aveam o bucurie interioară. Stiam că pusesem nişte seminţe-n pământ şi eram sigur că vor încolţi. Trebuia doar să aştept…
Adrian Păunescu m-a aşteptat, săracu’, dac-a “văzut” că nu m-aude, a deschis uşa. Si m-am trezit în faţă cu un munte de om care mă scruta cu ochii verzi. M-am uitat în ei, da’ nu i-am văzut prea bine, că era cam întuneric. M-a poftit politicos pe un fotoliu, noroc că pe-atunci eram un ţâr de om, azi n-aş mai putea să mă ridic singur de-acolo…
Si s-a-ndepărtat de mine. Cu ochi cu tot.
– Ce doriţi?
– Am venit să… vă… văd…
Si-a împreunat mâinile şi s-a uitat lung. Cred că gândea: “Asta-i prost, sau se face?”
– Aţi scris undeva că toată lumea vă cere ceva. Eu am venit să vă… dăruiesc… (Si-i pun pe masă ultimul galleuţ din traistă). Iar altundeva aţi mai scris că vă ascundeţi în spatele bărbii… Eu cred că nu aveţi pentru ce…
Pe “Vremea” aceea era în râcă mare cu Ion Cristoiu. Il tot poreclea “ardei umplut”. Ajunsesem să-l urăsc pe omu’ ăla. C-aşa e-n iubire: iubeşti ce iubeşte cel care ţi-e drag, urăsti ce urăşte el… Intr-o zi, brusc, s-au împrietenit. Că Adrian se-mprieteneşte repede cu cei care-i fac rău. Si m-am tot întrebat de ce? Cred că împăcarea o face ochii săi verzi…
A doua zi a scris despre mine: “Vizita unui socialist din Buzău”
Diplomat nu mi-am luat nici până azi. Fiindcă am observat că trebuie şi să te fâţâi din fund… Iar mie nu-mi reuşeşte nici să mă tai…

Buzau, 2008

Precaritatea noastra civica

ianuarie 21st, 2008

Greva foamei a trecut de 30 de zile si deja risca sa lase urme ireversibile in sanatatea protestatarilor. Dar noua nu ne pasa!

In vreme ce noi asistam incintati sau iritati la meciul de ping-pong pe tema Norica Nicolai, al nu stiu citelea conflict din interiorul puteriinoastre bicefale, circa 500 de oameni – acum, mai multi, pentru ca protestul s-a extins de la Bucuresti la Brasov – isi risca sanatatea si chiar viata pentru adevarurile istoriei noastre recente – Revolutia si mineriadele – si poate pentru un viitor mai bun – legea lustratiei si legea votului uninominal. Despre Norica Nicolai vorbesc politicienii, despre ea se pronunta jurnalistii si comentatorii, ea este subiectul vedeta al televiziunilor. Tot catre Norica Nicolai, de marti si catre interimarul Melescanu, este indreptata si atentia opiniei publice. Asta in vreme ce sute de oameni sint in greva foamei, unii dintre ei ajungind deja in spital, altii fiind asistati medical la locurile in care-si desfasoara radicalul protest. Greva a trecut de 30 de zile si deja risca sa lase urme ireversibile in sanatatea protestatarilor. Dar noua nu ne pasa! Dintre oficiali, doar presedintele a avut o intrevedere cu grevistii, promitind sa-si exercite functia de mediator intre puterile statului.

Sa dea Domnul sa aiba succesinainte de a se produce ireparabilul! Impreuna cu fundatia mea, alaturi de alte citeva instante ale societatii civile, mi-am declarat solidarizarea cu revendicarile grevistilor inca de la inceput. Am facut asta si pentru ca ma intereseaza rezolvarea legala si decenta a chestiunilor legate de Revolutie si mineriade, si pentru ca ma priveste un viitor mai curat al tarii mele, dar si pentru ca stiu ce inseamna sa ajungi la o asemenea forma de protest. In februarie 1990 am facut greva foamei impotriva „cenzurii tipografice” declansate asupra publicatiilor care criticau „Frontul”, pe Ion Iliescu si comilitonii sai. Din fericire, au fost necesare doar 12 zile pina cind ministrul Culturii, Andrei Plesu, prefectul de atunci si conducerea tipografiei au cedat si publicatiile critice au putut sa apara. Si era vorba de un singur grevist. Acum, dupa 30 de zile, nimeni nu pare efectiv interesat de sanatatea a peste 500 de oameni! De aceea, apelez la grevisti sa renunte, sa gaseasca alta forma de protest. Mie, dupa scurtul episod grevist, mi s-a diagnosticat un diabet. Si eram inca foarte tinar si sanatos. Poate mai eficienta ar fi trezirea noastra civica, a tuturor.

Send

ianuarie 19th, 2008

Redactorul m-a sunat târziu azi noapte.
„În anul acesta gol ca o fântână seacă
Nu ai mai scris nimic despre Eminescu.
Ianuarie scânceşte afară;
Copil orfan cu picioarele în zăpadă.”
Promoroaca de pe ramurile mărului scheletic
Din faţa ferestrei
S-a scuturat de mirarea ochilor mei goi de somn.
Nu mai ştiu când,
Mi-a intrat în casă un om trist.
Faţa lui mi se părea cunoscută.
Pletele cărunte îi atârnau pe umerii aplecaţi.
Ochii îi străluceau ca doi luceferi blânzi.
Umbră tăcută, s-a întors alene, a ieşit.
De undeva din colţul său întunecat,
Ghitara mea veche a început să cânte
Cu vocea unui bărbat singuratic:
„Nu credeam să învăţ a muri vreodată!”
M-am sculat, m-am spălat, m-am bărbierit
Ca şi când m-aş fi dus la biserică.
Computerul leneş a pornit apatic.
Am citit atent, am şters două virgule rătăcite
Şi am apăsat „Send”.

Dan David, Los Angeles, 15-ian.- 2008.

Cum sa desenezi o harta

ianuarie 19th, 2008

uneori mi-as cresta pe genunchi harta junglei,
cu poteci ce duc spre tine vis a vis de cascade rebele ce curg din regatul meu ca sa nu ma confunzi cu vreun promotoriu al disperarii, cu vreo eclipsa sentimentala cand fugeam dupa sticle afumate
printre gaini zburatacite de vantul colonial, ce impresioniste clipe in minutele lungi ale telefonului cand eu tac si tu razi clopotel cristalin cu flexiuni vocale, iar eu trebuie sa ostentez o buna
dispozitie simulata de movul perdelelor dupa care ma ascunzi cu priviri de infanta spaniola, ridicandu-ti crinolinele cazute, facand pas de deux cand nu te
vede nimeni, asa de una singura, in iatacul tau cu rodii si camelii tinute in cutii asimetrice, cu vulturi de sticla ce privesc orizontul dinauntru inafara de te miri ca inima lor bate fara pulsul unui animal de prada ce iti pandeste miscarile curbe, lascive in lentoarea serii cand pui de cafea, arunci scrisori vechi, iti
aranjezi cocheta parul lung cat o dinastie adultera numarand concubinii gasiti morti la capatul coridorului cu multe usi ocupat candva de generalul Guevarra, si soldatii lui morti de buna voie intr-o batalie prost terminata, toti jiinduind la tine ca la comoara unui sheik arab, paranormal de tanar si seducator de parfumat cu care apareai la Casablanca tinand conferinte cu gura inchisa, pentru pitici si surzi, si toti bolboroseau aaahhhh lasand adevaruri sa tzasneasca peste umerii
tai decoltati peste care picura infiorarea boltilor, din care isi luau zborul pasari mari obscurand zenitul, siderand infantele ramase cu gura cascata, fluturand naframe purpurii si pierzand biletzele de amor,
pe care scria je t’aime sau retete de frumuseste bazate pe sange de salamandra unsa
de trupul vested, ritual facut in partea cea mai intunecata a casei, ferita de privirile inceste, de pipaieli, de barfe si gelozii care rostogoleau bolovani din gura in gura, calomnii fara o baza certa in
cotidianul apocaliptic, atat de mare era putrefactia si pandemoniul cozilor cersetorilor care strigau: paine si alte cozi ale unor batrani schizodici care nu cereau nimic, doar dreptul sa te vada pentru ultima oara
intr-o ascensiune de virgina cataleptica, cu zoroastru si vitraliu deja plasat in catedrala mare, langa halucinatiile mele delirante despre viata carteziana pe care o traim, tu aici, eu dincolo negasind poeticul pe harta falsa a uitarii, oblivion, semna generalul
pe marginea zilei, tragand o dusca de rom si facandu-ti senil cu ochiul complice, stia el batranul ca de mult evadasem amandoi intr-o alta poveste..

UN FIR DE NISIP!

ianuarie 19th, 2008

UN FIR DE NISIP!

sunt un fir de nisip pe plaja vietii,
ce mai pastrez inca din caldura trupului tau,
caldura, ce ti-o voi darui totdeauna.
valul vietii ma poarta spre tarmuri necunoscute
infruntand teama, necunoscutul, furtuna
te voi astepta prin ani,
caldura primind si daruind totodata,
cladind castele de nisip
renascand cu fiecare dimineata

soare superb ce-ti trimiti raza prin neantul uitarii,
caldura-ti profunda ma topeste,
ma transforma in vitralii stravechi si cristaluri superbe,
incantand ochii, inducand in suflet placerea suprema.
simt bucurie, placere, mandrie,
din haos m-am nascut
in haos de mana cu tine as vrea sa alerg,
strabatand spatiu si timp,
ma topesc in neuitare…doar alaturi de tine.

rodica cernea

Iubirea ta

ianuarie 19th, 2008

Ţi-ai agăţat tâmplele de neştiinţă
şi-ai mers tăcut şi-nceţoşat de viaţă,
ţi-ai pus în palme firele de vis
şi m-ai iubit pe mine,
suntem paradis.
Ţi-ai agăţat în tâmple mii de ace
ai vrut să le ascunzi, dar n-ai putut
şi m-ai iubit acum, acolo,
în patul de la geam,
era de lut.
Ţi-ai agăţat în tîmple viaţa toată
eram şi eu acolo, undeva
şi mi-ai lăsat să-ţi simt iubirea,
era acolo, am simţit-o,
doar a mea.

Declaratie-Apel

ianuarie 16th, 2008

Delegatia ALIANTEI CIVICE declara urmatoarele in urma vizitei facute astazi 16 ian.a.c. revolutionarilor aflati in GREVA FOAMEI:

Cei 486 de grevisti ai foamei – 289 la Palatul National al Copiilor si 137 la Institutul Revolutiei Romane –
desfasoara greva in conditii inacceptabile pentru o tara europeana.

Se impune urgent:

1). Asistenta medicala gratuita si permanenta din partea Ministerului Sanatatii si a Crucii Rosii.

28 de grevisti (din cei de la Palatul Copiilor) aflati in a 31-a zi a grevei foamei, necesita tratament permanent care se face doar la chemarea telefonica a serv.\”112\” (probleme cardiovasculare, hipoglicemii, ulcere, fibrilatii arteriale);
Au existat cazuri de gravitate maxima: ulcer perforat, fractura osoasa,infectie pancreas.
Mentionam ca grevistii foamei isi cumpara singuri medicamentele.

2). Aprovizionarea cu apa minerala, cafea, sucuri de fructe.
3). Necesitatea unor saci de dormit, saltele.
Cu toata bunavointa d-lui director al Palatul Copiilor, d-l Radu Vasilescu, conditiile sunt cel putin improprii. Mai mult, la Institutul Revolutiei Romane, oamenii sunt atat de inghesuiti, incat sunt nevoiti sa stea si in garajul institutiei respective.

Intre cele doua institutii unde se afla grevistii, dl Teodor Maries, presedintele Asociatiei 21 Decembrie 1989, aflat in greva foamei de pe 9 ianuarie, face naveta – cat inca se mai poate deplasa- pentru a-si incuraja colegii si a-i tine la curent cu informatiile de ultima ora.

Viata acestor revolutionari grevisti ai foamei este in pericol!

Fata de situatia intolerabila care sporeste pericolul degradarii sanatatii grevistilor foamei, facem un apel la toti factorii decizionali pentru a-si asuma responsabilitatile si a actiona in consecinta.

Facem apel la societatea civila si la presa pentru a-i sprijini.

Bucuresti, 16 ian. 2008

DELEGATIA ALIANTEI CIVICE

Anca Dobrescu
Ana Ciucan Tutuianu

Terra Nova

ianuarie 16th, 2008

le 15 janvier 2008

Bonjour à toutes et à tous,

Nous avons le plaisir de vous annoncer l’apparition d’un nouveau numéro du magazine multiculturel en ligne Terra Nova, que vous pouvez lire à l’adresse suivante:

http://www.terranovamagazine.ca

Au plaisir

Felicia Mihali

Rédactrice en chef
TERRA NOVA Magazine
www.terranovamagazine.ca

Vînturile

ianuarie 15th, 2008

Crivăţul din îndepărtata Siberie, străbătînd meleagurile sterpe ale Asiei Mici, trecînd peste meleaguri neostoite de războinicii unor democraţii neînţelese, a poposit într-un final pe Terra Sancta. Soarele sub inluenţa Siberiană luminează Cerul de Cristal, fără urmă de nouri. Mă încălzesc la focul de vreascuri a căminului, privind Zarea Cristalină sub Crivăţul usacat şi rece al Siberiei. Privind albul migdalilor înfloriţi pe înălţimile Golan, alb ce-mi aminteşte omătul aducător de viaţă, îmi trimit ruga Fönului Tirolez: Vino, înlocuieşte Crivăţul.
Vălătuci de nouri aducători de apă a vieţii, împinşi de Ruga-mi fierbinte, udă Terra Sancta. Golanul şi Galilul îşi îmbracă verdele de primăvară presărat cu meri în floare.
Un ultim val împins de Fönul aducător de viaţă, înmiresmat de portocali anunţă primăvara triumfătoare.

Totul se potriveşte

ianuarie 15th, 2008

Chelnerul indolent cu berea caldă,
telefonul defect cu somnul din parlament,
florile scumpe cu moartea săracului:
doar rimele mai lipsesc pentru armonie,
numai tăcerea poate fi demnă pe aici
când minciuna poartă zurgălăi de tinichea
şi nudurile vând orice foaie obscură;
pe bulevardul de acum fără domni
doar teiul nu se dezminte şi acoperă
o parte din fluidurile tari şi ieftine
camuflând perspectivele capitaliştilor
de capitală – gropile nu-i mai latră,
nu-şi mai rup picioarele în maidanezi,
se scurg în sicrie ruginite cu volan
ca o apă tulbure printre semafoare
şi poliţişti grăsuţi cu tablele prăfuite:
bine că nu e caniculă, că nu ninge, că
nu plouă, că nu bate vântul – viaţa
e chiar frumoasă uneori….

Şi ploaia s-a oprit

ianuarie 15th, 2008

Stropii cădeau explodând
Ca nişte ghiulele albe
Pe vârful pantofului.
Ce mai rămânea din ei?
Toată tristeţea cerului
Ploua odată cu lacrimile tale;
De parcă v-aţi fi înţeles!
Ei, nu toate probele
Se iau la sesiunea din iarnă!
Florile stăteau părăsite pe bancă.
Tristeţea lor îngheţată
Congela şi stropii ochilor tăi.
Vrabia zgribulită
Ţi s-a oprit pe braţ
Şi privea spre cer speriată.
Un uliu imaginar
Îi trimitea dispreţuitor
Mesaje doar de ea înţelese.
Nu ai mai plâns.
De mila ei?
Abia atunci ai observat buchetul.
L-ai ridicat şi m-ai privit.
Un zâmbet ce stătuse ascuns
Ţi s-a urcat timid pe faţă.
Înţeleaptă, ploaia s-a oprit.

Dan David, Los Angeles, mai-21-2006.

Vasari

ianuarie 15th, 2008

Catedrala şi bazarul
vântul brizelor bizare
balansul catargelor în zare
negre vapoare. Arno.

mirare. marşuri marţiale
nupţiale nopţi polare
dezgustul câinelui de vânătoare
foci albe australe

parametrul valorii miu
parsecul distanţelor improbabile
afectivul risipit pe banca de lemn
barza bărcii de bronz
binar baroc distonal
Vasari

virtuoase ventre de soprană
ascult în tub
masa sonică a unui balet
trio cu arlechin alto
quatro balerine baltice
Vitruvius incătuşat în bolta Akadiei
Muezin neras. Skriabin.

catedrala şi bazarul
trăiesc pe lat, în jur bizarul
fantazia cărţilor de lut
prin fulgi uscata călimară
un florentin coboar-o scară..

De toate pentru toti!

ianuarie 14th, 2008

- Istoria HOT-DOG. Mai mult decât HAMBURGER, hot-dog este sandwish-ul popular tipic în Statele Unite, unde mai mult de 20 miliarde de unitati pe an se consuma în Statele Unite. Totusi, totul a început înainte chiar ca America sa fie descoperita…

Termenul de “cârnat” = saucisse, provine din cuvântul latinesc salsus = sare, drept referire, carnea porc sau vaca, tocata si sarata, apoi conservata. În anul 1500 î.I.Chr., babilonienii si chinezii mâncau deja cârnati. La fel Homer însusi mentiona în Odiseea, despre existenta cârnatilor.

În Evul Mediu, cârnatii au aparut peste tot în lume. În tarile europene cele mai calde, precum Italia, Spania, sudul Frantei, unde se produceau cârnati uscati, însirati unul dupa altul, în siruri de metri întregi, legati unii de altii, pentru a putea fi conservati, precum “cabanosul”, care se manânca si crud. În tarile din Nordul Europei, Germania, Austria, Danemarca s.a., s-au specializat în cârnatii proaspeti gata pentru a fi prijiti sau fierti, precum krenwürstel (lb.româna =crenvursht, lb.germana= cârnaciori subtiri fabricati în pereche).

Printre aceste feluri de cârnati, cei din Frankfurt vor cunoaste un mare destin si anume cei fabricati din carne de vaca si de porc, scoasa de pe muschi, la care se adauga condimente, precum usturoi, ceapa, coriandru, mustar, muscad, sare, piper, verdeata, marar si patrunjel bine tocate, apoi afumati si gatiti dupa plac, prajiti, fierti sau chiar cruzi. Imigrarea germanilor la sfârsitul secolului XIX în America, a raspândit aceasta reteta pentru cârnati, care au avut si au înca un foarte mare succes la majoritatea populatiei Americii de Nord, dar raspânditi si în toata Europa.

Legenda spune ca un vânzator de cârnati din NY, care avea obiceiul sa serveasca cârnati calzi, dadea clientilor si o pereche de mânusi din plastic pentru a evita arsura. Lipsindu-i întro zi mânusile, a cerut unul brutar sa-i fabrice rapid pâini mici din faina alba, gen chifle sau cornuri, pe care el a depus cârnatul, deasupra punând mustar. O alta versiune relateaza ca în 1904, cu ocazia unui bâlci organizat în Louisiane, un expozant bavarez (Bavaria, sudul Germaniei), anume Anton Feuchtwanger, ajutat de cumnatul sau brutar, au prezentat cârnati calzi asezati între doua felii de pâine, pe care i-au transportat de la un capat la altul al expozitiei, fara ca clientul sa se friga.

Ceea ce este cert, este ca deja în anul 1871 un macelar tot de origine germana, Charles Feldman, servea cârnati în pâine, în chioscul sau din Coney Island, mica statiune balneara de lânga New York. În ceea ce priveste termenul de “hot-dog”, el a aparut în urma unor suite de deformatiuni. Începutul a aparut datorita unui câine adus de asemenea de imigrantii germani, denumirea originara a câinelui fiind “teckel”. Acest câine, deseori comparat cu un cârnat, fiind gras, s-a dat astfel numele de teckel cârnatilor vânduti în strada, pentru a face glume cu trecatorii de “originea dubioasa a carnii”.

Catre anii 1890, standurile ambulantilor erau numite “dogs carts”. Este usor de imaginat ce faima au avut acesti vânzatori de “cârnati de câine”, propunând sandwich-ul cald strigând “Hot dogs! Hot dogs!”

În zilele noastre, “hot-dog-ul” a facut înconjurul lumii… Servit cu mustar, maioneza, ketchup sau alte condimente, spre exemplu ketchup à la Chili, cu ceapa, cu varza acra, cu brânza etc., asezat în mijlocul chiflelor albe, de lungimea cârnatilor, tip Keiser sau chiar în pâinea tip frantuzesc -“baguette”.

În fiecare an în statiunea Coney Island (NY) la cel mai vechi restaurant “Nathans”, are loc Campionatul International de “mâncatori de Hot-Dogs”. În anul 2007, învingatorul a fost un japonez în greutate de 66 kg., care a mâncat 53 de hot-dogs, în 12 minute. O adevarata “îndopare”.

(Va urma)

Fraţi vitregi

ianuarie 14th, 2008

Băsescu şi Tăriceanu sunt ca doi copii cam prost crescuţi, fraţi vitregi, care se ceartă sub ochii mămicii (Uniunea europeană) încercând fiecare să demonstreze că el e mai deştept sau mai cuminte şi să devină astfel odrasla preferată. Pentru o mângâiere pe cap sunt în stare de orice! Mămica i-ar cam urechea pe amândoi dar nu are voie decât atunci când cei doi o iau de tot razna, de aceea se mulţumeşte să-i supravegheze şi să-i atenţioneze cu degetul ridicat, ptiu, să nu-i deoache mama!
Dar timpul trece, şi în loc să se maturizeze şi să înveţe ceva folositor, cei doi rămân la stadiul patologic de copii arţăgoşi, puşi mereu pe pozne, nu învaţă nimic folositor, îşi arată mereu pumnii, şi dacă n-ar fi permanent supravegheaţi, cred că şi-ar sparge capetele!
Chiar dacă la şcoală stau în ultima bancă şi nu prea ridică mâna când se pun întrebări, chiar dacă au note cam rele la purtare, ei promit mereu că se vor îndrepta, că în trimestrul următor vor învăţa mai bine, dar au învăţat doar cum se trage de timp.
Mămica s-a cam săturat de minciunile lor, s-ar putea să-i dea la casa de corecţie sau spre adoptare şi să-şi ia alţi copii, mai cuminţi. Nu e prea uşor de găsit aşa ceva, dar cei doi sunt complet incorigibili şi timpul e scump. Nici nu mai vorbesc între ei, tot mai des comunică prin intermediul mamei: „mamă, spune-i că nu mă mai joc cu el” sau „mamă, spune-i să-mi dea jucăria înapoi”.
Circ fără bani, dar pe socoteala noastră, a tuturor…

Dan Dănilă, Germania

Traditia mustariilor bucurestene

ianuarie 14th, 2008

In secolul al XIX-lea, Bucurestii erau inconjurati de podgorii. Acolo unde acum exista cartierele Colentina, Mogosoaia, Tunari, Pantelimon se gaseau intinse podgorii. La sfarsitul lunii septembrie – inceputul lui octombrie incepea culesul strugurilor, proprietarii podgoriilor facand din aceasta o adevarata sarbatoare cunoscuta in traditia romaneasca sub numele de “Carstovul viilor”. “Vierii” organizau culesul sub forma unei petreceri care tinea mai mult de o saptamana, in care acestia vindeau mustul si tulburelul direct de la sursa, precum si diverse feluri de mancare.

Teascul si mesele cu pastrama, ciorba de burta si fudulii erau puse spre strada

In partea de vie ce dadea spre oras se ridica un cort de stuf, sustinut de patru stalpi de lemn. Sub acest cort se afla teascul, cu hardaul pus in dreptul “scursoarei”. Langa teasc se gasea un butoi cu tuica proaspata de prune. Se mai aflau si doua mese lungi, incarcate cu diverse bunatati. Se puteau cumpara si consuma pastramuri de batal cu mamaliguta, fudulii de berbec, mititei fierbinti, babicuri si ghiudemuri, tari, uscate si sarate. Sub alt “cort” fierbea, intr-o oala pusa pe pirostrii, ciorba de burta. Mustul curgea continuu si costa 10 bani litrul, iar tulburelul 15 bani.

Lucrul asta nu se petrecea numai in jurul Bucurestilor, ci in jurul tuturor oraselor care aveau in vecinatate podgorii. Astfel, la Braila exista mustaria “Turcul si pistolul”, la Buzau era populara mustarie “Ograda lui Firea”, la Ploiesti era “Berbecul” iar la Iasi faimoasa mustarie “Trei sarmale”, asezata pe dealul Buciumului.

Mustarii celebre in Bucuresti: Trei lulele, Trei chiftele, Zor de zi

In Bucuresti, in aceeasi epoca au functionat mai multe mustarii foarte cunoscute, din care amintim “Trei lulele” in Grozavesti, “Trei chiftele” langa fostul “abator comunal” si faimoasa mustarie si zahana “Zor de zi”, asezata pe locul actualului Teatru National.

Incet – incet, viile din jurul Bucurestilor au disparut, dar obiceiul mustariilor a dainuit. Se aduceau struguri din podgorii de renume si se facea must in fata clientului in mustariile capitalei, toate invelite in traditionalul stuf. La inceputul lui octombrie, Bucurestii erau inundati de fumul si mirosul scos de gratarele pline de pastrama si mititei. Traditia a continuat si in perioada comunista, cand mustariile se deschideau de “Ziua recoltei”.

Iulian Paun

Sfaturi medicale – Despre riscul de a face infarct miocardic!

ianuarie 14th, 2008

Orice medic va va recomanda sa nu mancati mult, gras sau condimentat,
sa nu beti, sa nu fumati, sa nu faceti eforturi fizice excesive, si
daca sunteti bolnav sa va abtineti de la sex!

Dar cercetari recente au aratat:

In Franta se mananca foarte elaborat, cu foarte multe calorii, se
stie ca multe produse de patiserie sunt franceze, se face mult sex,
se bea mult vin, dar cu toate astea in SUA infarctul este de doua ori
mai frecvent!

In Spania sau Italia se bea mult vin rosu, se face mult sex, dar in
Anglia decesele prin infarct sunt de doua ori mai frecvente!

In Brazilia se bea multa cafea, se face mult sex, dar sunt de doua
ori mai putine infarcturi decat in SUA!

In India si Thailanda se manaca foarte condimentat si cu grasimi, se
face mult sex, dar in Anglia si SUA sunt de trei ori mai multe boli
de inima!

In China si Japonia se face foarte mult sex, se manaca condimentat,
dar infarctul este de doua ori mai frecvent in America !

Concluzia studiului a fost ca puteti manca ce vreti, puteti bea pe
saturate, faceti mult sex, ca ceea ce va omoara e vorbitul limbii engleze!

primite de la Lucaci Adrian

Crucea de pe Giumalau

ianuarie 14th, 2008

CAPCANELE DEPENDENŢEI PETROLIERE

ianuarie 14th, 2008

În curând sfredelele forajelor vor traversa planeta, scotocind după ce ne-am deprins să numim „aurul negru”. Omonimia cu metalul preţios propriu-zis îmi pare improprie, cel puţin privind aspectul şi consistenţa. Unul reflectează soarele, altul tenebrele; unul rezistă eternităţii, celălalt, supus efemerului util, agonizează în deşeuri funeste, care, mai curând sau mai târziu, ne vor înăbuşi.
S-ar putea însă ca, datorită raţiunilor economice, cele două elemente preţioase să-şi găsească un numitor comun, costul. Cu setea inextingibilă de care suntem cuprinşi pentru acest lichid soios, preţul barilului se va alinia, probabil, din salt în triplusalt, cu preţul lingoului. Recordul istoric a fost deja bătut la 2 ianuarie curent când, la New York, s-a plătit 100 de dolari barilul.
În curs de 30 de ani preţul barilului a fost înmulţit cu 20. Cine şi-ar fi imaginat în 1999, când strâmbam din nas la vestea celor 10-15 dolari(americani) cu care se negocia barilul – trecând brusc, în anul 2000, la 28 $ – că ne vom apropia, în mai puţin de 10 ani, de limitele inabordabilului? Fără să ne mai amintim de anii paradiziaci, 1969 -72, când dolarul era ban, nu glumă, iar barilul de brut se vindea cu 2,59 $. Acceleraţia acestor metamorfoze de ordin economic, suportate, în cele din urmă, de buzunarele noastre, se datorează unui consum mondial scelerat, autor al crizelor succesive şi binefăcător al speculatorilor de tot soiul. Deşi primul „şoc petrolier”, provocat în 1974 de câteva State producătoare, a sunat ca un prim avertisment, conştiinţele nu s-au trezit, lăsând dependenţa să ia proporţii.
Dinamismul noilor puteri industriale(China, Brazilia sau India), devoratoare de petrol şi de materii prime, s-a alăturat vechilor consumatoare, al căror apetit nu descreşte câtuşi de puţin, preferând, împreună, să ignoreze prognozele geologilor precum că resursele petrolifere convenţionale se subţiază pe zi ce trece. Ipoteza unui nou Orient-Mijlociu? Nimic mai improbabil. Astfel, prospecţiunile şi forajele, la adâncimi nebănuite, înfloresc mai peste tot, vechile puţuri abandonate sunt reactualizate şi, cum marfa trebuie să circule, asistăm la apariţia conductelor transcontinentale, adăugând o altă dependenţă, dependenţei.

Ce „mână invizibilă” ar putea tempera această pasiune deşuchiată şi susceptibilă, în orice clipă, să declanşeze conflicte din ce în ce mai imprevizibile, printre care conflictul impardonabil cu atmosfera terestră al cărui rol de pubelă nu mai poate fi acceptat.

Profiturile se conjugă la prezent, cât mai rapid şi cât mai oportun pentru „Big Oil”. Din 2005 încoace preţurile istorice au generat profituri istorice. În cel de al 3-lea trimestru al lui 2007, cele cinci mega–companii : Exxon, Chevron, Schell, BP şi Total, au înregistrat 20 de miliarde de dolari de beneficii nete.
Pe de altă parte, preţul ridicat al petrolului, accelerează amortizarea investiţiilor şi împărţirea producţiei cu ţările gazdă, autorizând producătorilor renegocierea contractelor, semnate în perioade mai puţin favorabile pentru ei, asigurându-le astfel un profit mai substanţial.
Dar cum se face că în Statele producătoare o mare majoritate a populaţiei profită într-atât de puţin de aceste vânzări masive ale unei bogăţii care, în mod legitim, le aparţine şi lor?
Nu cred că e nevoie de studii sociologice pentru a explica mişcările de revoltă care destabilizează în ultimul timp ţările bântuite de inechitate socială şi de corupţie.

Nu putem pretinde, fără a ne expune ridicolului, la o lume fără petrol, din moment ce structura întregii societăţii are ca bază utilizarea acestuia. Ne putem însă imagina o lume unde interesele unor minorităţi opulente şi vorace, nu compromit, iremediabil, viitorul întregii umanităţi.

Considerând că resursele, cum ar fi gazele naturale şi petrolul, aparţin patrimoniului umanităţii şi că acest patrimoniu este delapidat în mod absurd, fără să se ţină cont de trebuinţele generaţiilor viitoare, instituirea unei organizaţii colective de gestiune ar fi mai mult decât indispensabilă.
Din păcate, se face tot mai mult simţită incapacitatea egoistă de a calcula pe termen lung, ca şi cum, cei în drept s-o facă, ar fi convinşi că viitorul este atât de incert, încât nu mai prezintă un mare interes…

Crucea de pe Giumalau

ianuarie 14th, 2008

Singuratatea lui Mircea Ivanescu

ianuarie 14th, 2008
Mircea Ivanescu si Mihai Sora.Sibiu,1985Mircea Ivanescu si Mihai Sora.Sibiu,1985

Imi vine greu sa accept ca poetului si prietenului Mircea Ivanescu ii e sortit sa nu mai vada, sa se refugieze in casa umbrita de cativa meri fructiferi intr-un Sibiu incercuit de ziduri si de mii de ochi.
Un mare iubitor al cartii se inchide in sine si traieste trauma de a nu mai putea citi.
Il cunosc de peste trei decenii si parca il vad pe strada, in vreun restaurant laturalnic sau in sediul revistei Transilvania unde a lucrat ca redactor inainte de pensionare – mereu cufundat in lectura.
Stia din timp ca ii va sortit sa nu mai vada, insa tentatia cartii era mai presus decat orice.
Biblioteca infloreste ca un sanctuar si mi-l amintesc inconjurat de carti in casa putin incapatoare. Il asemuiesc mereu cu savantul sinolog din romanul Orbirea, de Elias Canetti.
Poezia lui Mircea Ivanescu dezvolta un ton epicizant la modul conjunctiv, iar textul te ghideaza intr-un labirint de re-compunere a unei realitati si a unui timp paralel cu existenta noastra. Versurile sunt coridoare si drumuri ce duc inspre un interior anume, metafizic:

“poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini-aşa scrie.poezia
trebuie să fie vorbire interioară.adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se,căutându-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei,despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi,de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei-ar fi numai un chip,o imagine-
şi ea-adevărata ei fiinţă?”
poezia e altceva?

Obsesia viitorului nevazator declanseaza titluri de poezie prefigurand nivelul paradigmatic al miscarii orbului in lume si incaperi intunecate:

de-a baba oarba
întunericul, Doamne, întunericul pe ochii larg
deschişi, care ar trebui să vadă, şi care
ar trebui să răsfrângă ceea ce este în jur, adevărat,
fals. – şi cu mâinile întinse. beznă.
adică nimic. mergând cu mâinile întinse
într-un gol, unde nu există mişcare. – doar că
să-ţi laşi bezna aceasta pe faţă – nimicul
aşteptând, veşted, în jur – şi mergi.
fără să mergi, fără să mergi – un timp care nu mai e timp.
şi la urmă, cineva aprinde lumina. a fost numai o glumă.
în jurul tău sunt obiectele la fel de adevărate,
şi ochii văd acum – şi mâinile, le-ai putea
întinde, să atingi unul sau altul din lucrurile
din jurul tău.

Poemul ivanescian este o invitatie subtila si usor autoironizanta salvand lirismul de lamentatie ieftina si de rostire simplista. Constructia lirica propune un mers continuu, delicat, mereu la persoana a II-a singular si dedublat de persoana eu-lui ca martor si initiator discret. Poetul te converteste intr-un univers in care mersul trebuie sa fie identic cu cel al unei feline. Ivanescu asemenea lui Hemingway este un mare iubitor al pisicilor.
Constructia textuala, o curgere domoala – iar prezenta elementelor conjunctionale contribuie la coerenta poetica si tonala.
Noaptea si iarna sunt componentele nivelului temporal pe care personajele v innopteanu sau mopete le contempleaza de dincolo de geamurile impanzite de stelute de gheata, unde pisicile se solidarizeaza cu fiinta umana ca intr-un sir de benzi hieroglifice egiptene:

v innopteanuse plimba de mana cu un animal ciudat-
e un pisi caine, care pe campul heraldic
se exprima prin laba ridicata spre cerul baltic
si prin gestul cozii inaltate intr-un intortocheat
tirbuson. lui v innopteanu ii place
sa umble cu pisicainele lui-pe nume benone-
si uneori sa-l si fluiere-caci pisicainele este afone
si trebuie de mic deprins cu modulatiile. ii face
placere si pisicainelui sa-si simta laba lui baltica
stransa in mana puternica a lui v innopteanu
si sa mearga cu el in cate o plimbare heraldica.
(de fapt,pe blazoanele cu litere gotice,runde,
si campuri de azur si cu flori pe care v innopteanu le ia nu
le ia in serios-pisicainele nici n-are unde se-ascunde)
animale heraldice

Daca Sibiul in poezia cerchistilor ramane un burg de ev mediu, in creatia lui Mircea Ivanescu orasul se construieste intr-un baroc cu inflexiuni anglofone, americanizant.
Poetul insusi este un exilat in Sibiu, parasind capitala ca loc al tineretii sale. Landele cu vant si senzatia cautatorului Lumii Noi, a unui imigrant sosit intr-o tara straina converg cu dorul de Bucurestiul de altadata, de un frate decedat tragic; si in ultimii ani, cu pierderea sotiei ca zeita permenenta in viata si in poezie. Poetul se depersonalizeaza si reda o tristete contemplata si estompata cu greu.
Nu vrea sa vorbeasca despre evenimentele si trecutul sau, dar prin cateva elemente, vorbe banale reiterate in limbaj poetic, tradeaza singuratatea si orbului-mag blagian repus pe o scena citadina si grava .
Mi-ar fi placut sa fim acum, alaturi in New York sau in Boston sa ne cinstim ca pe vremuri in restaurantul Bufnita din Sibiu, local favorit al poetului. Sunt intristat ca nu a reusit sa viziteze America lui Faulkner sau al lui Scott Fitzgerald pe care i-a transpus in limba romana.
Nu de mult l-am telefonat si mi-a marturisit ca nu mai vede. Nu parea nicidecum speriat, nici indurerat. Parea mai degraba nemultumit ca si cum ar fi pierdut un tren al carui nume voia sa mi-l spuna… Dar o forta dinauntrul fiintei sale si al poemelor sale evita sa vorbeasca de ceea ce traieste el cu adevarat: neputinta de a citi si intunericul borgesian m-au convins sa cred ca intr-un poem al poetului Andrei Ileni dedicat lui Mircea Ivanescu, ca va supravietui asemenea pisicii cu nenumarate vieti.
Creatia sa il enumera printre nemuritori .
Tot in dialogul meu telefonic ne-am amintit de un episod trait intr-o berarie din periferia Sibiului. Absorbit de lecturile sale si niciodata privind in jur, starnea intrebari si comentarii care mai de care mai ciudate. Un anume Puiu, un fante de cartier de jos si bataus inrait il apostrofeaza pe Mircea Ivanescu: “Bai, tizule, tu citesti cartile alea sau tragi cu urechea la ce vorbim noi, ha?”
Poetul parca trezit din vis i-a raspuns cu seninatate: “Desigur, Domnule, le citesc si daca vrei si Dumneata sa citesti iti ofer o carte..”
Acel tip Puiu l-a cinstit pe poet cu o vodca mare asigurandu-l de protectia sa in birt si in cartier. Sunt convins ca nu stia, nu va sti niciodata cine este Mircea Ivanescu.
Mi-a relatat ca un prieten apropiat ii citeste ziarul si ca nu se simte abandonat. Mi-a venit imediat ideea ca la viitoarea vizita la Sibiu un cd player cu carti formatate electronic ar reprezenta un cadou ideal menit sa-i aline singuratatea.
Pentru multi poeti mai tineri Mircea Ivanescu ramane un indrumator si un prieten permanent, exemplul corabierului cu ochii biciuti de sarea marii ce continua sa navigheze si sa nu renunte la cantul sirenelor vanturandu-se printre stanci si valuri.
Durerea orfica, aproape rilkeeana, intr-o rostire retinuta, discreta si usor confesionala dispune iubirea unica, neconditionata fata de Stela cea careia i-au fost dedicate toate volumele. Tonul elegiac din poemul singuratate surprinde spiritul exilatului fidel unicei zeite, sotie si muza:

nu poţi s-o iubeşti chiar de fiecare dată
când îţi ridici ochii şi o vezi trecând pe landa cu vânt
de iarnă, (chiar dacă ştii că ea ştie că de la fereastra arcată
o pândeşti – dacă ţi-aminteşti când şi când

să ridici ochii – ), de cele mai multe ori
o recunoşti doar constaţi că o ştii mult prea bine ,
că e inutil să mai încerci. – alte ori,
e drept, îţi apare o femeie străină cu mâinile fine

când i le vezi, trecându-şi-le prin păr şi crezi
c-ai putea sta la picioarele ei, doar rar ridicându-ţi privirea
spre faţa ei aplecată pe care ai să vezi

cum se resfrânge lumina bolnăvicioasă de afară, şi ea
chiar să creadă că eşti real. – şi afară să ningă cu mulţi
fulgi funebri, şi tu să îi vorbeşti, fără să te mai asculţi.

“Declaraţie de război” – fragmente – (LVII)

ianuarie 14th, 2008

Într-o democraţie, crima politică e rar folosită de cei care deţin puterea, dar e absurd să credem că e imposibilă. Dacă Puterea se simte ameninţată va suprima persoana incomodă. Crima politică într-o democraţie e mult mai oribilă decât cea săvârşită de un regim dictatorial pentru că cel suprimat de un regim dictatorial are şansa să devină martir, fapt cvasiimposibil pentru cel suprimat într-o democraţie, deoarece Puterea reuşeşte practic să se identifice cu sistemul (democraţia). Într-o democraţie, crima politică săvârşită din ordinul Puterii e întotdeauna mascată:
— prin înscenarea unui accident sau a unei sinucideri;
— prin regizarea unei crime obişnuite, înfăptuită de un pretins criminal de drept comun sau de către o persoană bolnavă psihic (afacerea Kennedy);
— prin uciderea celui nedorit de către masele fanatizate.
Cel mai grav e cazul al treilea, în care Puterea transformă masele în călău, asigurându-şi complicitatea acestora.
Sunt convins că după Revoluţie cel puţin câţiva membri marcanţi ai opoziţiei, care doar printr-un gest princiar al Puterii au fost salvaţi de bătaie sau poate chiar linşaj , oferindu-li-se protecţie în faţa maselor dezlănţuite, s-au convins pe propria piele de justeţea afirmaţiilor anterioare. Puterea i-a graţiat atunci pentru că nu vedea în ei un pericol real.

Inceputul vietii umane, autor John Breck

ianuarie 14th, 2008

Raspunsurile variate propuse la aceasta problema indelung discutata exprima adesea atitudinea corespunzatoare ordinii de zi politice sau sociale si, deasemenea, cunostintele culturale despre dezvoltarea embrionara. Sugestiile se refera, pe rand, la momentul in care mama simte pentru intaia oara copilul miscandu-se in pantecele ei; la momentul in care fetusul poate supravietui in afara uterului (de obicei dupa 24 de saptamani); la momentul nasterii, cand copilul incepe sa respire singur, sau la o perioada de cateva zile dupa nastere, dupa ce nou nascutul si a demonstrat dreptul la viata (aceasta insemnand, printre altele, absenta oricarei boli sau dereglari psiho-somatice).Cu cat marim distanta intre \”inceputul vietii umane\” si momentul fertilizarii, cu atat se dilata si deschiderea pentru avorturi, infanticid si experimente embrionare.

Pe de alta parte, Biserica a afirmat din totdeauna ca viata umana incepe odata cu conceptia, care face frontiera comuna cu fertilizarea. Cu mult timp inainte ca medicii specialisti sa descopere celulele embrionare si cromozomii, scriitorii crestini condamnau avortul in orice stadiual sarcinii, pe temeiul ca fetusul\”format sau neformat\” este intru totul om si poarta in el \”chipul lui Dumnezeu\”. Problema este ridicata astazi din nou dintr-o perspectiva diferita, care incearca sa fundamenteze reflectia teologica pe datele biologice. Urmandu-i pe embriologii britanici, cativa moralisti crestini au facut o distinctie intre embrion si asa numitul\”pre-embrion\”. Acesta din urma e descris ca o masa de celule nediferentiate, de la zigotul unicelular si pana la dezvoltarea \”primei trasaturi\” sau a primului \”ax\” al trupului in timpul saptamanii a treia de sarcina. In acest punct, dupa implantarea in peretele uterului, el sufera o transformare radicala numita \”singularizare\” si se poate spune astfel ca poseda suflet omenesc sau individualitate umana. Potrivit acestei scheme,\”conceptia\” nu trebuie inteleasa ca un moment (de exemplu la incheierea fertilizarii), ci ca un proces.

Trecerea de la \”pre-embrion\” la \”embrion\”, adica de la existenta potentiala la cea actuala, are loc doar la finalizarea acestui proces. Se afirma totusi ca viata umana \”incepe cu conceptia\”. Dar definitia\”conceptiei\” este modificata pe baza recentelor descoperiri din cadrul embriologiei, ea cuprinzand si \”singularizarea\”prin implantarea conceptus-ului (produsului conceptiei) in membrana uterina, lucru care se intampla la aproximativ doua saptamani dupa fertilizare. Cu alte cuvinte, conceptia si fertilizarea numai sunt intelese ca fiind simultane. Fertilizarea marcheaza inceputul procesului conceptiei, proces care dureaza 12-14 zile. Abia la sfarsitul acestei perioade se poate vorbi despre o noua \”viata umana\” si despre existeata unui \”suflet omenesc\” unic.

Cercetarile si discutiile pe aceasta tema au fost rodul unei preocupari pastorale reale. In confuzia morala cauzata de proliferareaavorturilor legale in S.U.A. si in alte tari dezvoltate, data fiind sensibilitatea la traumele produse de violuri si incesturi, multi teologi cauta sincer un mijloc care sa permita victimelor violentei sexuale sa puna capat unei sarcini nedorite intr-un mod \”licit\”, care sa fie conform invataturii morale traditionale a Bisericii. Daca distinctia intre pre-embrion si embrion este legitima, atunci intreruperea unei sarcini inainte de implantare, adica inainte de finalizarea procesului conceptiei si de insufletire, nu va fi considerat \”avort\” in acceptia traditionala a termenului, cum este definit de catre diferitele Biserici. Mai mult, distinctia medicala si morala intre pre-embrion si embrion implica faptul ca primul reprezinta mai degraba viata umana potentiala, decat cea actuala si este, in acest fel, mai putin indreptatit sa beneficieze de drepturile si protectia sociala acordate individualitatilor umane sau \”persoanelor\”. O consecinta majora a acceptarii acestei distinctii consta in eliminarea obiectiilor morale privind proceduri ca fertilizarea in vitro sau cercetarile si experimentele pe embrion in scopuri terapeutice.

Daca astfel de preocupari pastorale si terapeutice sunt laudabile si sincere, ele presupun totusi o perspectiva stiintifica a dezvoltarii embrionului, care este departe de a fi unanim acceptata de catre specialistii in domeniu; deasemenea, ei se opresc asupra problemei teologice a insufletirii si a calitatii de persoana ce deriva de aici, care ridica serioase obiectii din perspectiva ortodoxa. Vom incerca in acest capitol sa schitam argumentul formulat de catre trei dintre cei mai mari eticieni romano-catolici care au abordat acest subiect si vom arata de ce credem ca punctul lor de vedere ar trebui schimbat, datorita recentelor cercetari embriologice. In concluzie vom evalua implicatiile teologice ale pozitiilor lor, din perspectiva ortodoxa.

Shannon, Wolter si McCormick despre \”pre-embrion\”

Pe baza ultimelor descoperiri in domeniul embriologiei, putem schita urmatoarele stadii in dezvoltarea \”pre-embrionului\”:

Multe celule din corpul omenesc sunt celule \”somatice\”, fiecare continand in nucleul sau 46 de cromozomi. Sperma masculina si ovulul feminin sunt celule embrionare sau \”gameti\”, fiecare cu cate 23 de cromozomi. Unirea acestor gameti intr-o singura celula zigot (intr-un zigot unicelular), care contine 46 de cromozomi dispusi in 23 de perechi, se petrece prin procesul fertilizarii. Fertilizarea are loc la capatul trompei uterine, langa ovare. Sperma depozitata in traiectul reproductiv feminin are nevoie de aproximativ 7 ore pana ce enzimele sale penetreaza peretele exterior al ovulului. Vor mai trece apoi trei orepana ce sperma isi va face \”calatoria\” spre locul unde va avea loc fertilizarea. Dintre milioanele de spermatozoizi, unul singur va penetra zona de protectie (zona pellucida) a ovulului si isi va face loc prin citoplasma pentru a se uni cu nucleul haploid (care contine un singur set de cromozomine pereche).

Acesta va produce ceea ce se numeste \”singamie\”: unirea a doi gameti in vederea formarii unei individualitati unice din punct de vedere genetic. Nucleul diploid rezultat contine acum un aranjament unic al materialului genetic (ADN), care determina sexul conceptus-ului si creeaza conditiile pentru mitoza : divizarea celulelor individuale (blastomeri). Procesul incepe cu o celula dubla, o celula tripla a-cronica, apoi o celula cvadrupla, dupa care progreseaza prin multiplide 2 (8, 16, 32, etc.), pana cand embrionul se implanteaza in membrana uterina, spre finalul saptamanii a doua de sarcina.

Timpul desfasurarii acestui proces este bine determinat: aproximativ sapte ore de la relatia intima la fecundare, inca trei ore pana ce sperma va ajunge la ovul si inca douasprezece pentru penetrare. Fuziunea celor doua celule, singamia, mai dureaza inca o zi. Prin urmare, intregul proces ce duce la fertilizare dureaza intre 36-48 de ore. In ziua a patra, embrionul numara circa 16 celule si este localizat langa intrarea uterului. Stadiul \”blastula\” este atins atunci cand celulele care se divizeaza (continuu) formeaza o sfera sau un disc, al carui invelis exterior (trofoblast) va da nastere structurilor nutritive, inclusiv placentei, in timp ce masa interna (embrioblast) constituie embrionul insusi. In acest moment, zona pellucida se rupe, iar embrionul se \”cuibareste\”, se ataseaza de peretele uterului.

In timpul acestei perioade de 10-12 zile, anterioara implantarii, are loc fenomenul impropriu numit \”pierdere\”. Se estimeaza ca intre jumatate si 2/3 din ovulele fertilizate sunt date afara din uter. Ele nu reusesc sa se implanteze si sunt avortate (fara ca mama sa stie), dintr-o multime de motive, Cuma fi dezechilibre chimice in sistemul reproductiv sau gene cu defecte purtate de embrion. Daca embrionul se implanteaza cu succes, el sufera o restructura renumita \”gastrulatie\” sau \”organogeneza\”, rearanjarea celulelor in ectoderm, endoderm si mezoder embrionar. Odata cu aceasta se contureaza si trasatura primitiva, care duce la dezvoltarea initiala a sistemului nervos al ebrionului. La sfarsitul saptamanii a opta, sistemul nervos este pe deplin alcatuit, iar copilul in crestere, numit acum fat (fetus), se poate misca si simte durerea.

Apeland la noile descoperiri din domeniul embriologiei, Thomas Shannon si Allan Wolter afirma alaturi de alti embriologi si de unii teologi, ca trebuie facuta o distinctie clara intre pre-embrion si embrionul propriu-zis. Pre-embrionul, sustin ei, este compus dintr-o masa de celule nediferentiate (blastomeri), fiecare dintre acestea posedand toti potenta. Asemenea hologramei, fiecare blastomer este inzestrat cu aceeasi informatie genetica pe care o poseda intregul. Aceasta inseamna ca de la zigot la formarea primei trasaturi, fiecare celula amorulei are capacitatea de a se dezvolta singura intr-o individualitate umana. Totusi, este o capacitate \”potentiala\”, atata timp cat conceptus-ul trebuie sa primeasca informatie genetica aditionala de la mama dupa implantare, pentru a ajunge la \”singularizare\” si a se dezvolta intr-un embrion adevarat. Acest lucru este evidentiat de faptul ca pre-embrionul se poate imparti in doua entitati identice din punct de vedere genetic (dand nastere la doi gemeni), apoi, in cazuri rare, cele doua se pot reuni pentru a produce o individualitate unica. Se mai afirma ca aceasta capacitate de impartire si reunire persista pana la \”gastrulatie\” numita si \”restrictie\”, atunci cand incepe diferentierea celulelor, iar tot ipotenta se pierde. Cu alte cuvinte, zigotul nu poate deveni un embrion uman pana ce nu primeste informatie genetica suplimentara de la gazda materna si nu de la gameti. Altfel se poate transforma intr-o \”mola hidatidiforma\” canceroasa, compusa din tesut placentar.

Prin urmare, afirma aceiasi moralisti, este impropriu sa se vorbeasca despre existenta embrionului inainte de implantare. De-a lungul primelor doua saptamani, in timp ce se finalizeaza procesul conceptiei, conceptus-ul trebuie numit \”pre-embrion\”, ceea ce nu implica o \”individualitate ontologica\” sau, afortiori, calitatea de persoana. Aceasta indicatie, alaturi de fenomenul \”risipirii\”(wastage), i-a condus la concluzia ca pre-embrionul nu poseda \”suflet \”imaterial si rational. Mergand mai departe , ei sustin teoria \”insufletirii mediate\” si nu a celei \”imediate\”, afirmand ca insufletirea nu poate avea loc inaintea \”singularizarii\” si a rearanjamentului structurii celulare necesare aparitiei embrionului.Pre-embrionul devine astfel, prin definitie, un candidat pentru avortul licit din punct de vedere moral si pentru experimentele stiintifice (desi Shannon si Wolter nu merg atat de departe in mod explicit). O abordare la fel de atenta si informata stiintific o face Richard Mc Cormick in articolul sau \”Cine sau ce estepre-embrionul?\” El afirma ca termenul\”pre-embrion\” a fost adoptat de catre Societatea Americana pentru Fertilitate si de catre British Voluntary Licensing Authority, \”intrucat primele stadii de dezvoltare a mamiferelor implica in primul rand stabilirea trofoblastului non-embrionic si nu formarea embrionului\”. Vom vedea ca aceasta problema este pusa la indoiala de recentele cercetari embriologice.

Articolul lui McCormick prezinta diferite opinii romano-catolice care presupun ca inceputul individualitatii umane coincide cu inceputul calitatii de persoana a omului. El vrea sa demonstreze, asemenea lui Shannon si Wolter, ca individualitatea umana nu este determinata de fertilizare, ci de intregul proces care duce la singularizare si la formarea primei trasaturi (dupa care formarea gemenilor nu mai e posibila). El face in acest sens o distinctie importanta intre\”individualitatea genetica\” si \”individualitatea de dezvoltare\”. Prima exista intr-adevar de la fertilizare, dar aceasta nu inseamna ca conceptus-ul a primit calitatea de persoana sau ca poate fi considerat \”o persoana umana insufletita\”, deoarece trebuie sa existe o anumita stabilitate biologica in organism inainte de a fi posibila calitatea de persoana. Aceasta stabilitate nu apare inainte de stadiul organizarii embrionare primare, adica inainte de aparitia primei trasaturi. Desi concluzia este ca pre-embrionul trebuie tratat ca o persoana, intrucat el este intr-un sens \”persoana in devenire\”, el mentine totusi termenul \”pre-embrion\” datorita tot ipotentei sale caracteristice si a capacitatii de a se diviza in doua partie glale (de a da nastere unor gemeni). Prin urmare, pre-embrionul nu este un\”cine\”, ci este un \”ce\”, care e unic din punct de vedere genetic si are\”posibilitatea de a deveni adult\”. Dar aceasta potentialitate se poate realiza numai prin dobandirea \”individualitatii de dezvoltare\”, dupa aparitia primei trasaturi. El conchide ca pre-embrionul trebuie tratat ca o persoana, dar numai intrucat are un \”potential intrinsec\” de a deveni persoana si intrucat intreaga problema e inconjurata de \”multe incertitudini\”, incheie el.

McCormick nu exclude nici experimentele non-terapeutice, intrucat pentru el pre-embrionul nu poate fi considerat o persoana umana insufletita in realitate.Totusi, el ar aproba cercetarile pre-embrionare numai atunci cand criteriile pentru aceste cercetari sunt stabilite la nivel national. Desi nu abordeaza problema avorturilor pre-implantatorii, opinia sa duce la acceptarea avorturilor din punct de vedere moral, in cazul sarcinilor cauzate de abuzuri sexuale.

Jerome Lejeune si \”cutia de concentrare\”

Cum vom aprecia aceste argumente in favoarea distinctiei intre pre-embrion si embrion, sau intre individualitatea genetica si cea de dezvoltare? Problema se reduce practic la acuratetea evidentei stiintifice care sustine \”tot ipotenta\” blastomerilor si la afirmatia lui McCormick ca \”primele stadii ale dezvoltarii mamiferelor implica, in primul rand, stabilirea trofoblastului non-embrionic si nu formarea embrionului\”. Desi au fost aduse marturii solide in favoarea ambelor idei, alte studii recente duc la concluzii diferite.

Totusi, inainte de a nota aceste consideratii, este nevoie sa accentuam faptul ca stiinta embriologiei se afla intr-o stare de flux. Mai ales in S.U.A. si in Franta, dezbaterea se concentreaza acum asupra unor probleme precum rolul citoplasmei in transmiterea informatiei genetice catre ovululul proaspat fertilizat, dar parerile specialistilor asupra acestui subiect nu au ajuns inca la un consens. Evidenta care incepe sa se impuna tinde totusi sa sprijine teoria ca viata umana (existenta individuala si,prin urmare, cea personala) incepe nu odata cu implantarea, ci odata cu finalizarea fertilizarii si cu singamia sau, in cele din urma, cu stadiul bi-celular al mitozei. Pentru a intelege aceasta problema, vom reaminti un caz recent care a atras atentia in mass-media, intrucat a adus disciplina secreta a embriologiei in sfera legii civile.

In aprilie 1989, New York Times relata despre divortul in curs dintre Mary Sue Devis si Jr. Lewis Davis, din Maryville, Tennessee. Ceea ce facea din aceasta intamplare un fapt unic si un caz celebru pe plan international era faptul ca cei doi apelasera la fertilizarea in vitro, care a produs un total de 9 embrioni. Doi dintre acestia au fost transferati in uterul doamnei Davis, dar nu au reusit sa se implanteze. Ceilalti 7 au fost inghetati pentru o intrebuintare ulterioara. In timpul divortului, doamna Davis a cerut custodie, fie pentru a primi embrionii chiar ea, fie pentru a-i dona cuiva. Domnul Davis a afirmat, pe de-o parte, ca nu poate fi obligat sa-si asume responsabilitatea de parinte dupa divort si, prin urmare, a cerut si el custodie pentru a distruge embrionii, ca o parte a proprietatii comune a cuplului. Pe langa problema conservarii criogenice si posibilitatea ca embrionii sa moara in cutia de concentrare, datorita intarzierilor sistemului juridic, adevarata problema morala se reduce la un fapt esential: embrionii erau persoane umane cu\”drepturi\” vrednice de protectia legii, sau erau o simpla proprietate comuna care trebuia impartita intre cele doua parti si folosita in consecinta ? Decizia a fost, in cele din urma, luata la recurs. Dl. Davis a primit custodia si embrionii au fost, probabil, distrusi.
Unul din martorii apararii(ai mamei) a fost eminentul genetician francez Dr. Jérôme Lejeune, care isi casigase recunoasterea mondiala pentru descoperirea trisomiei, cauza sindromului Down. Marturia lui Lejeune este reprodusa in cartea saThe Concentration Can, When Does Human Life Begin? Desi Lejeune, decedat intre timp, a fost criticat pentru perspectiva sa \”integrista\” si pentru apararea inflacarata a invataturii romano-catolice despre avort, marturia sa se bazeaza pe cercetari facute in Anglia, Franta si S.U.A. care au fost acceptate de comunitatea stiintifica internationala. Expunem pe scurt, in cele ce urmeaza, argumentarea sa.
La sfarsitul anilor’80, cercetarile geneticianului britanic Alec Jeffreys au confirmat unicitatea genetica a fiecarui ovul uman fertilizat, stabilind prin experiment stiintific ca zigotul unicelular se caracterizeaza prin \”individualitate genetica\”. Alte cercetari intreprinse de grupuri ale Universitatilor Cambridge si Duke au aratat ca procesul chimic numit \”metilare\” determina informatia care va fi transmisa de anumite segmente de ADN in timpul fertilizarii. S-a crezut mult timp despre cromozomii gametilor materni si corespondentiilor masculini, care se unesc pentru a crea cele 23 de perechi de cromozomi ai nucleului diploid,ca sunt identici.

Descoperirea metilarii a infirmat acest lucru, aratand ca fiecare cromozom masculin si fiecare cromozom feminin aduce zigotului o informatie unica. Adaugarea de metil (CH3) peste baza citozina aADN-ului are un efect de intrerupere sau de suprimare a activitatii genetice specifice astfel incat, cu fiecare divizare succesiva, celulele devin tot mai diferentiate. In exprimarea lui Lejeune, \”oul fertilizat este cea mai diferentiata celula de subsoare\”.El contine toata informatia necesara pentru a produce o fiinta umana vie.\”Expresia primara\” a vietii umane deriva din alinierea unica a materialului cromozomic in nucleul acestei celule originare. Atunci cand fertilizarea e incheiata, acea expresie incepe sa dirijeze functionarea celulara.

Afirmatia este adevarata in ciuda faptului ca ARN-ul matern, derivat din citoplasma ovulului, dirijeaza dezvoltarea zigotului pana la mitoza, cand genomul embrionic este activat. Acest prim proces de dezvoltare are loc odata cu singamia. Individualizarea ce rezulta, unica din punct de vedere genetic, e formata din interactiunea nucleului si a citoplasmei, care continua chiar dupa ce genele embrionului sunt \”activate\”. Totusi, \”expresia primara\” care ar putea fi identificata cu\”sufletul\”, trebuie sa fie prezenta de la singamie, pentru a crea conditiile necesare interactiunii si pentru a dirija cresterea zigotului. Pe parcurs, in timp ce zigotul unicelular sufera mitoza, anumite portiuni din informatia sa genetica sunt \”dezactivate\” de metilare. Astfel, diferentierea poate avea loc, permitand dezvoltarea organismului de-a lungul perioadei pre-implantarii.

Daca Lejeune are dreptate, diferentierea celulara este \”programata\” sau \”inscrisa\” in conceptus de la inceputul existentei sale. Prin diferentierea initiala, informatia genetica este transmisa de la prima celula la a doua. Lejeune vorbeste despre un stadiu ipotetic tri-celular al mitozei si afirma ca individualizarea are loc la acest nivel. Faptul e confirmat (fie la stadiul tri-celular, fie la cel tetra-celular) prin aceea ca, dincolo de acest punct, este imposibil sa se creeze o himera (o fiinta care rezulta din amestecarea materialului neasemanator genetic,precum anomalia oaie-tap numita \”geep\”). Pe masura ce continua diviziunea celulara, o alta informatie este \”dezactivata\” si are loc o diferentiere si mai pronuntata. Aceasta inseamna ca diferentierea celulara incepe nu cu implantarea, ci cu \”singularizarea\”, abia la sfarsitul primelor doua saptamani ale sarcinii. Ea incepe cu zigotul unicelular, atunci cand o \”expresie primara\” dirijeaza un proces continuu care, in conditii normale, va duce la nasterea unui copil. Prin urmare, in viziunea lui Lejeune, este gresit sa se vorbeasca de \”pre-embrion \”ca o\” masa nediferentiata de celule\”. Diferentierea, care implica existenta individuala, se petrece odata cu incheierea fertilizarii. Deci fertilizarea si conceptia trebuie recunoscute ca fiind simultane.

Pe de alta parte, chiar expresia \”pre-embrion\” se arata ca fiind una gresita, care trebuie abandonata. Daca fertilizarea si conceptia sunt simultane, atunci distinctia intre \”individualitate genetica\” si \”individualitate de dezvoltare\”numai poate exista. Fertilizarea marcheaza in mod obisnuit inceputul unui proces continuu, neintrerupt, care implica \”individuazarea\”progresiva prin diferentiere si specificitate, de la stadiul bi si tri-celular al dezvoltarii embrionului. Viata umana incepe deci, mai degraba cu fertilizarea, atunci cand intregul \”cod\” sau \”program\” inscris in zigot incepe sa dirijeze diviziunea celulara si schimbul de informatie genetica.

O evaluare ortodoxa

Problema esentiala ridicata de aceasta dezbatere se refera la\”individualizare\”,procesul in urma caruia individualitatea de dezvoltare si cea ontologica – deci un individ uman distinct, sau o\”persoana\”-se poate spune ca exista.In aceasta privinta embriologii si eticienii sunt impartiti astazi in doua tabere. Pentru unii, toti potenta si lipsa aparenta a diferentierii intre blastomeri sau primele celule embrionare (alaturi de procentajul mare de ovule fertilizate respinse) sunt marturii ale \”insufletirii intarziate\” si a legitimitatii caracterizarii conceptus-ului pre-implantat ca un\”pre-embrion\”. Pentru altii, individualitatea genetica (care exista fara discutie de la singamie) si continuitatea dezvoltarii de la fertilizare la implantare si mai departe, sunt argumente puternice in favoarea \”insufletirii imediate\”. Aceasta inseamna ca de la fertilizare, embrionul este o individualitate umana, care poate fi numita \”persoana\”, cu drepturi de protectie deplina din partea legii.

Dilemele etice ridicate de aceasta dezbatere sunt multiple. Daca insufletirea sau identitatea individuala apare odata cu trasatura primara la implantare, atunci s-ar putea vorbi de mai multe niveluri de protectie acordata conceptus-ului. Cei care accepta acest punct de vedere vor fi de acord ca \”pre-embrionul\”, ca individualitate umana potentiala, are dreptul la respect si protectie impotriva manipularii hazardate. Ei vor accepta totusi experimentele pe embrion in vederea obtinerii unor rezultate care sa imbunatateasca tehnicile pentru proceduri ca schimbarea genelor, reproducerea asistata prin FIV(fertilizarea in vitro) sau contraceptia. Deasemenea, ei vor socoti drept morala intreruperea sarcinilor rezultate din viol sau incest si poate chiar vor sustine avorturile \”selective\”.

Daca este definitiv dovedit faptul ca diferentierea celulara incepe de la fertilizare, adica faptul ca insufletirea are loc odata cu singamia, atunci, pentru multi eticieni, \”fereastra\” de doua saptamani, pretinsa de Shannon, Wolter s.a. dispare. Tot ipotenta ar aparea ea insasi ca o himera: un concept hibrid nascut din interese si dintr-o stiinta defectuoasa. Fertilizarea in vitro si experimentele pe embrion ar insemna manipulare care violeaza drepturile individului la protectie. Indiferent de modul in care a fost conceput embrionul, a pune capat intentionat unei sarcini, in orice moment al ei, inseamna un act ilicit de avort, intrucat el distruge o persoana umana in curs de dezvoltare.

Care este opinia Ortodoxiei fata de aceasta problema? Antropologia Bisericii, fundamentata pe un principiu dublu al \”sacralitatii si sfinteniei vietii\”, cheama la recunoasterea calitatii de persoana a omului din \”momentulconceptiei\”. In timp ce embriologia moderna a demonstrat ambiguitatea inerenta acestei expresii, respingerea ortodoxa a avortului in orice stadiu (\”indiferent ca fetusul este format sau neformat\”, in limbajul Sfantului Vasile), se aliniaza cu perspectiva mai conservatoare a Bisericii Romano-Catolice care sustine insufletirea imediata.
Opiniile celor doua Biserici se despart in privinta doctrinei catolice despre \”insufletire\”, mai ales asa cum a fost exprimata ea in termeni aristotelici si tomisti. Expresii precum \”insufletire\”, \”infuzia unui suflet imaterial rational\”, sau\”un principiu al unei individualitati materiale sau principiu al sinelui\” sunt dualiste in viziunea ortodoxa, fiind o mostenire origenista. Din perspectivapatristica rasariteana, sufletul sau nephesh-ul este chiar calitatea de persoana a individului (Facerea 1,26-27; 2,7). Prin urmare, este mai potrivit a spune: \”Sunt un suflet\” decat \”Am un suflet\”. De aceea, lunga controversa legata de insufletirea imediata sau mediata (intarziata), isi are obarsia intr-o antropologie defectuoasa, care crede ca trupul material este animat de un suflet rational creat separat de el si infuzat in el la fertilizare, la implantare sau la un alt stadiu al dezvoltarii sale.

Sustinatorii teoriei insufletirii intarziate argumenteaza de regula cu doua acte biologice: multiplicarea monozigotica si \”risipa\” respingerea ovulelor fertilizate inaintea implantarii). Anthony Fisher a discutat ambele probleme in articolul sau Individuo genesis si a adus argumente ce sunt compatibile cu punctul de vedere ortodox. In timp ce problema \”risipei\” poate fi rezolvata doar prin ideea de teodicee, cu privire la multiplicarea monozigotica (twinning), noi putem afirma urmatoarele: Este un lucru stabilit faptul ca blastomerii au o anumita toti potenta pana la gastrulatie si la atingerea singularizarii. Una sau mai multe celule ale morulei pot fi separate de masa principala si, intrucat grupul separat contine toata informatia genetica a zigotului originar, el se poate dezvolta intr-un \”geaman identic\”. De fapt gemenii, posedand material genetic similar, nu sunt deloc \”identici\” in sensul strict al cuvantului, asa cum orice parinte al unor gemeni stie. Daca fiecare se dezvolta dintr-un genom comun, ei sunt-in virtutea metilarii si a actiunii citoplasmei oocite(ARNmatern)-diferentiati genetic, de vreme ce blastomerii insisi sunt diferentiati de la stadiul bi-celular al mitozei, cand incepe expresia genomica.

Prin urmare, celulele pre-implantatorii se pot desparti in gemeni. Problema spinoasa a existentei unui suflet sau a doua suflete se rezolva daca privim fiecare entitate ca \”fiind\” un suflet si nu ca \”avand\” un suflet, pentru ca prin\”suflet\” intelegem puterea daruita de Dumnezeu sau dynamis (formula primara a lui Lejeune) care actualizeaza existenta umana personala. In cazurile de reunire, identitatea personala nu mai este exprimata de doua existente individuale, ci de una singura. Gemenii \”identici\” nu sunt deci fiinte identice. Identitatea lor este genetica, dar este limitata de metilare, astfel incat fiecare se dezvolta intr-o persoana unica si distincta.
Fenomenul toti potentei, limitat cum este, nu se prezinta deci ca un impediment in calea ideii ca embrionul pre-implantatoriu trebuie privit ca o fiinta umana personala. Daca formarea primei trasaturi marcheaza sfarsitul toti potentei si a posibilitatii de a produce gemeni, diferentierea celulara incepe nu in acest moment, ci aproape imediat dupa fertilizare, la stadiul bi-celular al divizarii.

O asemenea diferentiere prematura pare sa puna in discutie ideea lui McCormick potrivit careia \”stadiile primare\” ale dezvoltarii mamiferelor implica in primul rand stabilirea trofoblastului non-embrionic si nu formarea embrionului. In acest stadiu, trofoblastul este un element si o conditie vitala in dezvoltarea embrionica, la fel cum sunt \”organele vitale\” care se dezvolta ulterior. Acest lucru este adevarat in ciuda faptului ca placenta este inlaturata la nastere. Dintii de lapte, parul si fiecare celula somatica a fiecarui organ inlaturat la un anumit punct al dezvoltarii umane, sunt inlocuite de altele. Nu se poate spune atunci ca organizarea si cresterea trofoblastului in stadiul pre-implantatoriu exclude ideea ca embrionul este o viata umana individuala,pentru ca, desi trofoblastul constituie manifestarea vizibila a acestei noi vieti, \”programul\” (sau \”formula primara\”) care va determina dezvoltarea sa ulterioara in organe vitale este deja activ, asteptand sa ia expresie la momentul potrivit in ciclul vietii. In conditii normale, exista o continuitate in dezvoltarea umana, de la formarea zigotului la implantare, apoi la formarea sistemului nervos, pana la nastere. Singurul moment in cadrul acestui continuum in care se poate spune ca incepe viata umana nu este altul decat chiar inceputul sau.

Acest tip de gandire ridica intrebari esentiale privind moralitatea unor proceduri ca FIV si avortul terapeutic sau la cerere. Oricat de dorita ar fi acea \”fereastra\” de doua saptamani pentru a facilita reproducerea, pentru a pune capat sarcinilor tragice si nedorite sau pentru a permite experimentele pe embrion, descoperirile recente in embriologie si genetica arata ca o astfel de fereastra nu exista. Daca intr-adevar diferentierea celulara incepe in stadiul bi-celular, atunci numirea formei embrionare primare de viata ca \”pre-embrion\” este in cel mai bun caz amagitoare. Aceasta diferentiere, sugerata clar de fenomenul metilarii, de imposibilitatea crearii de himere la stadiul tetra-celularal divizarii, confirma parerea traditionala a Bisericii ca viata umana incepe cu fertilizarea si singamia ce-i urmeaza.

Totusi, chiar daca embriologii ar demonstra in cele din urma ca o asemenea diferentiere nu exista – ca metilarea nu se aplica la oameni si ca pre-embrionul este o \”masa de celule nediferentiate-aceasta nu ar schimba convingerea Bisericii Ortodoxe ca viata umana incepe cu conceptia, adica odata cu fertilizarea.Principiul vietii sau \”formula primara\” care produce o dezvoltare continua, ajungand in mod normal la nasterea unui copil, este prezent de la primul stadiu. Prin urmare, nu se poate face nici o afirmatie rezonabila privind moralitatea avortului, a reproducerii asistate si a experimentelor embrionare, fara sa se tina cont de acest adevar esential.

www.crestionortodox.ro

Case de iarna la tropice…

ianuarie 14th, 2008

In primul deceniu postdecembrist, Romania a reprezentat o noua piata de desfacere si de investitii. Se pare ca intrarea in Europa, crearea unei oarecare stabilizari bancare – dirijata din pacate de mai marii oligarhi au diminuat entuziasmul investitorilor din afara tarii. Controlul exercitat de cateva nume si de catre forta capitalistilor imbogatiti peste noapte nu lasa loc micilor investitori sa mai achizitioneze vreun imobil.
Cresterea preturilor terenurilor si a imobilelor va depasi 20% in 2008.
Daca pana in urma cu cativa ani au fost nenumarate tentative de investitii si achizitionari imobilare de catre romanii plecati in strainatate, acum ar fi randul si celor din tara sa investeasca in strainatate, in tari cu o mai buna protectie a investitiei si unde legislatia functioneaza bine.
La un pahar de vorba cu un amic senior, specialist in speculatii imobilare la nivel international ne-am hotarat sa deschidem o consultanta in materie de tranzactii imobiliare in S.U.A., in Florida, pentru posibili cumparatori din Romania, precum si din alte tari occidentale.
Caderea pietii imobiliare din ultimele luni in S.U.A. deschide portile unor noi oportunitati celor interesati sa investeasca in valori imobiliare.
Florida a devenit in ultimele doua decenii un paradis al celor ce vor sa-si petreaca lunile de iarna sub soarele tropicelor. Daca unii isi petrec iarna doar, altii se retrag pe coasta Atlanticului la pensie.
Multi romani isi cumpara cabane, case de vacante in munti la preturi ridicate, insa din motive de lucru sau de lipsa de timp nu beneficiaza de ele.
Investitorii imobiliari, in cazul Floridei, ofera spre inchiriere apartamentele ipotecate reusind in acest fel sa plateasca ratele lunare fara nici o bataie de cap.
Un apartament comun este compus din doua dormitoare, bucatarie, sufragerie si doua bai, balcon. Pretul variaza in functie de localizarea acestuia, daca e situat la ocean sau la canalul intercostal unde are si un mic debarcader, altfel spus garajul miniyachtului. Ocupantii au acces la teren de golf, tenis, piscina si fitness.
Serviciile noastre sunt specializate in localizarea imobilelor la cerere, in determinarea unui pret avantajos si in gasirea unui finantator ori al unui trust bancar flexibil, cu dobanzi cat mai reduse. Este preferabil de a incheia contractul de cumparare-vanzare aici, in Florida, si nu la filialele din Europa.
Plata se poate face integral sau in rate cu ipoteca, pe 10 ani, ori 20 ani.
Suntem in masura sa va oferim tururi virtuale pentru cei interesati, ori aici va stam la dispozitie in a va ghida spre vizitarea a cat mai multor imobile inainte de decizia achzitionarii proprietatii dorite.
Biroul nostru dispune de informatii detaliate si specializate pe ansamblul dezvoltarii turistice si urbanistice in Florida vizand rentabilitatea achizitonarii proprietatii, fie prin cresterea valorilor imobiliare in urmatorii ani, fie prin inchiriere.
Intermediam imobile in zona din sud-estul Floridei, intre West Palm Beach si Fort Lauderdale, o zona unica si cu destinatii turistice inedite: Everglades, Key West, Disney World, Bahamas sa.
Oferim si posibilitati de inchiriere sezoniera la preturi sub cotele hoteliere.
Piata ofertei este superioara cererii, asa ca este o oportunitate ideala si un moment excelent de re-cucerire a Americii prin eventualele investitii. Cazul Floridei nu e singular, avem exemplul Elvetiei, Italiei, Frantei, Greciei s.a. unde cumparatorii provin din afara tarilor mentionate.

Preturi informative:
• In Dubai un apartament de 70mp construiti, doua camere, costa 120 000 de euro.
• In Spania, acelasi tip de apartament 130 000 de euro
• In Grecia, un apartament cu vedere la mare costa in jurul a 130 000 de euro.
• In Florida (zona Palm Beach considerata una dintre cele mai luxoase si scumpe din SUA) un apartament de peste 120 mp construiti cu doua bai, doua dormitoare costa in jurul a 200.000 dolari; iar daca apartamentul e situat la ocean pretul creste pana la 400,000 dolari.
• Apartamentele mai mici, considerate garsoniere aici, insa in Romania ar fi doua camere cu o suprafata de 70 mp costa intre 80 000 si 100 000 de dolari.

In incheierea articolului nostru va supunem atentiei un ghid cu cateva oferte actualizate.Pentru mai multe detalii scrieti-ne pe adresa: cibiniumconsulting@gmail.com . Alfred Campana si Florin Predescu va stau la dispozitie.

http://rmlsfl.mlxchange.com/Pub/EmailView.asp?r=371721095&s=RML&t=RML

http://rmlsfl.mlxchange.com/Pub/EmailView.asp?r=1854919735&s=RML&t=RML

http://rmlsfl.mlxchange.com/Pub/EmailView.asp?r=1708070817&s=RML&t=RML

http://rmlsfl.mlxchange.com/Pub/EmailView.asp?r=1016043686&s=RML&t=RML

http://rmlsfl.mlxchange.com/Pub/EmailView.asp?r=915296609&s=RML&t=RML

http://rmlsfl.mlxchange.com/Pub/EmailView.asp?r=580060356&s=RML&t=RML

http://rmlsfl.mlxchange.com/Pub/EmailView.asp?r=1718719985&s=RML&t=RML

http://rmlsfl.mlxchange.com/Pub/EmailView.asp?r=585928361&s=RML&t=RML

http://rmlsfl.mlxchange.com/Pub/EmailView.asp?r=585928361&s=RML&t=RML

http://rmlsfl.mlxchange.com/Pub/EmailView.asp?r=10281824&s=RML&t=RML

http://rmlsfl.mlxchange.com/Pub/EmailView.asp?r=470034599&s=RML&t=RML

http://rmlsfl.mlxchange.com/Pub/EmailView.asp?r=1650363841&s=RML&t=RML

http://rmlsfl.mlxchange.com/Pub/EmailView.asp?r=1577774266&s=RML&t=RML

George W. Bush

ianuarie 14th, 2008

Bush fiul, doreşte să rămână în istoria Preşedinţilor Americani, ca promotor al “democraţiei Americane” în Orient.
Nereuşita impunerii sus numitei democraţii în Irak, Pakistan, nevorbind de Afganistan, vrea să fie uitată de contemporani prin Pacea între Palestinieni şi Israelieni. Intenţii bune, ce vor rămîne numai intenţii.
Să faci pace între două semeţii, ce se urăsc, se desconsideră, care teritorial-istoric îşi revendică acelaşi teritoriu? Este posibil? Poate, dar nu în generaţia de azi.
Generaţia de azi, este dezbinată religios-politic; este vorba atât de societatea israeliană, cât şi de cea palestiniană.
Nici unul din cei doi lideri nu are Mandat Parlamentar, sau Referendum, pentru încheierea Păcii.

Nici un Guvern Israelian nu are mandat de:
– cedare de teritorii (legea Văii Jordanului, legea Golanului)
– divizare a Jerusalemului (legea Jerusalemului unic, nedivizibil ca si Capitală a statului Israel)
– reîntoarcerea la graniţele din 1967, de dinaintea Războiului de 6 zile
– acceptare a reîntoarcerii populaţiei arabe ce a părăsit regiunea în 1948- 1949, pe teritoriul actual al Israelului (Jaffa, Lod, Ramleh, Haifa, Accre) ca să enumăr numai câteva oraşe.

P.L.O.- cerinţe minimale:
– Stat Palestinian pe teritoriu nefărîmiţat între West Bank şi Jeriho; legătura cu Gaza Strip nefiind definitivată (teritoriul fiind actual condus de Hamas, grupare ce nu recunoaşte nici Israelul şi nici actualul PLO)
– Capitala noului Stat fiind Jerusalem
– Graniţele Israelului fiind graniţele ONU 1948, sau în cel mai rau caz graniţele din 1967, de dinaintea Războiului de 6 zile.
– reîntoarcerea populaţiei arabe pe tot teritoriul părăsit în 1948-1949 (chit că acest lucru a fost comentat altfel de George W. Bush)

Ce minune se poate întîmpla pînă la încheierea mandatului Prezidenţial al lui George W. Bush, 31 decembrie 2008?

Ce generaţie va încheia Pacea în Orientul Apropiat?
Nu ştiu, dar presupun că peste nu multe generaţii arabii israelieni vor fi majoritari pe teritoriul Israelului şi atunci….

Sir EDMUND HILLARY, alpinist si explorator neo-zeelandez, a încetat din viata

ianuarie 14th, 2008

Sir EDMUND HILLARY, alpinist si explorator neo-zeelandez, a încetat din viata la vârsta de 88 ani, în urma cu câteva zile, veste anuntata de Primul ministru al N.Zeelande Helen Clark.

Sir E.Hillary, nascut la Auckland în anul 1919, este primul om care a reusit sa atinga în anul 1953 vârful cel mai înalt din lume, Everest (Nepal), la înaltimea de 8.848 m., însotit de sherpa Tenzing Norgay. Explorarea acestui vârf a mai fost tentata de zeci de ori, de alti alpinisti, dar fara rezultat.

Alpinistul Hillary a continuat sa “colectioneze” si alte vârfuri, urcând nu mai putin de zece în muntii Himalaia, între anii 1956 si 1965, de asemenea a atins Polul Sud în 4 Ianuarie 1958 cu o Expeditie Trans-Antarctica a Commonwealth-ului. (N.B. O coincidenta bizara de date: decesul a fost anuntat Vineri 4 Ianuarie 2008).

În ciuda siluetei, mic de statura si cam dezordonata, el a impus respect prin forta si rabdare, prin vointa dar si prin dorinta de a ajuta poporul sherpa (locuitorii din Muntii Nepal) petrecând o mare parte din viata lui construind scoli si spitale în Himalaia.

În Iulie 1953, a fost onorat Cavaler comandor al Ordre de l’ Empire Britanique, apoi membru al Ordre de Nouvelle-Zélande în 1987. Cu ocazia celei de a cincizecea aniversari de la prima ascensiune a Everestului, guvernul nepalez i-a conferit “cetatenia onorifica” în cursul unei ceremonii la Katmandu, E.Hillary fiind primul strain care a primit aceasta distinctie.

Acest neo-zeelandez, este considerat ca unul dintre cei mai mari aventurieri ai secolului XX, om modest, astfel încât a fost capabil sa recunoasca faptul ca el a fost primul om care a atins vârful Everest, aceasta însa mult timp dupa moartea lui Tenzing Norgay, partenerul lui de drum.

În anul 2005, Sir Edmund Hillary a cerut UNESCO sa înscrie pe lista “Patrimoniului mondial în pericol” si Vârful Everest – “Toit du Monde” – denumire atribuita de însusi cuceritorul vârfului.

Helen Clark, Primul ministru al N.Zeelande în comunicatul decesului exploratorului Sir Edmund Hillary, a declarat ca: “E.Hillary se descria ca un neo-zeelandez de mijloc, cu modeste capacitati. În realitate, era un colos. Era o figura de erou, care nu numai ca a cucerit Everestul, dar a trait o viata determinata, modesta si generoasa”.

Stimularea inteligenţei emoţionale a adolescenţilor – prezentare de carte

ianuarie 14th, 2008

În lumea în care trăim, copiii se maturizează mult mai repede decît s-a întîmplat vreodată. Adolescenţii sînt expuşi tentaţiilor de tot felul, iar acest context îi predispune la greşeli. Ei ajung să încalce regulile nu pentru că sînt \”copii răi\”, ci pentru că nu sînt pregătiţi să facă faţă multitudinii de experienţe care sînt trăite pentru prima oară. Intenţia acestei cărţi este de a-i pregăti pe părinţi să-şi joace cît mai bine rolurile pe care trebuie să le adopte în creşterea copiilor lor. Căci un părinte nu trebuie să fie doar cel mai bun prieten al adolescentului; el este de asemenea instanţa care-i impune reguli, ancora de care se agaţă şi, uneori, chiar \”personajul negativ\”. E de dorit ca un părinte să fie dispus să se transforme oricînd în confident, bun ascultător, conspirator sau partener de distracţii al copilului.
Cultivarea inteligenţei emoţionale de o parte şi de alta este în fapt cel mai important aspect al unei relaţii iubitoare, bazate pe încredere şi sinceritate. Capcana cea mai frecventă este aceea că părinţii se concentrează cu precădere pe rezultatele şcolare, pe performanţele intelectuale ale copiilor lor. În fapt, identitatea şi viitorul adolescenţilor sînt determinate de bunăstarea lor emoţională şi spirituală.
Această carte înţeleaptă, practică, plină de umor vă oferă mijloace şi strategii de a stabili o relaţie părinte-adolescent plină de înţelegere şi bucurie.

Dr. Maurice J. Elias este profesor de psihologie la Rutgers University şi un expert recunoscut în rezolvarea problemelor legate de copii şi de educaţie.

Dr. Steven E. Tobias, doctor în psihologie, director al Centrului de dezvoltare a copilului şi a familiei din Morristown, New Jersey, este un expert în probleme privind dezvoltarea copilului, aptitudinile sociale şi tulburările de deficit de atenţie/hiperactivitate.

Dr. Brian S. Friedlander este creator de programe pe calculator şi psiholog şcolar în New Jersey. Programele sale au fost de ajutor multor elevi şi educatori.

Autori: Maurice J. Elias, Steven E.Tobias, Brian S.Friedla

Colecţia: Familia la Curtea Veche

Evenimente culturale

ianuarie 14th, 2008

Cele sapte pacate mortale

Grupul “Internationalistii”, format din regizori de teatru din intreaga lume, au sustinut in zilele de 7-8 ianurie 2008 un seminar, prezentind lucrarea “Cele sapte pacate mortale”.
Acesti regizori isi propun un schimb de experienta internationala, invitind publicul la un dialog intercultural, care sa extinda perceptiile personale. Astfel, accesul la teatrul international devine accesibil audientei din intreaga lume.
Romania este reprezentata in acest grup de catre regizoarea Ana Margineanu, binecunoscuta pentru piesele sale puse in scena la teatrul Odeon din Bucuresti si teatrul Fringe din Londra, precum si pentru piesa “The Sunshine Play” jucata pe scenele din Dublin, Saint Petersburg, New York, Viena, Praga, Stuttgard si Basel. Cistigatoare a multor premii internationale, membra a programului “dramAcum”, participanta in schimbul de experienta internationala de la Teatrul Lincoln din New York in 2007, Ana Margineanu este in prezent unul din regizorii celei mai mari productii Media Pro TV – “Cu un pas ininte”.

***

Pictura si Desen in New York

La data de 8 ianuarie 2008, la galeria Broom Street Gallery, s-a deschis prima expozitie personala din New York a artistului roman, Dumitru Ivan. Absolvent al facultatilor de arta din Cluj si Bucuresti, membru al Uniunii Artistilor Plastici din Romania, precum si al Uniunii Artistilor Plastici din New York, artistul a expus atit in Romania, cat si in Germania, cat si in mai multe state de pe teritoriul SUA.
In seara zile de 11 ianuarie, artistul a participat la o intilnire cu publicul, urmind ca expozitia sa ramina deschisa pentru iubitorii artei, timp de doua saptamini.

***

Modernism Grafic de la Baltic la Balcani, 1910-1935

Biblioteca Umanitara si de Stiinte Sociale din New York, prezinta pina la data de 27 ianuarie 2008, in cadrul Galeriei “Sue si Edgar Wachenheim III”, expozitia “Modernism Grafic de la Baltic la Balcani, 1910-1935”. Este prima expozitie de modernism Est European organizata de aceasta biblioteca. Peste 50 de carti, in peste 12 limbi sint prezente in expoztie, cele mai multe fiind aduse de la Biblioteca Publica din New York. Explorind perioada de dupa primul razboi mondial, cu accent pe miscarea literara a inceputului secolului 20, lucrarile expuse sint impartite in 5 departamente, fiecare departament prezentind si lucrari artistice ale momentului. Romania este reprezentata de pictorul si sculptorul Victor Brauner, nascut la Piatra Neamt in 1903, absolvent al Academiei de Arta din Bucuresti. Artistul si-a trait o mare parte din viata in Franta, unde s-a si stins din viata in anul 1966.

Moartea se numeste Enoiu

ianuarie 14th, 2008

“Niciunul nu s-a cait. Abia astazi pare sa se iveasca sansa ca ucigasii securisti sa fie judecati pentru atrocitatile comise”.

Crimele epocii comuniste, precum cele ale fascistilor, nu au fost „accidente naturale”, ci au avut intotdeauna faptuitori concreti si identificabili.

Fostul colonel de Securitate, unul dintre anchetatorii cei mai temuti din crunta perioada stalinista, Gheorghe Enoiu ar putea sa fie in fine tras la raspundere penala pentru nelegiuirile pe care le-a comis (chiar si din perspectiva „legislatiei” epocii).

Trecerea anilor nu schimba datele problemei: crimele impotriva umanitatii raman imprescriptibile. Varsta unora dintre asasini nu este o circumstanta atenuanta si, in fond, prea putin le-a pasat lor de batranetea unor Iuliu Maniu ori Dinu Bratianu. Maurice Papon a fost judecat in Franta in pofida diverselor petitii ce invocau varsta inaintata pentru incetarea procesului impotriva acestui sustinator activ al politicii exterministe impotriva evreilor.

Eichmann nu a fost un personaj izvorat din imaginatia lui Simon Wiesenthal (ori a Hannei Arendt, autoarea celebrei carti despre „Banalitatea raului”), ci un Sturmbanfuhrer zelos si calculat, fanatizat de miturile ideologiei naziste. Tortionarii politiilor secrete totalitare au fost in genere indivizi patibulari, monstri lipsiti de orice notiune etica.

Spre a relua o sintagma a unui istoric francez, Securitatea a simbolizat, in gradul cel mai intens si pervers, cancerul sufletelor. Nu exista scuza pentru cei care au facut posibile si au participat la aceste orori. Ofiterii si delatorii aflati in slujba lor au permis functionarea unui sistem infernal, menit sa suprime orice urma de autonomie a individului.

Titlul acestui articol este inspirat de romanul scriitorului slovac Ladislav Mnacko, „Moartea se numeste Engelchen”. Nimic mai sinistru decat acest nume al tortionarului gestapovist, precursorul brutei absolute numite Enoiu. „Ingerasul” nazist nu era mai putin „devotat cauzei” decat abjectul calau roman.

Enoiu simbolizeaza, la ora actuala, Raul radical ca esenta a sistemului criminal si ilegitim impus Romaniei de catre URSS si servit, vreme de decenii, de catre membrii nomenklaturii (politica, ideologica, utecista, economica, culturala si mai ales securist-politieneasca). Enoiu a actionat la ordinele lui Alexandru Draghici, membru al Biroului Politic, vicepresedinte al Consiliului de Ministri si ministru al afacerilor interne, pe care acum incearca sa-l prezinte drept un individ de-a dreptul „omenos”.

A batut cumplit, cu o maniacala, insatiabila pofta de a-si umili victimele. De la Alexandru Ivasiuc am aflat despre felul in care Enoiu l-a tratat in perioada anchetelor din 1956-1957 pe Marcel Petrisor, tanar intelectual acuzat de „uneltire impotriva regimului democrat-popular”. Dupa saptamani, chiar luni de infioratoare batai, ordonate si conduse de Enoiu, ciomagarul avea sa recurga la arma psihologica, privandu-si prizonierul chiar de dreptul la speranta: „Marturiseste, Petrisor, altfel crapi in bataie. Intelege ca noi te omoram si tot noi te vom reabilita”. In aprilie 1968, cand Ceausescu l-a reabilitat pe Patrascanu, Enoiu se afla intre cei invitati sa asculte „expunerea” secretarului general. Asemeni fostului comandant din „Colonia penitenciara” de Kafka, Enoiu suradea macabru, asteptandu-si ceasul revenirii. Cel mai scandalos este faptul ca pana si dupa condamnarea oficiala a dictaturii comuniste, Enoiu si cei de teapa lui continua sa beneficieze de incredibile avantaje materiale.

In interviul cu Enoiu aparut in EVZ, acesta indrazneste sa-l descrie pe Draghici drept un activist benign, ostil torturii fizice. In realitate, toate datele confirma ca Draghici, asemenea adjunctilor si altor subalterni, a incurajat metodele cele mai dure de anchetare. Nu este vorba doar despre Draghici, acel Himmler al Romaniei, ci si despre predecesorul sau Teohari Georgescu, precum si despre diversii adjuncti (Pintilie-Pantiusa, Vladimir Mazuru, Janos Vincze, Vasile Negrea, Plesita), ca si ofiterii care s-au implicat direct in organizarea si functionarea abatorului uman numit MAI. Acestia sunt identificati in Raportul Comisiei Prezidentiale, iar in unele cazuri se ofera date biografice lamuritoare privind ascensiunea acestor criminali ca parte a politicii de cadre a PCR.

In alte state sovietizate din Europa de Est (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia), unii criminali au fost judecati si condamnati inca in anii hrusciovismului. Chiar in URSS, Beria, Abakumov si acolitii lor au fost executati. Sadicul oligofren Rodos, artizanul procesului medicilor, descris de Hrusciov ca avand creier de vrabie, a fost si el condamnat si impuscat. In Romania nu s-a intamplat nimic.

Au avut loc cateva procese formale la mijlocul anilor ‘50, dupa care a urmat marea tacere. Enoiu, Soltutiu, Plesita, Briceag, Vasile Gheorghe, spre a-i numi pe cei mai cunoscuti si temuti, au continuat sa se bucure de impunitate si privilegii. Niciunul nu s-a cait. Abia astazi pare sa se iveasca sansa ca, fie si atat de tarziu, ucigasii securisti sa fie judecati pentru atrocitatile comise. Toate institutiile statului de drept trebuie sa participe la aceasta actiune reparatorie moral si politic.

Pictorul

ianuarie 11th, 2008

Pentru el pânza e câmpie cu flori,
harta sudorilor viselor colorate,
aurora imaginară care îi înfăşoară
umerii la nevoie când nici o căldură
nu mai prea vieţuieşte pe aproape,
este prima zăpadă pe care o tulbură
umbra umbrei pasului sub luna plină,
e ogorul îmbrumat, rugina plugului
frânt într-o rădăcină de floare sălbatică,
sau pardoseala pe care dansează cineva
la miezul nopţii, până hăt spre margini,
este masa care aşteaptă, aşteaptă ceva
cu faţa spălată în rouă şi des limpezită
sau cerul fără dârele norilor migratori
arestaţi uneori lângă vama sinelilor,
este chiar giulgiul acela miraculos
pe care se imprimă culorile suferinţei,
ca nişte legende, pomeţii şi coastele,
buricele degetelor şi ridurile frunţii,
este imacularea pe care o colorează
vechiul penel legat strâns de degete…

Marathon

ianuarie 11th, 2008

ma depasesti
ma lashi in urma
esti o alergatoare de cursa lunga
treci prin schylla si charibda
iti dai sema ca traiesti imposibilul
unui marathon care trebuie castigat
esti plina de alge ca un ulisse ratacit prin insule
iti iubesti confortul
iatacul tau e plin de miresme
de maini care te smulg de la traseu
ganduri care mi te fura
in zare ceata
in spate gafaie o locomotiva
ce pierde pasagerii
geamantanele cu amintiri
din care se revarsa
urme de ruj pe camase
ceasul bunicului
privesti totul cu ochi mari de copil
ai genele pline de roua
unui sarut neasteptat
la iesirea din dimineata ..

Simfonia

ianuarie 11th, 2008

Nu vă mai întoarceţi!
La mine oricum, nu veţi găsi nimic.
Clavecinele mint.
Amintirile au fost vândute
Până la ultima;
Încă din vremurile acelea grele.
Silabele s-au împrăştiat
De la primul conflict.
Nu se mai înţelege nimic.
Strunele voastre
Continuă să clipească tăcute
Ca nişte pleoape
De sub care lacrimile au secat.
Continui să scriu sunete false
În dicţionarul tăcerii.
„Hei, filozofule!
Citeşte-ne tu, destinul;
Cu al şaptelea simţ.
Sunetele acelea vechi
Nu le mai putem desluşi.
Pietrele pe care au fost încrustate
S-au tocit
Sub degetele care le-au pipăit.
Din Cer au coborât armoniile
Simfoniei a noua.
Unii, fericiţi, chiar le-au auzit!

Dan David, Los Angeles, mai 13-2006.

Regasire

ianuarie 11th, 2008

Cind ma trezeam in zorii zilei, credeam ca soarele nu mai vrea sa iasa sa-mi zimbeasca!
Credeam ca pomii nu mai vor sa-si intinda frunzele catre mine ca sa ma intimpine cu vraja diminetii!
Am crezut ca fluturii nu vor sa ma mai salute in zborul lor de peste zi, cum nici florile nu credeam ca-si mai pot impartasi aroma dulce cu mine!
Am incercat nopti de-a rindul sa citesc in stele si sa te gasesc!
Am incercat, dupa fiecare ploaie, sa patrund razele curcubeului si sa mi te inchipui!
Am traversat oceanele lumii pentru a atinge colturi necunoscute viselor mele, crezind ca acolo te voi intilni.
Am mers printre lanuri de griu si pe drumuri de fier, zile dupa zile, nopti dupa nopti atingind linia de orizont cu gindul.
M-am lovit de florile de colt in incercare mea de a atinge piscul cel mai inalt al muntelui, ca sa te pot zari.
Am plins si am ris.
Am cazut si m-am ridicat!
Am obosit, m-am odihnit si am luat-o de la capt in cautarile mele.

Si in tot acest timp ai fost aici, linga mine, clipa de clipa……….doar ca am avut nevoie de atingerea aripilor unui inger pentru a-mi intoarce privirea catre tine!

Interviu cu “Omul anului” al revistei “Time”

ianuarie 9th, 2008

(Ziarul “Time” l-a denumit pe Vladimir Putin “Omul anului 2007”. Redam mai jos pasajele principale din interviul publicat la data de 19 decembrie 2007)

Traducere: Mircea Hortensiu Tomus
Denver (Colorado)
6 ianuarie 2008

Intrebare: Domnule Presedinte. Vreau, in primul rand, sa va transmit in numele intregii echipe faptul ca suntem onorati pentru primirea calduroasa pe care ne-ati acordat-o.
In al doilea rand, socotim ca pentru noi e o mare cinste realizarea unui interviu cu D-stra. Colaborarea D-stra cu revista “Time” inseamna pentru noi foarte mult.
V-ati nascut in anul 1946, eu in 1948. Apartinem, deci, aceleasi generatii. Am crescut in tari opuse, aflate in stare de dusmanie chiar; istoric Rusia si Statele Unite s-au aflat
in centrul marilor conflicte – primul razboi mondial, al doilea razboi mondial – evenimente care ne-au obligat la colaborare. Luand in considerare aceste experiente istorice, privind spre viitor, cum credeti ca se prefigureaza relatiile dintre Rusia si Statele Unite ale Americii?

V.Putin: Daca imi permiteti, o mica corectie la datele invocate. Eu nu puteam sa ma nasc in 1946, deoarece spre sfarsitul razboiului si dupa razboi tatal meu, ranit grav, era spitalizat, mama mea a suportat blocada Leningradului si in razboi au pierit doi dintre copiii lor.
In aceste conditii nu puteau concepe aducerea pe lume a inca unui copil. Iata pentru ce, cred, m-am nascut ceva mai tarzior, in 1952. Sigur, aceasta nu schimba esenta problemei…
Si nici esenta intrebarii pe care mi-ati pus-o, ea e absolut concreta – cum am edificat relatiile noastre inainte, cum le edificam azi si in viitor. Astfel am inteles continutul intrebarii pe care mi-ati adresat-o.
Imi permit sa va raspund astfel, in parte filosofic, dupa cum ati formulat si intrebarea.
Este o realitate ca Rusia si Statele Unite in cele doua mari conflagratii mondiale tragice pentru intreaga omenire – in primul si in cel de al doilea razboi mondial – au colaborat ca aliati.[…] Fara indoiala, tragica pentru relatiile dintre cele tarile noastre a fost perioada “razboiului rece”. Nu asi fi vrut in nici un fel ca rudimentele acelor relatii trecute sa se rasfranga si astazi, si cu atat mai putin in viitor. Cred ca nu va veti supara pe mine, pentru ca m-ati solicitat la o discutie deschisa si, de aceea, voi fi cat se poate de transant.
Mi se pare ca in ultimul deceniu, poate chiar in ultimii 50 de ani, in constiinta societatii americane s-a incetatenit idea suprematiei SUA in lume. Da, exista o posibila explicatie. Pentru ca este aproape un fenomen in istoria omenirii: in ultimii 250 si ceva de ani, dintr-un teritoriu colonial s-a transformat intr-o putere statala infloritoare, intr-unul din liderii marcanti ai zilelor noastre, aceasta spune multe, desigur, spune despre talentul poporului American, despre constructia optimala economica si politica. Dar liderii tarii, de regula, nu au dezvoltat in aceeasi masura drepturi exceptionale, ci au dezvoltat de regula, indatoriri cetatenesti optimale. Iar daca liderii incep sa gandeasca ca ei au drepturi de exceptie, atunci, de regula, isi dilueaza si chiar pierd pozitia de lideri.

Intrebare: Nu demult a fost anuntat ca si candidat la Presedintie d-l Medvedev. CIA-ul american a caracterizat aceasta alegere de candidatura in plan direct ca d-stra sa deveniti prim-ministru. Aceasta ca o perspective spre a oferi posibilitatea de a ramane lider national.[…]. Multi americani considera astfel: ”El incearca sa evite ceva, incearca sa-si cimenteze o pozitie de lider pentru viitor, intarind puterea primului ministru si slabind pozitia si misiunea Presedintelui”.

V. Putin: Se poate gandi si asa, daca as fi actionat sub directa mea supraveghere pentru schimbari in Constitutia Rusiei, sau sa presupunem, as fi stabilit dupa bunul meu plac ingradiri pe termene, sau as fi schimbat imputernicirile legale de drept constitutional intre Guvern si Presedintie si sa ma asez cu de la mine putere in postura de prim-ministru.
Dar in realitatea rusa nici una, nici cealalta nu sunt posibile. Nici nu sunt premise, dar ar fi chiar vatamatoare pentru Rusia. Rusia este un stat care, la fel ca Statele Unite, se bazeaza pe un real balans prezidential, avand ca rezultanta o puternica constructie prezidential-statala. Personal, sunt categoric impotriva distorsionarii puterii constitutionale a Presedintelui Rusiei. Cred cu toata taria ca acest lucru ar fi distructiv pentru Rusia.

Intrebare: In America, dupa cum cunoasteti, a inceput campania prezidentiala. Orice candidat, chiar si actualul Presedinte, s-ar mandri daca ar avea asemenea rezultate de popularitate pe care le aveti D-stra in Rusia.[…]. De ce D-stra, un astfel de presedinte popular, nu permiteti presei si opozitiei in a actiona deplin, deschis.

V. Putin: D-stra ce credeti, de ce d-l Kasparov, cat timp a fost retinut, a vorbit in limba engleza si nu in limba rusa, v-a preocupat acest amanunt? Eu cred ca, in primul rand, intregul sau mesaj nu se adresa poporului rus, ci era indreptat spre a fi inteles de auditoriul apusean. Pe cetateanul care lucreaza pentru auditoriul altui stat, in tara sa nu poate fi numit un mesager politic al propriului popor. De aceea, cel ce are pretentia de a fi ales lider al tarii sale trebuie sa gandeasca in interesul poporului sau, n limba sa natala.
Acum, in ceea ce priveste “autopropulsarea” …
Nu-mi place sa jignesc pe nimeni, dar haideti sa ne aducem aminte de ultimele alegeri ale Presedintelui American, ce au fost legate de anumite dificultati care, in cele din urma, soarta lor s-a hotarat in instanta si nu prin votul direct. Vreau sa va atrag atentia ca, dupa umila mea parere, la sfarsitul sec.al XVIII-lea un astfel de precedent in istoria Statelor Unite a existat deja. Insa noi nu ne pronuntam in niciun fel pentru schimbarea legislatiei voastre electorale: acesta este un drept suveran al poporului american si al legislatiei americane. De ce D-stra considerati ca aveti dreptul sa va amestecati in treburile noastre?

Intrebare: D-le Presedinte, ati amintit ca puteri externe se amesteca in treburile interne ale Rusiei si ca acum ati avea si D-stra posibilitatea de a va amesteca in treburile interne ale Americii. Exista vreun candidat pe care D-stra l-ati sustine la alegerile pentru Presedintia Americana? Vedeti pe cineva dintre republicani sau dintre democrati care, dupa parerea D-stra, ar deveni un bun Presedinte American, putand astfel influenta alegerile americane?

V. Putin: Observ ca nu ati priceput nimic din ce am afirmat. Principiul activitatii noastre consta in aceea ca consideram neloial orice amestec in treburile interne ale altui stat. Noi nu permitem nimanui si nu vom permite nici de aci inainte amestecul in treburile noastre interne, si cu atat mai mult nu intentionam a ne amesteca in treburile interne ale altui stat. […]. Nu avem nici un fel de indoieli in aceasta privinta. Si, mai mult decat atat, sunt adanc convins ca oricine va fi ales in inaltul post de Presedinte al Statelor Unite ale Americii, intregul mers obiectiv al dezvoltarii cooperarii din lumea intreaga, al dezvoltarii legaturilor bilaterale dintre Rusia si Statele Unite, vor actiona pozitiv si asupra colaborarii dintre conducerile celor doua state in vederea edificarii si dezvoltarii continue a unor relatii de bun parteneriat intre ele.[…].
Nu de mult am afirmat ca Uniunea Sovietica a militat pentru a deveni un lider al revolutiei comuniste mondiale. Aceasta tendinta a fost o imensa eroare. Nu vrem sa repetam in viitor astfel de erori. Noi nu intentionam sa comandam nimanui, nu dorim sa fim un superstat, care sa domine si sa impuna hotararile sale altor state. Dar vrem sa avem destula putere pentru a ne apara, pentru a sta pavaza intereselor proprii si pentru a construi astfel relatii bune cu vecinii nostri, cu partenerii nostri de baza, pentru ca acesti parteneri sa fie interesati in dezvoltarea echitabila si intarirea Federatiei Ruse.

Intrebare: Se scie ca D-stra sunteti “un om al comertului, ca intelegeti piata, ca aveti mare incredere in mecanismele comerciale”. Ar fi interesant a cunoaste cum o cariera de fost ofiter KGB, crescut si educat in Uniunea Sovietica, a devenit omul amplelor relatii comerciale?

V. Putin: In primul si in primul rand, am absolvit Universitatea de Stat din Leningrad. Aceasta mi-a pus bazele juridice si nu cele economice, insa, cu toate acestea, au existat multe domenii si sfere unde dreptul si economicul s-au intrepatruns puternic unul cu celalalt. Nu e vorba numai de dreptul civil, ci si de alte domenii ale cunostintelor de drept. M-am specializat in domeniul dreptului privat international, acesta, drept vorbind, e deasemenea o sfera larga ce se leaga intrinsec cu economicul si are tangenta chiar cu economia mondiala. Deci, aceasta, in primul rand.[…]. Mai tarziu, cred ca cunoasteti, sper, am avut satisfactia de a sustine disertatia de candidat in stiinte economice, de aceea si cunostintele teoretice si, cu atat mai mult, experienta practica a anilor de munca mi-au inoculat principii complementare de care m-am folosit in ultimii ani si care au rodit pozitiv.

Inrebare: Ce credeti ca ati invatat din relatia cu ziaristii straini?

V. Putin: Cunoasteti ca esenta nu e nici in ziaristi, nici in activistii politici, nici in cei militari. Ma refer la relatiile interumane.[…]. Trebuie insa sa va spun cu sinceritate, de vreti, puteti da la gazeta, de nu vreti, nu notati, d-stra singuri cunoasteti: sunt oameni deosebit de angajati,in pofida libertatii apusului, incluzandu-i si pe americani, in domeniul presei. Ei isi castiga banii pe care-i primesc de la stapanii lor, cu care nu vor sa intre in conflict.

Intrebare: Am o intrebare personala. V-a trecut prin minte vreodata ca veti conduce candva o tara, un stat,i n conditii deosbite cum sunt aceste vremuri ale schimbarilor, vremuri nelinistite?

V. Putin: Niciodata nu m-am gandit la aceasta si, desigur, nu mi-a trecut vreodata prin cap asa ceva. Am venit la Moscova din Petersburg in vara anului 1996.[…]. Pentru ca omul cu care lucram acolo, domnul Sobceak, a pierdut alegerile, nu am avut posibilitatea de a ma angaja undeva in serviciu. Acolo nu ma angaja nimeni.

Intrebare: Va puteti referi pe scurt la relatiile D-stra cu Eltin si cu d-l Gorbaciov?

V.Putin: D-l Eltin a decedat, dupa cum stiti si d-stra.

Replica: Ma scuzati.

V. Putin: Asa ca pot discuta doar despre relatia mea din acea perioada de timp in care a condus Rusia.[…]. Socotesc ca si dansul, si Gorbaciov, au facut, totusi, dupa a mea parere, ceea ce eu nu as fi putut face, ei au realizat pasul spre distrugerea sistemului pe care poporul rus nu-l mai putea suporta. Nu sunt convins ca as fi fost in stare sa ma hotarasc la asa ceva. Gorbaciov a facut primul pas, iar Eltin a desavarsit aceasta tranzitie, consider istorica, deosebit de importanta pentru Rusia si poporul rus. Ei, cu deosebire Eltin, categoric au redat Rusiei libertatea: aceasta fiind fara nici o indoiala contributia istorica a epocii Eltin.

Intrebare: Cand ati devenit in mod practic, categoric, lider national?

V. Putin: Nu m-am gandit niciodata la cest fapt, tot asa cum nu m-am gandit vreodata ca voi ajunge Presedinte. Ma simt ca un cal de munca care trage la ham dupa el o caruta incarcata la maximum cu marfa grea. Trebuie sa va recunosc ca, in general, in functie de cat de repede si eficient reusesc sa inaintez pe directia propusa, intratat ma reincarc cu satisfactia lucrului dus cu bine la capat.

Intrebare: Cum credeti ca va colabora Rusia cu CSI, fostele republici componente ale Uniunii Sovietice? Aveti dificultati de relatii comerciale, discuti contradictorii in legatura cu preturile, cu livrarile de gaze…

V. Putin: Ce fel de dificultati? Exista preturi mondiale la petrol, gaze. Tuturor le vindem la preturile internationale. De ce trebuie ca noi se vindem produsele noastre sub pretul mondial? V-a trecut prin cap o asemenea punere a problemei? Americanii vand cuiva ceva sub pretul mondial? Poti oare sa intri intr-un magazin din SUA si sa spui: eu sunt din Canada, noi canadienii suntem prieteni apropiati ai Statelor Unite, dati-mi va rog un “Crysler” la jumatate de pret!”. Ce ii va raspunde vanzatorul unui asemenea comparator, cu asemenea pretentii? Ii va spune raspicat: ”Esti tampit!? Ia sterge-o de-aici!”
[…] Intelegeti, nu noi politizam problematica energetica, de exemplu. Haideti sa o spunem pe cea dreapta! Despre ce vorbim? Ce vrem sa clarificam invartindu-ne in jurul cozii, cum se spune pe la noi “ca motanul in jurul farfuriei cu gris fierbinte”, fara sa clarificam esenta problemei? […]. Poate Statele Unite au conchis ca in Ucraina exista o parte a elitei politice proamericane, iar o alta parte proruse. Si si-au zis ca n-ar fi rau sa sustina acea parte care se declara proamericana, asa numitii revolutionarii portocalii.
Bun! Ati hotarat sa-i sustineti, sustineti-i, desi noi socotim ca cest lucru este incorect, pentru ca acolo traiesc oameni cu diferite opinii si cu diferite orientari politice.
Dar, in general, daca politicul pretinde popularitate in randul natiunii sale, el trebuie sa apere interesele sale nationale.[…]. Prin aceste actiuni ati inceput sa dezmembrati Ucraina, integritatea sa teritoriala si sa subminati suveranitatea ei. Iata ce au realizat Statele Unite in Ucraina. Acelasi lucru are loc in Goergia.
Insa cand toti au vazut ca are loc o destabilizare, ca sa nu fie distrusa si destabilizata Ucraina, s-a incercat determinarea Rusiei sa subsidieze economic Ucraina. De ce? Daca d-stra vreti sa sustineti pe cineva, platiti pentru aceasta. Nimeni nu se angajeaza la o astfel de plata. Am discutat cu unul dintre colegii mei europeni, ministru al economiei. Ii spun: ”Ei, platiti in acest caz?”. El imi raspunde: ”De ce, sunt prost?”. Si-atunci ini raspund si mie insumi: ”Da eu, seman a idiot?”.

Intrebare: Dar intr-o perspectiva mai indepartata, ce presupuneti, Ucraina va deveni din nou o parte a Rusiei?

V. Putin: Nu, absolut nu. Acest lucru nici nu ni-l dorim. Noi nu vrem de acum inainte sa includem in componenta Rusiei pe nimeni, pentru ca pentru noi acest lucru ar constitui o greutate economica suplimentara. Dar vrem ca asa numitele bogatii concurentiale naturale din economia mondiala sa fie intrebuintate. Poate fi vorba numai de o integrare economica. Dar incercarea de a forma niste posibile noi state constitue o tendinta negativa,
aiuristica, fara sens, daca la baza acestui demers nu sta vointa explicita a poporului acelei tari.

Intrebare: Actualul Presedinte al Statelor Unite, Bush, a spus ca v-a privit direct in ochi si v-a patruns in suflet. Intrebarea este: D-stra ati simtit sufletul Presedintelui Bush cand v-ati privit ochi in ochi si ce ati simtit?

V. Putin: Intre noi s-a statornicit cu adevarat o relatie personala buna, o pretuiesc, il socotesc ca un partener onorabil, pe care te poti baza, un om respectabil.

Intrebare: Dupa 11 septembrie D-stra ati fost printre primii care ati venit in sprijinul Statelor Unite.[…]. Nu credeti oare ca SUA si Rusia au ratat ocazia de a actiona cu mai multa putere si cooperare in domeniul antiterorismului, datorita Irakului, datorita faptului ca ati considerat interventia in Irak ca o greseala?

V. Putin: Noi am fi putut actiona mult mai concertat, deci mult mai eficient, aceasta in mod précis. Dar, incercand sa nu ma lungesc la vorba, pot spune ca, totusi, colaborarea dintre specialisti domeniilor respective exista, nu intotdeauna ii putem demonstra existenta, dar trebuie sa va spun ca ea exista efectiv. In ceea ce priveste promovarea securitatii, in sensul real al cuvantului, securitatea cetatenilor Rusiei si a cetatenilor Statelor Unite ale Americii este in preocuparea noastra majora. Rezultatele muncii noastre comune de specialitate, putem sa le consideram satisfacatoare, fiind si astazi in stare sa preintampinam actiuni serioase ale potrivnicilor nostri asupra cetatenilor nostri, aceasta facandu-se de o vreme si chiar in aceste zile se realizeaza cu success.
Si ceea ce am afirmat nu e o fraza de confidentialitate, nici generalizatoare. Eu vorbesc avand la baza rezultate concrete ale activitatii de preintampinare ale unor actiuni deosebit de concrete, indreptate fie impotriva noastra, fie impotriva americanilor, a cetatenilor tarilor noastre, masuri reusite ca rezultat a colaborarii noastre.

Intrebare: Vorbiti despre Presedintele Bush, dar ati avut convorbiri si cu Presedintele Clinton. Ati putea sa faceti o comparative a stilurilor dansilor, a posibilitatilor lor intelectuale, sa va referiti la modul cum au reactionat la intrebari, puteti face o asemenea comparatie?

Raspuns: Desigur, as putea sa fac acest lucru, dar chiar credeti ca il voi face? Eu ii respect mult si pe unul, si pe celalalt politician, pentru a-mi putea permite sa fac asemenea comparatii si observatii.
Dar imi amintesc cu ce am inceput. Presedintele Eltin m-a trimis in Noua Zelanda la SAMIT-ul ASASE. Eram pe atunci prim-ministru cu destule perspective politice controversate, multe dintre ele nu-mi erau foarte limpezi. Dar Clinton atunci era deja un om arhicunoscut,r espectat si in propria tara, si in lume. Era un lider recunoscut al lumii. Imi amintesc cum, dupa pranzul comun, cand Clinton s-a ridicat de la masa, a dat ocolul ei, o masa imensa la care sezusera foarte multi lideri ai ASASE, s-a apropiat de mine si mi-a soptit la ureche: ”Volodia, iti propun sa iesim impreuna, amandoi”. Pentru mine a fost un lucru neasteptat, iar continuarea a fost asa: m-am ridicat langa dansul, toti ceilalti colegi s-au dat la o parte, realizand un coridor uman de trecere, iar noi doi, impreuna, am inaintat pe acest coridor in aplauzele celor prezenti. Nu voi uita niciodata si azi ii multumesc Presedintelui. Si, in general, fara a lua in considerare deosebirile de vederi asupra unor probleme, astfel de dovezi de omenie, de atentie si curtoazie, de relatii de bunavointa si bunacuviinta intre oameni, cultura relatiilor interumane intre personae de prim rang este o relatie deosebita, de o importanta covarsitoare.

Intrebare: Cum am putea, oare, caracteriza convingerile D-stra religioase?

V. Putin: Pot spune cu toata convingerea ca, dupa parerea mea, valorile morale fara de care n-ar putea supravietui societatea omeneasca in intregul ei, nici cetateanul concret, nu pot fi altele decat cele religioase. Iar in ceea ce priveste institutia concreta, Biserica, aceasta este o alta problema. Cum s-a mai spus, daca Domnul Dumnezeu exista, El nu cunoaste faptul ca oamenii au pareri diferite despre Biserica.
In legea noastra scrie ca la noi sunt patru religii traditionale, patru. Partenerii nostri americani ne-au criticat pentru aceasta, dar asa au concluzionat legiuitorii nostri si in aceste patru religii traditionale ruse se includ: ortodoxismul, iudaismul, islamismul si budismul.[…].
Eu multumesc mult oamenilor pentru faptul ca au perceput pozitiv faptul ca eu, in cei 8 ani, am muncit cu adevarat, cinstit, ca un rob la galera, in fiecare zi. Si eu vad, fireste, ca cineva poate sa nu fie inteles, asa cum, poate, n-am fost intotdeauna inteles nici eu. Dar eu nu consider ca cei ce nu m-au inteles sunt vinovati cu ceva, eu chiar cred ca si pentru aceasta sunt eu cel vinovat: inseamna ca nu am fost in stare sa ajung pana la ei; inseamna ca n-am muncit atat cat as fi putut. Dar, in intregul ei, tocmai aceasta ma face sa fiu satisfacut, multumit.

[Nota:parantezele punctuate indica absente nesemnificative din textul tradus.]

New York Times – 5 statuete lui Mungiu

ianuarie 7th, 2008

Intr-o lume ideala, Cristian Mungiu si filmul sau, „4 luni, 3 saptamini si 2 zile”, ar trebui sa plece de la Oscaruri cu cele mai importante trofee in brate.

Cel putin aceasta este viziunea unora dintre cei mai importanti critici americani de la „The New York Times”. Intr-o editie speciala dedicata Oscarurilor, de duminica, 6 ianuarie – cu titlul „The Oscars: And the Nominees Should Be…” – trei cronicari ai prestigioasei publicatii, A.O. Scott, Manohla Dargis si Stephen Golden, impart „virtual” nominalizarile propriilor favoriti. Filmul lui Cristian Mungiu e nominalizat de specialisti la nu mai putin de cinci categorii principale.

Doar la „film strain”

Din nefericire, sansele ca „432” sa fie nominalizat, oficial, si la alte categorii decat la Cel mai bun film strain sunt reduse. Una dintre reguli spune ca orice film – inclusiv cele straine – poate fi nominalizat la celelalte categorii daca ruleaza in Los Angeles cel putin o saptamana. E o conditie pe care filmul romanesc o indeplineste: intre 21 si 28 decembrie 2007, „432” a fost programat in salile americane de distribuitorul IFC Films.

„In principiu, datorita saptamanii de proiectie din decembrie, suntem eligibili la toate categoriile, mai putin Cel mai bun film care e obligatoriu vorbit in limba engleza. Dar in practica nu exista sanse pentru altceva decat film strain, caci si promovarea noastra s-a axat, considerand resursele, doar pe asta”, a declarat Mungiu pentru EVZ.

Aprecierea din partea criticilor de care s-a bucurat „432” in Statele Unite culmineaza cu acest dosar al „New York Times”, asteptat in fiecare an de profesionistii industriei cinematografice. E perioada in care toate eforturile producatorilor si distribuitorilor se concentreaza in jurul ceremoniei de pe 24 februarie, iar clasamentele criticilor sunt „vanate” asiduu.

Filmul romanesc, „A fost sau n-a fost?” al lui Corneliu Porumboiu, e mentionat alaturi de „432” la categoria Cel mai bun scenariu original. In clasament, singura pelicula cu mai multe nominalizari e „There Will be Blood”, a americanului Paul Thomas Anderson. In asteptarea nominalizarilor la Oscar, de pe 22 ianuarie, regizorul va participa la ceremonia Globurilor de Aur, duminica, 13 ianuarie.

Noul DEX…

ianuarie 7th, 2008

GHINIOANE = varianta moldoveneasca pentru ardelenescul \”Bine, Ioane\”

HAITI = grupuri de lupi flamanzi care bantuie prin judetul Botosani

LESINA = pe unde merge \”le tren\”

LIBERTATEA PRESEI = privilegiu de care se bucura un ziarist la iesirea din inchisoare

MERITORIU = teritoriul ocupat de livada de meri

MOLIERE = cutiute in care se pastreaza naftalina

NASTURE = plasture pentru nas

PLASTURE = nasture din material plastic

PITON = peshte a carui lungime declarata se obtine din cea reala prin inmultire cu 3,14

RATEU = pateu din carne de ratza

SCARABEU = cetatean ce locuieste la bloc, la scara a doua; din aceeasi familie de cuvinte se cunosc scaraceu si scaradeu.

SCUMPETE = termen dragastos adresat femeii iubite pe timp de inflatie

TRACTOR = actor cu mult trac

TUTUN = a-a-arma de-de-de a-a-artilerie

TZURTZUR = Sunetul soneriei, iarna

VEDETA = nava mica de razboi care se bucura de o deosebita popularitate

BATALION = fratele mai mic al plutonierului Batal Gheorghe

A GENERALIZA = verb mai mare in grad decat \”a coloneliza\”

contributie primita de la Adrian Munteanu

Paradoxul 30 Decembrie

ianuarie 7th, 2008

Dragi tavarasci si pretini, lasati ipocrizia si sarbatoriti asa cum se cuvine glorioasa zi de 30 Decembrie! Votati de zor presedinti normal ca de republica, doar nu de cnezat, insa ii intoarceti spatele propriei optiuni taman la aniversare! Va dati republicani, dar va ascundeti dupa deget cand vine vorba de minunata Zi a Republicii mareata vatra calita-n foc de batalii, ba schimbati pana si numele unor nevinovate strazi, ce inca ne mai aminteau de fericita zi a abdicarii ultimului monarh roman! Ce sa mai vorbim de isteata deviere a numelui comunei 30 Decembrie, jud Ilfov, ajunsa, cu minimum de efort, comuna 1 Decembrie?

De ce fugiti de trecutul victorios? Ia rememorati cu netarmurita mandrie patriotica!

La 21 decembrie 1947, regele Mihai I de Romania revine in tara, din Marea Britanie, unde fusese invitat la nunta principesei Elisabeta, viitoarea regina Elisabeta a II-a, spre nemultumirea capilor comunisti, care ar fi preferat ca el sa se autoexileze, permitandu-le preluarea lejera a puterii si lansarea acuzatiilor de fuga din tara, tradare, hotie, etc, etc. Pe 29 decembrie, Petru Groza solicita o audienta la suveran, recomandand sa fie de fata si Regina-Mama. La audienta, desfasurata pe 30 decembrie la Palatul Elisabeta, participa si Gheorghe Gheorghiu-Dej, altfel spus seful Executivului a venit insotit de conducatorul politic, Secretarul General al PCR. Regelui i se da ultimatum de a semna un act de abdicare, pentru el si urmasii sai (!?) si i se refuza acordarea unui timp de gandire, ca si consultarea cetatenilor cu drept de vot. In acelasi timp, a fost amenintat cu o baie de sange provocata de „indignarea poporului” pe care sarmanii conducatori prosovietici n-o mai puteau stapani (!?) si cu executarea celor circa o mie de studenti arestati de autoritati.

Raportul de forte era evident: Garda Regala fusese dezarmata, legaturile telefonice taiate, palatul era sub supravegherea trupelor fidele comunistilor, iar intreaga Romanie era practic sub ocupatie sovietica. Regele a cedat amenintarilor, a semnat actul de abdicare si a parasit tara pe 3 ianuarie. Prin Legea 363/ 30 decembrie 1947 „Adunarea Deputatilor ia act de abdicarea Regelui Mihai I pentru ei si urmasii sai”. Tot prin aceasta lege, semnata de tradatorii Mihail Sadoveanu (Presedintele Adunarii Deputatilor), Petru Groza (Presedintele Consiliului de Ministri), Lucretiu Patrascanu (Ministrul Justitiei) si secretarul Stelian Morariu, se stabilesc si:
-abrogarea Constitutiilor din 1866 si 1923
-conditiile in care se va elabora noua Constitutie
-noua forma de guvernamant si anume „Republica Populara”
-denumirea de „Republica Populara Romana”
-modul de exercitare a puterii legislative si a celei executive pana intrunirea adunarii legislative constituante, respectiv pana la intrarea in vigoare a noii Constitutii

In aceeasi zi (cata harnicie!), de 30 decembrie 1947, Consiliul de Ministri emite Decretul 2299 de promulgare a Legii 363. Observatii reactionare, anglo-mosieresti, burghezo-americane:
-Daca suntem dispusi sa acceptam semnarea actului de abdicare de catre Mihai I, chiar sub amenintare, trebuie sa constatam ca Mihai I nu avea dreptul sa semneze abdicarea decat in nume propriu si nu in numele urmasilor sai, ceea ce inseamna ca revenirea la monarhia constitutionala presupune aducerea pe tron a urmasului legitim.
-Abdicarea regelui nu presupune implicit schimbarea formei de guvernamant.
-Nu a existat o forma de consultare a cetatenilor cu drept de vot, pe baza careia o Adunare Constituanta sa justifice instaurarea republicii.
-Prestigiul institutiei monarhice si al tanarului suveran erau prea mari pentru ca PCR sa riste declansarea unor revolte de proportii, inevitabile in cazul unei lovituri fatise de stat. Nu ca nu le-ar fi putut inabusi in sange, eventual cu sprijinul Armatei Rosii, dar asta ar fi insemnat ca nu pot controla situatia si aveau toate sansele de a pierde atat functia, cat si viata.

Deci, mult iubiti si stimati concetateni, suntem in impas.
Ori aruncam la cosul de gunoi al istoriei tot ce inseamna 30 Decembrie 1947, caz in care revenim la monarhia constitutionala si apoi punem mana de organizam un referendum dedicat exclusiv alegerii formei de guvernamant (ca sa tinem cont de opinia romanilor de azi), ori ne supunem cuminti Legii 363/ 30.12.1947, caz in care hai sa cantam si sa dansam de Ziua Republicii, iar dupa ce ne saturam de chefuit, ne vine mintea la cap si trecem la acelasi referendum, pentru ca e o aberatie sa sustinem ca ilegalitatea din 1947 a devenit legala prin votarea Constitutiei republicane postdecembriste.

trimis la wwwromanialibera.com, 2 ian 2007, „Marja de eroare”

TOVARASESC INDEMN DECEMBRIST

ianuarie 7th, 2008

Alelei, dragi decedati,
In decembrie impuscati,
Din mormant ca va sculati,
Delegatia intampinati
De senatori si deputati.

Pe dansii ovationati,
Coroanele admirati
Si apoi sa va lasati
Jeluiti si laudati,
Recunostinta exprimati
Pentru bravii emanati.

Multumiri sa le-nchinati,
Ca daca atunci nu mureati,
Acum erati criticati,
Cu degetul aratati,
De nostalgici acuzati
Si de autoritati uitati.

Si nici chiar asa-ngropati
De teroristi nu-ntrebati,
Secrete nu cautati,
Ca veti fi analizati
Si surprinsi o sa aflati
Ca revolutia-ntinati,
Linistea o perturbati,
Si legal voi meritati
Sa fi fost iute arestati,
De militie anchetati,
De feseneu condamnati.
Si rapid executati
Ca sa nu mai deranjati.
Prin urmare, mai fartati,
Tot in groapa ajungeati…

Asa ca fiti multumiti,
Ca macar va odihniti
Si ascultati ce sfat primiti:
Stati, mai draga, linistiti.

Oglinda

ianuarie 7th, 2008

M-am uitat aseară în oglindă
(seara era ca un cearcăn mut),
m-am uitat aseară în oglindă
şi era din nou să mă cuprindă
teama că din nou a început

că iarăşi va trebui să număr
(o deprindere cam fără rost)
că iarăşi va trebui să număr
şirul unor umbre peste umăr
dintr-un şir în care am mai fost

şi m-am revăzut în tinereţe
(fără cearcăne şi zâmbitor)
şi m-am revăzut în tinereţe:
din oglindă îmi dădea bineţe
cerul verii fără nici un nor…

Cine esti tu, Maya?

ianuarie 7th, 2008
In the Mirror of Maya DerenIn the Mirror of Maya Deren

Am vazut acum toate filmele Mayei Deren.

Este dificil sa o prinzi intr-o formula.

Meshes of the Afternoon este fara nici o discutie o capodopera – la nivelul celor mai importante filme dintotdeauna – insa este cumva atipic in creatia ei. De altfel sunt voci care clameaza ca filmul a fost facut de fapt de sotul ei de pe atunci, regizorul Alexander Hammid, care a iubit-o atat de mult incat a pus-o in generic ca regizoare principala.

Ca o ironie, muzica filmului a fost compusa mult mai tarziu, de cel de-al treilea sot al ei, compozitorul Teiji Ito. Si el indragostit nebuneste de ea. Ce-i drept nu-i pacat, femeia asta era de o frumusete boticelliana.

Insa universul de idei al filmului pare sa fie al ei. Cei mai multi sunt inclinati sa creada ce Hammid a fost operatorul, iar ea a fost creatoarea.

Oricum, filmul asta are o naratiune cat de cat. Oricat ar fi de fantastica. In film se intampla ceva. Si in At Land se intampla ceva, cu toata confuzia intentionata de spatii.

In schimb Meditation on Violence este un dans chinezesc – miscarile lui au un corespondent in precepte filosofice (ca si yoga) – insa noi vedem un dans de 12 minute. Este superb, pentru ca daca un film vorbeste prin imagine si ritm (dat de editie), apoi filmul asta are un ritm al lui care este fenomenal. Imaginile curg una din alta, decurg dupa o logica filmica pe care o simti, este un film circular, de la mijoc este derulat inapoi in mod firesc.

Cred ca trebuie sa plec de la pasiunile ei. Au interesat-o miturile, ca expresii fundamentale ale noastre, ritualurile, ca suport al miturilor, dansurile, ca sublimare a ritualurilor. Nu era deloc departe de Eliade sau de Culianu.

A mers insa fireste pe drumul ei. Care a dus-o in Haiti. A filmat ani de zile in Haiti, s-a cufundat tot mai adanc in mitologia voodoo, pasiunea ei a determinat-o sa se converteasca la religia voodoo, pana la urma a devenit preoteasa Voodoo. A scris o carte despre Voodoo.

Filmul despre voodoo nu l-a terminat. Multi ani dupa moartea ei, cel care ii fusese al treilea si ultimul sot, Teiji Ito, a incercat sa termine el filmul, impreuna cu noua lui sotie. Pe DVD sunt date numai opt minute din filmul acesta.

Ce inseamna mitul pentru Maya Deren? Poate de aici ar trebui inceput. Daca miturile exprima ceea ce este fundamental in noi, atunci ele ne vorbesc despre viata si moarte, despre subconstient, despre eros. Poate ca ele exprima o realitate mult mai larga decat cea care ne este evidenta.

O sa pot vorbi mai mult despre ea si despre filmele ei cand voi crede ca reusesc sa inteleg ce intelegea ea prin mit. Si apoi prin ritual. Si apoi prin dans.

“Myth is facts of the mind made manifest through a fiction of matter”. Aseara, revazand DVD-ul, am dat din nou de definitia asta, care suna foarte frumos. Joseph Campbell, cel care a prefatat cartea ei despre voodoo a intrebuintat-o: “Maya considered myth as facts of the mind made manifest through a narrative of matter”.

De aici as incerca sa avansez pe linia ei de gandire. Daca mitul reflecta nevoia noastra de a da o forma concreta, pentru a fi sesizabila, faptelor din mintea noastra (deci unor realitati in afara realitatii concrete), probabil ca simtim nevoia sa reluam mitul mereu (acea naratiunea care materializeaza faptele noastre din afara materiei) – si il reluam prin ritual. Ritualul se sublimeaza prin gest – dansul este gest, adica ritual sublimat.

Plasamente financiare 2008

ianuarie 7th, 2008

Persistenta slabiciunii pietei imobiliare americane face ca atractivitatea investitiilor strainilor pe piata Americana sa fie in crestere in conditiile in care chiriile au crescut in 2007 iar dolarul se pare ca a atins maximul devalorizarii, lucru dovedit de cresterea abrupta a detinerilor nerezidentilor de spatii, birouri, case si apartamente in SUA. Astfel, se presupune acum ca probabilitatea unui eventual reviriment al pietei imobiliare plus chiria va depasi media estimata a unei eventuale continuari a devalorizarii dolarului American cu cel putin 7%, fara a lua in considerare elemente fiscale.

Astfel reducerea latenta a deficitului balantei de plati a SUA indusa de devalorizarea dolarului American de anul trecut va induce cu siguranta canalizarea unor investitii catre piata financiara Americana, in special catre industria de armament in conditiile in care armata SUA va ramane in Iraq in 2008.

O eventuala diversificare poate va mai aduce capital pe pietele de capital rasaritene. Nu este sigur daca bancile recent scapate de faliment isi vor rediversifica investitiile catre proiecte de investitii din sfera project finance international, preluind o parte de venture capital sau vor continua plasamentele imobiliare, la niveluri diferite si la evaluari diferite.

Zone fierbinti pentru 2008 sunt Georgia (cu un nivel mic al capitalizarii, asteptand primul val de fuziuni si absorbtii de care a beneficiat Romania si Rusia), Bulgaria, care inca mai continua primul val al capitalizarii si Cuba in care recent anuntata retragere a lui Castro poate induce oprirea blocadei economice vestice impotriva acestei tari, si implicit o reesalonare a productiei si pietelor bunurilor de consum.

Recomandari de actiuni cu un potential de crestere ridicat: BA Aerospace, CNH, NARFX (Nakoma Fund), FXM (Peso Mexican).

“Declaraţie de război” – fragmente – (LVI)

ianuarie 7th, 2008

Într-o seară, pe la sfârşitul lunii ianuarie 1990, conducerea U.S.S. Braşov era în şedinţă la rectorat. A apărut neanunţată o delegaţie a P.N.Ţ.
— Noi suntem din conducerea P.N.Ţ. — filiala Braşov şi am vrea să discutăm. Voi studenţii, aveţi o mare responsabilitate politică. Vedeţi, comuniştii se regrupează, îşi consolidează puterea. Ar trebui să faceţi ceva!
Voi nu prea ştiţi istorie, aţi fost îndoctrinaţi, dar nu trebuie să acceptaţi, nu trebuie să permiteţi comuniştilor să-şi consolideze puterea!
Le-am răspuns eu:
— Dacă ştim sau nu istorie, asta o puteţi afirma doar după ce aţi stat de vorbă cu noi. Eu pot să mă angajez că în termen de o săptămână Universitatea intră în grevă generală. Dumneavoastră puteţi în schimb să declanşaţi greva în întreprinderile din Braşov?
— Nu…
— Puteţi să-mi garantaţi că muncitorii din aceste întreprinderi nu vor veni să ne dea în cap?
— ???
Delegaţia a plecat, lăsându-ne invitaţia de a participa, duminică, 28.I. la şedinţa organizată de P.N.Ţ. la Teatrul Dramatic.
Am mers la şedinţa respectivă împreună cu trei prieteni. Intenţionam să citesc materialele citite la cursul festiv. Le-am trimis, din sală, unuia din cei care fusese la rectorat şi care acum era în prezidiu. M-a chemat şi mi-a spus că pot vorbi, dar că nu are rost să citesc materialele pentru că sunt prea lungi.
În deschidere a vorbit şeful filialei, care a subliniat trecutul eroic al partidului şi martirajul membrilor ucişi în temniţele comuniste.
Partea proastă a fost că şi următorii vorbitori au repetat aproape acelaşi lucru, astfel că oamenii din sală au început să dea semne de oboseală.
A venit rândul meu.
— Sunt Cionoiu, preşedintele sindicatului studenţesc din Facultatea de Silvicultură, dar aici în calitate de persoană particulară. Aş vrea pentru început să vă recit o poezie.
— Huo! Nu! Huo!
— Să fim bine înţeleşi. Am fost invitat aici împreună cu colegii mei de către conducerea partidului. Dacă nu-mi daţi voie să vorbesc, părăsim sala.
S-a făcut linişte.
— Poezia pe care vreau s-o recit e intitulată „Gândurile sunt libere”. A fost scrisă de marele poet german Schiller şi nu ştiu dacă a fost deja tradusă în româneşte:
„Gândurile sunt libere,
Cine le poate ghici?
Ele zboară ca umbrele nopţii
Nici un om nu le poate şti,
Nici un vânător nu le poate ucide,
Pentru că gândurile sunt libere,
Eu gândesc ce vreau şi ce îmi place,
Dar în linişte şi cu bunăcuviinţă.
Gândurile, aspiraţiile mele
Nu le poate influenţa nimeni
Pentru că gândurile sunt libere.”
Când am terminat de recitat poezia cei din sală au aplaudat. Nu mai huiduiau.
— Pentru că aici s-a discutat foarte mult despre trecutul P.N.Ţ. aş vrea să-mi spun şi eu părerea. Bunicul meu a fost membru P.N.Ţ. şi a făcut câteva luni de închisoare pentru simplul motiv că a fost primar în perioada interbelică, atunci când în sat nu exista nici un comunist. Este adevărat că membrii P.N.Ţ. au fost persecutaţi de comunişti şi că P.N.Ţ. a jucat un rol important în istoria României. Dar după părerea mea în istoria P.N.Ţ. au existat şi greşeli, greşeli care trebuiesc semnalate.
O greşeală a fost politica naţionalistă dusă în anii ’30. Marea greşeală a fost însă participarea P.N.Ţ. la insurecţia de la 23 august. Trebuie să recunoaştem că duşmanii noştri în al doilea război mondial au fost ruşii, nu nemţii! Nu trebuia să trădăm!
În fine‚ vreau să mă refer la noua denumire a partidului: P.N.Ţ.-C.D. (Partidul Naţional Ţărănesc-Creştin şi Democrat). Consider că două din cuvintele ce formează această denumire se exclud reciproc: naţional şi creştin!
Vă mulţumesc.
Nu am fost huiduit, dar cei din sală nu păreau entuziasmaţi de discursul meu. Câţiva au aplaudat.
Preşedintele filialei s-a referit la cele spuse de mine:
— Îi mulţumim domnului student, dar precizăm că părerile domniei sale nu reprezintă punctul de vedere al partidului…
Totuşi, nici unul din cei prezenţi nu a încercat să polemizeze pe marginea obiecţiilor ridicate de mine.
Am aflat mai târziu că unii dintre cei prezenţi în sală m-au etichetat drept extremist. Mă tot întreb: de ce?
După ce şedinţa s-a terminat, participanţii s-au deplasat spontan — organizat spre primărie unde au scandat lozinci împotriva conducerii statului. Eu am plecat la cămin.
În ziua aceea, 28 ianuarie, opoziţia formată în primul rând din P.N.Ţ. şi P.N.L. a organizat mitinguri de protest împotriva Puterii în mai multe oraşe din ţară. Manifestaţia cea mai amplă s-a desfăşurat la Bucureşti, manifestanţii acuzând F.S.N.-ul şi pe domnul Iliescu de faptul că au acaparat puterea.
Simpatizanţii F.S.N. au răspuns cu o contra manifestaţie. A doua zi, în 29 ianuarie, mii de muncitori de la întreprinderile bucureştene i-au vânat pe membrii partidelor istorice şi au devastat sediile acestora. Televiziunea a prezentat partinic faptele, fiind evident că simpatizează cu F.S.N.
În acea zi m-am gândit pentru prima dată, să părăsesc ţara.

Plastografia EURO-ului

ianuarie 7th, 2008

Frenezia târguielilor din preajma sărbătorilor, oferă falsificatorilor de bancnote prilejul rar de a scurge stocul plăsmuit. Cu toate că biletele euro fac parte din valorile monetare cele mai securizate, se constată, în ultimul timp, o recrudescenţă a acestui gen de activitate, ale cărui victime sunt comercianţii mai puţin avizaţi, dar, nu rareori, şi marele magazine, în pofida precauţiunile tehnice de depistare cu care sunt dotate. Printre două miliarde 130 de milioane de euro, circulând anul trecut în Franţa, au fost sesizate 565.000 de bancnote false, ceea ce reprezintă numai o parte, relativ redusă, din acest trafic.
În realitate, falsificatorii nu sunt artişti minuţioşi, aplicaţi asupra operelor de artă în speţă. Scopul lor este crearea biletelor de bancă cu aparenţele cele mai apropiate de realitate, fără să supraestimeze perspicacitatea utilizatorilor. În acest sens, folosesc un material informatic de ultimă generaţie, reperează mijloacele de detectare ale comercianţilor, măsluind, ca urmare, falsele lor bancnote. Simplă lucrătură iluzorie, care trebuie să funcţioneze cât mai rapid posibil, lăsând cât mai puţine urme. Printre biletele în circulaţie, cele de 50 de euro, deţin recordul falselor, iar cele de 500 creează dilemele cele mai dureroase. Astfel, la văzul unui bilet de 500, comercianţii găsesc toate pretextele pentru a-l refuza.
Cu condiţia de a cunoaşte şi a repera semnele de securitate, detectarea lor presupune o observaţie obişnuită, nicicum o operaţie de înaltă expertiză.

Cum le putem recunoaşte?

În primul rând, o încredere oarbă în aparenţe, ne transformă iute în victime. Lămpile UV nu mai constituie o armă absolută în materie de detectare, şi nici firul de securitate încorporat în interiorul bancnotei. Mai mult, falsificatorii au reuşit o contrafacere a fibrelor colorate în roşu, albastru şi verde care, la lumina UV-ului, apar pe hârtie, făcând să dispară mai toate gajurile de autenticitate.
Atunci, pe ce se mai poate conta, ca să evităm „ţeapa”?
Pe un evantai de indicii, urmărind o regulă simplă: a atinge şi a înclina bancnota suspectă. Mai întâi, printr-o palpare senzitivă, se supune bancnota unei operaţii de cracare precum o rămurică. Biletele false sunt moi: „Explicaţia decurge din textura bancnotelor autentice, fabricate dintr-o pastă de hârtie 100% bumbac.”
Un bilet suspect trebuie privit sub toate cusăturile, expunându-l la lumina zilei: „Pentru a face să apară filigranul, obţinut la fabricarea bancnotei, graţie unei suprapuneri de straturi de hârtie”. Rezultat, bancnota se modelează de părţi clare şi umbrite – explică un expert în materie. „Aceasta este foarte vizibil în colţul biletului indicându-i valoarea. Pus pe o suprafaţă plană, cifra apare incompletă. Plasată în plină lumină, cifrele de pe ambele feţe se suprapun în mod perfect. Ca într-un puzzle. Cei mai dibaci falsificatori n-au izbutit să facă acest lucru. A se examina, de asemenea, pastila şi banda holografică unde este afişată valoarea bancnotei, ca si simbolul € pe un fond de culori curcubeu.
Semnele de securitate sunt clasate în trei categorii: cele destinate marelui public (culori şi valori de bllete), cele corespunzând uzajului profesional şi, în fine, cele clasate confidenţiale, niciodată divulgate…

Se impune, aşadar, o vigilenţă acută în momentele euforice al cumpărăturilor sărbătoreşti, dacă nu dorim să devenim deţinători culpabili de false valori pecuniare.

Dialogul dintre stiinta si credinta in definirea notiunii de boala, autor Mircea Gelu Buta

ianuarie 7th, 2008

Motto: “A vedea si a intelege lumea si indeosebi omul, cu ochii lui Dumnezeu, inseamna a ne cunoaste real.” Parintele Galeriu

Exista pareri, care la prima vedere par ireconciliabile, conform carora boala nu poate fi abordata decat unilateral, medical sau teologic. Pentru a instaura dialogul intre stiinta si credinta in ceea ce priveste suferinta si cauzele care o genereaza este de preferat gasirea unui punct de vedere comun, astfel incat cele doua domenii sa devina complementare.

Judecand astfel lucrurile vom reusi sa intelegem cum cunostintele stiintifice stimuleza inteligenta, permitand totodata dezvoltarea unor dimensiuni mai profunde ale credintei, in dubla convingere potrivit careia cunostintele stiintifice permit o mai buna intelegere a textelor fondatoare ale credintei crestine si drept urmare suscita un spatiu de libertate in care stiiinta se dezvolta spre binele umanitatii.

Din punct de vedere al medicinii laice pragurile de semnificatie ale patologicului, de trecere de la normal la anormal si morbid nu sunt nete, nici in cazul suferintei somatice si cu atat mai putin in cazul celei mentale, unde limitele dintre normalitate si patologic impun un grad ridicat de fluctuatii.

In anul 1958 Organizatia Mondiala a Sanatatii a incercat sa defineasca sanatatea ca pe “o stare perfecta de bunastare fizica, psihica si sociala”. Aceasta punctare de termeni, desi are avantajul de a influenta mentalitati si de a implementa noi modalitati de abordare a practicilor de sanatate, tinde sa sugereze ca cineva nu poate fi sanatos fara acea “stare perfecta de bine”.

Dar stim cu totii ca indivizii pot trece prin grade variate de bine, fara sa fie considerati neaparat bolnavi. Judecand astfel lucrurile, ar insemna ca programele de sanatate sa fie in asa fel concepute, incat fiecare individ sa fie adus la o stare de bine, fizic, mental si social, conform unor standarde, uneori “straine” de modul in care el isi concepe viata, si poate, chiar impotriva vointei lui.

Dar corpul uman semnifica mai mult sau chiar altceva decat o retea determinata de reguli biologice. El reprezinta prezenta unei constiinte care porneste din biosfera prin cuvant si prin responsabilitatea de a face din acest cuvant instrumentul dezvoltarii sale si a semenilor sai.

In aceasta perspectiva analiza noastra elibereaza spiritul de seductia neurologica si fondeaza responsabilitatea umana si libertatea sa. Corpul nu reprezinta un recipient, ci este un organ al spiritului. El este corp, adica un dat in spatiu, materie si timp, pe care stiinta il studiaza cu precizie si competenta. Dar corpul nu reprezinta nimic in afara principiului sau de unitate. El nu este materie prima condusa de un spirit strain lui.

Corpul este fiinta considerata in materialitatea sa, in timp ce sufletul este fiinta considerata in spiritualitatea sa. Rezulta de aici ca corpul uman este purtatorul unui proiect de viata. El este purtatorul unei dorinte de viata, efort la autonomnie si participare.

Dorinta se defineste ca pornirea launtrica a unei persoane de a face sau de a avea ceva. Autonomia reprezinta capacitatea individului de a concepe si intreprinde un ansamblu de actiuni capabile sa dea un sens vietii sale. Prin participare se intelege “a lua parte”.

Din aceasta conceptie despre om decurg credintele sale fundamentale:

– omul este un “tot unic”, diferit de ceilalti;
– el este dinamic si se afla in continua evolutie;
– omul este o fiinta relationala, el putand fi in contact cu el insusi, cu ceilalti si cu absolutul;
– este liber de a discerne binele de rau si de a intreprinde actiuni la alegere;
– omul traieste intr-un mediu cu care interactioneaza, dar pe care poate sa-l stapaneasca;
– el tinde spre armonia fiintei sale prin realizarea unui echilibru bio-psiho-social.

Dar boala nu reprezinta doar o problema biologica, ci si o metafora existentiala. Ea nu inseamna numai suferinta, durere si izolare, ci si o provocare pentru credinta.

Din punct de vedere teologic, sanatatea corespunde cu starea normala a naturii omenesti, cea a conditiei paradisiace, si de aceea ea poate fi considerata ca un bun in sine (Sf. Maxim Marturisitorul). Dar pentru om sanatatea trupului nu poate fi un bun dobandit in mod definitiv. Mai mult, in aceasta lume, ea nu exista niciodata in mod absolut si pentru totdeauna, nu este altceva decat un echilibru partial si provizoriu si chiar s-ar putea spune, o stare de mai putina boala (Sf. Simeon Noul Teolog).

Iinsasi notiunea unei sanatati ideale scapa conceptiei noastre omenesti, deoarece ea nu se poate referi la nici o experienta posibila pentru noi acum. Sanatatea, in conditia noastra prezenta este totdeauna, intr-un oarecare fel boala, care nu se arata sau nu are suficienta amploare spre a fi reperata ca atare (J. C .Larchet).

Sfintii Parinti asimileaza sanatatea omului starii de desavarsire careia acesta ii era sortita prin insasi natura sa. Starea paradisiaca, in care omul traia si potrivit naturii sale primordiale ne apare astfel ca o stare de sanatate, in care omul nu cunoaste vreo forma de boala, nici a trupului, nici a sufletului si in care ducea o viata cu totul normala, pentru ca se conforma adevaratei sale naturi si adevaratei meniri.

Savarsind pacatul originar, Adam, prin chiar libera sa alegere a parasit calea pe care il asezase Dumnezeu la crearea lui. Din aceasta despartire i-au venit omului toate relele, caci s-a lipsit astfel de bunurile dumnezeiesti de care se impartasise si pe care prin fire le avea in chip desavarsit. Dar relatia dintre boala si pacat nu trebuie inteleasa in sensul unei pedepse pe care un Dumnezeu razbunator si crud ar aplica-o omului, ci omul insusi prin greseala sa da nastere propriei sale suferinte.

“Despartirea de Dumnezeu inseamna pierderea tuturor lucrurilor care vin de la El deci cei care, prin lepadare le-au pierdut pe toate acestea, sunt cufundati in toate pedepsele, nu pentru ca Dumnezeu ia initiativa pedepsirii lor, ci pedeapsa le vine din insusi faptul ca s-au lipsit de toate bunurile”. (Sf. Irineu).

Faptul ca Adam este la originea caderii naturii umane nu inseamna totusi ca el ar fi singurul responsabil de starea actuala a acesteia. Exista intr-adevar o responsabilitate a tuturor oamenilor in masura in care s-au facut imitatorii lui Adam.

Astazi realitatea ne arata ca 50% dintre boli, infirmitati si decese sunt rezultatul stilului de viata pe care oamenii il adopta. Controlul asupra factorilor de risc, precum alimentatia dezechilibrata, consumul excesiv de alcool, fumatul, drogurile, promiscuitatea sexuala, poluarea mediului etc, sau in termeni teologici “caderea in pacat”, ar putea preveni 40-70% din totalul deceselor premature, 33% din totalul infirmitatilor si 66% din totalul afectiunilor cronice.

Faptul ca omul isi vatama atat de grav firea, lucrand impotriva a tot ce-i este in chip fundamental folositor, ajungand pana la a-si amputa fiinta cufundandu-se cu totul si mai adanc in suferinta, indepartandu-se de plinatatea vietii si fericirea cea desavarsita, cu care fusese inzestrat de la inceput, constituie cu adevarat nebunie, spun Sfintii Parinti.

Desi la crearea sa omul avea deja o anumita desavarsire, incetul cu incetul acesta a uitat care este adevarata sa natura, nu-si mai cunoaste adevaratul sau destin, nu mai stie care este viata sa cea adevarata si nu mai stie aproape nimic despre sanatatea sa cea dintai. In acest sens, gasim in “Invataturile de suflet folositoare” ale Avvei Dorotei urmatoarea remarca:

“De unde am venit la toate necazurile acestea? De ce am cazut in toata starea aceasta vrednica de plans? Nu din pricina nebuniei noastre? Si pentru ce toate acestea? Nu a fost zidit omul intru toata desfatarea, intru toata bucuria, intru toata odihna, intru toata slava? Nu era in rai? I s-a poruncit: Sa nu faci aceasta! Si a facut! De aceea Dumnezeu zice: “Acesta e nebun, acesta nu stie sa se bucure”.

Desavarsirea relativa pe care omul o avea la crearea sa nu sta numai in simpla capacitate de a se uni cu Dumnezeu, ci detinea in insasi natura sa toate virtutile. Dar realizarea lor presupune participarea activa a omului cu toate facultatile sale la planul lui Dumnezeu.

Viata umana, sub aspectul ei de existenta biologica nu poate fi considerata un bun absolut ce trebuie pastrat pentru el insusi. Valoarea si sensul sau ultim se afla in afara ei, dincolo de limitele existentei pamantesti, iar adevarata sfintenie a vietii umane consta in persoana mai mult decat simplul fapt al existentei sale fizice.

Plecand astfel de la conceptia despre om si a credintelor sale fundamentale, conceptul de sanatate poate fi redefinit ca “o stare de armonie, rezultata din echilibrul tendintelor fundamentale ale fiintei umane”. In acest mod de a vedea lucrurile, sanatatea ia in calcul fiinta umana in toata complexitatea, inclusiv cu capacitatile ei de a face fata situatiilor existentiale.

Aceasta conceptie despre persoana si sanatatea ei permite redefinirea obiectivelor si metodelor de interventie ale profesionistilor, care se vor adresa atat individului si grupului sau de apartenenta, cat si societatii, intelegand aceste lucruri medicul crestin poate colabora in chip armonios cu preotul, spre binele pacientului, acceptand in completarea terapiilor medicale caile duhovnicesti ale comunicarii: rugaciunea si Sfintele Taine.

www.crestinortodox.ro

Somnambulia 4

ianuarie 7th, 2008

Rotundă ca o piatră din râu
Şlefuită de răbdarea apelor,
A timpului,
Luna ne tulbură nopţile.
Ne căutăm cu ochii închişi.
Trecem unul pe lângă celălalt;
Tot mai departe.
Bâjbâim.
Scenă dintr-un film absurd
Care se repetă
De când ne cunoaştem.
Cutia milei
În care mai las din când în când
Câte-un păcat
Sperând să mi se ierte,
S-a umplut.
Păcatele mai uşoare
Au început să se reverse.
Celelalte atârnă la fund.
Luna rotundă şi albă
Trece nepăsătoare.
A împrumutat răbdarea apei,
A timpului.
Ne tulbură minţile
Iertându-ne.

Dan David, Los Angeles, mai-06-2006.

Creditul Minier

ianuarie 7th, 2008

Creditul Minier a fost o societate petrolieră cu capital românesc, una dintre cele mai mari întreprinderi petroliere din România, prima cu capital exclusiv românesc, înfiinţată în 1919 cu sediul la Bucureşti. Capitalul iniţial era de 1.750.000 lei, sporit ulterior până la peste 23 miliarde în 1945. Terenurile deţinute direct şi indirect (prin participaţii), însumau 150.000 hectare. În 1948, prin adoptarea Legii naţionalizării, societatea Creditul Minier a fost naţionalizată.

Societatea a fost înfiinţată de un grup de ingineri romani care prin activitatea lor apărau interesele româneşti în exploatarea zăcămintelor de petrol, gaze, aur şi altele. Din consiliul de administratie făceau parte inginerii Virgil Alimăşteanu, Constantin Buşilă, Mihai Constantinescu, Ion Demetrescu, Valeriu Puşcariu, Petre Lucaci, Virgil Tacit, Ilie Popescu şi alţii. Înfiinţarea Creditului Minier a constituit un exemplu pentru constituirea altor societăţi inginereşti, ca IRDP (Industria Română de Dezvoltare Petrolieră şi altele).

În acea perioadă, industriile extractive de minereuri şi în special de extragere şi prelucrare a petrolului, erau aproape complet sub controlul marilor companii miniere internaţionale, din Statele Unite ale Americii, Franţa, Belgia, Germania, Olanda, etc.

patru situatii pe o masa de operatie

ianuarie 7th, 2008

in faza intaia ni se taie cordul
ca sa nu mai simtim durerea
nici tactul unui quartet de coarde

in faza a doua ne asezam goi la masa de scris
ca sa ne vedem mai bine degetele
pline de indoieli
si cutele oboselii de dupa postmodernism

in curte te asteapta o banca subreda
si halatul celor incurabili
dragostea cica nu are leac
si nici scapare nu e

mai e o ultima scena
cea din gara la sfarsit de viata
cand fanfara canta valsuri triste
iar logdnica isi cauta batista
in buzunar gaseste poza soldatului
si o floare uscata din
livada lor cu visini..

La rascruce de vânturi (Wuthering Heights), de Emily Bronte

ianuarie 7th, 2008
Fritz Eichenberg (1901-1990): HeathcliffFritz Eichenberg (1901-1990): Heathcliff

Prozatoare si poeta engleza, Emily Bronte (1818-1848) este autoarea romanului La rascruce de vânturi si a unui volum de Poeme scrise în colaborare cu surorile ei, Anne si Charlotte.

LA RASCRUCE DE VÂNTURI

Titlul romanului indica situarea casei personajului principal si îi simbolizeaza destinul. Copil parasit, Heathcliff este crescut de domnul Earnshaw împreuna cu fiul acestuia, Hindley, care îl persecuta pe orfan, si cu fiica lui Earnshaw, Catherine, de care Heathcliff se îndragosteste. Auzind-o pe fata spunând ca nu se va casatori cu el, Heathcliff paraseste casa si se întoarce îmbogatit dupa trei ani, cu un singur gând: razbunarea. Iubirea violenta si sumbra dintre el si Catherine se sfârseste cu moartea acesteia la nasterea unei fiice, Cathy. Heathcliff se casatorise cu Isabelle (sora lui Edgar Linton, fostul sot al Catherinei) pe care o terorizeaza si se razbuna pe Hindley, dând fiului acestuia, Hareton, o crestere nepotrivita. Cathy este obligata sa ia în casatorie pe respingatorul fiu al lui Heathcliff. Dupa moartea lui Heathcliff, Cathy, ramasa vaduva între timp, se casatoreste cu Hareton.
În fragmentul de mai jos, doamna Dean, menajera familiei Earnshaw, povesteste copilaria lui Heathcliff.

Capitolul 4

Iata cum a intrat Heathcliff în familie. Întorcându-ma dupa câteva zile (caci nu puteam crede c-am fost surghiunita pe veci), am vazut ca-l botezasera Heathcliff. Era numele unui baiat care le murise înca de mic, si de-atunci acesta a ramas atât numele cât si prenumele lui. Domnisoara Cathy se împrietenise la toarta cu el, dar Hindley îl ura ! Si, drept sa va spun, îl uram si eu si-l chinuiam si ma purtam nerusinat cu el; caci eu nu aveam destula minte pentru a-mi da seama ca sunt nedreapta, iar doamna niciodata nu-i lua partea când vedea ca-i nedreptatit.
Parea un copil posomorât, rabdator; si poate ca, înasprit de-atâtea brutalitati, rabda loviturile lui Hindley fara a clipi sau a varsa vreo lacrima, iar ciupiturile mele nu-l faceau decât sa-si tina rasuflarea si sa deschida ochii mari, de parca se lovise singur, din întâmplare, si nimeni altul nu era de vina. Aceasta putere de a rabda îl facea pe batrânul Earnshaw sa se înfurie ori de câte ori descoperea ca fiul sau îl persecuta pe bietul orfan, dupa cum zicea el. În mod cu totul ciudat, se lega foarte tare de Heathcliff, crezând tot ce-i spunea (de fapt spunea foarte putine si de obicei adevarul), rasfatându-l mai mult decât pe Cathy, care era prea zburdalnica si îndaratnica pentru a fi favorita lui.
Asa ca, de la început chiar, el a adus zâzanie în casa, si dupa moartea doamnei Earnshaw, adica nici doi ani dupa venirea lui la noi, Hindley, tânarul stapân, se învatase sa-l socoteasca pe tatal lui mai degraba tiran decât prieten, iar Heathcliff, uzurpatorul dragostei si ocrotirii parintesti ce i se cuvenea lui; astfel, tot meditând asupra acestor nedreptati, deveni ciufut. Un timp am fost de partea lor, dar când copiii s-au îmbolnavit si eu a trebuit sa-i îngrijesc, luându-mi deodata raspunderile unei femei, mi-am schimbat parerile. Heathcliff a fost foarte bolnav, si cum el era în mai mare primejdie, a trebuit sa stau tot timpul la capatâiul sau; cred ca a simtit câta osteneala mi-am dat cu el, dar nu era destul de istet sa-si dea seama ca eram silita sa ma port astfel. Totusi, trebuie sa recunosc c-a fost cel mai linistit copil pe care l-a îngrijit vreodata o infirmiera. Deosebirea dintre el si ceilalti m-a obligat sa fiu mai putin partinitoare. Cathy si fratele ei m-au necajit peste masura; Heathcliff nu se vaita, era rabdator ca un miel, cu toate ca asprimea si nu blândetea lui îl faceau sa-mi dea atât de putina bataie de cap.
S-a vindecat, si doctorul spunea ca în mare parte datorita mie, si m-a laudat pentru felul cum l-am îngrijit. Am fost mândra de laudele lui si am devenit binevoitoare fata de cel datorita caruia le primisem, astfel ca Hindley si-a pierdut ultimul aliat. Totusi, nu-l puteam îndragi prea mult pe Heathcliff, si deseori ma întrebam ce-o fi gasind stapânul sa-l admire atâta la acest baiat posac, care, dupa câte tin eu minte, niciodata nu i-a rasplatit bunatatea cu vreun semn de recunostinta. Nu era obraznic fata de binefacatorul sau, ci pur si simplu nesimtitor, cu toate ca stia prea bine câta stapânire pusese pe inima lui si-si dadea seama ca la o singura vorba spusa de el casa întreaga ar fi fost silita sa se închine în fata dorintelor lui. De pilda, îmi aduc aminte ca o data domnul Earnshaw cumparase o pereche de mânji de la târgul parohial si daduse fiecarui baiat câte unul. Heathcliff l-a luat pe cel mai frumos, dar curând calul lui începu sa schiopateze, si când a descoperit acest lucru, îi spuse lui Hindley:
-Trebuie sa schimbam caii; mie nu-mi place al meu, sa mi-l dai pe-al tau; daca nu vrei am sa-i spun tatalui tau ca mi-ai tras saptamâna asta trei snopeli si am sa-i arat vânataile de pe brat.
Hindley a scos limba la el si l-a plesnit peste urechi.
-Ar fi bine sa faci schimbul chiar acum, starui Heathcliff, fugind în tinda (erau în grajd), tot va trebui sa mi-l dai, si daca-i mai pomenesc si despre loviturile astea, ai sa le primesti înapoi cu dobânda.
-Iesi afara, câine ! striga Hindley, amenintându-l cu o greutate de fier care folosea la cântarirea cartofilor si fânului.
-Azvârle-o ! îi raspunse Heathcliff, ramânând nemiscat, atunci am sa-i spun ca te-ai laudat c-o sa ma dai afara din casa când o muri, si-ai sa vezi ca o sa fii tu dat afara numaidecât.
Hindley arunca greutatea si-l izbi în piept; Heathcliff cazu jos, dar se ridica imediat, clatinându-se, cu rasuflarea taiata si alb ca varul. Si de nu-l opream eu, s-ar fi dus de-a dreptul la stapân si-ar fi fost razbunat din plin, pentru ca starea în care se afla vorbea de la sine, dezvaluându-l pe faptuitor.
-Daca-i asa, ia tu, tigane, mânzul meu ! zise tânarul Earnshaw. Si ma rog lui Dumnezeu sa-ti frânga gâtul ! Ia-l si fii blestemat, haimana si cersetor ce esti ! Si încânta-l pe tata sa-ti dea tot ce are, si numai dupa aceea arata-i cine esti, fiu al Satanei ! Ia-l, si sper c-o sa-ti dea una cu copita de-o sa-ti crape scafârlia !
Heathcliff se duse sa dezlege mânzul ca sa-l mute în boxa lui. Trecea tocmai pe la spatele calului când Hindley îsi ispravea amenintarile; atunci Hindley îi puse o piedica, trântindu-l sub picioarele calului si, fara sa mai stea sa vada daca nadejdile i s-au împlinit, o rupse la fuga cât putu de iute. Am fost uluita de sângele rece cu care copilul s-a ridicat în picioare si si-a vazut mai departe de treaba; a schimbat saua si toate celelalte, apoi, înainte de a intra în casa, s-a asezat pe un maldar de fân pentru a-si domoli greata pricinuita de izbitura aceea puternica. Fara nici o greutate l-am convins sa ma lase sa pun vânataile pe seama calului; putin îi pasa ce voi spune, de vreme ce obtinuse ceea ce dorea. De fapt, se plângea atât de rar de ciocniri ca aceasta, încât eram într-adevar încredintata ca nu-i razbunator. Dar cât de mult m-am înselat veti vedea din cele ce urmeaza.

Biserici mutilate

ianuarie 7th, 2008

Capitolul 2

Biserici din Podgoria Odobeştilor

Odobeştii şi podgoria omonimă au avut la apogeul lor, în prima parte a secolului al XX-lea, peste douăzeci de lăcaşuri de cult, din care numai în frumosul târg de la poalele Şarbei şi în satele de la periferie, douăsprezece biserici. C. C. Giurescu, singurul istoric care a dedicat o lucrare podgoriei, compară Măgura Odobeştilor cu Muntele Athos: «(…) prin numărul de lăcaşuri monahale poate să sugereze imaginea unui mic Munte Athos românesc» , scrie istoricul în monografia Podgoriei Odobeştilor.
De la catedrala episcopului catolic a misterioasei reşedinţe Civitas de Mylco, din secolul al XIII-lea, pe care cei mai mulţi istorici o situează în zona Odobeştilor, la cele douăsprezece biserici, pe care Odobeştii le aveau înaintea Primului Război Mondial, au trecut şapte secole, timp în care răzeşii din satele Vineşeşti, Grozeşti şi Odoba au hotărât în secolul al XVII-lea să se unească pentru a-şi apăra, mai bine, interesele.
Printre primele atestări documentare ale Târgului Odobeştilor se numără şi un act de vânzare din 1626, în care se pomeneşte despre un preot din satul Odobeşti. Evoluţia aşezării a cunoscut mai multe perioade, Odobeştii fiind situat în zona de confluenţă a celor două ţări române şi revendicat, pentru o anumită perioadă, de domnitorii ambelor ţări.
Până la Ştefan Cel Mare, Odobeştii au ţinut de Muntenia. După ce domnitorul moldav a alipit cetatea Crăciuna, la 1482, hotarul Moldovei a fost mutat, pentru totdeauna, pe Milcov, deci la sudul târgului, iar Biserica a trecut în jurisdicţia Episcopiei Romanului. În secolele care au urmat, la Odobeşti s-au instalat armenii, grecii, negustorii cazaclii şi spre sfârşitul secolului al XVIII-lea evreii, care au dezvoltat comerţul, iar aşezarea de pe Milcov a devenit un târg înfloritor, mai ales după Pacea de Adrianopol (1829), când evreii s-au stabilit masiv în cele două Principate.
Odobeştii au beneficiat şi de poziţia lor ca localitate aflată pe drumurile care porneau, atât pe Valea Milcovului, pe Valea Putnei, cât şi spre podgoriile din sudul Odobeştilor, de lângă Valea Râmnei şi a Râmnicului Sărat, Podgoria Odobeştilor întinzându-se şi la sud de Milcov, chiar dacă aceasta era în Muntenia. Interesant este că Odobeştii nu au ţinut dintru începuturi de Vrancea, decât mai târziu, când odobeştenii au cumpărat posesiuni în Vrancea arhaică.
Răzeşii satelor care au format Odobeştii au ţinut apoi să preia, fără succes, situaţia juridică a schiturilor vrâncene, aceea de a depinde de Obşte şi nu de Biserică şi să o impună schiturilor podgoriei. Ani în şir răzeşii au încercat să scoată Schitul Buluc din jurisdicţia Bisericii, după modelul Vrancei (Valea Neagră) şi al Lepşei, dar nu au reuşit.
O palmă grea au primit răzeşii odobeşteni din partea Mănăstirii Mera, care a devenit, dintr-un schit al familiei Moţoc din Odobeşti, o mănăstire puternică, un rival nebănuit, care a rupt în două proprietăţile odobeştenilor de pe Valea Milcovului, transformându-i pe micii proprietari în clăcaşi, luând chiar părţi din munte până la Muntioru şi proprietăţi în Târgul Odobeştilor.
De-a lungul secularei sale istorii oraşul a fost ars de mai multe ori şi bisericile sale au fost demolate, nu o dată, de cutremure. La 1717, austriecii au ocupat Odobeştii, la 1758 tătarii l-au ars, urcând pe Valea Milcovului, la 1787-1788 austriecii, turcii şi ruşii s-au bătut la Odobeşti, l-au ocupat şi l-au jefuit. Incendiul din 1803 a deschis calea distrugerilor din secolul al XIX-lea, iar la 1821 grecii care coborau din Rusia spre Ţara lui Homer, pentru a o elibera de turci, s-au înfruptat nemilos din odoarele bisericilor târgului. Între 1854-1856 ostaşii ruşi şi austrieci au fost încartiruiţi în orăşelul de pe Milcov, pricinuind pierderi ireparabile patrimoniului religios odobeştean.
La jumătatea secolului al XVIII-lea găsim pe negustorii cazaclii la Odobeşti, iar prezenţa acestora era aşa de importantă încât negustorii au fixat până la 1859 preţul vinurilor de Odobeşti şi au făcut cunoscut oraşul dintre vii până la Odessa, Sankt Petersburg şi Kiev. De numele lor se leagă danii nenumărate făcute bisericilor, dar, mai ales, biserica «Sfinţii Apostoli», pe care au ridicat-o la 1777.
La Odobeşti aveau vii, Mitropolia Iaşilor şi Episcopiile de Roman şi Rădăuţi. Bogăţia locului s-a reflectat şi în numărul mare de biserici, pe care oamenii înstăriţi ai podgoriei le-au ridicat în micul târg de pe Milcov şi în satele învecinate. În 1835, la Odobeşti sunt menţionate zece biserici, iar la 1900, doar şapte, semn că din cauza cutremurelor de la sfârşitul secolului al XIX-lea celelalte biserici erau în paragină.
Viaţa religioasă odobeşteană a rivalizat tot Evul Mediu cu cea din Focşanii Moldovei şi ai Munteniei. La cumpăna dintre cele două secole, în 1897, la Odobeşti exista o societate cosmopolită unde, din 3500 de locuitori, existau câteva zeci de greci şi maghiari, o mână de armeni, şi aproape 900 de evrei.
Decadenţa patrimoniului religios al Odobeştilor a început în timpul Primului Război Mondial, când oraşul a fost ocupat de trupele austro-germane, iar bombardamentele au distrus multe din aşezămintele sale religioase. Refăcute, în parte, după Primul Război Mondial, două decenii mai târziu, cutremurul din 10 noiembrie 1940 a afectat grav bisericile podgoriei. Singura Biserică domnească ridicată de Cantacuzini pe pământul Vrancei, Biserica «Ovidenia», din cimitirul din Dealul Odobeştilor, a stat în ruine jumătate de secol, până la căderea comunismului, fiind restaurată abia în 1994. Ctitorită în jurul anilor 1670, de Iordache Cantacuzino, pe ancadramentul uşii principale a rămas peste veacuri vulturul bicefal, simbolul Cantacuzinilor. Totuşi, după ce s-au investit sume importante, biserica este în prezent închisă.
De la cutremurul din 1940 a rămas nerestaurată biserica «Sfinţii Apostoli», ridicată de negustorii cazaclii, la ieşirea din Odobeşti, spre drumul Vrancei şi Valea Putnei, pe locul unde se găsea fostul sat Grozeşti. Aceeaşi soartă a avut-o şi biserica «Sfânta Cruce» din centrul oraşului, iar biserica «Ovidenia» din Boteştii Păţeştilor, fiind închisă după Primul Război Mondial şi demolată în 1984.
Desigur, în afara celor douăsprezece biserici, câte numărau Odobeştii la apogeul său, în podgoria de la poalele Măgurii au existat şi alte lăcaşuri de închinăciune. Cel mai vestit lăcaş de închinăciune din zona Odobeştilor va rămâne legendara catedrală a Episcopiei Cumaniei , pe care arheologii o caută neîncetat.
În Podgoria Odobeştilor au existat mai multe vetre mănăstireşti, de la sudul Milcovului, teritoriu aflat sub jurisdicţia Munteniei, până la confluenţa cu Vrancea arhaică unde, în Măgură, s-a dezvoltat un buchet de mănăstiri, unele străbătând timpul până în zilele noastre.
Pe Dealul Odobeştilor, la marginea sudică a podgoriei, arheologii au descoperit ruinele unei cetăţi, despre care unii istorici cred că este vorba de celebra cetate a Kruceburgului, ridicată de cavalerii teutoni, care avea, cu siguranţă, lăcaş de rugăciune. Pe această cetate este posibil să fi fost ridicată, mai târziu, cetatea Crăciuna. Ruinele unei vechi cetăţi pe acel amplasament au existat până târziu în secolul trecut. Astăzi a mai rămas doar amintirea în memoria locului, locul fiind numit chiar, la Cetăţuie.
Târgul Odobeştilor avea el însuşi câteva aşezăminte monahale, cum au fost Schitul Mănăstirea, din care mai funcţionează doar biserica «Naşterea Maicii Domnului», Mănăstirea «Sfântul Gheorghe» din Caragea, de la care există încă biserica «Sfântul Gheorghe» şi Schitul Vineşeşti, de la care nu au rămas decât menţiuni istorice.
De Odobeşti aparţinea Schitul Buluc, din Măgură, ridicat de un răzeş odobeştean. Biserica mare a schitului a căzut la cutremurul din 1940 şi face subiectul lucrării de faţă. Tot de Odobeşti ţinea şi fostul Schit Căpătanu, de pe Valea Milcovului, ctitorit de odobeştenii care au fondat localitatea Căpătanu, respectivul Căpătanul de Jos, care a aparţinut administrativ, până la Al Doilea Război Mondial, de Odobeşti.
Demne de menţionat sunt fostele schituri «Sfântul Gheorghe» din Ivănceşti (Boloteşti), din care avem astăzi biserica «Sfântul Gheorghe» din satul Ivănceşti şi Schitul Scânteia, a cărui biserică «Adormirea Maicii Domnului» a fost ridicată de spătarul Andrieş şi boierul Stamatin, socrul său şi este astăzi biserică de mir.
Vom menţiona în câteva cuvinte şi biserica mutilată a Schitului Tarniţa, care a ars în aprilie 2005. Nu trebuie trecute cu vederea lăcaşurile de închinăciune ale evreilor din Odobeşti, mai ales fostul «Templu Coral», monument de arhitectură, demolat la începutul anilor ‘80.
După 1989 s-a reluat restaurarea bisericilor odobeştene, s-au redeschis schiturile Buluc şi Tarniţa dar, faţă de alte localităţi vrâncene, la Odobeşti nu s-a construit nici un lăcaş nou, cu excepţia bisericii de lemn ce urmează a fi asamblată pe amplasamentul de sinistraţi din satul Unirea şi un imobil pe care credincioşii romano-catolici îl vor transforma în lăcaş de cult.
Odobeştii sunt singura localitate urbană din Vrancea în care, cu excepţia a două capele necesare – la Spitalul Orăşenesc şi la Centrul de Integrare prin Terapie Operaţională – nu s-a construit nici o biserică după 1989, fapt ce a permis restaurarea vechilor lăcaşuri de cult, faţă de alte localităţi din ţară unde s-a dat prioritate ridicării de noi biserici, neglijând patrimoniul religios. Ultima iniţiativă a autorităţilor locale şi a credincioşilor este restaurarea singurului edificiu rămas în paragină la Odobeşti – biserica «Sfinţii Apostoli», a negustorilor cazaclii. Cu ajutorul DJCCPCN Vrancea, lăcaşul de cult urmează să fie clasat şi să fie înscris pe Lista Monumentelor Istorice. Din acest punct de vedere, patrimoniul religios odobeştean are şanse serioase să fie salvat de la distrugere.
Dincolo de aceste aspecte subiective ale istoriei recente trebuie reţinut că, între «drumul calicilor» de pe malul Milcovului, lângă fostul sat Vineşeşti şi «drumul Vrăncii», situat dincolo de satul podgorenilor din Grozeşti, asimilat de Târgul Odobeştilor în secolul al XIX-lea, şi locuit mai mult de un secol de negustorii cazaclii, creştinii satelor care au pus bazele actualului oraş au ridicat pentru nevoile lor spirituale nu mai puţin de 12 lăcaşuri de închinăciune, care au ajuns până în zilele noastre.
Nu trebuie uitat că înainte de unirea administrativă a Focşanilor din 1862, Odobeştii rivalizau cu Focşanii Moldovei, şi ca populaţie şi ca putere economică. Unirea Focşanilor şi plecarea negustorilor cazaclii de la Odobeşti au făcut ca târgul de la poalele Şarbei să treacă în umbra Focşanilor, iar acesta din urmă să devină spre sfârşitul secolului al XIX-lea centrul religios prin excelenţă al Ţinutului Putna, cu cele mai multe biserici de mir şi aşezări monahale.

____________________________________________________________________________________________________________

. C. C. Giurescu, Istoria Podgoriilor Odobeştilor. Din cele mai vechi timpuri până la 1918 (cu 124 de documente inedite, 1626 – 1864 şi 3 reproduceri), Bucureşti, 1969, p. 68.
. Târg important pe malul stâng al Milcovului, la frontiera naturală dintre Muntenia şi Moldova, Odobeştii au beneficiat de atenţia celebrului istoric C. C. Giurescu. Acesta a scris acum jumătate de secol cea mai importantă istorie a Podgoriei Odobeştilor în care a rezervat un capitol bisericilor şi mănăstirilor podgoriei. O monografie a dedicat Odobeştilor francezul Jossef Dodun de Perriers (Monografia regiunii Odobeşti din punct de vedere viticol, Bucureşti, 1924), fost profesor la Şcoala elemenatară de viticultură între 1902-1931, pe care însă nu am consultat-o. În rest, despre lăcaşurile de cult din Odobeşti avem informaţii destul de subţiri, articolaşe şi menţiuni în lucrări tehnice sau ghiduri turistice. Nici o biserică din podgoria de la poalele Şarbei nu a fost subiectul vreunei cercetări serioase, care să depăşească stadiul unui material de revistă sau articol evocator. Pentru a avea o vagă idee despre viaţa religioasă odobeşteană, lăcaşurile din acest târg şi împrejurimile sale pot fi consultate: Dimitrie Rotta, op. cit., p. 43; Mihail Canianu şi Aurelian Candrea, Dicţionar Geografic al Judeţului Putna, Bucureşti, 1897, pp. 212-218 ; Documente Putnene, I, Vrancea, Odobeşti – Câmpuri, publicate cu un studiu introductiv despre Vrancea de Aurel V. Sava, prefaţă de Nicolae Iorga, Focşani, 1929 ; Vasile Ţiroiu, Istoricul Podgoriei Putnene. Studiu monografic (ms.), o lucrare foarte interesantă (373 pagini dactilografiate), care aduce informaţii inedite despre Odobeşti şi bisericile podgoriei sale. Lucrarea se găseşte la Direcţia Judeţeană Vrancea a Arhivelor Statului (DJVAS), fondul 374 – Învăţător Vasile Ţiroiu, dosar 4 ; Id., Monografia satului Boloteşti, (ms.), vol I, capitolul al XI-lea, pp. 313-335, la DJVAS, fondul 374, dosar 5 ; Id., Din Focşani pe trei drumuri spre Vrancea (Valea Milcovului, Putnei şi Şuşiţa). Ghid monografic turistic, (ms.), pp. 81-106, la DJVAS, fondul 374, dosar 7. Indispensabile pentru înţelegerea istoriei Vrancei şi a Ţinutului Putnei sunt cele două lucrări ale istoricului Cezar Cherciu, profesor la Colegiul Naţional Cuza, care cuprind date şi informaţii culese din documente nepublicate, aflate în arhive : Vrancea şi Ţinutul Putnei. Un secol de Istorie, 1820-1920, Focşani, 1995; Id., Vrancea şi Ţinutul Putnei – o lume de altădată. 1921-1945, Focşani, 2005. . Episcopia catolică a cumanilor a fost înfiinţată în 1227 prin convertirea cumanilor care stăpâneau aceste teritorii. Marea migraţie a tătarilor din 1241 a pus capăt acestei entităţi religioase, nu însă şi existenţei misionarilor catolici din Cumania, cum se numea la acea dată sudul Moldovei. Reşedinţa Episcopiei Cumaniei a fascinat imaginaţia multor istorici şi a stârnit interesul cercetătorilor din secolul al XIX-lea până astăzi. Dacă asupra existenţei acesteia nu este nici o îndoială, problema care a rămas nerezolvată este aceea a locului unde a avut sediul această Episcopie. Există mai multe ipoteze care o situează de-a lungul Milcovului, pe o rază de mai multe zeci de km, de la Focşani pînă la Reghiu, trecând prin Odobeşti şi Vârteşcoiu sau chiar pe locul fostei Mănăstiri Mera. Cel mai avizat istoric al Odobeştilor, C. C. Giurescu opina că sediul episcopiei – Milcovia (Civitas de Mylco) ar fi fost la Odobeşti. O ipoteză interesantă este susţinută de arheologul vrâncean dr. Victor Bobi care, în urma descoperirilor arheologice din zona Vârteşcoiu-Beciu, a avansat ipoteza că aşezarea scoasă la lumină în acel loc ar fi putut fi reşedinţa episcopului catolic al Cumaniei. Pentru o minimă orientare bibliografică vezi C. C. Giurescu, Tîrguri sau oraşe şoldovene. Din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, Bucureşti, 1967, pp. 39 – 47; Id., Istoricul Podgoriei Odobeştilor, op. cit., pp. 36 – 41 ; Vasile Gh. Sibiescu, «Episcopatul cuman de la Milcovia (1227/1228-1241). Împrejurările înfiinţării, rezistenţa băştinaşilor români-ortodocşi», în Spiritualitate şi istorie la întorsura Carpaţilor, sub îngrijirea dr. Antonie Plămădeală, Buzău, 1983. vol. I, pp. 284-320; Ionel Ene, Gothia şi episcopii ei, Buzău, 2002, capitolul II «Episcopia cumană», pp. 47-54.
cetăţi moldovene. Din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, Bucureşti, 1967, pp. 39 – 47; Id., Istoricul Podgoriei Odobeştilor, op. cit., pp. 36 – 41 ; Vasile Gh. Sibiescu, «Episcopatul cuman de la Milcovia (1227/1228-1241). Împrejurările înfiinţării, rezistenţa băştinaşilor români-ortodocşi», în Spiritualitate şi istorie la întorsura Carpaţilor, sub îngrijirea dr. Antonie Plămădeală, Buzău, 1983. vol. I, pp. 284-320; Ionel Ene, Gothia şi episcopii ei, Buzău, 2002, capitolul II «Episcopia cumană», pp. 47-54.

2.1. Biserica «Ovidenia» din Boteşti

Pe drumul care leagă Odobeştii de Focşani a existat până la începutul secolului trecut o localitate despre care puţini contemporani din podgorie au auzit în ultimii ani – satul Boteşti, un cătun întemeiat de oameni liberi – răzeşi, care grupa gospodăriile foştilor boieri podgoreni odobeşteni de la extremitatea estică a podgoriei şi se întindea la Vest până la Păţeşti, fiind pentru câtva timp o localitate de sine stătătoare.
Boteştii au avut, ca toate satele vrâncene, şi lăcaşuri de închinăciune. Este vorba de biserica «Ovidenia», construită, se pare, pe la 1820 şi biserica «Sfântul Gheorghe», ridicată după Primul Război Mondial. Astăzi, jumătatea de Vest a satului face parte din satul Unirea, jumătatea estică a dispărut, iar pe locul acesteia nu mai există decât câteva cruci de piatră şi temeliile bisericii «Ovidenia», demolată în 1984. Este, de altfel, singura biserică distrusă de comunişti în Podgoria Odobeştilor.
De trecutul acestui lăcaş se leagă o parte din istoria nescrisă a podgoriei Odobeştilor şi a unor familii de podgoreni care s-au stins şi despre care nu se mai ştie nimic. De altminteri, într-o oarecare măsură, dispariţia acestei biserici a fost pricinuită şi de poziţionarea geografică a acestui aşezământ, situat la extremitatea estică a podgoriei şi de haotica evoluţie demografică a teritoriului dintre Focşani şi Odobeşti. Boteştii au făcut parte din comuna Păţeşti alături de satele Slobozia-Vidraşcu (azi dispărut), Pânteceşti (puţin cunoscut), Floreşti şi Gugeşti. Părăsirea satelor Floreşti şi Gugeşti de către locuitori, în a doua parte a secolului al XIX-lea, a fost urmată şi de o slăbire economică a satului vecin -Boteşti, iar din punct de vedere demografic, aşezările s-au deplasat spre Focşani şi Odobeşti, Biserica rămânând singură în mijlocul viilor.
Biserica «Ovidenia» a deservit în epocă şi o parte din satul Floreşti, mult mai mare decât cătunul Boteşti, care se găsea pe partea stângă a Milcovului, lângă Pânteceşti şi se învecinau cu fostul sat Păţeşti, actualul sat Unirea. Între cele două războaie, pe locul unde astăzi sunt doar ruine mai existau câteva case, o moară şi o fântână, lângă răspântia Odobeştilor cu localitatea Câmpineanca. Moara era deservită de Milcovelul, acel braţ al Milcovului care pleca, de la Pânteceşti spre Focşani şi care a fost pentru secole frontiera naturală a celor două ţări române.
«Vinovat» de abandonul acestei biserici este evoluţia demografică a acestei părţi a Podgoriei Odobeştilor şi dispariţia marilor proprietari, spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, când Boteştii au încetat, practic, să mai existe. În acest lăcaş s-a slujit până la sfârşitul Primului Război Mondial. Dispariţia în timp a cătunului Boteşti şi retragerea satului Floreşti spre Milcov, în aval, au făcut ca biserica să se găsească la un moment dat solitară, acompaniată doar de mormintele din curtea bisericii, ale familiilor celor care nu mai aveau urmaşi, dintre care unele se mai văd şi astăzi. De asemenea, mai existau morminte la care creştinii mai aprindeau o lumânare la Paşti şi de Ovidenie, când se venea cu o colivă la căpătâiul celor plecaţi.
Construcţia bisericii «Sfântul Gheorghe» la doar jumătate de km distanţă, în cimitirul de pe malul Milcovului, a însemnat scoaterea din circuit a bisericii «Ovidenia». Ceea ce surprinde în osândirea acestei biserici este maniera ipocrită în care statul comunist şi Biserica s-au înţeles asupra demolării în anii ‘80. Trebuie reamintit că biserica «Ovidenia» nu a fost distrusă pentru că figura într-o zonă ce urma a fi sistematizată, nici nu era în interiorul localităţii şi deranja anumite instituţii prin prezenţa sa. Dimpotrivă, biserica «Ovidenia» se afla în afara localităţii Păţeşti, în plin câmp, înconjurată de vii şi nu încurca planurile nimănui. Afectată de cutremurul din noiembrie 1940, ca şi multe alte biserici vrâncene, dar nu atât ca să fie demolată, lăcaşul s-a comportat bine şi la cutremurul din 4 martie 1977. În 1984 se găsea aşa cum arată în fotografia de la sfârşitul acestei lucrări, mult mai bine decât majoritatea bisericilor din Odobeşti şi nu existau motive obiective pentru a fi distrusă. Şi totuşi, laxismul autorităţilor bisericeşti şi ignoranţa conducerii oraşului Odobeşti din acei ani au făcut ca într-o zi ploioasă de toamnă, în 1984, să fie demolată cu buldozerul, iar cărămida şi molozul au fost transportate la prundul Milcovului, la doi paşi, peste drum.
Nici creştinii, nici conducerea Episcopiei Buzăului nu s-au zbătut pentru biserica lor, acceptând ca lăcaşul să fie demolat, pur şi simplu pentru că mai întâi fusese abandonat de Biserica locală, mai precis de parohia «Sfântul Gheorghe» din Păţeşti-Unirea. De fapt, motivul pe care l-au invocat autorităţile a fost starea de abandon în care se găsea lăcaşul de cult. Din cauză că parohia «Sfântul Gheorghe» avea patru biserici şi un singur slujitor, cel de-al patrulea lăcaş de cult, biserica «Ovidenia», nu mai beneficia de susţinerea parohiei, nici măcar de o minimă îngrijire. Profitând de această stare de abandon din partea parohiei, autorităţile locale au decis să dărâme acea biserică părăsită. Li s-a cerut credincioşilor din Păţeşti şi Floreşti să-şi transfere morţii din curtea bisericii «Ovidenia», la cimitirul cel mai apropiat şi cu asta drumul a fost lăsat deschis buldozerelor şi basculantelor. Deşi a fost timp suficient pentru a transporta osemintele care odihneau în jurul bisericii, au fost deshumate doar o parte din morminte.
La două decenii de la acel trist eveniment, parohia «Sfântul Gheorghe» nu s-a învrednicit să ridice măcar o cruce memorial, pe care să se menţioneze că pe acel loc a existat un sfânt lăcaş de cult. Încă mai există cruci din piatră vechi de secole care nu s-au năruit la căpătâiul mormintelor celor care nu au mai avut urmaşi, iar locul este un fel de islaz, deşi terenul aparţine de drept parohiei.
Ceea ce puţină lume ştie este că, oficial, în actele Episcopiei Buzăului şi Vrancei, biserica «Ovidenia» nu figurează ca fiind un lăcaş distrus cu buldozerul, ci o biserică «transferată» la Gugeşti-Câmpineanca. Cei care vor studia peste secole istoria bisericilor odobeştene vor găsi în arhivele buzoiene că biserica a fost «transferată» la Gugeşti, deşi zidurile au fost distruse cu buldozerul. Este vorba despre o altă formă de ocultare a adevărului, prin care conducerea Bisericii încerca să păcălească şi capra şi varza, din dorinţa de a «trăi bine».

____________________________________________________________________________________________________________

2. 2. Biserica negustorilor cazaclii

Călătorii care zăresc ruinele bisericii «Sfinţii Apostoli», undeva la capătul unei străzi ale podgoriei nu îşi imaginează că în acest lăcaş de cult, acum două secole, cei mai faimoşi negustori de vinuri din Europa de Est, după ce participau la slujba duminicală, stabileau preţul vinului pentru toată Europa de răsărit. Şi mai ales că într-o podgorie din Ţările Române, aceşti negustori cazaclii au ridicat o biserică numai pentru a se putea închina şi ruga pe graiul lor, fie în ruseşte, fie în greceşte, fie în româneşte.
Deşi în memoria locului se vorbeşte de cazaci, Biserica a fost ridicată de negustorii cazaclii, sintagmă sub care găsim pe toţi negustorii de vinuri din acest colţ de Europă şi care aveau sediul breslei în Ţara Căzăcească, la Nejin, dincolo de Kiev. Aceşti negustori formau aproape un «cartier» în partea de Nord a oraşului, pe locul fostului sat Grozeşti, pe care l-am putea numi astăzi «cartierul negustorilor cazaclii». Negustorii cazaclii erau un amestec de naţionalităţi pe care îi uneau doar afacerile. Găsim printre ei greci, cazaci, aromâni, dar şi negustori moldoveni. Chiar la Nejin, aceşti negustori aveau biserica lor, biserica Greacă, iar la Odobeşti au ridicat biserica «Sfinţii Apostoli», pe care au înzestrat-o cu avere, în special vii.
Biserica negustorilor cazaclii era un lăcaş cosmopolit, în care se slujea în slavoneşte, româneşte şi greceşte. Nu trebuie uitat că ne găsim în secolul al XVIII-lea, iar cărţile de cult erau scrise în slavonă. Tot în acea perioadă pătrunde puternic în Biserică influenţa grecilor fanarioţi. Biserica negustorilor era imaginea plastică a societăţii odobeştene şi nu este o întâmplare că aceasta a încetat să mai fie în centrul vieţii odobeştenilor o dată cu dispariţia societăţii multietnice din Odobeşti. Din acest punct de vedere, biserica «Sfinţii Apostoli» din Cazacli-Odobeşti este unul din lăcaşurile de cult unicat în podgoriile româneşti. Că astăzi este o ruină este cu totul altă poveste şi este vina credincioşilor şi a conducerii Bisericii locale. Că stă în picioare de jumătate de secol, nu este meritul contemporanilor, ci al constructorilor care au ridicat cu migală o adevărată operă de artă, care impresionează prin calitatea materialului şi măiestria ornamentelor.
Situată pe strada Cazacli, în cartierul Satul Nou, istoria bisericii «Sfinţii Apostoli» este legată de istoria vinului de Odobeşti şi poate deveni un punct turistic pe «traseul vinului», biserica fiind «consecinţa» directă a bogăţiei odobeştenilor – vinul.
Ne găsim în secolul al XVIII-lea, o epocă în care Ţările Române se aflau sub fanarioţi, beneficiau de o oarecare stabilitate politică, iar comerţul era apanajul negustorilor greci, cazaci, turci, armeni şi evrei. La Odobeşti nu era gară, nici drumul pietruit spre Focşani. Şi totuşi, pe drumul Vrancei, carele duceau butoaiele cu vin către îndepărtata Rusie. Datorită vinurilor sale, Odobeştii au fost un El Dorado al Europei de Est şi negustorii evrei, greci şi cazaci au luptat ani în şir pentru a avea monopolul vinului. În cele din urmă au învins negustorii cazaclii. Aşa de mult iubeau vinurile de Odobeşti încât s-au instalat la poalele Şarbei, lângă vii, iar pentru nevoile lor duhovniceşti şi-au construit propria lor biserică. Din «Pisania» Bisericii, încă vizibilă pe peretele de miază-noapte, se vede anul construcţiei – 1777.
Negustorii cazaclii se aflau şi în Muntenia şi în Moldova, iar apelativul de «Cazacliul» este frecvent în documentele epocii. Reprezentativ pentru aceşti negustori era căciula de lână neagră de miel, înaltă şi cu fundul de postav alb. Dispariţia negustorilor cazaclii din Odobeşti s-a produs pe fondul creşterii taxelor vamale impuse de Rusia Ţaristă produselor care ieşeau din Principate. Din acest motiv, după 1859, negustorii cazaclii au renunţat pentru totdeauna la comerţul cu vin de Odobeşti. Biserica acestora însă, fiind o construcţie importantă şi de o calitate arhitectonică de invidiat a fost iubită de odobeşteni, care şi-au înmormântat în cimitirul din curtea bisericii o parte din eroii celeo două războaie mondiale şi din Războiul de Independenţă. Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a zdruncinat din temelii construcţia, redând practic imposibilă utilizarea acesteia.
Venirea comunismului i-a dat ultima palmă, pe lista preocupărilor acestora nefigurând istoria religioasă a acestui neam. Biserica nu este izolată, ci doar la câteva minute de drumul principal care leagă Odobeştii de DN 2M şi DN 2D.
Dacă în timpul comuniştilor conducătorii Bisericii locale invocau politica regimului pentru a justifica neimplicarea în reparaţia şi restaurarea imobilelor religioase, astăzi nimeni nu-i mai împiedică să refacă aceste lăcaşuri de cult. Problema este una mai degrabă administrativă. Dacă acum două secole, când s-au ridicat aceste biserici, exista un preot pentru fiecare biserică, întrucât biserica aparţine unei comunităţi distincte, pentru care este hirotonit un slujitor, iar canoanele Bisericii interzic preotului slujirea la mai multe biserici, secularizarea practicată de Biserică în secolul al XX-lea şi schimbările administrative din timpul comuniştilor au făcut să fie create parohii mari, prin contopirea mai multor sate sau cartiere şi să existe o parohie cu mai multe biserici şi un singur preot.
Recenta iniţiativă a credincioşilor şi a autorităţilor locale odobeştene, de a restaura biserica negustorilor cazaclii este unică în peisajul religios din Episcopia Buzăului şi Vrancei, care se caracterizează mai mult prin construirea de noi biserici decât prin restaurarea celor vechi. De altminteri, Odobeştii sunt printre puţinele localităţi urbane din România şi singura din Vrancea unde s-a acordat prioritate restaurării vechilor biserici şi nu s-a construit nici o biserică după 1989.
Demersul autorităţilor locale şi al creştinilor din Odobeşti şi acordul de principiu al DJCCPCN Vrancea, de a-l introduce pe Lista Monumentelor Istorice şi a-l restaura, este şansa unică pentru a salva o construcţie rarisimă din peisajul religios al României.
____________________________________________________________________________________________________________
. Informaţiile despre negustorii cazaclii şi biserica «Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel», ridicată de aceştia pe locul fostului sat Grozeşti sunt foarte vagi şi nu există nici un studiu de referinţă. Pentru câteva informaţii generale se poate consulta : Ion Ionescu, Agricultura română în Judeţul Putna, Bucureşti, 1869, pp. 275-276 ; C. C. Giurescu, op. cit., pp. 63-64 ; pp. 129-136 ; p. 196 ; Vasile Ţiroiu, Istoricul Podgoriei Putnene. Studiu monografic, op. cit., pp. 76-77 ; p. 122 ; pp. 305-307, în care se vorbeşte despre legăturile dintre negustorii cazaclii şi Odobeşti şi despre maniera prin care şi-au ridicat negustorii biserica în Podgoria Odobeştilor. Pentru aşezămintele monahale din podgorie vezi Vasile Ţiroiu, Monografia satului Boloteşti, vol. I, (ms.), pp. 328-334 şi pp. 327-328, intereantă mai ales pentru fostele schituri «Adormirea Maicii Domnului» din Scânteia şi «Sfântul Gheorghe» din Ivănceşti.

2.3. Biserica «Schimbarea la Faţă» de la Buluc

Schitul Buluc este unul din aşezămintele reprezentative ale dorinţei de independenţă a odobeştenilor. Răzeşii acestui târg au încercat în scurtul Ev Mediu valah să se individualizeze şi să se distanţeze chiar şi formal de celelalte localităţi. Profitând de bogăţia podgoriei, odobeştenii au încercat, fără succes, să scoată de sub tutela Episcopiei Romanului, schitul de la poalele Măgurii după modelul oferit de Obştea Vrancei, care administra schiturile Lepşa şi Valea Neagră.
Există mai multe legende ale fondării schitului. Cert este că, după 1650, răzeşul odobeştean Isaia Caragea a început construcţia Schitului Buluc, pe care l-a înzestrat cu vii, păduri şi chiar o moară în Odobeşti. În jurul bisericii de lemn cu hramurile «Sfânta Treime» şi «Pogorârea Duhului Sfânt» se va constitui obştea schitului. Biserica de lemn, cu mici reparaţii a ajuns până în zilele noastre. De numele familiei Caragea se leagă numele actualului cartier al Odobeştilor în care se găsesc două biserici din perioada imediat următoare, una dintre acestea fiind biserica Mănăstirii «Sfântul Gheorghe».
Între 1922-1928 a fost ridicată biserica de zid cu hramul «Schimbarea la Faţă». După numai un deceniu, biserica a căzut la cutremurul din 10 noiembrie 1940. Războiul a împiedicat refacerea bisericii, iar desfiinţarea aşezământului în 1959 a făcut ca pe ruinele bisericii să crească buruienile. Din fericire, schitul din Măgura Odobeştilor nu a fost distrus cu buldozerele, ca multe aşezăminte monahale pentru că era departe de lumea satelor şi nu se situa într-o zonă care putea fi utilizată pentru agricultură.
Creştinii din Podgoria Odobeştilor nu au părăsit niciodată acest schit. Dimpotrivă, după alungarea monahiilor, în urma decretului din 1959, schitul a trecut, neoficial, în grija parohiei Vărsătura şi la 6 august, de hramul bisericii căzute la cutremurul din 1940, sute de creştini din parohiile podgoriei şi din satele de pe Valea Milcovului şi Valea Putnei treceau dealurile şi veneau la hramul de la Buluc, perpetuând în plin comunism viaţa spirituală în Măgura Odobeştilor. Acest pelerinaj a permis întreţinerea fostelor chilii şi mai ales a bisericii de lemn.
După 1989 schitul a fost redeschis, biserica de lemn a fost restaurată, chiliile au fost refăcute, monahiile au revenit la mănăstire, iar de 6 august 2006 a fost sfinţită o Troiţă, o nouă clopotniţă şi un aghiazmatar pe altarul ruinelor bisericii «Schimbarea la Faţă».
Poate, într-o zi, odobeştenii vor găsi, din nou, forţa să refacă biserica de zid. Până atunci însă, chiar şi aşa, ruinele bisericii «Schimbarea la Faţă» din Măgura Odobeştilor rămân peste timp dovada că lăcaşul de rugăciune de la Buluc era între cele două războaie mondiale, biserica aflată la cea mai mare altitudine din Măgura oraşului vinurilor.
Este greu de imaginat că monahiile de la Buluc vor avea prea curând puterea să refacă biserica de piatră. Şi totuşi, putem asista şi la minuni. Aşteptând această minune, imaginea învechită de vremi a bisericii căzute la cutremurul din 1940 demonstrează că, prin credinţă, se poate ridica oricând o biserică de piatră, chiar şi în Măgura Odobeştilor.

2.4. Biserica de lemn de la Tarniţa

Istoria fondării actualei Mănăstirii Tarniţa este, ca multe alte istorii ale începuturilor vieţuirii monahale, una care are ca punct de plecare dorinţa de rugăciune. Se spune că pe Valea Putnei, în actuala localitate Boloteşti, s-au aşezat prin veacul al XVI-lea meşteri lemnari care realizau şei, tarniţă însemnând în sârbă, şa, un obiect foarte căutat în acea vreme, când calul era cel mai rapid mijloc de locomoţie, iar şaua era piesa de bază a călăreţului, şi pe timp de pace şi pe timp de război.
Printre aceşti meşteri lemnari erau şi monahi care utilizau şi ei, ca monahii atoniţi astăzi, calul pentru deplasări. Din motive necunoscute, aceştia au părăsit satul de pe malul Putnei, pe la începutul secolului al XVIII-lea şi s-au aşezat la poalele Măgurii Odobeştilor.
Data construirii bisericii de lemn «Adormirea Maicii Domnului» nu este cunoscută cu exactitate. După analiza materialelor şi arhitectura fostei biserici de lemn, se pare că era de la mijlocul secolului al XVIII-lea.
Schitul Tarniţa nu a ajuns niciodată la statutul aşezămintelor monahale din Munţii Vrancei. Viaţa monahilor de la Tarniţa s-a derulat în jurul bisericii «Adormirea Maicii Domnului» şi datorită modestiei aşezării a reuşit să străbată toate epocile. Nici secularizarea averilor mănăstireşti din 1863, nici războaiele nu au pus capăt rugăciunii în acest schit, chiar şi atunci când în Primul Război Mondial localităţile vecine au fost bombardate, la câţiva kilometri fiind complet distrusă biserica din Boloteşti.
În 1959 flacăra rugăciunii s-a stins şi la Tarniţa. Dacă în alte locuri din Vrancea bisericile au fost profanate sau chiar distruse, la Tarniţa, biserica de lemn «Adormirea Maicii Domnului» a rămas neatinsă.
După 1989 monahiile au revenit oficial la schit şi între 1993-1995 au ridicat o nouă biserică. Dacă a reuşit să străbată perioade vitregi din istoria creştinismului românesc din secolul al XX-lea, nu a reuşit să reziste incendiului.
Într-o noapte din Postul Paştelui anului 2006, biserica «Adormirea Maicii Domnului» a ars ca o torţă, lăsând în urmă doar amintirea unei biserici de lemn care a reuşit vreme de două secole şi jumătate să fie ferită de incendii şi de săbiile năvălitorilor. Lăcaşul de închinăciune de sub Măgura Odobeştilor se adaugă tristei liste de biserici de lemn arse în ultimii ani.
Există în Vrancea peste 30 de biserici de lemn. Unele figurează pe Lista Monumentelor Istorice şi ar trebui, în principiu, să fie protejate de legislaţie, altele, la fel de vechi şi importante, nu figurează pe această listă şi nici măcar nu ştim de existenţa lor. Multe sunt pline de cărţi de cult cu valoare de patrimoniu, de icoane şi obiecte de cult inestimabile. Focul distruge nu doar scheletul din lemn al bisericii, ci şi toate comorile care se găsesc în biserică.
Fiecare biserică de lemn este o construcţie unică, nu numai prin arhitectură, ci şi prin pictură şi broderii. Mistuirea acestor biserici de lemn văduveşte patrimoniul religios vrâncean de obiecte şi picturi care nu se mai găsesc nicăieri. Biserica de lemn de la Tarniţa era una din aceste construcţii pe care nimic nu o mai poate înlocui, ca şi biserica de lemn de la Blidari – Cârligele, care era singura biserică de lemn din ţară, pictată pe tablă. Această din urmă fusese construită în 1788 în Mândreştii Munteniei, şi fost adusă la Blidari în 1834, pentru ca un secol mai târziu să ardă.
Dispariţia acestor biserici de lemn este un veritabil semnal de alarmă privind starea acestor monumente şi mai ales vulnerabilitatea acestora. După ştiinţa noastră, nici o instituţie din judeţ nu are o situaţie la zi a pericolului în care se găsesc bisericile de lemn, ameninţate de foc şi nu există nici un repertoriu exhaustiv cu aceste construcţii de lemn.
Mă tem că aşa cum a dispărut biserica «Adormirea Maicii Domnului» de la Tarniţa, or să mai dispară şi altele în viitorul apropiat, aceste lăcaşuri de lemn nefiind protejate împotriva incendiilor.

2.5. Foste aşezăminte monahale

În Podgoria Odobeştilor există bisericile mai multor aşezăminte monahale, azi dispărute. În afara lăcaşurilor de la care nu mai avem decât consemnarea cronicarului (fostul Schit Vineşeşti), bisericile unor aşezăminte monahale au devenit biserici de mir, cum s-a întâmplat cu lăcaşul Mănăstirii «Sfântul Gheorghe» din Caragea, cartier al Odobeştilor, actualmente biserică parohială. Aceeaşi soartă a avut-o şi Schitul «Mănăstirea», situat pe Dealul Odobeştilor, din care nu mai rămâne la începutul secolului al XXI-lea decât biserica «Naşterea Maicii Domnului», considerată una din cele mai vechi biserici din Odobeşti, ridicată la 1732 de vel spătarul Costachi Razul, cămăraşul Vasile Găuzilă şi Panait Cupeţ. Schitul a fost, ani în şir, metoc al Mănăstirii Mera, care deţinea imobile şi moşii în Odobeşti şi împrejurimi. Nemţii au folosit biserica pentru depozit între 1916-1918, iar cutremurele i-au slăbit structura. A fost restaurată şi se găseşte în condiţii bune.
Părăsind Târgul Odobeştilor, pe Valea Milcovului se găseşte biserica «Sfântul Nicolae» a fostului Schit «Căpătanu». Ridicat în a doua parte a secolului al XVIII-lea de familia Căpătanu, pe ruinele unei biserici mult mai vechi, din satul care purta numele familiei, în Căpătanu de Jos, pe malul stâng al Milcovului, înfiinţarea Schitului Căpătanu este posterioară cu câteva decenii fondării la sfârşitul secolului al XVII-lea a Mănăstirii Mera. Atestat documentar în 1769, la 1797 a fost închinat Episcopiei Romanului de ieromonahii Silvestru şi Macarie. Cutremurul din 1802 a zdruncinat din temelii întreg aşezământul. Biserica a fost distrusă în timpul războiului din 1916-1918 şi reparată în 1936. De câţiva ani au început lucrări de restaurare şi consolidare a bisericii.
La capătul celălalt al Podgoriei Odobeştilor, pe Valea Putnei, nu departe de faimosul Târg al Putnei, azi dispărut, se mai zăresc urmele Schitului «Sfântul Gheorghe» din Ivănceşti (Boloteşti), din care a mai rămas pe verticală biserica cu acelaşi nume, avariată în 1916-1918, dar reparată în 1920. Astăzi este o filială a parohiei din Purceleşti. Aşezământul a fost construit de spătarii Vasile Andrieş şi Vasile Buzdugan, între 1825-1830. La scurt timp de la sfinţirea lăcaşului, aşezământul a fost unit cu Schitul «Scânteia» – rectitorit de boierul Stamatin, pentru a fi mai uşor întreţinute, iar la 1860, Schitul din Ivănceşti a fost desfiinţat.
Schitul «Scânteia» este mult mai vechi, primul lăcaş al aşezământului, biserica «Înălţarea Domnului» fiind ridicată la 1733. La 1800 s-a ridicat a doua biserică, cu hramul «Adormirea Maicii Domnului». La 1815 monahiile de la «Scânteia» au fost mutate la Schitul «Trotuşanu». În 1825 boierul Toma Stamatin reconstruieşte aşezământul. După această dată, istoria Schitului «Scânteia» se leagă de Schitul «Sfântul Gheorghe» din Ivănceşti, cu care a fost unit, administrativ, de la 1830 la 1860. A primit de la ctitori multe bunuri şi moşii, fapt care a adus-o în conflict cu Mănăstirea Mera. A fost desfiinţat, pentru scurt timp, în a doua parte a secolului al XIX-lea, iar în primii ani ai veacului al XX-lea, clădirile şi bisericile se aflau într-o stare precară. Primul Război Mondial le-a ruinat şi a pus, practic, capăt vieţii monahale de la Scânteia. Astăzi, biserica fostului schit este biserică de mir în satul care îi poartă numele.

drum

ianuarie 7th, 2008

Ne mai aducem aminte de Eminescu?

ianuarie 7th, 2008

Daca nu am observat ziua din calendar, macar am simtit mirosul florilor de tei si parca ceva ne-a spus: a trecut! Si asa va trece in fiecare an, oare, din ce in ce mai putin observata, ziua in care comemoram trecerea in nemurire a marelui poet national Mihai Eminescu!?
Ne-am nascut cu el, am crescut cu el si il vom lasa in urma noastra dupa ce noi vom da binete aceastei lumi a prezentului!
Nu am vazut, nu am auzit, nu am simtit cum cei in masura ar fi comemorat cum se cuvine aceasta zi atit de plina de metafora. O coroana de flori aici, una acolo, un articol mic, o poezie la radio, sau o stire scurta la actualitati ….. citeva evenimente pe care le pot innumara pe degetele de la o mina. In lumea asta larga, cu asa de multi romani pretutindeni, ar fi trebuit sa se auda de numele lui Eminescu de la hotar la hotar!
Si atunci ma intreb: de ce nu recunoastem aceasta realitate si nu daruim, prin cel mai mic efort, averea Eminesciana celor din jurul nostru, celor care azi ne spun mama si tata, incercind sa faca primii pasi in viata, uitindu-se in ochii nostri cu acea privire infometata de cunoastere! Numai prin ei putem sa-l comemoram pe marele poet si in viitorul viitorului.

“Când tot se-nveseleşte, când toţi aci se-ncântă,
Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori,
Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă
L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.

Şi inima aceea, ce geme de durere,
Şi sufletul acela, ce cântă amorţit,
E inima mea tristă, ce n-are mângâiere,
E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.”
(M. Eminescu – Din strainatate)

Domnul Severin si “minoritatea fascistoida”

ianuarie 7th, 2008

Intr-un alarmant elan retoric, Adrian Severin publica in “Ziua” un articol in care isi propune sa demonteze argumentele aduse, cu calm si spirit rational, de H.-R. Patapievici in ciclul de articole din EVZ, “Batalia pentru opinia publica”.

Teza domnului Patapievici, respinsa cu vehementa de dl Severin, este ca gesturile de sustinere publica din partea multor intelectuali la adresa programului politic si moral al presedintelui Traian Basescu nu semnifica o adeziune oarba, o renuntare la spiritul critic, ci expresia convingerii ca nu Traian Basescu, ci o anumita majoritate parlamentara pune sub semnul intrebarii fundamentele statului de drept. Adrian Severin a scris pe larg si in repetate randuri despre „pornirile dictatoriale” ale lui Traian Basescu.

Este dreptul sau sa le detecteze (ori sa le imagineze), dupa cum este dreptul intelectualilor critici sa se intrebe cum este posibila suspendarea presedintelui ales democratic dupa ce Curtea Constitutionala s-a pronuntat limpede in privinta inexistentei unor „grave violari ale Constitutiei”.

Pe dl Severin il deranjeaza profund o anumita resurectie a spiritului critic-democratic in randul intelectualilor din Romania. Mai mult, lui, ca si celor cu care se afla acum de aceeasi parte a baricadei, ii displace ca, in urma celor doua Apeluri ale intelectualilor, s-a nascut o solidaritate ce parea pana de curand imposibila.

Tocmai aceasta pozitie de angajament civic deschis, marturisit fara vreun echivoc, lipsit de motivatii secrete, deci tocmai acest refuz al oportunismului capitulard explica faptul ca printre semnatarii Apelurilor intelectualilor se afla oameni care, in multe privinte, pot sa aiba opinii cat se poate de diferite.

La vremea cand dl Severin a scris nu tocmai fericitele sale consideratii despre rolul „alogenilor” in politica (ii mentiona acolo, pe langa Traian Basescu, pe Hitler si pe Stalin!), am fost printre putinii care am sustinut luarea unei pauze de respiratie inaintea unei condamnari abrupte a „derapajului” sau.

Nu puteam uita rolul sau in apropierea romano-maghiara si nu-mi venea sa cred ca un om, altminteri cultivat, ar putea aluneca pe panta unui penibil sovinism. Mi-e teama insa ca Adrian Severin este mult prea patimas in retorica sa pamfletara, ori de-a dreptul orbit de basescofobie, si ca nu-si alege termenii cu suficienta precautie.

Ideologul social-democrat, directorul Institutului „Ovidiu Sincai” (un fel de think-tank al PSD) nu poate sa nu stie care sunt elementele definitorii ale ideologiei fasciste. A vorbi despre intelectualii care au cerut respectarea procesului democratic drept „o minoritate fascistoida” este o insulta si o desfigurare revoltatoare a realitatii.

Sunt oare Andrei Plesu si Andrei Cornea, Anca Oroveanu si Magdalena Boiangiu, Gabriel Liiceanu si Mircea Cartarescu, Sorin Iliesiu si Armand Gosu, H.-R. Patapievici si Mihnea Berindei, Monica Lovinescu si Andrei Oisteanu, Mircea Mihaies si Virgil Nemoianu, Matei Calinescu si Tom Gallagher, Adriana Babeti si Traian Ungureanu membrii unei asemenea minoritati? Am selectat la intamplare doar cateva nume dintre semnatarii unuia sau altuia dintre cele doua faimoase Apeluri.

Nu crede dl Severin ca afirmand acest lucru intra intr-o zona a nascocirii fantasmagorice in care adevarul poate fi siluit si schilodit fara sa-i mai pese cuiva? Ne putem juca de-a vorbele? Ne-am pierdut oare orice busola axiologica si putem improsca invective dupa cum ni se nazare? Este suficienta aversiunea pentru Traian Basescu pentru a purta, de buna-voie si nesiliti de nimeni, ochelarii de cal ai zelotului ideologic?

H.-R. Patapievici este unul dintre cei mai consecventi sustinatori ai liberalismului civic, anticomunist si antifascist. Opera sa filosofica, scrierile sale politice, actiunea sa publica probeaza acest lucru in chip perseverent si cat se poate de persuasiv. Iar apropo de Institutul „Ovidiu Sincai”, ma intreb in ce consta mostenirea teoretica a fostului sef de cabinet al lui Adrian Nastase pentru a justifica atribuirea numelui sau acestui institut, in defavoarea, sa spunem, a lui C. Dobrogeanu-Gherea, Serban Voinea ori Titel Petrescu?

A afirma precum Adrian Severin ca „Basescu si intelectualii lui” (printre care, sunt sigur, ma include si pe mine) promoveaza o „conceptie dictatoriala, chiar fascista” nu este o discutabila hiperbola, ci o scandaloasa aberatie. Una este lupta politica si alta nascocirea demagogica de „samavolnicii” si agitarea aiuritoare a spectrului tiraniei.

O cultura a civilitatii presupune utilizarea responsabila a notiunilor politice in spatiul public. Recurgand la lexicul dispretului, al urii si al ponegririi, Adrian Severin contribuie la perpetuarea unei culturi a neadevarului, in care calomnia este pretuita drept virtute, iar cei care se opun manipularilor abjecte sunt prezentati, precum partidele democratice in perioada 1945-1947, drept „elemente fasciste”.

CRĂCIUN

ianuarie 3rd, 2008

Pe calea laptelui o stea de picuri
îngheaţă când decembrie spre capăt
sclipeşte iar către pământ albastru
ca fiul omului îmbătrânind să treacă
în anul nou smerenia iubirii

trei astrologi trei magi păstori de astre
măsoară locul ieslei şi aşează
sub unghiul potrivit lumina iernii
pe snopii razelor moşind destinul
la prorocita naştere şi cântă

colinda suie ca un fum subţire
de mirturi scorţişoară de răşină
să ocolească lumea aţipită
dar care s-a umplut deja de vestea
cea bună şi visează că renaşte…

Ocolul pamintului in patru anotimpuri

ianuarie 3rd, 2008

Cind incepe un an nou, simtitm ca incepe o noua calatorie a destinului! Ne imbarcam cu toata speranta, care sa ne tina de cald si sa ne indrume pe drumul cel bun. Si mergem, si mergem, si ne mai dam jos cite o cojoaca, precum Baba Dochia; mai culegem cite un ghiocel la colt de primavera, ne scaldam in sorele auriu al verii, ne potolim setea cu mustul viilor la rod de toamna si ne asezam in fata sobii, sa ne tragem sufletul, indreptind ochii spre fereastra, pentru a vedea primii fulgi ai iernii! Am revenit la locul de unde am plecat? Sintem la sfirsitul calatoriei anului ce a trecut, sau sintem la inceputul unei noi drumetii? Am avut timp sa mirosim cele patru anotimpuri? Sau ne-am pierdut in viltoarea alergaturii de la o poteca, la alta, cautind linia de sosire?
Am trecut peste munti si oceane, am poposit in poienite, bind apa rece de izvor, ne-am cufundat talpile picioarelor obosite in nisipipul deserturilor timpului si ne-am unduit figurile de Fata Morgana in apa oazelor. Am cules griul din cimpii si l-am transformat in bucata de piine calda de linga strachina cu lapte proaspat. Ne-am trezit odata cu rasaritul si am continuat sa mergem inainte si dupa apus. Deci unde am ajuns? La sfirsitul anului, sau la inceputul lui? Am facut ocolul pamintului, sau au trecut cele patru anotimpuri peste noi?
Nu-i nici un bai. O luam de la capat si poate vom gasi raspunsul data viitoare.

JAIKU

ianuarie 3rd, 2008

JAIKU- poezie in forma fixa
inventator : Adrian G

reguli:
3 sau 4 randuri
pe vertical: prima şi ultima litera identice
***

ecologie

dezolant islaz
deşeartă clipă de răgaz
desfac încet masca de gaz

mafie

jaluzele trase
jandarmi prin case
jale în lalele

vara

somn de dimineaţă
splendoare solară
seninul zilelor de vară

paradisul

polenul florilor de mai
plăcută pajişte, de rai
paşim alene ca doi crai..

nuntă

translucenţa sticlei mate
transa fetei măritate
tristeţea tinereţii luate

un călător medieval

glie strabună, departe un burg
garoafe poartă, spre chipul drag
galop nebun, călare pe murg
grăbită ziua-i spre amurg

Port Haven

fugare sunete, un gong
furioase valuri se preling
farul, vaporul, şuier lung
furtuna trece, calmul dong

spaniola spre polul sud

ultra marin, pe punte seniora
umbra ei in noapte fantoma
uragan domolit, aurora..

Şi dorul doare

ianuarie 3rd, 2008
DambalahDambalah

M-au năpădit nevralgiile.
Peste tot.
La mâini, la ochi, la picioare.
Chiar şi în piept.
Şi dorul doare!
Dacă tot ai plecat
Fără geamantane,
Să-mi fi lăsat
Un bilet, o scrisoare!
Nu te-aş mai fi aşteptat.
În prima săptămână
Am crezut că-i un joc.
Am sperat să apari
La un moment dat
Cu un zâmbet, cu-o floare.
Dar zilele zboară
Cu trenul timpului.
Accelerat.
M-au năpădit nevralgiile.
Peste tot.
La mâini, la ochi, la picioare.
Chiar şi în piept.
Şi dorul doare!

Dan David, Los Angeles, iunie-02-2006.

Anno Domini 2008 în Orientul Apropiat

decembrie 31st, 2007

Mă regăsesc cînd într-o piesă al lui Caragiale, cînd într-una al lui Ionesco.

Palestinienii (fracţiunea PLO) vor iniţial un stat pe teritoriul West Bank + Gaza cu capitala în Jerusalem, ca mai apoi să se reîntoarcă în toate oraşele şi zonele pe care le-au părăsit în ’48 cînd n-au recunoscut Hotărîrile ONU de înfiinţare a Statului Israel. Fracţiunea Hamas, care actualmente guvernează numai în Gaza, nefiind recunoscută ce Israel, SUA , UE şi Russia, doreşte un armistiţiu pe timp de 30 de ani, nerecunoscînd pe de o parte Statul Israel, iar pe de altă parte, actuala conducere a PLO-ului.

Israelul este de acord cu formarea unui Stat Palestinian, cu transfer de teritorii (o parte din teritoriile colonizate în West Bank şi împrejurimile Jerusalemului să fie înglobate în Israel, iar ca recompensă să se cedeze teritorii în sud – westul Hebronului viitorului Stat Palestinian), fără drept de întoarcere a palestinienilor plecaţi în ’48 şi cu capitala în Abu Dis, nu în Jerusalem.

SUA doreşte ca Israelul să se retragă în cadrul graniţelor internaţionale 1967 (graniţe dinaintea războiului de 6 zile) iar Jerusalemul să fie Oraş Internaţional fiind capitala celor 2 state, locurile Sfinte fiind administrate de un Consiliu Internaţional (sigur că aceste lucruri nu sînt spuse în mod direct). (Regele Moare – Ionesco)

Vaticanul doreşte să administreze locurile Sfinte.

Iranul şi Islamul fundamentalist doreşte desfiinţarea Statului Israel. Lumea arabă moderată doreşte linişte economică, deci este de acord cu USA şi UE.

Russia vrea şi una şi alta, deşi formal este de părere cu UE.

Şi în concluzie, parafrază la Caragiale “să se facă totul, dar să nu se schimbe nimic”.

Anno Domini 2008

decembrie 31st, 2007

Este ultima zi Anno Domini 2007. Nu vreau să fac bilanţ de nici un fel. Cum se spune, cea fost, a fost.
2008 o să fie un An cu schimbări în bine. America nu va mai fi “jandarmul mapamondului”; Russia sub “Ţarul Putin” ca fost Preşedinte şi în continuare ca Prim Ministru, va contracara noii parteneri democraţi din Lumea Nouă. China în urma Olimpiadei va deveni activă pe plan internaţional ca partener economico-militar. Europa în postura ei de “Uniunea Europeană” va da tonul, balansînd pe cei trei parteneri.
Se vor dezvolta surse energetice alternative petrolului, balansîndu-se astfel dependenţa mondială de state ca Iran şi Venezuela. Se va da o mai mare importanţă ecologiei. Medicina alternativă va complementa Medicina clasică, aducîndu-şi aportul atît în prevenire cît şi în tratare.
În speranţa că litigiile tribale, religioase,regionale, statale, şi de orice altă natură se vor rezolva prin condeie şi nu prin focuri de armă, păşesc cu optimism în Noul An.

Ocolul pamintului in patru anotimpuri

decembrie 31st, 2007

Cind incepe un an nou, simtim ca incepe o noua calatorie a destinului! Ne imbarcam cu toata speranta, care sa ne tina de cald si sa ne indrume pe drumul cel bun. Si mergem, si mergem, si ne mai dam jos cite o cojoaca, precum Baba Dochia; mai culegem cite un ghiocel la colt de primavera, ne scaldam in soarele auriu al verii, ne potolim setea cu mustul viilor la rod de toamna si ne asezam in fata sobii, sa ne tragem sufletul, indreptind ochii spre fereastra, pentru a vedea primii fulgi ai iernii! Am revenit la locul de unde am plecat? Sintem la sfirsitul calatoriei anului ce a trecut, sau sintem la inceputul unei noi drumetii? Am avut timp sa mirosim cele patru anotimpuri? Sau ne-am pierdut in viltoarea alergaturii de la o poteca, la alta, cautind linia de sosire?
Am trecut peste munti si oceane, am poposit in poienite, bind apa rece de izvor, ne-am cufundat talpile picioarelor obosite in nisipul deserturilor timpului si ne-am unduit figurile de Fata Morgana in apa oazelor. Am cules griul din cimpii si l-am transformat in bucata de piine calda de linga strachina cu lapte proaspat. Ne-am trezit odata cu rasaritul si am continuat sa mergem inainte si dupa apus. Deci unde am ajuns? La sfirsitul anului, sau la inceputul lui? Am facut ocolul pamintului, sau au trecut cele patru anotimpuri peste noi?
Nu-i nici un bai. O luam de la capat si poate vom gasi raspunsul data viitoare.

Madalina Corina Diaconu

Cantecul Mayei

decembrie 31st, 2007
Maya Deren, imagine din filmul ei, Meshes of the AfternoonMaya Deren, imagine din filmul ei, Meshes of the Afternoon

A regizat doar o mana de filme. Primul a fost Meshes of the Afternoon, realizat in 1943. E un film care se aseaza incet incet in privitor, mult timp dupa ce a fost vizionat. O sa revin asupra lui, si asupra celorlalte filme ale ei. Este un film de 14 minute, in care eroina are un cosmar, dar nu am vazut pana acum un film in care un cosmar sa fie prezentat cu atat de multa gratie, cu atat de multa delicatete.

Nu ni se explica nimic, scenele se reiau, odata, si inca odata, si inca odata, eroina se dubleaza, se tripleaza, se quadrupleaza, cheia devine cutit, apoi devine telefon scos din furca, apoi ac de patefon. O fantoma fara fatza apare periodic, un barbat intra in casa, nu vom sti nicodata daca este amantul, sotul, asasinul.

Realitate si iluzie, trezvie si vis, profan si ritual, aflate in tensiune de nerezolvat – tensiune sublimata printr-o coregrafie delicata.

Daca ati vazut Cainele Andaluz (sau alte filme de Bunuel), imaginati-va un Bunuel care are gratie, in care tot absurdul devine o coregrafie si iti da impresia spumei de la o tarta cu fragi.

Maya Deren este gratioasa, absurdul ei nu mai este cinic, ci un balet ireal, in care dansatorii plutesc. Insa sub aceasta usurinta, actiunea are o logica de fier. O sa incerc alta data sa povestesc filmul.

Am vazut si al doilea film al ei, At Land. Ganditi-va de data aceasta la nuvelele fantastice ale lui Eliade.

Se nascuse la Kiev, prin 1913, familia a parasit Ucraina pentru a scapa de pogromuri.

In America a devenit din Derenkovskaja, Deren. Avea sa isi schimbe si numele mic, Eleonora, in Maya, pentru ca Maya a fost mama lui Buddha, dar si a lui Hermes, zeita muntilor si a campiilor. In sanscrita Maya inseamna iluzie. Dar si Eleonora avea o istorie, mama ii alesese numele dupa marea actrita Eleonora Duse.

Moartea ei prematura, in 1964, avea sa ramana insotita de mister. Va fi fost un asasinat ritual infaptuit de credinciosi voodoo, asa cum crede Brakhage? Maya pregatea un film despre voodoo, care a ramas neterminat. Va fi aparut dupa moarte unor prieteni poeti, in sedinte de spiritism? Cand e vcrba de Maya Deren, totul ramane posibil.

Ramanem insa pentru totdeauna cu imaginea ei in Meshes of the Afternoon, privind pe geam, cu ochi care privesc in adancul lor insisi. O frumusete boticelliana.

La majorat

decembrie 31st, 2007

Nu mai e un secret pentru nimeni ca rascoala din decembrie 1989 a fost amorsata nu pentru a grabi, ci pentru a controla schimbarea echipei de conducere de la Bucuresti. Detalii care atunci, la cald, au fost remarcate de prea putini, se vad altfel de la o distanta egala cu majoratul „tinerei noastre democratii”.

Azi nu mai pare o simpla intamplare ca orasele in care s-a incercat aprinderea fitilului revoltei inca de pe la 14-15 decembrie au fost Iasi si Timisoara, adica tocmai resedintele de judet in care Ion Iliescu indeplinise functii pe linie de PCR si existau sanse ca numele sau sa fie recunoscut si acceptat de cetateni.

Impuscarea doar a unui soldat izolat, ori doar a unui oarecare ins din multime, de catre un tragator necunoscut, nu mai pare un act iresponsabil, ci un procedeu eficient de a inflama spiritele pana la incandescenta.

Aparent prost gandita organizare a unui miting pe 21 decembrie la Bucuresti, in conditiile in care cu 2 zile mai devreme se interzisese si simpla adunare a 3 oameni pe strada, nu mai pare consecinta unei evaluari eronate a opiniei publice, ci dimpotriva, o metoda de a face mamaliga sa explodeze. Sa ne amintim ca in discursul lui, Ceausescu a multumit organizatorilor! Cadoul pentru care multumea era o bomboana otravita!

Sa ne mai amintim si ca fortele armate au trecut de partea populatiei la putin timp dupa ce nu se stie nici acum cine l-a sinucis pe generalul Milea.

Ceausescu ar fi putut parasi sediul CC al PCR nevazut si nestiut, dar i s-a servit o noua bomboana otravita, fuga cu elicopterul. Astfel, nu numai ca a oferit populatiei revoltate o foarte palpabila si de rasunet victorie, ci s-a si pus pe tava sistemelor de supraveghere a traficului aerian.

Avalansa de anunturi prapastioase pline de „pericole” cu care eram bombardati la teve, asa-zisa lupta cu teroristii, spectacolele de sunet si lumina cu rapaieli de automat si mii de trasoare au creat pe moment senzatia de nesiguranta menita sa induca ideea ca abia dupa fuga „odiosului” a inceput adevarata batalie ai carei eroi erau neobositii fesenisti. Confuzia astfel generata doar pentru a justifica noua echipa de la putere si a masca sangeroase reglari de conturi, a provocat 1000 de morti, iar vinovatii stau linistiti si azi.

In 22 decembrie, unul dintre multele discursuri transmise de televiziune a fost al lui Mihai Chitac. Viitorul ministru de interne, la data aceea general in armata, a vorbit despre noua ordine, socialist-democratica, si despre faptul ca toti cei care nu o accepta vor fi considerati dusmani ai „revolutiei”. Atunci, pe moment, toti ne doream si chiar parea a fi vorba despre noua ordine socialist-DEMOCRATICA, din ce in ce mai putin socialista. Acum, dupa 18 ani, punand cap la cap asasinarea lui Ceausescu (in strada s-a strigat „sa fie judecat!” si nu omorat), mascarada din 12 ianuarie cu joaca de-a decretele si desfiintarea PCR, transformarea FSN in partid politic, 24 ianuarie, reutilizarea politica a lesne santajabililor criminali din decembrie, readucerea in functii de varf a suspectatilor de colaborationism cu URSS, mineriadele, intelegem ca era vorba, in realitate, despre noua ordine SOCIALIST- democratica, ai carei inamici au fost considerati, constant, nu antidemocratii, ci anticomunistii!

Definitoriu pentru cei iesiti in strada in decembrie 1989 a fost ca, dincolo de obiectivul limitat (perfect pentru justificarea unei lovituri feseniste de stat) al inlaturarii lui Ceausescu in favoarea unui colectiv de activisti din linia a treia si trecerea la o perestroika blanda, aliniata la Est, au cerut raspicat o „tara libera”, „fara comunisti” si democratie reala. Cat de sugestiv a fost gestul spontan al decuparii stemei de pe steagul RSR pentru a-l transforma in steag romanesc! Cat de evidenta a fost respingerea discursului tovarasesc al lui Ion Iliescu, tinut din balconul CC al PCR!

Rascoala din decembrie 1989 s-a transformat in revolutie prin afirmarea clara a dorintei de democratie reala, iar revolutia a fost inecata in sange dupa 6 luni, atunci cand noii conducatori, consolidati prin votul de la 20 mai, au folosit tarnacopul mineresc pentru a incerca distrugerea presei libere, partidelor politice de opozitie, societatii civile.

Fortele contrarevolutionare s-au coalizat inca din decembrie 1989. Grupul politic care l-a inlaturat de la putere si eliminat fizic pe Ceausescu a intrat in simbioza perfecta cu dulaii fostului dictator, caracterizati nu de devotamentul fata de stapan, ci de disponibilitatea de a linge orice mana (hai sa zicem asa…) dispusa sa le garanteze accesul nelimitat la ciolan.

In evenimentele din decembrie 1989- iunie 1990, cetatenii cu aspiratii democratice au fost permanent in opozitie fata de liderii politici, atat fata de cei vechi, cat si fata de cei noi. Timp de 5 luni, din decembrie pana in mai, s-au spus adevaruri, nu toate dar destule, s-au spus minciuni, insa cel mai important a fost ca i-am observat la lucru, mai necenzurat chiar decat azi, pe actorii scenei politice. Timp de 5 luni, cine a avut ochi a vazut, cine a avut urechi a auzit, iar cine a vrut sa gandeasca, a avut timp s-o faca. Primul vot liber de dupa decembrie 1989 a avut o importanta mai mare decat toate cele de mai tarziu, pentru ca era prima mare rascruce dupa aproape o jumatate de secol de dictatura comunista. Arbitrul suprem, electoratul, a vazut, a auzit, a placut si a ales pe 20 mai 1990.

De la decembrie 1990 au trecut 18 ani. Acum, libertatea noastra a ajuns la majorat. Nu mai avem scuze pentru erori si balbe, nu ne mai putem juca de-a democratia, de-a votul pe baza de salam cu soia, de-a privatizarea, de-a anticoruptia, de-a aderarea, de-a facut si desfacut partide, de-a ordonanta, de-a educatia. E cazul sa gandim ziua de maine, sa ne asumam raspunderea pentru actele noastre si sa nu mai facem pe copilul mic si neajutorat de la marginea civilizatiei.

Etica medicala crestina, autor Pr. Prof. Dr. Ion Bria

decembrie 31st, 2007

Biserica este tinuta sa protejeze etica crestina de inspiratie evanghelica si patristica, nu sa legitimeze, fara discernamant, analizele sociologilor si revendicarile societatii civile, sau declaratiile si conventiile internationale cu privire la “Drepturile omului”. Codul civil prevede principii si norme cu caracter moral pe care statul le impune tuturor cetatenilor sai, indiferent de religie. Multe din aceste legi si regulamente, chiar daca nu sunt de inspiratie crestina, promoveaza valori comune tuturor religiilor, credinciosilor si filozofiilor. Biserica in solicitudinea ei spirituala si pastorala nu este intoleranta si abuziva, dar nu admite substituirea sau falsificarea Traditiei sale morale care urmareste sfintirea omului, adica dezlegarea acestuia din robia legalista, moralista si din aservirea cosmica, idolatra (cf. Gal. 4,3-10). De aceea nimeni nu trebuie sa se astepte ca Biserica sa faca o pledoarie deschisa pentru avort – eliminarea sarcinii (“roada pantecelui”), pentru homosexualitate – distrugerea casatoriei parentale prin familie, mai precis a maternitatii femeii si a paternitatii barbatului, pentru eutanasie – sinucidere asistata medical, chiar daca aceste acte ar fi permise de catre legislatia statului.

Exista miscari, asociatii si grupuri care, in numele democratiei politice si a “Drepturilor omului\, reclama liberalizarea erotismului chiar in formele lui absurde si grotesti: prostitutia, pornografia, pedofilia, homosexualitatea. Alte miscari si asociatii cer depenalizarea homosexualitatii, a avortului, a consumului de stupefiante (autoritatile geneveze au pus la dispozitie un local pentru consumul de droguri pe cale intravenoasa), adica inlaturarea oricarei bariere contra unor “noi modele de viata”. Acestea n-ar fi transgresiuni morale “contra naturii”, de aceea represiunea lor ar trebui sa fie ridiculizata si chiar interzisa. Este important de stiut ca unele miscari de acest gen se folosesc de “teologia feminista”, care separa intentionat ceea ce Biblia uneste: sexualitatea de dragoste, feminitatea de maternitate, formarea copilului de mediul familial, autonomia persoanei de comunitate. Mai mult, exista secte care initiaza si practica sexualitatea libera intre membrii lor. Nocivitatea acestor secte care manipuleaza libertatea adeptilor prin coruptia minorilor, degradarea femeilor si desfiintarea familiilor, trebuie sa fie interzisa. De asemenea, autoritatile bisericesti trebuie sa vegheze sa nu se incurce elogiul maternitatii femeilor cu discursul despre curatirea mamei de “intinaciunea trupeasca pricinuita de nastere”.

In ceea ce priveste domeniul eticii conjugale si sexuale, preotii vor consulta intotdeauna corpul medical. In ultima vreme, acesta a demonstrat ca este capabil sa faca recomandari etice pertinente despre avort, homosexualitate si eutanasie. Medicii participa la dezbaterile despre intreruperea sarcinii in functie de statutul embrionului, despre protectia fatului in raport cu sanatatea femeii si dreptul ei de a decide in mod autonom, despre femeile insarcinate contra vointei lor (violul), despre realitatea suferintei si a mortii, despre identitatea fiintei umane. O intrebare permanenta pentru teologie: cand stiinta medicala este o institutie seculara, cand autoritatile penale dau verdicte radicale (“fetusul nu e o persoana”), ce poate teologia oferi medicilor care iau decizii care privesc viata si moartea pacientilor lor? Impotriva moralei crestine sunt si cei care cred ca aceasta ar contine zone arhaice si ca teologia morala continua sa inspire mentalitati invechite privind sexualitatea, procreatia, familia sau ultima etapa a vietii. Crestinii ar fi victimele unor prejudecati conservatoare, fundamentaliste. Pentru acestia, liberalizarea moralei ar fi o maniera de a raspunde chestiunilor ridicate de femei, de tineri, de persoanele ce se afla la sfarsitul vietii, oferindu-le dreptul sa decida ei insisi pentru ei, nu societatea sau familia. Din nefericire, decizia in aceste cazuri apartine unor persoane care sunt indiferente sau n-au nici o convingere religioasa despre vocatia si destinul omului, despre “dincolo de moarte”.

Disciplina morala nu se poate realiza fara un spatiu familial, eclezial si social. Familia este un alt “pamant bun” in care se cultiva semintele Evangheliei, fiind celula in care se asigura continuitatea vietii.

Grija pastorala pentru familie este capitala. In primul rand prin consolidarea “unirii nuntii”, a integritatii comuniunii dintre soti. Avortul, divortul – distructiv pentru educatia copiilor -, concubinajul se practica adeseori sub presiunea sotului. In al doilea rand, au aparut situatii noi care necesita asistenta sociala particulara: familii monoparentale, mame singure cu copii din parinti biologici diferiti, tineri obligati sa paraseasca satele, femei victime ale violentei conjugale, fara adapost, care muncesc in afara de camin, copii lipsiti de invatamant, educatie si sanatate, victime ale incestului si pedofiliei. Fidelitatea si coresponsabilitatea sotilor sunt indispensabile intr-o familie crestina. Iar cand parintii au esuat, trebuie sa intervina institutiile medicale si statul care apara de drept cauza copiilor, mamelor si familiilor.

Parohia este chemata sa fie un “pamant bun”, un loc viabil (un “oikos”) prin excelenta, deoarece solidaritatea si comuniunea care domnesc aici isi au sursa in Sfanta impartasanie. Toti crestinii, barbati si femei, tineri si batrani, toti se hranesc din aceeasi paine euharistica si beau din acelasi potir. Fiecare crestin botezat are dreptul sa primeasca la Liturghie Sfintele Daruri. Cum aducerea darurilor la altar si rugaciunea de multumire sunt colective (“Noi pe Tine Te laudam, noi pe Tine Te binecuvantam, noi Tie iti multumim”), cum preotul exercita preotia sa in numele lui Hristos si in numele comunitatii care aduce lauda de multumire, impartasania frecventa cu Sfintele Daruri face parte din disciplina fiecarui crestin in calitate de madular al Trupului lui Hristos.

Exista multe alte slujbe si ierurgii care contribuie la comuniunea parohiala, model pentru spiritualitatea familiala. De pilda, “frangerea painii” (Litia care se face in mijlocul bisericii) ce aminteste de inmultirea painilor pentru multimea infometata adunata in pustie sa asculte pe Iisus predicand Vestea cea Buna: toti vor avea din nou viata, si viata din abundenta.

“Nu cauta la pacatele noastre, ci ia seama la credinta multa a Bisericii”. Acest dicton al teologiei sacramentale ortodoxe poate fi invocat in favoarea revizuirii canoanelor de penitenta prevazute pentru pacatele amintite mai sus. Interzicerea de a se cumineca cu “painea vietii” pentru o perioada lunga (zece ani pentru avort), este greu de suportat, mai ales de catre femeile fara familie sau victime ale violentei. Acolo unde pacatosul realizeaza ca omul nu traieste numai cu sex, bani si violenta, acolo incepe “dimineata pocaintei”. “Iar pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afara. Iar voia Celui ce M-a trimis aceasta este: sa nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat, ci sa-l inviez in ziua de apoi” (Ioan 6, 37, 39). Pedepsele prevazute de canon (in cazurile amintite de Molitfelnic) par totusi excesive in raport cu conditiile de saracie economica in care traiesc majoritatea femeilor din regiunile ortodoxe ale Europei.

Biserica pastreaza un dialog permanent cu societatea unde apara prioritatile morale si sociale ale credinciosilor ei. Ea nu face politica celor puternici si bogati, ci sta de partea celor saraci si celor exclusi (femeile), de partea acelor institutii economice si umanitare care promoveaza binele comun. Ea asculta si mangaie strigarea, plangerea, suspinarea si rugaciunile celor umiliti, ale batranilor si tinerilor, ale mamelor si pruncilor lor, striga la “urechea imparatului” si face cereri staruitoare: “Nu pierde cu foamea si cu setea poporul Tau si animalele”.

O observatie despre glosarul “medical” insuficient definit din punct de vedere etic. De pilda, corelatia bolii, suferintei, mortii cu puterile raului si cu pedeapsa lui Dumnezeu. Dar boala nu este un semn al parasirii sau absentei harului dumnezeiesc prin care “tot sufletul viaza”, nici o condamnare a lui Dumnezeu. Dupa cum nici sanatatea fizica nu este o preconditie a mantuirii. A concepe suferinta ca semn al maniei lui Dumnezeu inseamna a destabiliza pe cel ce sufera, spun medicii. Patul suferintei nu e patul deznadejdii, caci acolo pacientul, devenit penitent, asteapta vindecarea, liberarea ca ceva pozitiv. Vindecarea este tocmai un esec al puterilor raului care se impotrivesc vointei lui Dumnezeu ca toti sa se tamaduiasca, prin Iisus Hristos, “doctorul sufletelor si al trupurilor”. Vindecarea este un dar si un simbol al imparatiei lui Dumnezeu. De aceea canonul de pocainta nu este nici reparare materiala a pacatelor savarsite, nici o condamnare, ci o poarta de iesire din infidelitatea fata de “Datatorul de viata”.

Expresiile si definitiile (a defini inseamna a pune cuvinte pe credinte si experiente) improprii duc la neintelegeri. “A trecut in nefiinta” exprima convingerea celor ce n-au o intelegere religioasa despre “dincolo de moarte”. Exista un hotar intre Dumnezeu si creatia Sa, deoarece aceasta a fost trasa din nefiinta la fiinta. Dar omul cazand in abisul pacatului, Iisus Hristos rastignit si inviat l-a tras din nou din nefiinta la fiinta. Moartea fizica nu inseamna deci disparitia in neant, in nefiinta, ci trecerea (paste) de la viata de aici la viata in care crestinul si-a pus nadejdea, o instrainare de lumea aceasta spre imparatia lui Dumnezeu cea nesfarsita.

“Cu cat publicitatea este mai mare cu atat populatia devine mai toleranta” s-a spus dupa festivalul Gay Pride din Sion, Elvetia, din iulie 2001. Intr-adevar, mediatizarea are un rol capital in propagarea avortului, prostitutiei, pedofiliei, violentei rasiale, homosexualitatii. Aceasta face abuz de dreptul femeii de a intrerupe procesul vietii din diverse motive: “eroare de conceptie”, lipsa de mijloace de existenta. O mare amploare a luat turismul sexual, care are ca scop exploatarea sexuala a copiilor, sau prostitutia tinerelor sarace. Prostituatele de cele mai multe ori transporta stupefiante si sufera violente fizice si psihice periculoase. Exista campanii publicitare axate pe comunitatea gay, sau turism specific destinat clientelei homosexuale – prospera in termeni socio-economici, restaurante si discoteci pentru lesbiene. Tinerii sunt invitati sa participe la “rave party”, care s-a dovedit a fi o vasta piata libera de droguri si stupefiante, care ataca integritatea lor fizica si sanatatea mintala.

Un ultim cuvant despre rolul statului in apararea cauzei si drepturilor copiilor, mamelor si familiilor. Desigur, parintii au raspundere directa pentru familia lor. Dar neglijenta si esecul lor nu anuleaza obligatia statului sa protejeze sanatatea mamelor (pensii alimentare) si educatia copiilor. Foarte multe familii fara copii recurg la adoptie. Statul, maternitatea, pot interveni pe langa femeile tentate sa avorteze pentru a le propune alternativa familiilor adoptive pentru copilul lor.

Reteta de mititei de la Restaurantul CARUL CU BERE din Bucuresti

decembrie 31st, 2007

Bucuresti, la 28 maiu 1920
Onorate Domnule Ofiter!
Pentru caci fiecare vizita a Domniei voastre, ca si cu 20 ani în urma cele ale tatalui Domniei voastre, dimpreuna cu cinstitul Conu Luca Caragiale este, pe lânga onoare, si un deosebit eveniment pentru localul nostru, vroiesc sa dau la rându-mi dovada de cavalerism, împartasindu-va la dorinta onoratei Dumneavoastre sotii, Doamna Mariuta Baciu, retetarul de preparare ai mititeilor nostri, care, dupa cum bine stiti sunt cei mai laudati din tot Bucurestiul.

Astfel dau dovada de încredere în Domnia voastra spre a nu trada nicidecum secretul deliciosilor nostri mititei, secret pe care la rândul meu l-am primit de la marele Maestru Gastronom D-l Tica Preoteanu, antemergatoriul meu la conducerea bucatariei Carului.

Adresez aceieasi rugaciune si onoratei Dumneavoastre sotii, Doamnei Mariuta, celei mai desavârsite amfitrioane pe care sunt bucuros sa o fi cunoscut.

Perfectiunea seratelor de cina din casa Domniilor voastre, la care, multumesc lui Dumnezeu, am fost poftit, mi-au determinat hotarârea sa va divulg taina celui mai de pret preparat culinar care ne cinsteste numele în capitala, în tara întreaga si în strainatate.

Mititeii sunt un produs culinar din carne de vita, în stare finita de sapte pâna la opt centimetri si la o grosime de cam trei centimetri, ce se servesc ori ca o gustare între mese la o halba de bere, ori ca entrée, ori ca fel de mâncare de sine statatoru.

Ei îsi au originea în Balkani, provenind din Serbia, dar se întâlnesc si în Grecia si Turcia, de unde au fost preluati de bucataria româneasca.
Cum le spune si numele, sunt niste rulouri mici, fiind si numiti astfel: mici, în Regat, din carne cu mirodenii, având menirea sa încânte gustul mesenilor.
Se servesc numai proaspat prajiti pe gratar de jar, fie cu tacâm, ori la scobitoare sub forma de gustare.

Se ia carnita de vaca de la gât, fara a se îndeparta grasimea si se da de doua ori prin masina, pentru a se marunti cât mai bine si cât mai uniform.
Daca va fi carnea prea slaba, se va adauga ceva seu de vaca sau din lipsa acestuia chiar de oaie, ca la 100 pâna la 150 de grame pe fiecare kilogram cântarit de carne. Nu se va lua în nici un caz slaninuta, costita sau carne de porc, care nu fac decât sa strice gustul si sa ia din minunata savoare a mititeilor.

Se fierbe o zeama din oase de vaca cu maduva, care se scade bine, din 500 grame de oase la fiece kilogram de carne.

Se pregatesc pentru fiecare kilogram de carne mirodenii si condimente dupa cum urmeaza:
8 grame de piper proaspat pisat marunt
12 grame de cimbru uscat cât mai proaspat pisat marunt
4 grame de enibahar pisat marunt
2 grame de coriandru pisat marunt
2 grame de chimion turcesc pisat marunt
1 gram de anis stelat pisat marunt
8 grame de bicarbonat de sodiu
1 lingurite de zeama de lamâie
1 lingura de untdelemn
1 capatâna buna de usturoi aromat si nu din cel iute

La cantitati mai mari de cinci kilograme, se va adauga pentru fiecare alte cinci kilograme de carne, câte o masura mai mult din mirodeniile pomenite.

Se framânta carnea într-un vas pe masura timp de un ceas, adaugând la început bicarbonatul de sodiu, care se stinge cu zeama de lamâie.
Jumatate din zeama de oase si toate celelalte condimente, afara de usturoi, se adauga treptat, uniform si putin câte putin.

Amestecul se acopera si se da la ghetar o zi si o noapte, dupa care se scoate, se lasa câteva ceasuri la dezmortit si se mai framânta o data pret de o jumatate de ceas cu restul de zeama de oase dezmortita.
Se face un mujdei de usturoi cu apa calduta dintr-o capatâna pentru fiecare kilogram de carne, care se lasa la tras o jumatate de ceas.
Se stoarce mujdeiul de usturoi într-un tifon, se adauga sucul de mujdei si se mai framânta odata amestecul pret de un sfert de ceas.
Se da din nou la ghetar pâna a doua zi.
Pret de trei ceasuri înainte de a fi prajiti si serviti mititeii, se scoate amestecul de la ghetar, pentru a se încalzi si inmuia; dupa trei ceasuri sau când s-a dezmortit amestecul, se formeaza mititeii ca de un deget mare lungime si ca de doua degete grosime, se ung cu untdelemn pe toate partile si la capete si se lasa sa stea la zvântat un ceas.
Se prajesc pe jar iute de lemne sau carbune, ungându-se din când în când cu mujdei, asa ca sa prinda o crusta rumena de
jur împrejur.

Gratargii nostri întorc fiecare mititel doar de trei ori pâna este prajit. La prajit mititeii vor scadea putin, de unde si denumirea lor, sau cea de mici. Nu se lasa sa se patrunda, ca sa nu se usuce sucul care contine savoarea condimentelor. Daca se prajesc la foc prea mic, mititeii scad prea tare, se usuca, leapada tot sucul aromat si devin seci.
Se servesc alaturi de chifle proaspete ori felii de franzela, cu Mutard de Dijon sau mustar picant si aromat, dupa preferinta si cu sare.
Doar si numai asa veti obtine mititei savurosi cum se zice ca numai la noi sunt.

Cunosc multi din asa numitii gastronomi prin birturi si bodegi mai ales prin mahalale, care din nestiinta ori din spirit de falsa economie înmultesc aluatul de mititei cu alte soiuri de carne de porc, cal ori oaie. Afara ca scad mai putin la prajit decât cei de carne de vaca, nu au pe departe gustul si savoarea mititeilor adevarati.
O greseala mare mai este si zgârcenia la condimente, mai ales la usturoiu si piperu.
Mai cu seama usturoiul este partea dominanta a gustului atât de specific al mititeilor.
Sunt fericit sa dezvalui Doamnei Mariuta acest mic secret, pe care stiu ca nu îl va da mai departe, asa cum nici eu nu-l voi dezvalui decât urmasului meu Maitre Cuisiner Sorin Luca plecat asta vreme prin tara intru cunoasterea clientelei si instruiri.

Mititeii preparati de Dânsa sunt extrem de gustosi, dar simtul meu gustativ mi-a dezvaluit imediat lipsa coriandrului, a anisului stelat si al chimionului turcesc. Cu aceste mirodenii, mititeii Doamnei Mariuta vor fi inegalabili!

Va astept luna viitoare când va întoarceti cu regimentul din manevre, dimpreuna cu Domnii Ofiteri Dinu si Vatache spre a savura o tava de mititei si câteva halbe împreuna!

Dorindu-va sanatate, voie buna si noroc, va rog a-i transmite umile sarutari de mâini Doamnei Mariuta, cea mai desavârsita gospodina si Doamna din înalta societate!

Dumnezeu sa va ajute!

Cu plecaciune,

Marian Ditu
Maestru Gastronom

*** Reteta semnalata de D-l Ionel Rizescu

Biserica Neagră

decembrie 31st, 2007

Biserica Neagră (în germană Die Schwarze Kirche, în maghiară Fekete Templom) biserică evanghelică în stil gotic din Braşov. Construită în jurul anului 1380 (probabil începând cu 1377) şi cunoscută iniţial sub numele de Biserica Sfânta Maria, clădirea a fost parţial distrusă dupa marele incendiu din 1689, când a primit numele actual. Biserica Neagră este unul dintre cele mai reprezentative monumente de arhitectură gotică din România datând din secolele XIV-XV.

Construcţia bisericii a început serios în anul 1384 şi a fost finalizată în anul 1477. O inscripţie descoperită în zidul bisericii îl atestă ca prim ctitor pe Thomas despre care aflăm că a murit în anul 1410.

Grav avariată după incendiu, Biserica Neagră a fost refăcută cu ajutorul unor meşteri veniţi din oraşul hanseatic Danzig, pentru că meşterii locali nu mai ştiau să închidă bolţi de dimensiuni atât de mari. Noile bolţi, însă, sunt în stil baroc, nu gotic.

Planul utilizat de către arhitecţi a fost acela de bazilică cu trei nave, egale ca înălţime, înscriindu-se în tipul de biserici–hală preferate în secolele XV-XVI în spaţiul german, de unde proveneau dealtfel unii dintre arhitecţi şi meşteri.

Biserica Neagră este cel mai mare edificiu de cult în stil gotic din sud-estul Europei, măsurând 89 de metri lungime şi 38 de metri lăţime. În această biserică încap circa 5.000 de persoane.

Biserica Neagră este celebră nu doar prin dimensiunile sale ci şi prin alte lucruri: astfel, în cloponiţă se află cel mai mare clopot din spaţiul românesc, un clopot din bronz care cântăreşte 6 tone. Biserica Neagră este cunoscută şi pentru marea sa orgă având peste 4.000 de tuburi, fiind una din cele mai mari din Europa de Sud-Est. Corul susţinut de contraforţi exteriori decoraţi cu edicole care adăpostesc statui de sfinţi constituie unul din puţinele exemple de acest tip din Transilvania. Colecţia de covoare orientale a Bisericii Negre este cea mai bogată de acest tip din România. Săptămânal se organizează un concert de orgă.

Cântece (Canti), de Giacomo Leopardi

decembrie 31st, 2007

Poet si prozator romantic italian, Giacomo Taldegardo Francesco di Sales Saverio Pietro Leopardi (1798-1837) este considerat, alaturi de Dante, cel mai mare poet italian. Abordeaza o lirica în care strabat ca motive centrale: meditatia filozofica pe tema efemeritatii vietii si-a iubirii, imposibilitatea atingerii fericirii, constiinta durerii cosmice si a neantului.
Scrie Cântece si mici opere morale, dialoguri si eseuri, în proza. Traduce din poeti consacrati ai antichitatii eline si latine. Poezia lui, ca si a celorlalti mari romantici, respira o generoasa dragoste de oameni.

CÂNTECE

În Catre Italia, poetul realizeaza o oda spre slava patriotismului si a libertatii.

O, patrie, vad ziduri vechi, vad arce,
columne, statui, turnuri solidare
ce le-au naltat cândva strabunii,
dar nu vad gloria de altadata,
nici spadele, nici laurii de care
stiut-au bunii nostri sa se-ncarce.
Bicisnica si dezarmata,
ti-arati azi fruntea goala si gol pieptul.
Vai ! câte rani, cât sânge, ce paloare !
ah, jalnica-mi apari, tu preafrumoaso !
Strig astazi, cer si lume, voua :
ci spuneti, spuneti, cine a adus-o
în starea asta ? Dar mai rau ca toate :
ea are-n lanturi bratele-amândoua !
Cu parul despletit, fara cununa,
sta la pamânt nemângâiata,
dispretuita, ascunzându-si fata
între genunchi, si varsa lacrimi grele.
Plângi, ai de ce, Italie, sa plângi,
tu, cea nascuta sa-ntreci neamuri multe
si-n vremi prielnice, si-n ceasuri rele.

De ti-ar fi ochii doua vii izvoare –
Si plânsul tau n-ar spala otrava
rusinii si scaderii tale :
stapâna-ai fost : azi – biata roaba.
Ah, cine, prin viu grai ori prin scrisoare,
reamintind trecutul tau si slava,
nu spune : fu mareata ; astazi oare
nu e tot ea, nu e aceeasi ?
De ce, de ce ? unde-i stravechea vlaga,
si armele,- dârjirea, vitejia ?
Din mâna cine ti-a smuls spada ? cine
te-a fost tradat ? A cui fu dibacia,
ori încordarea, ori puterea mare
de-a-ti sfâsia hlamida si cununa ?
De la atâta culme, când si ce fel
Te-ai prabusit atât de jos ?
nu lupta nimeni pentru tine ?
si nimeni dintre-ai tai nu sare
în apararea ta ?
La arme ! dati-mi arme : voi lupta
eu singur ! singur voi cadea !
O, faca cerul sângele-mi sa fie
italicelor piepturi – vâlva vie !

Unde-ti sunt fii ? Aud zvon de arme,
de care, glasuri si batai de tobe :
departe, pe pamânt strain
se bat si mor flacaii tai.
Asculta, o, Italie, asculta !
zaresc, sau mi se pare,- o revarsare
de pedestrasi, de cai, si praf, si fum,
si luciul spadelor în soare,
Ca printre ceturi fulgere-orbitoare.
Nu prinzi curaj ? privirea-ti înfricata
nu suferi sa-ti-o-ndrepti spre-acasta lupta
nehotarâta înca ? Pentru cine
se razboiesc pe-acele-ntinderi
toti tinerii Italiei ? O, zei !
se bat italicele sabii
nu pentru tine : pentru alta tara !
Amar de-acel ce piere-n batalii
Nu pentru vatra lui strabuna,
nu pentru soata-i credincioasa
si dragii lui copii,
ci-nfrânt de dusmanii unui strain
si pentru-alt neam. El nu poate sa spuna
murind : Ah, maica, tara buna,
viata ce mi-ai dat-o, azi ti-o-nchin.

“Declaraţie de război” – fragmente – (LV)

decembrie 31st, 2007

După Revoluţie la multe facultăţi au existat cazuri în care unii profesori au fost contestaţi.
Imediat după Revoluţie disciplinele de ştiinţe sociale au fost scoase prin ordin ministerial din programele de învăţământ ale facultăţilor tehnice (aveau să fie reintroduse în toamnă), aşa că cei care predaseră acele discipline au scăpat de furia studenţilor.
În facultatea noastră relaţiile student-profesor erau în general amicale, totuşi două cadre didactice au fost contestate.
Conferenţiarul Boş preda în anul I topografie. Nu i se putea reproşa nimic la modul de predare, dar toată facultatea ştia că nu e corect. Cu studenţii de rând era foarte exigent, dar pentru protejaţii lui îşi punea obrazul şi la examenele pe care aceştia le aveau de susţinut cu alţi profesori. Şi avea destul de mulţi protejaţi. De aceea studenţii din anul I, care erau îngroziţi de frica lui, au cerut să predea un alt cadru didactic cursul, urmând ca domnul Boş să treacă pe post de asistent. Totuşi, pentru a-l menaja, în memoriul ultimativ adresat consiliului profesoral nu s-a menţionat adevăratul motiv al contestării, ci a fost învinuit de incompetenţă profesională. E drept că nu toţi profesorii erau „uşă de biserică”, dar s-a considerat, în mod justificat după părerea mea, că doar domnul Boş depăşise măsura.
Celălalt cadru didactic contestat a fost conferenţiarul Furnică. Domnia sa a fost acuzat de incompetenţă de către studenţii de anul III în cadrul unei adunări generale a sindicatului. Personal nu am fost de acord cu contestarea conferenţiarului Furnică, dar nu am reuşit să-mi impun părerea.
Conferenţiarul Furnică mai avea doar câţiva ani până la pensie. Era un om foarte corect. Cursul tipărit era foarte bun, dar motivul de nemulţumire al studenţilor a fost faptul că la cursuri vorbea îngrozitor de încâlcit. Eu cred că la examen era obiectiv, dar mulţi studenţi erau de altă părere. Îl considerau sclerozat.
S-a votat şi marea majoritate a decis ca în memoriul ultimativ adresat consiliului profesoral, conferenţiarul Furnică să fie învinuit de incompetenţă cerând să fie desemnat un alt cadru didactic care să predea cursul.
Având funcţia de preşedinte al sindicatului a trebuit să semnez memoriul.
Temându-se de o grevă studenţească, consiliul profesoral a acceptat necondiţionat toate revendicările memoriului.
Conferenţiarul Furnică, care fusese sacrificat practic pe nedrept, a refuzat să accepte postul de asistent şi a demisionat. Se poate spune că, într-un fel, fusese o victimă nevinovată a Revoluţiei.
Abia după ce domnul Furnică părăsise facultatea am aflat un lucru cutremurător. Domnia sa mai fusese odată, cu totul pe nedrept, victimă a unei revoluţii. Fusese victima revoluţiei socialiste, a comuniştilor.
Prin anii ’50, datorită rezultatelor bune obţinute în facultate, dar fără a avea un merit politic, reuşise să devină asistent. Cineva, care voia să-i facă rău pentru că-i râvnea postul, a trimis o anonimă Securităţii. În anonimă se afirma că Furnică fusese legionar, că frecventa des biserica, că făcea propagandă religioasă în facultate.
Securitatea l-a arestat imediat. După câteva luni de cercetări s-a dovedit că acuzaţiile din scrisoarea anonimă fuseseră false. Singura vină care i s-a putut găsi a fost aceea că pe vremea când era copil‚ îl ajutase pe preot în biserică. Provenea dintr-o familie săracă din Schei şi căutase să-şi ajute familia câştigând un ban.
Securitatea i-a dat drumul şi i s-a permis să revină la facultate. Postul iniţial fusese între timp ocupat, aşa că a trebuit să accepte postul de asistent la o altă catedră.
Conferenţiarului Furnică ar fi trebuit să i se ceară scuze. Ar fi trebuit să merg să-mi cer scuze, — în calitate de preşedinte al sindicatului, semnasem memoriul care îl acuzase de incompetenţă. M-am gândit că trebuie să-mi cer scuze, dar nu am făcut-o. Mi-era ruşine, dar laşitatea a învins.
În toamna anului 1990 domnul Furnică, probabil din motive materiale, a acceptat postul de asistent şi a revenit la facultate.
În primăvara anului 1991, la un an după ce semnasem memoriul, am făcut o vizită la Braşov. Întâmplător l-am întâlnit pe stradă pe domnul Furnică. Ne-am salutat, continuându-ne grăbiţi drumul în direcţie opusă. În timpul anului care trecuse îmbătrânise fantastic. Arăta rău. M-am gândit din nou că ar trebui să-mi cer scuze, dar laşitatea a învins şi de această dată. Acum e prea târziu. Conferenţiarul Furnică a murit. De inimă. De inimă rea.

peisaj cu indragostiti

decembrie 31st, 2007

Biserici mutilate

decembrie 31st, 2007

O radiografie a distrugerii patrimoniului religios
din Vrancea şi Ţinutul Putnei
Editura Pallas, Focşani 2006
Bibliografie:
Romeo-Valentin MUSCĂ – născut la 4 septembrie 1967 la Odobeşti-Vrancea. A studiat între 1988-1993 la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti. A urmat în paralel, între 1991-1994, cursurile Facultăţii de Istorie din Bucureşti. Din 1994 a făcut cercetări la Facultatea de Teologie Catolică a Universităţii Pontificale Mizericorde din Fribourg (Elveţia) unde a obţinut, în 2000, un doctorat în teologia latină medievală. Între 2001-2004 a făcut cercetări post-doctorale la Facultatea Autonomă de Teologie Protestantă de la Universitatea din Geneva, pregătind o lucrare despre gândirea religioasă românească din secolul al XX-lea.

Capitolul 1

1.1. Argument

Puţine sunt regiunile din România unde lăcaşurile de cult au suferit atât de mult ca în Vrancea şi Ţinutul Putnei. Nu este alt loc în această ţară unde societatea civilă risipeşte timpul pe eterne lupte intestine şi polemici fără substanţă, iar capodoperele religioase ale geniului artistic românesc să se năruie sub foc, ploaie şi vânt.
Nici un judeţ din România nu se poate lăuda cu tristul record al distrugerii patrimoniului religios ca Vrancea. Cu excepţia capitalelor celor două Principate – Iaşi şi Bucureşti şi a reşedinţei Banilor olteni – Craiova, nu există alt oraş în această ţară care să rivalizeze în biserici cu reşedinţa judeţului Vrancea – municipiul Focşani.
Dacă Bucureştii au peste 200 de biserici la 2 milioane de locuitori, Focşanii, cu cei 100 de mii de locuitori, au peste 50 de biserici, adică o biserică pentru 2000 de locuitori, având, după unele statistici, cele mai multe lăcaşuri de cult pe cap de locuitor din întreaga Europă. Şi totuşi, la Focşani, în anul de graţie 2006, sunt în lucru noi biserici, gen «Biserica ANL», iar în 2001 a demarat proiectul unei megalomanice «catedrale», deşi în perimetrul acestui viitor lăcaş de cult există cinci biserici ortodoxe, iar la câteva sute de metri de centrul administrativ al municipiului, două biserici monument istoric sunt ruine – biserica «Sfântul Nicolae» din Tăbăcari şi biserica «Sfântul Gheorghe» Armeană. Proprietarii acestor lăcaşuri, Protoieria Focşani I şi Epitropia Armeană, aşteaptă, probabil, ca aceste monumente să se prăbuşească pentru a valorifica pământul, întrucât se găsesc într-o zonă centrală şi dispun de o suprafaţă de teren importantă, care pare să fi intrat deja în vizorul oamenilor de afaceri. Nu este exclus ca aceste două biserici să aibă soarta cimitirului evreiesc din Focşani, situat în strada Nicolae Bălcescu, care a ajuns, cu morminte cu tot, pe piaţa imobiliară.
Dacă Bucureştii deţin nefericitul record al demolărilor din «epoca de aur», cu 29 de lăcaşuri de cult , Vrancea şi Ţinutul Putnei nu sunt departe, prin monumentele distruse în ultimul secol. Indiferent pe unde am intra în judeţ, dinspre Moldova, Muntenia sau Transilvania, judeţul nostru arată ca o necropolă profanată, pentru că Vrancea este cimitirul monumentelor religioase. Dacă vii pe drumul naţional dinspre Bucureşti, te întâmpină ruinele bisericii «brâncoveneşti» de la Bordeşti, ignorate de un secol, de toate regimurile politice. Dacă intri în judeţ dinspre Transilvania, dai peste Soveja şi Vizantea, pietrele de temelie ale istoriei medievale vrâncene, care se găsesc de ani buni în ruină, iar la ieşire, spre nord, bisericile de lemn de lângă Adjud trăiesc ultimele zile. Acestea sunt argumentele pentru care am realizat această radiografie a dezastrului din patrimoniul religios vrâncean.
____________________________________________________________________________________________________________
. Afacerile cu terenul din jurul monumentelor istorice este unul din ultimile «chilipiruri» ale oamenilor de afaceri vrânceni. Cea mai spectaculoasă a fost intrarea pe piaţa imobiliară focşăneană a unei părţi din cel mai vechi cimitir evreiesc din Focşani, situat în strada Nicolae Bălcescu. Cu aprobări de la toate instituţiile statului, inclusiv de la Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Vrancea, o parte din acest cimitir a fost vândută şi a intrat pe piaţa imobiliară. De atunci, terenul a cunoscut mai mulţi proprietari şi evreii înhumaţi acum trei secole vor avea, în curând, deasupra capului imobile de locuit. Această afacere s-a derulat cu aprobarea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, care patronează discreţionar, din 2002, întreg patrimoniul istorico-religios al evreilor din România
. Vezi Bisercile osândite de Ceauşescu. Bucureşti, 1977-1989, Bucureşti, 1995. Lucrarea a fost realizată de un colectiv de autori, arhitecţi şi istorici. După cutremurul din 4 martie 1977 au dispărut din peisajul religios bucureştean 20 de biserici, 3 case de rugăciune ale cultelor protestante şi 6 sinagogi.

1.2. Cauzele distrugerii patrimoniului religios: cutremurele, războaiele, focul, ignoranţa

Patru mari nenorociri au îngenunchiat aşezămintele religioase din «spaţiul mioritic» în ultimile două secole şi au distrus pentru totdeauna zeci de lăcaşuri de închinăciune: cutremurele, războaiele, focul şi ignoranţa. De la «cutremurul cel mare» din 1802, care a trimis în apa Dobromirului biserica «Naşterea Domnului» a Mănăstirii Dobromir (Soveja), ridicată de Matei Basarab, continuând cu seismele din 1838, 1868, 1894, 1908 şi terminând cu seismul din 1940, care a distrus cele mai multe lăcaşuri de cult din toate timpurile, peste 100 de lăcaşuri de rugăciune au fost distruse parţial, pe parcursul ultimilor două secole. Aproape jumătate dintre acestea au ieşit definitiv din peisajul religios al Vrancei.
Celălalt duşman al bisericilor, războaiele duse pe teritoriul Vrancei şi în Ţinutul Putnei, între începutul secolului al XVIII-lea şi jumătatea secolului al XX-lea, au ruinat lăcaşurile de cult şi aşezămintele monahale în mai multe rânduri. Cele mai dureroase momente au fost în timpul războiului austro-ruso-turc din 1736-1739, în timpul invaziei tătare din 1758 şi a turcilor din 1769. Au urmat distrugerile în perioada războaielor ruso-turce din 1787-1792 şi 1806-1812. Lăcaşurile de cult din acest colţ de Românie au fost folosite şi ca adăpost pentru ostaşi şi animale, în timpul războaielor, iar multe biserici de lemn au fost puse pe foc. Uneori ostaşii creştini au fost mai lipsiţi de umanitate decât musulmanii. Nu numai că au pus pe foc bisericile ortodoxe, dar soldaţii austrieci au scos osemintele Cantemireştilor din cripta domnească a Mănăstirii Mera şi le-au aruncat în apele Milcovului.
Nici eteriştii nu au fost mai indulgenţi cu bisericile, iar ultima lovitură, înaintea secularizării, a venit din partea ruşilor care, la 1854, au trecut Focşanii prin foc. Din acel dramatic incendiu, cel mai important aşezământ religios de pe malul Milcovului – Mănăstirea «Sfântul Ioan Botezătorul» nu şi-a mai revenit niciodată. Doi ani mai târziu, în 1856, Emanuel Baron de Salomon de Friedberg , aflat în trecere prin Focşani, notează în amintirile sale o imagine de-a dreptul deplorabilă a bisericilor din Focşani cu trei ani înaintea Unirii de la 1859, consemnând faptul că lăcaşurile sfinte, deşi erau pictate în stil bizantin, fuseseră văruite pe dinafară, iar pe focşăneni îi omora o lene grea!
La jumătate de secol de la constatarea Baronului de Salmon de Friedberg, în timpul Primului Război Mondial au fost bombardate de nemţi şi ruşi 25 de biserici, dintre care unele au fost rase de pe suprafaţa pământului ca biserica din Boloteşti, de exemplu. După al Doilea Război Mondial, consecinţa decretului nr. 410/1959, prin care monahismul a fost anihilat, alte biserici au ajuns în ruină pe teritoriul Vrancei, unele nemaiputând fi restaurate după 1989. Cutremurul din 1977 a zguduit din nou, din temelii, zeci de biserici, statul comunist profitând de ocazie şi demolând biserica «Ovidenia» de lângă Odobeşti şi biserica «Domnească» din Focşani.
Războaielor şi cutremurelor li s-a adăugat focul. Doar în câţiva ani au ars trei biserici de lemn, ultima fiind a Schitului Tarniţa, în aprilie 2006, şi sunt toate premizele ca altele să urmeze, din cauza instalaţiilor vetuste.
____________________________________________________________________________________________________________
. O parte din amintirile Baronului au fost traduse şi comentate de Virgiliu P. Arbore, în lucrarea Milcovia văzută de un călător străin în anul 1856, Focşani, 1934. Lucrarea ar merita retipărită pentru ca vrâncenii să descopere cum trăiau strămoşii lor acum un secol şi jumătate şi să înţeleagă mai bine prezentul.

1.3. Situaţia oficială şi neoficială a monumentelor

O radiografie a acestor aşezăminte de cult distruse parţial sau dispărute nu a fost publicată niciodată de vreo instituţie din judeţ, nici înainte, nici după 1989 şi nici nu există vreun proiect în lucru. Din nefericire, în acest an există în Vrancea mai bine de 10 lăcaşuri de cult mutilate, abandonate din neglijenţa conducătorilor bisericii locale şi a credincioşilor. O listă completă a acestor lăcaşuri şi starea acestora nu deţine nimeni. Nici Ministerul Culturii şi Cultelor, prin Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional (DJCCPCN) Vrancea, nici Episcopia Buzăului şi Vrancei pentru că, din 1989 există un haos generalizat în administrarea Patrimoniului Cultural Naţional, deşi există o legislaţie a protejării şi conservării patrimoniului, începând cu Legea Patrimoniului nr. 58/1974 şi terminând cu ultimile măsuri legislative în domeniu, respectiv Legea 422/2004. Atât statul cât şi Biserica au, în principiu, pârghii pentru protejarea acestui patrimoniu. În realitate, situaţia la zi a lăcaşurilor de cult din Vrancea nu o cunoaşte nimeni. Chiar oficiala Listă a Monumentelor Istorice, realizată cu greu de Ministerul Culturii şi Cultelor şi aflată pe site-ul ministerului, cuprinde erori de clasificare, date inexacte, informaţii depăşite. În ultimul an DJCCPCN Vrancea a încercat să le corecteze, dar nu este decât un început.
Din cele 420 monumente istorice din Vrancea, existente pe această listă, au dispărut, în ultimii ani, unsprezece. Conform datelor generale oferite de Ministerul Culturii şi Cultelor, 75% din aceste monumente sunt în pericol şi 35% din monumente sunt degradate. Nu mai vorbim despre dispariţia multor documente privitoare la biserici şi la celelalte monumente religioase aflate pe listă, cum ar fi de exemplu cimitirele evreieşti şi fostele mănăstiri. Unele din aceste documente au fost ridicate de organele de miliţie după desfiinţarea mănăstirilor în 1959. Altele au ajuns la Arhivele Episcopiei şi Protoieriilor, în dosare încă inaccesibile sau zac prin beciurile unor mănăstiri ori au fost, pur şi simplu, distruse. La aceasta se adaugă intervenţia pripită a Bisericii după 1989 care, din dorinţa de a redeschide aceste lăcaşuri, închise în 1959, a început lucrări fără o prea bună cercetare a monumentelor. Acest lucru chiar cu acordul fostului Inspectorat de Cultură Vrancea, cum a fost în cazul distrugerii picturilor murale unicat din «Peştera» de la Mănăstirea Brazi.
____________________________________________________________________________________________________________
. Dacă lăcaşurile de cult din Vrancea distruse în urma decretului nr. 410/1959 nu au făcut obiectul vreunui studiu serios, în schimb avem o lucrare bună, cel puţin ca bagaj informativ, despre oamenii Bisericii din Vrancea persecutaţi de comunişti: Mihai Silviu Ivan, Ionel Ene, Jertfă în spaţiul mioritic, prefaţă Valeriu Florin Dobrinescu, Focşani, 2001. După cunoştinţa noastră este singura lucrare mai consistentă despre suferinţele vrâncenilor. Dacă autorii refac materialul, îl organizează de o manieră logică, adaugă la fişa biografică a unor preoţi faptul că au mers în puşcărie pentru că făcuseră parte din cuiburi legionare, o completează cu o bibliografie serioasă, un aparat critic demn de anul 2006 şi scot textele vădit antiecumenice, care nu fac cinste unor persoane cu răspundere în Biserica Ortodoxă Română, Jertfă în spaţiul mioritic poate fi o «Biblie» a suferinţei vrâncenilor.
. În loc să scoată în evidenţă dezastrul din patrimoniul religios vrâncean, oamenii Bisericii nu fac decât să acopere acest dezastru şi în intervenţiile lor scrise nu suflă o vorbă despre bisericile aflate în ruină. Pentru exemplificare vezi Florin Şerbănescu, «Purtarea de grijă faţă de patrimoniul cultural naţional bisericesc», în Deplinătatea slujirii lui Dumnezeu prin slujirea oamenilor. Episcopul Epifanie 70 de ani, Buzău, 2002, pp. 323-339 ; Ionel Ene, «Aşezămintele monahale din Eparhie îmbracă haină nouă», în op. cit., pp. 340-361.

1.4. Episcopia Buzăului şi Vrancei refuză dialogul

Refuzul Bisericii de a furniza informaţii oficiale privind patrimoniul religios este de notorietate. Cât priveşte opacitatea Episcopiei Buzăului şi Vrancei, în urma demersului nostru de a avea situaţia lăcaşurilor de cult la zi, această poziţie este de neînţeles. Reprezentantul Episcopiei, respectiv consilierul juridic venit special la Focşani, ne-a trimis să numărăm lăcaşurile de cult din Eparhie şi a refuzat să ofere orice informaţie despre patrimoniul religios al Episcopiei Buzăului şi Vrancei, respectiv fostele colecţii muzeale bisericeşti care existau la parohii. Unele din aceste colecţii au fost desfiinţate tacit, înainte şi după 1989, iar obiectele din colecţie s-au evaporat. Neavând sprijinul, nici suportul logistic al Bisericii, lucrarea nu poate pretinde că oferă toate datele despre starea patrimoniului religios al Vrancei. Este doar o simplă mărturie despre lăcaşurile de cult, de care se leagă o parte din istoria acestor teritorii de la Curbura Carpaţilor, atât din Vrancea arhaică, cât şi din întreg Ţinutul Putnei şi de pe Valea Râmnicului.
Ţinând cont de lipsa fondurilor pentru protejarea acestor mărturii ale trecutului religios al actualei unităţi administrative, peste câţiva ani, multe din aceste monumente vor dispărea definitiv. Vor rămâne imortalizate, în parte, pe fişele realizate, paradoxal, pe timpul comuniştilor, de specialiştii Muzeului Vrancei, în articole şi studii publicate în reviste de specialitate din ţară, în Cronica Vrancei, editată de Muzeul Vrancei şi între copertele acestei lucrări, ca generaţiile care vor veni să afle că pe aceste meleaguri au fost odată oameni care, între două anotimpuri, ridicau şi lăcaşuri de închinăciune, unele, adevărate opere de artă. Faptul că biserica «Adormirea Maicii Domnului» din Bordeşti a fost pictată de zugravul Pârvu Mutu, iar mănăstirile din Munţii Vrancei erau adevărate fortăreţe medievale, demonstrează că pe aceste ţinuturi nu erau numai păturici şi scatii, chiar dacă personajul Tănase Scatiu a existat în carne şi oase pe pământul Vrancei, iar conacul boierului Râmniceanu se mai ţine pe picioare la Bonţeşti.
Aceste rânduri sunt mai degrabă un semnal de alarmă, prin care dorim să arătăm opiniei publice starea jalnică a patrimoniului religios. O parte din aceste informaţii au fost prezentate, dintr-o perspectivă jurnalistică, în «Ziarul de Vrancea», sub forma unui serial, pentru a sensibiliza opinia publică din judeţ şi ne-au atras animozităţi din partea Bisericii locale, mai precis din partea aşa numitei «ortodoxii mioriţice» .
Un alt aspect dezolant al patrimoniului religios din Vrancea îl reprezintă capelele din mausoleele eroilor neamului de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Soveja. Subfinanţarea din partea autorităţilor locale a acestor monumente istorice a transformat aceste capele ale memoriei eroilor neamului în triste lăcaşuri de închinăciune. Din cauza umidităţii, aceste sanctuare ale vitejiei poporului român arată ca nişte morminte ale durerii. În lumea civilizată, pe altarul acestor capele arde continuu câte o flacără în memoria acestor martiri. La noi, nici nu ai de unde să cumperi o lumânare pentru a o aprinde la căpătâiul miilor de ostaşi căzuţi pe câmpurile şi în Munţii Vrancei.
Cât despre Capela din Mausoleul Eroilor din Focşani, aceasta funcţionează împotriva oricărei legi civile sau bisericeşti, pentru că mausoleul este prin definiţie un monument funerar şi nu o biserică, iar legile bisericeşti interzic funcţionarea unei biserici într-un cavou. Faptul că timp de 17 ani această capelă a funcţionat fără întrerupere, încă mai funcţionează şi nu deranjează pe nimeni, înseamnă că în Vrancea anormalitatea a luat locul normalităţii şi prostia a ajuns la rang de virtute.
Şi pentru că ignoranţa în acest judeţ este la ea acasă, în 2005 a fost declasat unul din puţinele morminte monument istoric din Cimitirul Nordic (Focşani) – mormântul familiei Apostoleanu, deşi morţii fuseseră strămutaţi în alte morminte după cutremurul din 1977, iar mormântul vândut de mai bine de două decenii, deşi acest lucru nu trebuia să se întâmple, întrucât era un monument istoric şi nu putea fi tranzacţionat. De altfel, mormintele monument istoric din cimitirele Vrancei, fie ele cimitire creştine sau evreieşti, sunt alt capitol sumbru al acestui dezastru sistematic care se desfăşoară în judeţ, de zeci de ani, fără ca autorităţile să mişte măcar un deget. La sesizările specialiştilor de la DJCCPCN Vrancea, autorităţile iau act, jaful continuă, iar organele abilitate nu se autosesizează.
____________________________________________________________________________________________________________
. Întrucât nu există la nici un nivel – primărie, protoierie, Prefectură ori Consiliu Judeţean – o situaţie la zi a lăcaşurilor de cult din judeţ, şi nici nu o să fie prea curând, ne-am adresat, în baza Legii nr. 522/2001, privind accesul la informaţiile de interes public, Episcopiei Buzăului şi Vrancei, respectiv Episcopului Epifanie Norocel, printr-o scrisoare, prin care-i ceream mai multe informaţii despre monumentele religioase, colecţiile şi muzeele din Eparhie şi desigur despre situaţia la zi a bisericilor. P. S. Epifanie a trimis la Focşani pe consilierul juridic, pr. Nicolae Popescu, nu însă pentru a răspunde întrebărilor noastre, ci pentru a ne spune că Biserica Ortodoxă este autonomă şi dacă doresc să cunosc situaţia lăcaşurilor de cult, să merg să le număr : «Sunteţi liber. Mergeţi şi le număraţi !», ne-a spus, pe un ton ironic, pr. Nicolae Popescu, în biroul Protoieriei Focşani I, de faţă fiind secretarul Protoieriei şi Protoiereul Ionel Ene. Pentru cei care nu-l cunosc, pr. Nicolae Popescu este funcţionar al Episcopiei Buzăului şi Vrancei de dinainte de 1989, iar în decembrie 1989 a fost unul din cei fugăriţi prin Eparhie de preoţi. Pentru ce motive fiecare poate să înţeleagă ! Astăzi, pr. Nicolae Popescu se manifestă cu aceeaşi aroganţă faţă de preoţi ca şi până în 1989 şi a reuşit să provoace adevărate revolte ale credincioşilor din localităţile Trotuşanu, Răstoaca şi Rugineşti. . Este vorba despre un fel de inteligentzia, în variantă mioritică, reunită în jurul revistei «Ortodoxia vrânceană», care apare din martie a.c. (Anul I, nr. 1, Martie 2006), pe care redactorul publicaţiunii, respectiv protopopul de Focşani I, conferenţiar univ. dr. pr. Ionel Ene o utilizează pentru a pune la punct presa independentă, în speţă «Ziarul de Vrancea», care a avut curajul să scrie despre «afacerea catedrala» unde, cu semnătura protopopului, au fost îngropate 11,7 miliarde.

1.5. Necesitatea unui studiu al bisericilor mutilate

Deşi pare de necrezut, nu există nici un studiu exhaustiv despre bisericile din Vrancea, cu atât mai puţin despre bisericile mutilate. Însăşi lucrarea noastră nu este decât un semnal de alarmă privind dezastrul din domeniul patrimoniului religios şi nu un studiu sistematic. Aceasta nu a fost redactată pentru biblioteci sau bibliofili, nici pentru a fi citită de specialiştii în patrimoniu, ci pentru cei tineri, care trebuie să afle realitatea lumii în care trăiesc.
Pentru a uşura înţelegerea materialului prezentat şi a nu poticni lectura acestei cărţi, nu vom oferi decât un minim bagaj informaţional şi o sumară bibliografie. Cu excepţia studiului introductiv, vom da doar câteva note bibliografice la începutul fiecărui capitol. De asemenea, imaginile monumentelor religioase vor fi grupate la sfârşitul lucrării.
Împotriva uitării am adunat câteva zeci de imagini cu ruine ale creaţiei sufletului celor care au construit, fără fonduri de la Ministerul Culturii şi Cultelor sau de la Consiliul Judeţean, biserici pentru nevoile lor sufleteşti.
Frumuseţea Munţilor Vrancei l-a determinat pe Carol I, care a vizitat, în 1869, aceste teritorii, să ceară titlul de «Conte al Vrancei». Vrancea şi Ţinutul Putnei din 2006 au ajuns o ruină a monumentelor religioase. Nimeni nu ar mai dori să poarte astăzi numele unei asemenea provincii.
O lucrare despre bisericile mutilate din Vrancea şi Ţinutul Putnei, într-o lume normală, scrisă cu timp şi mijloace adecvate, ar trebui să aibă peste o mie de pagini şi să cuprindă câteva tomuri. Din păcate statul, prin reprezentanţii şi instituţiile sale de cultură, nu subvenţionează decât propriile lucrări pentru a justifica salariile. Noi înşine am bătut la uşile multor instituţii vrâncene, încercând să le explicăm importanţa subvenţionării tipăririi unei asemenea cărţi, dar nu am găsit îngăduinţă. Cu excepţia Primăriei şi Consiliului Local Odobeşti şi a DJCCPCN Vrancea, conducătorii celorlalte instituţii, fie au ridicat din umeri, neînţelegând nici o iotă din demersul nostru, fie se pregăteau de «luptă» şi ne-au spus să revenim după «război».
La 17 ani de la căderea comunismului, autorităţile Vrancei nu au reuşit să subvenţioneze o istorie a Ţării Vrancei, o istorie a Ţinutului Putnei sau a Bisericilor din acest colţ de ţară, ori o istorie a Focşanilor sau vreo monografie a unei mănăstiri vrâncene. Vorbind despre cercetarea istorică, în cuvântul înainte al monografiei despre Vizantea, preotul I. T. Grosu, scria la 15 decembrie 1940 : «Ceea ce se cere a se face la noi acum, pe acest tărâm, în Apus s-a făcut cu mult înainte» . La aproape 7 decenii de la constatarea preotului Grosu, cercetarea istorică asupra monumentelor religioase din Vrancea a rămas la acelaşi stadiu. Singura branşă care a beneficiat de o atenţie deosebită este cea a bisericilor de lemn, unde specialiştii Muzeului Vrancei au publicat două lucrări importante prin cercetătorii Lelia Pavel şi Ion Cherciu .
Pentru că am luat ca reper oraşul celor 200 de biserici – Bucureştii, localitatea care a pierdut cele mai multe lăcaşuri de cult în timpul regimului comunist şi chiar în secolele trecute, vom constata că şi înainte şi după 1989, Bucureştii au avut parte de studii pe măsură. De la Bisericile Bucureştiului, scrisă de Costin Dacus Florescu , până la cea mai recentă lucrare, o adevărată enciclopedie dedicată monumentelor religioase bucureştene, s-au publicat sute de studii şi lucrări despre istoria şi arhitectura lăcaşurilor de cult din Bucureşti. În ultimii ani s-a editat chiar un ghid al acestor aşezăminte religioase şi multe din parohiile bucureştene au iniţiat publicarea unor monografii despre biserici celebre ori le-au retipărit pe cele vechi.
În Vrancea, după 70 de ani de la monografia pr. I. T. Grosu nu avem decât un singur monument religios care a beneficiat de atenţia unor istorici şi anume Mănăstirea Brazi . Dacă în timpul comunismului cercetarea lăcaşurilor de cult s-a făcut cu parcimonie, iar studiile s-au publicat, în general, în revistele bisericeşti şi almanahuri, după 1989 au trecut 17 ani şi cu excepţia Brazilor, nu a apărut nici o monografie de anvergură despre lăcaşurile de cult din actualul judeţ, scrisă de vreun specialist. Mănăstirile vrâncene, singurele monumente de arhitectură ale Evului Mediu din «spaţiul mioritic», nu şi-au găsit încă cercetătorii, cu toate că mulţi oameni ai Bisericii din Vrancea sunt licenţiaţi în teologie, au masterate şi doctorate şi defilează pe la manifestările oficiale din judeţ, purtând cruci grele pe piept şi primesc chiar diplome.
Deşi există numeroşi cercetători care au cochetat cu istoria vieţii religioase din Vrancea şi Ţinutul Putnei, aceste teritorii nu figurează cu nici o lucrare de anvergură în bibliotecile străine ori în vreo colecţie de specialitate a vreunei edituri occidentale. Documente există, ziduri mai sunt, bisericile nu au fost desfigurate definitiv de restauratori, cadrul juridic permite, timpul are multă răbdare, lipseşte însă pasiunea şi dorinţa de a se dedica unor lucrări elaborate pe teme precise şi mai lipseşte şi o politică culturală de anvergură în acest domeniu.
Este o ruşine pentru cei care conduc instituţiile de cultură din Vrancea că la începutul secolului al XXI-lea încă mai cităm, cu nonşalanţă, din Istoria oraşului Focşani, scrisă de ardeleanul Dimitrie F. Caian, fost primar al oraşului şi om de cultură, dar nu istoric, acum un secol, în 1906! Paradoxal, la un secol de la paginile scrise de Caian despre bisericile focşănene, nu putem adăuga altele. Puţinele studii care s-au publicat în acest secol nu au îmbogăţit cunoştinţele despre monumentele religioase din Focşani, pentru că multe din aceste studii nu fac decât să-l citeze pe Caian.
____________________________________________________________________________________________________________
. I. T. Grosu, Monografia Monastirei Vizantea. Schiţă istorico-literară, Focşani, 1940, p. 4.
. Lelia Pavel, Bisericile de lemn din judeţul Vrancea, Focşani, 2005.
. Ion Cherciu, Bisericile de lemn din Ţara Vrancei – factor de identitate culturală, Bucureşti, 2004.
. Costin Dacus Florescu, Bisericile Bucureştiului, 2 volume, Bucureşti. Nu se precizează anul publicării.
. Lucia Stoica, Neculai Ionescu-Ghinea, Enciclopedia lăcaşurilor de cult din Bucureşti / Encycolpedia of worship places of Bucarest, 2 volume. Studiu introductiv – Costion Nicolescu. Cuvânt înainte de Răzvan Theodorescu, ediţie îngrijită şi postfaţă de Doina Uricariu, Bucureşti, 2006.
. Atlas-Ghid. Istoria şi arhitectura lăcaşurilor de cult din Bucureşti din cele mai vechi timpuri până astăzi, 3 volume, Bucureşti, 1999, editat de un colectiv de arhitecţi şi istorici.
. Grigore Popescu, Gion D. Ionescu, Schitul Brazi, Editura Episcopiei Buzăului, Buzău, 1991 ; Ioan Ivan, Mănăstirea Brazi – Panciu şi trecutul ei istoric, Editura Episcopiei Buzăului şi Vrancei, Buzău, 2005 ;
. Neculai Stoicu-Buciumeni a dedicat două monografii mănăstirilor Sihăstria şi Buciumeni. Acestea însă nu fac parte din monumentele religioase despre care facem referire în această lucrare : Mănăstirea Buciumeni, Bucureşti, 1999 şi Mănăstirea Sihastru. Monument istoric, Bucureşti, 2000.

1.6. Dispreţul faţă de patrimoniul religios după 1989

Din 1989 şi până în 2006 s-au schimbat guverne, s-au făcut promisiuni, s-au băut litri de şampanie prin birourile focşănene cu reprezentanţii Ministerului Culturii şi Cultelor, veniţi în vizită în oraşul Unirii, dar nu s-a făcut mare lucru pentru bisericile monument istoric din Vrancea şi Ţinutul Putnei, cu excepţia câtorva miliarde acordate anual pentru a calma spiritele. Şi ca totul să aibă un nume, în Vrancea s-a mai demolat o biserică şi după căderea comunismului, singura biserică romano-catolică, construită în 1846, în centrul Focşanilor, pentru a se ridica, pe acelaşi loc, o «catedrală» impozantă! Neoficial, acest lucru i-a determinat pe ortodocşi să grăbească demararea lucrărilor la «catedrala ruşinii», în 2001, anul sfinţirii bisericii romano-catolice, altă «catedrală a ruşinii», de această dată deoarece s-a distrus o biserică monument istoric, pentru a face loc unei biserici impunătoare.
Pe lângă aceste monumente, în Vrancea mai există peste 30 de biserici de lemn, unele consolidate, altele restaurate, iar unele aflate într-o stare de degradare avansată, dar nici una nu este protejată împotriva incendiilor. Cu toate că majoritatea se găsesc pe Lista Monumentelor Istorice şi fac parte din Patrimoniul Cultural Naţional, nu există nici o strategie de salvare şi protejare a acestor monumente de arhitectură medievală românească. Dacă inerţia şi dezinteresul continuă, la sfârşitul acestui secol nu va mai exista nici un monument de arhitectură din lemn. Culmea ignoranţei a fost construirea în Focşani a unei biserici de lemn în stil «maramureşan», stil care nu are nici o legătură cu tradiţia meşterilor lemnari vrânceni. În loc să aducă o biserică de lemn din Munţii Vrancei, care oricum va dispărea, din lipsa conservării lemnului, au adus una din Maramureş. Nu mai spunem că la Muzeul Etnografic din Crângul Petreşti nu este nici o biserică de lemn, deşi pentru a crea imaginea unui sat vrâncean, prezenţa unei biserici este lucrul fundamental.
În aceeaşi situaţie se găsesc şi crucile de piatră vechi de secole, Troiţele care încă mai stăjuie drumurile, răspântiile şi cimitirele Vrancei. Starea avansată de degradare şi intervenţia accidentală a omului vor duce la dispariţia sigură a acestor simboluri ale religiozităţii neamului românesc. Faţă de kitchurile de troiţe realizate după 1989, în care se amestecă hristoşi proletari cu chipuri apocaliptice, împodobiţi cu beculeţe şi artificii din talciok şi texte scrise de fel de fel de mecena băştinaşi, aceste vechi Cruci de piatră sunt adevărate opere de artă.
Din aceeşi categorie fac parte şi crucile de piatră din vechile cimitire părăsite, pe care creştini fără suflet le-au folosit ca element de umplutură la betoane, prin borduri şi ziduri de consolidare. Noi înşine am descoperit asemenea sacrilegii prin jurul bisericilor monument istoric, unde vechile cruci sunt acoperite de alei de beton sau adunate la colţul sinucigaşilor din cimitir. Printre aceste cruci din secolele XIX, chiar XVIII, am sesizat texte vechi, care ar putea îmbogăţi cu informaţii istoria acestui judeţ. Dar cine să cutreiere cimitirele după asemenea valori ?
La distrugerea monumentelor de piatră se adaugă jaful care există în patrimoniul culturii scrise, respectiv cărţile vechi de cult şi icoanele, o adevărată afacere mafiotă, prin care comorile Vrancei medievale sunt vândute de adevărate reţele de traficanţi, aşa cum se întâmplă cu bijuiterile dacilor din Munţii Orăştiei. Sute de tipărituri şi icoane de o valoare inestimabilă, care încă mai mucegăiesc prin beciuri şi case parohiale părăsite, vor intra în curând pe mâinile acestor afacerişti.
Dacă regimul comunist a prigonit slujitorii Bisericii, a demolat lăcaşuri de cult şi a persecutat pe creştini, acel regim odios nu închidea ochii în faţa afacerilor cu obiecte de patrimoniu, respectiv carte veche, icoane, obiecte bisericeşti etc. După 1989 în schimb s-a dat liber la jaful patrimoniului religios şi instituţiile statului nu mai protejează aceste valori.
Am rămas înmărmurit când am descoperit cum dispar din anumite mănăstiri şi biserici vrâncene cărţile vechi, fără să se consemneze aceste dispariţii. Deşi pare surprinzător, nici o instituţie din România, fie ea bisericească sau laică, nu are un inventar al acestui patrimoniu şi nici o faţă bisericească nu a pus problema spolierii patrimoniului religios din ultimii ani.
Nimeni nu ştie ce valori se află în custodia aşezămintelor monahale sau ale parohiilor, pentru că nu există nici un invenatar al acestor valori. Le vom descoperi peste ani, prin colecţii private occidentale şi abia atunci vom realiza valorile acestor cărţi şi icoane. După ce s-a dat Legea Patrimoniului în 1974, o mică parte a fost inventariată şi câteva cărţi vechi şi icoane au fost salvate. Au mai fost salvate de la distrugere cărţi şi icoane vechi o dată cu înfiinţarea Depozitului Muzeu al Cultelor de la biserica «Sfântul Ioan Botezătorul», la sfârşitul anilor ’70. Un inventar general al acestor cărţi şi icoane din România nu s-a mai făcut de un secol şi jumătate şi anume din 1869, când regele Carol I, constatând jaful din patrimoniul religios al ţării, după secularizarea averilor mănăstireşti din 1863, a dat o lege prin care s-au inventariat toate bunurile mănăstirilor. În 2006, ne găsim în aceeaşi situaţie ca în 1869 şi numai intervenţia statului mai poate opri afacerile cu obiecte din patrimoniul Bisericii, fie printr-o lege sinonimă cu aceea a regelui Carol I, fie prin autosesizarea organelor abilitate care pot verifica, în baza Legii Patrimoniului, valorile de patrimoniu existente la fiecare parohie şi mănăstire.

1.7.Apartenenţa juridică a Bisericii din Vrancea

Pentru a înţelege mai bine situaţia religioasă din actuala unitate administrativă şi poziţionarea monumentelor religioase despre care facem referire în această lucrare, trebuie spus că, din punct de vedere canonic, Ţinutul Putnei şi Vrancea arhaică au ţinut de Episcopia Romanului până în perioada interbelică, iar partea de la sud de Milcov şi din zona de câmpie au depins de Episcopia Buzăului. Cât despre apartenenţa statală a Vrancei arhaice, până la 1482, aceasta a fost teritoriu al Munteniei. După ce Ştefan Cel Mare îl învinge pe Basarab al IV-lea (Ţepeluş) şi alipeşte cetatea Crăciuna, hotarul Moldovei a fost mutat pe Milcov. Din acel moment, Ţara Vrancei a ţinut de Moldova, fapt dovedit şi de jurisdicţia canonică a bisericilor din Ţara Vrancei. Credincioşii din zona de câmpie şi Râmnicul Sărat au depins, canonic, de Episcopia Buzăului.
În concluzie, Vrancea de astăzi cuprinde trei mari ţinuturi, care au aparţinut până la 1859, de Muntenia şi Moldova. Vrancea actuală este o entitate modernă şi a luat fiinţă în 1968. Până la jumătatea secolului trecut, locuitorii judeţului se numeau putneni. Încă mai sunt intelectuali din vechea gardă care s-au născut şi au trăit o parte din viaţă în judeţul Putna. Melancolia putneană se mai simte în târgul Focşanilor, dar noile generaţii habar nu au că în perioada interbelică la Focşani funcţionau zeci de societăţi şi organizaţii putnene, Focşanii fiind reşedinţa judeţului Putna. Pentru aceşti venerabili, Vrancea este denumirea adusă de ultimul război, care a aruncat Putna la coşul de vechituri, după ce timp de jumătate de mileniu aceste ţinuturi s-au numit Putna, iar Starostele Ţinutului Putnei a fost la un moment dat cronicarul Miron Costin. În acel Ţinut al Putnei, oficial, la 1888 existau 210 biserici ortodoxe, trei catolice, şapte sinagogi şi două biserici armene.
Înainte de Al Doilea Război Mondial, pe aceste teritorii au existat trei protoierii : Focşani, cu reşedinţa la Focşani, cu 47 de parohii ; Mărăşeşti cu reşedinţa la Adjud, cu 43 de parohii ; Vrancea cu sediul la Vidra, cu 30 parohii. În 1936 erau 136 de parohii, cu 135 biserici parohiale şi 68 de biserici filiale. În 1943 existau în acest teritoriu de la Curbura Carpaţilor peste 200 de biserici, 147 de parohii, 163 de slujitori şi nouă schituri funcţionale. La aceste date trebuie adăugate şi edificiile religioase de pe Valea Râmnicului şi cele situate la sud de Milcov ce au aparţinut până în 1968 de judeţul Râmnicu Sărat. Anuarul Eparhiei Buzău din 1935 consemnează existenţa a 4 aşezăminte religioase în această regiune (Dălhăuţi, Vărzăreşti, Coteşti, Rogoz) şi un schit desfiinţat (Poiana Mărului), care funcţiona în acel an ca staţiune. Astăzi, în 2006, parohiile din Vrancea se înmulţesc de la o zi la alta, prin divizarea parohiilor şi sunt împărţite în trei protoierii : Focşani I, Focşani II şi Panciu. Vrancea pe care o cunoaştem în 2006 este o construcţie administrativă modernă şi orice referire la Vrancea, de-a lungul acestui studiu, va privi această unitate administrativă.
____________________________________________________________________________________________________________
. Cf. Dimitrie Rotta, Dicţionar geografic, topografic şi statistic al Judeţului Putna ,Focşani, 1888, p. 59.
. Cf. Anuarul Eparhiei Romanului, Bucureşti, 1936, «Judeţul Putna : protoieriile şi parohiile», pp. 191-278.
. Cf. Monografia Judeţului Putna, Focşani, 1943, «Biserici, Mănăstiri şi Culte», pp. 162-175.
. Cf. Anuarul Eparhiei Buzău – 1935, Buzău, 1935, pp. 184-195.

1.8. Organizarea materialului

Pentru o mai bine situare a acestor monumente în spaţiul geografic al judeţului, am ales prezentarea materialului în cinci mari capitole, ce corespund, grosso modo, celor cinci zone culturale, grupate, întrucâtva, în jurul centrelor economice importante. Este vorba despre Podgoria Odobeştilor, cu bisericile mutilate din Măgura Odobeştilor şi din oraşul de la poalele Şarbei, singurul târg din acest colţ de ţară unde negustorii cazaclii au ridicat propria lor biserică, ale cărei ruine există încă pe verticală la marginea oraşului. Odobeştii sunt şi oraşul care mai poartă doliul demolării bisericii «Ovidenia» din Boteştii Păţeştilor. Ajungem apoi la oraşul Unirii – Focşanii, două oraşe distincte până la 1862, oraş simbolic prin situarea sa pe cele două maluri ale Milcovului, cu biserici ruine în plin centrul oraşului, în 2006, singurul oraş din fostele ţări socialiste unde s-a distrus o biserică după căderea regimului.
Continuând spre nordul judeţului ajungem în Podgoria Panciului, un oraş înconjurat de schituri şi mănăstiri, cu multe biserici demolate şi cu un ansamblu religios subteran despre care nu vorbeşte nici o lucrare de istorie bisericească. Un capitol aparte îl constituie ruinele celor mai celebre ctitorii voievodale din Munţii Vrancei : Mănăstirile Vizantea, Dobromira (Soveja) şi Mera, ajunse (cu excepţia fostei Mănăstiri Mera) într-o stare de degradare iremediabilă. Vom consacra un capitol Vrancei de sud, ruinelor bisericeşti de pe Valea Râmnicului-Sărat, dintre care se remarcă enigmatica biserică a fostului Seminar Monahal de la Dălhăuţi şi biserica pictată de Pârvu Mutu de la fosta Mănăstire Bordeşti, ambele în ruină.
Pentru că Biserica s-a născut în sinagoga evreiască, iar Iisus Hristos şi Apostolii au predicat mesajul iubirii în sinagogă, o lucrare despre creştinism şi lăcaşurile de cult nu poate să omită lăcaşurile de închinăciune evreieşti şi vestigiile religioase ale poporului în sânul căruia s-a născut Fiul lui Dumnezeu.
Această lucrare nu ar fi putut fi scrisă fără bunăvoinţa unor persoane cărora le mulţumim pe această cale. Dr. Horia Dumitrescu, directorul Muzeului Vrancei şi muzeografa Lelia Pavel, şefa Secţiei de Istorie a Muzeului, ne-au pus la dispoziţie biblioteca, arhiva, informaţii şi imagini inedite despre unele din lăcaşurile de cult care fac obiectul lucrării. Prof. Petre Obodariu directorului Direcţiei Judeţene Vrancea a Arhivelor Statului, ne-a permis studierea documentelor într-un moment în care arhivele vrâncene erau sufocate de cererile pentru recalcularea pensiilor şi la arhivele vrâncene am descoperit imaginea rară a bisericii «Adormirea Maicii Domnului» de la Buluc. Informaţii de ultimă oră despre monumentul religios de la Bordeşti şi biserica «Sfântul Gheorghe» Armeană din Focşani am primit de la drd. Aurel Nicodei, cel care a participat alături de o echipă a Muzeului Vrancei la cercetări pe aceste monumente. Paraschiv Usturoi, directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Vrancea care, cu riscul de deranja conducerea Bisericii locale, ne-a prezentat situaţia reală a monumentelor religioase din judeţ. Profesorul Ionel Budescu ne-a dat informaţii interesante despre istoria Dălhăuţilor şi a avut răbdarea să citească manuscrisul înaintea publicării. Ţin să mulţumesc tuturor monahiilor şi monahilor care mi-au oferit documente şi informaţii despre monumentele religioase din Vrancea. În sfârşit, mulţumesc iubitei mele soţii Ani şi fiului nostru Andrei-Raphael, pentru că mi-au lăsat nopţile să rămân în faţa computerului ca această lucrare să vadă lumina zilei.
Dacă pe unii i-am uitat, să mă ierte, dacă pe alţii i-am nedreptăţit, să treacă cu vederea. Istoricii şi teologii vrânceni care vor comenta această lucrare îi rog, încă de pe acum, să scrie ei, pe banii lor, în timpul lor liber, alta mai «bună». Comentariile lor nu au nici o valoare, atâta timp cât nu vor avea curajul să realizeze o radiografie a dezastrului din patrimoniul religios vrâncean. Nu pentru că i-ar ameninţa cineva, dar şi-ar pierde salariul de merit, autoturismul de serviciu şi ştampila. Or, timpurile sunt grele, benzina se scumpeşte de la o zi la alta, posturile bugetare se restructurează, şi-i mai bine să te faci că nu vezi dezastrul din patrimoniu religios vrâncean, să nu superi mai marii zilei, care ar putea să-ţi ia, şi maşina, şi benzina, şi chenzina.

Politeţea de zi cu zi – prezentare de carte

decembrie 31st, 2007

Un înţelept spunea că libertatea înseamnă înţelegerea necesităţii – sau a regulii, am putea zice noi în cazul de faţă. Poate vă întrebaţi ce legatură au regulile de poliţete cu libertatea. Dar cu nevoia dvs. de a fi respectat, apreciat, înţeles? Sau poate cu dorinţa de a vă exprima într-un mod adecvat într-o situaţie anume? Unii ar putea spune că politeţea de zi cu zi este în mare suferinţă. Credem mai degrabă că suferinţa vine din necunoaşterea regulii şi are drept consecinţă un comportament neadecvat. Cum să mă comport în această situaţie? Şi, mai ales, de ce să mă comport astfel? Sinceritatea cuceritoare a acestei cărţi vă poate da toate răspunsurile. Nu este un simplu cod al manierelor, ci vorbeşte cu mult umor despre întâmplările noastre de zi cu zi. Situaţii normale, jenante, bizare sau năstruşnice – politeţea vă poate scoate din impas în orice împrejurare. Gesturile mărunte fac cât o mie de cuvinte. Regulile sunt un simplu mijloc de comunicare, ne ajută să ne înţelegem cu semenii noştri. Într-o anumită măsură, putem spune că suntem definiţi de comportamentul nostru. Care este faţa pe care vreţi să o arătaţi lumii? Credeţi că veţi fi iubit pentru aceasta?

Donald McCullough este preşedinte al Seminarului Teologic (Prezbiterian) din San Francisco şi profesor de teologie şi morală. A condus congregaţii din Solana Beach, California şi Seattle. Dr. McCullough deţine titlul de doctor de la University of Scotland şi are un masterat la Seminarul Teologic Fuller. Este autorul mai multor cărţi, printre care The Trivialization of God (Banalizarea lui Dumnezeu) şi Waking from the American Dream (Trezirea din visul american). În prezent locuieşte la Anselmo, California.

Autor: Donald McCullough

Colecţia: Familia la Curtea Veche

Pentru 2008

decembrie 31st, 2007

Uneori ajung la concluzia ca rezumatele scrise de jurnalisti din intreaga lume care isi propun sa treaca in revista cele mai importante evenimente ale anului care tocmai a trecut nu reprezinta decat un gest arogant. Argumentul? Ceea ce se intampla in jurul nostru nu ne influenteaza la fel. Ceea ce ni se intampla noua poate sa fie decisiv in viata noastra si sa nu insemne nimic pentru altii. A oferi un astfel de rezumat inseamna a incerca sa le arati altora lumea prin proprii tai ochi – dar oare in 2007 nu putem vedea si singuri lumea?

Pentru cititorii mai vechi ai publicatiei noastre electronice nu este o surpriza ca inclinatia noastra nu este spre globalitate si generalizare ci spre local si particular, dar, daca se poate, cat mai autentic. In echipa editoriala incurajam pe cat se poate de mult textele si imaginile originale, constienti totusi ca unicitatea reprezinta un obiectiv foarte greu de realizat. Incercam sa mentinem vie ideea ca vom ingriji aceasta publicatie atata timp cat proprii ei cititori vor avea ceva de spus – fara a face in mod absurd competitie agentiilor de stiri sau publicatiilor de analiza, fara a umple paginile ei cu materiale copiate – doar pentru a aparea saptamanal.

Le-am vorbit azi pentru cateva minute copiilor mei despre obiceiul de a-ti stabili obiective la inceput de an. (Statistica arata ca aproximativ dupa a treia saptamana a lunii ianuarie, peste noua din zece dintre aceste decizii sunt uitate sau incalcate sub o forma sau alta.) Probabil vom mai avea multe de discutat pe tema asta copiii mei si cu mine – importanta este insa ideea independentei de la lua decizii pentru tine insuti.

Este ceea ce, pe langa sanatate, cu plecaciune va doresc in 2008, dragi cititori ai publicatiei electronice ACUM: sa aveti energia si intelepciunea de a lua decizii bune pentru dumneavoastra si cei dragi dumneavoastra, in anul care vine. Sa aveti taria de a nu va lasa manipulati si de a vedea adevarurile dumneavoastra personale: singurele care conteaza. Continui sa cred ca exista o voce buna a constiintei in fiecare om.

Va doresc nu doar s-o auziti in 2008, ceea ce este o performanta in sine, ci sa reusiti s-o si urmati.

contrarii

decembrie 30th, 2007

**lui Publius Ovidius Naso**

plimbându-se pe dig, prin ploi ce-aduc din depărtate ţări
epistole pierdute ;
înfăşurat în plasa de tristeţe a cocorilor-
constrânşi de gerul iernii să-şi lase în pădurea neatinsă de lumină cuiburile goale,
poetul
priveşte cum farul semne face
pe garduri de himere.
ecoul altor vremuri-dulci acorduri,
alunecă
de
la un capăt al memoriei la altul.

Neliniştea-cu pletele-i nicicând tăiate,
întinde arcul,
să ţintească
coşmarul ce-i bântuie fiinţa.

corăbii stranii plutesc pe-mpietritul cer-
plin ochi cu nepăsare.
cutremurate sunt de
respingerea…
apropierea…
respingerea…
apropierea
neîmblânzitelor talazuri.
“ E timpul să-ncălzim al nostru suflet
la flacăra prieteniei!” a spus poetul.
atunci…
un murmur de-ncuviinţare
s-a auzit
printre
războinici.

Dimineti ortogonale

decembrie 30th, 2007

ma dau jos din pat
afara e o zi solara, peste cap pasari
sobele fumega orizontal
nu te-am visat destul se pare
si pasari mari imi aduc ancore
timonele unei caravele cu care plutesc spre tine
intr-o calatorie cu multe necunoscute
tu
la capatul plapumei
cauti granita tacerilor eloquente
fericirea
nu vine dinspre icoane
ochelarii asteapta pe masa
cartile zac necitite pe podea
Mahler e tot acolo
in finalul unei simfonii cu orga
Stau
si ma uit la noi
cum am sadit o mare dragoste
intre cioburi de viata
intre clipe de ragaz
cresc copacii nostrii spre cer
si cafeaua inca nu a fiert
astept cuminte… prima ta clipire…

Cercul din copac

decembrie 30th, 2007

Cuvântu-mi mângâie inima copacului
îngemănat lumină şi cunoaştere
iubirea mă atinge uitarea-i departe
odihnesc privirea în smerenie şi dor

lumina din zori mă trezeşte cuminte
coboară măiestru pe geana-mi dormită
în braţele tale curcubee smaralde
dănţuiesc pe buze-mi sărutul-noroc

urc în spirală să-ţi sărut ochii
respirând magic în dimineaţa născândă
genuni ce fecundă trăiri dimpreună
cu iubirea de pe tâmple ce se îngână

ondină de vis din cercul de viaţă.

Semiumbre

decembrie 30th, 2007

Printre salcâmi
Umbra nu e prea deasă.
E mai mult o jumătate de minciună;
Străvezie, ademenitoare
Ca o jumătate de adevăr,
Ca o plasă.
Dar tălpile calcă pe covoare cu spini.
Printre salcâmi
Este ca printre vorbele tale
Jumătate şoptite.
Ca printre privirile
Ochilor tăi neiertători.
Duminica la biserică
Lumina se filtrează abia
Prin vitraliile vieţilor sfinţilor
Cu feţele supte.
Printre salcâmi.
La apus umbrele se vor aduna
Pentru vecernie
Să se disculpe.
Tălpile calcă pe covoare cu spini.

Dan David, Los Angeles, aprilie-07-2006.

Sărbători

decembrie 26th, 2007

M-am trezit în aromă de cozonac. Mirosul plăcut al copilăriei îmi gîdilă memoria. Bradul de pe aleea principală este împodobit cu ghirlande colorate, clopoţeii sunînd în freamătul vîntului. Cineva dintre cei ai casei, sculat în zori, a pus focul în godinul din suita-mi aflată sub acoperişul conacului. De cîte ori vin la bunici, mi se pregăteşte suita pe care am transformat-o din camerele de copii ale tatălui şi unchuilui meu, unchi care a plecat în lumea celor drepţi. După un duş reconfortant, am coborît în cuhnie, furînd o bucată de cozonac – rupt ţărăneşte şi o cană de lapte vanilat. Sub dojana blîndă a bunicii, am părăsit cîrdul de proteste ale muierilor ce roboteau de zor.
Bărbaţii au plecat încă din zori să pregătească bucate vînătoreşti.
M-am retras în bibliotecă; aprinzîdu-mi o pipă din tutunul preparat de bătrîn, m-am lăsat pradă visurilor, udînd valurile gîndurilor cu un pocal rubiniu din barul ascuns între cărţi. Am frunzărit Cartea de Cristale, urmărind formele unduitoare ale flăcărilor din cămin reflectate fantomatic de cristalele candelabrului.
M-am regăsit în Cardoul Jerusalemului Milenar, în forfota pregătirilor de Sărbători. Miros de portocali şi mirodenii îmbălsămează străzile neschimbate de mii de ani. Tineri te ademenesc cu ceaiuri aburinde şi baclavale aduse pe tăvi de cupru, întretăindu-se cu pelerini de pe tot mapamondul. Localnicii, se strecoară spre dughenele construite în grosimea zidurilor milenare, cumpărînd cele de trebuinţă pentru masa de Crăciun. Cu toate mallurile şi magazinele moderne, locuitorii Cetăţii Milenare, preferă piaţa dintre ziduri. Aici se aduce marfă proaspătă de cîteva ori pe zi. Mă găsesc şi eu printre ei, căutînd cadouri de Crăciun. Mă hotărăsc cu greu, în final optînd pentru cîteva bijuterii la doamne şi cîteva flecuşteţe orientale pentru bărbaţi; bunicii un inel filigramat din Damasc, bunicului o trusă de pipă din spumă de mare. După ce-am mai luat nişte năframe moderne, am trecut şi pe la Sfîntu Mormînt, deh… dacă tot sînt aici, în Jerusalem.
Cu o voce din altă lume, bunicul mă readuce în lumea lui, iar Eu trăiesc Sărbătorile în Lumile Altora.

Care înmormântare?

decembrie 26th, 2007

Doctorul Petre Boiangiu nu avea de unde să ştie ce se pregătea. Undeva în intestinele sistemului, în tăcere, se concepeau tot felul de scenarii, care mai de care mai halucinante.
Petrică era un out-sider, chiar dacă în cabinetul său stăteau cu gura căscată să le picure amalgam din aur topit cu mercur în cariile vechi ori pe colţii polizaţi până aproape de inima lor vie, toţi specialiştii manipulării fricii, campionii terorii tăcute; în sensul că despre ei nu se vorbea prea mult.
Animalul – aşa îi ziceam -, era bolnav. Nu se comunicase nimic oficial dar subteranele duduiau de zvonuri pe această temă.
– Are diabet avansat; se duce repede! îi ziceam doctorului.
– Pleacă dom’le de te culcă! Nu se moare astăzi din diabet. Îl duci pe umeri până la o sută de ani, dacă ai zile. Vorbeam şi beam vin de Ştefăneşti în serile de week-end când ne invitam reciproc, alternativ, la cină. Orice discuţie am fi demarat, orice temă s-ar fi aflat temporar pe tapet, şi Petre era o enciclopedie formată în îndelungate şi substanţiale lecturi în tinereţe dar şi mai apoi, reveneam la preocupările vieţilor noastre cenuşii, la lipsurile din magazine, la zădărnicia încercărilor modeste, mai mult naive, de imixtiune în dinamica sistemului, care pentru noi era evident că nu mai avea cum să se salveze.
– Răbdare preietene, răbdare. În starea în care a ajuns, nebunia aceasta s-ar manifesta anarhic, imprevizibil, dacă ar fi perturbată în procesul disoluţiei sale, de expansiune pregătitoare a exploziei finale, letale.
– Nu văd cum s-ar putea autodistruge fiara aceasta dacă nu vor fi exercitate presiuni, lovituri, şocuri, asupra sa, mai ales din interior. De acord că orice act ar fi însoţit de un risc extrem; presimţindu-şi sfârşitul, chiar dacă nu îl recunoaşte explicit, fiara îl poate muşca pe cel bănuit. Îl poate ucide.
Nu ne feream să discutăm. Acceptam riscul de a fi interceptaţi dar ştiam că altele erau preocupările şi temerile lor acum.
– Când o fi să moară, n-o să-mi vină să cred! Ca să fiu sigur, sunt în stare să merg pe jos o sută douăzeci de kilometri până la Bucureşti, să-l văd. O să-mi pregătesc un ac solid şi o să i-l înfig în mâna aceea cu care gesticulează ca un nebun, ca să fiu sigur că decesul nu este o farsă, că e aievea.
Obsedant şi elementar, doream atât de mult moartea cuiva încât ne înspăimântam noi înşine de latura feroce care ni se dezvoltase de-alungul anilor dictaturii.
Câţiva colegi de la serviciu care cunoşteau relaţia noastră mai apropiată mă avertizau discret, aluziv mai mult, să am grijă când discut cu doctorul Boiangiu, că „ăsta are gura mare, prea slobodă; n-ar fi exclus să fie agentul lor sau chiar securist adevărat şi să te traga de limbă.”
Dimineaţă am primit un telefon. Era duminică pe la opt şi jumătate.
– Alo, doctore, ai limba cam ascuţită şi dacă nu-ţi vezi de treabă, s-ar putea să ţi-o înţepăm noi, să ţii minte.
– Scuzaţi, cu cine doriţi să vorbiţi? Nu am înţeles.
– Greşeală.
Cineva acolo în umbră încurcase numerele de telefon; i se adresase doctorului la numărul meu. Am râs dar ne-am şi îngrijorat a doua seară când ne-am întâlnit la atelierul de umplut sifoane.
– Să vezi şi să nu crezi! Azi dimineaţă colonelul Vrabie i-a zis directorului: „Nu te mai strofoca atâta şefule, că n-ai pentru ce!” Farmache a rămas „ca la dentist”. Respectabilul director tocmai îi raporta colonelului faptul că „doctorul Boiangiu trăncăneşte cam multe în cabinet cu pacienţii în timp ce le tratează cariile. Pacienţii, chiar dacă ar vrea să-i răspundă, să-l pună la punct, nu pot vorbi. Trebuie să stea cu gura căscată, cu tampoanele de vată sub limbă în timp ce Petre le îndrugă vrute şi ne-vrute.” turna fără pic de jenă directorul.
A venit revoluţia, dictatorul a căzut, a fost judecat şi ucis, binemeritat dealtfel, chiar dacă nu prea corect din punct de vedere formal.
Doctorul Petre Boiangiu nu s-a mai dus la Bucureşti la înmormântare pentru a verifica veridicitatea decesului. „Care înmormântare, prietene, care înmormântare? Las’ că e bine şi aşa.”

Dan David, Los Angeles, mai-31-2007

Wish You Were Here Se dedica varului meu Dan Filip

decembrie 26th, 2007

Bradul adus din munti la marginea lumii intre palmieri
loc isi face,
nu e umbra,
nici alta imbratisare cu cerul mai inalta.

Cetina verde,
mi-ai canta de dincolo de ocean, la tine acasa
eu aici in camino real inchinand cu pina colada,
tu cu rachie din prune bistritene unde visul creste in pajistile cu pomi si
adolescente razand in soare sau dansand,
la cules.

Brad fratzane
tu imparti semetia intrecandu-te cu arborii de mango,
aici e zi
la voi e noapte – si tu mergi din casa in casa cu colinda ;
aici e inca zi,
forfota digitala peste supermarketul golit isi tremura rudolph with the red nose song
si iti spui ca nu e decat o alta noapte intre straini,
si tu imi canti despre strada,
muntii cu brazi, cavaleri impietriti in teracota de smarald a Transilvaniei.

Sibiul cu mii de ochi nu doarme,
ninge in Piata Mica,
copiii din noi isi dau drumul cu sania pe dealul ursulinelor.

As vrea sa fii aici,
stiu ca si tu ai vrea sa fiu acolo.

CLING-CLING, COLINDA

decembrie 26th, 2007

Faptul că ascultăm colinde, ţine de viaţa noastră culturală şi mai puţin de sărbătoare.
Colinda „se dă” cui are nevoie şi toţi avem nevoie. Ca s-o „dai”, trebuie să faci efortul să mergi la casa omului, să i-o „duci”. Firesc este ca şi gazda să-ţi răsplătească urarea, colinda nefiind ceva despre care să spui „Mulţumesc, las-o acolo pe masă…”
În mod paradoxal, asistăm la declinul colindei şi la reînvierea ei. În sate, repertoriile colindătorilor au sărăcit şi au pierdut din anvergura de altădată. La oraş însă, după 1989 mai ales, tinerilor li s-a redeschis gustul pentru colinde. Îndrăznesc să spun că s-a produs o minune şi noi nu avem timp să observăm. Când îmi bat la poartă de Crăciun şi la întrebarea „cine-i” răspund cu colind, mi se pune un nod în gât de emoţie. I-aş ţine toată seara dacă aş putea. În asemenea momente mă gândesc că ne-a mai rămas ceva din ce-a fost, că puzderia de oameni care se află în urma noastră nu au trăit degeaba dacă au reuşit să se continue prin noi, să ducă prin noi, CLING-CLING, COLINDA.

Un an de la Raportul privind regimul comunist din Romania

decembrie 25th, 2007

A trecut un an de la momentul crucial din 18 decembrie cand, in pofida huiduielilor desantate organizate de nostalgicii Epocii de Aur, a debandadei bine puse la punct de nesfanta alianta PRM-PSD, presedintele Traian Basescu a condamnat, in numele statului roman, regimul comunist drept ilegitim si criminal.

A facut-o in plin Parlament, ducand pana la capat, cu exemplara demnitate, un discurs menit sa faca istorie. Prezentarea Raportului Comisiei Prezidentiale de catre presedintele Basescu a avut o valoare simbolica incontestabila, oricum am privi lucrurile. Iar in politica simbolurile sunt esentiale. Institutiile, tratatele, acordurile sunt de fapt cristalizarea unor simboluri. Parlamentul insusi intruchipeaza ideea reprezentarii, a delegarii si a separarii puterilor in stat.

In discursul tinut la Brasov cu prilejul aniversarii a doua decenii de la revolta muncitoreasca anticomunista din 15 noiembrie 1987, Traian Basescu a reluat, cu maxima empatie pentru victime, gestul de a cere iertare in numele statului roman. Pozitia lui Traian Basescu este comparabila cu aceea a lui Jacques Chirac, primul presedinte francez care a avut onoarea si curajul de a-si cere iertare in numele statului pentru crimele comise de guvernul de la Vichy impotriva populatiei evreiesti.

Publicarea la Editura Humanitas in noiembrie 2007 si lansarea la Targul Gaudeamus a „Raportului Final” reprezinta repere palpabile ale continuarii demersului initiat de Traian Basescu in aprilie 2006, cand a decis infiintarea Comisiei Prezidentiale. Volumul de la Humanitas, editat de Dorin Dobrincu, Cristian Vasile si subsemnatul, este rezultatul unui efort colectiv de analiza a mecanismelor, institutiilor si personalitatilor care au facut posibila instaurarea si perpetuarea dictaturii totalitare. Gabriel Liiceanu spunea la lansarea de la „Gaudeamus” ca este o „carte-monument”.

Cred ca are dreptate nu numai in sens concret (volumul are 880 de pagini), ci si metaforic: lucrarea se doreste nu doar o examinare „la rece” a catastrofei comuniste, ci si un demers empatic in raport cu victimele represiunii. Am auzit voci care ne-au acuzat, pe membrii si expertii Comisiei, de „absolutism moral” in explorarea epocii totalitar-comuniste. Raspund fara ezitare: in raport cu crimele impotriva umanitatii, relativismul moral mi se pare obscen.

Volumul de la Humanitas se deschide cu discursul presedintelui Basescu din 18 decembrie, in care se leaga condamnarea tiraniei comuniste de actuala stare a Romaniei: „Poate ca unii se intreaba ce ne da dreptul sa condamnam? Ca presedinte al romanilor, as putea invoca faptul ca am fost ales. Dar cred ca avem o motivatie mai importanta: dreptul de a condamna ni-l da obligatia de a face sa functioneze institutiile statului de drept intr-o societate democratica”.

Aceasta a fost perspectiva filosofica pe care ne-am intemeiat abordarea: pozitia sustinerii consecvente a valorilor liberalismului civic, ale individualismului umanist si ale respectului indefectibil pentru statul de drept. De aici si atacurile care ne-au insotit intreaga activitate, din clipa in care Traian Basescu a anuntat constituirea Comisiei. Nu ni s-a iertat, nu ni se iarta faptul ca am respins mitologia autojustificatoare a national-stalinismului, ca am accentuat, fara vreo ambiguitate, criminalitatea Securitatii pe tot parcursul nefastei sale existente.

Nu ni se iarta faptul ca am fost uniti, membrii si expertii Comisiei, ca nu ne-am lasat intimidati de corul cobelor, al detractorilor si al lacheilor diversilor oligarhi infricosati de insasi ideea transparentei privind trecutul. Nu ni se iarta pozitia limpede conform careia nu este posibila o reconciliere atata vreme cat calaii continua sa beneficieze de scandaloase privilegii, batjocorin-du-si victimele.

Pentru Ion Iliescu, „Raportul” ar fi un text vindicativ, cu efect de dezbinare in viata publica. Eu unul cred ca este exact opusul. Amnezia nu poate conduce spre adevar, iar o democratie inradacinata in minciuna sufera de un cronic deficit de legitimitate. Ea poate fi usor persiflata si subminata. In carti aparute de curand, fostii demnitari comunisti Dumitru Popescu si Silviu Curticeanu au si ei obiectii de tot felul la adresa condamnarii comunismului. Se invoca din nou retorica egalitarist-utopica, uitandu-se ca sistemul comunist a insemnat de fapt o dictatura asupra populatiei exercitata de o casta privilegiata (din care acesti autori au facut parte pana in ultima clipa).

Lucrare colectiva, „Raportul” este, spre a relua expresia lui Gelu Ionescu, „un document fondator al Romaniei de maine”. Ori, cu cuvintele profesorului Charles King de la Universitatea Georgetown, este „cel mai serios, profund si comprehensiv efort facut vreodata pentru intelegerea experientei comuniste din Romania”.

Craciun la tropice

decembrie 24th, 2007

Craciunul la tropice reprezinta o fantezie, mai ales ca imaginea sarbatorii nasterii Domnului se suprapune iernii cu Mosul sosind in sania lapona trasa de reni.
Oceanul straluceste in albastru inchis si neclintit, timpul furtunilor tropicale a trecut.
Locuitorii impodobesc palmierii, leandrii si alti arbori tropicali in beteala sarbatoririi lui Isus. Strazile, casele abunda in lumini, ghirlande, tot felul de improvizatii audio-vizuale fredonand Jingle Bells sau I Wish You a Merry Christmas.
Craciunul la americani ia o turnura comerciala si din pacate spiritul traditional se transforma in schimb exacerbat de cadouri.
De cele mai multe ori sarbatorirea inseamna si apropiere intre colegii de lucru si relaxare, Daca unii prefera iesirile la un pahar, in restaurantul in care lucrez – local evreiesc despre care am mai scris cu ocazia celebrarii pesah-ului si numit Too Jays ne-am decis sa ne adunam intr-o seara cu totii si sa aducem fiecare cate un fel de mancare specifica zonei natale.
Inainte de seara intalnirii s-a facut o tragere la sorti in urma careia s-a intocmit o lista cu numele tuturor angajatilor si fiecare dintre noi trebuie sa aduca un cadou in valoare limita de 20 dolari, insa nestiind cui vom oferi cadoul pana in momentul ocaziei festive. Lista se tine in secret de catre un manager.
Daca ne vedem in fiecare zi in aceleasi haine de lucru, si adesea trasaturile distinctive ale colegilor trec neobservate, ascunse de rutina si de uniforma muncii, de data aceasta identitatea fiecaruia, in parte, se deruleaza in culori, bijuterii si linii diferite: Annette – o tanara mexicana straluceste intr-o rochie din matase neagra; Jeremia, un portorican se impune prin afisarea musculaturii; Jessie o graficiana americanca intr-o bluza isi etaleaza spatele gol tatuat cu un poem, s.a.
Florida este un conglomerat etnic si ca atare, locul nostru de munca inglobeaza angajati originari din Mexic, Ungaria, Grecia, Hong Kong, Haiti, Brazilia, Italia, Israel si binenteles din Romania.
Bufetul dispus pe trei mese a insumat bucate exotice si delicioase. Amintesc doar cateva: o salata asiatica de paste fainoase, aripioare de pui a la creole (picante); lasagna de spanac (vegetariana); o tocana de vitel romaneasca dupa o reteta a regretatului scriitor–gastronom Anton Roman; o tarta de mere fara zahar dupa o reteta din Boston; chec de banane si ghimbir specific zonelor tropicale.
Atmosfera s-a derulat in plina destindere, fara nici un fel de eticheta.
S-au impartit tutoror baloane cu cate un numar.
Numerelor trase la sorti le corespund premii in valoare de sute dolari (aparate de radio, dvd-uri, mixere de bucatarie, telefoane etc).
Toata lumea s-a bucurat, a aplaudat frenetic castigatorii. Atmosfera impresionaza tocmai prin simplitatea sarbatoririi, fara alcool, fara barfa, fara ifose.
In finalul serii ne-am impartit cadourile afland doar atunci cui trebuia sa oferim cadoul. Aceasta traditie americana de cadorisire se numeste Secret Santa (Craciunul secret).
Aceasta seara plina de veselie, de uitare a propriilor greutati reveleaza in fond ca Nasterea Domnului in Betleem, un loc simplu si comun ramane darul cel mai de pret oferit omenirii prin imaginea lui Iisus, inseamna dragostea pentru aproapele tau, dorinta de a-l sti pe celalalt fericit.
Oamenii de rand sunt aceeasi pe Terra. Un cadou reprezinta un simbol a ceea ce spunea Pavel: «In cinste fiecare sa dea intaietate altuia». Rom. 12:11.”
Lumea crestina se caracterizeaza prin suprematia iubirii aproapelui folosindu-se de simboluri simple, nefastuoase. Porumbelul, ramura de maslin, ieslea in care s-a nascut Iisus, vinul si painea sunt elementele accesibile oricarei clase sociale.
Nu trebuie sa fii multimilionar ca sa te poti bucura de sarbatoarea Craciunului. Iisus apare ca model pentru intreaga lume, invatatura lui fiind accesibila tuturor.
In mijlocul atator noi locuri, schimbari inteleg ca simplitatea si smerenia marii sarbatori a crestinitatii consta si in inima oricarui om bun si oricarei gazde – deschizatori ai portii de lemn din Ardeal unde ninge fara cer si pamant, iar satul miroase a cozonaci calzi pe stergarele mai albe decat neaua.
Departe de Sibiul drag inchid putin ochii si-mi soptesc : « Au venit colindatori, florile-s dalbe Noaptea pe la cantatori florile-s dalbe…”.

Concerte de Craciun

decembrie 24th, 2007
caedoniacaedonia

Ambasada Romaniei la Washington, impreuna cu biserica ortodoxa romana “Sfinta Cruce” din Alexandria, statul Virginia, precum si cu suportul grupului “Vox Ama Deus” din Philadelphia, sub conducerea artistica a domnului Valentin Radu, au organizat la data de 12 Decembrie, concertul de binefacere “Un cintec de Iarna”. Binecunoscutii artisti de talie internationala, soprana Georgeta Stoleriu impreuna cu pianistul Valentin Radu, au interpretat lucrari din operele compozitorilor Vivaldi, Bach, Handel, Chopin, Mozart, precum si din folclorul romanesc. Fondurile strinse, au fost donate proeictului de construire a noii biserici ortodoxe romanesti “Sfintul Andrei” din statul Maryland.

In perioada 12-29 Decembrie 2007, corul de camera “Caedonia” din Sibiu, se afla in turneu in Statele Unite, in calitate de ambasador Cultural al Sibiului, oras care in acest an reprezinta Capitala Culturala Europeana. Corul de camera “Caedonia” apartine Casei de Cultura al Sindicatelor din Sibiu, avind ca dirijor pe domnul profesor Florin Soare. La data de 12 Decembrie, corul a sustinut un concert de colinde romanesti si internationale, la biserica ortodoxa romana “Sfinta Maria” din orasul Falls Church, statul Virginia. Acest concert a fost organizat si cu sprijinul Congresului Romanilor Americani. Cu binecuvântarea Inalt Prea Sfintitului dr. Nathaniel, la data de 17 Decembrie, corul a sustinut un concert de colinde, muzica religioasa si prelucrari folclorice, la biserica “Sf. Dumitru” din Manhattan, New York.

VOX RENAISSANCE CONSORT si PHILLY JAZZ sub conducerea artistica a pianistului Valentin Radu, au sustinut un concert de Craciun “Jazz Renaissance Noel” la data de 20 Decembrie, la Ambasada Romaniei din Washington. Au fost prezente costumele de epoca, clopoteii si colindele Europei Renascentiste, precum si sunetele moderne de pe Broadway.

Dragoste la vreme de holera

decembrie 24th, 2007
Imagine din filmImagine din film

El amor en los tiempos del cólera. Romanul lui Marquez adus pe ecran. Cum sa recreezi atmosfera halucinanta care traieste in frazele lui Marquez? Regizorul (Mike Newell) stia foarte bine ca trebuie sa spuna ce are de spus prin imagini.

Iar imaginile sunt socante – pentru ca universul frazelor lui Marquez este socant. Sunt luxuriante – dragostea aceea nebuna traieste intr-un univers vegetal coplesitor in care viermuieste o multime coplesitoare. Casele, delabrate, cu camere ingramadite cu mobile vechi care te inabusa, te sufoci, te ingrozesti.

Javier Bardem creaza un rol pe muchie de cutit. Barbatul respins in tinerete de cea pe care o iubea, continuand sa o iubeasca si sa o astepte toata viata, implinindu-si dragostea de abia cand amandoi sunt foarte batrani. Javier Bardem isi creaza eroul pe muchie de cutit, pentru ca nu il idealizeaza. Este greu sa spui daca il admiri sau il detesti. Daca e un erou sau un las. Daca e un indragostit, sau un incapatanat. Daca este normal sau nebun. Daca este indragostit de o femeie, sau de dragostea pentru o femeie. Mai dur spus, daca dragostea lui este adevarata, sau e numai ambitia obraznica a unui om de nimic. Sau a unui maniac periculos. Daca este un pur sau un ticalos.

El, Javier Bardem, iti lasa tie, spectator, puterea sa decizi. Este in fond performanta pe care a reusit-o si in Nalucile lui Goya (Goya’s Ghosts). Aici e unul din riscurile asumate de Bardem. Era in personajul lui din Goya’s Ghosts o slugarnicie perversa, o lasitate, care este si aici. Dar acolo lucrurile erau mai clare. Personajul era un ticalos. Nuantele erau acolo necesare pentru a evita schematismul. Insa aici personajul iubeste.

Primul risc pentru Javier Bardem era deci sa repete jocul din Goya’s Ghosts. Florentino Ariza sa fie o variatie pe tema Fratele Lorenzo. Ei bine, Bardem si-a asumat riscul manierismului, poate pentru ca asa trebuia construit si noul personaj.

Al doilea risc era sa nu mai intelegi nimic. In fond este un erou compus din bucatele. Este si indragostit, si viclean, si ambitios, si nebun, si chibzuit, si sincer, si nesincer, si pur, si ticalos. Este un om in carne si oase, asa cum suntem fiecare din noi, fara sa ne cunoastem.

Rolul nu putea fi creat decat asa cum l-a creat Javier Bardem, din bucatele care sa nu se lege intre ele, pentru ca asa suntem noi, amalgam de bucatele.

Zice Blaga,

Suflete, prund de pacate
Esti nimic si esti de toate
Roata cerului e-n tine
Si-o multime de jivine.

L-a citit Bardem pe Blaga? Desigur ca nu. L-a citit insa pe Marquez si l-a inteles.

Ii da replica Giovanna Mezzogiorno, dar de o alta actrita care apare in film vreau sa amintesc, pentru ca face o mare creatie: Fernanda Montenegro, in rolul mamei eroului principal. Am vazut-o acum cativa ani intr-un rol extraordinar in Central do Bresil (Gara Centrala, Central Station).

Povestea este superba. Eroul nostru a fost respins in adolescenta de iubita lui, care s-a maritat cu altul. Viata lui va fi o continua asteptare a ei. Nu va trai decat gandindu-se la ea. Si viata va inainta, cu ale ei, cu epidemii de holera, cu schimbari in noroc, cu dementa senila a mamei (Fernanda Montenegro), cu trecerea intr-un nou secol, cu aparitia pe strazi a primelor automobile, cu razboaiele civile din Columbia, dar mai ales cu holera, mereu prezenta. Si eroul va imbatrani, gandindu-se la iubita lui, va deveni tot mai batran, iar toate grozaviile din jurul lui, holera cea groaznica, se vor scurge peste el, ramas indiferent la toate grozaviile, ramas indiferent la holera care tot revine, avand un singur gand, iubita lui.

Si aici e arta mare a lui Marquez – trecerea vietii nu e marcata de ani, ci de evenimente, de holera, de razboaie civile – pentru ceilailti. Iar pentru el, traind doar pe o singura coarda, dragostea pentru iubita lui – ei bine, pentru el trecerea vietii este marcata de experiente erotice. Omul asta nu trece dintr-o epidemie de holera in alta, nu trece dintr-un an in altul, trece dintr-o femeie in alta. Incercand in felul acesta sa lupte impotriva obsesiei lui – iese invins de fiecare data. Nici o femeie, nici o experienta carnala, nu pot sa ii scoata obsesia din suflet. Bolnav de dragoste, boala cumplita precum holera!

Vor fi peste sase sute de femei in viata lui. Si pana la urma, cand iubita lui, de acum baba, este vaduva, el va reveni si va insista, si va insista, pana cand, excedata de obsesia lui, ea il va accepta.

Superba poveste. Wong Kar-Wai ne spune o poveste un pic asemenea, in 2046 – si acolo trecerea vietii e marcata de experientele sexuale ale eroului (interpretat de Tony Leung). Si acela incearca sa uite de marea lui dragoste.

Ei bine, povestea e nebunesc de superba. Dar e povestea lui Marquez. Filmul incearca sa o redea prin imagine. Iar regizorul nu are totusi talentul lui Wang Kar-Wai. Sau al marilor latino-americani.

Pentru ca exista un ritm in romanul lui Marquez. Punctat acolo de cronica pe care si-o tine eroul in carnetul lui. Femeie dupa femeie. Viata care inainteaza prin experiente erotice punctate de cronica, precum ticaitul unui ceas.

Aici filmul incearca sa reia pur si simplu momentele din carte in care eroul se aseaza sa noteze. Cred ca trebuia altceva in film. Alta solutie pentru a marca scurgerea vremii. Un echivalent cinematografic al notitelor facute in carnetul – cronica

Cum ar fi aratat filmul acesta daca ar fi fost facut de Guillermo del Toro?

.

Concepţia despre epectază a Sf. Grigorie de Nyssa. O teologie a dorinţei, autor Ilie Chişcari

decembrie 24th, 2007

Sfântul Grigorie de Nyssa, ca teolog mistic, nu a fost remarcat atât cât ar fi trebuit. Iar atunci când s-a vorbit despre mistica sa, de multe ori a fost situat în mod nedrept pe linia lui Filon şi a tradiţiei neoplatonice. De aceea, studiul de faţă are drept scop şi dezvoltarea unuia din aspectele teologiei sale spirituale, pentru demonstrarea faptului că poate fi, fără rezerve, denumit „părinte al teologiei mistice”.
Ceea ce este remarcabil la Sfântul Grigorie de Nyssa este faptul că el pune accentul, dincolo de ceea ce este în sine procesul de desăvârşire a omului, dincolo de etapele şi mecanismele lui de dezvoltare, pe însuşi elanul vieţii spirituale. Evidenţiază mai ales ceea ce pune în mişcare întregul proces al îndumnezeirii, impulsul sufletesc, dorinţa nemistuită, care determină sufletul să meargă mereu înainte, să exploreze fără încetare frumuseţile vieţii dumnezeieşti.
De aceea, Sfântul Grigorie, în toate scrierile sale, face o descriere a creşterii dorinţei în paralel cu cea a participării şi a reînnoirii constante pe care o trăieşte viaţa spirituală. În acest sens, un text revine mereu, ca un leitmotiv, în locurile în care Sf. Grigorie abordează această problematică: „… uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând (epekteinomai) către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus.” (Filipeni 3, 14).

(studiu premiat la Concursul de Patrologie “I. G. Coman” Bucureşti 2005 şi publicat in Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Bucureşti, 2005)

Accesul la informatii clasificate

decembrie 24th, 2007

Pe timpul mandatului de deputat, ca membru al Comisiei de Aparare & Siguranta Nationala, am solicitat sa fiu verificat si am primit de la O.R.I.S.S. accesul la informatii clasificate. Si l-am folosit. Principala pirghie cu impact asupra populatiei pe timpul revolutiei din decembrie 1989 a fost diversiunea. Cea mai sofisticata componenta a acestei diversiuni, a fost considerata cea radio-electronica. Totusi, atunci cind ai acces la documentele secretizate si te pricepi, lucrurile devin extrem de simple. In continuare va trimit o serie de concluzii de pe urma unei sumare anchete pe care am apucat s-o intreprind in legatura cu acest subiect. Informatiile respective au fost remise procurorului militar gen. bg. Dan Voinea care avea in lucru dosarul Revolutiei, fara ca acesta sa le ia in seama. Intrucit mandatul de deputat s-a terminat in decembrie 2004, noii membrii ai comisiei n-au considerat necesara finalizarea anchetei, parcurgind si ultima etapa, de redactare a raportului. Ca o ciudatenie, generalul care in 1989 conducea Fortele Aeriene a ramas si dupa pensionarea sa din 1995 in structura de decizie a MApN. In perioada 2001-2005 el fiind adus ca civil de Ioan Mircea Pascu pe postul de sef al consilierilor ministrului Apararii. Dupa schimbarea lui Pascu, respectiul a coborit doar o treapta raminind consilier al ministrului Apararii.

Suveranitatea statului roman asupra spatiului sau aerian era asigurata in decembrie 1989 de catre comandantul Comandamentului Aviatiei si Apararii Antiaeriene a Teritoriulu ( C.Av.M & Ap.AA.T.) prin apararea cu mijloace specifice a obiectivelor economice si militare, a principalelor grupari de trupe, a patrimoniului national si a populatiei. Comandantul era responsabil de planificarea si coordonarea zborurilor aeronavelor militare si civile, românesti si straine, de controlul respectarii regimului de zbor în spatiul aerian al României, cu scopul prevenirii incalcarii acestuia de catre aeronavele infractoare. La aparitia incalcarii regimului de zbor, seful C.Av.M & Ap.AA.T dispunea identificarea, urmarirea si determinarea caracteristicilor de zbor ale mijloacelor aeriene, escortarea la ruta initiala de zbor sau obligarea respectivelor avioane sa aterizeze pe cel mai apropiat aeroport pentru clarificarea situatiei. Tot el ordona si de nimicirea aeronavelor infractoare, în situatiile în care ele deveneau o potentiala amenintare pentru suveranitatea statului roman. C.Av.M & Ap.AA.T solutiona in mod oportun situatiile aeriene neclare aparute, prin interzicerea patrunderii în spatiul aerian a aeronavelor neprogramate. Indeplinirea misiunilor stabilite prin lege pentru C.Av.M & Ap.AA.T nu era posibila decit prin înstiintarea despre situatia aeriana generala precum si prin asigurarea cu date specifice a tuturor structurilor subordonate. In acelasi timp C.Av.M & Ap.AA.T raspundea si de înstiintarea celorlaltor categorii de forte armate, ( unitatilor apartinind trupelor de uscat si marinei militare ) despre situatia aeriana existenta, informatiile acestea fiind necesare pentru asigurarea securitatii zborurilor aeronavelor proprii.
Planificarea unui zbor al unei aeronave militare considerat intrebuintare in lupta urma un algoritm obligatoriu. Primul pas este realizat prin emiterea programarii militare a zborului care este definita prin scopul zborului ( cercetare aeriana, bombardament, atac la sol, interceptare, transport, etc ), indicativul pilotului, tipul ( varianta de inarmare) si inmatricularea aeronavei, ora si aerodromul de decolare, traiectul, inaltimea, viteza de zbor, codul de recunoastere folosit, ora si aerodromul de aterizare. Referitor la codul de recunoastere, toate aeronavele militare (avioane si elicoptere ) erau echipate cu un echipament electronic special destinat sa emita un semnal codificat pentru identificarea sa ca aparat amic de catre radarele de la sol. Acest cod este mereu altul in fiecare zi, schimbarea producindu-se la primele ore ale diminetii, cind este comunicat de catre C.Av.M & Ap.AA.T tuturor unitatilor ale caror mijloace de lupta lucreaza cu sistemele de recunoastere. Odata emisa programarea, se trece la pasul numarul doi, care consta in comunicarea ei si a elementelor sale definitorii de catre C.Av.M & Ap.AA.T la beneficiarii subordonati, prin raionul carora sau zona de foc, trece traiectul zborului. Pina cind programarea militara a parcurs in intregime acest traseu, pilotul aeronavei militare nu primeste aprobarea de pornire a motoarelor. Similar procedeaza C.Av.M & Ap.AA.T si cu aeronavele civile, Tarom sau straine care i-au solicitat, prin Autoritatea Aeronautica Civila Romana dreptul de survol si autorizare. Se poate observa cu usurinta ca pentru a identifica o aeronava militara romanesca drept infractoare de la regimul de zbor, aceasta trebuie sa indeplineasca simultan 2 conditii. Prima ar fi aceea ca a intrat fara a avea programare in raza de foc a cel putin unei subunitati de aparare AA. Mai simplu spus, comandantul divizionului sau bateriei de artilerie sau rachete AA nu a fost informat anterior despre acest zbor, sau aeronava a deviat de la traiectul comunicat. Chiar daca se intimpla asa ceva, aeronava militara romaneasca este identificata ca atare de radarul de dirijare al rachetelor sau de conducere a focului artileriei AA, datorita codului semnalului de recunoastere. Asadar, cea de-a doua conditie pe care ar trebui s-o indeplineasca, simultan cu prima, pentru a deveni o aeronava infractoare, este aceea a absentei codului de recunoastere valabil pentru acea zi. Dreptul de a da ordinul de deschidere a focului de nimicire aparitine comandantului C.Av.M & Ap.AA.T sau inlocuitorului legal al acestuia. Comandantul C.Av.M & Ap.AA.T poate da un astfel de ordin in cazul unei aeronave militare careia i-a repartizat tot el o misiune de intrebuintare in lupta doar daca e nebun sau daca urmareste sa-i omoare pe proprii sai subordonati. Va reamintesc citeva astfel de situatii petrecute in decembrie 1989 care n-au fost niciodata privite din aceasta perspectiva, de catre procurorii militari. Prima ar fi doborirea elicopterului IAR-330 Puma apartinind regimentului de la Tuzla in noaptea de 23/24.12.1989, de catre o racheta KUB lansata asupra sa de un divizion amplasat in Dobrogea. Echipajul elicopterul doborit, impreuna cu echipajul elicopterului coechipier care a scapat, au primit misiunea de cercetare direct de la C.Av.M & Ap.AA.T si nu s-au abatut de la traiectul ordonat. Alt elicopter IAR-330 Puma apartinind regimentului de la Boteni a fost doborit in aceasi noapte chiar pe platforma aerodromului de la Boteni, in timp ce acesta decola, de catre o racheta SA-3 lansata de divizionul care-I asigura protectia. Al trilea elicopter IAR-330 Puma doborit de apararea AA de la sol apartinea regimentului de la Sibiu, pilotii acestuia ( mr. Tudor si cpt. Motica ) primind in seara zilei de 22.12.1989 de la C.Av.M & Ap.AA.T misiunea de a se deplasa la Arad pe un traiect anume indicat si de a prelua de acolo pe generalii MI Nuta si Mihalea. Nici avionul AN-24, cursa charter TAROM, la bordul careia se afla ziaristul belgian Danny Huwer, cu casete “sensibile” filmate la revolutie, nu a fost doborit din eroare de racheta SA-3 lansata de acelasi divizion din nord-vestul Bucurestiului.
Comandantul C.Av.M & Ap.AA.T isi exercita actul de conducere atit din P.C.P. amenajat la Balotesti, in imediata apropiere a Bucurestiului cit si de la sediul C.Av.M & Ap.AA.T de la Baneasa. Ambele fiind echipate cu elementele de comanda ale sistemul automatizat ALMAZ -2, de productie sovietica. Rolul lui ALMAZ -2 era unul de interfata necesara monitorizarii componentelor sale aflate in dotarea U.M. si M.U. Av. si Ap. A.A. a Teritoriului. Odata cu descoperirea unei tinte aeriene de catre o subunitate de radiolocatie, ALMAZ -2 facea ca informatia sa fie imediat afisata tuturor radarelor de descoperire si dirijare ale aviatiei si rachetelor/artileriei A.A. subordonate. Aceasta operatiune era vitala aviatiei de vinatoare si divizioanelor de lansare R.A.A., pentru a-si trece succesiv echipajele si rachetele existente pe rampele de lansare in starile de pregatire pentru lupta, ce precedau decolarea avioanelor sau lansarea rachetelor. Asadar, chiar daca informatia primara, oferita de unele subunitati de radiolocatie care deserveau nemijlocit fiecare regiment de aviatie si fiecare divizion ( baterie ) de rachete A.A., nu indicau existenta vreunei tinte aeriene, totusi sistemul automatizat de conducere o introducea, via P.C. Principal sau Comandamentul Aviatiei si Apararii Antiaeriene a Teritoriului. Interfata ALMAZ asigura la nivelul tactic, conectarea in retea a fiecarui regiment de aviatie vinatoare, unitate ( subunitate ) R.A.A. sau artilerie A.A., unitate ( subunitate ) radar printr-o componenta esentiala numita VOZDUH 1M. Acesta era in fapt un computer integrator a carui memorie inmagazina mai intii toate tintele aeriene introduse si repartizate pe unitati si mari unitati de catre Comandamentul Aviatiei si Apararii Antiaeriene a Teritoriului de la displayul comandantului acestei categorii de forte armate. Apoi fiecare componenta VOZDUH 1M instalata la regimentele de aviatie vinatoare extrapola traiectoria tintelor repartizate, facind calculele de navigatie tactica pentru stabilirea aliniamentelor de introducere in lupta pentru fiecare avion de vinatoare disponibil in serviciul de lupta. Dupa decolarea avionului de vinatoare, incepea dirijarea acestuia instrumentala, utilizind un echipament distinct ( sistemul de calcul CASCAD APN-1) existent si el in Punctul de Comanda al unitatii de aviatie vinatoare ) cu scopul introducerii acestuia pe aliniamentul de interceptare a tintei aeriene repartizate. Acelasi lucru se intimpla si cu fiecare racheta A.A. lansata, la P.C. al divizionului de rachete AA existind un sistem de calcul al traiectoriei similar lui CASCAD. Transmiterea comenzilor de dirijare a avionului de vinatoare era realizata printr-o linie de date imposibil de bruiat numita LAZUR-ARL . Prin aceasta linie de date erau transmise neintrerupt la bordul avionului de vinatoare viteza adevarata si numarul Mach, pe care pilotul trebuia sa o asigure, inaltimea de zbor, afisa distanta fata de tinta si alte elemente de navigatie tactica. Odata introdus in lupta pe aliniamentul de interceptare, pilotul avionul de vinatoare trebuia sa descopere tinta, s-o identifice ca fiind inamica si sa o incadreze folosind radarul sau aparatura optica/ infrarosu de conducere a focului de la bord. Rachetele A.A. erau dirijate de calculator pina in apropierea tintei, la distanta la care intra in parametrii focosul de proximitate al acestora. Radarul, aparatura optica/ infrarosu de conducere a focului de la bordul avionului si focosul de proximitate al rachetei functionau in mod autonom. Nefiind prevazute cu componenta VOZDUH 1M nu inmagazinau tintele introduse de seful Comandamentului Aviatiei si Apararii Antiaeriene a Teritoriului prin intermediul interfatei ALMAZ – 2. Acest amanunt explica faptul ca niciunul din cei peste 60 de pilotii decolati la interceptare incepind cu 23 decembrie 1989 nu a descoperit tintele pe ecranele radar de bord si nici nu a raportat vreun contact vizual cu tintele aeriene pe care ar fi trebuit sa le combata. In cadrul aplicatiilor, introducerea tintelor de catre comandament prin sistemul automatizat ALMAZ, constituia un procedeu utilizat curent in vederea verificarii capacitatii combative a trupelor, care nu implica consumuri de munitie, carburanti si resursa de aviatie. Proiectanctul sovietic a creat suplimentar o schema de blocaj a lansarii accidentale de pe rampa a rachetelor A.A. Astfel, in absenta unei tinte aeriene primare descoperite de radarul de urmarire al bateriei sau divizionului R.A.A. si identificate in prealabil ca fiind Inamica, nu se putea deschide focul. Singura varianta de inselare a blocajului de lansare a rachetei AA o constiuia transferul unei tinte aeriene, considerate ca descoperita in prealabil de alta subunitate radar si transmisa prin linia de date cu toate coordonatele sale catre esalonul superior. Comandantul Aviatiei si Apararii AA apasa pe un singur buton si ALMAZ – 2 facea instantaneu transferul datelor tintei catre divizionul dorit si in maxim 5 secunde racheta era lansata practic “in orb”. Surprinzator, dar in conditiile in care P.C.P. a confirmat existenta unui puternic bruiaj considerat ca fiind provocat de generatoare externe, s-a interzis folosirea echipamentului VP-15 conjugat cu componenta VOZDUH 1M. VP-15 calcula, prin metoda triangulatiei, coordonatele tintei aeriene generatoare de bruiaj, prin receptia emisiei acesteia de catre 2-3 receptoare in banda larga de frecventa. Rezulta urmarirea cu maxima precizie a evolutiei generatoarelor de bruiaj si eliminarea lor ca tinte. VP-15 exista in inzestrarea P.C. Diviziei de Aparare AA si cu un esalon mai jos, pina la P.C. al batalionului de radiolocatie, P.C. al divizionului de rachete AA si P.C. al regimentului de aviatie vinatoare. Toate aceste incalcari voite ale regulamentelor de intrebuintare in lupta, ma fac sa cred, ca incepind cu data de 22 decembrie 1989 nu a fost nevoie sa mai fie utilizata nici macar o singura aeronava a fortelelor speciale ale SUA, pentru a bruia sistemul de descoperire radar al C.Av.M. si Ap.A.A.T, intrucit sarcina aceasta a fost indeplinita cu success chiar de catre comandantul Comandamentului Aviatiei si Apararii Antiaeriene a Teritoriului. Faptul ca tintele au aparut ca din senin, fiind descoperite brusc in imediata apropiere exact a acelor obiective care intrau in sarcinile Apararii A.A. a Teritoriului si in perimetrul aerodromurilor aviatiei militare a ramas fara nici o explicatie. Fara explicatie a ramas si modalitatea concreta prin care au fost introduse tintele false in sistemul de aparare A.A. a teritoriului, de catre sisteme ultrasofisticate portabile de bruiaj radioelectronic, de marimea unei genti diplomat, pe care nu le-a vazut nimeni, dar care erau manipulate “cu certitudine” de cetateni straini aflati la bordul unor autoturisme Lada.

S-a scris inca din 1991 despre modul in care generalul Nicolae Militaru, proaspat numit de autorii loviturii de stat in functia de ministru al Apararii, a dispus spre miezul noptii de 23/24.12.1989 deplasarea lt. col. Gheorghe Trosca seful de St. maj. al USLA impreuna cu 3 grupe de interventie imbarcate pe 3 ABI-uri la sediul M.Ap.N. din Drumul Taberei. Se stie de asemenea ca uneia din “Gorilele mercenare” cum au fost prezentati a doua zi in paginile Romaniei Libere, uslasii macelariti cu tunurile si mitralierele de pe tancurile si TAB-urile din curtea M.Ap.N., respectiv plutonierului Ion Muicaru i-a fost taiat capul, care a fost asezat la vedere pe turela unui TAB. Alaturi de cadavrele uslasilor, lasate 3-4 zile la locul masacrului, au fost puse coli de hirtie cu eticheta “terorist” si au fost adusi in mod premeditat “oameni de bine “sa scuipe si sa urineze fara rusine pe nefericitii militari romani. Regia a apartinut fara indoiala armatei si ca acum nu mai surprinde pe nimeni ca la primele ore ale diminetii de 24.12.1989, postul national de televiziune a prezentat la comanda un reportaj de la fata locului. Scenariul a fost scris de lucratorii autorizati sa desfasoare operatiuni speciale ai compartimentului de razboi psihologic si propaganda militara care functiona in cadrul Consiliului Politic Superior al M.Ap.N. a carui comanda fusese preluata deja de col. Ioan Talpes de la gen. lt. Ilie Ceausescu. Pentru a fi convingator, rolul de prezentator a fost jucat de un capitan M.Ap.N. purtind semnele de arma ale radiolocatiei. Dincolo de imaginile socante si inscriptiile care dirijau formarea perceptiei publicului, argumentul utilizat de cpt. Emil Streinu in demascarea lui Trosca drept terorist, a fost acela ca mantaua cu care era echipat purta insemnele corespunzatoare gradului de maior ( o singura stea ), iar vestonul pe cele de locotenent colonel ( doua stele ). Este cit se poate de evident ca acel capitan Streinu care apare in cadrele mai sus amintitului reportaj, a executat un ordin. Si cu toate acestea, din momentul in care s-a dovedit ca totul a fost o inscenare cu consecinte tragice si pina azi nimeni nu a fost curios sa-l intrebe pe acel capitan cine i-a dat ordin si in ce imprejurari. In a doua parte a anului 2003 si inceputul lui 2004, au fost dedicate citeva emisiuni Tv asa-zisei “diversiuni radioelectornice” la care Armata romana a fost supusa incepind cu 22.12.1989. TVR, dar mai ales OTV, prin emisiunea Dan Diaconescu Direct si National TV, prin emisiunea Miezul Problemei, moderata de Madalin Ionescu au prezentat o singura versiune, anume cea a capitanului Emil Streinu din 1989, devenit intre timp colonel dr. ing. la SPP ( n.r.- din 2005 general de brigada ). In sprijinul versiunii sale, ofiterul E.S. a adus niste fragmente de circuite electronice, de zmee si baloane cu invelis metalizat, pretinzind ca toate acestea au fost folosite de teroristii din decembrie 1989 pentru inselarea aviatiei si apararii AA. Moderatorii emisiunilor in care a fost invitat col. Streinu au luat drept axiome toate acele argumente pentru care in alte imprejurari, ar fi fost dati afara si de la gradinita. Fiind ofiter activ, colonelul nu se putea duce la un post TV din proprie initiativa, pentru ca ar fi incalcat statutul cadrelor militare. Asadar, ca si in decembrie 1989, ofiterul a executat la ordin, o alta misiune de dezinformare a opiniei publice, la fel de evidenta ca si prima. Intr-un stat de drept, cel care ar fi trebuit sa se autosesizeze in cazul lansarii de catre un militar a informatiilor false, era Parchetul Militar.
Imaginea de luptator pentru aflarea adevarului cu privire la evenimentele din decembrie 1989 confectionata procurorului Dan Voinea e falsa si a fost indusa premeditat tocmai de cei care s-au cocotat in virful puterii dupa debarcarea cuplului Ceausescu. Cuplu care in 25.12. 1989 a fost judecat de un asa-zis Tribunal Militar exceptional avind ca procuror-acuzator pe maiorul Dan Voinea, cel care a formulat o gramada de capete de acuzare imotriva Ceausestilor, pentru care nu a avut nici o proba. Toata documentatia sa, probatoriul, s-a redus la enumerarea unor articole din codul penal copiate inaintea sedintei pe o simpla coala tip A4. Altfel au stat lucrurile in 1996 cind aparitia unor articole de presa care-l incriminau pe gen.bg. Tudor Tanase a obligat Parchetul Militar sa deschida o ancheta. Pe Tudor Tanase, Revolutia l-a prins maior in cadrul unitatii R a Securitatii raspunzind de buna functionare a mijloacelor de telecomunicatii de la bordul aeronavelor prezidentiale. Ca Ceausescu n-a mai reusit sa ia legatura cu nimeni dupa decolarea de pe sediul CC e o alta poveste. In perioada 1990-1996 fosta unitate R a trecut de la Securitate la MapN, devenind ulterior o structura independenta botezata Serviciul de Telecomunicatii Speciale ( STS ). Iar Tudor Tanase a ocupat in aceasta perioada functia de director adjunct. Faptele reclamate de presa se rezumau la construirea de catre Tudor Tanse si Tudose Ion a cite unei vile la Breaza, prin utilizarea materialelor, a mijloacelor de transport si a fortei de munca din STS. Ancheta unui simplu procuror din Parchetului Militar a dovedit ca faptele au existat si a fost calculat si un prejudiciu. Cum decizia de aprobare a rechizitoriului si de trimitere in judecata apartinea sefului sectiei Parchetelor Militare, Dan Voinea a decis fara nici un temei neinceperea urmaririi penale pentru Tanase si Tudose. In cu totul alt mod a procedat Dan Voinea in cazul Tigareta 2, unde nici pina azi n-au existat probe si nici prejudiciu real. Trebuie facuta precizarea ca Tudose Ion era supervizorul financiar al Curtii de Conturi desemnat sa controleze STS si SPP, fiind totodata si finul gen. lt. Dumitru Iliescu, seful SPP si posesor al unei vile similare la Breaza. Odata inceputa ancheta Parchetului Militar, Tudor Tanase s-a pensionat pe caz de boala si beneficiind de marinimia lui Traian Basescu-ministrul Transporturilor din acea perioada, a fost numit director adjunct la ROMATSA (regia care se ocupa cu dirijarea aeronavelor civile in spatiul aerian al Romaniei). Ca urmare a revenirii in 2000 pe scaunul prezidential a lui Ion Iliescu, Tudor Tanase s-a insanatosit brusc, devenind director plin al STS, iar Ion Tudose a fost facut din civil direct general si adjunct pe probleme economice al lui Tudose.

Viaductul Caracău

decembrie 24th, 2007

Viaductul Caracău este un viaduct de cale ferată pe linia Miercurea Ciuc – Ghimeş, dat în folosinţă la 18 octombrie 1897.

În timpul ostilităţilor din Primul Război Mondial, grinda centrală a fost complet distrusă (1916).

Armatele austro-ungare au reuşit în anul următor să monteze o grindă dreaptă, dar susţinută la o treime din deschidere de o palee metalică de peste 40 m înălţime. Această soluţie, cu titlu de provizorat, a ramas în exploatare 27 de ani.

A trebuit să vină Al Doilea Război Mondial şi în 1944 trupele germane l-au distrus complet. Odată cu încheierea razboiului viaţa economică a ţării începe să îşi revină şi astfel se reia legatura peste munţi. Din decembrie 1944 şi până în 12 februarie 1945 constructorii români au realizat un viaduct provizoriu, complet din lemn (3.600 metri cubi). Performanţa unică în istoria construcţiilor feroviare.

În paralel s-a început construcţia la un nou viaduct, şi în 14 septembrie 1946 s-a dat în funcţiune. Noua construcţie a viaductului fiind cel mai mare pod de cale ferată executat din beton armat din România. Lungimea totală a viaductului este de 264 m, bolta are deschidera de 100 m, iar săgeata este de 37 m. Lătimea bolţii este de 6.50 m la cheie şi de 10 m la naştere. Secţiunea bolţii este casetată, având înălţimea de 2.5 m la cheie şi de 4.8 m la naşteri.

Merry Christmas, Dear Reader! A Tale of Christmas

decembrie 24th, 2007

MERRY CHRISTMAS, DEAR READER!
A TALE OF CHRISTMAS
by Leonard Oprea

The news of their return had spread across the city. From the King and his knights to the last servant, men and women were all animated by the announcement. The priests alone frowned and called for God’s Word to validate their distrust. But nobody paid any attention to them. The same question and the same hope, the same fear and relief, the same laughter and the same tears tormented the souls of swineherd and king alike.
The years had gone by with endless wars, with famine and plagues, with frosts and dry seasons, years that looked like the end of the world, read the chronicles. The hermits sighed and the whole city prayed for the redemption that the two chosen men could bring.
For the Magus and the Errant Knight had been sent, as foretold by the wise men of yore, to seek and fetch the Effigy and the Epitaph, which alone could provide the key to any living soul’s redemption. For in the face of Death, everyone knew, we all stand equal.
In vain had the priests tried to prophecy, ‘…it is as it should be, your sins made God turn his face from you…’ – for they too had dishonored the Scriptures. The people, from swineherd to king, knew only too well that the priests had lied, cursed, ended the life of their brethren. They knew only too well that the Lord has His own ways and that the chosen ones are but few. Nevertheless they had all prayed, but it seemed it was too late. So that, finally, driven mad by the terror, they had decided. They sent the Magus and the Errant Knight to seek their redemption – the Effigy and the Epitaph.
It was snowing tiny flakes that swirled with the frail breath of the wind and it was sunny and the next day was Christmas. A good omen, they said and laughed at their luck. They had all gathered outside the city gates: the king and knights were all dressed in marten and ermine fur, purple velvet, diamonds and sapphires, the people had washed their hands, face and necks, had combed their hair that still swarmed with lice, and were wearing their awkward best for the occasion, and there was fretting and restlessness outside the city gates. By order of his majesty the king, the inn keepers offered wine and sausages, the jesters tumbled in the snow, and all, all yearned for redemption.
Pigs and chickens sneaked through the legs of the crowd. Legs that kicked. The sudden squeals and various cries merged with the peals of laughter in a strange humming mirth that floated all around with the snowflakes in the sunlight. Suddenly there was silence, except for the scarce cock crow, dog snarl, or the soft neighing. Then the field of undisturbed white and the dark deep forest nearby froze .
The two reached the great gray stone arch of the gates. They dismounted in front of the king. A short simple bow. The Magus: tall and thin, worn tunic and ragged cloak. The magic stick alone looked the same. The Errant Knight: strong, rough looks and aging face, yet quiet and proud in his scratched armor. The sword alone seemed to throb in his closed fist.
The king returned their greeting and ordered them to speak. They took turns to tell their quiet tale, each showing in strikingly simple words, so masterly chosen, how they had traveled the whole wide world and how they had managed, together, to return safely from their quest, for the Effigy and the Epitaph had unimaginably powerful protectors and keepers.
Clear and resounding, their words stirred the souls, like bow strings ready to snap.
Finally, the king demanded the unequivocal result. And everything went deaf, for such was the depth of the silence.
The glowing eyes of the Magus and the clear eyes of the Errant Knight met. No one saw their faint smile like a snowflake melting on feverish lips.
‘Speak!’ the royal summons was heard once again, and the crowd took an eager step towards the two men.
‘Wait!’ came their tired advice.
Instantly, the Magus raised his magic stick and the Errant Knight drew a circle with his sword.
What were they going to do – kill each other now, in the hour of their redemption?! Now that the found Effigy and Epitaph had bestowed angelic powers on them? they all gasped, from king to swineherd. But the Magus turned on his heels unexpectedly and pointed his stick at his side of the crowd. And the sword whisked to the side of the Errant Knight.
‘Wait!’ the two men’s voices lashed the air.
A few women yielded subdued cries, a few knights pulled at the reigns and their steeds rose on their hind legs and neighed.
‘Wait!’ and the two took a quick charging step, then another.
The crowd shrunk back, hundreds of throbbing hearts, eyes rolling like those of terrified cattle, all the same, all at once.
The Magus straightened up and brought down his magic stick. The Errant Knight subdued his sword and quietly turned his back on them.
‘We have spoken’, their rocky whisper reached the crowd.
The two men mounted.
The sound of the flying hoofs. For a while, there was nothing but the flying hoofs, dying away.
Eventually, came a late curse. Then another, – then the others. And the whizzing of the flying stones. And the soldiers spurring their horses. The Knights balancing their lances. The priests rushing in front of the crowd, rising the Cross. And may God and may the sins…
The Magus and the Errant Knight melted in the distance like two ghosts, estranged by the fury of blind terror. Yet protected by the play of the snowflakes, by the undisturbed silence of the field and the forest, by the Effigy and the Epitaph. By the Christmas Eve. Amen.
***
(© Copyright, All rights reserved – Leonard Oprea, “The Book of Theophil Magus or 40 Tales about Man”, Ed.“AuthorHouse”, 2003, USA)
===============================================

Oglinda, Da-mi ziua mea, Maraton (Specchio, Dammi il mio giorno, Maratona), de Salvatore Quasimodo

decembrie 24th, 2007

Poet italian, participant la miscarea de rezistenta, Salvatore Quasimodo (1901-1968) a scris poezii lirice ermetice, cântând natura si Sicilia natala (Ape si pamânturi, Oboiul uitat, Poezii, Si brusc se lasa seara). Evolueaza spre lirica sociala patrunsa de umanism (Cu inima apasata de piciorul strain, Viata nu e vis, A da si a avea, Pamântul neasemuit etc.), traduce din liricii greci si poetii latini. În 1959 a primit Premiul Nobel.

OGLINDA

Si iata, pe trunchi
încep sa dea muguri :
un verde mai proaspat ca iarba
ce-ti bucura inima :
trunchiul parea ca murise
plecat peste râpi.
Si toate au gustul minunii,
Si sunt acea apa a norilor,
ce azi oglindeste în gropi,
mai albastra, bucata-i de cer,
sunt verdele acela ce spinteca scoarta
si care-asta noapte lipsea.

DA-MI ZIUA MEA

Da-mi ziua mea,
ca sa-mi caut din nou
un chip de ani potolit,
pe care un râu straveziu
sa-l rasfrânga în apa-i fugara,
si ca sa-mi para rau de mine însumi.
Umblu pe inima ta
si stele se-aduna, o, noapte,
în mari arhipelaguri fara somn,
înfratite cu mine,
fosila ivita-n lumina de-un val ostenit ;
o înclinare de orbite-ascunse
pe care stam
cu stâncile, cu iarba.

MARATON

Plânsetul mamelor din Maraton,
si racnetul multimii, nimeni
nu le-auzi. Elada era libera.
E libera Elada. Maratonul
e o localitate de soldati
si nu de vraji – nu cresc altare, temple.
Mormântul e întreg – din înaltimi
vezi Eubea. Vierme-al istoriei,
fiece lucru-aici îsi are rostul,
pietre cu vechi inscriptii, coifuri, spade ;
oricât de Maraton e Maratonul,
omul traieste-n sesul Argosului
mereu în ziduri ca-ntr-un turn de paza.

“Declaraţie de război” – fragmente – (LIV)

decembrie 24th, 2007

Într-o zi, în sesiunea de iarnă, la începutul lui februarie 1989, înainte de revoluţie, un grup de colegi, băieţi veseli care nu scăpau nici un prilej să chefuiască, s-a dus la un restaurant pentru a sărbători faptul că îşi luaseră examenul de exploatare.
După ce s-au ameţit bine au pornit spre complex. Era seară. Pe drum, pe strada Lungă, au răsturnat tomberoanele cu gunoi pe care locatarii le scoseseră în stradă întrucât a doua zi veneau gunoierii. Au spart geamurile de la avizierul cu programul cinematografelor, au agresat verbal trecătorii.
Scandau:
— Facem rău! Facem rău!!
Ajunşi în complex au dansat pe maşinile unor studenţi arabi. O formă de manifestare a patriotismului. Bineînţeles au cântat cântece de beţie, dar şi o strofă din „Deşteaptă-te române.” Mai mult nu ştiau.
În scurt timp a apărut în cămin decanul, câţiva profesori şi şeful de post din complex, căpitanul Bucşă. Aflaseră deja cine au fost eroii, cel puţin numele câtorva dintre ei.
A doua zi au fost chemaţi la postul de miliţie, pe rând, să dea declaraţii. Nu s-a considerat că acţiunea lor a avut un caracter politic, doar în bătaie de joc au fost întrebaţi:
— De ce aţi cântat „Deşteaptă-te române”? Ce, dormea cineva? — întrebare la care anchetatorii nu aşteptau răspuns.
Cazul nefiind grav, organele de stat au stabilit că rufele murdare pot fi spălate în familie, turbulenţii urmând să fie sancţionaţi de decanat. Majoritatea au primit mustrare, doar Cici şi Costică au fost exmatriculaţi pentru un an, deoarece aveau antecedente. Cici bătuse un coleg, iar Costică intrase într-o noapte peste o studentă. Fuseseră şi atunci beţi.
Acasă la Costică oamenii ştiau că acesta fusese exmatriculat pe motive politice, pentru că a cântat „Deşteaptă-te române”.
În toamnă au fost reprimiţi la şcoală…
Seara târziu, la câteva luni după Revoluţie când toată ţara era cuprinsă de febra alegerilor, apare în cămin Bebiţă.
Disperat intră dintr-o cameră în alta alarmând studenţii:
— Săriţi că vor să-i omoare pe Cici şi pe Costică pentru că sunt studenţi şi nu vor să voteze cu Frontu’!
Bebiţă, care fusese cu un grup de colegi între care şi cei doi pe „Cetate”, susţinea că ei îşi văzuseră de treabă, dar la ieşirea din restaurant un grup de huligani îi aşteptaseră şi voiseră să-i linşeze. Câţiva, printre care şi el, reuşiseră să fugă, dar alţii, între care se aflau Cici şi Costică, nu putuseră părăsi restaurantul.
În câteva minute s-au adunat în fata căminului vreo 15 studenţi decişi să-şi salveze colegii asediaţi.
Cum nu aveau la dispoziţie decât o maşină, cei mai mulţi s-au deplasat pe jos, în pas alergător. Fiind preşedintele sindicatului mi s-a făcut loc în maşină şi am plecat să vedem despre ce e vorba.
Când am ajuns în faţa „Cetăţii” colegii noştri asediaţi, încadraţi de câţiva poliţişti, urcau în dubă. M-am apropiat de ofiţerul care conducea echipajul şi i-am spus:
— Sunt Cionoiu, şeful Sindicatului studenţesc din Facultatea de Silvicultură şi vrem să ştim ce se întâmplă cu colegii noştri!
Ofiţerul, pe un ton foarte agresiv, ne-a răspuns că aceştia făcuseră scandal, pagube şi vor fi duşi la poliţie spre a fi anchetaţi.
Maşina poliţei a dispărut, dar noi, cei veniţi cu maşina, am rămas să-i aşteptăm pe eliberatorii care plecaseră din cămin pe jos spre a le spune să se întoarcă.
Bebiţă minţise. Nu existase nici un motiv politic şi nici un grup de huligani. Studenţii veseli băuseră, iar înainte de plecare, pentru a se distra, aruncaseră câteva scaune de metal de pe terasă. Unul din scaune a lovit o maşină parcată, maşină care aparţinea unui chelner. Când au vrut să părăsească „Cetatea”, un grup de chelneri a încercat să-i reţină. Cu succes…

Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor – prezentare de carte

decembrie 24th, 2007

Ceva în firea noastră încearcă cu disperare să obţină iubirea celuilalt. În familie şi o privire poate jigni, iar un cuvânt nepotrivit poate distruge totul. Iubiţii pot deveni duşmani, iar familia un câmp de luptă. Avem noi, părinţii, perspicacitatea şi dorinţa de a încuraja copiii să devină persoane gânditoare, independente, creatoare şi cu principii morale? Se pare că pentru mulţi adulţi răspunsul nu este de la sine înţeles. Miezul familiei constă în iubirea raţională şi voită. Noua colecţie, Familia la Curtea Veche, vă ajută să vă asumaţi cât mai deplin rolul dumneavoastră în familie.

Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor vă învaţă cum să vă iubiţi mai eficient copilul şi conţine sugestii complexe pentru a vă ajuta să deveniţi un bun părinte. Întrebarea cheie a cărţii este: Oare vă exprimaţi iubirea într-un limbaj pe care să-l înţeleagă şi copilul vostru? Fiecare copil, ca de altfel fiecare adult, îşi exprimă şi receptează cel mai bine iubirea într-un limbaj propriu. Oricât de mult ar fi iubiţi de părinţi, copiii nu ştiu acest lucru de la sine. De aceea este foarte important ca părinţii să descopere şi să înveţe principalul limbaj de iubire al copiilor lor. Prin intermediul unuia dintre cele cinci limbaje de iubire, specific copilului dumneavoastră timpul acordat, cuvintele de încurajare, darurile, serviciile sau mângâierile fizice , îi veţi putea transmite în mod eficient şi necondiţionat, sentimente de respect, afecţiune şi implicare totală, care vor avea o mare rezonanţă în sufletul său. Atunci când sunt pregătiţi cum trebuie, părinţii pot folosi aceste limbaje pentru a comunica cu copiii lor, pentru că atunci când copilul simte că este iubit, nu numai ca îi veţi satisface cea mai profundă nevoie emoţională, dar va fi mult mai receptiv la sfaturile şi îndrumările dumneavoastră ca părinţi.

Dr. Gary Chapman are o bogată activitate în domeniul educaţiei bisericeşti. Este cunoscut în SUA mai ales prin seminariile pe probleme de familie pe care le conduce în întreaga ţară. În activitatea sa de consilier matrimonial, dr. Chapman îndruma permanent cupluri căsătorite. Este autorul cărţilor de succes Toward a Growing Marriage (Spre o căsnicie înfloritoare), Hope for the Separated (Speranţe pentru cei divorţaţi) şi Building Revolutionships (Cum se construiesc relaţiile interumane). Marele succes îl cunoaşte cu seria The five love languages, editată în numeroase ediţii, inclusiv pe casete audio şi video. Prima carte, cu titlu omonim, din această serie a apărut în traducere româneasca (cu titlul Cele cinci limbaje ale iubirii) la editura Curtea Veche anul trecut. Volumul de faţă propune cea de-a doua carte din această serie (The five love languages for children), cea de-a treia fiind The five love languages for teenagers (Cele cinci limbaje de iubire ale adolescenţilor).

Dr. Ross Campbell este psihiatru şi un reputat consilier pentru relaţiile dintre părinţi şi copii. Este fondator al Southeastern Counseling Center din Chattnooga, Tennessee, unde a fost director până în 1996. În 1997, a fost numit de guvernatorul statului Tennessee în consiliul de conducere al Trustees of Mocasin Bend Mental Health Institute. Este profesor asociat la catedra de pediatrie şi psihiatrie a Colegiului de Medicină din cadrul Universităţii Tennessee. A absolvit Academia Navala şi a făcut studii de medicină la Universitatea Florida. Este autorul cărţii de mare succes How to Really Love Your Child (Cum să-ţi iubeşti cu adevarat copilul), vândută în peste un milion de exemplare în toată lumea. Dintre cărţile publicate, mai amintim: How to Really Love Your Teenager (Cum să-ţi iubeşti cu adevarat adolescentul), Kids in Danger (Copii în primejdie) şi Getting a Clue in a Clueless World (Găseşte indicii într-o lume fără indicii).

Autori: Gary Chapman, Ross Campbell

Colecţia: Familia la Curtea Veche

 
54.90.243.204