Loading

… despre Giganti

noiembrie 26th, 2007

GIGANTUL ROMÂNIEI – Uriasul Gogea Mitu – pe numele real Gogu Stefanescu, fiul Elenei si Gheorghe Stefanescu, originari din localitatea Mârsani, la vreo 60 km.de Craiova, a venit pe lume în anul 1912, facând parte dintr-o familie cu 11 copii, mama având la nasterea uriasului, vârsta de 16 ani. În comuna respectiva, putin populata în acei ani, localnicii îsi aduceau aminte de acel “copil minune” caruia îi spuneau “Mitu a lu’ Goaga”, cel mai celebru om al Mârsanului. Mitu a devenit cunoscut în toata lumea datorita staturii lui iesita din comun, deoarece masura la vârsta de 20 ani, 2,42 si cântarea 183 kg.

Datorita acestor caracteristici antropometrice, s-a ajuns la faptul ca el sa fie cautat de persoane din diferite domenii de activitate, medici, oameni de stiinta etc., si nu în cele din urma de cei care datorita acestei “curiozitati” doreau sa câstige bani de pe urma lui. Se spune ca era inteligent si ca vorbea în vârful limbii, cum se zice, era “peltic”, dar aceasta nu-l împiedica sa citeasca, învatase sa citeasca singur, sa glumeasca, de la vârsta de 3 ani având fizicul unui copil de 5-6 ani, fiind foarte maturizat în gândire de mic copil. Pe la vârsta de 17 ani devenise celebru, încât patronul unui Circ de la Praga venise sa-l angajeze pentru a-l prezenta ca o “raritate”, de asemenea a prezentat spectacole la Circul Globus din Monte Carlo. Cu toate ca avea numai vârsta de 20 de ani, Mitu “tragea cu usurinta de un arc otelit, pe care-l îndrepta”. A venit si la Bucuresti în vara anului 1934, unde cu ocazia sarbatorii numita pe atunci “Târgul anual al Mosilor”, care avea loc în Piata Oborul vechi, gigantul a prezentat spectacole de circ, fiind prezentat drept “cel mai înalt om din lume”. (Îmi amintesc de el… aveam vârsta de 8 ani).

Cariera lui de circar a fost însa scurta, dar foarte bine retribuit, deoarece pugilistul de succes al timpului si cautator de noi talente, italianul Umberto Lancia, a reusit sa-l atraga initiindu-l în tainele boxului, devenindu-i impresar. Lancia l-a înscris pe contul personal la celebra Scoala de BOX de la Paris, unde uluise toata lumea. Dupa absolvirea scolii de box, Gogea Mitu a început marile meciuri, dar spre mirarea tuturor, nu prea avea adversari, pentru ca pe toti îi culca la pamânt prin KO. Primul meci oficial la Bucuresti a avut loc pe fosta arena “Venus”, adversarul lui fiind profesionistul italian Severio Gizzo, care, cu toata experienta lui, în urma loviturilor devastatoare ale “Uriasului de la Mârsani” a fost facut KO în numai trei reprize. A urmat alt meci cu fostul campion al României din categoria grea, Dumitru Pavelescu, terminat tot cu KO din prima runda. În urma acestor mari succese, impresarul Lancia l-a dirijat spre alte turnee în Europa, Praga si Paris, unde în lupta cu germanul de origine franceza Bergam, meciul s-a terminat la egalitate. Acesta de fapt a fost ultimul meci de box al URIASULUI ROMÂN. A câstigat bani grei Mitu Gogea pe care-i trimitea “cu sacul” acasa la familie, care nu era înstarita si traiau din cultivarea cartofilor.

Înapoindu-se de la Paris la Bucuresti cu trenul, a racit, iar managerul i-a propus ca înainte sa se duca la Mârsani, sa ramâna câteva zile la Bucuresti pentru a se odihni, dar situatia agravându-se, l-au internat la Spitalul Filantropia, unde i s-au administrat masaje si investigatii în tot organismul, zicându-se ca este bolnav de tuberculoza. Familia nu fusese anuntata decât târziu, iar când au sosit la Bucuresti Gogea Mitu deja murise de câteva zile. Din declaratiile uneia din nepoatele lui Gogea Mitu, reiese ca acesta a fost “ascuns într-un laborator subteran al spitalului, unde fusese deja îmbalsamat si pregatit sa reziste pentru o perioada de 20 de ani”. Laboratorul se zice ca era bine pazit, iar o doctorita, care a întâmpinat parintii, li s-a adresat în felul urmator: “Domnule Gogu, nu mai plângeti, pentru ca nu mai este nimic de facut. Fiul dvs. este îmbalsamat pentru 20 de ani si o sa trebuiasca sa platiti bani grei pentru asta. Dar dorinta celor care l-au îmbalsamat este ca dvs.sa acceptati sa le vindeti cadavrul, pentru ca vor sa-l vânda în America. Sa nu spuneti nimanui ce v-am zis, ca ne omoara astia pe amândoi”. (Extras din Editie Speciala de Oltenia/24 Noiembrie 2007).

Ultima descendenta în viata a familiei Gogu Stefanescu din Mârsani, anume Constanta Burada, nepoata Uriasului, are deja un manuscris, intentionând sa publice o carte despre trecutul trist al Uriasului, de altfel de unde au fost preluate anumite declaratii ce fac obiectul acestui caz, printre altele, declarând ca de fapt “Uriasul nu a murit de tuberculoza cum s-a spus, ci a fost otravit de cei care erau gelosi pe succesul lui din lumea boxului”.

Misterul numelui. Cu toate ca în majoritatea publicatiilor din acel timp care au scris despre el, insistându-se asupra carierii, sportivul fiind trecut drept GOGEA MITU, acesta nu era de fapt numele sau real. Datorita unor surse, pe certificatul de nastere era înregistrat Gogu Stefanescu, dar atât nepoata lui, Constanta Burada, cât si multi oameni din comuna natala, spun ca numele gigantului din Mârsani era de fapt Dumitru Goaga, afirmându-se ca s-a facut o combinatie între numele sau real si adjectivul “cogemite”, care defineste ceva foarte mare, enorm, si ca în acest fel, Goaga Mitu, a devenit GOGEA MITU. De asemenea, în langajul popular al românilor, era, poate mai este, folosirea expresiei “esti gogeamite omul si nu esti capabil sa…”.

****

- Canada are si ea “gogeamitul” ei – Gigantul Édouard Beaupré, metis de origine, nascut în ziua de 9 Ianuarie 1881, la Wiloow-Bunch, provincia Saskatchewan din Canada. Édouard nu era cu nimic deosebit fata de alti copii. Cântarea 4,09 kg dezvoltându-se normal pâna la vârsta de 3 ani, când a început sa creasca vertiginos, la vârsta de 9 ani masurând 1,85 m., la 12 ani 1,95 si la 17 ani 2,15 m. La vârsta adulta masura 2,45 m. si cântarea 160 kg. Obrazul lui era deformat (vezi foto) ,ca urmare a unui accident de calarie. Datorita acestei înaltimi, desigur ca avea si o forta fizica deosebita, încât a demonstrat ca era capabil sa arunce un butoi plin cu faina la o distanta de zeci de metri si sa ridice un cal care cântarea 320 kg.

Iubea foarte mult caii, visând sa devina cow-boy, astfel ca în anul 1902 a plecat în statul Montana (US) dar, din nefericire, datorita înaltimii sale nu a putut practica aceasta profesie, americanii oferindu-i sa-si câstige existenta într-un Circ. În continuare, a poposit în Canada, la Montréal si Winnipeg, prezentându-se în spectacole cu îndoiri de bare de fier, ridicând pe umerii un cal, ca si Mitu Gogea. În continuare, Gigantul Baupré întâlneste la Montréal pe Louis Cyr, barbatul cel mai solid din Québec, cântarea si el vreo 200 Kg., provocându-l la lupta “corp la corp”, dar Édouard deja slabit din pricina tuberculozei, era deja slabit, Gigantul fiind învins în câteva minute.

Cariera lui a fost de scurta durata murind la vârsta de 23 ani, într-un spital din Saint-Louis (US) în ziua de 3 Iulie 1904, ultimile lui cuvinte au fost: “Este trist sa mori asa de tânar si atât de departe de scumpii parinti”.

Adevarata Epopee a aparut însa dupa moartea Gigantului, când Édouard nefiind prea bogat, deci neramânând prea multi bani dupa moartea lui, nu s-au dispus funeralii speciale de catre cei în drept. Patronul care l-a îmbalsamat, pentru a recupera banii investiti, a hotarât sa expuna corpul nefericitului într-un magazin, care, contra cost, a acceptat sa-l pastreze în vitrina pentru ca trecatorii sa-l poata vedea. Politia a intervenit si au interzis expunerea. În anul 1905, cineva, nu se stie cine…, a decis sa pietrifice corpul pentru a-l transporta la Montréal, dar autoritatile au refuzat. În continuare gigantul Beaupré a fost expus într-un Muzeu de anatomie din Saint-Louis, dar, câteva luni mai târziu, Édouard se va gasi totusi în vitrina unui alt muzeu aflat pe Strada Saint-Laurent din Montréal. Timp de sase luni, curiosii au defilat în fata vitrinei pentru a contempla acest fenomen. Apoi, corpul lui Beaupré a “parasit” muzeul si a fost dat disparut pâna în primavara anului 1907, când întâmplator, datorita unor copii, corpul a fost gasit într-un depozit, asezat într-o lada care continea corpul gigantului. S-a aflat ceva mai târziu ca Circul care pastra cadavrul pentru a-l expune la vederea publicului în Parcul Maisonneuve din Montréal, acolo, într-o seara, corpul a fost, pur si simplu UITAT. În final, un medic al timpului, profesor la Universitatea din Montréal, a hotarât sa cumpere corpul, pentru suma de 25$Cad., transportându-l apoi la Departamentul de anatomie unde s-a procedat la mumifierea lui, apoi asezându-l în pozitie bipeda într-un ambalaj de sticla si plasat la intrarea în Laborator.

Numai în anul 1990, Universitatea din Montréal a acceptat trimiterea corpului incinerat familiei, cenusa fiind îngropata în ziua de 7 Iulie 1990, în fata Muzeului din Willow Bunch, la picioarele unei statui ridicata în onoarea Gigantului Édouard Beaupré.

Epopei triste si macabre, ale celor ce au fost Giganti…

“Dictatura” grevistilor in economia franceza

noiembrie 26th, 2007

Majoritatea francezilor, estimează, cu recul, că sindicatele au adus servicii nefaste societăţii şi salariaţilor, începând din 1974, când revendicările sistematice au continuat să se amplifice, fără să se ţină seamă de starea economiei. Iar acum, când deficitul bugetar al Franţei atinge sume stupefiante – între 60 şi 64 de miliarde de euro – oportunitatea ultimelor greve îşi găsesc cu greu justificarea în masa celor care-şi câştigă existenţa graţie muncii cotidiene. Paralizarea cvasitotală a mijloacelor de transport de pe teritoriul francez, SNCF (căile ferate) şi RATP (Regia autonomă de transport parizian), răspunzând la injoncţiunea sindicatelor, blocarea intrărilor din aproape 40 din cele 80 de universităţi, sau participarea la grevă a opt organizaţii ale funcţiunii publice, etc., au generat un haos indescriptibil, perturbând tot sistemul economic timp de 9 zile şi soldându-se cu pierderi de aproximativ 4 miliarde de euro.

După datele degajate de o jurisprudenţă constantă, greva poate fi definită ca o stare de încetare, colectivă şi concertată, a muncii în vederea sprijinirii unor revendicări profesionale, cărora patronii refuză să le dea satisfacţie. În cazul de faţă este vorba de o reformă propusă de Guvern, în vederea asigurării perenităţii sistemului de pensii.
În principiu, doleanţele greviştilor au un caracter reformator şi progresist. De data aceasta, mişcarea sindicală constituie o excepţie, deoarece este vorba de refuzul unei reforme, exprimate de candidatul Nicolas Sarkozy în proiectul său electoral, pentru care a obţinut asentimentul majorităţii populaţiei.
Mai exact, este vorba de punerea pe picior de egalitate a tuturor salariaţilor, atât publici cât şi privaţi, în momentul ieşirii la pensie, în general după 40 de ani de activitate, cu excepţia unor categorii a căror condiţii de muncă au un caracter penibil, epuizant sau primejdios.
Pe vremea locomotivei cu aburi, cei de la căile ferate, funcţionarii incluşi, obţinuseră o reducere a perioadei de activitate de doi ani şi jumătate, privilegiu devenit caduc astăzi când condiţiile de muncă s-au îmbunătăţit în mod substanţial. Ceea ce atunci a constituit o excepţie întemeiată, acum s-a transformat într-o inegalitate pe care sindicatele nu vor s-o accepte ca atare, lupta lor căpătând astfel un sens conservator şi injust, împingându-i să recurgă, ca de obicei, la spectrul grevelor atât de pernicios în momente de fluctuaţie economică.

Opţiunea pentru funcţiunea contestatară sau, dimpotrivă, pentru aceea de regularizare socială, rezumă, am putea spune, dezbaterile din istoria sindicalismului. Poziţiunilor reformiste, care propun amenajarea condiţiilor capitalismului, i se opune poziţia revoluţionară de clasă, care vizează distrugerea şi depăşirea acestuia. Sindicatele din toate ţările au fost traversate de asemenea dezbateri, fie în confederaţiile unificate din Anglia, Germania, Statele-Unite…, fie datorită pluralismului sindical instituit în Franţa, Italia, Spania…
În Franţa, adeziunea sindicală este facultativă, dar şi atractivă, graţie protecţiei pe care le-o procură aderenţilor, în timp ce în Marea Britanie şi Statele-Unite s-a impus, în mod tradiţional, ca o obligaţie ce garanta găsirea locului de muncă (union schop), cum ar fi de pildă în unele uzine din industria americană de automobile.
Trebuie să recunoaştem că relaţia apropiată dintre partidele politice şi sindicate au stat la baza obţinerii multor avantaje în raportul de forţă cu patronatul: săptămâna de 40 de ore (în Franţa 35, impuse de guvernanţii socialişti), ziua de muncă de 8 ore, (în Franţa 6…), concediul plătit, delegaţiile sindicale, etc., etc.
Statul intervine în mod diferit în relaţiile sindicat/patronat: mult mai puţin prezent în Statele-Unite sau în Anglia, el se impune în mare parte ca negociator principal în Franţa, Spania sau Italia.
Dacă această grevă, prea puţin justificată, impopulară şi contagioasă, a fost întreruptă momentan, faptul se datorează inteligenţei şi fermităţii cu care miniştrii guvernului condus de François Fillon, au ştiut să poarte negocierile.
Principiile considerate intangibile, la care guvernul şi Preşedintele n-au renunţat, în pofida presiunilor la care au fost supuşi, sunt următoarele:
- alungirea duratei de activitate a tuturor salariaţilor la 40 de ani. Evident, cu anumite excepţii bine chibzuite,
- instituirea unui „malus” (un fel de sancţiune) pentru salariaţii care n-au atins această durată,
- indexarea pensiilor la costul vieţii.
Sindicatele radicale, cum ar fi Sud-Rai, care reclamau retragerea, pur şi simplu, a reformelor, au simţit rezultatul înţelegerii ca o înfrângere: „Decepţia este enormă în raport cu miza, comentează Christian Mahirux, secretar federal, noi însă avem sentimentul de a fi făcut tot ce ne era în putinţă”. Din fericire, eşecul a „tot ce le era în putinţă” le-a evitat apelativul de gropari ai economiei franceze…
Pe de altă parte, ne găsim în centrul ambiguităţilor privind dreptul de grevă şi abuzul practicat de unele sindicate. Orice grevă legală comportă, în esenţa ei, o intenţie dăunătoare, iar efectele abuzive devin evidente în circumstanţe particulare, cum a fost cazul actual în Franţa. Dificultatea constă însă în trasarea frontierelor dintre ce-i licit şi ce iese din acest cadru. Cu toate astea, în stadiul actual al jurisprudenţei, se pot profila, în mod schematic, patru categorii de greve abuzive:
- cele care întreţin dezorganizarea întreprinderii,
- grevele inspirate de revendicări ilegale sau nejustificate,
- grevele acompaniate de pichete de salariaţi ce împiedică non grevişti să-şi continue activitatea,
- şi, în fine, cele care produc ocuparea locului de muncă.

Toate aceste categorii au fost reunite, în cazul grevei de 9 zile, făcându-le susceptibile de abuz şi supuse rigorilor legale. Numai că „dictatura” sindicală din Franţa, poate utiliza formulele ei cele mai brutale, pe care toate guvernele au tentat să le evite cu mai mult sau mai puţin succes.

Divanul, de Dimitrie Cantemir – in versiune araba

noiembrie 26th, 2007

Lansata la 3 Mai 2007 la Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta a Academiei Române, versiunea araba a \”Divanului\” lui Dimitrie Cantemir se constituie într-un eveniment cultural din mai multe puncte de vedere. Gândita ca un moment de evocare a regretatului acad. Virgil Cândea în preajma zilei când ar fi împlinit vârsta de 80 ani, lansarea a fost onorata de prezenta personalitatilor vietii academice si universitare – acad. Dan Berindei, vicepresedinte al Academiei Române, prof.dr. Dan Horia Mazilu, membru corespondent al Academiei Române, directorul Bibliotecii Academiei, prof.dr .Dan Slusanschi, prof.dr. Dan Haulica, membru corespondent al Academiei Române – care au comentat noua carte în contextul operei de cantemirist a acad.Virgil Cândea, în fata unei audiente numeroase si atente, sub eleganta presedintie a amfitrionului, acad. Eugen Simion.

Volumul cuprinde prima editie a manuscrisului versiunii arabe a \”Divanului\” întocmita în anul 1705 de Athanasios Dabbas, patriarhul Antiohiei, care pastorea în acea vreme comunitatile crestine ortodoxe din provinciile levantine devenite ulterior Siria si Liban. Prezenta Excelentei Sale dl. Mohammed El-Dib, ambasadorul Libanului si decan al Corpului Diplomatic Arab acreditat la Bucuresti, a fost o marturie a relatiilor culturale reînnoite dintre România si Liban, dupa initierea lor în secolul al XVI-lea, în conditii istorice neprielnice.

Calatoriile acad.Virgil Cândea în Orientul Apropiat – Siria, Liban, Turcia asiatica, mai târziu Georgia – au început catre anul 1969, din dorinta sa de a afla în bibliotecile acestor tari îndepartate documente si marturii ale contactelor culturale dintre români si popoarele rasaritene. Documentarea temeinica prealabila pe care si-a întemeiat aceste cercetari a cuprins nu numai operele dascalului sau preferat, Nicolae Iorga, dar si scrieri ale unor savanti cunoscatori ai Rasaritului crestin, în primul rând Marcu Berza si Mihai Berza. A adaugat acestor surse putinele cataloage si compendii de istorie literara pe care le-a putut obtine, publicate de marii orientalisti care cercetasera arhivele si colectiile de manuscrise publice si private din Levant: Georg Graf, \”Geschichte der Christliche Arabische Literatur\” (1949, Cità del Vaticano, Biblioteca Apostolica Vaticana), Joseph Nasrallah, \”Catalogue des manuscrits du Liban\” (1961, Beyrouth, Imprimerie Catholique) si /Histoire du mouvement littéraire dans l’église melchite du V-ème au XX-ème siècle, 1979, Louvain-Paris, Editons Peeters-Chez l’auteur).

În peregrinarile sale prin Liban, Virgil Cândea a avut inspiratia de a vizita si mânastirea \”Deir el-Shueir\”, despre a carei biblioteca citise ca era una dintre cele mai bogate în scrieri ale înaltilor ierarhi antiohieni care calatorisera în Tarile Române în epoca otomana. Ghidul sau, Saleh Sa’ad, un libanez francofon si iubitor de carte frumoasa, îsi aminteste si astazi cum a început sa citeasca în traducere franceza manuscrisul arab înregistrat în catalog drept \”Salah al-hakim wa-fasäd al-älam al-damin\”, opera a patriarhului Athanasios Dabbas. De la primele rânduri, Virgil Cândea a recunoscut fara urma de îndoiala cuvintele introductive din \”Cartea întîa a Divanului lui Dimitrie Cantemir\”. Dupa cum se stie, Virgil Cândea si-a dedicat o mare parte din puterea creatoare operei cantemiriene, editând si coordonând mai multe volume de scrieri ale marelui carturar umanist, majoritatea aparute la Editura Academiei, în seria de /Opere complete/ la a carei initiere a contribuit în mod decisiv.

Identificarea versiunii arabe din anul 1705 a primei carti a lui Cantemir (tiparita la Iasi în anul 1698) a fost anuntata publicului în anul 1970, mai întâi într-un cotidian bucurestean (Scânteia), apoi în \”Revue des Études Sud-Est Européennes\”. În speranta de a gasi un arabist român care sa fie atras de perspectiva editarii si traducerii manuscrisului acestei scrieri inedite, Virgil Cândea a achizitionat în anii ’70, în conditii vitrege pentru cercetarea româneasca, microfilmul celei mai bune copii cunoscute, pastrate la Bibliothéque Nationale de France (Paris). Dupa publicarea câtorva paragrafe din introducerea versiunii arabe, traduse în franceza dupa acest microfilm, descoperirea a intrat într-un con de umbra pentru urmatoarele trei decenii. Este momentul acum, când una dintre scrierile cele mai importante ale patriarhului Athanasios Dabbäs poate fi citita si de necunoscatorii limbii arabe, ca personalitatea lui sa fie evocata din nou, spre a lumina un episod fascinant al solidaritatii care i-a legat pe români de crestinii arabi, mostenitori, ca si ei, ai traditiei bizantine.
(Va urma)

Zippori

noiembrie 26th, 2007

Am plecat la Zippori, veche localitate în Orientul Apropiat, nu departe de Nazaret. Am tras la casa Aphroditei, şi m-am trezit într-o seară dionyseană. În muzică de ţiteră şi flaut am petrecut noaptea, udată din plin cu rubiniul vinului învechit în butoaie de stejar, descîntat fiind de fecioarele locului. Spre zori ne-am scăldat în lapte de măgăriţă ca pe timpurile Cleopatrei, ca după un masaj înmiresmat cu uleiuri de portocali să adorm în una din odăile oaspeţilor.
Ziua, nu departe de amiază am reluat libaţiunile în cinstea şugubăţului Dionysos, savurînd ciorchinii pîrguiţi, în timp ce în ritmul flautului tescuiam cu alţi invitaţi primele picături rubinii ale acestei toamne.
Tinerii se întorceau de la culesul viilor şi al măslinilor; cu toţii ajutam gazdelor la teascuri şi prese, ca apoi cu apariţia Lunii să dănţuim în salonul Aphroditei, la lumina opaiţelor înmiresmate.
Timpuri de restrişte s-au abătut peste falnicul Zippori, valurile uitării au îngropat sub glie Salonul Aphroditei. Dar timpurile moderne au readus la lumina Lunii frumuseţitle de mult apuse, şi gîndurile îmi zboară la acele timpuri liniştite de din-aintea furtunilor semiţiilor.

Nevestele disperate din bucătărie

noiembrie 26th, 2007
Raluca Paun, Ramona Dragulescu, Adela MinaeRaluca Paun, Ramona Dragulescu, Adela Minae

Creatorul serialului “Neveste disperate” a mărturisit revelaţia pe care a avut-o când mama sa i-a povestit despre reacţiile pe care le-a avut faţă de plânsul capricios al fiului. Dincolo de imaginile idilice ale relaţiei mamă-copil s-a desprins conştientizarea unei clipe de rătăcire disperată. Când presiunea psihică prelungită poate declanşa un gând cel puţin ciudat, contra firii, gând de care mai târziu te poţi speria, ca atunci când depărtându-te de o prăpastie descoperi cât de aproape ai fost de un pericol.
Michele Lowe a scris o piesă care focalizează pe o asemenea clipă în care decizia pune în balanţă pe de-o parte furia acumulată dintr-o disperare crescândă, pe de alta tot ceea ce ţine de educaţie şi de credinţă într-o societate civilizată.
Autoarea este într-o poziţie privilegiată când scrie despre cele trei eroine ale piesei, dar regizorul Alexandru Boureanu, care a pus în scenă piesa, se dovedeşte la fel de atent cu ceea ce poate trăi o femeie şi ceea ce o poate îndemna la o decizie sau alta. El a valorificat şansa prin care Asociaţia ‘Dimanche” încearcă să promoveze “o alternativă la cultura barurilor” şi a citit cu empatie frământările lor, oferind totodată ocazia actriţelor de a realiza roluri de referinţă. Regia, ajutată de scenografia Liei Dogaru, a impus mai întâi adaptarea acestei piese de Broadway la spaţiul neconvenţional al barului ‘Play’, un spaţiu despre care se speră a deveni, totuşi, durabil suport pentru teatru.
Aşezaţi confortabil în jurul meselor pline, spectatorii se trezesc deodată, la trecerea de la lumina discretă a barului la spoturile teatrului, ca fiind în casa unei familii americane. Jay şi Nicky sunt un cuplu din societatea de mijloc a zilelor noastre. O dată pe lună se văd, găzduind prin rotaţie, cu alte două cupluri.
Acum femeile s-au retras în bucătărie pe când bărbaţii au pus de-un joc în altă cameră. Nicki se mişcă de colo-colo, mai ales că plânsul bebeluşului o cheamă adesea în camera sa. În lipsa ei, Molly şi Debra comentează noutatea: Jay ar fi delapidat câteva milioane. Cel puţin aşa scria în ziar. Debra, care colportează veştile astea, face comparaţie cu soţul ei: “7 milioane e limita morala a lui Marty”. Molly e mai preocupată de atingerile discrete ale celorlalţi, mai lesne alunecă spre sticla de whisky: “un coşmar mic n-a omorît pe nimeni”. Şi cel mai des dintre toate vine în faţa monitorului cu circuit închis din casă pentru a răspunde chemărilor lui Danny al ei: “mi-e dor de tine/ şi mie mi-e dor de tine”.
Soţii se opresc uneori din joc şi vin în faţa camerei nu doar pentru declaraţii iubitoare ci şi pentru a cere o aspirină sau pentru a supraveghea paharul în plus al nevestei. Acest semn de Big Brother o surprinde pe Molly care ascundea paharul mereu umplut: “totul funcţionează în ambele sensuri”. Femeile par a nu avea nici în bucătărie refugiul unde să-şi exhibe nelinişti sau să dea frâu liber unor fantezii.
De aici începe recitalul pe care Ramona Drăgulescu (Molly), Raluca Păun (Debra) şi Adela Minae (Nicky) îl desfăşoară cu toată puterea talentului lor.
Iese mai întâi la rampă Ramona cu a sa Molly fluidă. Circuitul ei, de la monitor pentru bezele cu Danny la pahar şi uneori la bebeluş, este întrerupt de întâmplarea că voma copilului poate păta rochia. Drept care prietenele o dezbracă. Noi, bărbaţii martori în bucătăria gazdelor, suntem cuceriţi de frumuseţea trupului, pe când Debra şi Nicky sunt preocupate de sutien. Curiozitatea tipic feminină împinge repede dialogul spre dezvăluirea explicaţiei acestui sutien: o relaţie extraconjugală. Care nu e de azi, de ieri… De ce au aflat abia acum?
“-N-ai spus…
-Păi ce, m-aţi mai dezbrăcat până acum?”
Şi totuşi… de ce?
“-Cum poţi să-i faci asta lui Danny?
-Dar nu-i fac nimic. Nici el mie. Asta e problema…”
Şi Molly se conturează dintr-o dată mult mai complex decât păpuşa de la început sau decât frivola de la un moment dat. Ramona Drăgulescu oferă un recital dramatic impresionant prin depănarea poveştii, expresivitatea chipului ei permiţând tuturor să citească suita de sentimente care au încercat-o de la entuziasmul începutului până la eşecul neanunţat al relaţiei cu Danny.
“-Trebuia să avem o familie mare, cinci copii. I-am zis că sunt gravidă, a zis că nu vrea gălăgie.
Vrea numai NOI.”
Dacă mărturisirea că de la un timp lipseşte frustrant sexul dintre ei, în urma inexplicabilei răciri a soţului, este încă un prilej de amuzante reacţii din partea spectatorilor, din clipa în care povestea se opreşte asupra lipsei maternităţii deja drama se instalează apăsător. Fiind atât de aproape de personaje, putem vedea vibraţia actriţei, putem simţi aerul replicilor atât de tulburătoare despre renunţarea la o naştere, despre dorinţa neimplinită a maternităţii, la un pas aproape de o cădere psihică. Aşa se explică şi paharele de whisky dar şi desele ieşiri spre camera copilului gazdei. Doar sâmburele de viaţă din reacţia ei naturală pentru un amant urneşte lucrurile din loc.
Dar de-acum, inocenţa pierdută, piesa nu poate decât să aducă provocări noi. Şi vine o clipă ce urmeazăsă schimbe totul. Ca-n viaţă. Un accident banal, cum zice poetul. Soţii rămân închişi în congelatorul industrial al casei. Deja nu mai are nici o importanţă cât a fost premeditare şi cât inducţie. Căci Jay îşi cumpărase uriaşul utilaj fiind era un vânător pasionat. Statutul său de anchetat pentru delapidare transformă întreaga poveste într-un thriller. Satârul din bucătărie naşte groaza în musafiri, relatările despre bietele căprioare sau alte jivine vânate amplifică spaima.
Şi dacă de-acum creşte bănuiala asupra unui act premeditat de Nicky, avem concomitent prilejul de a simţi efectul subtitlităţii cu care Debra, admirabil interpretată de Raluca, trece de la inocenţa burlescă a întrebării “Ne dezbracam toate?” la sadismul cu care îi atrage atenţia prietenei sale că a îmbrăcat pelerina pătată cu sânge a lui Jay. Psihoza indusă de ştirea infracţiunii acestuia, hrănită de apetenţa cu care societatea ne înconjoară cu genul acesta de informaţii, dă fiori tuturor celor prezenţi. Raluca Păun excelează în măştile pe care le adoptă chipul său, măşti cu care hipnotizează, înmoaie atitudinea preopinentului, spre a lansa apoi tăişul necruţător al unui zâmbet ce însoţeşte o replică decisivă.
De-acum totul se joacă pe muchie de cuţit, totul este crud.
Adela Minae este o Nicky ce vine din plan secund. De unde la început pare a fi doar umbra ubicuă, mereu prezentă în locul potrivit şi la momentul potrivit, gata să sprijine pe fiecare dintre prietenele sale, din clipa fatidică preia controlul. Este revelaţia tuturor. Gesturi sigure, voinţă neclintită, le propune soluţia: reţinerea de la orice gest salvator faţă de soţii lor. Nici nu mai are importanţă dacă e o reacţie născută instantaneu sau e un gest premeditat. Disperarea a crescut oricum din alimentări succesive în timp. Nicky nu se joacă deloc cu asta şi pune totul pe-o carte. Oferta ei, de a vota şi a se supune unui consens nu e deloc o cedare ci o subtilă variantă de a justifica un rezultat pe care-l urmăreşte. Multi timp după ce se termină piesa, tabla neagră pe care ea a desenat coloanele voturilor pentru cei trei soţi obsedează. Înăuntru sau afară?
Iuţeala de mână şi ameninţările bine calculate împiedică salvarea din primă reacţie: dar ce cheie nu se pierde? Cine poate rezista unui pistol îndreptat asupră-i?
Poate că ele simt mirosul de pradă atâta timp cât părem a trăi o vânătoare perpetuă.
Adela este femeia practică şi eficientă: ştie bine ce vrea şi are argumente. Infracţiunea comisă de Jay urmează să-i afecteze viaţa, o dată în plus o va afecta pe a copilului. De aceea Nicky votează fără ezitare: IN !
Primul ei sprijin trebuie să fie Molly. Cu sufletul mai fraged, ea pare mai departe de o decizie atât de crudă.
“-Nicky, tu crezi in rai?”
Or mai fi fost păcate în viaţa ei, dar să lase cu bunăştiinţă să moară cineva, nu-i chiar la îndemână. Doar că şi aici izbucnesc acumulările de disperare.
“Nu am apucat nici măcar să-i dau un nume”
Copilul nenăscut şi tot pustiul ce i-a urmat aduc o replică tulburătoare: “nu vreau aşa, vreau să sufere mai mult!”
Şi privirile se îndreaptă spre Debra. Zbaterile ei aduc o repriză de umor. Raluca Păun este o actriţă ce poate smulge aplauze chiar şi cu un scotch pe gură, imobilizată pe scaunul din bucătărie.
Apoi nu mai strigă după ajutor, pledoaria ei începe de la o imagine idilică: “orice femeie şi-ar dori un Danny. Marty al meu e un Danny pentru mine.” Dar… din nou este un “dar”….Debra se lasă greu cu mărturisirile. Cât s-a luptat ea să ascundă propria-i nefericire… Cât de greu i-a fost ei însăşi a accepta evidenţa. Că Marty, cel pentru care evaluarea imobiliară “e o ştiinţă şi el e un geniu. A câştigat un premiu cu evaluările lui”, de fapt s-a depărtat decisiv de ea şi, mai mult, a plănuit s-o elimine din casă pentru a face loc amantei. Debra strigă cu disperare:
“am stat 10 ani ca să fac bucătăria aia. O să ajung în iad.. Îmi pasă!”
Este clipa de încordare maximă. Cât de mare trebuie să fie acea disperare care să le împingă pe fiecare în a decide ca toţi soţii lor să rămână IN? Nici unul OUT?
În cele din urmă şi la Debra tot argumentul copilului prevalează. În faţa oglinzilor virtuale pe care i le aduc prietenele, e nevoită să recunoască: “nu-l lăsam să vină acasă de la internatul acela cazon pentru că nu-l dorea Marty”. Ea alesese deja o dată să sacrifice fericirea copilului pentru a salva căsnicia, acum vine clipa în care încearcă să repare ce mai poate repara în relaţia cu propriul ei copil.
De altfel eroinele rememorează tot scene din copilărie. Mereu vârsta inocenţei revine ca laitmotiv: imaginea fetiţei care aştepta după perdele ca tatăl să vină acasă, nu cumva să meargă mai departe.
Aceste clipe dramatice sunt atent împănate de replici cu un neaşteptat umor, regia alternează frământările de conştiinţă, “o să te bântuie, e tatăl copilului tău acolo jos”, cu vorbe de duh, cu gesturi eliberatoare, de la umorul negru asupra situaţiei lor acolo jos în frig, până la gestul de a savura un baton de îngheţată.
Rămân, ca-n viaţă, elementele simple şi eterne: simţurile. De la mâncare la sex. Conştiinţa şi tot ceea ce încearcă să şlefuiască de milenii ansamblul numit ‘cultură şi civlizaţie’ se suspendă cu nonsalanţă într-o clipă de disperare. Cu aparenţe justiţiare. Acolo jos este iadul? O lume răsturnată? Flăcările iadului sunt înlocuite de îngheţ?
Disperarea poate fi acceptată?
“Când moare cineva, se naşte altcineva. Pentru că totul funcţionează în ambele sensuri”.
Disperarea, inconştienţa de-o clipă, rezolvarea atât de simplă a tuturor problemelor, lasă în urmă, subtil, un semn de întrebare. Aplauze, ovaţii. Dar acele cuvinte, cu “ambele sensuri” te urmăresc. Este meritul scriitoarei.
Regizorul iese la rampă şi culege lauri. Ramona Drăgulescu, Raluca Păun şi Adela Minae joacă finalul umăr lângă umăr. Este o reuşită imagine care grăieşte nu doar despre aceste personaje ci despre o adevărată prietenie artistică. Despre o generaţie de actori care au avut farmec de la bun început şi care au avut un parcurs frumos. Mai ales împreună. E timpul lor.

Marius Dobrin 7 octombrie 2007

“Miroase a pradă”
(“The Smell of the kill”)
de Michele Lowe
Producător: Asociaţia Dimanche
Cafe-teatru Play
Regia: Alexandru Boureanu
Scenografia: Lia Dogaru

Pasiunea de a fi…

noiembrie 26th, 2007

am deschis geana unui nou început
ca pe un argument esenţial
mi-ai acoperit buzele
cu straturi de iubire
cicatrizându-mi rănile deschise
am surâs în faţa dimineţii
sufletului tău plin de perle
dintr-o stridie aparte

a fost sortit întârziat
mie grăunte de nisip
porţia de fericire
legat în ancora albastră
o perlă din rana vindecată
m-am trezit un ocean
înfăşurat în unic trup
astăzi e prima zi
a restului de viaţă.

“Declaraţie de război” – fragmente – (L)

noiembrie 26th, 2007

Jerome K. Jerome afirma: „în S.U.A e garantată libertatea cuvântului, cu condiţia să nu exprimi o părere diferită de a majorităţii”.
În anii 1950, când în S.U.A. se dezlănţuise vânătoarea de comunişti, un tânăr care citea pe stradă anumite pasaje incomode din Constituţie a fost linşat de mulţime… Faptul că vânătoarea de vrăjitoare e o practică folosită curent în marile democraţii e magistral evidenţiat de Heinrich Böll în „Onoarea pierdută a Catherinei Blum”.
Am convingerea că şi la conducerea marilor democraţii se află o oligarhie ce are ca unic scop menţinerea puterii. Metodele acesteia sunt însă mult mai rafinate, bazându-se pe înţelegerea profunzimii maximei lui Nero: „Daţi poporului pâine şi jocuri!” Poliţia politică, deşi existentă, e practic invizibilă, desfăşurându-şi activitatea exclusiv în domeniul propagandei a cărei eficienţă e fantastică. Echilibrul social politic e menţinut aplicând cu stricteţe maxima lui Nero. Pentru ca plebea să nu se plictisească e asaltată cu o avalanşă de emisiuni culturale de calitate îndoielnică, cu zeci de publicaţii şi cărţi submediocre, cu mii de filme comerciale, fără conţinut. Dar în primul rând plebea e lăsată să participe în mod direct la circ, să-l facă. Dovada o constituie criminalitatea în continuă creştere, criminalitate care nu poate fi justificată de lipsuri materiale şi împotriva căreia puterea nu ia măsuri, precum şi încurajarea prăbuşirii morale a societăţii. Creşterea toleranţei faţă de libertinajul sexual, faţă de pornografie, homosexualitate este în mod evident dirijată de sus, astfel încât nu se mai miră nimeni când asociaţii ale homosexualilor cer, în emisiuni televizate, să se renunţe la orice fel de educaţie moralistă în şcoli. Cenzura, aparent inexistentă, se abate cu furie doar asupra celor care pun la îndoială esenţa sistemului.
În noaptea de revelion 1991-1992 programele TV ce puteau fi vizionate în Germania cuprindeau, printre altele, un număr de striptease făcut de bărbaţi, dar şi filmul „Bingo-bongo” cu Adriano Celentano. Pasajele incomode din film, care satirizau unele aspecte ale democraţiei, au fost pur şi simplu suprimate. Filmul care în ansamblu era foarte bun (îl văzusem cu puţin timp în urmă pe o casetă video în România) fusese transformat într-o comedie ieftină. Am putut trage concluzia că cenzura funcţionează şi în Occident. Dar mult mai discret şi de aceea incomparabil mai eficient decât în ţările ce se aflaseră până în 1989, „dincolo de cortina de fier”.
Acest fapt a fost probabil sesizat şi de oligarhia ce conducea statele comuniste şi care se zbătea într-o gravă criză de credibilitate. Pentru a ieşi din criză s-a hotărât declanşarea revoluţiilor din 1989, al căror scop declarat a fost democratizarea societăţii şi renaşterea naţională.
Oligarhia comunistă a avut şi are un singur scop: MENŢINEREA PUTERII şi se conduce după regula de fier: nu există nici un fel de principii morale! (Scopul scuză mijloacele). Exact ca Ministerul Adevărului din „1984”, propaganda comunistă reformează din mers ideologia pe care pretinde că o promovează Puterea.
„Acumulările cantitative duc la salturi calitative” şi aceste salturi sunt necesare pentru a menţine poporul în derută.
În mai puţin de 50 de ani aceiaşi oameni, iniţial susţinători convinşi ai internaţionalismului ateu, au devenit promotori inegalabili ai naţionalismului ortodox.
Trecerea de la sistemul comunist-internaţionalist la sistemul naţionalist-comunist a început prin anul 1960 şi s-a încheiat festiv în august 1968 când Ceauşescu a fost aclamat ca erou naţional datorită poziţiei adoptate în problema Cehoslovaciei.
12 ianuarie 1990 a fost momentul cert, festiv sărbătorit, al realizării saltului calitativ de la sistemul naţionalist-comunist ateu la sistemul naţionalist-comunist-creştin ortodox. A fost ziua când foştii activişti de partid au început să folosească în masă semnul crucii ca armă politică. Faptul că saltul se realizează a fost evident în perioada celor trei săptămâni scurse între 22 decembrie şi 12 ianuarie, dar acesta a fost pregătit cu mult timp înainte. Numeroşi călugări şi preoţi făceau apologia naţionalismului, bisericile erau renovate în culorile drapelului naţional şi la seminarele de socialism ştiinţific şi filosofie se afirma în ultimii ani că religia trebuie tolerată, nu combătută. Membrii nomenclaturii începuseră să calce pragul bisericii cu ocazia unor evenimente familiale (nunţi, botezuri), fără a avea de suferit, cum ar fi fost în anii ’50, ’60.
Scopul alianţei încheiate de putere cu biserica naţională reiese din „Zamolxe” al lui Lucian Blaga: stoparea unei posibile revoluţii morale, care dacă s-ar înfăptui ar ameninţa atât Puterea cât şi clerul corupt.
Demascasem această alianţă în finalul scrisorii deschise terminată în seara zilei de 11 ianuarie, scrisoare pe care aveam s-o citesc la cursul festiv.
În ziua de 12 ianuarie 1990, pe la prânz mă plimbam prin Piaţa Operei. Aveam „Jertfa” şi scrisoarea deschisă în buzunar. Am ajuns după ce slujba se terminase, dar mai erau încă mulţi oameni prezenţi. Aş fi vrut să le spun că de fapt slujba de pomenire a martirilor a fost o farsă menită să sporească legitimitatea celor care regizaseră revoluţia, dar nu ştiam cum să o fac.
La un moment dat, în mulţimea care aprindea lumânări a apărut un grup, vreo douăzeci de tineri conduşi de un bărbos, ţinându-se de mâini. Acest lanţ viu înainta în mulţime scandând: „Libertate! Libertate!”.
Oamenii ăştia gândesc ca şi mine! — mi-am zis şi m-am alăturat lor. După ce am făcut înconjurul catedralei scandând cu toată puterea: „Libertate! Libertate!” ne-am oprit în faţa intrării principale a acesteia. Bărbosul a îngenuncheat şi toţi i-am urmat exemplul.
— Există Dumnezeu! — a strigat bărbosul, ridicând mâna dreaptă şi toţi ceilalţi am scandat în cor:
— Există Dumnezeu! Există Dumnezeu!
Nu ştiu ce simţeau ceilalţi, dar era o atmosferă cutremurătoare. Mi se părea că strigătul nostru se înalţă spre cer, ca o judecată.
M-am ridicat şi m-am dus la bărbosul care condusese grupul:
— Să mergem la mitropolitul Nicolae, să-l întrebăm de ce a fost încuiată catedrala în 17 decembrie, când tinerii care scandau aceleaşi cuvinte ca cele scandate de noi acum au fost împuşcaţi pe trepte, în faţa porţilor închise pe dinăuntru de către slujitorii bisericii!!!
Bărbosul s-a uitat la mine o clipă, indiferent, după care s-a adresat mulţimii:
— Aici, alături de mine se află un reporter din Franţa. Franţa, sora noastră mai mare, care a fost întotdeauna alături de noi!
— Franţa!! Franţa!! a început să scandeze mulţimea, care, doar cu câteva clipe înainte scandase în genunchi „Există Dumnezeu!”.
— Să-i spunem prietenului nostru din Franţa că ne pare rău că Luceafărul poeziei noastre, al cărui bust e aici, lângă catedrală, nu poate fi alături de noi să-i serbeze pe luceferii revoluţiei.
— Ruşine!!! — am strigat. Ruşine!!! Ruşine!!!
S-a făcut linişte pentru câteva clipe. Apoi foarte mulţi oameni s-au apropiat de mine. Printre ei se afla şi reporterul francez.
— Ce te-a apucat? am fost întrebat.
— Eminescu nu a fost creştin şi e ruşine să-l compari cu tinerii care au murit cu mâinile goale pe scările catedralei!
— Omul ăsta e nebun!
— Eminescu a fost creştin!
— Vrea să ne defăimeze poetul naţional în faţa presei străine!
— O fi securist!
Francezul nu înţelegea ce se întâmplă şi m-a întrebat ce vreau să spun, pentru că îşi dăduse seama că supărasem mulţimea.
Sunt foarte slab la franceză, dar am reuşit să-i explic că părerea mea despre cel considerat poetul nostru naţional nu e bună. Francezul a spus că i se pare firesc să poţi avea opinii diferite relativ la opera unui scriitor: „… Nu tuturor francezilor le place Voltaire, Hugo sau Zola.”
I-am spus că obiectul disputei îl constituie răspunsul la întrebarea dacă poezia lui Eminescu are sau nu un mesaj creştin. Pentru a-şi putea face singur o părere am vrut să-i traduc ultima strofă din „Luceafărul”, dar cum aveam greutăţi de limbă l-am rugat pe un om din mulţime să o facă. Acesta a început să-i spună francezului alte lucruri, timp în care am fost luat de acolo cu forţa, aproape dus pe sus, de către câteva zeci de oameni. Cred că, văzut de sus, grupul care mă luase la mijloc pentru a mă îndepărta de reporterul străin, semăna cu o amoebă uriaşă.
După ce am ajuns la o distanţă suficient de mare de francez am fost luat la bani mărunţi:
— Tu eşti securist!
— Nu. Sunt student la Braşov.
Mi-au cercetat cu atenţie buletinul şi carnetul de student.
— Mă, tu ştii şini a fost Eminescu? m-a întrebat un bărbat de vreo 40 de ani cu căciulă de oaie şi accent moldovenesc.
— Cred că ştiu, dacă vreţi, facem un concurs să vedem care dintre noi ştie mai multe versuri din Eminescu.
— Mă, vezi că poate iei bătaie!
— Loveşte-mă, că doar te pretinzi creştin.
— Tipul ăsta e dubios. Ori e securist, ori e nebun! Trebuie să vedem ce-i cu el!
Am fost luat şi dus cu o gardă de şapte, opt oameni la Comenduirea de Garnizoană. Pe drum am fost avertizat:
— Ai grijă, poate încerci să fugi, că dacă te prindem…
La Garnizoană comitetul revoluţionar a cerut să vorbească cu ofiţerul de serviciu. Nu prea !e-a plăcut faptul că doar trei au primit permisiunea să mă însoţească în clădire. Ceilalţi au rămas să aştepte la poartă.
Ofiţerul de serviciu a fost un tip inteligent:
— Ce s-a întâmplat?
— Omul ăsta a încercat să ne defăimeze poetul naţional în faţa presei străine, a spus că Eminescu nu a fost creştin!
— Păi acum e democraţie, poţi să spui ce vrei, dacă vreau pot să ies în stradă şi să strig: „Jos Iliescu!”
— ??? Da?… Dar nouă ni se pare că omul ăsta e dubios. Zice că e student la Braşov. Dacă minte? Am vrea să verificaţi!
— Bine, o să verific. Îl ţin aici până verific. Acum vă rog să plecaţi.
Evident nemulţumiţi, s-au dus.
— Măi băiatule, ai grijă ce faci. Oamenii ăştia nu prea ştiu de glumă. Nu prea e indicat să discuţi cu ei, s-ar fi putut s-o păţeşti. Ai avut noroc că te-au adus la garnizoană… Mai rămâi aici câteva minute, să nu cumva să te aştepte ăştia în stradă…

Frunze ruginii si struguri

noiembrie 26th, 2007

Prunc uitat în soare

noiembrie 26th, 2007

Văd că ţi-aminteşti aproape tot,
garajul din placaj
pe care sugeam flori de salcâm,
gara îmbâcsită de norduri reci şi zidul plat al închisorii.
Trăiam cu spaima evadărilor
când atingeam cu ghidonul trotinetei
coşarii înmărmuriţi în cercuri ghimpate
ca fachirii în propriile ghinioane.
şi incepeam să plâng
ca nu mă cheamă lăcrămioară-inimioară,
acela fiind un nume de scenă pentru serbarea de sfârşit de copilărie.
Trec mereu pe strada \”cu lanţuri\”,
săsoaice în fuste verzi mai bântuie treptele,
cu găleţi de porumb dulce,
leandrul miroase amar în beciul în care miliţia face chef cu servitoarele, joia.

*****
în timp ce tu ai grije de copchii
mi-am vândut maşina de tablă moartă
m-am trezit într-un vid murdar
mergând pe poteci fară folos
peste mine zburau automobile negre pline cu femei râzând cu capul dat pe spate
purtând fuste mini şi pantofi
pe toc de fabrică
şoferii erau toţi superbi aleşi din filmele cu james bond
mă apucase o panică de nedescris privind la picioarele mele
ce prindeau rădăcini noduroase
ma înşurubam definitiv în asfaltul unei subterane suburbane
plină de gaze, de grafitti într-o limba moartă
tu săreai coarda pe un acoperiş
aprope de cerul parcat
între noi şi pisica alunecoasă, veche
ce se lingea pe blană cu o privire deghizată, lungă
de prunc uitat în soare..

Pentru criticii “profesionisti” ai domnului Basescu

noiembrie 26th, 2007

Pentru V.Stan, Cristoiu, Tudor, si Nistorescu:
DE CE NU-MI INSPIRA INCREDERE “AMICITIA” CU VOI.
V-am urmarit pentru ceva vreme toate discursurile pe care le-ai expus la antenele domnului Voiculescu si n-am gasit minic, dar absolut nimic interesant de luat in seama. Pentru o secunda am avut impresia ca poate va intereseaza evolutia si politica din tara (acolo unde mai mult ca sigur ca traiti) insa constat cu tristete ca in jurnalismul dambovitean se instaleaza pofta de bani, ori cel putin asa imi pare mie.

Dar sa incepem cu ce spuneti:
Incepeti prin a expune cum ati votat cu totii pentru Conventie si Basescu apoi explicati dezamagirea cand ati vazut ca “el” Basescu “a spart” si Conventia si Alianta. Mai, mai, mai, pe ce lume traiti voi domnilor,.. cine a spart ce? si cand? Faceti ca totul sa cada in capul lui Basescu, aducand invinuiri fara sa prezentati macar o singura dovada la cea ce spuneti. Criticati si acuzati fara jena, de multe ori fara sa priviti camera, este mai mult decat evident ca si voi aveti probleme in a crede ce spuneti. V-ati facut voi un program, v-ati construit o cale de atac care nu numai ca e neantemeiata dar frizeaza inconstienta. Voi credeti ca toata lumea e proasta si ca daca repetati la nesfarsit ca Basescu a distrus Alianta, o sa va credem in final ca, de, asa spuneti voi. Prietenul vostru, domnul Tariceanu a rupt alianta, la televizor. Ne faceti voi trecerea in revista a activitatii domnului Basescu, ca si cum noi nu stim ca a fost Primar in Bucuresti si vreti sa implicati ca nu-i cunoastem activitatea. Ba tocmai ca i-o cunoastem, asta este unul din motive pentru care majoritatea il sustine. L-a scos pe Petre Roman de la presidentia PD-ului,.. hmm,.. asta inseamna ca a mai castigat ceva, nicidecum nu s-a prelevat de numirea lui acolo,.. nu uitati domnulor ca Basescu este singurul politician ales UNINOMINAL, da mai multe ori in functii diferite, extrem de importante. Detaliu asta ar fi trebuit sa va dea de gandit, inainte de a porni cruciada impotriva domniei sale. Gasesc ca este inutil sa va explic si sa trec in revista toate gugumaniile pe care le scrieti impotriva acestui om. Dar nu gasesc inutil sa va explic de ce un numar asa de mare de sustinatori (printre care ma numar si eu) sar in ajutorul domnului Basescu atunci cand criticile aberante din partea voastra nu fac decat sa incerce sa naruie un pic din sperantele noastre. Domnul Basescu ne vorbeste de Vot Uninominal, Legea Lustratiei, Constitutie in timp ce politicienii pentru care aveti voi simpatie, adica pentru Tariceanu, Voiculescu si Geoana, ne vorbesc de?,..ce ?,.. stiti voi ce vor ei sa faca? ma ’ndoiesc. Pentru simplu motiv ca n-au spus la nimeni, nimic, ma rog, poate doar domnului Patriciu. Tara asta are asa de multe de facut si voi bateti campii cu “Golden Blitz”. Trebuie sa va obisnuiti cu gandul ca domnul Basescu mai are inca sase (6) ani de stat la Cotroceni, asa vor majoritatea alegatorilor, si nu aveti ce face, acum suntem intr-o democratie, si ei sunt mai multi ca voi, stiti asta, ati experimentat-o pe 19 Mai 2007. Procentajele sunt zdrobitoare. Apoi, probabil vor continua cu domnul Boc sau chiar doamna Basescu, daca vrea. Pe urma (deci dupa inca 8-10 ani) il pot avea pe domnul Catalin Avramescu pentru inca 8 ani,… e educat, inteligent, arata bine, ce sa va spun… veti avea sanse sa-l reinstalati pe unul ca Geoana peste vreo 22 sau poate 26 de ani, daca o mai vrea sa candideze sau daca va fi legal s-o faca la o asa varsta inaintata. Domnilor asa numiti “analisti politici”, pe mine personal ma intereseaza prea putin cine este Presedinte, dar trebuie sa stiti ca ma preocupa ca cei ce ocupa pozitii in Guvern si Parlament sa ma reprezinte corect si sa ma asigure ca standardele morale care vin cu functia, nu sunt calcate in picioare, si ca ei lucreaza pentru “mine”. Din pacate acest lucru NU SE INTAMPLA INCA IN ROMANIA si in opinia mea, confuzie este cea ce promovati. Desi aveti un comportament urat, neprofesional , eu nu pot spune ca va doresc succes pe mai departe, dar va doresc sa va revizuiti atitudinea redundanta.

SAVE THE DATE! – Romanian Cinema: THE GOLDEN AGE

noiembrie 26th, 2007

Romanian Cinema: THE GOLDEN AGE
The 2nd edition of the Romanian Film Festival in New York
November 29th – December 2nd

The Rest may be silence according to Nae Caranfil’s eponymous latest epic, but the New Romanian Cinema is out loud. It may leave you speechless, as it’s the case with the supremely awarded 4 Months, 3 Weeks and 2 Days, but then again, passionate debate will take over. Come to the 2nd edition of our festival and test the best from the past and the present of the Romanian Cinema. The Rest is… up to you, to fill in the blanks! – Mihai Chirilov, festival curator

The festival is an initiative of RCINY in collaboration with TIFF (Transylvania International Film Festival) and Tribeca Film Festival. It will showcase the Romanian premieres of 2007 (including California Dreamin’ (Endless) by Cristian Nemescu and The Rest is Silence by Nae Caranfil), documentary films by Alexandru Solomon, Florin Iepan and Mirel Bran, short films of upcoming filmmakers and a series of classics of Romanian cinema. The screenings will be followed by Q&A with the film directors and actors and will be introduced by Romanian film critics.

You should check our website starting November 1st. The final program of the festival will be available there. For more information about the festival you can write to icrny@icrny.org.

So keep in mind: November 29th! November 30th! December 1st! December 2nd! Yes, these are all the dates that you should save. Do it now.

UPCOMING EVENTS
Our full Calendar of events for November-December 2007 is available at www.icrny.org.
ROMANIAN CULTURAL INSTITUTE IN NEW YORK
200 East 38th Street (at 3rd Avenue), New York, NY 10016
Tel: 212-687-0180 – Fax: 212-687-0181
icrny@icrny.org; www.icrny.org

Să nu ucizi! 3

noiembrie 26th, 2007

„Să nu ucizi!”
I-am spus poetului.
„Dar nu am săbii, părinte.
N-am gloanţe.
Adun cuvinte doar,
Să împodobesc gândurile
În straie nemaipomenite.
Le împletesc apoi în ghirlande
Pentru altarul sufletelor voastre.”
Undeva într-o noapte
Un suflet singur s-a sfârşit
Rătăcit printre ghirlandele
Împletite din gânduri.
Erau împodobite
În cuvinte atât de frumoase!
Nu s-au găsit urme de cuţit.
Nici urme de gloanţe.
Rămas singur,
Sufletul s-a sfârşit de tristeţe.
Se otrăvise, laş,
Dintr-o supradoză
Cu amarul insuportabil
Din cuvintele
Unui poet ucigaş.

Dan David, Los Angeles, mai-21-2006.

Ortodoxia mioritzica

noiembrie 26th, 2007

Capitolul 8

[90] Când mioriţismul este temă de studii academice, avem lucrări de genul Naţionalistul (Vlad Hogea, Naţionalistul, Iaşi, 2001), editată în cadrul Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană, institut al Academiei Române, filiala Iaşi şi recomandat de unul din istoricii mari ai momentului, Gh. Buzatu, fost parlamentar PRM! O publicaţie naţionalistă «supt» egida Academiei Române! De fapt este în tradiţia valahă să hrănim naţionalismul la cel mai înalt nivel: A. C. Popovici publica în 1910 Naţionalism sau democraţie. O critică a civilizaţiei moderne; Nicolae Iorga, în 1922 Doctrina Naţionalistă; C. Rădulescu-Motru, în 1936 Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi; în 1942 Etnicul românesc. Nu­i mai citez pe Crainic şi Stăniloae, nici pe tinerii, în plină afirmare, care croşetau la cămaşa Căpitanului, nici intelectualii fini din generaţia Criterionului. Tot prin acei ani, în 1936, E. Lovinescu era refuzat la Academie, fiind ales A. C. Cuza, un mediocru, votat chiar de părintele naţionalismului ortodox, badea Iorga. Patru ani mai târziu, cei hrăniţi ideologic de taica Iorga nu vor ezita să­l asasineze şi mulţi se întrebau prosteşte, în epocă, cum a fost posibil? Simplu! Mai este nevoie de explicaţiuni?

* * *

[91] Într­o ţară agrară ca România trăim, paradoxal, din plin, fenomenul analizat de un gauchist american din anii ‘70, Christopher Lasch (La Révolte des élites et la trahison de la démocratie, trad. par Christian Fournier, Climats, 1996. Ediţia americană în 1995), acela al «dictaturii elitelor». Şi acest lucru este mai evident la noi decât în Vest. Într­adevăr, «revolta maselor» de care vorbea Ortega y Gasset (La révolte des masses, 1930) la început de secol, a fost înlocuită cu dictatura celor care stăpânesc noile tehnologii, informaţia, reţelele. Pericolul nu mai vine de jos, de la «mase», ci de sus, de la aceste elite puternice şi mobile, care nu se circumscriu unor frontiere sau unor paşapoarte, cu atât mai puţin unor principii sau partide politice. Şi în România, ca şi în Occident, marile oraşe şi­au schimbat faţa. Boutique­urile, birourile de avocaţi, băncile şi restaurantele au ocupat centrele oraşelor, muncitorii locuiesc mahalaua şi elitele vilele de dincolo de zidul cetăţii. Invers ca în evul mediu când elitele locuiau oraşele şi săracii în afara zidurilor. Între revolta maselor, dictatura proletariatului, procesele cu demascările cele mai odioase şi dictatura elitelor, a stăpânilor noi lumii, a celor care deţin «cheile» şi au acces» la reţelele informaţiei şi la cultură, nu ştim unde să ne situăm. De altfel, trăim o «aristocratizare» a culturii, o întoarcere periculoasă la un nou ev mediu nebun, unde cultura devine accesibilă doar elitelor, un nou ev mediu care nu are nimic comun cu cel pe care­l reclama Berdiaev (Vezi, N. Berdiaev, Un Nou Ev Mediu, Bucureşti, 2001, ultima ediţie românească).

* * *

[92] Este surprinzător cum a reuşit mioriţismul să distrugă sufletele celor care nu au supt decât trecător la ugerul mioarei ortodoxe şi pe care nu ne aşteptam să­i vedem cu caimac la gură. Una din vocile catacombelor Bisericii Româneşti a răguşit după căderea regimului comunist, devenind creatoarea şi susţinătoarea unei ideologii ce nu poate decât să dividă un popor şi aşa distrus sufleteşte. În nr. 42/2003 al revistei «Memoria», acest mărturisitor al creştinismului românesc îndeamnă la o nouă revoluţie: «O nouă revoluţie: o revoluţie creştină». Adică să continuăm acelaşi spirit revoluţionard, înlocuind doar însemnele şi zeii. Tot respectul pentru suferinţele acestui martir al credinţei şi toată lauda pentru lupta în folosul Binelui, timp de zeci de ani, dar a începe o revoluţie de dragul de a răzbuna suferinţele trecutului, având mai întâi ca duşman ortodoxia, este o atitudine mioriţică. Dacă citim printre rânduri, revoluţia made in Sergiu Grossu, înseamnă chiar o schimbare de confesiune. Să lăsăm ortodoxia şi să devenim ce? Nimeni? Asta­i «noua revoluţie» visată de vrednicul Sergiu Grossu! Nu sunt susţinătorul fără limite al horthodocşilor, deşi sunt în sufletul meu îmbibat de frumuseţea unei slujbe ortodoxe şi mi­aş da viaţa pentru credinţa ortodoxă, dar nu pot accepta ideologii de dragul ideologiilor, ieşite din frustrări şi suferinţe. Fiind otrăvit de pseudo-adevărurile pe care le primeam zilnic de la persoane plătite să înveţe adevărul, într­o şcoală de unde lipsea tocmai adevărul, am descoperit la sfârşitul anilor ‘80 fărâme din acest divin adevăr într­o carte a Domnului Sergiu Grossu. Dintr­o dată am simţit ca nu eram singur şi rândurile domniei sale mi­au refăcut echilibrul pierdut ani de zile printre hidoase personaje dostoievskiene. Descopeream că adevărul există şi minciuna nu­i decât o ipostază trecătoare a lumii în care întunericul luase locul luminii şi aveam certitudinea că, într­o zi, lumina promisă va apărea ca dumnezeiasca lumină a Învierii Fiului Omului când, din lumânarea suavă a preotului, fiecare primim lumina izvorâtă din acel originar Fiat lux. Revista «Memoria» ar face mai bine dacă ar publica memoriile «obsedantului deceniu», al «deceniului dezgheţului», al «revoluţiei culturale» etc., decât să publice lamentabile îndemnuri la «revoluţii creştine».

* * *

[93] Născuţi în «satul planetar», descris deja de Marschal McLuhan, pe vremea când «Mioriţa» vorbea încă ruseşte, viaţa noastră este ca filele acestui patchwork: o viaţă în care imaginile se succed fără legătură între ele, ca un jurnal, o lume a întâlnirilor brutale şi a neîntâlnirilor, a happening­ului despre care vorbea Marshall McLuhan într­una din lucrările sale prin 1966. În această lume, unde futuriştii anilor ‘60 prevedeau «minunile» epocii contemporane, la noi se puneau bazele economiei clasice. Alvin Toffler et Daniel Bell vorbeau de epoca postindustrială şi cea a informaţiei, de «şocul viitorului» şi de al «treilea val», cel al civilizaţiei postindustriale. Este epoca când, în Occident, «gulerele albe» au depăşit numeric «gulerele albastre» şi au ca simbol computerul. Şi totuşi, în Sillicon Valley, toate aceste computere trec prin mâinile emigranţilor mexicani cu gulere albastre, care, numeric, sunt încă superiori supervizorilor «albi». De la un val la altul se produce un şoc. Un şoc al întâlnirii celor două civilizaţii: una muribundă şi alta care tocmai se naşte. Toffler vorbea deja de şocul civilizaţiilor. Huntington le pune în alt context şi dă o interpretare politică acestui fenomen socio­economic şi devine peste noapte gurul politicienilor americani. Şmecherii din cancelariile episcopale au prins ideea şi­o trag şi ei cu Huntington şi «şocul civilizaţiilor». Pe vremea războiului din Iugoslavia vorbeau cu lacrimi în barbă despre războiul sfânt al sârbilor împotriva musulmanilor, arătând camerelor de luat vederi harta Europei în viziunea lui Huntington.

* * *

[94] Una din modele intelectuale a mioriţicilor postdecembrişti a fost bildungsromanul. Şi, de vreo câţiva ani, dialogul. Asociaţii bine gândite între nume celebre ale culturii române şi debutanţi însetaţi de afirmare (Virgil Nemoianu îi numeşte «arivişti». Sublime Jocurile Divinităţii ale nemoianului, îngrijite de Ioan I. Ică jr., Bucureşti, 1997) au creat peste noapte personalităţi, nume de referinţă, citate şi popularizate de mass­media. Acestor dialoguri editate de aceşti debutanţi, cel mai adesea la edituri cu priză, având deja un public asigurat şi o critică pe măsură, li s­au adăugat culegeri de articole, prefaţe, postfaţe şi impresii de călătorie, şi ele publicate la edituri cu titluri paideice, şi iată Omul şi Opera. Omul îl descoperi din dialoguri, Opera din articole. Rezultatul: o nouă elită de operetă, abonată la fundaţiile care plătesc bine şi care au învăţat destul de repede jocul cu finanţările comunitare. Acestei purituri de elită, pe care o descoperim pe la mai toate colocviile organizate pe banii comunităţii europene, la Bucureşti, Cluj, Timişoara sau prin Occident, nu­i pasă că majoritatea tineretului valah trăieşte sub umbra mistificatoare şi plină de romantisme a maytriului eliadian şi încă se mai adapă la himerele gobiniste ale elitistei «generaţii de aur». Între utopica generaţie a Criterionului, a Manifestului Crinului Alb, a desculţilor bumbeşti­livezeni, a stănescului şi nicmanolescului, a optzeciştilor şi apostolii & cioclii postmodernismului, tineretul universităţilor de stat şi particulare, drogat de iluzii occidentale, nu ştie pe ce să­şi clădească bildungsromanul. Se nasc false construcţii interioare, în care individul se simte obligat să noteze la lecturile sale fundamentale nume pe care nu le­ar fi cunoscut niciodată dacă (de)formativele catehisme ale noilor lideri de generaţie nu le­ar fi impus prin «idei în dialog», în care se laudă reciproc şi­şi desfiinţează, pe banii «Microsoftului», inamicii în aceeaşi dialogică revistă. Oricât ar dori unii din aceşti şmecheri abonaţi la spaţii prin reviste ale gds­ului sau ale dinescului, Sfinţii Părinţi nu vorbesc limba tinerelului mucos, care şi­a păstrat sămânţa în timpul facultăţii pentru un mariaj­trambulină cu fătuca editorului hispanist şi publică cu nesimţire câte o carte pe an, în timp ce scriitori din generaţia hispanistului tată­socru aşteaptă ani de zile să­i deschidă «Uşa interzisă» făcătorul de Humanitaşi.

* * *

[95] Adormiţi în suficienţa ortodoxiei mioriţice, încă ne mai mirăm când vedem Universităţi prin oraşele de provincie şi trăim cu un imaginar din secolul al XIX­lea, când aveam universitate doar la Iaşi şi Bucureşti. În loc să stimuleze oraşele din provincie, pentru a stopa migrarea creierelor, actuala politică culturală duce la agrarizarea ţării, la ruralizarea României, prin stimularea oraşelor importante şi abandonarea restului ţării. De prin 1990 încoace, gobernele care s­au succedat au dus o luptă oarbă contra universităţilor particulare şi şi­au plătit poliţe politice, acreditând sau nu aceste universităţi, care aparţineau unora sau altora, ca şi când în România ar fi o inflaţie de universităţi sau de studenţi. Fiecare guvern îşi începea guvernarea amintind că va verifica validitatea acreditărilor regimului trecut. Mai toţi miniştrii învăţământului (excepţie M. Şora) şi­au făcut un cal de bătaie din lupta cu învăţământul particular, reacţie a mentalităţii din epoca antedecembristă când, în afara universităţilor de stat nu existau decât şcolile confesionale, şi acelea sub tutelă şi pline de «microfoane» (Ce zici părinte Cristişor?).

* * *

[96] Într­o scrisoare către Virgil Nemoianu, I. D. Sârbu vorbeşte despre mioriţismul «generaţiilor castrate». Dacă prima a refuzat castrarea, iar a doua se castrează singură, a treia se naşte deja castrată. Privind la faptele noastre, nu cred a face parte din primele două. Cu toate acestea, în 2001 erau câteva mii de studenţi şi doctoranzi în America şi prin Europa. Nu cumva sunt castraţi puriştii noului val de păltinişeni, elita mioriţică a hoitului valah, care traduc Septuanginta şi vorbesc limba Părinţilor, chiar dacă acea limbă vorbea mizerabil despre Adrian Marino în necrologul din «Ziua» şi mai avea tupeul să se ia de monahii de la Rohia? Noroc cu Luca Piţu şi alţii cu pana zdravănă. În aceeaşi categorie a microsofticilor elite mioriţice, care nu mănâncă telemea, nici urdă, îl găsim şi pe Mircea Mihăieş, care are tupeul să numească universitarii români din America, «pripăşiţi» şi se dă şi la singurul om de stânga vertical din România, filosoful Ion Ianoşi. Noroc cu maiorescienii iaşioţi care nu iartă nimic. Dan Petrescu le­o trage scurt în «Ziua»: «Păltiniş, mândria ţării».

* * *

[97] Între Neverlandul infantilului Michael Jackson, Dracula­landul lui Dan M. Agaton şi dallas­urile mioriţice de pe la Slobozia, singura diferenţă este că primul se găseşte în State, în timp ce ultimile două desfigurează şi aşa tristul peisaj al unei ţări din ce în ce mai depersonalizate. Universul acestor construcţii artificiale este «fructul» unor copilării netrăite, ale unor frustrări ce nu pot fi vindecate decât prin revenirea imposibilă într­o falsă lume a copilăriei. Dacă în lumea lui Peter Pan, copilul minune al pop­ului american pare a­şi fi găsit o terapie pasageră, dallas­urile dâmboviţene traduc nu doar stadiul civilizaţiei noastre, mai mult, ele ne oferă imaginea unei stări patologice profunde, a unei suferinţe ce nu se poate vindeca decât printr­un pasaj «terapeutic» prin această gheenă de «civilizaţie». Din fericire, românii nu au posibilitatea de a­şi transpune în fapte dorinţele, visele refulate, umilinţele, lipsurile. Dacă ar avea­o, am avea dallas­uri la toate colţurile şi România ar semăna cu lumea basmelor lui Ali Baba şi Sinbad Marinarul.

* * *

[98] Frumos occidentalii care descoperă tradiţiile ortodoxe în maşini de teren. Este frumos să byronizezi când vii în prăpăditul Orient c­un aparat digital şi o carte de credit. O faci pe Mecena pentru două săptămâni şi obţii informaţiile pe care mulţi din băştinaşi nu le vor avea niciodată. Te întorci în Occident, fondezi un cenaclu, o asociaţie sau o fundaţie, editezi un album, publici o carte de suveniruri, conferenţiezi pe la o universitate, inviţi vreo doi profesori români amărâţi prin Occident, le încarci valizele cu obiecte de prisos şi anul următor, fie ţi se traduce o carte, fie eşti propus d. h. causa într­o amărăciune de huniversitate valahă. Să zicem pe la Timişoara, invitat de un oarecare Vasile Grecu, la vremea respectivă consilier al Ambasadei Române din Berna, iar astăzi mare ştab în Ministerul de Externe, iar invitatul să fie profesor la Fribourg (Elveţia), şi să se numească, pe bune, Christian Giordano. Frumos, nu? Asta se numeşte, în limbajul diplomaţiei româneşti, «politici culturale», unde rolul important îl joacă consilierul cultural al Ambasadei, şi el tot un «intelectual» din tabăra lui Vadim, ca alţi «intelectuali» plecaţi după 1989 pe la serviciile culturale ale ambasadelor româneşti, să li se uite, într­un fel, faptele. Mihai Răzvan Ungureanu se laudă că a golit MAE de securişti şi Vasile Grecu tocmai a fost avansat.

* * *

[99] Cea mai elevată formă de rezistenţă mioriţică a fost, pentru ţara unde Păcală este erou naţional, jazz­ul. Românii au luptat împotriva comunismului ascultând jazz şi făcând amor. Fără a simplifica importanţa unor gesturi şi atitudini îndrăzneţe ale lui Johnny Răducanu, am putea reduce rezistenţa românilor la un fel de parodie apolitică. Purtând blugi, plete, tricouri imprimate cu cerneală chinezească şi galus autohton, ascultând Europa Liberă în bucătărie şi jazz în salon, Românii au sabotat încă o etapă, arătând că sunt maeştrii boicotării istoriei, de această dată locuind în inima taberei duşmanului, cetatea, şi nu prin păduri.

* * *

[100] Caracterul românilor este ca imnul naţional. De câte ori l­am schimbat în a doua jumătate a secolului trecut? Altfel, un amestec de nimicnicii şi măreţie, de trădări mărunte şi de nobleţe gratuită. Nu poate exista un exemplu mai strălucitor decât primirea cu flori a lui Osman Paşa la Plevna, în momentul capitulării din 1877. Să oferi flori din mâinile copiilor reprezentantului unui popor care a ţinut neamul românesc cu grumazul în mocirlă cinci secole şi care a abrutizat genetic şi cultural o naţie, rupând­o de comuniunea cu lumea din jurul ei, este un act de o măreţie fără margini, care nu se explică decât printr­o decădere morală a sufletului românesc şi printr­o predilecţie spre slugărnicie şi o lipsă totală de dorinţă de justiţie. Cum la noi totul sfârşeşte în băşcălie cu lăutari, toată această parodie de existenţă de la nord de Dunăre s­ar putea termina cu nefericita, «ca la noi la nimenea», care ar fi trebuit să fie primul articol al Constituţiei României, pentru că niciunde, în spaţiul european, Legea nu este mai puţin respectată ca pe plaiurile euroatlanticei «Mioriţe».

* * *

[101] Într­un anumit fel, fiecărei Românii îi corespunde o anumită viziune despre ortodoxie. Avem ortodoxia intelectualilor moderaţi, cea a intelectualilor fundamentalişti, ortodoxia babelor simple de la ţară, cea a ţoapelor de la blocuri, fugite cu o generaţie în urmă de la ţară care, în drum spre piaţă, dau şi câte un pomelnic, ortodoxia coconetului pensionar urban, îndrăgostit de vocea vreunui preot, ortodoxia micilor secretare şi funcţionare care aprind o lumânare între două cafele, ortodoxia politicienilor, ortodoxia navetistelor textiliste, cea a înaltei ierarhii, ortodoxia credulilor care merg la deschis cartea şi se adapă la tot felul de duhovnici nebuni, ortodoxia creştinului simplu, pentru care nu există întrebări, ortodoxia noilor îmbogăţiţi care­şi pictează chipurile prin casele praznicale, să zicem prin Vrancea, pe la Păţeşti… Şi câte şi mai câte ortodoxii în funcţie de educaţie şi buget!

* * *

[102] Funeraliile naţionale ale legionarilor Moţa şi Marin au fost depăşite prin grandilocvenţă, de prostituţia mediatică a funeraliilor papei Ioan Paul al II­lea. Acestea au demonstrat, o dată în plus, labilitatea presei, slugărnicia, lipsa de obiectivitate şi teatrologia de care este în stare Curia Romană pentru publicitate gratuită. Decesul papei, regizat deja cu un deceniu în urmă, a fost pus în scenă în cele mai mici detalii, după un scenariu respectat à la lettre. Impactul pe care l­au avut funeraliile papale pe Mapamond a depăşit toate ieşirile Bisericii în media. A fost o probă de forţă, iar imaginea funeraliilor papei amintea, prin regie, de celebrele manifestări organizate de Hitler la Munchen.

* * *
Va urma

Salvarea relaţiilor, de Dr. Phil C. McGraw – prezentare de carte

noiembrie 26th, 2007

In cartea Salvarea relatiilor, Dr. Philip McGraw analizeaza zece dintre cele mai cunoscute mituri despre cum ar trebui sa arate o relatie implinita. In acelasi timp, autorul propune o strategie alcatuita din sapte pasi, care va ajuta sa restabiliti relatia cu partenerul, dar si cu dumneavoastra insiva. Strategia propune, printre altele, completarea unor teste si chestionare in urma carora sa ajungeti sa cunoasteti mai bine nevoile dumneavoastra de cuplu, precum si asteptarile cu care ati pornit la drum.
Sfatul cel mai de seama al autorului este mai degraba un avertisment: odata restabilita relatia cu partenerul, drumul nu s-a incheiat. Orice relatie este un proiect in continua devenire, iar strategiile care v-au salvat vor trebui sa va ghideze in mentinerea acestei relatii.

***

Dr. Phillip C. McGraw a convins milioane de oameni să-şi analizeze cu realism propriul comportament şi să-şi reconsidere stilul de viaţă. Emisiunea sa, Dr. Phil, transmisă zi de zi din septembrie 2002, a doborât recorduri de audienţă şi a fost cea mai populară emisiune de la lansarea cu 16 ani înainte a show-ului Oprah Winfrey.
Cariera sa în televiziune a început ca expert consultant în cadrul emisiunii conduse de Oprah Winfrey. Emisiunea Dr. Phil a continuat să se ocupe de problemele reale care se ivesc în viaţă, dar într-un stil personal şi bazându-se pe experienţa sa îndelungată de psiholog şi specialist în comportamentul uman. Printre problemele abordate în emisiunea Dr. Phil s-au numărat medicina comportamentală, dietele de slăbire, problemele familiale actuale, creşterea copiilor, relaţiile mamă–fiică, drepturile femeii şi multe altele. S-a acordat o atenţie specială eforturilor de ajutorare a victimelor uraganelor Katrina şi Rita. Dr. Phil a discutat personal cu sute de evacuaţi din Dallas, Houston şi New Orleans, pe care i-a încurajat să nu-şi piardă speranţa că vor depăşi greutăţile prin care trec.
Dr. Phil figurează cu mai multe bestselleruri pe lista ziarului New York Times, printre care: Life Strategies: Doing What Works, Doing What Matters (Strategii de viaţă, Curtea Veche Publishing, 2006); şi Self Matters: Creating Your Life from Inside Out (În căutarea sinelui, Curtea Veche Publishing, 2004); The Ultimate Weight Solution: the Seven Keys to Weight Loss Freedom (2003) (în curs de apariţie la Curtea Veche Publishing). Cărţile sale au fost publicate în 37 de limbi şi s-au vândut în mai mult de 23 de milioane de exemplare.
Pe lângă activitatea sa de scriitor şi om de televiziune, Dr. Phil oferă consultanţă strategică pentru milioane de americani în rubrica sa lunară din O, The Oprah Magazine. De asemenea, este unul dintre cei mai căutaţi vorbitori publici din lume. Ca psiholog profesionist, a publicat numeroase articole de specialitate şi a practicat în diverse domenii ale psihologiei clinice şi medicinei comportamentale. Dr. Phil este doctor în psihologie clinică al Universităţii de Stat North Texas, având dublă specializare în medicina clinică şi comportamentală.
Dr. Phil, pasionat de tenis, golf şi scufundări subacvatice, locuieşte în Los Angeles împreună cu soţia sa Robin, cu care este căsătorit de mai bine de treizeci de ani, şi cei doi fii, Jay şi Jordan.

Dr. Phillip McGraw lucrează de mai bine de douăzeci de ani în domeniul psihologiei şi al planificării strategice de viaţă. Totodată, este un conferenţiar de succes şi un foarte apreciat om de televiziune, nominalizat de trei ori la premiile Emmy. Emisiunea sa, Dr. Phil, este una dintre cele mai populare emisiuni, pe tema relaţiilor de cuplu, din Statele Unite.
În cartea Salvarea relaţiilor, dr. Phillip McGraw analizează zece dintre cele mai cunoscute mituri despre cum ar trebui să arate o relaţie împlinită. În acelaşi timp, autorul propune o strategie alcătuită din şapte paşi, care vă ajută să restabiliţi relaţia cu partenerul, dar şi cu dumneavoastră înşivă. Strategia presupune, printre altele, completarea unor teste şi chestionare în urma cărora să ajungeţi să cunoaşteţi mai bine nevoile dumneavoastră de cuplu, precum şi aşteptările cu care aţi pornit la drum.
Sfatul cel mai de seamă al autorului este mai degrabă un avertis-ment: odată restabilită relaţia cu partenerul, drumul nu s-a încheiat. Orice relaţie este un proiect în continuă devenire, iar strategiile care v-au salvat vor trebui să vă ghideze în menţinerea acestei relaţii.

Pentru că toţi ne naştem, creştem, ne îndrăgostim, ne căsătorim, iubim, înşelăm, dăm naştere, divorţăm, plângem, uităm şi iertăm. Pentru că suntem singuri sau împreună, pentru că suntem părinţi sau copii, pentru că ne pasă de cine suntem, de cei din jur, şi mai ales pentru că fiecare dintre noi are o familie pe care o iubeşte şi vrea să o protejeze.

O colecţie intimă de sfaturi, probleme şi soluţii pentru fiecare membru al familiei — o familie cu adevărat fericită.

Colecţia: Familia la Curtea Veche

Azilul de noapte (Na dne), de Maxim Gorki

noiembrie 26th, 2007
Henri de Toulouse-Lautrec: Na dne, Museum of Fine Arts, BostonHenri de Toulouse-Lautrec: Na dne, Museum of Fine Arts, Boston

Prozator si dramaturg rus, Maxim Gorki (pseudonimul lui Aleksei Maksimovici Peskov) (1868-1936) a debutat cu povestiri de factura romantica, scriind apoi romane si drame realiste de perspectiva critica asupra societatii burgheze (romanul Foma Gordeev si dramele Azilul de noapte, Micii burghezi, Dusmanii). Atitudinea revolutionara, vadita o data cu aparitia romanului Mama (1906), impregneaza scrierile ulterioare anului 1917 (romanele Întreprinderile Artamanov, Viata lui Klim Samghin, piesa Egor Bulâciov si altii).

AZILUL DE NOAPTE

Prezentând scene din viata declasatilor, drama scoate în evidenta frânturile de umanitate din straturile cele mai decazute si mai mizere ale societatii. Saracia a adunat în azilul de noapte al lui Costâliov oameni cu destine diferite: un lacatus cu sotia lui, un batrân pribeag – Luca -, un actor alcoolic, un “baron” saracit, iesit din închisoare, un tatar hamal. Stapânii acestei lumi, meschinul Costâliov si apriga lui nevasta, Vasilisa, o asupresc si pe Natasa, sora mai tânara a Vasilisei. Natasa întrezareste o raza de lumina în dragostea lui Vasca Pepel, dar acesta îl omoara pe Costâliov în timpul unei certe, iar Natasa crede ca Vasilisa a fost instigatoarea acestei ucideri. Batrânul Luca îi mângâie pe oameni cu iluzii pe care Satin le risipeste în numele adevarului; pierzând speranta în posibilitatea de a urma un tratament de dezalcoolizare, Actorul se sinucide.

ACTUL IV
……….
SATIN: Lasa-i în pace, Baroane ! La dracu´!…N-au decât sa strige… N-au decât sa-si sparga capetele…treaba lor ! Si asta are un rost !… Sa nu-l împiedici pe om de la nimic, cum spunea batrânul… Da, el e de vina, drojdia asta rasuflata i-a înacrit pe toti de aici…
CLESCI: I-a momit undeva…dar nu le-a aratat încotro s-o apuce…
BARONUL: Batrânul a fost un sarlatan.
NASTIA: Minti ! Tu esti un sarlatan !
BARONUL: Taca-ti gura, lady !
CLESCI: Nu-i prea placea batrânului adevarul…Tare se mai ridica împotriva adevarului…asa si trebuie ! Avea dreptate – la ce-mi foloseste adevarul ? Si fara el te înabusi aici…Iata, cneazul*…si-a strivit mâna la lucru…si acum trebuie sa i-o taie cu fierastraul…poftim, asta-i adevarul !
SATIN: (batând cu pumnul în masa) Tacere ! Sunteti cu totii niste vite ! Prostilor… sa nu mai pomeniti de batrân ! (Mai calm) Tu, Baroane, esti mai rau decât toti ceilalti !… Tu nu pricepi nimic… si îndrugi vrute si nevrute ! Batrânul nu-i sarlatan ! Ce înseamna adevarul ? Omul – iata singurul adevar ! El întelege asta… voi însa nu sunteti în stare ! Sunteti tari de cap, capatâna voastra e tare ca o caramida… Eu îl înteleg pe batrân…da ! El mintea…, dar o facea din mila voastra, dracu sa va ia ! Multi oameni mint pentru ca le e mila de semenii lor… eu stiu asta ! Am citit despre asta ! Unii stiu sa minta frumos, cu însufletire, de învioreaza oamenii !… Sunt minciuni mângâietoare, împaciuitoare… ca minciuna care dezvinovateste pe cei ce mor de foame… Eu stiu ce înseamna minciuna ! Cine nu-i destul de tare… si cine traieste din sângele altuia – acela are nevoie de minciuna… unii îsi cauta un reazim în ea, altii se ascund dupa ea… Dar cine-i stapân pe sine… cine nu depinde de nimeni si nu manânca dintr-al altuia – ce nevoie are acela de minciuna ? Minciuna este religia robilor si a stapânilor… Adevarul e credinta omului liber !
BARONUL: Bravo ! Frumos ai spus-o ! Eu sunt de acord cu tine ! Vorbesti… ca un om cumsecade !
SATIN: De ce uneori sa nu vorbeasca frumos si un pungas, de vreme ce oamenii cumsecade… vorbesc ca niste pungasi ? Da… eu am uitat multe, totusi mai tin minte câte ceva ! Vorbeati de batrân ? E un om foarte destept ! El mi-a limpezit inima asa cum curata otetul un ban vechi… Sa bem… În sanatatea lui ! Toarna…
……….
SATIN: Când sunt beat…totul îmi place…M-da… Ei si ce daca se roaga ! Foarte frumos ! Omul e slobod … doar el plateste pentru toate: pentru credinta, pentru necredinta, pentru dragoste, pentru desteptaciune – omul plateste singur pentru toate si tocmai de aceea e slobod… În om e tot adevarul ! Ce va sa zica: omul ?… Nici tu, nici eu, nici ei…nu ! ci tu, eu, ei, batrânul, Napoleon, Mahomed…toti laolalta ! (Deseneaza cu degetul prin vazduh silueta unui om. ) Pricepeti ? Asta-i ceva maret ! Aici încep si sfârsesc toate… Toate este în om, totul e pentru om ! Pe lume nu exista decât omul, tot restul a fost creat de mâna si de creierul lui ! O-mul ! Ce minunatie ! Ce mândru suna acest cuvânt ! O-mul ! Trebuie sa ai respect fata de om ! Nu trebuie sa-l compatimesti… sa-l înjosesti cu mila ta… trebuie sa-l respecti ! Hai sa bem în cinstea omului, Baroane !

___________
*Porecla data Tatarului de catre ceilalti locuitori ai azilului.

Despre dragoste si daruire… (3)

noiembrie 26th, 2007

Daca o iubesti, fa totul! (Nichita Stanescu)

Dragostea inseamna sa fii doi si sa nu fii decat unul. (Victor Hugo)

Nu poti cuceri toate femeile din lume! Dar merita sa incerci! (Napoleon Bonaparte)

\”De ce nu-ti iei o fata cu totul noua ?\” \”Nici o fata! Aduc mai mult necaz decat merita! Alea pe care le vrei nu le poti avea, iar cele pe care le poti avea nu le vrei.\” (Jerome K. Jerome)

Cand un barbat iubeste o femeie, iar aceasta nu se poate hotari daca il iubeste sau nu, numim aceasta complicatie comedie. Acolo unde femeia este prinsa serios, rezultatul este in general tragedie. (Jerome K. Jerome)

Toti iubim cum n-a mai iubit nimeni inainte! Nu stiu insa cum o sa se descurce stranepotii nostrii, probabil ca o sa iubeasca stand in cap, daca o sa se incapataneze sa nu adopte nici una din metodele anterioare! (Jerome K. Jerome)

Exista doua soiuri de iubire: cea care ingenuncheaza si inalta ochii la cer si cea care priveste in jos si mangaie. Pe cea de a doua o consider mai durabila. (Jerome K. Jerome)

\”Barbatii la care ne gandim, explica domnisoara R., se pot imparti in doua clase: barbati care ar trebui sa ne placa, dar nu ne plac, si barbati care nu au nici un motiv sa ne placa, dar ne plac.\” (Jerome K. Jerome)

El statea in picioare, intre ele. O astfel de situatie amuza lumea de foarte multi ani. Acesta va ramane intotdeauna succesul comic al Vietii: barbatul intre doua femei. (Jerome K. Jerome)

Barbatii nu pacatuiesc cu femei cuminti. (Jerome K. Jerome)

O pereche de indragostiti traverseaza parcul, tinandu-se de mana. Mai tarziu vor trece din nou pe aici, dar vor avea o alta expresie in ochi si un alt inteles in stransoarea mainilor lor. Acum puritatea zorilor este in ei. (Jerome K. Jerome)

Asa-i cand se face curte in toata lumea. Si la batrani si la tineri, din cate mi-am dat eu seama. Barbatu�i numai ochi, iar femeia numai urechi. Se pare ca nu le ramane loc si pentru bun simt. (Jerome K. Jerome)

S-ar parea ca in iubire fiecare se cauta pe sine insusi, dar de sex contrar; de aceea in iubire vei cauta vesnic fara sa gasesti. (Lucian Blaga)

In iubire nimeni nu-si tine cuvantul! (Lucian Blaga)

Lasa-ma singur: as vrea sa ma gandesc la tine! (Grigore Moisil)

Cand imbatranesti nu mai ai inima, ai cord. (Grigore Moisil)

Nimeni n-a iubit cum am iubit eu. Nimeni n-a suferit cum am suferit eu. Toti spunem asa. Si toti avem dreptate. (Alexandru Macedonski)

Vrei sa fii fericit ? Daca esti pregatit sa suferi, iubeste! (Florian Pittis)

Daca stai sa judeci oamenii, nu mai ai timp sa-i iubesti. (Maica Tereza)

Orice poate fi distrus in lumea asta in afara de dragostea adevarata. (Euripide)

www.compendium.ro

Sub o treime de cetateni europeni

noiembrie 26th, 2007

Ne-am agitat atîta să intrăm în Europa. A trebuit să apară Gorbaciov, să cadă zidul Berlinului, să iasă studenţii în stradă la Leipzig şi muncitorii la Timişoara, să invadeze Milosevic Bosnia şi să bombardeze NATO Belgradul, o sumă întreagă de fapte cu totul neplauzibile au trebuit să se întîmple ca României şi Bulgariei, două ţări care trezeau compătimire mai mult decît respect sau simpatie să li se facă loc în plutonul european. Multă lume a pus umărul, de la George W. Bush şi Tony Blair la Viorel Hrebenciuc (care a tras în sus participarea la referendumul european din 2003 ca să arate ce buni europeni sîntem), la Monica Macovei (care ne-a scăpat de clauzele de salvgardare). Şi toate astea, ca ieri sub o treime din români să se tîrască la vot plictisiţi şi fără nici un entuziasm. Am cîştigat cetăţeania europeană, dar puţini dintre noi vor să o şi folosească. Departe de a ne simţi mîndri că trimitem o garnitură de români în Parlamentul european, ne întrebăm cum se vor descurca ei pe acolo şi dacă nu cumva ne-ar fi ambarasat mai puţin dacă stăteau pe acasă.

Trei sînt cauzele slabei participări de ieri la alegeri şi la referendum. O să le enunţ în ordinea importanţei lor.

Prima este eşecul politicii ca proiect colectiv. Românii sînt oameni realişti.
Incapacitatea de a coopera a partidelor din Alianţa DA a fost o lovitură importantă dată interesului şi participării politice. Ce rost are să investeşti speranţă în orice proiect politic, dacă unul înzestrat cu tot ce îi trebuia, lideri (Băsescu), tehnocraţi (Macovei), generaţie nouă (liberali), eşuează atît de lamentabil, şi fără nici un motiv scuzabil? De ce să creadă vreun votant că o nouă alianţă, mai ales că singura plauzibilă ar fi a PSD cu unul din partidele fostei Alianţe, deci între foşti inamici cu poziţii ideologice diferite, ar funcţiona mai bine după următoarele alegeri? E clar că egoismul şi lăcomia sînt prea mari pentru a abordare raţională a alianţelor politice la noi. Nu poţi coopera cînd fiecare vrea tot.

A doua cauză pentru care lumea a stat acasă ieri este eşecul politicii ca proiect de personal. Nu ne plac oamenii noştri politici. Şi ştim că nici un sistem de vot nu va produce o altă calitate, radical diferită, a oamenilor politici. În fond, discuţia despre sistemul de vot ca modalitate de reformă a clasei politice e cam ca discuţia despre tehnologia cîrnaţilor de Crăciun. Unele gospodine folosesc în continuare maşina tradiţională de tocat, prin care compoziţia se scurge în maţ numai parţial omogenizată, altele şi-au luat maşini electrice, foarte performante, care transformă într-o pastă omogenă ceea ce pui înauntru. Dar nici o gospodină nu crede că maşina, şi nu compoziţia, e factorul decisiv al calităţii cîrnaţilor. Cu orice fel de maşină de tocat, dacă înauntru pui aceeaşi carne vei avea aceiaşi cîrnaţi. În fiecare oraş din România fiecare votant vede cine este într-un partid sau altul, şi ce tip de oameni ajung în politică. Nici un om cu scaun la cap nu crede că există vreo inginerie electorală care să schimbe acest lucru.

Al treilea motiv pentru care oamenii nu au avut chef nici de europene, nici de referendumul preşedintelui, a fost acest război vicios al bunelor intenţii care e o trăsătură tipică a cîinoşeniei româneşti, dar în ultimele săptămîni a luat proporţii supărătoare. A fost penibilă lupta asta pentru sistemul de vot, penibilă odată pentru că sistemul de vot nu are o influenţă importantă asupra calităţii oamenilor politici, şi actorii care susţineau diverse sisteme ştiu după părerea mea asta şi toată elocvenţa lor e pur egoism politic, şi penibilă a doua oară pentru că oricît ai ţine la o anumită formă de vot şi la ideile tale în general nu le poţi promova prin orice metode. Am ajuns să citesc de exemplu ca opinie a unor „experţi” că sistemul propus de Băsescu există şi în diverse dictaturi. Un student care dă admitere la politologie pică dacă spune că sistemul de vot are vreo influenţă într-o dictatură (în care alegerile sînt fraudate sau nu se ţin, deci cum ar putea avea?). Pe partea cealaltă, a fost atacată inovaţia PSD de a introduce în legea guvernului alegerea directă a preşedinţilor de consilii judeţene, invocată chiar ca motiv de neconstituţionalitate. De ce? Numai pentru că ei sînt cei care au propus? E mult mai logic să alegi preşedinţii de consiliu prin vot direct decît pe parlamentari, ei au cuvîntul cel mai mare de spus în privinţa fondurilor şi proietelor regionale, normal este ca ei să fie legaţi de electorat mai mult decît parlamentarii, care au de votat pe chestiuni naţionale şi generale, nu locale. Rareori a văzut publicul atîţia veileitari necalificaţi, care să pună mai multă patimă în apăra ideile lor tîmpite, şi nu înţeleg de ce liderul de opinie român nu se mulţumeşte cu subectul fotbalului şi ţine neapărat să se ocupe de sisteme electorale şi constituţionale. Reaua credinţă care răzbătea din aceste argumente, ambiţia care depăşea cu mult nu doar priceperea, ci dorinţa onestă de a rezolva ceva au fost aşa de evidente că mulţi oameni s-au îndepărtat de subiectul votului uninominal. Cînd doi se bat să îl salveze pe unul de la înec nu le ridică nimeni monument. E limpede că nu dorinţa de a-l salva îi animă.

Acestea fiind spuse, Traian Băsescu a avut dreptate să susţină sistemul PSD, ca fiind singurul capabil să producă o guvenare eficientă. Aşa cum îl cunoaştem, bătălia va continua, pentru că avem nevoie de o guvernare eficientă, chiar cu riscul suprareprezentării partidelor mari. Nu e preferabil un guvern PD de patru ani, după care unul PSD de patru ani, ambiguităţii de acum, cînd nu e clar cine poartă răspunderea pentru ce? Dar Băsescu a argumentat şi el prea mult că schimbarea e despre schimbarea calităţii clasei politice, acest deziderat pe care îl poate îndeplini doar procuratura. Or, la asta nu cred că a convins. Pentru că e prea nerealistă povestea ca să o mai creadă cineva. Iată, pe scurt, de ce sîntem aşa de neeuropeni şi de ce nu prea ne-am dus la vot duminică pentru a influenţa felul în care se vor organiza alte alegeri la care, ca şi la astea, n-o să prea avem pe cine vota.

Alegerile Europarlamentare Observate de APD

noiembrie 25th, 2007

25 noiembrie 2007

Intimidari, mita electorala, campanie electorala…

Asociatia Pro Democratia (APD) isi exprima ingrijorarea cu privire la incercarile de intimidare a observatorilor sai exercitate de catre o serie de presedinti ai birourilor electorale ale sectiilor de votare. Cel mai grav caz de acest gen s-a petrecut in judetul Vrancea unde primarul din localitatea Livezile a insotit echipa mobila de observatori ai APD la toate sectiile de votare.

In intervalul orar 11.00-16.00, observatorii Asociatiei Pro Democratia la alegerile pentru Parlamentul European au identificat numeroase probleme ce tin de continuarea campaniei electorale in preajma sectiei de votare dar, mai problematic, de incercari de influentare a optiunii alegatorilor, inclusiv prin intermediul unor promisiuni de foloase materiale. Cea mai mare suspiciune de mita electorala planeaza asupra primarului localitatii Buzescu (jud. Teleorman). Primarul comunei Buzescu a stabilit ca ajutoarele sociale pentru incalzire sa fie date cetatenilor astazi, 25 noiembrie. Cetatenii care s-au deplasat la Primarie pentru a face demersurile necesare pentru a beneficia de ajutorul pentru incalzire au fost uimiti sa afle ca functionarii nu prelucrau decat cererile cetatenilor care votasera. Functionarii primariei au indemnat cetatenii sa mearga la vot si dupa aceea sa se reintoarca la primarie pentru a solicita ajutorul social pentru incalzire.

Lista completa a sesizarilor primite de Asociatia Pro Democratia din partea observatorilor sai este disponibila intr-un document separat.

Pentru detalii suplimentare, contactati – Laura Radulescu, Coordonator relatii publice al Asociatiei Pro Democratia la numerele de telefon 021/222.82.45, 222.82.54, 0721/793.807 sau 0788/251.043 sau pe e-mail, la laura.radulescu@apd.ro.

Sesizarile inregistrate intre orele 11-16 se regasesc la urmatorul URL:

http://www.apd.ro/files/comunicate/Europarlamentare%202007%20-%20Seisizari%2011.00%20-%2016.00.pdf

Comunicat de Presa Pro-Democratia

noiembrie 24th, 2007

Trezeste observatorul din tine!
Cetatenii si observatorii APD monitorizeaza primele alegeri pentru Parlamentul European

Asociatia Pro Democratia (APD) va observa organizarea si desfasurarea procesului electoral din 25 noiembrie a.c. pentru desemnarea reprezentantilor din Romania in Parlamentul European prin intermediul observatorilor APD acreditati in tara si peste hotare. In plus, APD va pastra legatura cu toti cetatenii ce se prezinta la vot si care doresc sa semnaleze nereguli in desfasurarea primului exercitiu electoral european din Romania.

Pentru ziua alegerilor, Asociatia Pro Democratia a creat o linie telefonica gratuita – 0800 070 100 – pe care o pune la dispozitia cetatenilor care doresc sa semnaleze incalcari ale legii in sectiile de votare. Numarul 0800 070 100 poate fi accesat, gratuit, din retelele Romtelecom, Orange si Vodafone, linia telefonica fiind disponibila in data de 25 noiembrie, intre orele 06:00 si 22:00.

Cu ajutorul a peste 1.000 de observatori APD prezenti, cu precadere, in mediul rural din 27 de judete (Arad, Bacau, Bihor, Bistrita-Nasaud, Botosani, Brasov, Braila, Buzau, Bucuresti, Caras-Severin, Cluj, Constanta, Dolj, Galati, Hunedoara, Iasi, Ilfov, Mehedinti, Neamt, Olt, Satu Mare, Suceava, Timis, Teleorman, Tulcea, Valcea si Vrancea), al celor 11 de observatori prezenti in sectiile de votare din strainatate (in Austria: la Viena, in Belgia: la Bruxelles, in Canada: la Ottawa, in Elvetia: la Geneva, in Franta: la Paris, in Germania: la Munchen, in Olanda: la Haga, in Statele Unite ale Americii: la New York) si al celor 6 observatori internationali acreditati prin reteaua European Network of Election Monitoring Organizations al carei secretariat il asigura APD, Asociatia Pro Democratia va informa, in mod constant, opinia publica cu privire la felul in care se desfasoara alegerile din 25 noiembrie 2007 pentru alegerea reprezentantilor din Romania in Parlamentul European.

Pentru detalii suplimentare, contactati – Laura Radulescu, Coordonator relatii publice al Asociatiei Pro Democratia la numerele de telefon 021/222.82.45, 222.82.54, 0721/793.807 sau 0788/251.043 sau pe e-mail, la laura.radulescu@apd.ro.

în goana trenului

noiembrie 22nd, 2007

**tanka**

curând e toamnă;
floarea pierde mirosul;
se întunecă.
dorul tău va opri şi-n
gara mea ? Cine ştie?

strivit de toamnă
salcâm tăcut, orb soarbe
din cuiburi ploaia.
singur pe trepte încerc
sa iau din cuier luna.

copaci aleargă
odata cu vagonul-
singur lângă geam
reflectez: câte halte
mai sunt până la capăt ?

în tren, stau la geam
conturul clădirilor-
în depărtare.
o muscă pricăjită
moare lângă tigară.

salcâmi în zare ;
copii salută trenul-
ploaie de toamnă ;
mă aşteaptă cineva,
în gara îngheţată ?

în compartiment
tineri fumează şi râd-
afară e frig.
prin fum de ţigară se
duc amintiri duioase.

raze de soare
străbat geamul aburit :
vise prind viaţă.
ascult imnul roţilor-
departe-i asfinţitul.

de pe pod fluviul
fără suflare pare.
cârduri de berze :
semne pe un roşu cer-
dorobanţi-podari veşnici.

dispar în zare…
înghiţite de soare
cercuri de cocori.
la barieră: nuntaşi
viaţa lor stă sau curge ?

amar de toamnă,
gutuie feliată-
puf pe degete.
se duc pelicani perechi;
la capăt: o lumină.

/MORILE/

noiembrie 22nd, 2007

/MORILE/

Domnului Joachim Wittstock

creştet şarpantelor cărnii
în rugă lucarna străpunge vacarmul
miresme licornele cântă
schimbate
la faţă
: nu macină vânt
aievea moara de vânt
nici moara de apă nu macină apă
aşa
precum moara cea de cer
şi moara de pământ
pentru cine vrea să priceapă

muşcă-ţi limba ca să nu ţi-o tai
lovit de pala morii în barbă
măcinat printre mori dacă stai
când pietrele macină cohorte de iarbă

Galeş-pe-Râul Negru
mihai posada

Zeul cu doua fetze

noiembrie 22nd, 2007

aud cum cari trupul unei iubiri defuncte
in anatomice plimbari pe sub terase gotice
de sus sar amatorii de moarte
intr-o plonjare ratata
si iar o pornim d-a capo
urcand scari eliptice
cautand abisurile cele mai viclene
cu variante curb concave
strivindu-ne de galionul putred
ancorat langa butoaie goale
mereu injurand gravitatia
alzheimerul
ecologia
starea civila
colinele asfaltate
colapsul temporal
iar tu iti etalezi tineretea fina
imbracata cu jartierele copilariei
cu primul pompon si ultima caldura
a unei mangaieri pe obrajii fardati
intr-o scena serafica in care Janus
iti taie cordonul ombilical
iar iubitul tau zice Kadish
aprinzand cinci lumanari in capela
grijuliu sa nu defloreze ciorapii de nailon
si sa nu fractureze privirea
leoparzilor ce adulmeca nervosi
starvurile de pe asfaltul fierbinte ..

Prizonieră în casa scărilor

noiembrie 22nd, 2007

În casa scărilor un vuiet surd.
Mă dor urechile.
Timpanele se zbuciumă vibrând
Ca într-o peşteră, ca într-un hău.
La fel,
Goală de gând,
O fi şi calea spre iad
A sufletelor neîmpăcate.
Prin fereastra mică,
Cerşetoare la poarta bogaţilor
Pentru o fărâmă de soare,
Se strecoară o lumină bolnavă.
Un fum, o ceaţă.
Din când în când
Se mai aude câte-un tropăit
Care urcă sau coboară.
Perturbă uniformitatea
Vuietului de sfârşit de viaţă.
E un aer bătrân
Ca într-un spital de nevroze
Din care toţi pacienţii s-au refugiat
Pe acoperişurile înfierbântate
Să se distreze,
Să mai scape de plictiseală,
Să se vindece de urât.
Sus, la etajul patruzeci şi şapte,
Atât de aproape de soare,
Tânjeşte semi-obscuritatea.
Prinţesă a nopţii.
Prizoniera
În care lumina s-a convertit.

Dan David, Los Angeles, mai-06-2006.

COMUNICAT : Primul Pas in Europa

noiembrie 19th, 2007

Primul pas in Europa
Asociatia Pro Democratia recruteaza observatori pentru alegerile europarlamentare

Asociatia Pro Democratia (APD) anunta lansarea campaniei de recrutare de observatori pentru monitorizarea alegerilor pentru Parlamentul European din 25 noiembrie 2007. Toti cetatenii interesati de transparenta si corectitudinea scrutinului pentru desemnarea reprezentantilor Romaniei in singura institutie europeana aleasa in mod direct au oportunitatea sa se implice in pregatirea si derularea activitatilor de observare a acestuia.

Cetatenii care doresc sa fie observatori APD sunt invitati sa ne contacteze, in perioada 12-21 noiembrie 2007, la sediul nostru din Bd. Maresal Al. Averescu, nr. 17, Pavilion 7, et. 3, sector 1, Bucuresti, la telefon 021/222.82.45, 222.82.54, sau pe e-mail la apd@apd.ro. Observatorii APD vor beneficia de instruire pentru activitatea pe care o vor desfasura in calitate de observatori si de asistenta continua din partea APD in ziua votarii. De asemenea, persoanele care doresc sa sprijine financiar observarea alegerilor, au posibilitatea de a face o donatie in contul in lei al Asociatiei Pro Democratia RO96 RNCB 0072 0496 7871 0001 deschis la BCR, Sector 1.

In cei peste 17 ani de activitate, Asociatia Pro Democratia si-a adus o contributie majora la sporirea corectitudinii si transparentei procesului de votare. Incepand cu alegerile locale din februarie 1992, cu ocazia fiecarui scrutin, APD a recrutat mii de voluntari care au activat ca observatori interni. Ca o consecinta a experientei castigate in tara, Asociatia Pro Democratia a fost invitata, in numeroase randuri, sa observe, prin reprezentantii sai, procesele electorale din alte tari (Albania, Belarus, Bulgaria, Macedonia, Ecuador, Fasia Gaza, Kyrzyzstan, Kazachstan, Republica Moldova, Ucraina).

Pentru detalii suplimentare, contactati – Paul Chioveanu, Coordonator Programe al Asociatiei Pro Democratia la numerele de telefon 222.82.45, 222.82.54, 0788/437.563 sau pe e-mail, la paul.chioveanu@apd.ro.

“Vreau sa aduc o medalie de aur pentru Romania!!”

noiembrie 19th, 2007

Compania ta vrea sa aiba tricoul purtat de Giuli la Campionatul Mondial de WUSHU Beijing 2008?
Doar 4000 eur si esti acolo!

Un drum al sperantei
Vrei sa il vezi pe Giuli la Campionatul European din 2007? Vino pe YouTUBE!
Giuli este copilul pe care orice parinte si-l doreste – inteligent, ambitios, ordonat si mai ales perseverent.
Dar ce poti face atunci cand Dumnezeu iti daruieste un copil minunat, dar nu ai puterea financiara sa il ajuti sa isi realizeze visele? Vise foarte importante pentru acesta, perfect realizabile, daca s-ar gasi acele persoane, care sa aiba un suflet mare dar si capitalul bancar necesar, pe care sa il doneze micului talent.
Aducerea pe lume a unui copil deosebit este o minune, dar adevarata minune este cea facuta de oamenii care il ajuta sa ajunga pe culmile gloriei, oferindu-i sprijinul de care are nevoie.
Asadar, va invitam pe toti cei ce il puteti ajuta pe acest tanar, castigator a 14 medalii la competitiile interne si alte cateva zeci de diplome, ce a reusit sa imbine rezultatele fabuloase de la invatatura cu rigurozitatea practicarii Wushu, sa participati la infaptuirea acestei minuni.
Pentru a va ajuta sa luati decizia de a fi alaturi de pe micul Giuli, dar si pentru a va arata cat este de necesar este sprijinul pe care i l-ati putea acorda, va oferim informatii referitoare la costul participarii acestuia la Wushu Tournament Beijing 2008, un campionat unde Giuli are sanse foarte mari pentru o medalie de campion mondial adusa Romaniei.
Giuli a fost sustinut tot timpul pe drumul performantei, financiar si moral, de un om extraordinar, mentorul si profesorul sau, Dl Antrenor Grindeanu, care anul acesta l-a premiat cu bani din propriul buzunar pentru reusita lui extraordinara.
Giuli: “anul acesta am luat locul IV la campionatul European de Wushu, dar daca as fi putut sa ma antrenez in China macar 2 saptamani aveam sanse la locul I pentru Romania. Dl antrenor m-ar ajuta s a ajung in China la cei mai buni profesori, dar daca ar exista sponsori, caci este mult peste posibilitatile unui antrenor, sa sustina elevul sau”.
Prezenta lui la stagiul de pregatire este extrem de importanta, caci aceasta ii asigura antrenamentul fizic si mental pentru a se prezenta in cea mai buna forma.
Pentru stagiul de prega tire in China costul biletului de avion este de 1400 de euro iar cazarea la internat pe parcusul stagiului de 14 zile costa 60 de euro/zi. Deasemenea, nu trebuie neglijtate nici salariile antrenorilor chinezi, cu care Giuli va lua contact in acea perioada.
Suma totala se ridica la 4000 euro.
Costuri mult prea mari pentru niste parinti cu venituri mici din Romania, dar poate ca pentru cei carora viata le-a dat mai mult, reprezinta doar o mica parte din avere.
Totusi, bucuria produsa lui Giuli ar fi incomensurabila, fiind direct proportionala cu posibilitatea reala de a atinge performantele sportive mult dorite. Acest copil minunat, merita aceste donatii pentru ca si-a demonstrat deja seriozitatea in nenumarate randuri, dar si capacitatea de reusita.
Intervalul de timp pentru strangerea acestor donatii in valoare de 4000 eur este 19 Noiembrie – 29 Februarie 2008 pentru a-i asigura astfel participarea la Wushu Tournament Beijing 2008.
Speram ca v-am convins deja, sa faceti un gest de omenie si asteptam sa ne contactati pentru a va anunta participarea la aceasta strangere de fonduri. Toate fondurile primite cu aceasta ocazie vor fi citate pe pagina sponsorilor: http://www.supradotati.ro/sponsorii.php si pe pagina lui personala la: http://www.supradotati.ro/giuliano.php. Posibilitatea reprezentarii insemnelor sponsorului la campionat se vor discuta in particular.
Faceti unui tanar, o bucurie de sarbatori: oferiti-i sansa sa reprezinte Romania la campionatul Mondial de WUSHU din Beijing 2008!

Contact sponsorizare: Manager Dezvoltare: Monica Gheorghiu, 0729.029.484, mgheorghiu@supradotati.ro
Sponsorizari: IRSCA Gifted Education invita pe toti cei care doresc sa faca o donatie sa foloseasca datele:

Cont (RON): R010 FNNB 0012 0227 6145 RO01
Banca: FinansBank, filiala Doamnei
CIF: 17 26 23 16

SWIFT: FNNBROBU

Sau

Cont (EUR): RO 47 RZBR 0000 6000 6623 5800

Banca: Raiffeisen Bank – agentia Victoria (Smardan)

Swift: RZBRROBU

A consemnat: Delia Raicu, Director Publicat ii Online, IRSCA Gifted Education.

SUCCES GIULI!

IRSCA Gifted Education

http://www.supradotati.ro

“We promote the human being who is a creator”

VICTIMELE FRIGULUI AUTOMNAL

noiembrie 19th, 2007

Printre cele patru victime ale frigului prematur care s-a instalat în mai multe departamente franceze, s-ar afla şi un presupus SDF (fără domiciliu fix) român, decedat prin hipotermie pe o plajă corsicană, teritoriu insular din extremul sud al Franţei.
Deşi nivelul 2 al planului „marele frig” a fost activat, ceea ce ar presupune o vigilenţă acută a centrelor de cazare, între 600.000 şi 800.000 de persoane fără locuinţă sunt ameninţate de scăderea bruscă a temperaturii.
Frigul a atins, în mod neobişnuit, sudul ţării, unde îşi caută „culcuşul” o mare parte a celor ce nu dispun de un cămin şi unde, de altfel, au avut loc cele patru decese. Prima victimă a fost descoperită deja pe 9 noiembrie într-o locuinţă izolată din apropierea oraşului Cernet, a doua pe 14 noiembrie în Pirineii Orientali, fiind vorba de un bărbat în stare de ebrietate, ce a sucombat în apropierea unui şantier. Iar pe holul unui imobil din centrul Marsiliei, un sexagenar, şi el tot fără domiciliu fix, a fost învins de temperatura, surprinzător de joasă, ce s-a abătut asupra metropolei phoceene.
Vinerea trecută, ministrul Christine Boutin, având ca activitate problema locuinţelor, a solicitat prefecţilor o „vigilenţă particulară” în cadrul planului marele frig, prevăzând, într-o primă etapă, 15.000 locuri suplimentare de cazare urgentă. Potrivit temperaturilor, noi locuri de cazare pot fi puse la dispoziţia nevoiaşilor.

Mecanismul delincventei in societatea de consum

noiembrie 19th, 2007

Subiect de actualitate, preocupând intens societatea modernă, delincvenţa a devenit un inamic redutabil ce se propagă în mod accelerat pe mai toate teritoriile planetei. Diversitatea formelor prin care se manifestă, este infinită şi evolutivă. Libera circulaţie a populaţiilor şi mijloacele de transport puse la dispoziţie, îi facilitează în mare parte apariţia. Amestecul culturilor inasimilabile, convingerile religioase contradictorii, lipsa unei educaţii bazice sau sărăcia, sunt numai o parte din cauzele care pot conduce la comiterea actelor infracţionale. Unele state, utilizează represiunea delincvenţei ca singurul mijloc expeditiv, chiar dacă rezultatele nu sunt întotdeauna pe măsura aşteptărilor. Altele, cu tradiţii umaniste, acompaniază osânda de o structură educativă, mai mult sau mai puţin eficientă, sperând prevenirea recidivei.
Pentru a propune soluţii valabile pe termen lung, este preferabilă o analiză, suficient de amănunţită, a cauzelor care-au antrenat delictul. S-a constatat că terenul pe care încolţesc actele de delincvenţă este, paradoxal, acelaşi pe care s-a dezvoltat mecanismul represiunii brutale. În ambele cazuri punctul de plecare este un sentiment de injustiţie degenerativ.
Toate încep printr-o formă compulsivă de posesiune, o tentaţie irezistibilă, creată de abundenţa afişată cu insolenţă de o lume parvenită, teama zilei de mâine sau, pur şi simplu, penuria mijloacelor elementare de existenţă.
Viitorul prădător, găsindu-se în faţa unui obiect preţios, se întreabă care-ar fi mijloacele de a-l obţine, ştiind foarte bine că posibilităţile sale pecuniare sunt insuficiente sau inexistente. „Cum aş putea, aşadar, să mi-l procur, deoarece să-l fur nu mă simt capabil?” În al doilea timp, un bine intenţionat, îi şopteşte justificarea actului, sprijinită pe o filozofie vindicativă de doi bani: „Nu fi prost, ţie ţi-a fost furată această bogăţie, pentru că ea există şi tu nu ţi-o poţi procura…” După care urmează decizia finală, „superior gândită”: „Însuşindu-mi preţiosul obiect, îi privez pe cei care m-au privat, devenind eu însumi justiţiar.” Ca în cele din urmă, comiterea actului, în numele unei justiţii personale, să conducă delicventul înaintea veritabilei justiţii.
Nu puţine sunt cazurile când individul nu mai are nevoie de nici o justificare de ordin moral, într-atât furtul a devenit o a doua natură.
Tristele evenimente din Italia – unde Românii de bună credinţă, amalgamaţi fără discernământ, au trebuit să plătească oalele sparte pentru o minoritate meprizabilă – sunt edificatoare.

Lupta contra delicvenţei, dacă vrem să fie eficace pe termen lung, începe, mai înainte de toate, prin tratarea sursei, nu prin sancţionarea ei atunci când se manifestă. Ceea ce ar preconiza un model de societate care nu generalizează frustrarea. Este oare realizabil un astfel de deziderat, după unii utopic?
Cert, nu în totalitate, dar un efort în această direcţie ar avea mai multe consecinţe pozitive decât toleranţa zero.
Străduinţele trebuie să plece de la constatarea că frustrarea cea mai insuportabilă intervine odată cu imposibilitatea de a-şi găsi un loc în societate. Iar societatea actuală, utilizând ca motor competiţia, lasă unui mare număr de oameni sentimentul că nu sunt făcuţi pentru a reuşi.
Când comunitatea celor „capabili” se izolează într-un cerc impenetrabil pentru omul de rând, revoltele sunt inerente, putând lua forme diverse, printre care delincvenţa, vandalismul sau criminalitatea.

Nu poate fi vorba de a decreta că un individ sau altul e demn de a face parte sau nu din umanitate. Fiind uman, comunitatea umană are obligaţia de a-i face un loc în rândul ei. Din nefericire societăţile noastre, informatizate la exces, sunt în permanenţă tentate să pună o etichetă definitivă pe fiecare dintre noi. Fără îndoială, în felul acesta gestiunea colectivităţilor este mult mai facilă, dar cu preţul unui refuz al realităţii, care constă în permanenta ei evoluţie.
Operaţiunile de tip „manu militari”, presupunând toleranţa zero, sunt spectaculare, însă impactul lor priveşte exclusiv faptele incriminate, de cele mai multe ori cele disperate, fără a pune în cauză sistemul social deficient.
Sursele delincvenţei, conduc inevitabil la şcoală, deoarece acolo se joacă inserţiunea tânărului în comunitate. Lacunele educative din învăţământ, ca să nu mai vorbim de cele din cadrul familial, pot deveni cu uşurinţă cauzele orientării tinerelor generaţii pe calea avidităţii şi a tentaţiilor materialiste de tot soiul. Într-o societate unde consumul, cu orice preţ, e pus la rangul de „obligaţie patriotică” destinată prosperităţii economice, nu mai poate surprinde proliferarea delincvenţei provenite din largul evantai al frustrărilor.

1 an de la trecrea in nemurire a Parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa

noiembrie 19th, 2007

La data de 21 Noiembrie 2007, se implineste 1 an de la trecerea in nemurire a unuia dintre cei mai cunoscuti si iubiti slujitori ai cuvintului Domnului, Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa. A parasit lumea celor vii la virsta de 81 de ani, lasind in urma sa amintirea unui exemplu de slujitor al Domnului, “de o smerenie pilduitoare”, care timp de o viata, a implinit cu fapta si cuvintul, invataturile sfintei scripturi.
Nascut la 23 noiembrie 1925 la Mahmudia, judetul Tulcea, absolvent al Facultatii de Filologie si Facultatii de Teologie Ortodoxa, profesor la Seminarul Ortodox din Bucuresti in anii ’70, Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost unul dintre cei mai cunoscuţi prelaţi care a contestat regimul communist. A petrecut 21 de ani in temnitele comuniste (1948-1964, 1979-1984) eliberat definitiv in anul 1984, dupa multe presiuni ale autoritatilor internationale ale timpului: Margaret Thatcher, Ronald Reagan, Papa Ioan Paul al II-lea. In 1985 a fost obligat sa paraseasca tara, emigrind in Statele Unite, unde pentru tot restul vietii i-a indrumat pe calea mantuirii pe credinciosii parohiei ortodoxe romane „Sfanta Cruce“ din Alexandria, Washington DC. A fost fondatorul „Romfest-Intrunirea Romanilor de Pretutindeni“ si presedintele Consiliului International. Din 2002, a fost presedintele de onoare al „Asociatiei Rost“. Totodata a fost si autorul mai multor publicatii:

Sapte cuvinte catre tineri (Ed. Anastasia, Bucuresti, 1996);
Christ is calling you. A course in catacomb pastorship (St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina/California, 1997)
Rugaciune si lumina mistica. Eseuri si meditatii religioase (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998)
Razboiul intru cuvant (Ed. Nemira, Bucuresti, 2001)
Homo americanus. O radiografie ortodoxa (Ed. Christiana, Bucuresti, 2002).

A lasat familiei si credinciosilor intru Domnul, un testament intitulat „Indrumari pentru familie si biserica, privitoare la moartea mea“.

„Iubiti-va unii pe altii cum si Iisus ne-a iubit pe noi, ca sa se vada dintru aceasta ca suntem fii Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Fiti jertfelnici! Straduiti-va pentru zidirea bisericii! Rugati-va si milostiti-va de cei in nevoi. Amin“.

“Declaraţie de război” – fragmente – (XLIX)

noiembrie 19th, 2007

M-a deranjat foarte mult atmosfera triumfalistă prezentă la mitingurile opoziţiei. Consider că astfel, involuntar, opoziţia a făcut jocul puterii deoarece aceasta e interesată în perpetuarea mentalităţilor comuniste, a lipsei de respect faţă de proprietatea privată. Opoziţia, nesesizând faptul că aceste trăsături sunt o caracteristică generală a marii majorităţi a poporului, sau nevrând să recunoască acest lucru în mod public pentru a nu pierde simpatizanţi, îşi bazează întreaga propagandă pe o minciună: „Poporul român nu are nici o legătură cu comunismul, respectul pentru proprietate e o caracteristică a poporului nostru, suntem cel mai anticomunist popor din Europa!” — limbă de lemn, sloganuri care mă fac să mă gândesc la o lozincă, aflată poate şi acum pe clădirea gării din Braşov: „Trăiască harnicul nostru popor!”.
Din păcate, e cunoscut faptul că dintre doi mincinoşi e crezut cel care spune minciunile cele mai gogonate, aşa că Puterea, sistemul criptocomunist, mincinos prin natura lui, sunt net avantajate.
Puterea a organizat lovitura de stat mascată în Revoluţie. Regizorii farsei rezervaseră şi opoziţiei un rol important. Foştii comunişti, deveniţi conducători ai revoluţiei, au mizat pe faptul că opoziţia, care până în 22 decembrie practic nu existase, va încerca să se legitimizeze prin afirmarea faptului că ar fi participat la Revoluţie. Opoziţia nu a sesizat cursa care-i fusese întinsă şi nu a denunţat lovitura de stat, susţinând mult timp că în decembrie avusese loc o revoluţie, dar că aceasta fusese furată de foştii comunişti.
Încercând să se legitimizeze printr-o minciună, opoziţia a contribuit involuntar, dar substanţial, la legitimizarea Puterii.
Pe micul ecran milioane de oameni i-au putut vedea pa autorii farsei, vorbind mulţimii de la balconul revoluţionar. Dacă şi opoziţia recunoaşte că a fost o revoluţie, e clar că Iliescu a fost conducătorul acesteia! În acest context e firească apariţia lozincii „21, 22 Iliescu a fost cu noi!”.
Doar presa străină, care vrea să ne defăimeze ţara, vorbeşte despre o lovitură de stat!
Esenţa naturii umane face ca orice forţă politică ce ar îndrăzni să afirme că decadenţa şi mizeria morală sunt atribute ale poporului, să-şi piardă automat orice urmă de simpatie din partea acestuia.
Am convingerea că într-un sistem democratic o reformă morală este imposibil de înfăptuit, idee convergentă cu a filosofului care afirma că „democraţia e singurul sistem social compatibil cu demnitatea umană, dar nu oferă nici un criteriu de selecţie a valorilor”.
Dar noţiunea de demnitate are sens doar dacă e raportată la un sistem de norme morale. Într-o societate guvernată de corupţie şi minciună, demnitatea, bunul simţ, omenia devin vorbe goale, noţiuni demagogice aflate la îndemâna oricui.
Sloganul revoluţiei de la 1789 „Libertate, egalitate, fraternitate” este aberant dacă se încearcă aplicarea lui fără raportarea la un sistem de norme morale. Folosind noţiuni demagogice, lojile masonice au căutat să distrugă valorile moralei creştine. Revoluţiile de la 1848 sărbătorite în mai multe ţări din Europa ca moment al deşteptării naţionale au marcat de fapt momentul impunerii unor principii străine popoarelor respective. În perioada imediat următoare biserica a fost aservită noilor deţinători ai puterii sub lozinca separării statului de biserică. Prin secularizarea averilor bisericii s-a căutat aducerea acesteia în stadiul de dependenţă materială faţă de stat. Acest act este sărbătorit cu surle şi trâmbiţe de naţionaliştii înflăcăraţi care se pretind continuatorii tradiţiei străbune. Aceştia se fac că nu înţeleg sau sunt incapabili să înţeleagă faptul că biserica a fost veacuri de-a rândul vectorul culturii naţionale, că averile secularizate nu reprezentau „bogăţii jefuite din sudoarea poporului”, ci tocmai dovada recunoştinţei acestuia faţă de călăuzitorii săi. Secularizarea averilor bisericii s-a făcut în ţara noastră, la fel ca în multe alte ţări europene, în mod discriminator, cu mult înaintea marii reforme agrare şi fără despăgubire.
Masoni atei, paşoptiştii au îngenuncheat biserica. Biserica ortodoxă, care nu avusese niciodată forţa bisericii catolice, deoarece patriarhia îşi avea sediul la Constantinopol iar scaunul patriarhal se licita adesea la Poartă, şi-a pierdut total independenţa, a devenit biserica naţională, un instrument docil al Statului ateu. Încă din perioada antebelică, biserica ortodoxă a încetat să reprezinte (poate nu a reprezentat niciodată) o autoritate morală. Acest fapt a fost exploatat mai târziu de comunişti. Slujitorii bisericii ortodoxe au fost mult mai docili decât cei ai bisericii catolice, singura care reuşise să-şi păstreze independenta faţă de stat în urma revoluţiilor repetate din ultimele două secole.
Revoluţia de la 1789 a însemnat începutul unei epoci de erodare a valorilor moralei creştine, revoluţiile de la 1848 au generalizat acest proces în Europa. Pilda samariteanului a fost înlocuită cu apologia şovinismului, a naţionalismului absolut.
Pentru omul simplu rezultatele au fost dezastruoase. Sistemul valorilor promovate de creştinism a fost înlocuit de criteriul etnic: Noi suntem buni, străinii sunt răi! Noi suntem perfecţi, nu avem de ce să ne îndreptăm, nu avem ce ne reproşa! Străinii sunt vinovaţi de toate relele! Naţionalismul aberant eliberat din cutia Pandorei a fost cauza a două războaie mondiale şi a zeci de alte războaie

Povestile Bucurestiului: Noi Filme din Romania

noiembrie 19th, 2007
Hirtia va fi albastraHirtia va fi albastra

Pentru prima oara in capitala americana, un festival al filmului romanesc contemporan! Seria de proiectii de film: “Povestile Bucurestiului: Noi Filme din Romania”, este organizata de Galeria Nationala de Arta din Washington in perioada 16 noiembrie – 30 decemberie 2007, in colaborare cu Institutul Cultural Roman din New York si cu sprijinul Ambasadei Romaniei la Washington. Timp de o luna si jumatate, creatiile tinerilor artisti romani, vor vedea lumina ecranului in cadrul uneia dintre cele mai renumite instututii culturale din capitala Statelor Unite. Cristi Puiu, Cristian Nemescu, Catalin Mitulescu, sint doar citeva dintre numele regizorilor ale caror filme vor fi prezente in cadrul acestui festival. Aclamate national si international, filmele contemporane romanesti isi fac drum in cinematografia momentului, indreptindu-se catre un orizont nemarginit al peliculei de celuloid, care, generatii dupa generatii, continua sa dezvaluie publicului talentele artisilor cinefili din Romania.

Programul complet al seriei de proiectii:
- 16 si 18 noiembrie; ora: 4:00 p.m.: Hartia va fi albastra (regia: Radu Muntean, 2006, 35mm, 95 min.);
- 24 noiembrie; ora 4:00 pm: Humanitarian Aid (regia: Hanno Höfer, 2003, 35mm, 16 min.)
- 1 decembrie; ora: 2:00 p.m. – Moartea Domnului Lăzărescu ( regia: Cristi Puiu, 2005, 35mm, 150 min.)
- 8 si 15 decembrie; ora 2:30: California Dreamin’ (regia: Cristian Nemescu, 2007, 35mm, 150 min.)
- 15 decembrie; ora: 1:00pm – Marele Jaf Comunist (documentar, regia: Alexandru Solomon, 2004, 70 min.)
- 16 decembrie; ora 4:00 pm – Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii (regia: Cătălin Mitulescu, 2006, 35 mm, 106 min.)
- 23 decembrie; ora 4:00pm – Reconstituirea (regia: Lucian Pintilie, 1968, 35mm, 106 mins.) si Tertium non datur (regia: Lucian Pintilie, 2006, 35mm, 39 min.)
- 29 decembrie; ora 2:30 pm – Occident (regia: Cristian Mungiu, 2002, 35mm, 105 mins.) si Poveste de la Scara C (regia: Cristian Nemescu, 2003, 35mm, 14 min.)
- 30 decembrie ; 2:00 pm – Filme de scurt metraj: Un cartus de Kent si un pachet de cafea (Cristi Puiu, 2004, 13 min.); Traffic (Cătălin Mitulescu, 2004, 15 min.); Apartmentul (Constantin Popescu, 2004, 20 min.); Lampa cu caciula (Radu Jude, 2006, 23 min.); and Visul lui Liviu (Corneliu Porumboiu, 2004, 39 min.)
– 30 Decembrie, 4:30 p.m. – Restul e tacere (regia: Nae Caranfil, 2007, 35mm, 140 min.)

Scrisoare deschisă D-lui Nicholas Taubman

noiembrie 19th, 2007

Scrisoare deschisă
D-lui Nicholas Taubman – ambasadorul Statelor Unite ale Americii în România

Spre informare: D-lui Traian Băsescu – preşedintele României, D-lui Călin Popescu Tăriceanu – prim ministru, D-lui Nicolae Văcăroiu – preşedintele Senatului, D-lui Bogdan Olteanu – preşedintele Camerei deputaţilor, D-lui Tudor Chiuariu – Ministrul Justiţiei, D-nei Laura Codruţa Kovesi – procuror general, D-lui Jose Manuel Durao Barroso – preşedintele Comisiei Europene, D-lui Hans-Gert Poettering – preşedintele Parlamentului European, D-lui Franco Frattini – vicepreşedintele Comisiei Europene, comisar pentru Justiţie, D-lui Jaap de Hoop Scheffer – secretar general al NATO.

Stimate Domnule Ambasador al Statelor Unite ale Americii în România,

După al doilea război mondial când România a fost sovietizată, românii au aşteptat zeci de ani sa vină americanii să ne scape de comunism. Ambasada SUA în România a însemnat în timpul comunismului simbolul speranţei noastre de libertate. După 1989, când războiul rece s-a sfârşit, toţi ambasadorii SUA în România şi-au adus o contribuţie foarte importantă la libertatea noastră, la despărţirea de comunism, la promovarea adevăratei democraţii în România.
Vizitele la Bucureşti a preşedinţilor Clinton şi Bush au fost comparabile prin impactul lor memorabil doar cu vizita Papei Ioan Paul al II-lea.
Apreciem aşa cum se cuvine, d-le Ambasador, preocuparea dvs pentru o adevărată justiţie în România – ţara în care încă nu au fost judecaţi nici măcar vinovaţii pentru masacrul din decembrie 1989 de la care în curând se împlinesc18 ani; menţionăm că atunci au fost ucişi 1104 oameni – din care 162 în ultimele zile ale regimului Ceauşescu şi 942 de oameni după 22 decembrie 1989 când puterea a fost preluată de grupul condus de fostul preşedinte al României, d-l Ion Iliescu, urmărit penal pentru crime prin rezoluţia dată de procurori la data de 19 iunie 2007.
Şansa României, inclusiv şansa unei adevărate justiţii faţă de crimele recente ale comunismului, este să beneficieze în continuare de protecţia şi ajutorul Statelor Unite ale Americii.
Vă solicităm, Domnule Ambasador, ca SUA să sprijine în continuare ameliorarea justiţiei române care n-a scăpat încă de sechelele „justiţiei” comuniste.

16 noiembrie 2007

Cu cele mai bune gânduri,

Sorin Ilieşiu – Alianţa Civică
Teodor Mărieş – Asociaţia 21 Decembrie 1989
Liviu Antonesei – Fundaţia Culturală Timpul, Iaşi
Antonie Popescu – Seniorii Ligii Studenţilor, 1990
Pompiliu Alămorean – Fundaţia Naţională a Revoluţiei din Decembrie 1989 – Timişoara
Nicu Bănuţoiu – Asociaţia Adevăr şi Dreptate
George Costin – Blocul Naţional al Revoluţionarilor 1989

TOTI, însă foarte puţini!

noiembrie 19th, 2007

Un sondaj de opinie, aparţinînd CSOP şi făcut public cam la mijlocul campaniei electorale estimează prezenţa la vot pe 25 noiembrie la circa 40 de procente. Făcut public este un fel de-a spune, pentru că o mirabilă decizie a Parlamentului a interzis publicarea sondajelor pe durata campaniei! În opinia mea, respectiva estimare suferă de exces de optimism, este supraponderală! La referendumul privind demiterea preşedintelui, prezenţa reală la urne de-abia a depăşit cu puţin estimarea de acum şi asta în condiţiile unui cîmp politic foarte polarizat, cu un preşedinte în campanie dezlănţuită non-stop, chiar dacă adversarii săi au procedat la una ceva mai moderată. Oricum, atunci, din prima şi pînă în ultima zi, îţi dădeai seama că urma o consultare electorală. De data aceasta, cînd am intrat practic în ultima săptămînă de campanie, aceasta nici nu a început, ai senzaţia că pe nimeni nu interesează referendumul despre votul uninominal, în formula radicală a d-lui Băsescu, şi cu atît mai puţin alegerile pentru Parlamentul European! Dacă la Bucureşti, cum văd la televizor, au mai apărut nişte apărut afişe şi chiar banere, la Iaşi, dar şi în alte oraşe de provincie, cum ar fi Bacăul vizitat acum vreo săptămînă, dacă vezi cîte un afiş, două, rătăcite pe cenuşiul panourilor. Mai ales, Gigi Becali şi Theodor Stolojan, de parcă partidele fără şanse s-ar fi mobilizat mai bine. PSD şi-a pus un afiş roşu prin care cere să fie votat, dar aşa în general! În ultimele zile, parcă s-au mai înmulţit, au apărut şi mutrele altor candidaţi, dar parcă tot fără tragere de inimă. Şi unele idei in programul de afişaj, cum ar fi cele ale PNL ori PD, nici măcar nu sînt proaste, păcat că sînt utilizate aşa de anemic! De altfel, partidele fără şansă s-au mobilizat şi pe sondajele ad-hoc de pe net – în cel dintr-un ziar ieşean, PLD se apropie de 50%, în vreme ce partidele mari se învîrt între 5 şi 10 procente! În aceste condiţii de inutilă mobilizare, nu e de mirare că absenteismul iese pe site în jur de 5 – 6%, cînd e clar că acesta va fi vedeta alegerilor din 25 ale lunii! Decît să-şi piardă vremea butonînd pînă îi dor încheieturile, activiştii partidelor ar fi făcut mai bine să facă campanie. Rezultatele alegerilor, oricît s-ar încuraja ei pe net, nu se stabilesc în acele sondaje care iau pulsul cititorilor unui ziar, ci la urne.
În rest, întîlnirile cu alegătorii, mitingurile şi celelalte manifestări obişnuite în asemenea împrejurări strălucesc deocamdată printr-o raritate similară cu rezervele de titaniu din cămara mea proprie. Tot la Iaşi, acum săptămîna, preşedintele venit să susţină – cumva contra legii – PLD, s-a întîlnit cu activiştii acestuia într-o sală cu cîteva sute de locuri. La radiouri, aproape nimic. La televiziunea publică, puţinele minute alocate celor două evenimente electorale sînt consumate în scurte şi anoste discursuri din care nu afli mai nimic nici despre candidaţi, nici despre eventualele programe ale partidelor lor, că despre Europa, proaspăt oripilată de crima lui Mailat, nici nu poate fi vorba! La alte televiziuni, în loc de dezbateri pe teme europene, asişti siderat la un fel de concursuri de „cine ştie cîştigă” cu întrebări pe bileţele numerotate şi timpul cronometrat. În schimb, Gigi apare peste tot, ca patron al echipei Steaua, încercînd să explice insuccesele interne şi externe în lanţ ale echipei pe care-o păstoreşte. Nu-l ajută prea mult în campanie, cum nu vor ieşi în mare folos nici toţi cei ce se-nghesuie să-şi dea cu părerea despre Mailatul, cu minte cam îngustă, evocat mai sus. Prin popularizarea supranumerară, el pare adevăratul candidat al acestor alegeri!
Partidele nu par interesate nici de referendum, nici de euroalegeri, candidaţii dorm sau vorbesc plictisiţi, preşedintele a declarat deschis că a fixat referendumul în aceeaşi zi cu parlamentarele europene pentru că e în folosul PD, partidul său de suflet, puternic gonflat în sondajele din pre-campanie. Atunci, de ce alegătorul ar fi mai motivat – de ce s-ar duce în aceeaşi zi, dar în două locuri diferite, poate şi la intervale orare diferite, să participe la referendum căruia nu-i înţelege sensul şi la alegerea unor ipochimeni a căror ultimă dorinţă pare a fi chiar aceea de a reprezenta România în Parlamentul Europei? Nici nu ştiu cîtă prostie e în cele ce se întîmplă în actuala „confruntare” electorală şi cîtă intenţie premeditată de descurajare a prezenţei la urne. Oricum, în aceste condiţii, o prezenţă la vot care să se apropie de cele 40 de procente estimate de CSOP ar putea fi socotită un mare succes! Pare grei de crezut că va atinge şi numai 30%! Cu toţii la vot? Deisgur, numai că „toţii” ăştia vor fi foarte puţini!

Un veac de singuratate (Cien anos de soledad), de Gabriel Garcia Marquez

noiembrie 19th, 2007

Unul dintre cei mai importanti scriitori de limba spaniola din America Latina, Garcia Márquez (n. 1928), s-a nascut în Columbia, la Aracataca, si si-a facut studiile la Bogotá. Devenind ziarist, a fost corespondent de presa la Roma si Paris. A debutat în 1955 cu volumul Pleava. Au urmat: Colonelului n-are cine sa-i scrie, Funeraliile mamei-mari, iar, în 1967, romanul Un veac de singuratate, care a cunoscut un succes rasunator. Romanul ulterior, Toamna Patriahului, este o alegorie a puterii absolute. În 1982 a fost distins cu Premiul Nobel pentru literatura.

UN VEAC DE SINGURATATE

Capodopera lui Garcia Márquez este un roman care îmbina realul si fantasticul, profunda meditatie filozofica si naratiune captivanta, într-o creatie unica, vie, tulburatoare, somptuoasa si plina de culoare.
Pe un prim-plan de semnificatii, romanul este povestea familiei Buendia si a satului ei, Macondo, localitate imaginara, dar careia arta autorului i-a imprimat toate atributele realitatii. Întemeierea sa se datoreaza lui José Arcadio Buendia, sotiei sale, Ursula, si câtorva familii prietene, care trecusera muntii în cautarea unei iesiri la mare. Actiunea cartii urmareste viata lui José Arcadio, întreprinderile sale îndraznete, temperate de prudenta Ursulei, viata fiilor – dintre care se remarca Aureliano, colonel si erou legendar al razboiului civil -, nepotilor si stranepotilor lor, pe parcursul a sase generatii. O data cu succesiunea generatiilor, este prezentata si viata satului, în care civilizatia înlocuieste treptat simplitatea naturala, culminând cu înflorirea artificiala adusa de instalarea companiei bananiere ce va fi urmata de declinul localitatii, recucerita de natura luxurianta.

Fragmentul de mai jos se situeaza la începutul romanului:

Multi ani dupa aceea, în fata plutonului de executie, colonelul Aureliano Buendia avea sa-si aminteasca de dupa-amiaza îndepartata, când tatal sau l-a dus sa faca cunostinta cu gheata. Macondo era pe atunci un catun cu vreo douazeci de case din lut si trestie, cladit la marginea unui râu, ale carui ape diafane alunecau prin albia cu pietre lucioase, albe, enorme, ca niste oua preistorice. Lumea era atât de recenta, încât multe lucruri nici nu aveau înca nume, iar pentru a le deosebi trebuia sa le arati cu degetul.
În toti anii, în luna martie, o mica satra de tigani zdrentarosi îsi întindea cortul în apropierea satului si în larma fluierelor si tamburinelor facea cunoscute noile inventii. Începura prin a aduce magnetul. Un tigan voinic, cu barba stufoasa si cu mâini de vrabioi, care raspundea la numele de Melchiade, facuse în public o demonstratie grandioasa despre ceea ce numea a opta minune a înteleptilor alchimisti din Macedonia. Trecea din casa în casa, tragând dupa sine doi drugi de metal si toata lumea fu cuprinsa de groaza vazând cum caldarile, sobele, clestele si spirtierele cadeau singure de la locurile unde se aflau, cum crapa lemnariile din cauza cuielor si suruburilor care încercau cu disperare sa se smulga din ele, ba chiar obiectele pierdute de multa vreme apareau acolo unde fusesera cautate mai mult si se târau într-o debandada turbulenta dupa drugii de fier magici ai lui Melchiade. “Lucrurile au si ele viata, proclama tiganul cu un accent gutural; totul este sa le traiesti sufletul”.
(…) multi ani mai târziu, cu o clipa înainte ca ofiterul trupelor regulate sa fi dat ordin plutonului de executie sa traga, colonelul Aureliano Buendia avu timp sa retraiasca acea blânda dupa-amiaza de martie în care tatal îsi întrerupse lectia de fizica si ramase dintr-o data înmarmurit, cu bratul în vazduh, cu privirea fixa, aplecându-si urechea spre departari, spre fluierele, spre tamburinele si zurgalaii tiganilor care venisera din nou în sat pentru a prezenta ultima si cea mai uluitoare descoperire a învatatilor din Memfis.
Erau alti tigani. Barbati si femei care nu vorbeau decât limba lor, specimente splendide cu pielea unsa cu ulei, cu mâini de gânditor, ale caror dansuri si cântari raspândira prin ulitele satului o veselie nebuneasca, cu papagalii lor baltati care recitau romante italiene, cu gaina care oua o suta de oua de aur în ritmul tamburinei, cu maimuta dresata care ghicea gândurile, cu masina universala care servea atât la cusutul nasturilor cât si la potolirea fierbintelii, cu aparatul pentru uitarea amintirilor rele, cu emplastrul pentru a-ti omorâ timpul si cu alte mii de nascociri, atât de ingenioase si neobisnuite încât José Arcadio Buendia ar fi vrut sa inventeze o masina de memorat, ca sa nu uite nici una din ele. Acestea schimbara satul într-o clipita. Locuitorii din Macondo se simtira dintr-o data pierduti pe ulitele lor, asurziti de aceasta petrecere forfotitoare si zgomotoasa.
Tinând câte un copil de fiecare mâna, ca sa nu-i piarda în înghesuiala, izbindu-se de saltimbanci, cu dintii îmbracati în aur, si de jongleri cu sase brate, sufocat din pricina mirosurilor amestecate de gunoi si santal pe care le raspândea multimea, José Arcadio Buendia umbla ca un nebun, cautându-l peste tot pe Melchiade, pentru a-l ruga sa-i dezvaluie secretele acestui cosmar miraculos, (…) Mai târziu, alti tigani îi confirmara ca Melchiade pierise într-adevar de friguri, în dunele de la Singapur, si ca trupul lui fusese aruncat în marea Iavei în locul unde era mai adânca. Cât despre copii, lor nu le pasa de aceasta veste. Îsi bagasera în cap ca tatal lor îi va duce sa vada inventia minunata a învatatilor din Memfis, anuntata la intrarea unui cort care, dupa aceleasi spuse, ar fi apartinut regelui Solomon. Staruiara atât de mult încât José Arcadio Buendia plati cei treizeci de reali si-i conduse pâna în mijlocul cortului unde statea un urias cu pieptul paros si cu craniul ras, cu un inel de arama trecut prin nas si cu lant greu la glezne, pus sa pazeasca un sipet pirateresc. În clipa în care uriasul ridica capacul, din sipet rabufni un suflu înghetat. În interior nu se vedea decât un enorm bloc transparent, închizând o multime nesfârsita de ace peste care tâsneau în stelute multicolore pâlpâirile amurgului. Deconcentrat, fara sa uite totusi ca baietii asteptau din partea lui o explicatie pe loc, José Arcadio Buendia îndrazni sa emita una:
-Acesta este cel mai mare diamant din lume.
-Nu, corecta tiganul. Este gheata.
Fara sa înteleaga, José Arcadio Buendia îsi întinse mâna spre bloc, însa uriasul îi opri gestul.
-Înca cinci reali pentru a-l atinge, îi spuse el.
José Arcadio Buendia plati si apoi putu sa puna mâna pe gheata, tinând-o acolo câteva minute, cu inima saltând de bucurie si totodata de teama la contactul cu misterul. Nestiind ce sa spuna, mai plati înca zece reali pentru a permite copiilor sa cunoasca experienta miraculoasa. Micul José Arcadio refuza sa o atinga. Aureliano, dimpotriva, facu un pas înainte, puse mâna pe ea, dar si-o retrase îndata:
-Frige, striga el înspaimântat.
Însa tatal sau nu-i dadu nici o atentie. Extaziat în fata acestei minuni autentice, îsi permise sa uite pentru o clipa insuccesul întreprinderilor sale delirante si de cadavrul lui Melchiade dat prada calmarilor. Mai plati înca cinci reali si, punând mâna pe blocul de gheata, asa cum jura un martor pe Evanghelie, striga:
-Iata marea inventie a epocii noastre !

Comunicat de presa al Societatii Timisoara

noiembrie 19th, 2007

Stimate domnule Bogdan Olteanu,

Adoptarea Legii lustratiei reprezinta pentru Societatea “Timisoara“ cel mai important moment al istoriei noastre de dupa Decembrie 1989.

Principiile lustratiei isi au sorgintea in “Proclamatia de la Timisoara”, document pe care se bazeaza intreaga activitate a organizatiei noastre.
Mai mult, societatea civila democratica din Romania isi are, in mare parte, originea in ideile Societatii “Timisoara”.

In ultimii ani, intreaga stradanie a Societatii “Timisoara” s-a focalizat pe acest scop: adoptarea cat mai rapida a Legii lustratiei, ca o garantie a curatirii politice si morale a Romaniei si a pregatirii ei pentru o existenta democratica adevarata .

De aceea, pentru membrii Societatii “Timisoara” nici un efort nu a fost prea mare pentru realizarea scopului sau primordial – pe care il considera unul dintre fundamentele cladirii democratiei in Romania -, acela al eliminarii din viata publica a celor responsabili pentru un dezastru de zeci de ani.

In acest spirit, Societatea “Timisoara” se raliaza tuturor demersurilor indreptate inspre adoptarea acestui act normativ esential pentru viitorul Romaniei.
Semnarea de catre Societatea “Timisoara” a scrisorii adresate dumneavoastra de domnul Sorin Iliesiu se inscrie in aceste eforturi.
Chiar daca modul de abordare al problemelor este diferit de la o organizatie la alta, chiar daca felul in care a fost conceput demersul colegilor nostri nu este si felul in care noi insine procedam in activitatea noastra, ne-am raliat gestului lor, pentru justetea si insemnatatea principiului: acela al adoptarii urgente al Legii lustratiei.

Reiteram prin prezentul mesaj alaturarea noastra oricarui efort indreptat inspre realizarea scopului nostru de capetenie: adoptarea si aplicarea in Romania a unei Legi a lustratiei.

Nu putem sa nu ne manifestam, din nou, dezamagirea fata de tergiversarea fara motiv a introducerii proiectului de lege in dezbaterea comisiilor din Camera deputatilor.
Faptul ca aceasta amanare este intru totul nemotivata a devenit evident la ultima dezbatere organizata la Timisoara, in 21-22 septembrie, cand dumneavoastra insiva ati remarcat existenta unei consistente sustineri parlamentare a legii si ati promis, cu aceeasi ocazie, sa introduceti textul legii in dezbaterea comisiilor in cel mult doua saptamani de la incheierea manifestarii de la Timisoara. .

Constatam, deci, cu tristete neimplinirea promisiunii si ne vedem obligati sa facem publica dezamagirea si intr-un fel disperarea noastra.

Acum, in plina campanie electorala, situatia in care se afla legii lustratiei poate si va fi folosita ca arma electorala, sub o forma sau alta, de catre toate partidele, dar si de catre societatea civila.

Am socotit de cuviinta sa va reamintim toate acestea.

Cu consideratie,

Florian Mihalcea,
presedintele Societatii Timisoara

Pentru combatanti din toate taberele!

noiembrie 19th, 2007

De o buna bucata de vreme, comentatori contra Presedintelui Basescu se intrec in a incerca sa demonstreze ca o sustinere a domnului Presedinte nu numai ca este periculoasa (?) dar si daunatoare pentru societate. Domniile lor (cum ar fi cazul domnului scriitor roman Ovidiu Bufnila) nu doresc raspuns la cea ce spun, surprinzator, pentru ca daca faci comentarii pe forum, aici nefiind la teatru, implicit doresti opinia interlocutorului, doar de aia scrii, NU? In cazul mai multor forumisti cred eu platiti de baronii locali, acestia repeta aceleasi si aceleasi lucruri fara insa a aduce vreun document prin care sa ateste ca cea ce spun este si adevarat. Personal ma simt obligat sa raspund, mai ales ca, fiind si comentand de buna credinta, am impresia ca sunt gresit inteles in cea ce am vrut sa spun, dar e foarte posibil ca eu sa nu ma fi exprimat destul de clar.
O fac acum.
1) Oameni mai buni ca Basescu se gasesc la “Kg”, foarte posibil si nu numai ca nu va contrazic, ba mai mult si eu cred asta, problema este ca acesti oameni NU SE IMPLICA IN POLITICA. Personal nu stiu cine sunt si cum ii cheama. Probabil ca domnul scriitor Bufnila are un prieten care este in opinia domniei sale “foarte destept”. Perfect, sunt de acord. Si eu am prieteni mai destepti decat domnul Basescu, si am sa va dau si exemple, actorul Vladimir Gaitan si arhitectul Ticu Burca. Prietenii mei sunt in opinia mea, mai destepti decat domnul Basescu, problema mea este ca ei nu se implica in politica, nu sunt afiliati cu nici un partid si pe cale de consecinta, pentru problemele mele social/politice trebuie sa ma indrept spre domnul Basescu. Singurul care vorbeste despre probleme comune (Legea Lustratiei, Constitutie, Vot Uninominal) care, daca sunt implementate, ar structura tara si implicit ar forma Statul de Drept. Nu aud nici un alt politician care mentioneaza lucrurile astea, atat de importante mie si oamenilor in general. Parerea mea este ca nu se intelege cat de important este sa avem o Constitutie moderna care sa reglementeze sistemul juridic din Romania. O Constitutie si sistem Juridic reformat sunt mai importante decat toate miliardele de Euro pe care UE le poate aloca Romaniei. O Constitutie moderna pe care PSD-ul prin domnul Iorgovan nu a fost capabil, sau nu a vrut s-o scrie, ar stopa furtul si implicit coruptia in tara. De asta nu se grabeste nimeni s-o schimbe, Basescu fiind singurul care ne mai aminteste ca avem de infaptuit asa ceva.
2) Un alt punct care devine mai mult decat suparator si neadevarat este faptul ca multi comentatori au convingerea ca noi, cei care-l sustinem pe Presedintele Basescu o facem neconditionat si nu vedem alternativa la acesta. In plus se tot fac analogii la spioni, securisti, GRU, KGB, MI5 si mai stiu eu ce. Toate astea sunt povesti de adormit copii sau pur si simplu, acesti oameni nu realizeaza ce spun. Eu nu sunt “fan al lui Basescu” asa cum spune domnul scriitor Bufnila ca sunt, eu sunt un sustinator al Presedintelui pentru ca este singurul care vorbeste despre schimbari reale in viata noastra. L-ati auzit voi vreodata pe Geoana, Tariceanu, Voiculescu incercand sa opreasca coruptia, sa nominalizeze asa cum a facut-o Basescu “grupurile de interese” care stiti si voi ca exista.
Nu oameni buni, nici eu si sunt sigur ca nici majoritatea forumistilor nu sunt orbiti de domnul Presedinte Basescu, dar noi il sustinem si sunt convins ca muti o fac din aceleasi motive, pentru ca BASESCU NE ARATA CA ESTE POSIBIL SA INCLINAM BALANTA IN FAVOAREA NOASTRA, POPULARA.
Am sa citez din gandirea domnului Bufnila “Un singur om, fie el şi Băsescu, nu poate rezolva Dilema Istorică a României”,…. BA DA, O POATE FACE, CU SPRIJIN DIN PARTEA NOASTRA A TUTUROR.
UN SINGUR BOB DE GRAU POATE INCLINA BALANTA A 1000 DE TONE.
Nici noua nu ne convine ca lucrurile treneaza si ca schimbarile vin greu, stim ca lupta cu balaurii coruptiei este grea, dar mai stim ca daca nu stai cu problema, nu o vei rezolva niciodata. DACA NIMIC NU FACI , NIMIC NU IESE.

Muzica minimalista – Philip Glass

noiembrie 19th, 2007
Philip Glass in 1976Philip Glass in 1976

Cine zice Philip Glass zice minimalism, cine spune minimalism spune Philip Glass, doar Philip Glass zice ca nu e minimalist. Asa merg lucrurile pe lumea asta.

Aici e o fotografie de-a lui din 1976: Portret al artistului din tinerete, cum ar fi remarcat desigur Joyce. Philip Glass are acum 70 de ani.

NY Times a publicat cu o luna in urma un articol dedicat muzicii minimaliste, punand la un loc opiniile mai multor critici: James R. Oestreich, Anthony Tommasini, Bernard Holland, Allan Kozin, Anne Midgette, Steve Smith, Vivien Schweitzer.

Pentru Bernard Holland, muzica minimalista inseamna sa vorbesti mult si sa spui putine. Asa incat Mahler nu era minimalist, caci nu vorbea mai mult decat spunea. Saint-Saëns nu era nici el minimalist: vorbea putin, spunea putine. Cat desprer Webern, ei bine, el nu vorbea deloc dar spunea foarte multe.

Asa ca stim cel putin cine erau non-minimalistii (sa-i numim maximalisti?). Inca nu stim cine sunt minimalistii. James R. Oestreich considera ca minimalistii nu poarta etichete; ei sunt vinovati prin asociere: compozitori minimalisti sunt cei care s-au imprietenit cu artisti minimalisti. Si stim, desigur, cativa artisti minimalisti, Richard Serra de exemplu, sau Sol LeWitt. Spune-mi cu cine te intalnesti.

Cat despre Anne Midgette, ea a gasit chiar si un proto-minimalist: Bruckner, care compunea muzica ca si cand ar fi scris paragrafe lungi de tot (indiferent ce ar vrea sa insemne fraza aceasta).

Okay, dar cine sunt minimalistii din muzica, la urma urmelorl? Iata lista scurta: Philip Glass, Steve Reich, John Adams, John Cage, Arvo Pärt, Count Basie (da, si el). Acum, fiecare din ei se dezice de termen, sugerand ca ar caracteriza gresit opera lui. Bun, dar hai sa va intreb ceva, ce este atat de rau sa fii numit minimalist?

Si ce inseamna totusi minimalism in muzica? Din cat am ascultat eu (lista mea fiind mult, mult mai scurta: am ascultat muzica de Glass, de Adams si de Pärt), as spune ca esential in muzica lor este folosirea de structuri repetitive care creaza in ascultator un fel de halo, obsesiv, hipnotic. In acelasi timp este o muzica accesibila, chiar user friendly (Bernard Holland sugereaza chiar ca o poti asculta in tmp ce mergi la frigider sa iei un pahar de apa sau raspunzi la telefon, oricum muzica minimalista este repetitiva).

Prima mea intalnire cu minimalistii a fost Philip Glass. Eram intr-o librarie, in raionul muzical, si ascultam fragmente de CD-uri, la nimereala. Asa am dat peste Aguas da Amazonia, de fapt rodul unei colaborari intre Glass si un grup de percutie brazilian, Uakti. Glass compusese 12 piese pentru balet, de cantat la pian, iar brazilienii produsesera o versiune pentru marimbas. Muzica era nebunesc de frumoasa. Raul Tiquie: simti sunetul apei curgatoare, jucaus si intelept. Raul Japura: suna un pic diferit, oameni care danseaza pe malul raului, candva in vremea diminetii. Raul Purus: alt ceas al zilei, starea de spirit devine mai serioasa. Raul Negro: ceva pluteste pe suprafata raului, amestecandu-si sunetul cu cel al apei. Raul Madeira: ziua avanseaza, iar starea de spirit devine mai meditativa. Raul Tapajos: spiritul e din nou un pic jucaus. Raul Paru: e ca o povestioara spusa cu dulceata in glas. Raul Xingu: pare sa aiba loc un ritual tribal. Amazonul: aduna apele tuturor afluentilor, spiritul lor, starile lor. Si apoi Metamorfoze I, cantate la marimbas!

Am ascultat apoi fragmente din O Coborare in Maelström. De data asta muzica era solemna, in timp ce in Aguas da Amazonia mood-ul fusese mai mult jucaus. Am ascultat apoi un pic In the Upper Room, apoi cateva alte lucrari de-ale lui, orga si sintetizatorul sunand grozav.

Pana la urma am cumparat un DVD cu un film a carui muzica era compusa de Glass: Koyaanisqatsi. Am vazut filmul in aceeasi seara. Ca sa fiu sincer nu m-a impresionat cine stie ce, si asta pentru ca tocmai vazusem filmele Mayei Deren. Sunt atat de pure, incat dupa aceea orice alt film nu mai poate sa iti spuna nimic.

Asa incat Koyaanisqatsi mi s-a parut prea incarcat dar mi-a placut foarte mult limbajul sau. Un limbaj alcatuit exclusiv din imagini marete si muzica mareata. Un documentar ecologic. Filmul era fara cuvinte, vorbind numai prin imagini si muzica. Un echilibru perfect intre imagini si muzica! Aceleasi structuri repetitive in imagini, in muzica, acelasi efect hipnotic. Armoniile imi aminteau de Vangelis.

Numai ca Vangelis inseamna si melodie, pe cand aici la Glass, era altceva. Pattern-urile repetitive, miscandu-se incet, creand un efect de transa. Muzica lui este ritual, un univers de incantatii.

Ei bine, Maya Deren inseamna si muzica lui Teiji Ito – trebuie insa sa ascult mai multa muzica de Ito ca sa pot sa judec si sa il plasez pe Glass intr-un context mai larg decat minimalismul.

Dupa ce am vazut filmul am cumparat un CD cu muzica de Philip Glass. Alegerea a fost un disc care continea Glassworks si In the Upper Room.

Glassworks suna frumos (si titlul este inspirat, sugerand delicatete si miracol: miracolul delicat al unei lucrari de arta create din sticla). Are sase parti: Introducerea este solo pian, iar Finalul repeta Introducerea intr-o versiune orchestrata. Celelalte parti (purtand titluri neasteptate: Ochi de gheatza, Insule, Norma, Fatzade) sunt toate orchestrate. Fiecare parte este bazata pe o structura repetitiva, cu care intri in atmosfera piesei – dupa acea apare o dezvoltare, o alta fraza in dialog cu structura de baza. Cateva variatiuni in final.

Am ascultat din nou muzica din Koyaaniskatsi. Aceeasi arhitectura: o structura repetitiva la orga, care creaza atmosfera; apoi apare dezvoltarea, interpretata de cor, in dialog cu basso continuo de la orga.

Am gasit apoi pe web o muzica de pian foarte asemanatoare cu Glassworks: Metamorfoze. Din nou Introducerea, apoi cinci Metamorfoze, Acte de poet, Lucruri moarte, Vals modern de dragoste. Muzica din Koyaaniskatsi suna solemn, aici in Metamorfoze este delicatete. Chiar acum ascult Lucuri moarte si incerc sa urmaresc meditatia… Cum o suna oare Valsul modern de dragoste? Da, bine inteles ca este un pic diferit, un pic jucaus, aceeasi delicatete.

Sa ma intorc insa la CD-ul cu Glassworks, urmate de In the Upper Room. Muzica a fost compusa pentru un balet, interpretat de catre trupa Twyla Tharp. Pe manseta CD-ului sunt cateva informatii despre spectacolul de balet: amestec de traditional si modern, dansatori imbracati in costume de la alb-negru pana la rosu, culorile amestecandu-se cu structurile repetitive ale muzicii lui Glass, creand un efect hipnotic. Univers de ritual, de magie, univers incantatoriu.

O sa ma ocup de muzica lui Adams si Pärt mai tarziu, mesajul asta este de acum cam prea mare, hai sa incercam sa tragem cateva concluzii despret Glass.

Gluma care se spune despre Vivaldi (a compus oare 300 concerte sau unul singur de 300 de ori?) se potriveste perfect la Glass. Asculti o piesa de-a lui, le stii pe toate. Bine inteles ca nu e adevarat, dar multi afirma ca omul asta nu a avut inventivitate melodica, doar structuri repetitive care devin plictisitoare… nici asta nu e adevarat. Adevarul este ca universul lui muzical este diferit. O sa o spun din nou, muzica lui nu este melodie, ci incantatie. Nu melodie, ci melopee.

Compozitor de opere (Einstein pe plaja de exemplu), balet, muzica de film, simfonii, muzica de camera, extrem de prolific, avand propriul lui ansamblu de muzica, cu inregistrari faimoase, ei bine, tind sa cred ca Glass este un compozitor de succes cu toate bunele si relele pe care le aduce succesul. Un artist ar trebui sa isi urmeze neabatut calea lui (cum au facut Tenney sau Nancarrow), in timp ce o istorie de succes in business-ul muzical inseamna sa iti parasesti universul tau si sa te cobori in lumea muritorilor, sa faci concesii gustului publicului, si sa pierzi ceea ce este unic in tine: in cazul lui Glass, lumea magica in care zeii sunt implorati prin litanii lungi, unde in locul melodiei asculti taraganata melopee, iar vrajitoria devine posibila.

Accesorii feminine

noiembrie 19th, 2007

În aceasta luna Noiembrie este ocazia sarbatoririi celor 100 ANI de la aparitia \”sutienului\”, acest accesoriu tipic feminin, care dateaza din Antichitate, când femeile purtau ceva asemenator sutienului zilelor noastre, altfel însa conceput. Cu ocazia unor sapaturi în mormintele din orasul Suse, vechea capitala a Elam situat în Sud-Estul Iranului, actualmente Khazahstan, sediul unei mari civilizatii în cel de-al V-lea mileniu, devenit în sec.XII-XIII î.J.Ch. un puternic imperiu, s-a descoperit o pereche de \”couvre-seins\” (acoperitoare de sâni). Dar, nimic nu a permis sa se afirma ca acest accesoriu feminin era purtat de femei în mod obisnuit, putându-se crede ca ar fi fost un compozant al îmbracamintei funerare.

În insula Creta, spre anii 2100 î.J.Ch., corsajul unei îmbracaminti feminine, (compus din diverse materiale, trasate vertical si invizibil cu lamele din cupru, pentru ca talia sa fie marcata, iar sânii sa fie expusi), era deschis în partea dinainte pâna la talie, astfal ca sânii sa iasa în evidenta, am spune cu opulenta. În acea epoca ar putea fi situata aparitia \”corsetului\”.

În Grecia, femeile purtau un corsaj care se strângea, încheindu-se cu sireturi sub sâni, scotând în evidenta sânii goi. Cum corsetul si crinolinele cu timpul au fost interzise, femeile foloseau \”apodesme\” mici panglici de stofa pe care le înrolau sub piept pentru a le sustine sânii, nu în scop estetic, dar mai de graba util a împiedica sânii sa se miste în timpul mersului. Cu timpul, apodesma restrângându-se, a luat numele de \”mastodéton\”, o forma de \”mastodont\”.

În Franta, se poate vedea sub Arc de Triomphe d’Orange o fresca sub care figureaza doua femei galice, cu pieptul gol, purtând o fusta lunga. Femeile din Franta au purtat corsajul dupa cucerirea Galiei de catre Cezar. În secolul XII, femeile purtau \” basquine\” un fel de corset din pânza dura împodobit cu flori, pe care îl purtau femeile basce, marcându-le talia, fiind foarte strâns cu sireturi. Numai în secolul XIII au aparut în vitrine acest gen de corset. În secolul XIV, centura a devenit mai larga sustinând si pieptul, dar putine femei îl purtau, fiind chiar interzis în anumite regiuni ale Frantei.

Sub Charles VII, sânul era îmbracat cu un material fin, de forma triunghiulara, care se numea \”gorgerette\”, dat fiind ca dupa ce se acopereau sânii se înconjura si gâtul, unde se facea un nod. Corsetul se purta întotdeauna foarte strâns, cu riscul de a deforma cutia toracica. Ambroise PARÉ croitor de lingerie pentru femei, a fost primul care a constatat ravagiile cauzate de corset descoperind deformarea toracelui sau a coastelor, care presau plamânii pâna la atrofiere. Revolutia franceza a alungat corsetul; sânii nu au mai fost sustinuti decât prin fâsii suple din diverse materiale, înodate dedesubtul sânilor. Sub Imperiu, corsetul \”à la Ninon\” se purta sub rochie. Acest corset s-a transformat urmând moda momentului. În acea epoca a aparut primul corset trasat cu balene, creat de corsetierul LEROY, pentru ca moda era atunci cu sânii foarte îndepartati.

Primul sutien a fost prezentat în anul 1880 de Hermine CADOLLE cu ocazia Expozitiei Universale de la Paris, sub numele de \”Bien-Étre\”, dar el a ramas atasat de un corset. În realitate este numai în anul 1904 ca termenul de \”sutien\” si-a facut intrarea în dictionarul Larousse. El nu va apare decât în 1912 sub numele de \”brassière\” în Oxford English dictionnary. De unde originea diminutivului \”bra\” care va fi utilizat în tarile saxone începând cu anul 1937.

În 1913, Mary Phelps Jacob a propus pentru prima oara un sutien care separa cei doi sâni. Anul 1920 a marcat însa moda cu silueta \”gen baiat\”, epoca numita Années Folles, când corsetul nu si-a mai gasit întrebuintarea. Croitori pentru lenjerie femei, precum Paul Poiret si Madeleine Vionnet fiind avangardisti, scotând în evidenta o silueta feminina mai fina cu piept mai ascuns si cu solduri înguste.

În secolul XX si în special dupa sfârsitul Primului Razboi Mondial, apare liberarea de moravuri. Femeile doreau sa se simte \”à l’aise\” în îmbracaminte. Corsetul nu a mai fost rigid, iar sutienul era ca în Antichitate, format din fâsii de materiale suple si colorate, dupa gust.

Primul sutien creat în 1912 nu a cunoscut decât un mic succes, întrucât conceptia lui era prea grea. Se purta sub bluze si în loc sa sustina pieptul, îl strivea. În 1932, s-a ajuns la modificarea sutienului, accentuându-se croiala lui în profunzime, în forma de boneta. Marii croitori ai timpului, precum Paul POIRET s-a \”impus\” cu acest gen, recomandând clientelei purtarea, fara a fi incomod.

De-a lungul anilor, progresele si ameliorarile au fost numeroase. Aceste diferite evolutii au condus la aparitia corsetelor care au avut ora de glorie din secolul XVI pâna la Belle Époque în anul 1920. Sutienele, începând cu anul 1920 erau confectionate din materiale suple, mousseline sau din matase naturala, iar anii ’30 fiind marcati de revenirea la o certa feminitate, formele bustului si soldurilor femeii fiind scoase în evidenta. Erà noua a sutienului a început în anul 1931, când fratii WARNER au cumparat brevetul de la Mary Phelps Iacob pentru suma de 1500$, aducând o veritabila inovatie, folosind tesaturi extensibile care le permitea propunerea de diferite dimensiuni de cupe, de \”bonete\”. De asemenea au folosit bretele elastice, propunând astfel sutiene adaptabile diferitelor morfologii.

Numeroase inovatii s-au succedat de la sfârsitul celui de-al Doilea razboi mondial, cu mai multe sau mai putine reusite. Moda începuse sa fie dictata de cinematografia americana unde sânii opulenti au avut succes: vezi Brigitte Bardot, Sophia Loren etc. La începutul anilor ’50, marca \”Scandale\” a lansat un sutien în nylon gonflabil. Pe de alta parte Howard Hughes a lansat moda cu sutienul întarit cu armatura puternica care sa dea forma \”sânului ascutit\”. În 1958, aparitia si utilizarea fibrelor numite Lycra, a fost o veritabila inovatie pentru fabricarea corsetelor, aceasta fibra comportând lejeritate, confort si modernitate. În anii ’60, Playtex a lansat primul sutien denumit \”coeur-croisé\”, primul sutien armat fara metal, deoarece se preconizase ca ar putea genera cancerul de sân. Din 1963 AUBADE a venit cu o noua lenjerie lansând culoarea primelor sutiene imprimate original.

Revolutia sexuala a anilor ’70 si feminismul exacerbat, aparut în special în America de Nord si în unele tari din Europa de Vest, au marcat o veritabila turnanta, femeile dând foc sutienelor în public, sutienul fiind alungat sau redus ca accesoriu femeiesc. Sutienul se presupunea ca ar trebui sa fie mai înainte de toate functional si nu ar trebui sa fie ceva \”sexy\”, atractiv, insinuant. A început Era pantalonilor mulati, îmbracamintea usoara si transparenta. Anii ’80 au marcat revenirea la o oarecare lenjerie din trecut, Chantal Thomas aducând un veritabil suflu nou, purtarea jartierelor si ciorapii ajurati, care au revenit din moda anilor ’60-70, iar anii ’90 au relansat moda sânilor opulenti, cu sutienul push-up (Wonderbra). Anii 2000 concretizeaza cu succes aceasta lenjerie. Pentru sutiene este perioada tuturor inovatiilor, cu armaturi suple, bureti, tesaturi variate, dantelate, aplicatii de toate felurile, paietate etc., sutienul devenind un accesoriu expus cu prioritate. Este ora de \”glorie\” a lenjeriei feminine, magazinele specializate multiplicându-se, conceptele idem, sutienul devenind un articol de moda evident, idem si restul accesorilor feminine.

Publicitatea vizibila a accesorilor feminine la ora actuala, se gaseste peste tot, inclusiv în mijloacele de transport comune. Cu ocazia Centenarului acestui accesoriu, si nu numai, LYCRA, CHANTELLE si GALERIES LAFAYETTE, au propus un Festival al Lenjeriei feminine între 10 si 24 Noiembrie, ocazie de a se descoperi noi modele în serii limitate, semnate Chantelle, vândute exclusiv la marele magazin din Paris Galeries Lafayette.

O defilare exceptionala a putut fi vazuta în ziua de 15 Noiembrie în inima spatiului rezervat pentru lenjeria feminina de la Galeries Lafayette Haussmann. În scopul completarii acestui festival, se poate vizita o expozitie retrospectiva, retrasând principalele etape ale evolutiei sutienului.

Pagini dintr-un jurnal neterminat. Vara Indiana

noiembrie 19th, 2007

Revin in Montreal, oras drag si parte din existenta mea. Fiul meu ma asteapta la aeroport, si, binenteles ca incep sa ma gandesc ca anii se deruleaza mult mai rapid cand ne privim pe noi insine in oglinda timpului alaturi de copiii nostri.
Aeroportul Pierre Elliot Trudeau (numele unui insemnat politician canadian) a cunoscut o renastere uluitoare in ultimii ani. Dintr-un aeroport local a devenit o importanta poarta de intrare inAmerica de Nord de proportie metropolitana: 11500000 pasageri si 213483 zboruri in 2006. Interiorul aerogarii straluceste in sticla, marmora, benzi rulante de zeci de metri, bistrouri, boutique-uri tentante.
O investitie de 417 milioane de dolari va asigura constructia unui cvartal de hoteluri Mariott si cu un metrou de legatura cu centrul metropolei.
Este orasul adoptiv al fiului meu si al primului sau an scolar. Pentru amandoi Montrealul ramane locul atator amintiri si al intalnirii a doi oameni despartiti de ani si de mii de kilometri.
Vorbim romaneste si sunt mandru ca un copil ajuns la varsta de 6 ani in Canada, ca apoi la cei 20 ani ai sai isi perfectioneaza exprimarea scrisa si orala in limba materna.
Isi doreste sa revina in vizita la Sibiu sa-si revada bunicii, sa cunoasca Romania cu ochii unui adult, si mai ales sa deguste mancarurile ardelenesti de care isi aduce aminte. Pentru el Romania inseamna locul unde parintii si bunicii s-au nascut, unde lumea petrece tot timpul si unde cainii si pisicile umbla nestingherite pe strazi.
Ii povestesc despre strada copilariei si despre schimbarile din ultimii ani si ca orasul natal dispune, in prezent, de un aeroport international, astfel ca dupa o escala in Europa occidentala putem ateriza direct la Sibiu, la doar cateva minute de casa bunicilor.
Traversam podul Jacques Cartier peste marele fluviu Saint Laurent.
Regiunea sudica a Montrealului (La Rive Sud) are o suprafata de cateva sute de kilometri patrati. Asezarea cu numele de Logueuil a fost fondata de catre seniorul Charles de Lemoyne in 1657, ca in timp devina o comunitate franco-quebecoisa, nealterata in pofida conglomeratului multinational din centrul orasului. Azi se numeste pur si simplu Montreal Sud.
Fiul meu conduce automobilul, candva il duceam eu la scoala ori la pescuit. Luminile, zgarie-norii, intreaga metropola se deruleaza in tacere. Tata si fiu impreunandu-si emotia revederii in a nu rosti mare lucru, ne lasam coplesiti de ploaia calda, ireala pentru un sfarsit de toamna.
Suntem in plina vara indiana!
Soarele incalzeste din plin, aerul se limpezeste, culorile premerg unei toropeli continue de aur fluid, alchimia toamnei invinge. Lumina si aurul se confrunta deasupra lacurilor sporind halucinatia. As zice ca ne regasim in muntii din Maramures, in salbaticia dulce tomnatica unde iarna soseste mult mai repede decat in restul tarii.
Casele albe sau bleu izolate una de alta se insira in pustietatea sudica a Montrealului, lanurile de porumb, cartofii si livezile de meri tradeaza ocupatiile agrare ale locuitorilor.
Vara indiana ca idee si metafora a facut inconjurul lumii prin cantecul regretatului Joe Dassin.
Rasfoind literatura americana, mai ales jurnalele si notele primilor imigranti francezi si englezi termenul de “vara indiana” este atestat pe la sfarsitul secolului al XVII-lea. Istoricul american Albert Matthews scrie un studiu cronologic exhaustiv legat de uzanta si semnificatiile fenomenului mai sus amintit(1902).
In regiunile nord-americane si chiar in Alaska intalnim un fenomen de incalzire brusca, de lumina abundenta si de moleseala varatica, improprie sfarsitului de octombrie sau inceputului de noiembrie. Textul urmator, scris in 1817 ne reda pastelul in care care automobilul nostru se lasa absorbit:
“Aerul este in plina delasare, totul e liniste, ca si cum Natura, dupa intreaga-i domnie in timpul verii, are nevoie de odihna.”(John Broadbury)
Fenomenul in sine reprezinta sfarsitul furtunilor de vara si disparitia fulgerelor si a tunetelor.
Un colonist francez pe nume St. John de Crevecoeur descrie intr-o epsitola datata la 1778 urmatoarele:
“Uneori ploaia este urmata de un interval de calm si de caldura, interval denumit vara indiana. Caracteristica acestei perioade de scurta durata este atmosfera de tacere si de limpezime, fara fum. Pana in acest moment, apropierea iernii pare indoielnica, care isi intra in drepturi pe la mijlocul lui noiembrie, desi caderi timpurii de zapada si scurte ingheturi apar deseori inaintea acestei perioade (de vara indiana).”
Sunt inclinat sa acord prioritate atribuirii adjectivului de indian(a) fenomenului meteorologic, unic ca un anotimp al locuitorilor nativi.
Albert Matthews precizeaza ca indienii se foloseau de acest anotimp in anotimp ca sansa ultima a consolidarii proviziilor de subzistenta pentru perioada iernii: vanatul animalelor iesite parca inselate de vara ultima in luminisuri si pe malul lacurilor; perioada in sine coincide cu ultima recolta de cartofi, fructe, porumb, iar vanturile calde dinspre sud-vest tipice sezonului indian semnifica o ”binecuvantare”, un privilegiu divin.
Mai departe printr-o analogie regasesc un tonus nostalgic blagian, transpus in volumul postum Vara de noiembrie, caracterizat prin tristetea iubirii neimplinite si prin senzualism: “Spicele-n lanuri – de dor se-nfioara, de moarte,/ cand secera lunii pe bolta apare./ Ca fetele cata, cu parul de aur,/ la zeul din zare.”
Canadienii francezi isi orneaza intrarile cu dovleci de toate formele, micile hanuri si restaurante servesc un meniu specific sezonului: supa de potiron (un soi de dovleac), dovleac la cuptor, placinta de dovleac, porumb fiert, carne de vanat, si mai ales cateva mancaruri traditionale cum ar fi “la tourtiere”, un fel de placinta, a carei vechime dateaza din 1630, in Canada; si in mod sigur apartine colonistilor francezi. Prin asociere de nume, cred ca turta ca fel de mancare din Romania nu ar fi departe de influenta vreunui element gastronomic medieval raspandit in anumite zone ale tarii noastre. Nu e deloc acelasi lucru cu tarta. In limbajul bucatariei franceze se face diferenta dintre tarta (tarte) si turta (tourte).
Este ziua lui Sebastian. Am fi putut alege restaurante selecte sau un bistrou citadin. Suntem invitati de catre niste prieteni pe care nu i-am vazut de peste 10 ani. Sarbatorim la capatul lumii si cinstim asa cum am invatat de la parinti si bunici pahar dupa pahar, cu mancarurile pregatite acasa. Gazdele, un cuplu fericit si primitor, ne coplesesc cu un meniu constituit din ingrediente naturale, provenite din gradina si recolta proprie. Suntem la tara, departe de betonul metropolei. Am impartit acea placinta de carne, simpla si delicioasa, gustul exotic dat de prezenta unei combinatii de scortiosara si de cuisoare.
Un alt produs specific Quebec-lui este siropul de artar prezent in deserturi si chiar in fripturi de porc si in medicamente naturale.
Iarna e lunga in provincia Quebec, nu departe de marele nord, insa spiritul francez spre deosebire de cel englez nu esueaza in depresii nervoase si nici in apatia scandinava. Se spune ca vantul bate de doua ori pe an: sase luni vara si sase luni iarna. Francezii sunt joviali si glumeti, gata sa traga o dusca. Onomastica localitatilor franco-canadiene aminteste de spiritul catolic: St.Dominique, St.Hyacinthe, St.Hubert, St.Lambert etc., dar la fel ca si in cazul romanilor sarbatorirea unui sfant devine prilej de petrecere si voie buna, nu numai de evlavie exagerata.
Gazdele, Catherine si Jean, au tinut sa cante cu noi si sa invete “Multi ani traiasca”.
Nu am plecat insa fara a cere reteta mancarii traditionale, numita “tourtiere” pe care o transcriu cititorilor sibieni, de aici din St.Dominique, un sat de cateva case in plina vara indiana:

TOURTIERE

Aluatul simplu si poate fi pastrat prin congelare.

Amesteca:

4 cesti faina
1 3/4 cesti margarina
1 lingurita de sare
Adauga:
1/2 ceasca apa rece
1 lingurita de zeama de lamaie sau otet
1 ou
Ingredientele pentru umplutura:
500 grame carne tocata de porc
1 cartof copt
2 catei de usturoi
1 ceapa mai mare taiata fin
1/2 lingurita de sare
1/2 lingurita de sare
1/2 lingurita de scortisoara
1/4 lingurita de cuisoare
varf de cutit de nucsoara praf
1/2 ceasca zeama de supa de pui sau la nevoie facuta din knorr sau vegeta
(1 ou pentru a unge aluatul placintei inainte de a fi pusa la cuptor)
Preparare: Cartoful copt inainte se curata si faramitat se amesteca impreuna cu carnea si celelalte ingrediente aratate mai sus si se prajesc usor intr-o tigaie si se adauga putin cate putin zeama de supa pana cand umplutura se reduce si ia consistenta preparatului de chiftele. Se aseaza intre doua straturi de aluat intr-o forma de rotunda cu diametrul de 27-30 cm se unge cu ou si se pune la cuptor timp de 50 minute.
Bon appetit !

A consemnat Florin PREDESCU

Ortodoxia mioritzica

noiembrie 19th, 2007

Capitolul 7

[75] România creştină a începutului de secol XXI arată mai rău ca după Războiul de Independenţă, din 1877­1878, mai săracă decât în 1947, mai abjectă ca în 1957, mai flămândă ca­n 1907 când produceam 1000 kg de cereale la ha, faţă de 800 astăzi, mai zdruncinată ca­n 1977. Şi asta pentru că purtăm în noi vina colectivă a crimelor comise între 1941­1989. Când citeşti operele memorialistice ale celor care au trecut prin lumea gherlelor, de­abia atunci înţelegi prezentul răvăşit pe care­l trăim. Ar trebui ca­n fiecare şcoală din România să existe un raft cu memoriile suferinţelor acelor ani, ca grozăviile trecutului să nu se mai repete!

* * *

[76] Noi, românii, suntem, în parte, rezultatul defulărilor nervoase ale soldaţilor romani care veneau de prin Palestina, Siria şi Britannia şi n­aveau în venele lor nici un dram de sânge latin. Dacă ne uităm mai bine la culoarea pielii românilor din fosta Dacia Traiana şi mai ales de prin sudul tării, îţi cam piere curajul să te mai gândeşti la lupoaică. În realitate, lupoaica era mai aproape de sufletul dacilor şi chiar pe steagul acestora, decât în capetele «romanilor» care au «romanizat» Dacia. Am uitat că o parte din Valahia, prin secolul al XII­lea, se numea Ţara Pecenegilor şi că pecenegii erau de neam turc. Cât la sută din sângele pecenegilor a rămas în sângele muntenilor nu ştim, doar că valahii din sud sunt ca sicilienii. Un secol mai târziu, sudul Moldovei se numea Ţara Cumanilor. Pecenegii şi Cumanii nu fac parte din ispitele Vulcănescului! Noi suntem români, şi de la Burebista la ultimul escu, tăvălugul romanizării nu s­a oprit nici o clipă. Nici când au trecut peste noi goţii şi slavii, turcii sau tătarii. Romanii au romanizat pe Daci şi Dacii au romanizat tot ce au întâlnit în calea lor. De la strămoşii scepticului Günther Grass până la cei ai telquelistei Iulia Kristeva şi depeizatului Tvedan Todorov. Am romanizat Balcanii şi Dalmaţia, din Albania lui Izmail Kadare până la Pind şi pe Valea Timocului şi chiar pe lângă Belgrad şi pe la Ohrida, în Macedonia. Noi, românii, bastarzii acestui colţ de lume, am avut şansa ca acum vreo două mii de ani să nu existe mijloace contraceptive şi din amorurile soldaţilor romani să iasă corcitura asta de popor nenorocit. Dacă SIDA s­ar fi ivit pe vremea lui Decebal, nu ar mai fi existat «insula latină din marea slavă» şi nicio ţară cu numele de România. Doar Romania, adică Imperiul Roman de Răsărit sau Rumelia. N­am mai fi vorbit nici limba română, adică n­am mai fi spus Tatăl Nostru, nici Bună ziua, ori La revedere dragelor noastre iubite şi nici n­am fi purtat în noi dorul de a vedea Columna lui Traian. Politic, în Europa, nu valorăm nici cât un sfert din Luxembourg, iar cultural, dacă n­am fi cunoscut limba franceză prin «blestemaţii» de fanarioţi (Vezi Pompiliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Originile, traducere din franceză de Aurelia Dumitraşcu. Ediţia a II­a integrală şi revăzută, Bucureşti, 2000. Ediţia franceză în 1898), am fi făcut parte din Comunitatea Statelor Independente şi cetatea ciobanului Bucur s­ar fi numit azi Bukarestgrad. De ce nu vorbim acum ruseşte, bulgăreşte sau ungureşte, ţine de hazardul evoluţiei limbilor şi popoarelor. Noi suntem Români cum Bulgarii sunt Bulgari şi Francezii, Francezi. O chestiune de limbaj ieşită din dorinţa proiectării într­un trecut istoric pe care l­am idolatrizat şi de care ne­am legat sufleteşte tot imaginarul copilăriei noastre.

* * *

[77] Greţoasă pledoaria mioriţică a nietzscheanului Nicolae Breban (Nicolae Breban, Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Iaşi, 20002) despre cultura şi spiritul românesc, scrisă la sfârşitul deceniului opt, pe un ton prea sentimentaloid, ca şi colecţia «Les Roumains de Paris» a editurii OXUS (Paris) şi mamutul buzurasc «Cultura». Acelaşi duh romanticoid, cu iz de folclorism şi atotsuficienţă, îl oferă lucrarea pompoasă a profesorului Mihail Diaconescu, Prelegeri de estetica ortodoxiei (M. Diaconescu, Prelegeri de estetica ortodoxiei. I. Teologie şi estetică, Galaţi, 1996 ; II, Ipostazele Artei, Galaţi, 1996). Până la urmă, cultura română nu­i decât «rostirea». Rămânem doar la stadiul scuipatului, al înjuratului, al fitilelor, al subtilelor şopârle. În cultură suntem încă pe uliţă şi intelectualul român este un fel de Cocoşilă din Moromeţii lui Preda. «Românii e deştepţi» (frumos volumul omonim al lui Radu Pavel Gheo, Românii e deştepţi, Iaşi, 2004), iar ceilalţi «este proşti». Ne rostim înţelepciunea în declamaţiuni păunesciene, nimeni nu ne ia în seamă, dar noi continuăm să ne imaginăm buricul clepsidrei, între Orient şi Occident. Păcat de originalele lucrări ale lui Anton Dumitriu despre vieţuirea noastră între Orient şi Occident, pentru că «Firea românilor» (Vezi Firea românilor, volum coordonat de Daniel Barbu, Bucureşti, 2000) este adânc scufundată în abjecţie. Bine ar fi dacă prea cuvioşii din staff­ul BOR ar citi măcar paginile scrise de Daniel Barbu despre «burghezia în sutană» (D. Barbu, «Etica ortodoxă şi spiritul românesc», în Firea românilor, pp. 39­130). De prin ale lui patruzeci şi patru încoace, intelectualul român, fie el în sutană sau purtător de cravată, a devenit o prostituată ieftină ce pipează, când la stânga, când la dreapta. Important pentru el este să fie în preajma puterii, chiar dacă cei de la putere ţin de vreo 60 de ani România cu dosul la Europa. Noica îşi antrena armăsarii la lecturi fundamentale! Stăniloae îşi punea cenuşă pe cap pentru cele câteva momente petrecute, «întâmplător» la Antim şi pentru care fusese nevoit să­şi vândă pianul, la vreme de restrişte! Dumnezeu să­i ierte! Nu departe de România, Jan Patocka îşi îndemna cehii la rezistenţă, Milan Kundera o făcea pe taximetristul şi Karol Wojtila râdea în nas autorităţilor poloneze şi se «dădea» şi la fenomenologie. La noi, politica struţului: băgam capul în nisip şi puneam fundul gras la bătaie. În decembrosul 1989 toţi erau cu ţeava­ntre picioare pe tanc. Până în decembrie 1989 intelectualii români jucau fazan, în ianuarie 1990 s­au trezit că, de fapt, jucând fazan, făceau rezistenţă, sau unii chiar îşi imaginau că sabotau comunismul din interior. Marian Munteanu se credea Cohn­Bendit cu păru­n vânt. Când purta chimirul, se imagina C. Z. Codreanu, când era fără, îl juca pe Vasile Roaită şi rostea din Balcon fraze învăţate pe de rost din bătrânul deloc naţionalist, Petre Tuţea. Lângă el apărea taica Galeriu, cu «modestia» sa cunoscută: «Fraţilor! Să ne rugăm pentru mieii căzuţi în decembrie!» Şi toţi ne trânteam ca nişte vite în genunchi, într­un circ de care acum mi­e ruşine. Şi tot bătrânul Galeriu mai propunea pe acele vremuri să beatificăm nişte tovarăşi de drum ai Căpitanului, «căzuţi la datorie» prin Spania, poate împuşcaţi chiar de tatăl tismăneanuluianulşicartea şi plimbaţi cu dricul cefereului prin toată ţara, cu aprobarea priapistului şi a laicului înalt funcţionar ecleziastic, Elie Miron Cristea. Păcat de opera celui din urmă; ca om a fost o pubelă. După vreo patru ani de la acele celebre îngenunchieri, am descoperit în diasporă personaje din fosta Ligă, venite, în «exil», cu burse, la studii. Proştii din piaţă au rămas în genunchi, la propriu şi la figurat, cei din Balcon au devenit persoane respectabile prin Occident. Pentru ei, Balconul a fost o trambulină. Cei mai mulţi dintre cei din Balcon erau foştii din conducerea ASCR­ului, adică olimpicii studenţi comunişti români. În primăvara lui nouăzeci erau liderii ASCOR­lui ­ Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România. Ieri, cu stindardul roşu al partidului, azi cu drapelul găurit, cântând pe versuri de Gyr şi pe deasupra şi regalişti! Credeţi că vreunul din valahii din diasporă merge să aprindă vreo lumânare la căpătâiul lui Bălcescu la Palermo sau la Visarion Puiu în Montparnasse? În afară de gândul la sarmale, pomeni şi botezuri ocazionale, credeţi că se mai gândesc la ceva românii care merg la ambasadele româneşti, pe 1 decembrie?

* * *

[78] Varianta laică a mioriţismului valahiot – românismul, nu este o boală oarecare, este una contagioasă, care se întinde, ca pelagra, la toate categoriile sociale, şi fiecare găseşte motive să adere la idee. De la 1870, când B. P. Hasdeu a înfiinţat societatea literară «Românismul», până în 1990, când o mână de securişti notorii a fondat «România Mare», neamul românesc n­a încetat o clipă să opună acest blestem sufletesc la tot ce venea din afară şi dorea să modernizeze viaţa şi năravurile turco­fanariote. Nici stânga poporanistă («Viaţa românească»), nici orthodoxismul («Gândirea»), nici sămănătorismul («Sămănătorul») nu au reuşit să dea un echilibru obsedantului decadent românism. Şi explicaţia cea mai credibilă ce poate fi dată contemporanului fenomen Noul Ierusalem & Zidaru & Gh. Zamfir este tocmai acest naţionalism primitiv, care amestecă religie şi sentiment naţional, şi nicidecum oarecare vocaţii mistice ale naţiei valahe care, în definitiv, nu a dat nici mistici, nici reformatori, nici secte, ci numai naţionalişti şi oportunişti. De la început românismul s­a împotrivit spiritului occidental. Până la Al Doilea Război Mondial tuna şi fulgera contra liberalismului după, au înlocuit liberalismul cu capitalismul şi palero­brucanii, în fiţuicile lor, puneau la zid societatea occidentală, economia de piaţă. Din 1990, românismul nord­dunărean are aceiaşi duşmani şi se teme de aceleaşi fantome occidentale, la care a adăugat şi vechea obsesie crainico­păulesciană: francmasoneria. Intelectuali de prestigiu girează cu numele lor această isterie colectivă, la care, din nefericire, s­a făcut părtaşă şi sărmana, deloc angelica Biserică. Acest antioccidentalism este, într­o oarecare măsură, vinovat de starea socio­economică a României. Mioriţismul valahiot antiliberal, anticapitalist, a transformat România într­o gospodărie colectivă, unde toată lumea fură. Că în România nu există încă un partid liberal puternic, în stare să asigure funcţionarea unui guvern liberal, capabil să scoată România din marasmul economico­financiar, demonstrează că ortodoxia mioriţică a dat roade, iar de Bălăcenii (şi mai puţin Brătienii) care au adus principele german şi au creat România modernă nu­şi mai aminteşte nimeni. Există încă o puternică nostalgie după anii douăzeci­treizeci şi mulţi uită că figurile celebre ale acelor ani erau tradiţionalişti, antioccidentali, filofascişti, prohitlerişti şi chiar antisemiţi. Cred că s­a vindecat Constantin Rădulescu­Motru (1868­1957) de antiliberalism sub regimul «opulenţei» comuniste când, din aproximativ 250 de bănci nu vor mai funcţiona decât o jumătate de duzină, şi acelea de stat! Dacă ar mai fi trăit câţiva ani, ar fi transformat Etnicul românesc, scris la comandă pentru nemţi prin 1942, într­un manifest al protocronismului. Înlocuind creştinismul cu marxismul, ar fi putut publica, fără prea mari probleme, biblia comunismului autohton, sub titlul Marxismul. Catehismul unei noi spiritualităţi (reluând lejeramente C. Rădulescu­Motru, Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi, Bucureşti, 1936) şi­ar fi intrat şi la Academie, lângă Parhon şi Arghezi.

* * *

[79] Fericitul Bulă a fost personajul central al vieţii subculturale din România de dinainte de 1989. Fiindu­le frică să vorbească direct despre regim, rumânii şi vecinii puneau în gura lui Bulă toate off­urile. La urma urmei, cel mai mare opozant al totalitarismului din România a fost Bulă. Şi Goma! Ei erau singurii care aveau curajul să înjure pe pitic. Odată cu dispariţia stalinismului din România, Bulă s­a dat la fund. Cert este că nu se mai spun bancuri cu Bulă. În schimb, Goma continuă să fie contra. Şi bine (le) face! Şi Goma cu jurnalul (Vezi capodopera lui Paul Goma, Jurnal, I. Jurnal de sărite, II. Jurnal de căldură mare, III. Jurnal de noapte lungă, Cuvânt înainte de Laszlo Alexandru, Bucureşti, 1997) şi conu Dinescu cu «Plaiboiul»! Bulă reprezintă una din creaţiile geniale ale culturii populare româneşti. Nu ştim cine l­a inventat pe Bulă. Poate Securitatea! Poate vreun strămoş al UDMR­ului! Dumnezeu ştie. Ştim sigur că Bulă nu suportă «democraţia populară», pentru că el este OM când ceilalţi sunt patrupezi. Generaţiile născute după 1989 nu l­au cunoscut pe Bulă şi bine ar fi dacă nu l­ar cunoaşte niciodată. Ce frumos ar suna o (tele)novelă cu titlul În Ţara lui Bulă. Dar cine să o scrie: fneagu? dsăraru? esimion?

* * *

[80] În Jurnalul său, (publicat abia în 1998) Ion Caraion (unul din informatorii Securităţii care­l spiona sistematic pe Nicolae Steinhardt) spune că «popoarele pier greu, se animalizează». Şi avea dreptate. Poporul român s­a animalizat. Nu a pierit şi nici nu va pieri. Se va animaliza progresiv. Ce se petrece în România de vreo jumătate de secol nu poate fi numit decât animalizare. Şi tinerii şi bătrânii sunt cuprinşi de această dezumanizare, de acest cancer al fiinţei româneşti. Expresia «Băi animalule!» vă aminteşte de cineva? Este blestemul românismului. Am încercat să creăm ontologii imaginare, filosofând pe marginea unor «cuvinte», crezând că Moş Neagoe Basarab cu învăţăciunile sale a inventat reflexiunea filosofică, şi­l vedem pe badea Rareş drept Regele Lear. Plimbaţi­vă de la Piaţa Unirii la Universitate şi veţi vedea animalizarea acestui popor. Plimbaţi­vă la lumina soarelui, pentru că la lăsatul serii, Bucureştiul este oraşul câinilor, al mahalalelor (Vezi Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Bucureşti, 2003) şi nu cel descris nostalgic în unele lucrări de prin veacul trecut. În cetatea ciobanului Bucur nu mai întâlnim aceiaşi oameni, nici aceleaşi case. Vechile case au fost distruse şi pe locul lor au crescut HLM­uri pentru ţăranii proletari, aduşi să populeze noile oraşe. Ce s­a ales din a Patra Romă a lui Nichifor Crainic, Radu Dragnea şi Nicolae Iorga decât un Stanbul românesc, o adunătură de magherniţe, o gheenă plină de şobolani şi de politicieni cu girofaruri, cu vitrine ultraelegante, păzite de bodygarzi şi curve de lux? Blestemul celor urgisiţi prin anii ‘50 s­a abătut, după 1989, asupra proletarilor. Fabricile au fost închise, iar foştii ţărani, deveniţi de câteva decenii proletari la bloc, s­au trezit nişte străini singuratici, de care nimeni nu se mai interesează. Neavând nicio posibilitate, unii s­au întors la fostele case bătrâneşti, iar cei care nu le­au mai avut şi­au ridicat câte o cocioabă pe locul fostelor locuinţe. Văzute din maşină sau din tren, mormanele de chirpici ce populează multe din lanurile de ieri ale IAS­urilor creează iluzia unui ţinut din vremea migratorilor. Ai impresia că aceste locuri au fost prădate de hoarde nomade şi supravieţuitorii încearcă să­şi încropească gospodăriile. Imaginea României la acest început de veac este una tragi­comică: case dărăpănate, blocuri insalubre păzite de bande de câini vagabonzi, vile somptuoase care sfidează bunul simţ, oameni disperaţi cu feţele congestionate, aplecaţi de spate, cu ochii roşii de fumul poluant al bătrânelor autobuze, copii ai nimănui risipiţi iarna pe lângă aburoasele guri de canal, rromi cerşetori prin toate pieţele, femei înjosite, obligate să se prostitueze pe centurile oraşelor pentru a­şi putea hrăni copiii, studenţi zilieri la marocani prin sudul Spaniei, tineri dispuşi să petreacă săptămâni în şir într­un container pentru a atinge un El Dorado, pe care mulţi nu apucă să­l mai vadă!

* * *

[81] Frumoase sunt vorbele lui Alecu Russo: «Cel dintâi român care şi­a schimbat hainele pe un frac şi o pălărie a fost multă vreme pentru curţile boiereşti din Iaşi şi din Bucureşti un soi de caraghioz sau, după limba nouă, un bufon: vătavii de prin ogrăzi râdeau, rândaşii şi ţâganii s­ar fi ruşinat să­şi ie căciula înaintea unui frac, iar boierii, netezindu­şi bărbile mari şi stufoase după rang şi cin, strigau: Măi neamţule!» (Alecu Russo, Cântarea României, Bucureşti, 19833, p. 17). Aşa eram de scufundaţi cu minţile în şalvari, jubele şi işlice. Starea socială se măsura după lungimea bărbii şi înălţimea işlicului. Acum, după marca ţoalelor şi a maşinii. Alecu Russo se arată un mare psiholog al societăţii în mijlocul căreia trăia şi pe care o analizează cu ochiul dulce îngăduitor al moldovanului, dar şi aspru al criticului şi al omului educat: «Când îmi aduc aminte de vremile acelea, de veselia familiilor, de credinţele casnice, de obiceiurile traiului, mi se pare că moldovanul era vioi, vesel, cu inima deschisă, ca şi casa; fracul ne­a deşteptat mintea, dar ne­a strâns inimile, ca şi piepturile; veselia noastră îi păcătoasă, râsul nostru îi giumătate de rîs (…) noi suntem răci şi cât s­ar pute mai străini unii de alţii; şlic şi şlic să iubea, noi nu ştim dacă supt oricare frac este un om; de aceea prietenia în ace vreme era multă şi şaga lungă, astăzi prieteşugul îi rar, dar şaga îi mai bună (…) Cu cât erau slobozi şi săgalnici cu femeile în adunările lor, începute şi sfârşite cu mese mari şi lăutari, cu atâta suntem politicoşi şi rezervaţi cu damile, gluma, şi gluma groasă era duhul de atuncea.» (Op., p. 21). Nu am citat pe Alecu Russo pentru a vedea cum era societatea românească acum un secol şi jumătate ci, pentru că, într­o formă evoluată, dar cu acelaşi fond, societatea contemporană trăieşte aceleaşi transformări. Până în 1989 viaţa românilor era dificilă. Lipseau cele mai elementare lucruri: pâinea, laptele, carnea, cărţile, libertatea presei. Întreaga societate era supravegheată ca un aeroport internaţional. În ciuda paranoiei colective, oamenii ştiau să se bucure, să râdă, să glumească, să se distreze, să bea, să chefuiască. După 1989 Principatele s­au umplut de mărfuri la care mulţi nici nu visaseră, dar oamenii nu mai sunt aceiaşi. Prieteniile de odinioară s­au destrămat. Invidia şi egoismul ne­au umplut capetele şi toate ieşirile noastre sunt cu măsură. Râsetele zgomotoase de odinioară s­au transformat în zâmbete convenţionale, ca şi glumele şi beţiile şi mai ales iubirile. Stress­ul şi lipsurile de dinainte de 1990 îi împingeau pe români unii în braţele altora şi românii nu aveau nevoie de afrodisiace. Acum, o menopauză sentimentală inexplicabilă a cuprins sufletele noastre. Societatea românească este bolnavă. Boala este una psihică. Oamenii nu­şi mai vorbesc, iar atunci când o fac, se înjură prin tribunale. Poporul român s­a animalizat şi acest proces este abia la început. Românul nu poate să se mai bucure de cele mai frumoase momente ale vieţii sale! Tot Alecu Russo zicea: «Generaţia noastră îi posomorâtă (…) petrecerea noastră nu­i veselia (…) petrecerea noastră îi gândul posomorât (…) Dacă culegem câte o floare, dacă vrem câte odată să iubim, facem (…) o experienţă (…) o studie a inimei (…)!» (Op., p. 24). Pare a vorbi despre noi, aşa de mult ne regăsim în cuvintele sale. Chipurile noastre sunt posomorâte. Înainte, şi cei mai săraci în ale duhului spuneau bancuri. Acum poţi petrece o zi întreagă într­o sală de aşteptare fără ca vreun tânăr să te întrebe ceva. Din fericire, mai există încă bătrâni care nu rezistă până nu te întreabă de unde vii şi unde mergi şi chiar al cui eşti? Şi petrecerile noastre sunt simple risipiri de timp şi nu clipe de nebunii şi veselie. Flori nu mai culegem şi de iubit nu mai iubim cu ochii, nici cu sufletul. Facem experienţe sexuale, să vedem cât suntem de performanţi. Viaţa noastră­i o lungă tristeţe, un doliu fals ce ne­a învăluit sufletele şi nu lasă să pătrundă razele veseliei. Suntem, fără îndoială, mai bogaţi ca­n 1989, mulţi ne­am chivernisit binişor, dar am pierdut puţinul de omenie care­l aveam în trecut şi care ne făcea să trăim şi momente de fericire. România de după 1989 este ca după epoca fanariotă. Oamenii se îmbracă mai bine, dar au pierdut simţul şi reflexul de a se bucura. O parte a României se civilizează şi cealaltă continuă să se animalizeze. În locul ţoalelor de la APACA purtăm Levis. Am redescoperit noţiunea de timp. Întâlnirile noastre sunt tacticos cronometrate, telefoanele le dăm pe fugă. Prietenii îi vedem doar din interese, serile ni le petrecem pe lângă personaje influente, făcând adesea figuraţie, iar de cum se lasă întunericul suntem sfătuiţi de foştii amici să nu mai telefonăm. Sindrofiile pe care le făceam pe timpul pecenegului oltean au rămas doar amintiri de dinainte de rivoluţiune, de care mulţi se ruşinează.

* * *

[82] Verticalitatea românismului stă şi în felul în care ne­am ales Ziua Naţională, pe care am sărbătorit­o în fel şi chip: şi primăvara, şi toamna, şi vara, şi iarna. În zilele de pe urmă am rămas cu ea iarna, cât om rămâne. Cea mai frumoasă zi a fost 23 august, pentru că 23 august a strâns la sânul ei toată măreţia şi nimicnicia acestui popor. În ea se regăsesc momentele cele mai mari ale istoriei naţionale, trădările cele mai majestuoase, laşităţile cele mai nobile. 23 august este ziua care ne aminteşte tot trecutul nostru de dinainte de Hohenzolerni şi după. Această zi este răbufnirea în timp a lui 11 februarie 1866 şi premoniţia pentru ghipsul de la piciorul generalului, din decembrie 1989. Întâmplător, 1 decembrie este şi Ziua Internaţională de luptă împotriva virusului hiv. Dacă ar fi trăit Conu Leonida, ar fi spus, în decembrie 1989, la TV Liberă: «A căzut tirania!» şi ironia istoriei ne­a dat tone de leonizi pe ecranele tvr­ului. Istoria modernă a României începe la 11 februarie 1866 şi ţine până la 23 august 1944. De atunci începe istoria contemporană. Se vor găsi mereu eroi şi revoluţionari de profesie, cu sau fără bărbi, bonjurişti ca la ‘48 şi histrioni ca­n ‘89. Suntem un popor genial şi măreţia fiinţei noastre ne­o dau faptele eroice ale înaintaşilor. De ce n­ar asculta politicienii vocea Bisericii şi să accepte propunerea unilaterală a Sinodului, ca Ziua Naţională să fie 30 noiembrie, ziua Apostolului Andrei? Sinodul a şi declarat ziua Sfântului Apostol Andrei drept Ziua Naţională Bisericească a României. Am trăi, în sfârşit, o adevărată paranghelie byzantină!

* * *

[83] Antisemitismul românesc interbelic, hrănit sănătos de Biserică şi de intelectualii de dreapta, era totuşi unul economic şi acest lucru au dovedit­o evreii înşişi. Chiar şi Leon Volovici o recunoaşte voalat. Numai Zigu Ornea a ţinut­o într­o critică fără obiect. În îndepărtatul Haiti, în «Marţea grasă» de dinaintea Postului Mare, haitienii dau foc unei «păpuşi» care are chipul unui negustor evreu. Cine a trăit în nordul Moldovei şi mai ales în Bucovina cunoaşte bine acest lucru. Goiul era românul sărac şi gol, pe dinăuntru şi pe dinafară. Take, Ianche şi Cadâr nu este o ficţiune literară, este povestea romanţată a unei perioade precise din istoria României. Anii interbelici, de care se prevalează toată presa avidă de acest subiect, au fost cu adevărat anii cei mai murdari ai României, când nu am fost cu nimic mai buni ca nemţii sau ruşii. Cum evreii înşişi în acea perioadă oscilau ideologic între A. L. Zissu şi W. Filderman, nici românii nu erau mai uniţi din punct de vedere ideologic, de unde derapajele multor intelectuali români şi chiar a unora dintre cei care purtau odăjdii. Asta nu dă dreptul unora ca Edgar Reichmann, care prin ‘50­‘60 era activist UTM, să judece acea epocă, pentru că, pe când el făcea propagandă pentru Soarele de la Răsărit, tineri de vârsta domniei sale, în 1956, au suferit crunt ideologizarea din partea sa. Ar fi bine să privim în Cărţile noastre de muncă înainte de a judeca anumite epoci şi mai ales să nu tragem concluzii. Mai cinstit «alergătorul de cursă lungă» Petru Dumitriu, trecut de curând în lumea «drepţilor» şi cu apetit pentru religie în perioada franceză, scriitor celebru în România anilor utemişti ai lui Reichmann şi la fel de celebru în Occidentul aceluiaşi Reichmann, jumătate de secol mai târziu. Amintirile «obsedantului deceniu» (Marin Preda) sunt încă vii şi marele scriitor al RPR făcea acum câţiva ani lobby la Academie pentru colegul de epurări ideologice, Ion Iliescu. Tismăneanului i­a scăpat acest episod din dialogul de la Neptun cu ceferistul nomenclaturist (I. Iliescu, V. Tismăneanu, Marele şoc din finalul unui secol scurt, Bucureşti, 2004. Lucrarea a fost tradusă rapid în engleză, iar în 2006 a fost pur şi simplu piratată de o editură americană, unde la numele autorului apare doar Ion Iliescu), iar Mircea Păcurariu, în monumentala sa Istorie a Bisericii Ortodoxe Române nu suflă o vorbă despre ierarhii care, prin 1956, dădeau călugării afară din mănăstiri. Negoiţescu a murit în sărăcie prin Germania, Caraion în Elveţia, Mircea Zaciu a cunoscut şi el gustul amar al unui exil voluntar iar petrudumitriu s­a întors ca un Cezar triumfător în Roma natală, unde poporul l­a întâmpinat cu ovaţii şi i­a oferit cele mai înalte titluri. Suntem naţia cea mai mizerabilă din Estul Europei şi cameleonismul ultimului deceniu a murdărit toate instituţiile ţării. Nimeni nu mai are încredere în nimic şi totul a devenit o chestiune de bani şi relaţii. Doar Biserica mai ţine în sondaje. Doar în sondaje! Ea şi Armata. Dar cine a crezut vreodată cu adevărat în Biserică şi în Armată? Sau când a fost Biserica şi Armata de partea celor de jos? În decembrie 1989 la Timişoara? Vl. Geremetz preda lecţii private prin apartamente clandestine pragheze şi la noi se rezista prin tăcere. Se practica «arta distanţării de istorie» (I.D. Sârbu), oficial şi neoficial. Se filosofa în tăcere despre felul cum ar trebui să ne adaptăm la istorie, să evoluăm în funcţie de istorie şi ne gândeam la fratele Alexandru. Se făcea un fel de darwinism filosofic, şi asta în termeni greci şi latini. Chiar şi această tăcere avea o limită, detestată de I. D. Sârbu, care moare la Craiova, visând până la moarte la o lume liberă (Vezi Traversarea cortinei. Corespondenţa lui Ion D. Sârbu cu Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Mariana Şora. Prefaţă de Virgil Nemoianu. Ediţie îngrijită de Virgil Nemoianu şi Marius Ghica, Timişoara, 1994).
* * *

[84] Dacă mioriţismul contemporan este orbit de istoria romanţată a evului mediu şi adaugă, an de an, noi nume de sfinţi în Calendarul ortodox şi nu se gândeşte o clipă la viitorul naţiei, o ţară ca Elveţia, unde nu se pune problema specialiştilor şi a persoanelor cu studii superioare, graţie unei masive migraţii de cadre calificate dinspre lumea a treia, inclusiv din România, se îngrijorează că, anual, câteva mii de studenţi helveţi pleacă în SUA, unde, câteva sute dintre aceştia rămân for ever. Pentru a le facilita reinserţia în lumea ştiinţifico­universitară helvetă, politicienii din Ţara Cantoanelor au înfiinţat la Boston, în toamna anului 2000, Suisse House, o reprezentanţă a diplomaţiei elveţiene, cu scopul precis de a fi mediatoarea între tinerii cercetători aflaţi în SUA şi instituţiile superioare elveţiene. Şi pentru a dinamiza această revenire a creierelor de peste ocean, Elveţia a inaugurat un al doilea consulat ştiinţific pe coasta de Vest, numit Swissnex. Noi o ţinem mereu cu trecutul şi cu serate culturale prin ambasade şi, din când în când, cu traduceri din poeţii naţionali. Din fericire pentru cultura română, părinţii legionarismului valah nu sunt traduşi. Zăcând în mucegaiul lor naţionaloid, suntem lipsiţi de o publicitate mai mult decât neavenită. Pentru o ţară unde jandarmii ciomăgesc cercetătorii care cer salariile neplătite şi unde mai toate institutele de cercetare s­au autodesfiinţat, nu ne gândim o clipă la zecile de mii de studenţi şi cercetători români aflaţi peste hotare, din care nu se va mai întoarce nici o treime. În acest «penitenciar cultural» cum bine numeşte Adrian Majuru, România, AVAS a scos la vânzare, în septembrie 2005, 29 de institute de cercetare, majoritatea pentru terenurile şi activele de milioane de euro. Revistele ştiinţifice româneşti sunt pentru lumea ştiinţifică occidentală un fel de «Glasul Bisericii» orthodoxiei valahe pentru teologia apuseană. Diplomaţia românească se gândeşte doar la afacerile personale şi ale şmecherilor de la Externe şi nu­şi aminteşte de studenţii români decât la 1 Decembrie, pentru a­i invita la sarmale şi figuraţiune în costume populare. Ăsta­i nivelul de prin ambasadele româneşti! Dacă se mai găseşte vreunul cu carte printre foştii reciclaţi, atunci inaugurează statui cu Eminescu, c­a ajuns bustul bucovineanului prin Europa un fel de statuie a soldatului necunoscut. Să aşezi bustul lui Eminescu într­un orăşel helvet de câteva mii de locuitori ca Vevey este ca şi cum am pune bustul lui Baudelaire la Maliuc, prin Deltă. Ăştia de prin ambasade sunt chiar atât de proşti şi lipsiţi de simţul unui act cultural? Eminescu la Vevey, un orăşel cu câteva şcoli generale şi o şcoală de meserii!

* * *

[85] După 1989 mioriţismul a intrat în criză. Au dispărut toate produsele autohtone şi peste acest hău s­au instalat regele Coca şi bufonul Hamburgher. Micul, mititelul mic, nu­l poţi găsi decât prin cârciumile de­a paişpea mână, devenind peste noapte stigmatul apartenenţei la o anumită categorie socială, undeva la marginea societăţii, simbolul marxistei «clase muncitoare». Oamenii noii lumi, atunci când mănâncă prin restaurantele româneşti, consumă doar Pizza şi Heineken. Mititeii şi berea la halbă s­au retras în mahala. Ca să guşti un mititel trebuie să­ţi iei inima­n dinţi şi să cobori printre săracii cartierelor şi hoţii de buzunare din Crângaşi, ca să te poţi simţi acasă. Din duzina de restaurante a Gării de Nord, care mai de care mai elegante, nu găseşti unul cu mititei. Doar cartofi prăjiţi şi «câini calzi». În faţa gării, printre câini vagabonzi, prostituate cu destinaţia Stanbul şi alcoolici, proletari ai vechiului regim, găseşti la împuţitele bodegi cu miros de urină şi ciorbă de burtă, bătrânii mici. Îi savurezi mai mult din nonconformism şi bei o halbă unsuroasă cu buza spartă şi­ţi imaginezi poveştile lui Caragiale cu «ţapi spumoşi».

* * *

[86] La începutul anilor ‘90 ortodoxia valahă nu a rămas insensibilă la suferinţele ortodocşilor sârbi. Dacă războiul din Kosovo mai ţinea câţiva ani, «şarpele cu ochelari», fost muzeograf la Focşani, cu domiciliu obligatoriu până în decembrie 1989 şi şef al SRI­ului din 1990, ar fi putut să devină un peruvian Vladimir Montesino. Traficul de carburanţi desfăşurat la cel mai înalt nivel şi sub patronajul SRI­ului ar fi putut transforma România într­o dictatură caucaziană. La umbra lozincilor unei prese necinstite, care nu vorbea decât de «cruciada» musulmanilor contra sârbilor, ortodoxismul nord­dunărean nu sesiza că la câteva sute de kilometri, la Srebenitza, se producea una din cele mai mari crime de după Al Doilea Război Mondial. Miile de musulmani care zac neidentificaţi în gropile comune nu s­au sinucis or, presa noastră, în frunte cu vedeta anilor nouăzeci, Cristoiu ot Vrancea, plângea pe fraţii noştri sârbi, iar la telejurnale ni se livrau parastase şi veşnice pomeniri din Republica Srâbska, în care liderii sârbi făceau nişte cruci ca vecinii pravoslavnici ruşi când se întorc de la vânătoare de ceceni. Nu fac apologia albanezilor, pentru că ferocitatea acestora, ca şi a caucazenilor, este o evidenţă, vorbesc doar în numele unui principiu, cel al adevărului pe care trebuie să­l avem în faţa unor fapte, la care suntem în direct martori. Nu întâmplător pe site­ul http://www.cartiortodoxe.ro/carte, printre cărţile epuizate, la loc de frunte se găseşte volumul Serbia martiră (Serbia martiră, traducere din limba engleză de Cristina Măzărianu, după articole din revista «The Orthodox Word», vol. 33, nr. 193­194, martie­iunie 1997, apărută în 2003; nu se precizează locul).

* * *

[87] O jucăm pe europenii şi ne mirăm de ce suntem ţinuţi la porţile comunităţii occidentale, când tot comerţul nostru se desfăşoară cu turcii şi arabii. Aici este lumea noastră, pe malurile Bosforului şi acolo ne simţim noi bine: în apele tulburi, printre barăci şi tarabe, printre kurzi, palestinieni, greci şi armeni. Ce Occident, ce civilizaţie? La Bazar, la Stanbul! Aici se simte ghiaurul bine, pentru că aici este sufletul lui. Poate scuipa cât l­o ţine saliva­n Cornul de Aur, doar este la el acasă. Baklavas şi Saraili ! Asta­i civilizaţia românească. Sarmale şi Moussaka! Oricât a trudit­o Iosif Sava cu pianul său dezacordat, nu suntem un popor care să­l asculte pe Bach, iar paginile teologului Dumitru Stăniloae despre «dimensiunile ethnosului nostru» prea sună a manelism lacrimogen (Vezi D. Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Bucureşti, 20022; Id., Naţiune şi creştinism. Ediţie, text stabilit, studiu introductiv şi note de Constantin Schifirneţ, Bucureşti, 2003. Este o culegere de texte publicate, în mare parte, în anii ‘30­‘40). Mai decente rândurile boierului Neagu Djuvara despre religiozitatea românilor (Vezi Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne (1800­1848), trad. de Maria Carpov, Bucureşti, 1995. Ediţia princeps în franceză, Paris, 1989. Văzut capitolul IV ­ «Biserica», pp. 139­160). Ne­am născut în bordei şi­o să murim în el. Cântă «Bordeiaş, bordei, bordei» şi cade vulcăneasca fiinţă românească­n melancolie. Pune Bach şi­nchide valahul televizorul!

* * *

[88] Spiritual, am aparţinut tot timpul acestui Est împuţit şi necivilizat, chiar dacă, mai spălat ca lumea stepelor ruseşti. Şi nu­i nevoie să citez decât o persoană care se situează dincolo de orice suspiciune, scriitorul italian, de origine evreiască, Primo Levi. În La Trêve – unde povesteşte rocambolescul voiaj din lagărul de la Auschwitz, de unde fusese eliberat de ruşi, prin Polonia, Rusia, România, Ungaria, spre Italia, Primo Levi îşi aminteşte sosirea la frontiera României cu trenul de refugiaţi, într­o seară de 19 septembrie 1945: «Ce fut, en effet, une extraordinaire révélation. Quand au lever du jour nous ouvrîmes les portes, nos regards embrassèrent un décor incroyablement domestiqué. A la place de la steppe déserte, primitive, les colinnes verdoyantes de la Moldavie, avec des fermes, des meules de blé, des rangées de vigne;(…) On voyait des paysans pareils aux nôtres,(…) des filles à pied ou à bicyclette, habillées presque comme chez nous, qu’on aurait pu prendre pour des Vénitiennes ou des paysannes des Abruzzes.» (Primo Levi, La Trêve, traduit par E. Genevois­Joly, Paris, 1966, după originalul publicat la Torino în 1963, pp. 222­223). Dincolo de această imagine idilică a primului contact cu România, în momentul când trenul ajunge în Ungaria, scriitorul uită afinităţile sale cu latinitatea românescă şi constată că a intrat în Europa: «Si j’avais éprouvé en Roumanie un délicat plaisir philologique à gouter des noms tels que Galaţi, Alba Julia, Turnu Severin, dès l’entrée en Hongrie nous tombâmes au contraire sur Bököscsaba, auquel succéderent Hodmezövasarhely et Kiskunfélégyhaz. (…) Mais en Hongrie, en dépit de ces noms impossibles, nous nous sentions en Europe, sous l’aile d’une civilisation qui était la nôtre, à l’abri d’apparitions alarmantes comme celle du Chameau en Moldavie. (…)» (Op. cit., p. 233). Prin cultură şi civilizaţie nu am aparţinut niciodată Europei Occidentale. Am mâncat turceşte şi greceşte şi am ascultat muzică orientală şi ţigănească. Românul Barbu Lăutaru era un ţigan ca toţi klezmerii şi siledinicii noştri. Mergeţi la nunţile românilor şi ascultaţi ce muzică se cântă! Din nefericire, muzica ţigănească de la noi nu are frumuseţea muzicii din Peninsula Iberică şi prea pute a Dămăroaia şi Simileasca. Născut din plămada mai multor neamuri, românul, ca fiinţă, poartă nu doar calităţile dacilor şi ale romanilor, dar şi defectele lor, şi Dumnezu ştie cum erau şi dacii şi romanii! Dacă mai adăugăm şi bastarzii născuţi din sângele atâtor naţii care ne­au tranzitat în toate direcţiile, avem tabloul complet al românului de astăzi şi o radiografie a caracterului său: mândru, laş, fricos, împuţit, mincinos. Neîmplinirea noastră o justificăm cu surogate pseudofilosofice şi nerealizările prin vorbe cu tâlc, doar suntem un popor dă dăştepţi. Când englezii îl jucau pe Shakespeare, Dosoftei nu se născuse încă, iar noi mai credem că românul s­a născut poet. Istoriile noastre prea sună a Maria Tănase şi a Ion Dolănescu. Mileniul de păcăleală pe care l­a trăit poporul român pentru a supravieţui în faţa migratorilor s­a sfârşit odată cu venirea Habsburgilor. De atunci şi până astăzi nu facem decât să construim istoria imaginară a «Mioriţei» şi să bocim la coada mioarei valahe care nu a fost decât o capră râioasă. (Vezi interesanta lucrare semnată de prof. Vasile Constantin Boghian, Românii – între Păcală şi Mioriţa, Suceava, 2006, pp. 15­26).

* * *

[89] Despre satul românesc, D. Gusti, D. Botta, L. Blaga, M. Vulcănescu, C. Noica, C. Brăiloiu, H. H. Stahl, T. Herseni au scris pagini care nu pot decât să deruteze prin sentimentalism şi subiectivitate. Paginile lor romanticoase şi pline de emoţii de arendaş de secol XIX nu­şi mai găsesc corespondent în viaţa satului românesc de astăzi. Satul de astăzi nu mai este cel al lui Rebreanu, Blaga, Stăniloae ori Crainic. De fapt şi satul lor era o proiecţie imaginară a satului ideal, ca şi imaginea ţăranului din poeziile boierului Alecsandri. Dacă sociologii români au ajuns nişte funcţionari pe lângă staff­urile partidelor politice şi se ocupă mai mult de fabricat sondaje şi look­uri electorale, unii străini iau viaţa satului românesc în serios şi analizează dramele vieţii sociale din România. Într­o excelentă lucrare de doctorat, Béatrice von Hirschhausen (Les nouvelles campagnes roumaines. Paradoxes d’un «retour» paysan, Paris, 1997) studiază viaţa unor sate româneşti din deceniul nouă, paradoxul ţării noastre, o adevărată republică de ţărani, unde zece milioane de persoane locuiesc la sate (46%), dintre care trei milioane se ocupă cu agricultura, lucru inimaginabil pentru o ţară europeană, unde agricultorii reprezintă o minoritate protejată şi subvenţionată. Întoarcerea la ţară a unei părţi a populaţiei care locuia la oraş a fost un proces firesc, pentru că această populaţie, deşi a locuit zeci de ani la bloc, ea a rămas tot timpul cu gândul la sate. Întoarcerea la pământul natal a fost o revenire la casa părintească, după un exil forţat în oraşele comuniste. Bineînţeles, cei care au mai avut la ce să se întoarcă. Industrializarea forţată din anii ‘50­‘70 a distrus echilibrul social al ţării. Transformând ţăranii în muncitori şi urcându­i la bloc, fostul regim nu a făcut decât să ruralizeze oraşele, pentru că aceşti muncitori au adus cu ei şi obiceiurile de la ţară şi nu o dată, prin spatele blocurilor erau coteţe de porci şi prin balcoane, dimineaţa, cocoşii înlocuiau ceasul deşteptător. După 1989 România a redevenit ceea ce a fost dintotdeauna, o ţară de agricultori. Numai că foştii ţărani, întorşi acum la sate, nu mai ştiu să lucreze pământul şi nici nu mai sunt legaţi de acest pământ, pentru că pământul pe care l­au primit nu este pământul lor. Nu întâmplător agricultura românească este la coada agriculturii europene şi pădurile, pe care odinioară bătrânii le îngrijeau, proprietarii de astăzi le­au pus pe foc sau le­au vândut ca să­şi cumpere Video şi TV color, exact ca prin Africa şi America de Sud. Dacă în Occident sfârşitul proletariatului clasic a fost gradat (Vezi descrierea fenomenului la Jacques Ellul, Changer de révolution. L’inéluctable prolétariat, Paris, 1982) în România, acest sfârşit a fost brusc şi neprevăzut, doar eram o republică muncitorească! Dureros şi cu urme adânci în structura socială a ţării, care s­a trezit, de la un an la altul, dintr­o ţară industrializată, una eminamente agrară, dar cu o agricultură practicată cu calul, cu boii şi chiar cu vaca. De unde şi dezastrul total al producţiei agricole din ultimii zece ani.

* * *
Va urma

Faţă în faţă cu infidelitatea. Continuăm sau divorţăm? – prezentare de carte

noiembrie 19th, 2007

Infidelitatea este principala cauzã care determinã partenerii unui cuplu sã se întrebe dacã mai pot rãmâne împreunã. Toţi cei care se confruntã cu aceastã problemã se simt devastaţi emoţional, îşi pierd, în primul rând, încrederea în partener, apoi şi în ei înşişi. Experienţa dobânditã de autoare, ca psihosexolog şi consilier de cuplu, a determinat-o sã propunã cuplurilor sã priveascã altfel infidelitatea. Aventurile amoroase sunt un simptom al îmbolnãvirii cuplului şi, în general, apar ca urmare a refuzului sau a imposibilitãţii partenerilor de a identifica şi gestiona problemele relaţionale. În loc sã priviţi infidelitatea ca pe o ranã nevindecabilã, încercaţi sã-i înþelegeţi aspectele complexe (pierderea încrederii, cauzele trãdãrii, tipologia aventurilor amoroase, consecinţele).
Exemplele, studiile de caz şi chestionarele acestei cãrţi vã ajutã sã revedeţi şi sã analizaţi situaţiile prin care aţi trecut, dvs. sau cei apropiaþi, şi astfel sã vã recãpãtaţi oxigenul relaţional, încrederea.

Autor: Julia Cole

Colecţia: Familia la Curtea Veche

casa sub munte

noiembrie 19th, 2007

Despre intelepciunile vietii… (7)

noiembrie 19th, 2007

N-ar trebui sa fim atat de marcati de importanta sentimentelor noastre. Oricat de mandri suntem de ce simtim la un moment dat si oricat de coplesiti de necazuri, nu trebuie sa uitam ca, pana la urma, un sentiment nu-i decat o disfunctie ca oricare alta. (Tudor Octavian)

Daca plangi pentru ca a apus soarele, lacrimile tale te vor �mpiedica sa vezi stelele. (Proverb indian)

Cine vorbeste seamana, cine asculta culege. (Proverb persan)

O vorba buna poate incalzi trei luni de iarna. (Proverb japonez)

Este o problema simpla sa faci lucrurile sa fie complicate, dar e foarte complicat sa le faci simple. (Legea lui Meyer)

Daca nu stiu ca nu stiu, atunci mi se pare ca stiu. (Teorema lui Laing)

Daca nu stiu ca stiu, atunci mi se pare ca nu stiu. (Complementul teoremei lui Laing) (Teorema lui Laing)

Punctualitatea e politetea regilor. (Proverb francez)

Maestrii se cunosc dupa ceea ce pot face cu lucruri putine. (Proverb chinez)

www.compendium.ro

Cominformul si mitul internationalismului proletar

noiembrie 19th, 2007

Nota Editorului: in legatura cu editorialul programat initial pentru aceasta saptamana, va rog cititi nota de la sfarsitul articolului d-lui Tismaneanu.

“In urma cu 60 de ani, la o intrunire la varf organizata in Polonia, a fost constituit Cominformul, urmas al Internationalei a III-a (Comintern), creata de Lenin in 1919 si dizolvata in 1943″.

Cateva zile mai tarziu, era anuntata structura noii organizatii, al carei rol principal era sa puna capat oricarei tentatii „autonomiste” in randul partidelor comuniste si sa reafirme implacabila dominatie sovietica in cadul miscarii comuniste mondiale.

Spre deosebire de Comintern, noua organizatie, numita Biroul Informativ al partidelor comuniste si muncitoresti (pe scurt Cominform), era compusa dintr-un numar restrans de membri: Partidul Comunist (bolsevic) al URSS, precum si partidele comuniste din Bulgaria, Cehoslovacia, Franta, Italia, Iugoslavia, Polonia, Romania, Ungaria.

In chip surprinzator, nu au fost incluse partidele comuniste din tari altminteri importante din perspectiva strategiei revolutionare a Kremlinului: PC din Grecia, PC German, PC Spaniol etc. Delegatia sovietica, aflata in permanent contact cu Stalin, era condusa de Andrei Jdanov (ideologul en titre al PCUS) si de Gheorghi Malenkov, secretar al CC responsabil cu problemele organizatorice.

PCR participa cu o delegatie condusa de Gh. Gheorghiu-Dej. Primul sediu al Cominformului a fost stabilit la Belgrad, unde s-a aflat vreme de cateva luni si redactia saptamanalului „Pentru pace trainica, pentru democratie populara”, organul Biroului Informativ. Primul redactor-sef a fost pseudofilosoful Pavel Iudin.

Ulterior, dupa excomunicarea Iugoslaviei, Cominformul si revista sa si-au transferat sediul la Bucuresti, iar succesorul lui Iudin ca redactor-sef a fost nu mai putin obscurantistul Mark Mitin, si el membru al CC al PCUS. Merita amintit ca Iudin si Mitin au fost coautorii infamului panegiric numit „Scurta biografie” a lui I. V. Stalin.

Se pare ca Stalin insusi a decis numele revistei cu scopul de a obliga presa occidentala sa citeze mereu sloganele propagandei comuniste. La conferinta de intemeiere, Jdanov a prezentat raportul privind situatia internationala, proclamand scindarea lumii in doua tabere opuse: „lagarul pacii si progresului”, condus de URSS, si cel al „reactiunii si imperialismului” condus de SUA.

Infiintarea Cominformului indica o radicalizare a politicii internationale staliniste, asociata cu adoptarea unor strategii tot mai ofensive din partea partidelor comuniste din statele in curs de totala satelizare. Pe scurt, incepea un stadiu de maxima agresivitate comunista in cadrul Razboiului Rece.

Dupa o perioada in care partidele comuniste din Europa de Est jucasera cartea propagandistica a fronturilor „de larga concentrare democratica”, vorbind despre „cai nationale spre socialism”, sosise clipa renuntarii complete la asemenea subterfugii tactice. Cum scria Zbigniew Brzezinski in lucrarea sa clasica „The Soviet Bloc” (1967): „Intemeierea Cominformului, mult mai mult decat ulterioara ruptura cu Tito, a insemnat sfarsitul fazei diversitatii si inceputul a ceea ce poate fi cel mai satisfacator numit drept stalinism – o perioada de total conformism in relatiile dintre statele comuniste”.

Centrul moscovit nu mai accepta niciun fel de „deviere” de la linia sacrosancta dictata de Stalin insusi. Wladyslaw Gomulka a fost singurul dintre participantii la reuniune care a indraznit sa exprime rezerve privind universalitatea experientei sovietice, in special in chestiunea colectivizarii agriculturii. Avea sa ispaseasca aceasta erezie sub forma domiciliului fortat si a unor nesfarsite anchete.

Baza ideologica a Cominformului coincidea cu aceea a predecesorului sau istoric, Cominternul. Era vorba de mitul „internationalismului proletar”, asa cum fusese acesta definit de Stalin in lucrarea „Problemele leninismului”. Pentru Stalin, ca si pentru milioane de militanti fanatizati, de la Dej si Ana Pauker la Rakosi, Slansky, Cervenkov ori Thorez, internationalist era doar acela care dovedea solidaritate neconditionata cu Uniunea Sovietica. Atitudinea fata de URSS devenea, spre a relua sintagma stalinista, „piatra de incercare a internationalismului proletar”. Oricine indraznea sa exprime cea mai mica retinere era suspectat de renegare, deci de tradare.

Desi delegatii iugoslavi la conferinta din septembrie 1947 sustinusera cu ardoare linia sovietica, Stalin percepuse ambitiile autonomiste ale lui Tito. Doua rezolutii ale Cominformului (in 1948 si in 1949) stigmatizau PC din Iugolslavia drept o organizatie incaputa pe mana unor „asasini si spioni”.

Se reluau din recuzita antitrotkista formulari de genul „Iuda-Tito”. Caricaturile cominformiste il asemuiau pe maresalul iugoslav cu Göring. Mitul internationalist a fost asadar camuflajul ideologic si substanta emotionala pe care s-a bazat hegemonismul sovietic vreme de decenii. Ulterior, dialectica desovietizarii, utilizata intre altii de Dej si Ceausescu, va genera replieri importante in cadrul comunismului global.

–-
Nota Editorului: programasem initial pentru aceasta saptamana un articol scris cu mai multi ani in urma, ca urmare a unor declaratii oficiale din Romania care negau contributia Romaniei la Holocaust – la ceva vreme dupa aceea rectificate, sub presiunea lumii civilizate. Fiind obiectiv potrivit cu situatia de xenofobie recent generata de criminalul rrom in Italia, am vrut sa reiau acest articol, omitand ca el de fapt a aparut in Septembrie 2005 in chiar acest sit. Prin urmare, pentru cei care doresc sa citeasca acest articol, folositi cuvantul-cheie “Jude” si cautati in Editoriale. Multumiri pentru rabdarea cu care ati citit aceasta precizare si scuze pentru lapsusul corectat in ultima clipa prin atentionarea discreta a doamnei Ella, o distinsa colaboratoare.

Zona neagră

noiembrie 18th, 2007

Brusc motoarele au încetat să funcţioneze, ca şi cum o mînă nevăzută le-a oprit sursele energetice. Nava a intrat în vrie. N-am niciun control. Mă strecor cu multă greutate în capsula de salvare. Încerc să preiau de aici comnada; nu reuşesc, aşa că apăs hotărât pe butonul de ejecţie. Părăsesc Nava, trezindu-mă singur în abisul cosmic. După ce mă desmeticesc, încerc să iau legătura cu oricine poate să mă localizeze. Nici un semnal de recunoaştere. Desfăşor pe ecranul de comandă ultima poziţie cunoscută a Navei apoi suprapun pe ecran datele capsulei; nu-i nici o corelaţie, aşa că trec datele pe harta Cosmic-Stelară, la nivelul de 2 ani lumină. Văd coordonatele, vria Navei aruncîndu-mă în aşa numită Zonă Neagră. E ca şi cum aş fi o coajă pescărească pe Gulf Stream. Mă las în voia acestui flux energetic, urmărind jocul coordonatelor. Am redus motoarele la minimum, reîncărcîndu-mi bateriile din energia nemăsurată a fluxului. La cca ¼ ani lumină deslujesc una din bazele îndepărtate ale Terrei. Calculez saltul de pe fluxul pe care-l botezasem Gulf Stream, şi trimit un S.O.S. intergalactic. Saltul mi-a reuşit, cu o deviaţie minimă. Acum trec în revistă resursele de care dispun, şi intru în stare de levitaţie yoghină pentru 2 săptămîni. În caz de ceva, computerul mă va readuce la starea normală. O navă de recuperare fără pilot, mă intersectează la jumătatea distanţei. A trecut o lună de cînd am părăsit Nava. Coordonez datele traiectoriilor şi pilotul automat mă aterizează în nava de recuperare. Iau legătura cu baza din camera de comndă a Navei de recuperare, în timp ce-mi comand un dejun copios. Mi se comunică să reintru în starea de levitaţie. După încă 10 zile aterizez la Bază. După ce am trecut controalele psiho-medicale, am fost lăsat în fine în Hotelul echipajelor. După un somn lung am coborît la bar, curios cu cine mă voi întîlni. N-am întîlnit feţe cunoscute, dar barmanul turnîndu-mi o cupă rubinie mi-a înmînat un petec prin care eram invitat în sala de comandă. Aici am fost întîmpinat de specialişti în navigaţie şi a trebuit să-mi depăn peripeţiile şi hotărîrile. Comandantul Bazei, mi-a comunicat că sînt unicul care a trecut prin Zona Neagră. Întrebînd cînd se prevede o plecare spre Terra, mi s-a răspuns că toată Baza se va întoarce peste cca 2 săptămîni. În acest timp s-au făcut o mulţime de calcule, niciunul nefiind lipsit de riscuri. Eu m-am retras în suita mea cu laptopul legat de calculatoarele capsulei. După cîteva zile, am prezentat Comandantului, alternativa mea – Trecerea prin Zona Neagră; drumul se dublează ca timp, dar nu ne periclităm sursele energetice. La ieşirea din Zonă mai avem 2 săptămîni pîna la Terra. La un an de la această discuţie, am revenit în concediu în apartamentul de pe Coasta Mediteranei.

Specialiştii în misiuni intergalactice au concluzionat că dacă te găseşti în Zonă Neagră, lasă-te dus de Fluxul Energetic; dacă te opui vei fi absorbit şi transformat în Energie, ne mai fiind recuperabil.

Nu ştiu cît de corectă le este concluzia, dar cine sînt Eu ca să le-o comentez.

mahler

noiembrie 18th, 2007

a doua de Mahler se pravale peste mine
ca o grindina de stanci. Muzicantii
sunt tot ai mei, ca atunci.
Dirijorul, si el.
Doar publicul e altfel\\; urmasii celor
pasind in miezul infernului
de la poarta pana la cosurile negre de fum.
Muzica in sens unic.

Sudori de lacrimi trec
serpuind
fara sa stinga.
ARBEIT MACHT FREI.

Poezie de ziua mea

noiembrie 18th, 2007

pamantul meu e trist
fluturii au plecat spre alte inimi
capul plecat peste umar cauta mangaieri
chiar daca nu vorbim portugheza
e atata pasiune in aer
culorile de noembrie se preling in peisaj aramiu
peste patul nostru gol
salcii fara frunze cauta cerul
stiu ca vine iarna
si vom fi iarashi atat de departe
la capatul unei linii de asfalt
fara carafa de vin negru

dupa o noapte de insomnie
sterg praful de pe ochelari
caut extrasistole uitate pe pervazul ferestrei
la care fumam imbratisati
viatza nu mai are gustul castanelor din gara
fierbintele e doar o notiune teoretica
cu doua necunoscute intre infinit de multe paranteze
pe cer aurora mov imi aduce aminte
de regretul trecerii anilor
nonsensul anotimpului ploios..

Privire de sub scut

noiembrie 18th, 2007

Războiul cu mine
Încă nu l-am încheiat.
Dacă-l mai aţâţ din când în când
Şi dacă mă strădui să-l cultiv,
Are şanse să ajungă departe;
La o sută de ani.
Aspru, Mentorul mi-a spus
De atunci, încă:
„Ucenicule,
Un lucru nu este bun,
Dacă nu este gata!
Şi să nu uiţi:
Când termini o treabă,
Nu sta;
Apucă-te de alta!”
S-o fi gândit că lenea
E o boală care se lipeşte iute
De timpul irosit
Şi se încrustează
Pe inimă, pe nume, pe frunte.
Lumina se mai domoleşte.
Soarele coboară la cină.
Iago se iveşte din tranşee:
„Dar mai stai, fratele meu!
Ia-o mai încet!
Timp mai este.”
Odată cu seara,
Steagul parcă se-nclină.

Dan David, Los Angeles, mai-10-2006.

Elogiu Brasovului

noiembrie 17th, 2007

Elogiu Brasovului
14 Noiembrie 2007
Vladimir Tismaneanu

Vladimir Tismaneanu: \”Miscarea de la Brasov reprezinta un moment glorios din experienta rezistentei anticomuniste romanesti si est-europene\”.

Revolta din noiembrie 1987 si colapsul comunismului in Romania. Pe data de 15 noiembrie, muncitorii de la uzinele „Steagul Rosu” din Brasov si cei care li s-au alaturat au dat o lovitura mortala comunismului romanesc. A fost o miscare spontana de respingere a unui sistem bazat pe teroare, minciuna si penurie generalizata.

Miscarea de la Brasov reprezinta un moment glorios din experienta rezistentei anticomuniste romanesti si est-europene. De la greva minerilor din Valea Jiului din 1977 pana la revolta anticomunista de la Brasov au fost traversati zece ani de cosmar, dar si de desteptare.
Nu putem ignora contextul istoric al acestei miscari antitotalitare, inrudita cu grevele poloneze din decembrie 1970 (inecate in sange) si din 1980 (soldate cu legalizarea sindicatului „Solidaritatea”). Cum scriam in volumul „Condamnati la fericire” (Ed. Astra, 1991), scenariul filmului realizat de Dinu Tanase: „Partidul intre timp fusese anihilat ca organism viu si devenise cutia de rezonanta a exclamatiilor isterice ale unui despot mereu mai panicat”. Se configura in Romania un elucubrant scenariu dinastic.

Undele de soc ale reformelor gorbacioviste afectau acum Romania, in pofida eforturilor regimului de a mentine tara intr-o tot mai sufocanta autarhie. In mai 1997, Gorbaciov a vizitat Romania, avertizandu-l pe Ceausescu ca nu poate continua la infinit sa practice metodele staliniste. In particular, liderul sovietic se referea la Ceausescu drept „fuhrerul Romaniei”. La inceputul lunii noiembrie, Gorbaciov denunta „crimele de neuitat si neiertat ale stalinismului”. Epoca in care Ceausescu dobandise capital politic prin refuz al diktatului Moscovei se incheiase. Occidentul aplauda acum reformele sovietice si il privea pe Ceausescu drept un personaj anacronic.

Decizia deliranta a lui Ceausescu de a plati datoria externa printr-o nemiloasa strangere a surubului economic si scaderea vertiginoasa a nivelului de trai au radicalizat muncitorimea brasoveana. Protestul a capatat rapid caracter de masa. Au fost atacate simbolurile regimului, au fost distruse portretele dictatorului. Securitatea urmarea atent demonstratia, mai cu seama in momentul in care s-a ajuns la sediul Comitetului Judetean. Conform logicii aiuritoare a lui Ceausescu, „doar un nebun poate contesta socialismul”.

Altfel spus, a demonstra pentru libertate si paine era expresia insanitatii mentale ori o talharie. Nu este de mirare ca regimul ii va trata pe principalii militanti ai miscarii de la Brasov drept „elemente antisociale”, refuzand sa recunoasca natura politica a actiunii lor. De ani de zile doctrina lui Ceausescu, formulata de politrucii de la „Stefan Gheorghiu” si de activistii ideologici de la CC al PCR, sustinea „unitatea de nezdruncinat dintre conducator, partid si popor”.

Acest mit era sfaramat pe strazile Brasovului, iar regimul nu era in stare sa raspunda decat prin intensificarea represiunii. Nu pot fi decat de acord cu Emil Hurezeanu, excelentul comentator din epoca al Europei Libere: „Pentru noi a fost limpede inca de pe atunci. Era inceputul unei actiuni impotriva regimului care intrunea mai multe elemente. Era vorba de un protest muncitoresc intr-o citadela ceausista, era vorba de un mesaj politic anti-dictatorial, era vorba de un context politic clar – presiunile Moscovei, refuzul lui Ceausescu de a accepta cerintele lui Gorbaciov, ruptura cu Occidentul care-si radicalizase pozitiile fata de regim – toate acestea la un loc ne-au facut sa credem ca e vorba de inceputul sfarsitului” (v. Marius Oprea si Stejarel Olaru, „Ziua care nu se uita. 15 noiembrie 1987, Brasov”, Polirom, 2002, precum si unele lucrari care vor aparea zilele acestea si despre care voi scrie curand).

In perioada cand s-a produs revolta din 1987 parea ca regimul poate dura o vesnicie. Iata ce scria prozatorul brasovean Vasile Gogea in jurnalul sau: „Ceausescu este un faraon care urmareste sa transforme intreaga tara intr-o sinistra piramida in care se pregateste sa se inmormanteze impreuna cu intregul popor redus la conditia de sclavi”.

Dupa 15 noiembrie, Vasile Gogea si Leonard Oprea au reusit sa informeze opinia publica occidentala despre represiunile impotriva muncitorilor rasculati. Dictatura a reactionat cu furie la sfidarea anticomunista a brasovenilor. Din pacate, nu exista in Romania, precum in Polonia dupa 1976, un Comitet de Ajutorare a Muncitorilor.

Disidentii romani erau izolati, calomniati, prigoniti. La vremea respectiva, un rol important l-au jucat posturile de radio vestice, precum si presa din tarile democratice. Pe 30 decembrie 1987 am publicat in „New York Times” un articol intitulat „Tremors in Romania” in care spuneam ca revolta anticomunista de la Brasov marcheaza intrarea regimului totalitar in faza iminentului si inevitabilului colaps. Gratie Brasovului, Romania nu mai era locul unde nu se intampla nimic.

FORUM : “Din Padureni la Bruxelles” Pro Democratia

noiembrie 16th, 2007

Clubul Timisoara al Asociatiei Pro Democratia (APD), grupul de initiativa APD Padureni si Centrul Teritorial ANSIT Timisoara au placerea de a va anunta organizarea forumul de candidati Din Padureni la Bruxelles ce va fi organizat sambata, 17 noiembrie 2007, ora 12:00, la Casa Nationala din Comuna Padureni, judetul Timis.

Evenimentul este gandit astfel incat sa ofere candidatilor ocazia de a intra in dialog cu cetatenii si de a prezenta si promova ideile lor legate de evolutia, dupa aderare, a Romaniei in Uniunea Europeana.

Am conceput acest eveniment ca pe o tribuna de lansare si promovare a mesajului candidatilor adresat Romaniei rurale. Asociatia Pro Democratia se angajeaza sa preia si sa transmita, prin mijloacele sale specifice de comunicare, la nivel national, ideile de baza ale platformelor politice pe care le vor prezenta toti candidatii participanti la acest eveniment.

Tema abordata este dezvoltarea rurala. Subiectele pe care le vom dezvolta in cadrul dialogului alesi-alegatori sunt, dupa cum urmeaza: economie rurala (agricultura, zootehnie, sivicultura); infrastructura tehnica (drumuri de acces, surse de apa, canalizare etc.); infrastructura sociala (scoli, dispensare, camine culturale, biblioteci, terenuri de sport etc); insertia sociala a tinerilor (din mediul rural); valorificarea traditiilor culturale populare.

La evenimentul care va fi moderat de domnul Marian Voicu, realizator in cadrul TVR 1 au confirmat, pana in prezent, participarea: Marius Popovici (loc 3) PNTCD – Vicepresedinte Consiliul Judetean Timis, Cristian Busoi (loc 4) PNL – Deputat de Timis, Petru Funeriu (loc 4) PLD – Vicepresedinte in Comisia prezidentiala pentru analiza si elaborarea politicilor din domeniile educatiei si cercetarii din Romania, Adrian Pascuta (loc 9) PRM – Consilier Local Municipiul Timisoara, Nicodim Bulzesc (loc 12) PD, Matula Iosif (loc 16) PD – Presedinte Consiliul Judetean Arad, Ovidiu Molnar (loc 24) PIN.

Organizatorii considera ca evenimentul de fata se constituie intr-o oportunitate excelenta, pentru candidati si partidele pe a caror lista candideaza, de a-si promova platforma politica si, in plus, de a o explica pe intelesul cetatenilor de rand – mai intai la Padureni iar, ulterior, la nivel national.
Pentru informatii suplimentare despre eveniment, va rugam contactati: Daniela Craciun, coordonator proiect, Asociatia Pro Democratia – Club Timisoara, 0751/931.551, 0788/025.632 sau Eugenia Bojin, profesoara, Grupul de initiativa APD Padureni. 0256/411.115.

COMUNICAT ICR MADRID: Expozitie pictura de ROMEO NIRAM, Brancusi E=mc2

noiembrie 15th, 2007

Institutul Cultural Roman din Madrid organizeaza expozitia omagiala dedicata lui Constantin Brancusi, intitulata “Brancusi: E=mc2″ a pictorului roman Romeo Niram, deschisa intre 16 Noiembrie si 12 Decembrie 2007, la sediul sau din C/ Marques de Urquijo, 47, 1o-dcha., 28008 Madrid.

Cu prilejul vernisajului din 16 noiembrie, ora 19:30, vor avea loc doua prezentari ilustrative. Dna. Prof. Dr. Maria Begona Fernandez Cabaleiro va interveni cu o prelegere despre arta contemporana, intitulata “Pictura si Sculptura: Spatiu si Volum”. Maria Begona Fernandez Cabaleiro este Doctor in Istoria Artei, cu specializarea in Arta si Gandire Contemporana, precum si critic de arta, membra a Asociatiei Criticilor de Arta din Spania (AECA), autoarea a numeroase studii publicate in revistele de specialitate din Spania, si membra a Comitetului Spaniol de Istorie a Artei (CEHA).

Horia Barna, Directorul Institutului Cultural Roman din Madrid va face o prezentare insotita de proiectii semnificative, intitulata “Cosmogonia lui Brancusi”.

Acesta este primul din cele patru evenimente culturale organizate lunar de ICR Madrid pentru omagierea marilor personalitati romanesti Constantin Brancusi, Mircea Eliade, Eugen Ionesco si Emil Cioran, care vor cuprinde expozitii de pictura de Romeo Niram, vernisajele fiind completate de conferinte si prezentari dedicate marilor creatori.

Romeo Niram s-a nascut in 1974 si a studiat Pictura la Academia de Arte Frumoase din Bucuresti. A avut expozitii personale in Romania, Turcia, Germania, Portugalia si Spania. Dintre cele mai importante opere ale sale le mentionam pe cele din seria “Eseu despre Luciditate”, din 2006 si din ciclul “Brancusi: E=mc2″ din 2007.

Acest din urma ciclu reprezinta o apropiere indrazneata intre Constantin Brancusi si Albert Einstein, facuta de Romeo Niram pe panzele sale ce vor fi expuse la ICR Madrid. In eseul “Lectia lui Einstein”, criticul de arta Dan Caragea explica:

“(…) Chiar daca ecuatia E=mc2 , comporta o anume asimetrie, ideea transformarii masei in energie si a energiei in masa – conceptul masa-energie – este fundamentala in mai multe din tablourile lui Niram ce vor fi prezentate in expozitia de la Institutul Cultural Roman din Madrid (Noiembrie – Decembrie 2007). Mai mult, as zice ca pentru artist, aceasta este insasi Legea Universului.

O gasim in Brancusi: E=mc2, I, adnotata pe masa de lucru, deasupra lui Narcis in insolitul coatelier (combinatie intre atelierul lui Brancusi din Impasse Ronsin nr. 8 si cel al pictorului), pe Poarta Sarutului (“dezbracata” insa de motive, cu exceptia acelui “ou” al fuziunii, si fierastruita in genul Coloanei, metafora, la Niram, a spatiu-timpului), o regasim in Geniu, o banuim prezenta in “viitorul” numar al revistei “Niram Art” sau criptata pe portalul-covor din Brancusi: E=mc2, II, o citim limpede, dublata, pe suportul ovoidului din Inceputul Lumii, o privim, proclamata, in Cosmos, Die Gottesformel si Holograma, o simtim in “radiatiile” prezente in toate aceste tablouri si, mai ales, in clepsidrele Coloanei niramiene, “vecina\ mereu luminii… Ea este Ecuatia!

Sa trecem acum la celalalt concept fundamental, cel al spatiu-timpului. Lumea, Universul, este cvadridimensionala, dupa cum aratase Minkowski, si, in aceasta Lume, Einstein aduce in discutie egalitatea dintre masa inertiala si cea gravitationala. Sistemele de coordonate la care ne-am putea raporta devin acum gaussiene (adica curbe), prin urmare: “Toate sistemele gaussiene sunt in esenta echivalente pentru formularea legilor generale ale naturii”. Acesta este principiul relativitatii generale. Intr-un astfel de cadru referential, corpul de referinta (sistemele de coordonate) se deformeaza, devenind o “molusca de referinta”, dupa insasi expresia autorului. Abia acum ne cutremuram la ideea spatiului sferic tridimensional (descoperit de B. Riemann) si ne dam seama ca presimtim forma acestui “paradox”: un spatiu de volum finit, dar care nu are limite (ca un tub). In teoria relativitatii generalizate insa, proprietatile geometrice ale spatiului nu mai sunt independente, ci conditionate de materie. Or, daca distributia materiei in Univers e uniforma (ignorand concentrarile locale), spatiul ar trebui sa fie sferic (cvasieliptic), ne spune Einstein. Cum distributia nu este local uniforma, atunci, local, spatiul real va fi cvasi-sferic. Asa se termina cartulia.

Fara prea mult ocol (si fara asprimea necesara fizicii), am putea spune ca aceasta imagine a Universului einsteinian este echivalata de Romeo Niram cu ovoidul brancusian, prezent, cu variatii sau succedanee, in majoritatea tablourilor expozitiei sale. Mai mult, am putea confirma-o prin teoria cosmogonica a belgianului Lemaitre (a “atomul primordial”), prin cea a ruso-americanului Gamow (big-bang-ul) s.a.m.d. Sursologia a fost, asadar, inversata abil de pictor.

Astfel, prin sinteza miturilor, a stiintelor milenare si a celor mai apropiate de noi, prin fulguranta sa intuitie artistica, Brancusi “ridica” stravechea geometrie (pastrata pe covoarele taranesti, de pilda) la puritatea geometriei riemanniene, “descoperind”, avant la datte, intaia forma a Universului (Inceputul Lumii e din 1916, dar e presimtit formal mult mai devreme). Iata cum, pentru Niram, ovoidul, Oul, devine chintesenta formala a micro si macrocosmosului.

Caci daca timpul isi pastreaza infinitatea, ne spune Einstein, spatiul tinde sa se inchida, desi nu are limite. Astfel, ecuatiile sale admit o structura metrica in care spatiul e hipersferic, pozitiv, inchis, in timp ce timpul ramane deschis, neafectand curbura spatiului. In Universul lui Einstein, materia se afla, la scara colosala, statistic, in repaos. Cosmogonia lui Brancusi nu pare sa o dezminta.

Brancusi “a reusit sa faca posibila desfiintarea contradictiei ce parea insolubila, dintre extindere spatiala si gandire” (V.. G. Paleolog). Or, demonstreaza plastic Niram, aceasta este si tulburatoarea lectie a fizicii lui Einstein.”

Pe langa activitatea artistica, pictorul Romeo Niram este implicat in mai multe proiecte culturale de promovare a valorilor romanesti si de creare de legaturi artistice si culturale intre Romania, Israel, Spania si Portugalia. Astfel, este fundatorul a trei publicatii de cultura romaneasca, printre care si revista de arte frumoase “Niram Art” care a primit, in iulie 2007, premiul Miscarii de Arta Contemporana din Portugalia pentru cea mai buna publicatie de arta.

ŢIGANII ROMÂNI ÎŞI VÂND COPII LA “GRĂMADĂ”

noiembrie 15th, 2007

Toate aparenţele ne fac să credem că existenţa lor e mizerabilă, atât la propriu cât şi la figurat şi că pe unde trec nu mai creşte iarba… Cu toate acestea, suntem tentaţi să le acordăm un pic de credit atunci când pretind că românii le sunt ostili şi că, în România, ar fi victimele unei persecuţii rasiste sistematice, de tip fascist. Să încercăm, tot pe calea absurdului, să le justificăm „ciorditul” congenital, dându-l pe seama sărăciei, admiţând că „dorinţa” lor de muncă se loveşte de rezistenţa neîncrederii şi excluziunii pe altarul căruia sunt jertfiţi… Să ne mai imaginăm că sunt conservatorii unor moravuri ancestrale, unde civilizaţia erei noastre n-are drept de cetate, sau că incapacitatea lor de adaptare şi integrare este virtutea nesupunerii. Că harababura în care se complac, este năzuinţa spre o libertate fără limite, consecinţa alienării de origini, etc., etc…
Compasiunea, ne-ar fi împins la tot felul de explicaţii comportamentale ale acestei etnii prolifice şi iraţionale, dacă culmea culmilor n-ar fi fost depăşită. Cea mai primitivă vertebrată îşi ocroteşte, instinctiv, progeniturile. Ba mai mult, se poate sacrifica întru protecţia lor. Ei bine, etnicii noştri ţigani, contaminaţii de endemia negoţului mioritic, s-au ilustrat printr-o ignominie rarisimă.
Bebeluşi abia născuţi, au fost puşi în vânzare – ca mieii la Obor – nu mai departe decât în parking-ul unui supermrket: „Cât îmi daţi (pe ei)?” Astfel s-au pronunţat etnicii romi, prezentând cei doi prunci abia veniţi pe lume, cel mult de 2-3 zile. După mintea lor, viaţa inocenţilor nu făcea mai mult de 20.000 de euro… Un al treilea, ne ieşit încă din pântecele mamei, devenise deja obiectul tranzacţiei. Ce cumpărător chibzuit ar fi putut conveni, în Franţa, la o astfel de „târguială”? Neuronii lor nu şi-au pus întrebarea. În schimb, vor trebui să dea răspunsul în faţa anchetatorilor de la Poliţia judiciară, cercetările fiind în curs.
Oare să fi gestat comunismul asemenea făpturi denaturate?

Omagiu poetului Ruben Dario

noiembrie 14th, 2007

Te rog lasa-ma sa-mi povestesc teama
prin randuri ce vorbesc.
Cum au disparut
tineretzea-mi, inconstienta
visele pline cu roze
doar amarul imi deflora viata
cu griji marunte fara numar
insuportabile dureri

Apoi veni plecarea spre orient
cu o corabie transparenta
pe punte marinarii beti
ce se clatina penibil
ca dansul lebedei intre dulai
iar eu .. o imitatie de bohem bolnav

Departe mi-e clavecinul, tacere si uitare..
niciodata nu mi se ofera o sublima sonata
si nici o barca singuratica, pomul de basm
cuibul cernit pe care noaptea
sa-l farmece-n lumina-i de argint ..

Speranta mi-e inca aromata
de ierburi tinere, de trilul unei privighetori in dimineata de primvara
de roza alba forfecata de un destin fatal
tot caut fericirea, dar vai, simt persecutia timpului

tristetea amforei, plina cu otrava divina
cauza turmentarii in aceasta viatza
cunoasterea finalului, mizeria umana
constiinta ca suntem efemeri.

Am spaima orbecaitului
printre semnale de alarma
spre necunoscut, spre inevitabil
cosmaruri ce-mi framanta somnul lacrimat
din care nimeni nu ma trezeste dimineata…

Punţi

noiembrie 14th, 2007

Când fuge lumina,
Nici măcar credinţa
Nu mă poate feri
De spaimele nopţii.
În faţa întunericului
Atotputernicul
Nu mai poate ajunge la mine.
Stă undeva deoparte
Cu ochiul Lui blând.
E acesta liberul arbitru?
Rătăcesc singur peste tenebre.
Spiritul treaz e cel ce mă ţine
Să nu mă scufund.
Teama sugrumă.
Somnul nu vine.
Bezna mă copleşeşte.
Chiar şi un coşmar ar fi mai bun
Decât aşteptarea aceasta
Lungă şi rece.
Visele sunt interzise acum!
O trezie bolnavă
Ronţăie leneşă clipele nopţii.
Timpul s-a oprit; nu mai trece.
Degeaba împing minutarele
Privindu-le din minut în minut.
Cândva târziu alunec
Undeva printre ceţuri
Ciocnindu-mă de toate disperările
Peste poteca întunecată
Dintre zilele vieţii.

Dan David, Los Angeles, iunie-04-2006.

Noaptea nunţii

noiembrie 14th, 2007

Ţi-am prins şoaptele în palme
şi am adormit, ştiind că de astăzi
sunt a ta.
Ţi-am jurat iubire, adormind cu tine în braţe
şi am aflat cu adevărat ce este
fericirea.
Mi-ai ţinut fiinţa toată noaptea
în strânsoarea braţelor tale
atât de puternice şi…
mi-a fost atât de bine…
De astăzi, sunt a ta!
Aşa cum ţi-am promis.
Numai şi numai a ta….

ASCULTA-MA SI IARTA

noiembrie 14th, 2007

Pe chipul tau o lume-ntreaga mi s-arata,
in ochii tai o lume-ntreaga mi s-arata,
in ochii tai o lume-ntreaga ma-nconjoara,
obrazul tau un camp de floare-n roua,
vino adiere de-mi da sarutul tau.
ma cheama glasul tau,
floare-n roua talpile mi le saruta.

Acolo sus la izvorul cristalin,
picaturi de limpede adevar
din causul plamelor sa-l sorb incet, incet.
Oh parinte al spiritului meu !
glasul tau l-am auzit in timp,
in fata ta ma plec,
mana ta s-atinga al meu suflet
si gandul meu la tine sa ajunga.
ia-ma-n gandul tau si arata-mi
stele luminandu-mi chipul,
arata-mi lumea ce-a dainuit intr-un adevar.
lasa-mi gandul sa vada, sa invete,
iubirea pentru iubire ce-o raspandesti in tot.

Suflarea ta ma-nvaluie incet, incet,
miresme necunoscute patrund adanc in suflet.
sunt aici, langa tine,
invata-ma din tot ce stii.
lasa-mi trupul sa se zdrobeasca-n stanci
dar sufletul mi-l lasa liber,
s-aduca pe pamant simbolul iubirii.

Oh parinte cat de aproape sunt de tine,
s-ascult, sa iert, invata-ma.
sufletul meu te vede
dar ochii mei sunt orbi.
cata blandete simt pe chipul tau
si paru-ti lung si-albit de vremi….

Lorelei, New York, 17 decembrie 2005

AIRBUS A-380 – la Montreal

noiembrie 13th, 2007

Ieri, 12 Noiembrie 2007, orele 12,25 a.m.(ora locala) a aterizat pe una din pistele special reamenajate din 2003 ale Aeroportului Pierre Eliot TRUDEAU din Montréal, “mastodontul” Airbus A380. Un eveniment îmbucurator pentru viitorul aviatiei, la care au contribuit si 25 întreprinderi de specialitate din provincia Québec.
Efectul acestui gigantesc aparat de zbor comercial, UNIC ÎN LUME, este cel mai mare avion de linie în serviciu. De fapt, acest aparat este în trecere pe solul montrealez, urmând ca peste 2 zile sa-si ia zborul spre Orlando (Florida) în Statele Unite.

Acest imens mijloc de transport aerian, care poate transporta un numar de aprox.850 persoane, cântareste vreo 576 to.metal, iar în ceea ce priveste interiorul, atât în business-class, cât si class économique, totul este perfect din toate punctele de vedere, eleganta, comoditate, aparatura electronica etc. Pretul unui transport outre-mer, înca nu se cunoaste, dar se preconizeaza ca nu vor fi mult mai ridicate fata de zborurile actuale.

A380 a aterizat în perioada de încercare din ultimii 2 ani, la Vancouver, Iqualuit, Nunavut, pentru încercarile tehnice. Aportul canadian în construirea acestui mastodont aerian, a fost dat de Compania MESSIER-DOWTY din localitatea Mirabel, în apropiere de Montréal, pe locul unde de fapt pâna în urma cu câtiva ani a fost primul mare Aeroport montrealez, apoi transferat la Dorval, purtând numele fostului Prim-Ministru al Canadei, Pierre Eliot Trudeau. În aceasta Companie s-a construit /trenul de aterizare/ compus în întregime din otel, astfel ca sa reziste mai bine la stressul decolajului.

În alta localitate din apropierea Montréalului, la Longueuil, Compania PRATT & WHITNEY Canada, a realizat tot grupul auxiliar de putere/ situat la coada avionului. Acest element serveste la demarajul motoarelor principale si alimentarea sistemul de conditionare a aerului. Colaborarea acestei companii cu AIRBUS este o premiera.

CAE Electronic a participat de asemenea la proiet. A furnizat tot materialul de formatiune pentru A380, în special doua simulatoare de zbor de o valoare de 55 milioane de dolari. Aceste simulatoare vor servi la formarea viitorilor piloti ai Companiei Airbus.

Entuziamul canadienilor care s-au deplasat în mod special locco, a fost indescriptibil, dar nici cei ramasi acasa nu au ramas insensibili la aceasta PERFORMANTA AERONAUTICA. Bucuria mare si neasteptata a montrealezilor, a fost ca A380 a facut un zbor neprevazut deasupra Montréalului, la o înaltime de aprox.400 m, de BUN SOSIT, încât multi l-am putut vedea cu binoclul sau chiar cu ochiul liber, iar toate posturile de televiziune canadiana au prezentat în amanunt “o vizita ghidata a interiorului” în cele mai mici amanunte, cu comentariile de rigoare.

GOOD LUCK, BON CHANCE – AIRBUS A-380

Regizorii de film romani, Cristian Mungiu si Catalin Mitulescu in Washington

noiembrie 13th, 2007
dumitru avakian, dan grigore, cristian mungiu, daniela gitman charge d\dumitru avakian, dan grigore, cristian mungiu, daniela gitman charge d\

A 20-a aniversare a Festivalului de Film al Uniunii Europene are loc in capitala Americana in perioada 1-20 noiembrie! Pentru prima oara, Romania a fost reprezentata in cadrul acestui festival cu doua dintre cele mai premiate filme: “4 luni, 3 saptamani si 2 zile” al regizorului Cristian Mungiu, premiat cu Palme D’Or si “Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii”, in regia lui Catalin Mitulescu, premiat de asemenea la Cannes, la sectiunea “Un Certain Regard”.
Cu aceasta ocazie, cei doi regizori romani, precum si actrita Dorotheea Petre, interpreta rolului principal din filmul “Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii”, au participat la proiectiile filmelor, urmate de sesiuni de dialog cu publicul spectator. Participarea artistilor romani in cadrul festivalului a fost posibila cu sprijinul Institutului Cultural Roman din New York.
Festivalul este organizat de American Film Institute la Washington, proiectia filmelor avind loc la Cinematograful si Centrul Cultural AFI din Silver Spring.

“De la Iasi la Ierusalim si inapoi” – Lansare de carte

noiembrie 12th, 2007

Uniunea Scriitorilor din Romania si Grupul Ideea Europeana & EuroPress va invita la o lansare a volumului „De la Iasi la Ierusalim si inapoi” semnat de scriitorul Leon Volovici, eveniment care va avea loc Joi, 15 noiembrie, 2007, ora. 17.00, la sediul Uniunii Scriitorilor, Sala cu Oglinzi (Bucuresti, Calea Victoriei, nr. 115).
Invitati: Nicolae Balota, George Balaita,
Nicolae Breban, Ion Ianosi, Leon Volovici
Amfitrioni: Aura Christi, Andrei Potlog

Muzeul Literaturii Romane si Grupul Ideea Europeana & EuroPress are placerea sa va invite la lansarea volumului „De la Iasi la Ierusalim si inapoi” semnat de scriitorul Leon Volovici.
Moderator: Lucian Vasiliu
Invitati: Liviu Antonesei, Emil Brumaru, Aura Christi,
Adrian Cioflanca, Andrei Potlog, Leon Volovici
Lansarea va avea loc Vineri, 16 noiembrie, ora 17.00, la Muzeul Literaturii Romane din Iasi, Sala Pogor-Bratianu

Leon Volovici, De la Iasi la Ierusalim si inapoi
„Cartea aceasta este scrisa de un scriitor care are talentul – si nu e un talent care se intalneste in mod curent – de a transforma materia confesiva in materie de literatura neta. Este o carte Volovici 100%.” (Costel Safirman)

„Eu as spune ca in carte se vorbeste despre trei identitati. Fiecare adauga un fel de slabiciune la celelalte doua. Identitatea evreiasca ieseana e ceva diferit de identitatea israeliana – asta trebuie spus foarte clar. Identitatea romana a lui Leon se schimba dupa ce vine in Israel. El isi asuma o identitate israeliana care este, insist, foarte diferita de identitatea evreiasca ieseana. Dar asta schimba si atitudinea lui fata de literatura romana. Ce a scris el inainte si ce a scris el dupa ’86-87 este ceva foarte diferit. Nu numai tematic, eu cred ca e vorba si de o atitudine diferita.” (Moshe Idel)

„Cu talentul sau de narator, Leon Volovici spune intotdeauna o poveste cu talc, o poveste care ascunde o semnificatie, o invatatura. Si stie intotdeauna sa extraga, deloc pedant, cu o imensa naturalete, acest dedesubt, sa spunem, pe care povestea, naratiunea il ascund. E un povestitor, cred, mereu dublat de omul care mediteaza si vrea sa afle talcul intamplarilor.” (George Voicu)

„Eu am fost unul dintre putinii privilegiati care au citit printre primii aceasta carte. Cred ca sunt al doilea lector al cartii. Am citit-o dintr-o rasuflare, cu sufletul la gura, desi ma imparteam mereu intre a fi redactor de carte si a fi scriitor, in sensul ca ma fura lectura si trebuia sa ma intorc sa vad daca totul e in regula, daca nu mi-a scapat ceva; trebuia, asadar, sa-mi fac datoria de redactor al acestei minunate carti. Este vorba de un text fierbinte. Este un text atipic. […] toata aceasta carte este literatura mai mult. Evident ca este literatura, nu este insa si fictiune. Leon Volovici are norocul de a avea un Destin, da-da, cu majuscula, apt, capabil de a fi prins intre copertile unei carti – ceea ce este un lucru extrem de rar. E o carte splendida, o carte-eveniment, o carte-document al unei epoci”. (Aura Christi)

UNIFEST 2007 – Editia a VI-a

noiembrie 12th, 2007

Buna ziua!

Marti, 13 noiembrie 2007, ora 13.00, in a doua zi de uniFEST – festivalul studentilor din Romania – are loc lansarea albumului Iskender. Ovidiu Lipan Tandarica, producator, aranjor si compozitor al albumului, alaturi de Gheorghe Zamfir si Stelu Enache, va asteapta la Casa de Cultura a Studentilor, la o conferinta de presa. Amfitrioni: George Paduraru, Presedinte al Uniunii
Studentilor din Romania si Razvan Cretan, Directorul Casei de Cultura a Studentilor din Bucuresti. Ne bucuram sa va avem alaturi la eveniment.

George Paduraru
Presedinte USR
0727.222.559

Programul festivalului se gaseste in documetul PDF atasat.

NECESITATEA NOILOR FORME DE COOPERARE POLIŢIENEŞTI INTERNAŢIONALE

noiembrie 12th, 2007

Deşi evenimentele privitoare la situaţia românilor din Italia au fost suficient de grave, presa şi mass-media din Franţa au manifestat un interes limitat, departe de proporţiile luate în peninsulă. Nu pentru că faptele romilor şi ale infractorilor români, prezenţi pe teritoriul francez, ar fi mai lejere ci, probabil, pentru a evita propagarea unei psihoze anti-româneşti pe plan european. De altfel, atât forţele de ordine cât şi instituţiile judecătoreşti din Franţa, au o poziţie mult mai drastică în privinţa infractorilor, atât autohtoni cât şi straini, decât cele italiene.
Mult timp, Franţa a practicat o cooperare poliţienească sub unghiul relaţiilor bilaterale cu alte state, recurgând la semnarea unor convenţii, sau în urma unor simple înţelegeri reciproce. În 1999, şi după intrarea în vigoare a acordului de la Schengen, care suprima frontierele comune celor 16 State europene, s-a procedat la crearea oficiului european de poliţie criminală, Europol, iar în 2005 a agenţiei de frontiere, Frontex.
Dar, cum criminalitatea şi terorismul nu cunosc frontierele, dimensiunea internaţională a acţiunilor poliţieneşti nu încetează să se amplifice, devenind indispensabil, poliţiei franceze, stabilirea de legături cu forţele de poliţie straine. Astfel, a luat fiinţă o largă reţea a serviciului de cooperare tehnică internaţională de poliţie, SCTIP, implantată în 98 de state de pe toate continentele.
Constituită din poliţişti şi jandarmi, reţeaua cuprinde 239 de persoane expatriate, desenate ca ataşaţi de securitate interioară (ASI), consilieri ai ambasadorilor în domeniul securităţii, sau de ofiţeri de legătură specializaţi într-o tematică particulară, (emigraţie, terorism, stupefiante, pedofilie…), ori de asistenţi tehnici, aparţinând Ministerului de externe, capabili să intervină în formarea poliţiilor locale.

Precipitarea actuală a unui număr semnificativ de ofiţeri ai poliţiei române în Italia, în vederea participării la elucidarea seriei de crime abominabile şi a infracţiunilor, care continuă să se perpetueze, ţine, fără îndoială, din această colaborare pe plan european. Stabilirea adevărului non pasional şi diferenţierea omului de bună credinţă, pornit în lume cu gândul unei munci oneste, de infractorul caracterizat ce profită de libera circulaţie instituită, cu o extremă generozitate, în UE.

După dezvoltarea considerabilă din ultimii ani, dificultăţile economice au condus la o oarecare reducere de efectiv al SCTIP-ului, compensată prin amplificarea cooperărilor cu ofiţerii de legătură ai partenerilor europeni în post în strainătate, având ca scop confruntarea informaţiilor operaţionale şi reprezentarea lor în ţările unde prezenţa nu le este posibilă momentan. Un astfel de mutualism apare cât se poate de elocvent cu SOCA (Serious Organisend Crime Agency) britanic: „Mutualitatea, este foarte simplă în principiu, declară Jean–Christian Cady, unul din principalii responsabili ai SCTIP: Voi nu sunteţi prezenţi în anumite ţări (de pildă în Senegal sau în Coasta de Fildeş), teritorii unde noi vă putem reprezenta. În schimb, voi puteţi face acelaşi lucru în Gambia, Siera Leone sau în Liberia, unde noi nu suntem încă implementaţi. În cazul prezenţelor noastre comune, ofiţerii de legătură din ambele ţări, procedează la schimbul sistematic de informaţii relative la reţelele criminale sau de altă natură.”

Unele lacune persistente în relaţiile dintre justiţia şi poliţia Română şi cele Italiane, au permis, cert, ajungerea la o astfel de situaţie scandaloasă, datorită unei circulaţii de informaţii cu totul insuficiente şi ineficace. Cum s-ar putea traduce faptul că Primul ministru al României l-a „bătut pe umăr” pe un infractor rom notoriu, căutat de ani de zile de Interpol şi socotit în Italia drept azilant politic?

În relaţia apropiată cu direcţiile operaţionale de poliţie şi jandarmerie, SCTIP joacă un rol pivot privind cooperarea internaţională din domeniul securităţii, situându-se la interferenţa dintre direcţiile poliţiei franceze cu acţiune în streinătate, esenţialmente poliţia judiciară, poliţiei de frontiere şi direcţiei supravegherii teritoriului. În plus, prin intermediului reţelelor sale, SCTIP, este punctul de contact privilegiat dintre instituţiile poliţieneşti franceze şi omologii lor din strainătate.
Cu un astfel de dispozitiv vigilent, criminalii şi infractorii de tot soiul, se găsesc mult mai jenaţi şi mai puţin tentaţi să întreprindă meprizabilele lor fapte care, mai devreme sau mai târziu, au toate şansele să fie descoperite.

NEWS

noiembrie 12th, 2007

La Chisinau se opinteste spre startare festivalul lingvistic international “Glorioase decenii de limba moldoveneasca”, inchinat neincetatei sarbatoriri a unei noi, tinere limbi pe harta lumii. Vor participa reprezentanti de seama din fosta si actuala URSS. In deschidere se va de citire unui apel public international pentru trezirea la viata a limbilor austriaca, americana, peruana, elvetiana, braziliana, australiana, belgiana, cubaneza si multe altele.

Multpreavestita ghicitoare in cafea Porumbita Portofel a fost internata in stare grava la spitalul comunal in urma agresiunii fizice suferite la domiciliul clientei Ursulina Bratdefier. Spicuim din declaratia arestatei: “Mai intai mi-a cerut plata in avans adica o suta de euroi in lei sau produse ceea ce am achitat din plin cu un purcelus de lapte si trei sticloante de cinci litri bucata cu vin de la mama soacra si mi-a ghicit numai de rau ca se vede in latura cestii un om cu spatele la mine si cu fata la o usa cu zavor inchis adicatelea ma lasa barbatu’ si o sa ma dea afara din casa mea mostenita cu acte legale plus ca apare un cap cu par blond adica ma inseala in fiecare zi la drum de seara cu vecina de toba aia slabanoaga de-o vezi din fata si zici ca e pe cant si m-a si enervat cica sa nu ma mir daca m-o lua iar la omor pe schinare ca se vede o fata de amanta cum ii sopteste de rau la ureche ca as umbla cu macelaru’ ala spatos care si el apare sub o casa cu etaj aici a vazut bine ca io acolo ma duc la el n-as mai pleca de viril ce e da’ mi-a zis si ca berbantu’ de macelar se vede amestecat in zat tot cu vecina aia slabanoaga ca firu’ de par nenorocita naibii ca umbla sa-mi ia si barbatu’ si amantu’ si pana la urma smecheroaica de ghicitoare mi-a cerut inca o suta de euroi cica sa-i dau bonus de deplasare ca a venit ea la mine acasa si atunci mi-a dat prin cap sa-i pun o intrebare de baraj ca sa nu-i dau bani gramada doar ca asa cere ea de la fraieri si daca tot le stie pe toate am intrebat-o sa ghiceasca in ceasca macar ce cafea a baut si uite cum am prins-o impostoarea naibii ca a gresit marca de 3 ori la rand si i-am cerut banii inapoi da’ n-a vrut sa-i dea si atunci am invatat-o minte cu coada de matura pe spate mama ei de escroaca bine i-am facut ca asa zic si toti vecinii…”

Raliul off-road 1-2-3-4-5-6 se va desfasura pe teritoriul sectoarelor cu acelasi nume apartinand fostului Mic Paris, actualmente marele Paris- Dakar. Participa locuitorii cu buletin de localitate si mijloace auto proprietate personala. Concurentii de peste hotare au refuzat inscrierea sub motiv ca, dupa sterile parlamentari, cele mai prestigioase societati de asigurari nu au acceptat sa includa in polite clauze legate de accidente pe soselele din Romania in general si strazile din Bucuresti in special.

Cercetatorii specializati in administratie publica au lansat experimental pe piata noul si atractivul dosar plic cu plic. Pornind de la vechiul dosar plic destinat umplerii cu documente niciodata destul de multe pentru obtinerea unei aprobari, s-a ajuns prin optimizari geometrice la modernul dosar plic dotat cu plic, in care dosarul propriu-zis se umple cu acte, iar plicul se umple cu generozitate. Se comercializeaza in variantele: cu plic in urma actelor sau cu plic in fruntea actelor, aplicabile in functie de profilul psihospagologic al destinatarului. Pentru simplificarea fluxului birocratic, doritorii au la dispozitie dosarul plic numai cu plic, in care hartoagele nu-si mai au rostul, compensandu-se cu pantecozitatea plicului al carui continut e cu atat mai suficient cu cat e mai consistent.

“Declaraţie de război” – fragmente – (XLVIII)

noiembrie 12th, 2007

Într-o zi, pe o bancă la facultate, cineva scrisese: „Make love, not children!”
Cunosc o droaie de băieţi care vorbesc despre dragoste cu o uşurinţă inaccesibilă mie. Pot fi îndrăgostiţi simultan de mai multe fete, sau se îndrăgostesc nebuneşte de una, iar după ce se culcă o dată sau de două ori cu ea, se îndrăgostesc de alta, uitând-o pe cealaltă.
„Unde dragoste nu e, nimic nu e” — Marin Preda: „Cel mai iubit dintre pământeni.”
Afirmaţia de mai sus nu a fost născocită de Marin Preda, ci reprezintă un citat preluat din „Epistola Sfântului Pavel către romani.”
Oare la ce fel de dragoste se referă Noul Testament? Mincinoasă sau adevărată? Dragostea implică sau nu responsabilitatea?
Pentru unii, a iubi înseamnă a profana.
Am întâlnit odată un grup de studenţi din Timişoara pe munte, într-un refugiu. Deşi erau studenţi la Politehnică, spuneau că vor tare mult să viziteze rezervaţia din Retezat pentru a vedea cum e natura virgină.
Le-am spus că o rezervaţie e constituită tocmai pentru a conserva în scop ştiinţific un anumit biotop şi de aceea nu trebuie permis accesul turiştilor acolo. Le-am spus că o pădure frecventată intens, dar respectată, poate părea mult mai puţin umblată decât una virgină prin care au trecut câţiva vandali. La plecarea din refugiu studenţii care mâncaseră la izvorul din faţa acestuia, nu s-au gândit să şteargă urmele. Hârtii şi cutii de conserve rămaseră mărturii ale trecerii lor pe acolo.
Îndrăgostiţii care îşi zgârie numele pe scoarţa copacilor o fac din dragoste faţă de natură? Ciobanul care loveşte cu securea în arbori doar pentru a-şi alunga plictiseala iubeşte natura?
Cum ne-am respectat noi codrul al cărui frate ne pretindem? Am intrat noi în pădure cu respect, sau cu sentimentul că putem face orice acolo?
„Se fură ca-n codru”, e o expresie frecvent folosită care ar trebui să ne facă să ne întrebăm: cum iubim natura? O respectăm sau o jefuim fără prejudecăţi?
Se afirmă că poporul român era un popor de agricultori care îşi iubea pământul, oameni harnici şi cinstiţi. Rebreanu, dar mai ales Marin Preda, înfăţişează însă un ţăran cu totul diferit: leneş, şmecher, vulgar.
Istoria contemporană îi dă dreptate lui Marin Preda, ţăranul zugrăvit de el fiind o realitate. Ţăranul lui Goga reprezintă un ideal. Deosebirea între cele două tipuri e uriaşă.
Pentru a putea depăşi o treaptă, trebuie mai întâi să recunoşti că există. Cu câţiva ani în urmă discutam cu un pretins intelectual care a afirmat categoric:
— Nu îmi place Marin Preda pentru că e vulgar!
Adevărul e că nu scriitorul, ci personajele zugrăvite de acesta, personaje care sunt îngrozitor de reale, sunt vulgare. Acest fapt are cu totul altă semnificaţie decât afirmaţia intelectualului.
Inversiunea istorică practicată de Eminescu în „Scrisoarea III”, unanim lăudată, a fost folosită drept model de cei care ajustează istoria întocmai ca Ministerul Adevărului al lui Orwell.
Cronicarii afirmă: „Fost-au acest Ştefan Vodă un om mic de stat, mânios şi degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat. De multe ori pe la ospeţe omora fără judeţiu”. De asemenea, e cunoscut faptul că domnitorului îi plăceau cele lumeşti, că a avut numeroase ibovnice şi mulţi copii nelegitimi. Cu toate acestea a fost declarat sfânt, consacrarea bazându-se pe aureola creată de propaganda naţionalistă şi nu pe realitatea istorică.
La momentul festiv opoziţia a fost prezentă alături de reprezentanţii puterii. Rădăcinile minciunii sunt profunde.
Prostituarea la care s-a dedat majoritatea scriitorilor şi criticilor literari, elita culturală în general, a depăşit orice închipuire. Călinescu, Arghezi, Sadoveanu au acceptat să devină instrumentele puterii. Marii scriitori au preluat cu docilitate limba de lemn. Iată un fragment dintr-un interviu savant luat lui Nichita Stănescu, marele poet contemporan:
„Rep.: — Ce părere aveţi, poezia poate schimba lumea?
N.S.: Nu, eu cred că mai degrabă o conservă!

Rep.: — Ce părere aveţi despre rolul social al poeziei dumneavoastră?
N.S. — Sunt fericit că trăiesc într-o ţară liberă al cărei preşedinte, care în tinereţe a fost deţinut politic, a băgat la închisoare închisorile politice.
Cine l-a silit să răspundă astfel pe marele poet (beţiv) contemporan?
„Trăim într-o lume în care nu mai ştii cine e prost şi cine face pe prostul” a fost o afirmaţie intens vehiculată drept scuză pentru numeroasele compromisuri făcute de intelectuali cu propria conştiinţă, deşi ar mai fi existat o variantă: Tăcerea.
Există o corelaţie strânsă între cultură şi viaţa socială, acestea influenţându-se reciproc.
Relele încep cu Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”, inoculând germenii comunismului în mintea copiilor.
Poezia lui Eminescu zădărniceşte orice speranţă de progres, deoarece poate fi şi e frecvent folosită ca argument zdrobitor în sprijinul ideii care afirmă faptul că poporul român a atins perfecţiunea. În acest sens colosala operă a lui Eminescu a avut o influenţă nefastă şi asupra altor scriitori care nu au reuşit să scape de obsesia românului ideal: cinstit şi iubitor de natură, deşi erau conştienţi de faptul că „e ceva putred în Danemarca”. Vlahuţă, cel care a scris „1907” şi „Ţara de pripas”, vorbeşte în „România pitorească” despre “sufletul duios” al poporului român.
Au existat scriitori care au sesizat faptul că societatea românească e bolnavă, şi au descris mizeria acesteia în opere ce merită să intre în circuitul universal (Caragiale, Rebreanu, Marin Preda).
Importanţa acestor opere a fost însă minimalizată, ridiculizată de către critica literară, instrument docil al Puterii.
Folosirea criticii literare ca instrument al Puterii, cenzura literară directă şi indirectă (prin defăimarea scriitorului şi/sau a operei sale) nu au fost inventate de regimul comunist. Dovada cea mai grăitoare o constituie cazul lui Caragiale care a fost determinat, silit să se autoexileze.
Comuniştii nu au făcut decât să continue şi să înăsprească practica masonilor care au condus ţara în perioada ce-a urmat revoluţiilor paşoptiste.
Poate cel mai mare defect al poporului român e lipsa de respect faţă de proprietate.
Se poate argumenta că ţăranul român a fost prea puţin timp liber pentru a dobândi acest respect, dar eu cred că situaţia e şi mai gravă, deoarece acest defect nu e analizat critic în cultura noastră, ci dimpotrivă.
Creaţia populară a semnalat amploarea acestui defect în „Mioriţa”, dar timp de un secol şi jumătate oamenii de cultură ai ţării au căutat să dea „Mioriţei” fel de fel de explicaţii comode, încercând să prezinte „Mioriţa” ca o odă adusă românului.
Recent, poetul Ion Alexandru a afirmat că de fapt mesajul „Mioriţei” ar consta în aceea că doi dintre ciobani, cei răi, trebuiesc creştinaţi de către al treilea.
Consider că adevărul e şi mai trist: toţi trei trebuiesc creştinaţi, pentru că al treilea e de fapt un fel de Luceafăr. Cu această precizare accept afirmaţia că „Luceafărul” lui Eminescu e o „Mioriţă” cultă, dar un popor care merge pe calea Luceafărului e condamnat să dispară.
Cred că încercarea de a reduce literatura română la „Luceafărul”, „Seara pe deal”, „Doina” şi „Scrisoarea III” nu reprezintă un simbol — este o crimă.
Nu contest opera eminesciană în totalitate, dar vreau să spulber Mitul Eminescu, baza culturală a celor care adâncesc poporul român în mlaştina egoismului, şovinismului şi intoleranţei.

Grupul pentru Dialog Social – Invitatie

noiembrie 12th, 2007

Grupul pentru Dialog Social vă invită

miercuri, 14 noiembrie, ora 14.00, la dezbaterea:

Votul uninominal.

Preşedintele Traian Băsescu – faţă în faţă cu societatea civilă.

Participă preşedintele Traian Băsescu

Moderator: Andrei Oişteanu

Invitaţi: reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale,

analişti politici, ziarişti.

Vă aşteptăm în Calea Victoriei 120

Persoana de contact pentru confirmări şi informaţii:

Mariana Serdeliuc, gds@ong.ro, tel: 021- 3141471

Filosoful Solidaritatii, Leszek Kolakowski (II)

noiembrie 12th, 2007

Constient de efectele tragice ale “Noii Credinte” (spre a folosi termenul lui Czeslaw Milosz), Kolakowski a demascat ipocrizia aflata la baza proiectului comunist de revolutionare a conditiei umane.

Mai mult, el a demonstrat ca minciuna este „sufletul nemuritor al comunismului”. Aroganta epistemologica a marxismului, pretentia de a oferi solutii imanente pentru chestiuni ce tin de ordinea transcendenta, a fost fundamentul edificarii universului totalitar bolsevic. Rolul intelectualului critic in societate este sa nu pactizeze cu acest tip de demonism politic travestit in doctrina salvationista.

Marxismul, o afirma filosoful polonez, este un mesianism apocaliptic, un fanatism quasi-religios care imbraca hainele rationalismului scientist. Cultul progresului se intalneste astfel cu celebrarea Istoriei, a clasei alese si a partidului ca incarnare a unui adevar unic, absolut si „atotbiruitor”.

Intr-un articol publicat la mijlocul anilor ‘80 in revista „Commentary”, Kolakowski analiza conexiunea inseparabila dintre comunism si duplicitate. Ideile filosofului privitoare la natura intrinsec autoritara a proiectului marxist, ca sa nu mai vorbim de matricea terorista a iacobinismului leninist, au contribuit la configurarea curentului neo-conservator. Evident, gandirea lui Kolakowski nu poate fi inchisa intr-o singura formula. Nu intamplator, el a scris un faimos eseu intitulat „De ce sunt eu liberal-conservator-socialist-anticomunist”, respingand orice simplificare ideologica si pledand pentru un eclectism mereu deschizator de drumuri intelectuale.

Pentru Kolakowski nu este suficienta deplangerea catastrofei comuniste. Important este sa se mearga la originile doctrinare ale proiectului mitocratic care promite „saltul din imperiul necesitatii in acela al libertatii”. Este vorba de o ambitie nemasurata de a forta ritmul istoriei, de a distruge structuri, institutii, mentalitati in numele unui himeric „viitor luminos”.

Cum scrie criticul cultural Clive James: „Meritul lui Kolakowski este ca ne spune de unde provine miasma. Karl Popper, Raymond Aron si alti analisti sociologici arata felul in care marxismul a afectat totul la nivel practic. Kolakowski il depaseste chiar pe Isaiah Berlin aratandu-ne cum a afectat totul la nivel mental… A fost un semn incurajator la sfarsitul secolului douazeci faptul ca aceste concluzii ale lui Kolakowski au intrat in conversatia generala despre politica”. (v. „Cultural Amnesia: Necessary Memories from History and the Arts”, Norton, 2007). Intr-adevar, gratie lui Kolakowski, experienta Europei de Est si Centrala a devenit parte a discursului filosofic contemporan in chestiuni ardente precum moralitatea, virtutea, culpabilitatea, relatia scop-mijloace etc.

Tezele lui Kolakowski despre naruirea comunismului nu sunt de natura sa sustina tendintele auto-glorificatoare ale celor care pretind ca intreaga istorie a totalitarismului a fost una a rezistentei neinduplecate. In fapt, afirma Kolakowski, au existat mereu minoritati eroice, personalitati opozitioniste care au platit cu viata ori cu ani grei de inchisoare si persecutii adversitatea activa fata de sistemul opresiv.

Nu putini insa au cedat, au facut compromisuri, au pactizat cu dictatura prin sustinere activa ori prin tacere. Intr-un volum despre revolutiile din 1989 pe care l-am coordonat cu prilejul aniversarii a zece ani de la marea prabusire, am inclus si un simptomatic eseu al lui Kolakowski despre mostenirile defunctului regim, acele ruine nelinistite care ne marcheaza si astazi existenta.

Sfidand suficienta noilor hagiografi, Kolakowski observa cat de complicata a fost relatia dintre putere si opozitie in regimurile leniniste: „Purul adevar este ca in majoritatea acestor tari – Polonia sfarsitului anilor ‘70 si a anilor ‘80 este, din nou, o exceptie – miscarile de opozitie antitotalitara au cuprins numai o neinsemnata minoritate. Acesti oameni au salvat sufletele natiunilor lor; pana de curand, toti ceilalti preferau sa traverseze strada la vederea lor. O majoritate covarsitoare a cautat sa supravietuiasca adaptandu-se „sistemului” aparent etern, nu datorita vreunui angajament entuziast fata de ideile comuniste, ci din simpla necesitate de a-si duce viata intr-o relativa siguranta. Miscarea de opozitie in masa a inceput atunci cand era evident pentru toata lumea… ca tigrul era pe moarte”. („Revolutiile din 1989”, Polirom, 1999, traducere de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu).

Nu neg ca asa au stat lucrurile. Si totusi, nu putem uita ca intelectualii critici, ganditori precum Kolakowski ori Havel, au reusit sa formuleze o filosofie a libertatii care a subminat gaunosul triumfalism oficial, a probat vulnerabilitatea sistemului si a reabilitat valoarea unei vieti traite in adevar. Asemenea idei au facut posibila geneza „Solidaritatii” ca expresie a „puterii celor fara de putere”.

9+1 Motive pentru a merge la VOT

noiembrie 12th, 2007

1. Mai sunt încă romani care spun că nu au pe cine vota şi că orice am face tot cum vor ei, politicienii actuali, va ieşi. Este o păcăleală. Ei, politicienii de azi, vor să ne facă să credem aceasta şi fac eforturi uriaşe în acest sens. A nu vota cu nimeni, înseamnă de fapt a-i lăsa pe ei, politicienii, să aleagă în locul tău. Înseamnă a le spune: vă dau voie să îmi încălcaţi demnitatea şi drepturile de om, sunt de acord sa nu am ce vota … niciodata!
Haideţi să mergem cu toţii la vot, mai ales că avem de ce vota: Vot Uninominal pentru schimbarea intregii clase politice si europarlamentarii, care ne vor reprezenta in fata intregii Europe !

Mergeti la vot si votati asa cum va indeamna constiinta INDIFERENT de optiuni. Cel mai important este sa votati. Nu votezi, nu existi !

2. Pana acum ai murmurat ca nu esti de acord cu rezultatele scrutinurilor anterioare, nu ai fost de acord cu ceea ce a ales majoritatea. Dar stii de ce au castigat ei, politicienii? Pentru ca au votat! Ia-ti prietenii, colegii, dusmanii, oaspetii, familia si mergi la vot!

Mergem la vot si votam asa cum ne indeamna constiinta INDIFERENT de optiuni. Cel mai important este sa votatam! Nu votezi, nu existi!

3. Adevărul triumfă întotdeauna! În Ucraina oamenii au reuşit să se unească şi să obţină anularea alegerilor fraudate. Nu este nevoie să ajungem la mişcări de masă ca în Ucraina, e suficient să ne mişcăm toţi spre un singur obiectiv în ziua alegerilor: să mergem sa ne exercitam dreptul inscris in Constitutie !
Cel mai important este sa votam! Nu votezi, nu existi!

4. Ai încredere să dai bani cu împrumut Parlamentului sau Guvernului? Dacă nu, atunci mergi si voteaza! A nu te prezenta la vot înseamnă a le permite să te ia drept fraier şi să-si râdă în barbă că te-au redus la tăcere.
Cel mai important este sa votam! Nu votezi, nu existi! Si de banii tai beneficiaza altii!

5. Ziua Naţională a României este sărbătorită prin fasole cu ciolan. Cât de săraci şi de uşor de prostit trebuie să fim dacă ne bucurăm la o farfurie cu mâncare? Ce altă ţară mai procedează aşa pentru a sarbatori un eveniment de asemenea importanţă? Am ajuns de râsul lumii, ne mulţumim dacă avem un loc unde să dormim şi avem ceva de mâncare pe masă, de restul nu mai avem nici timp şi nici chef să ne preocupăm, îi lăsăm pe alţii să decidă în locul nostru. Este un altfel de a spune despre noi: noi nu contam! Dar asa vrei sa fie?
Cel mai important este sa votam! Nu votezi, nu existi!

6. Neprezentându-te la vot ai lăsat locul liber celor care au votat de 2-3 ori şi celor 1.000.000 de morţi care au votat în locul tău. Astfel ai ajutat fără sa ştii Statul la fraudarea alegerilor.
Ca sa stii cu cine votezi, trebuie sa cunosti, cat de cat, persoana, nu? Vot uninominal asta înseamna! Ori daca nu faci efortul sa te interesezi despre ce stie sa faca, poate, si mai ales ESTE acea persoana,… degeaba! Trebuie deci un efort de a-l cunoaste!
Asa ca mobilizati-va în a-i cunoaste, interesati-va, intrebati si intrebati-va!
Cel mai important este sa votam! Nu votezi, nu existi!

7. Românii mor încet dar sigur din cauza unor boli foarte grave: indiferenţa, lehamitea, frica şi neputinţa. Există un singur mod de a ne vindeca şi a le demonstra că lucrurile nu sunt întotdeauna aşa cum au prevăzut ei, politicienii; cu câtă neruşinare şi aroganţă se simt atât de siguri de controlul complet asupra vieţii noastre! În realitate, ei, politicienii depind de noi. De noi depinde să alegem ce fel de sistem de vot vrem, cum sa fie Constitutia NOASTRA, ce politician este parlamentar sau europarlamentar.
Cel mai important este sa votam! Nu votezi, nu existi!

8. Au trecut 17 ani de când tot aceiasi politicieni ne conduc şi ne jefuiesc. Au avut destul timp să demonstreze ca le „pasa” de Romania şi de romani. Nu au facut-o, au demonstrat că nu le pasa decât de buzunarele şi de orgoliile lor. E vremea sa se puna punct, iar ei nu au nici un interes sa o faca pentru ca nu numai ca isi vor pierde scaunele, dar toate faptele lor vor ieşi la iveala şi vor trebui sa raspunda pentru ele.
Cel mai important este sa votam! Votam pentru noi si pentru viata noastra! Nu votezi, nu existi!

9. Vreţi să vă puteţi exprima liber? Mergeţi atunci la vot, mai avem o şansa!
Nu votezi, nu existi!

10. Stiti ce gandesc politicienii? “Pentru a dezbina şi a caştiga opinia publica, trebuie să o buimacim raspandind, din diferite parţi şi vreme îndelungata, atâtea păreri care se bat cap în cap, încât se vor pierde în labirintul acesta şi vor sfârşi prin a considera că este mult mai bine să nu ai nici o părere în politică si ca nu merita sa votezi”. Chiar vrei sa fii marioneta lor? Doar fiind perfect conştienţi de puterea şi de drepturile noastre şi DOAR exercitându-le vom reuşi.
Cel mai important este sa votam! Nu votezi, nu existi!

NU TRANSPIRATI COMENTAND!
Cel mai important este sa votam ! Nu votezi, nu existi!

Peter Badesco
Alexa Ionescu
Ioan Drimus

Trimis de alexa2 Joi, 08/11/2007 – 18:27

NEO-FASCISM IN ITALY

noiembrie 12th, 2007

In Italy many immigrants arrived from Romania became the target of a new racism rising directed by Alessandra Mussolini.
I understand that many of Romanian gypsies become no desirable immigrants on the Italian streets living from what they can steel or receive from their begging practice.
End of November 2007. One of the gypsy camp occupants named Romulus Mailat raped and bit the 47-year old Giovanna Reggiani. The victim died shortly after that, in hospital.
The case is not the only one. The Italian authorities took the decision to send back the Romanian immigrants and in the same time the Italian population started a large offensive against all the Romanians established in Italy.
The Italians attack even the honest Romanian immigrants arrived years ago for a better life and for more money.
Mostly of them are hard workers in construction, farms where the Italian natives don’t want to work. The immigrants live in dirty campuses; they get a very poor salary.
I have been in a refugees camp years ago in Europe and I m grateful to US being here now, where the racism never been a problem for myself like in the named “wonderful united European continent”.
The criminals have to be arrested and kicked out.
My question is now:
Do we need another “fascia” idol calling the Italians to hate and to exterminate the immigrants?
Benito Mussolini’s granddaughter, Alessandra took advantages of this crime to blame the Romanians as a danger for the citizens and for the entire country. The neo-fascist leader instigates the Italians to be good citizens in the sense of a new revisionism: clean the country of foreigners and create a pure race…
Another question:
Why until now the Italian government tolerated the illegal workers, the prostitution and the entire criminal display?
Italy has created in its history two major names: the fascism (see Benito Mussolini) and the mafia.
Do the Americans judge the Italian community in public as undesirable or detestable? I don’t think so!
Recently one of the best Romanian sports men, Adrian Mutu is called “dirty Gypsy”, “criminal” by hundreds of Italian onlookers while he was playing soccer. The famous player is considered of the best strikers in Europe, having a contract in Italy and his name contributes to a better success of the Fiorentina Club.

Provincia Québec

noiembrie 12th, 2007

Provincia Québec este situata în America de NordEstul Canadei, fiind considerata provincia cea mai întinsa din cele 10 provincii canadiene. Se pare ca multi locuitori ai Tarii Bascilor (Pays Basque), locuitorii celor doi versanti ai Muntilor Pirinei occidentali, de partea Frantei si a Spaniei, vorbesc limba “basca”, limba non-indoeuropeana. Se pare ca multi “basci” cunosc aceasta provincie Québec.
Primele contacte ale pescarilor basci cu America de Nord, peripetiile limbii nationale a Québec-ului, care este limba franceza, demersurile acestei provincii canadiene pentru obtinerea independentei, sunt caracteristicile care unesc aceste doua tari.

În anul 2001, prov.Québec numara 7.410.000 locuitori ceea ce reprezenta 24% din populatia federala a Canadei. 80% dintre locuitori traind de-al lungul Fluviului Saint Laurent în marile orase, precum Montréal si Québec, cu porturi importante care poarta aceeasi denumire. Marea majoritate a societatii (80%) este francofona.

6 milioane francofoni din Québec sunt descendenti din pionierii veniti din Franta în secolele XVI si XVII. Locuitorii din Québec au dorit si doresc sa aiba mijloacele de a trai într-o societate francofona într-un continent Nord American, înconjurat de alte 24 milioane canadieni si 182 milioane americani anglofoni. Anglofonii din Québec sunt descendentii imigrantilor de origini diferite, dar principal britanici. Sunt câteva secole de când britanicii erau în cautarea unei situatii mai bune în America, sau altii la sfârsitul Razboiului de Independenta al Statelor Unite s-au deplasat catre Nord din dragoste pentru patria de origine. În zilele de astazi ei reprezinta mai mult de 600.000 locuitori, traind în Montréal si împrejurimi, ei constituind o retea de educatie de la gradinita la universitate, o retea de spitale si mijloace de comunicatie, precum jurnale, radio, televiziune etc., exclusiv în limba engleza.

Natiunile indigene, primele natiuni Amerindiene, traiesc în teritoriile Québec-ului de mii de ani. Atunci când primii europeni începusera sa se instaleze de-a lungul St.Laurent în secolul XVI, ei au intrat rapid în relatii cu amerindienii. În acelasi timp, numai în urma cu 20 de ani relatiile cu amerindienii s-au dezvoltat în domeniul culturii, educatiei, politicii si social. În prezent, Québec cuprinde 54 comunitati autohtonecare reprezinta în total 71.400 locuitori. Ei sunt aproximativ 63.000 amerindieni si 8.000 inuiti, originari din teritoriul Arctic. În total, aceste 11 natiuni autohtone nureprezinta în mod oficial decât 1% din populatia Québec. În 1985, guvernul Québec, a fost primul din toata Canada, care a recunoscut oficial natiunile autohtone. De atunci, Guvernul a recunoscut acestor natiuni, dreptul la autonomie în sânul Québec, drepturile culturale, lingvistice, traditiile si participarea lor în dezvoltarea economica a Québec, precum si dreptul de a se bucura de toate beneficiile si progresele regiunii.

Din punct de vedere geografic, Québec se situeaza în America de Nord, chiar daca originile sunt franceze si ca organizatia parlamentare este britanica. Limba oficiala folosita în departamentele de stat si private este lb.franceza, dar din ce în ce mai mult regiunea Montréal a devenit cosmopolita multumita imigrantilor. Astfel, Québec se prezinta în lume ca o societate pluralista, moderna si vie. Provincia Québec este singura provincie canadiana, unde bilingvismul, respectiv limbile franceza si engleza, sunt limbi oficiale.

Când primiieuropeni au descoperit Québec, amerindienii traiau deja în aceasta regiuni. Pentru documentare, redau câteva date istorice importante, cu referire la situatia istorica:

- În 1534, Jacques Cartier a debarcat în Golful Gaspésie si în numele regelui Frantei François I s-au instalat în acele locuri, navigând pe fluviul St.Laurent.

- În 1608, în ziua de 3 Iulie, Samuel de Champlain a debarcat pe malurile aceluias fluviu St.Laurent în partea de Nord, într-un loc pe care indienii îl numisera Québec, respectiv orasul Québec, numele orasului si al provinciei datând de atunci.

- În 1642, Paul de Chomedy de Maisonneuve a creat o mica colonie denumita Ville-Marie, ce numara cca.70 persoane, cu o mica cetatuie, un spital, si o capela, astfel luând nastere orasul Montréal, care în limba irocoaza se numeste HOCHELAGA.

- În 1759, orasul Québec a fost invadat de armata britanica.

- În 1763, prin Tratatul de laParis, regele Frantei a cedat regatului britanic Canada.

- În 1774, prin Tratatul din Québec se recunostea canadienilor francezi folosirea Dreptului civil francez si libertatea de a-si alege religia.

- În 1791, ca urmare a Actului constitutional, Canada s-a împartit în doua: /Canada de Sus/ în majoritate anglofona si /Canada de Jos/, respectiv prov.Québec, majoritar francofona. În acest fel canadienii francezi au obtinut parlamentul lor.

- În 1840, Canada de Sus si Canada de Jos, s-au reunit.

- În 1867, provinciile de la Nouvelle-Ecosse, Nouveau Brunswick, Québec si Ontario au fost federalizate prin Actul Americii de Nord britanic.

- În 1960, a avut loc \”Révolution tranquille\” din Québec. Începutul modernizarii societatii si a economiei.

- În 1976, Partidul Québecois independent, a preluat puterea parlamentara.

- În 1980, populatia Québec-ului s-a pronuntat pentru un referendum contra proiectului de \”Suveranitate-Solidaritate\” al Partidului Québec.

- În 1995, cu o diferenta de 1,16%. rezultatele referendum-ului mentine Statu Quo constitutional.

Numele toponimice din Québec de origine basca, au dovedit legaturile existente între pamânt si locuitorii din Québec, astfel fiind clar ca toponimiadin Québec are trei origini: amerindiana, franceza si engleza. Numele de origine indigena fac parte din cultura în Québec si au o mare importanta. Cu ocazia recensamântului din 1993, 9,6% din toponimie era indigena. Înainte de sosirea europenilor în Québec, Amerindienii si Inuitii foloseau mii de nume în tinuturile pe care le ocupau. De exemplu, pe harta se pot gasi cu usurinta numele oraselor: Québec, Rimouski,Matane, Chisasibi, Kuuijuaq, Kangirsuk etc., etc.

Numele de origine franceza sunt de ordinul a 80.000 si reprezinta cca. 72% din numele locurilor. Primele nume au fost fixate în secolul XVI, cu ocazia sosirii exploratorilor si a pescarilor. Pionierii secolului XVII, guvernatorii civili sau religiosi si nobilii, au marit numele franceze. În final, numai în secolul XVIII numele locurilor de origine engleza au aparut, astazi ele reprezentând 11,8% din numele locurilor.

Trebuie subliniat ca cercetarile toponimice din Québec lasa un important loc numelor de origine basca. În prezent o suta de nume recunoscute ca fiind de origine basca au fost recensate. De exemplu, în Gaspésie “Barachois”, “Ile aux Basques”, în fata orasului Trois-Pistoles. În golful Sept Iles se gaseste insula “IIe Grande Basque”,”Ile Petite Basque,aproapede Escoumins “L’anse aux Basque”, lânga Charlevoix “Lac du Basque” si “L’anse du Chafaud aux Basques”. Numele de GASPÉ este de origine Basc/gerizpe/kerizpet, care înseamna “sub adapost”.

În final, împrejurul orasului Trois Pistoles, se gasesc urmele relatiilor istorice cele mai importante între Québec si Pays Basque. Aceasta regiune reprezinta 11 orase cu cca. 10.000locuitori. În Muzeul orasului Trois Pistoles se afla Centrul de cercetare privitor la aceste origini. Aceasta regiune a dezvoltat si mentine cel mai mult relatiile cu Pays Basque, care atrage în fiecare an numerosi turisti francezi, cercetatori, grupuri de muzicieni si dansatori din Pays Basque.

Ultimele urme ale verii

noiembrie 12th, 2007

În 2008 – cinci secole de tipar românesc, de Academician Virgil Cândea

noiembrie 12th, 2007

Bibliografia româneasca veche publicata între 1903-1944 de Ioan Bianu, Nerva Hodos si Dan Simionescu s-a amplificat în a doua jumatate a secolului XX prin depistari de tiparituri necunoscute, dar capitolul datorat românilor din istoria tiparului nu a fost notabil modificat. Dimensiunea noua a cercetarilor întreprinse în ultimele decenii în acest domeniu a fost aceea a tehnologiei cartii imprimate, a organizarii tiparnitelor, a pregatirii lucratorilor si specializarii lor, a difuzarii tipariturilor. Imaginea de ansamblu asupra artei imprimeriei la noi s-a îmbogatit si clarificat prin asemenea investigatii, sistematizate si sporite recent prin contributii proprii de domnul Dan Badara, în remarcabila sa teza de doctorat Tiparul românesc la sfârsitul secolului al XVII-lea si începutul secolului al XVIII-lea, care trateaza anume despre activitatea tipografiilor noastre în anii 1678-1716. Mai putin studiata ni se pare a fi ramas problema tiparului românesc ca factor de cultura nationala si europeana, rolul lui în relatiile noastre cu alte medii intelectuale, functiunile lui ca instrument de comunicare cu acestea si contributia pe care a avut-o în compunerea unei imagini a culturii românesti în lume. Dar pentru pregatirea marelui jubileu din 2008 credem ca tocmai spre raspunsuri la asemenea întrebari se cuvin concentrate cercetarile si reflectiile privind istoria tiparului românesc.

Statutul de autonomie al Tarilor Române în cadrul Imperiului Otoman le-a permis relativ repede adoptarea tiparului, prohibit timp de secole în cel mai mare stat islamic din lume si tolerat apoi numai în comunitatile crestine din Orientul Apropiat, unde arta imprimeriei se va implanta durabil în 1706, tocmai cu ajutorul românilor. Dar care a fost spatiul cultural strabatut de cartile tiparite de români? Cum erau apreciate ele de carturarii straini? Ce a însemnat contributia românilor la patrunderea tiparului în alte culturi si cum au contribuit cartile imprimate din initiativa si prin stradaniile lor la propasirea acelor culturi?

În articolul de fata ne referim la cartile publicate de români sau cu sprijinul lor în limbi straine – slavona, greaca, araba, georgiana -, singurele susceptibile sa treaca hotarele unei culturi scrise într-o limba de folosinta strict locala. Pentru ca despre cartile în limba slavona bisericeasca tiparite la noi exista azi informatia cea mai abundenta, nu ne vom opri asupra lor. De tipariturile românesti în limba greaca s-au ocupat cu predilectie, de peste un secol, specialistii studiilor neoelene, dar uneori regula suum cuique tribuere a fost uitata. Nu s-a subliniat suficient faptul ca editii ale unor opere celebre ale Parintilor bizantini sau ale teologilor greci mai noi au fost realizate de carturari si mesteri tipografi români, au fost culese, diortosite si tiparite cu caractere turnate si fasonate sau chiar gravate de ei, uneori în limbi si cu litere cu care nu erau obisnuiti, ca toate etapele unei tehnologii complexe, laborioase si delicate erau asigurate de jatari (zetari, culegatori si paginatori), drugari (mânuitorii presei tipografice), pilicari (ucenicii care tamponau formele cu cerneala), mai totdeauna \”oameni ai locului\”, care-si facusera din imprimerie un nobil mestesug si o ascultare calugareasca. În istoriografia tiparului arab s-a putut contesta rolul lui Antim Ivireanul sub cuvânt ca nu cunostea limba araba (dupa propria-i marturisire); cunostea în schimb turca scrisa tot cu caractere arabe, ceea ce i-a permis sa graveze literele folosite pentru Liturghierul din 1701, Ceaslovul din 1702 si trimise apoi la Alep. Tot asa, în istoria tiparului gruzin rolul lui Mihai Istvanovici, ucenicul ardelean al lui Antim, este incomplet cunoscut. Revenit în Georgia dupa calatoria din 1712 în Olanda, activitatea lui continua în aceasta tara de adoptiune, cu rezultate aparent ignorate în bibliografia noastra de specialitate.

Se stia în cercurile învatatilor apuseni, cel putin din secolul XVI, ca în Moldova si Tara Româneasca se pastreaza manuscrise rare de opere ale Parintilor bizantini, iar pentru procurarea lor bibliotecile princiare sau manastiresti de la noi au fost staruitor cercetate. Progresele tiparului vor permite însa, catre sfârsitul secolului XVII, publicarea acestor scrieri în editii princeps, chiar în Tarile Române.

Prima dintre ele este aceea a Operelor complete ale lui Simeon, arhiepiscop al Thessalonicului (în anii 1410-1429), tiparita în Manastirea Cetatuia din Iasi în noua tipografie a Patriarhiei de Ierusalim, atelier organizat si echipat de Mitrofan, episcop al Husilor. Manuscrisul, îngrijit si diortosit de învatatul grec Ioan Molibdos Perinthios, a fost asadar imprimat de mesteri români si cu cheltuiala domnitorului Moldovei. Operele arhiepiscopului de Thessalonic erau inedite si de interes deosebit pentru teologii crestini de pretutindeni. În 1866, abatele J.P. Migne retipareste editia de la Iasi, ca volumul 155 a cunoscutului sau corpus Patrologiae cursus completus, series graeca, aparuta la Paris în 167 de volume în anii 1857-1866. Titlul latin al editiei Migne este Symeonis Thessalonicensis Archiepiscopi Opera omnia, Iassi in Moldavia, anno 1683 graece; latine vero nunc primum edita. Traducerea latina era adaugata acum pentru prima oara originalului grecesc.

Activitatea bogata a Patriarhului Dosithei al Ierusalimului într-o perioada de aspre controverse între teologii din Apusul si Rasaritul crestin a avut drept consecinta scoaterea din colbul bibliotecilor manastiresti ortodoxe a numeroase manuscrise de scrieri dogmatice grecesti târzii, editate apoi nu numai separat, ca Simeon al Thessalonicului, ci si în cuprinsul cartilor publicate de Dosithei în Moldova si Tara Româneasca. Nu ne vom opri asupra lor. Ele sunt consemnate în erudita teza de doctorat a preotului Ioan Dura privind activitatea lui Dosithei al Ierusalimului în Tarile Române si relatiile lui cu Biserica noastra (Atena,1977). Parintele Dura indica de asemenea numeroasele texte preluate de Migne din aceste tiparituri grecesti din Principate si reeditate în diverse volume din Patrologia lui, dar nu se opreste asupra faptului – care face obiectul articolului de fata – ca editiile lui Dosithei, printre cele mai importante în tiparul de limba greaca al timpului, aparusera cu pricepere, osteneala si cheltuiala româneasca, ca ele erau deopotriva, sub un anumit raport, determinant pentru punerea lor în circuitul cultural, o realizare a românilor – domnitori, carturari, ierarhi sau mesteri tipografi, ca Mitrofan episcopul, Dimitrie Padure, Dionisie Monahul, Antim Ivireanul (un carturar român prin adoptiune) si, fireste, multi ucenici ai lor.

Vom adauga la acest transfer de texte patristice în cultura occidentala prin tipar românesc Panoplia dogmatica, scriere alcatuita de împaratul teolog Alexios Comnen (1081-1118), dar definitivata de un monah învatat contemporan, Euthymios Zigabenus. Ea fusese imprimata mai întâi de Franciscus Zinus, la Venetia, 1555, numai în versiune latina. Din initiativa lui Athanasie, Mitropolit al Dristrei (Silistra), cartea a fost publicata la Târgoviste, 1710, în tiparnita Mitropoliei Ungrovlahiei. Textul a fost îngrijit si diortosit de ieromonahul Mitrofan Gregoras din Dodona, caruia i se datoreaza corectura mai multor carti grecesti tiparite între 1705-1715 în Principate. Aparuta în tipografia Mitropoliei, continuatoare a atelierelor anterioare ale lui Antim Ivireanul de la Snagov si Râmnic, îi mentioneaza numele pe pagina de titlu nu din complezenta, ci îl indica efectiv pe cel raspunzator de executia tehnica a cartii, cum a înteles, de altfel, si J.P. Migne, care republica integral Panoplia de la Târgoviste drept volumul 130 al Patrologiei sale, Paris, 1865, sub titlul Euthymii Zigabeni Opera quae reperiri potuerunt omnia juxta varias editiones […] Anthimi Tergobysten […] typis repetita. De observat ca Migne reproduce si epistolele dedicatorii ale editiilor princeps, asadar, prin volumele 130 si 155 ale Patrologiei, numele lui Gheorghe Duca, Constantin-voda Brâncoveanu si al fiului sau Stefan sunt readuse cu mari laude, peste un veac si jumatate, în atentia carturarilor moderni.

Despre relatiile româno-georgiene prin tipar nu pot adauga decât convingerea formulata la Tbilisi, în 1996, dupa discutii cu specialistii din Academia Gruzina de Stiinte, ca subiectul trebuie si el reluat sistematic pe baza de documente, luminat de o buna cunoastere a transformarilor din cultura georgiana – si ea, în secolul XVIII în curs de modernizare – prin cercetari întreprinse de românii cunoscatori de georgiana si de georgieni cunoscatori de limba româna. Exista astfel de specialisti chiar la Bucuresti, ca doamna Zaira Samkharadze, scriitoare, perfecta cunoscatoare de gruzina si româna, care însa nu a fost niciodata solicitata pentru un proiect la care ar fi fost bucuroasa sa participe, si anume studiul tipariturilor georgiene de la începutul secolului XVIII, din tiparnita adusa de Mihail Istvanovici din Tara Româneasca, pentru a se stabili definitiv rolul acestui mester, rolul tiparnitei lui si astfel, contributia româneasca la introducerea tiparului în Georgia.

Sunt numeroase alte aspecte ale istoriei tiparului românesc – pentru români si pentru popoarele ortodoxe din Estul Europei si din Orientul Mijlociu si Apropiat – asupra carora socotim potrivit ca istoricii români sa revina sau sa le aprofundeze în timpul care ne-a mai ramas pâna în anul 2008, în asa fel încât sa putem întâmpina cum se cuvine aceasta mare sarbatoare a culturii române.

FEDROM – Evenimente ale comunitatii romanesti din Spania

noiembrie 12th, 2007

Scoala romaneasca pentru copiii din Alcorcon (Madrid)

Scoala romaneasca pentru copii este organizata de FEDROM – Federatia Asociatiilor Romanesti din Spania in localitatea Alcorcon (Madrid) cu sprijinul doamnei Vasilica Stir, profesoara de literatura si cu participarea Cristinei Cornea – Vlasin (artista si profesoara de muzica) si Gelu Vlasin (scriitor). Copiii din Alcorcon invata colinde, poezii si basme romanesti, jocuri distractive dar si notiuni despre istorie, geografie, cultura, limba si literatura romana. La acest atelier s-au inscris deja 10 copii dar sunt asteptate si alte solicitari. Coordonatorul de proiect, doamna Vasilica Stir, profesoara cu vechime de peste 20 de ani, spera ca acest proiect pilot sa fie promovat si in alte localitati din Comunitatea Madrid (in aceasta comunitate romanii depasesc cifra de 170.000 de persoane).

****************

FEDROM – Conferinta in Villanueva del Pardillo

FEDROM – Federatia Asociatiilor Romanesti din Spania, reprezentata de Miguel Fonda Stefanescu – presedinte, a sustinut in data de 26 octombrie 2007 o conferinta pe probleme de imigratie, integrare si multiculturalitate in localitatea Villanueva del Pardillo. La aceasta conferinta a participat, din partea oficialitatilor locale, Juan González Miramón – primar, si Katherine del Carmen Salas Bello, consilier pentru imigratie din cadrul primariei, precum si reprezentanti ai comunitatilor de imigranti din zona. La sfarsitul conferintei auditoriul a fost delectat cu miniconcertul de muzica romaneasca sustinut de artista Cristina Cornea – Vlasin iar doritorii au putut degusta produse culinare romanesti. Manifestarea a fost organizata de Asociatia OBATALA, reprezentata de Teresa García Escanciano in colaborare cu Primaria Villanueva del Pardillo.

*****************

FEDROM – invitat la Festivalul Madrid Sud

Fedrom, reprezentat de scriitorul Gelu Vlasin, a fost invitat sa sustina o alocutiune inaugurala cu ocazia deschiderii saptamanii cinematografice din cadrul Festivalului \”Madrid Sud\” (Para Conocernos mejor), organizat in Teatrul Buero Vallejo din Alcorcon (Madrid) care a inceput cu proiectia filmului romanesc \”12:08 La est de Bucuresti\” (in versiune originala \”A fost sau n-a fost\”) semnat de regizorul Corneliu Porumboiu. Filmul a castigat trofeul Camera d’Or si premiul Label Europa Cinema la Cannes 2006, Premiul Criticii la Eurasia Film Festival 2006, a obtinut trei premii la TIFF 2006: Cel mai bun film din competitie, Cel mai bun film din cadrul Zilelor Filmului Romanesc si Premiul publicului.

**************

FEDROM in ziarul Expansion

FEDROM – Federatia Asociatiilor Romanesti din Spania, reprezentata de Miguel Fonda Stefanescu – presedinte, a dat un interviu ziarului Expansion in legatura cu imigratia romana din Spania si problemele specifice comunitatii romanesti.

****************

Romania in Telemadrid

Emisiunea \”Madrileni prin lume\” – care se difuzeaza in fiecare joi incepand cu ora 21,30 la Telemadrid – calatoreste in aceasta saptamana prin Romania cu interviuri ale madrilenilor facute la Bucuresti, Brasov si Sighisoara. Pentru cei care vor sa revada locurile pitoresti ale Romaniei pot sa vizioneze emisiunea de joi 11 octombrie 2007 in Telemarid.

**************

OFERTE DE MUNCA IN SPANIA

Unul dintre cele mai importante grupuri industriale spaniole cauta muncitori si specialisti romani domiciliati in Romania sau rezidenti in Spania (indiferent de zona) in urmatoarele domenii de activitate:

* Montaje electrice si industriale
* Instalatii sanitare
* Aer Conditionat
* Constructii
* Instalatii electrice

Salarii atractive, contract de munca pe durata nedeterminata, bonusuri, cursuri de specializare si perspectiva de a face o cariera profesionala intr-un grup de firme de talie internationala. Persoanele interesate sunt rugate sa trimita un CV la urmatoarea adresa de mail: dialogoeuropeo@fedrom.org

*****************

- materialul informativ ne-a fost transmis de dl Gelu Vlasin.

- mai multe informatii despre activitatea FEDROM puteti obtine accesand url-ul

http://www.fedrom.org/

Uniunea Sindicala MediaSind – comunicat de presa

noiembrie 12th, 2007

Uniunea Sindicala MediaSind

• Federatia Sindicatelor Jurnalistilor si Tipografilor din România
• Federatia Sindicatelor din Societatea Româna de Radiodifuziune
• Federatia Sindicatelor Unite din Televiziuni
• SZR – Federatia Sindicatelor din intreaga Presa
• Uniunea Jurnalistilor din Republica Moldova

Membru cu drepturi depline al Federatiei Internationale a Jurnalistilor
Str. W. Mărăcineanu, Nr. 1-3, Sector 1, Bucuresti, Tel/fax: (+4) 021 314 33 36; (+4) 021 314 33 52, www.mediasind.ro
Nr.inreg.094/31.10.2007

US MediaSind a organizat luni, 5 noiembrie 2007, între orele 12.00 – 13.00, în faţa Parlamentului României (intrarea Izvor), o manifestaţie de solidaritate cu acţiunile desfãşurate în aceastã zi, în 30 de ţãri, de Federaţia Europeanã a Jurnaliştilor, sub sloganul “Stand Up For Journalism”. Au participat membri ai organizaţiilor componente ale US MediaSind: Federaţia Sindicatelor Jurnaliştilor şi Tipografilor din România, Federaţia Sindicatelor din Societatea Românã de Radiodifuziune, Federaţia Sindicatelor Unite din Televiziuni şi Federaţia Sindicatelor din Întreaga Presã.

Acţiunea organizatã de US MediaSind a avut ca scop conştientizarea jurnaliştilor şi informarea opiniei publice naţionale şi internaţionale în legãturã cu problemele cu care se confruntã mass-media din România:
• depolitizarea instituţiilor publice de radio şi televiziune;
• atacurile clasei politice, în frunte cu preşedintele României, Traian Bãsescu, la adresa jurnaliştilor români;
• nerespectarea de cãtre patroni a drepturilor jurnaliştilor negociate în Contractul Colectiv de Muncã Unic la Nivel de Ramurã Mass-Media;
• practicarea unui jurnalism de calitate şi respectarea Codului Deontologic prevãzut în Contractul Colectiv;
• lipsa unei strategii naţionale privind susţinerea economicã a presei.

În aceeaşi zi, Uniunea Jurnaliştilor din Republica Moldova, membrã a US MediaSind, a organizat la Chişinãu acţiuni de pichetare a Parlamentului Republicii Moldova şi a înaintat un memoriu al Clubului Naţional de Presã, preşedintelui Parlamentului, în care au fost prezentate problemele cu care se confruntã presa basarabeanã: controlul şi presiunile politice asupra mass-media, situaţia precarã a presei independente, monopolul crescând al cercurilor guvernante asupra domeniului mass-media, privatizarea ilegalã a mediilor publice, persecutarea jurnaliştilor, blocarea dreptului accesului la informaţie a presei, lipsa de transparenţã în activitatea instituţiilor statului etc.

“Stand Up For Journalism” a fost un protest la adresa crizelor grave cu care se confruntã jurnaliştii în contextul procesului de comercializare excesivã, a presiunilor politice, standardelor scãzute şi a condiţiilor proaste de muncã existente în Europa. În acelaşi timp, evenimentul a constituit şi o susţinere a rolului important pe care îl deţine Federaţia Europeanã a Jurnaliştilor în ceea ce priveşte promovarea jurnalismului de calitate şi apãrarea drepturilor membrilor sãi.

La Bruxelles, secretariatul general al Federaţiei Europene a Jurnaliştilor, în colaborare cu sindicatul belgian AGJPB/AVBB, a pregãtit acţiuni speciale. Au fost trimise scrisori membrilor Parlamentului European şi membrilor Comisiei Europene, însoţite de un ziar “fals” conţinând o paginã de tip tabloid cu trimiteri la politicile UE şi o paginã cu articole serioase, pentru a evidenţia nevoia calitãţii în jurnalism. De asemenea, FEJ a emis o declaraţie publicã, în colaborare cu Confederaţia Europeanã a Sindicatelor (ETUC) şi cu mişcarea sindicalistã internaţionalã.

Comitetul de Conducere al US MediaSind,
Preşedinte,
Cristi Godinac

Sursa: MCP Press Agency

INVITATIE,…!

noiembrie 12th, 2007

We , the people …

Noi , romanii de pretutindeni , invitam pe toti cei nascuti in Romania si pe cei de origine romana , sa participe activ la crearea unei noi Constitutii , pentru a ne stabili justitie , teluri comune , securitate , identitate , bunastare si stabilitate a intregii comunitati, din care cu totii facem parte.

Ca sa ne putem proteja libertatiile de care avem nevoie si pe care , ca indivizi le cerem in continuare , trebuie sa le stim , sa participam impreuna la formularea lor . Trebuie sa avem o tribuna si un loc unde sa le putem expune . Sigur ca opinia fiecaruia este personala , dar , tocmai asta cred ca ne va face confortabili cu ideea de a ne face auziti si intelesi in acceptia noastra a tuturor ,…!

Este important sa ne scriem propria Constitutie , s-o adoptam si s-o respectam , cu speranta ca ne va proteja si ca ne va oferi o participare activa la viata statului .

Aceste cateva cuvinte credem ca vor fi suficiente pentru a tenta fiecare roman sa-si aduca aportul in a identifica elementele Constitutiei , intentia noastra a tuturor , de a scrie si amenda aceasta noua Constitutie , de a identifica Principiile si Regulile dupa care Guvernul si Parlamentul romanilor vor functiona si bineinteles a defini balanta care va sta la baza relatiilor intre puterile din Stat .

Stim ca acest lucru este pe cat de important , pe atat de greu de realizat , dar mai stim ca daca noi n-o facem , nimeni nu o va face pentru noi . Niciodata romanii nu au fost invitati sa-si scrie propria constitutie , pentru prima oara in istoria noastra , o facem acum .

Va invitam pe toti sa participati !

Alexa (alexa2 )
Peter Badesco
Roxana ( aquariuspro )
Narcis82 ( narcis )

http://forum.realitatea.net/opennewsdrupal//?q=forum/52

Ortodoxia mioritzica

noiembrie 12th, 2007

Capitolul 6

[67] În ultimul timp, preotul Gheorghe Calciu a fost văzut des prin Dealul Patriarhiei. Să fie vorba de o recuperare sau de vreo metanoia? Dacă citeşti cu atenţie Homo americanus (Gheorghe Calciu, Homo americanus. O monografie ortodoxă, editată de R. Codrescu, Bucureşti, 2002), înţelegi de o altă manieră prezenţa preotului Calciu în Dealul Patriarhiei. Chiar nu am scăpat de obsesia evreului şi a conspiraţiunii israelite? Încă mai interpretăm istoria prin viziunea deformată a celor care vedeau umbra Protocoalelor peste tot? Ce diferenţă între spiritul care transcende din cele Şapte cuvinte către tineri (Vezi Gheorghe Calciu, Şapte cuvinte către tineri, ediţie îngrijită şi prefaţată de Răzvan Codrescu, Bucureşti, 19963) şi «ideologia sobornicească» din Homo americanus! Să fie atât de puternică atracţia extremei drepte încât preotul Calciu să nu poată rezista tentaţiei de a deveni un fel de Nichifor Crainic al vechii drepte? Cum să interpretăm acest amalgam neo­tradiţionalist, unde extrema dreaptă a recuperat ortodoxia şi în faţa modernităţii se prezintă ca apărătoarea tradiţiilor româneşti ortodoxe? Cum este posibil ca Biserica să se complacă în acest joc din care a ieşit de fiecare dată perdantă şi să accepte ca nume mari ale teologiei ortodoxe să fie publicate în edituri «legionare» sau chiar să semneze în fiţuici ce miros a cuib? Nu mai vorbesc despre site­urile dreptei, unde ortodoxia este la loc de cinste, uneori ocupând mai mult de un sfert din pagina principală, cu link­uri ce duc la structura administrativă a Bisericii din ţară şi diasporă. Dacă cineva nu ştie despre ce este vorba, poate crede că se găseşte pe site­ul oficial al BOR­lui. Nu ştiu ca vreo oficialitate a Bisericii să fi luat poziţie împotriva acestui joc al dreptei cu ortodoxia sau poate Biserica, neregăsindu­se în societatea civilă, se decomplexează prin prezenţa în lumea extremei drepte. Totuşi, mezalianţa cu dreapta interbelică şi cu regimul comunist ar fi trebuit să ducă la o luciditate a corpului eclezial. O luăm de la început, ca prin anii ‘30 . Organizăm tabere creştine, construim catedrale ale neamului, organizăm seri creştine, edităm fiţuici moralizatoare, afurisim creştinismul occidental, ne plângem soarta blestemată, victimizând românismul?

* * *

[68] Deşi evul mediu este de mult istorie, Vaticanul continuă să scoată indulgenţe la vânzare. Pentru indulgenţele de la ultimul Jubileu, numărul a fost limitat la una pe zi. În plină deschidere spre Bisericile ortodoxe, Vaticanul a creat unilateral o Arhidioceză la Moscova, cu 3 Dioceze, şi pe 2 octombrie 2002 papa a semnat mediaticul document, cu Teoctist, despre «Bisericile surori». În aceleaşi zile, blândul părinte l­a canonizat pe Josemaria Escriva (1902­1975), fondatorul «ordinului» Opus Dei, în timp ce Mgr Gaillot, l’«éveque des sans papiers» aşteaptă ca Vaticanul să revină asupra deciziei prin care a fost suspendat din funcţia de episcop. Să ne traducă noua teologie catolică de la Iaşi, Timişoara sau Bucureşti tâlcurile acestei politici confuze, poate noi ăştia, neiniţiaţi în diplomaţia postconciliară romană, nu înţelegem subtilităţile logicii vaticane!

* * *

[69] În timp ce Occidentul trăia «boom­ul ortodox», în Rusia, între 1922 şi 1923, s­au derulat primele mari arestări şi deportări de slujitori ai Bisericii, inclusiv Patriarhul Tykhon. Pacea cu regimul s­a schimbat după numirea ca patriarh a lui Serghei, care a mers până la negarea persecuţiilor în 1930, cum se va întâmpla în România prin anii ‘70­‘80. Împotriva lui Serghei s­a creat o adevărată Biserică a catacombelor, comparabilă, la noi, cu viaţa dusă de clerul greco­catolic şi ortodocşii din Oastea Domnului, după faimoasele decrete 358/1948 şi 177/1948, pe care istoricii BOR­lui nu se prea omoară să le comenteze, ca şi când n­ar fi vorba despre o Biserică românească. Cât despre catacombele greco­catolicilor, acestea nu­şi prea găsesc locul prin istoriile şi manualele ortodoxe pentru că, pentru istoricii ortodocşi, decretele de mai sus nu au distrus o Biserică, ci au făcut, în sfârşit, justiţie. Care justiţie, o ştim cu toţii. Pentru un ortodox «adevărat», aceste decrete se traduc prin «revenirea fraţilor uniţi la Biserica mamă». Adică se repetă istoria de la 1698­1700, când catolicii au numit actul de unire al ortodocşilor cu Roma «revenirea fraţilor ortodocşi la Biserica mamă». Textul latin nu ne spune precis când ortodocşii s­au desprins de «Biserica mamă»! De partea cealaltă, textul ortodox din 1948 nu precizează în ce circumstanţe Biserica greco­catolică a «dorit» să revină la «Biserica mamă» şi nici de unde venea această «dorinţă»! Să fie vorba de simple omisiuni? Poate or găsi «băieţii de bună credinţă», din noua generaţie de istorici bisericeşti, care studiază historia decadenţei hortodoxiei sub comunişti ceva explicaţiuni paranormale, să limpezească deruta historiografiei postbelicoase şi să redea onoarea pierdută Bisericii Neamului, că ne­am săturat să fim acuzaţi din toate direcţiile şi să nu fim în stare să găsim o justificaţiune ori să recunoaştem că am păcătuit! Dar să nu fie vreo istorie scrisă cu ochelarii castraţilor istorici din vechea generaţie de teologi academicieni, nici să participăm la lansarea cărţuliei la Palatul Patriarhal, aşa cum au făcut­o de curând câţiva din tinerii teologi de la care aşteptam mai multă verticalitate. Extraordinar efortul dlui George Enache (George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Bucureşti, 2005), care a depăşit istoria tip pomelnic a păcurariului şi a reuşit să publice, în sfârşit, documente din arhivele fostei Securităţi despre relaţiile dintre statul comunist şi Biserică, din primii ani de regim stalinist, dar nu poţi să scrii o istorie în care să pui la un loc faptele martirice ale lui Daniil Sandu Tudor, mort la zarcă şi «apostolatul social» al Patriarhului Justinian. Nu poţi da o replică belgianului Olivier Gillet (cu a sa belissimă Religion et nationalisme. L’idéologie de l’Eglise Orthodoxe Roumaine sous le régime communiste, Préface de Hervé Hasquin, Ed. de l’Univ. de Bruxelles, 1997), folosindu­l pe Daniil Sandu Tudor pe post de maşină de spălat «apostolatul» olteanului. O fi fost subiectiv Olivier Gillet, dar nu­i putem reproşa că a citat revistele bisericeşti în care episcopii şi teologii valahi ideologizau poporul. Nici nu putem pune în acelaşi volum viaţa şi activitatea Patriarhului Justinian cu a Episcopului Nicolae Popoviciu. Publicate separat sau chiar pe Net, studiile care alcătuiesc acest volum sunt o bibliografie inconturnabilă pentru cei care vor să înţeleagă adaptarea BOR la istoria ultimei jumătăţi de secol. Adunate între două coperte însă, simţim adaptarea istoricului George Enache la istoria recentă şi pregătirea unei trambuline către Bucureşti. Olivier Gillet merită o replică, obraznicul, pentru că şi­a băgat nasul prin revistele bisericeşti şi George Enache este printre puţinii capabili să o dea. Dar nu în acest mod, împăcând şi capra valahă şi varza valonă. Altfel riscă să intre prea devreme în barca de carton a mioriţicilor istorici băştinaşi, care nu au înţeles nici astăzi duplicitara politică a «patriarhului roşu». Până când George Enache va da replica belgianului, creştinul care vrea să­i citească consistentul volum trebuie să ia ca antidot câteva lucrări de altă factură pentru a nu confunda victima cu călăul şi a avea mereu în ochi că în timp ce sute de slujitori ai Bisericii mucegăiau la Jilava, Aiud, Sighet etc., Patriarhul Justinian Marina şi şmecherul de Moses Rosen participau în numele celor întemniţaţi la conferinţe pentru pace, demonstrând libertatea religioasă a cultelor din România! (Vezi Cristian Vasile, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist. Cuvânt înainte de Adrian Cioroianu, Bucureşti, 2003; Id., Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Bucureşti, 2005; Mircea Platon, Ortodoxia pe litere. Îndreptar de fundamentalism literar, Bucureşti, 2006). Nu ne putem bate joc de istoria suferinţei martirilor Neamului Românesc, trecând prin maşina de spălat faptele unora, doar pentru a proteja inutil complicitatea ierarhiei BOR. Şi ca tot românul să cunoască măreţia faptelor patriarhilor BOR există şi un site al «Patriarhilor României», realizat la iniţiativa Patriarhului Teoctist, din care nu aflăm decât istoria romanţată a patriarhilor. De ce nu şi un site al bătrânilor abandonaţi prin aziluri, un site al miilor de prunci orfani, care trăiesc în condiţii inumane prin leagăne şi orfelinate, în aşteptarea unei mame adoptive, un site al familiilor care supravieţuiesc prin dughene în mahalalele proletare, un site al şomerilor de vârsta a treia, pe care nu­i mai angajează nimeni, un site al celor care nu au un leu greu să cumpere de Crăciun o pâine, un site al femeilor maltratate de bărbaţi alcoolici, un site al femeilor nevoite să se prostitueze pentru a întreţine familia, un site al celor câteva milioane de români care trăiesc sub nivelul sărăciei? Site cu patriarhii ne mai lipsea nouă? Mai puneţi fraţilor şi un site al catedralelor începute şi neterminate şi avem imaginea completă a unei Biserici conduse de francmasoni, pentru care aproapele nu­i decât fratele de lojă, nu şi creştinul anonim pe lângă noi! Capii Bisericii greco­catolice erau exterminaţi la Sighet, iar Justinian demonstra, cu şeful Departamentului Cultelor alături, că în România populară, credinţa era liberă! O schizofrenie ieşită din nenorocita de «simfonie byzantină», ridicată de BOR la rang de dogmă şi pe care tinerii istorici ai Bisericii s­au grăbit să şi­o însuşească. Să luăm calendarele de pe pereţi sau să ştergem din calendare numele miilor de martiri care au refuzat, în primele secole, să se adapteze la istorie şi au fost ucişi în numele Adevărului. Pe moaştele acestor martiri s­au zidit bisericile creştinilor şi fiecare biserică are la baza Sfintei Mese o părticică din moaştele unui martir. Căutând argumente pentru nimicniciile ierarhilor noştri nu facem decât să pângărim memoria martirilor şi dăm generaţiilor de mâine minciuna ca pildă în locul adevărului. Să nu ne mire dacă bisericile noastre ortodoxe vor fi din ce în ce mai goale, iar casele de rugăciune ale neoprotestanţilor din ce în ce mai pline. Pe alt site al BOR (www.patriarhia.ro) se contabilizează numărul bisericilor care se ridică anual, dar nu se spune nimic despre formalismul vieţii noastre bisericeşti. Aflăm astfel că în 2006 s­a pus piatra de temelie la 105 biserici, au continuat lucrările la 919 lăcaşuri de cult începute în anii anteriori, au fost finalizate lucrările la 207 biserici nou construite şi au fost date în folosinţă, prin sfinţire, 126 de biserici, dar nu se spune o iotă despre sutele de lăcaşuri de cult care zac abandonate prin toate colţurile ţării şi despre jaful care se produce în patrimoniul religios naţional prin intervenţiile brutale de reparare şi consolidare. Vom popula România cu biserici goale, iar creştinii vor muri de foame la uşa bisericilor. BOR a pierdut contactul cu credincioşii şi începând din 1990 s­a lansat într­o campanie de construcţii de lăcaşuri de cult, cum nu a cunoscut această ţară niciodată în istoria sa. Ierarhii se laudă în toate ieşirile în media cu numărul lăcaşurilor de cult, ca şi când Hristos este un fel de Mare Arhitect mason, iar episcopii, unii masoni recunoscuţi, sunt arhitecţii eparhiilor şi nu părinţii spirituali ai unei lumi bolnave de lipsă de dialog şi comuniune. O să ajungem o ţară ca un muzeu al satului, plină de biserici, în care nu o să găsim decât turişti occidentali şi asiatici. Şi cum «pasărea pe limba ei piere» de pe acelaşi site oficial aflăm că în BOR funcţionează numai 237 aşezăminte sociale, adică mai puţin decât bisericile construite în ultimul an. Te mai poţi lăuda cu opera «social­caritativă» a BOR când nu există nici măcar un aşezământ religios pentru fiecare parohie. Doar 237 de aşezăminte sociale în timp ce România are nevoie de peste zece mii de asemenea proiecte creştine. Mai poţi ieşi pe sticlă şi să faci apologia construirii Catedralei Mântuirii Neamului, când mor oamenii de foame pe stradă, iarna de frig, vara de căldură, bolnavii stau la coadă la medicamente compensate zile în şir, iar pentru a face analize gratuite, se stă la cozii cu trepiedul, nopţi în şir, ca pe timpul nefericitului? Unde este slujirea aproapelui în toate aceste proiecte faraonice sau pentru ce Fiul lui Dumnezeu S­a întrupat şi a suferit moartea pe Cruce? Să devenim arhitecţi­constructori sau să zidim biserici în sufletele suferinde ale creştinilor de lângă noi?

* * *

[70] Cu şapte decenii în urmă, un gânditor, cum n­a dat prea mulţi neamul românesc, publica o carte care a făcut epocă, Schimbarea la faţă a României (E. Cioran, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, 1937), pentru care autorul a plătit, mai ales, după 1990, lucrarea urmărindu­l ca un blestem al păcatelor tinereţii şi al «trecutului deocheat» (Marta Petreu, Un trecut deocheat sau «Schimbarea la faţă a României», Cluj, 1999). Ideea schimbării nu era o erezie în sine, însă viziunea deforma(n)tă a celui mai citit şi mai prost înţeles filosof român a fost depăşită de schimbările postcarliste, România cunoscând mai multe schimbări şi mai multe feţe. De la verdele dulce al cămăşilor anilor simisto­antonescieni, până la sângeriul jertfei celor de la ocnele postbelice şi revoluţiunea kaghebistului Ilici, din decembrie 1989. Cât despre schimbări, ultima, gândită la Moscova prin 1986 şi începută în 1989, pare să fie, din nefericire, una de faţadă, România trecând de la un început de tranziţie dureroasă (1989­1996), printr­o pseudo posttranziţie (1996­2000), la o tranziţie permanentă (2000­2004), care continuă cu o «ultimă» eurotranziţie (2004­2008), cu bătaie pe 2007. România a intrat în decembrie 1989 într­o disperare temperată, (Vezi Florin Paraschiv, România în disperare temperată, Focşani, 2001). Nici nu ia foc, dar nici nu îngheaţă, o ţine într­o amorţeală. Dacă socotim bine, la capătul a două decenii ne aflăm încă în tranziţie şi nu suntem siguri dacă aceasta va merge până la capăt sau va rămâne, ca toate celelalte, uitată undeva pe drum. N­ar fi rău dacă gândul dumitresculuisorin şi al dumitruluistăniloae s­ar întrupa şi­am avea câte o biserică în fiecare scară de bloc. Am scăpa de bârfele din administraţiile blocurilor şi­am încreştina, în sfârşit, şomerul proletar valah, chiar şi cu forţa. S­ar realiza reveriile tuturor ezotericilor dâmboviţeni şi­am fi prima naţie ce practică, la nivel naţional, isihasmul la bloc, ca yoga prin ashram­urile bivolarului grig!

* * *

[71] Azi, ca şi ieri, ortodoxismul daco­roman nu reprezintă nimic pentru Europa. Politic, continuăm vechile noastre obiceiuri interbelicoase, făcând alianţe de doi bani, cu vecini de trei parale, şi a trebuit să ne bafuieze Gaspar Mikloş Tamaş pentru a urni stârvul olah din văgăunile sale culturale şi a demonstra că există, publicând, minune mare, un volum colectiv la Curtea Veche (Intelectualul român faţă cu inacţiunea în jurul unei scrisori de G. M. Tamaş, volum coordonat de Mircea Vasilescu, Bucureşti, 2002). În rest vom rămâne ceea ce eram pe timpul lui Dimitrie Cantemir: o ţară de paharnici, vistiernici, medelniceri, cluceri, slugeri, cupari şi aprozi, mai ales că, prin Legile 15/1990 şi 58/1991 a fost creat FPS­ul, care a salvat de la pieire cohorta de slujbaşi numiţi mai sus, care au ajuns în 2006 la AVAS şi ADS.

* * *

[72] După un mileniu de sforăială teologică în chirilică, fanarioţii ne­au băgat pe gât egumenii greci şi pentru două veacuri s­a mormăit în greceşte. După terfelirea sufletului românesc sub fanarioţi «am sărit din lac în puţ», adică am trecut din fanariotisme în bonjourisme. Dacă până la revoluţiunea olteanului din Vladimiri ne înecam cu slove greceşti, după trecerea Rubiconului de Pandur, limba lui Molière devenise un koini dialektos pentru inteligentzia valahă, iar Bucureştiul se transformase într­un Beirut avant la lettre, unde limba română era limba prostului, iar minunea oralităţii inventată de greci se petrecea la noi en français.

* * *

[73] De aproape un secol o ţinem într­o continuă Noapte furtunoasă. Monumentala operă a lui I. L. Caragiale este historia neromanţată a acestor ani, iar personajele Momentelor şi Schiţelor sale puteau fi văzute până prin deceniul şase al secolului trecut, prin saloanele şi crâşmele Bucureştilor. Venirea walterromanilor a grăbit sfârşitul acelei perioade şi a deschis porţile alteia, care nu a fost şi nu este mai bună ca precedenta, dar care a reuşit să ofere posibilitatea caracterului românesc să se manifeste în toată splendoarea mizeriei fiinţei sale.

* * *

[74] Ne­am născut creştini şi­am rămas răsăriteni pentru că nu am avut prea multe contacte cu civilizaţia occidentală. Nu noi am ales să fim ceea ce pare că suntem. Întâmplarea a făcut să fim departe de Roma şi într­o lume unde, câteva secole, chirilica a fost sinonimă cu ortodoxia. Cu toate că acest alfabet ne­a ţinut într­un servilism faţă de pravoslavnici, ar trebui să recunoaştem că, prin chirilică, am rămas aproape de lumea Estului, de Kiev şi Liov, dar şi de Stanbul şi de tarabele cu vechituri din Fanar. «Biserica ortodoxă la români a mai avut şi darul de a aduce şi întări chipul oriental de a fi», scria exact acum un secol Dimitrie Drăghicescu (D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român. Introducere, Studiu introductiv Virgil Constantinescu Găliceni, ediţie îngrijită şi note de Elisabeta Simion, Bucureşti, 19962, p. 292. Merită văzut capitolul IX. «Religia şi cultura la români», pp. 276­294, ediţia princeps, Bucureşti, 1906). Povestea cu Badea Cârţan este bună pentru preşcolari şi scârţani. Cine mai simte astăzi sânge roman în vinele sale? Unde se simte valahul mai bine? La Roma sau la Stanbul? În Capela Sixtină sau printre dughenele din jurul Sfintei Sofia? Să încetăm cu poveştile lui Adolf Ambruster despre sângele roman din vinele românilor (A. Ambruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucureşti, 19932)! Ce a rămas de la romani nu sunt decât câteva ruine prin Dobrogea şi Transilvania şi­un picior de pod la Drobeta. Cât despre Napoleon Săvescu & Păunescu and company şi noua găselniţă protocronistă – dacomania, acest fenomen este cât se poate de normal şi răspunde unei cereri foarte precise şi se situează într­o continuitate cu protocronismul secolului al XX­lea şi cu tracomania legionaro­securistă. Se poate ca noi să nu prea fim urmaşii Romei, dar nici la originea cetăţii eterne! Dacă Densuşianu a scris Dacia preistorică (Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Bucureşti, 1927) cu mijloacele vremii sale şi pentru epoca respectivă a adus un echilibru necesar în faţa italieniştilor ardeleni, să demonstrezi cu laptop­ul pe canalul Unu al Televiziunii Naţionale, că latina se trage din limba dacilor etc este o lipsă de bună simţire şi o doză bună de neamprostie. Ca şi bufoneriile drăganului şi pubela sa, «Naţiunea». Dacii n­au fost niciodată supuşi romanilor, iar Dacia Traiana era un fel de Transnistrie faţă de Dacia lui Burebista. Au plecat coloniştii romani, a plecat şi romanitatea. Cu ei şi bruma de civilizaţie. Ce­au ridicat romanii într­un secol şi jumătate au distrus dacii liberi şi migratorii în câteva zeci de ani: drumurile, teatrele, băile, closetele. În Dacia romană erau mai multe WC­uri decât în România de azi. După 271, istoria dacilor a reintrat în normalitate. Ceea ce n­au dărâmat, în furia lor, primii migratori, vor distruge protoromânii acelor provincii, după ce gotul Ulfila va adopta creştinismul de sorginte ariană. Ar trebui să­i ridicăm statuie lui Ulfila pentru că, datorită acestui got şi a altora din neamurile sale, creştinismul a prins la daco­romani, care­l uitaseră pe Apostolul românilor, Andrei. Mai bine l­am numi pe Ulfila, Apostolul protoromânilor. Asta ar corespunde adevărului istoric, dar n­ar mai suna bine în manualele de istorie. Ulfila, Apostolul românilor!? Din ruinele castrelor romane s­au ridicat biserici. Unele le mai vedem şi astăzi prin sud­vestul Transilvaniei. Despre romanitatea românilor s­ar cădea să vorbim mai cu măsură. În afară de o parte a Transilvaniei, Banat şi Oltenia, celelalte provincii dace n­au făcut niciodată parte din provincia romană. De aici şi lipsa de civilizaţie a regăţenilor, şi asta se vede şi se simte, mai alea vara. După stăpânirea romană au venit peste noi triburile germanice şi slavii. Ne­au mai vizitat şi pecenegii prin secolul al XI­lea şi cumanii după. Toţi aceşti năvălitori, chiar dacă au fost asimilaţi, n­au făcut decât să aducă în viaţa noastră elemente ne­latine! Până pe la cronicari nu aveam nici măcar amintirea că ne tragem de la Râm. Veacurile petrecute în vecinătatea altor neamuri ne­au dat în egală măsură calităţile şi defectele pe care la purtăm astăzi. Deşi avem toţi în sufletele noastre nostalgia lupoaicei din Legenda fondării Romei, nu ştiu cât la sută din fiinţa românească poartă urma civilizaţiei romane? Cam asta a fost relaţia noastră cu romanii. Dacă vorbim astăzi o limbă latină, e cu totul altceva. Că la un moment dat puţin a lipsit să vorbim italiana, asta­i tot o stupizenie romanofilă, şi dacă acum vorbim o limbă frumoasă şi curgătoare, fără graseieri şi guturale, ar trebui să­i mulţumim Celui de Sus că a trimis în gura ţăranului român cuvinte cu care astăzi ne şoptim iubirile şi pe care unii au zidit filosofii. Limba română nu este limba intelectualilor, care au vorbit când latina sau neogreaca, când slavona sau franceza şi mai nou engleza. Limba română s­a format pe coarnele plugului ţăranului şi în măciuca/bâta ciobanului. Plugarul îşi plângea soarta la umbra boilor, iar ciobanul cânta doine de amar oilor. Aici s­a născut limba română şi nu la Academie, printre bonjourişti şi italienişti. Academia Română n­a reuşit măcar să prindă între două coperte comoara vocabularului limbii române. Mulţi din academicienii de astăzi ştiu mai bine ruseşte decât româneşte, iar limba vorbită de ei nu este aceeaşi cu cea vorbită de ţăranul român. Şi putregaiul de la Academie a coborât printre noi, pe străzi, pe buzele şi prin vitrinele oraşelor din Regat şi Ardeal. Pe lângă Jane şi Jana al paşoptiştilor, copiii noştri se numesc astăzi Johny şi Gianni. Halal cultură şi civilizaţiune românească! Să tot demonstreze romanticii byzantinişti autohtoni legăturile noastre cu lumea cultă a Byzanţului, că târgoveţul valah nu visează decât la ţoale şi limuzine. Ce n­a dărâmat paranoicul de pe Olt aproape c­au distrus noii îmbogăţiţi. Au pus var şi ipsos peste ultimile clădiri de epocă şi au lipit plăci de marmură cu firme anglo­saxone. Din 1990 şi până în 2004 au fost declasate peste 600 de monumente istorice din Patrimoniul Cultural Naţional. Trăim în plin ritm european: Pascal Bruckner îşi lansează romanele la Bucureşti, oraş unde, cum a sesizat cândva Laurenţiu Ulici, există şi B­dul Corneliu Coposu şi B­dul Lucreţiu Patrăşcanu! Nu­i exclus ca peste vreo cincizeci de ani să­l găsim pe Pătrăşcanu prin Calendarul orthodox! Nu şi pe Coposu, care la începutul anilor ‘90 le­a spus românilor de dincolo de Prut să o lase mai uşor cu Podul de flori. Şi au lăsat­o. Mai ales acum, când graniţa Europei politice şi militare este pe Prut, iar în librăriile moldoveneşti se vinde bine Dicţionarul moldo­român (Vezi pertinenta replică a prof. Valeriu Anghel, Moldova lui Ştefan Cel Mare. Românii dintre Prut şi Nistru. Dicţionarul moldovenesc­românesc, Ed. Pallas, Focşani, 2003).

* * *
Va urma

Versuri, de William Wordsworth

noiembrie 12th, 2007
Râul WyeRâul Wye

Reprezentant al „scolii lacurilor“, Wordsworth (1770-1850) a fost influentat de gândirea rousseau-ista. Volumul Balade lirice (în colaborare cu poetul Coleridge) marcheaza începutul romantismului în Anglia. Abordeaza o lirica meditativa pe tema comuniunii omului cu natura, uneori cu accente panteiste. Scrie Poeme, Preludiul sau evolutia intelectuala a unui poet, precum si ode si sonete pe teme patriotice.

VERSURI
Alcatuite la câteva mile mai sus de Tintern Abbey, cu prilejul revederii tarmurilor râului Wye, în timpul unei calatorii (13 iulie 1798).

(Lines Written a Few Miles above Tintern Abbey)

S-au scurs cinci ani: cinci veri îndelungate,
Parc-ar fi fost cinci ierni; si, iata, iarasi
Aud aceste ape coborând,
Cu susur lin, din matca lor de munte,
Vad stâncile râpoase si trufase
Ce-n singuraticul decor nasc gânduri
De-o si mai apriga singuratate,
Unind privelistea cu pacea boltii.
E ziua când din nou ma odihnesc
Sub sicomorul negru si contemplu
Laicerele livezilor satesti
Ce la asemeni ceas, cu poama cruda,
Îmbrac-un singur strai verzui, pierind
În lastarisuri si dumbravi. Vad iar
Si gardurile vii- chenar de tufe
Încins cu ierbi de-abia îl osebesc;
Întinsul verde-al fermei pastoresti
Ce-adasta-n prag: si trâmbele de fum,
Urcând spre cer, tacute, printre pomi,
De parca fara voie, ar trada
Drumeti într-o padure neumblata
Si-n pesteri unde pustnici urgisiti
Haladuiesc pe lânga-al vetrei foc.
În urma îndelungii mele lipse
Aceste-a frumusetii-ntruchipari
N-au fost cum e tabloul pentru-un orb;
Ci-adesea, în odai stinghere,-n larma
Oraselor, în ceasuri de urât,
Au daruit fiori de încântare
Si sângelui si inimii adesea,
S-au strecurat pâna-n strafund de cuget,
Înscaunând odihna iar ; simtiri
Cum n-am mai încercat ; dintre acelea
Ce nu putin si-n bine-nrâuresc
Cea mai frumoasa parte-a vietii noastre.
……….
De-atâtea ori m-am înturnat spre tine,
Salbatic Wye, ratacitor prin codri !
De-atâtea ori te-am revazut în duh !
Si-acum, cu licariri de gând mocnit,
Vagi amintiri, nedumeriri mâhnite,
Tabloul sufletului reînvie,
Cât stau aici, nu doar cu sentimentul
Placerii ce încerc, ci si cu gândul
Ca-n astea clipe-i viata si e hrana
Si pentru anii viitori. Cutez
Sa cred astfel, desi, de buna seama
Azi nu mai sunt ce-am fost când, prima oara,
Colinele urcam ; când ca o ciuta,
Saltam din pisc în pisc pe lânga râuri,
De fire îndrumat; mai mult fugind
De ceea ce ma-nfricosa, decât
Catând un chip iubit.
……….
Aceste vremuri au trecut.
A asfintit taiosul lor desfat
Si nu mai sunt grozavele dulceturi.
Dar nu tânjesc, nici plâng dupa acestea;
Urmat-a un alt dar; rasplata multa
Pentru-o asemenea pierdere. Caci, iata,
Am învatat natura s-o privesc
Astfel ca-n ceasul zburdei tineresti;
S-ascult al omenirii cântec trist,
Nici aspru, nici suparator, desi
Puternic îndeajuns ca sa supina.
Am cunoscut fiori ce ma-mbatau
De gânduri mari; sublimul simtamânt
Ca e ceva-mplantat afund, ceva
Al caruia locas e soare-apune,
Oceanul arcuit, vazduhul viu,
Albastru cer si mintea omeneasca,
Un spirit, o miscare ce îndeamna
Fapturile cugetatoare, toate
Si tot ce poate fi gândit, si curge
Prin toate câte sunt.

Despre intelepciunile vietii… (6)

noiembrie 12th, 2007

Despre Paris: Daca stai o zi, cunosti orasul; daca stai cateva luni, poti spune ceva despre el; daca te stabilesti acolo, ajungi sa nu-l cunosti deloc.

Un om care are un singur ceas stie cat e ora. Un om care are doua ceasuri nu este niciodata sigur. (Legea lui Segal)

Poti sa stai in gara 23 de ore din zi, daca nu esti acolo cand pleaca trenul, ai stat degeaba! (Un fel mai plastic de a spune \”Omul potrivit la locul potrivit la timpul potrivit.\”)

Sa nu strici niciodata un lucru care merge!

\”Traieste-ti clipa!\” sau … \”Vino tristete!\”

Albert Einstein: Totul este relativ! Adaptare: Cand esti cu curu� pe o tigaie incinsa, o secunda ti se pare o ora. Cand esti cu o femeie, o ora ti se pare o secunda!

Referitor la mediile calculate in statistica, Grigore Moisil a remarcat: \”Daca pui o fesa pe o plita incinsa si o fesa pe un bloc de gheatza, media e buna, dar, in realitate, e vai de fundul tau!\” (Grigore Moisil)

Constiinta este cea care sufera atunci cand restul partilor fiintei tale se simt atat de bine.

Este mai usor sa obtii iertarea decat permisiunea.

Seful este ca zapada. Dupa ce dispare se face vremea frumoasa.

Proverbele sunt bune pentru ca ele pot fi citate.

Zambetul e ca stergatorul de parbriz: nu opreste ploaia, dar te ajuta sa iti vezi de drum!

Nu omori tantari cu tunul. (Confucius)

Cuvintele sunt ca albinele, unele fac miere, altele te inteapa! (Bisanne de Soleil)

Daca fiecare ar activa fara gandul recompensei pamantul ar fi un rai. (Mircea Eliade)

De vreme ce toate se termina, toate se termina rau. (Thierry Maulnier)

Desi legea nu mai are nici o putere sa ne condamne, ea are totusi putere sa ne porunceasca. (Thomas Adams)

De la cei buni vei invata lucruri bune; daca insa te vei amesteca cu cei rai, vei pierde si mintea pe care o ai. (Theogonis)

Daca in unele locuri rasare soarele mai curand, aceasta nu inseamna ca acolo dureaza ziua mai mult decat in alte parti.

Cand nu stim ce pierdem, ni se pare ca suntem mai destepti!

www.compendium.ro

Toti romanii sunt tigani

noiembrie 12th, 2007

A doua zi dupa ineptele declaratii televizate ale ministrului de externe Cioroianu privitoare la trimiterea tiganilor in desertul Egiptului, a trebuit sa calatoresc cu microbuzul la Brasov. Soferul, in mod normal un om rezervat si politicos, trecut binisor de 50 de ani, continua discutia inceputa de domnul Cioroianu la televiziune, avansand in gura mare ideea exterminarii tiganilor prin impuscare si evocand posibilitatea inhumarii lor in gropi comune. Microbuzul gemea de lume, caci vajnicul nostru fascist de ocazie luase 50 de pasageri in locul celor 20 pe care legea ii permitea sa ii transporte.

Cand un inalt demnitar al statului face afirmatii de factura celei de mai sus, omul de pe strada se simte imputernicit sa amplifice isteria colectiva, care poate foarte usor degenera in conflicte etnice de anvergura. La sfarsitul calatoriei, i-am reprosat soferului in cauza ca a incalcat in mod flagrant legea, ca din punct de vedere moral si legal diferenta dintre el si rromii care comit infractiuni in Italia nu este, de fapt, asa de mare. Avusese mai mult noroc, politia fiind ocupata in alte zone ale judetului, cauciucurile rezistand de data aceasta la suprasarcina, atata tot.

Daca stam bine sa ne gandim, majoritatea romanilor sunt in realitate… tigani. Va rog sa nu va socati. Daca definim notiunea de “tigan” in sensul ei mai larg, si intelegem prin aceasta un cetatean sau un grup de o anumita etnie care a emigrat intr-o zona mai apropiata sau mai indepartata in raport cu propriul centru de civilizatie, adevarul afirmatiei de mai sus devine evident. In Transilvania sau Dobrogea, de pilda, se vorbeste frecvent despre sasi ca fiind “tiganii nemtilor”, de secui si ceangai ca de “tiganii ungurilor”, de turci ca de “tiganii tatarilor”, chiar si de romani ca de “tiganii Romei”. Astfel privind lucrurile, rromii nu sunt altceva decat “tiganii Indiei”, veniti pe meleagurile noastre cu multe sute de ani in urma.

Este adevarat, “tiganii nemtilor” au construit cele 7 orase ale Ardealului deoarece nemtii din Suabia, Franconia sau Luxemburg au pus la dispozitie modelul civilizator original si traiesc in apropiere. Fireste ca sasii nu sunt, in realitate, tiganii nemtilor, dar nu sunt priviti nici de localnicii in mijlocul carora s-au stabilit, nici de cei pe care i-au parasit venind incoace, ca fiind “suta la suta” germani. Aceeasi situatie o au si maghiarii, si mai ales secuii, din Transilvania, care sunt priviti de sus de catre rudele lor din Budapesta si tratati mai putin favorabil decat ceilalti maghiari.

Am cunoscut indieni in Timisoara carora le era rusine de starea de inapoiere in care traiau rromii din oras, nedorind sa aiba de-a face cu acestia mai mult decat strictul necesar. Unul din amicii mei indieni, patron de restaurant si student la medicina, a preferat chiar sa-si aduca bucatarul tocmai din indepartata Indie, desi existau bucatari rromi destul de competenti chiar in orasul de pe Bega – insa acestia, in mod curios, preferau sa lucreze pentru patroni italieni sau romani!

Rromii nu sunt altceva decat niste tigani nenorocosi, care se afla si la o distanta considerabila de India si sunt dispretuiti de indienii get-beget din cauza sistemului de caste specific societatii lor. Noi, tiganii Romei, ai nemtilor, ai ungurilor, si asa mai departe, ar trebui sa-i ajutam sa depaseasca starea de inferioritate culturala si sociala, nicidecum sa propunem la televizor fel de fel de variante de “solutii finale”, care nu au folosit si nu vor folosi nici rromilor, nici populatiilor cu care intra in contact in Romania sau Europa. Acest fapt trebuia sa fie cu atat mai evident unui tigan al Romei ca domnul Cioroianu, care din nefericire nu este numai ministru de externe, ci si un istoric care a reusit sa-si faca de ras profesia prin declaratiile sale nesabuite. Se pare, insa, ca asemenea convingeri sunt impartasite si de ceilalti membri ai Cabinetului, altfel demisia sa ar fi fost de mult pe masa premierului. Exista, fireste, legi impotriva unor asemenea manifestari cu caracter extremist, dar intr-o tara dominata politic de tiganii Romei, legea este ce spune bulibasa zilei ca este, nu-i asa? Yes, yes, of course…

suvenir

noiembrie 10th, 2007

**neegalatei Edith Piaf**

padam…padam…
suvenire turbulente aleargă in spatele memoriei.
nu ating cu bătăile solfegiului istorioarele indrăgostiţilor;
nu acoperă cu urletele străzii
iubirea.

milord, milord,
te rog
strângeţi aripile!
vino aici langă şemineul sufletului meu,
să incălzeşti cu zâmbetul tău umerii toamnei!
aceasta
va mătura:
frunzele uscate ale tristeţii;
micile flori ofilite ale pasagerelor bucurii;
mărăcinii deziluziilor.
curat să fie!
pentru că…
mâine milord,
viaţa va incepe cu tine!

Poem cu ingeri

noiembrie 10th, 2007

Amiaza de iarna coboara in parcul cu bratele atator copaci
in semn de ruga ,
fulgii in beteala fac semn ca mainile din lumina in lumina surpa cerul,
ingerii se insiruiesc peste lume cu cant rotunjit in soare si nea.

Dorm copiii, dorm batranii, e ca si cum somnul e calatoria strajuita de ingeri ascunsi

in plopii inalti sau in mestecenii varuiti in argint.

Zbor de noapte

noiembrie 10th, 2007

Te împing la marginea hârtiei

acolo unde se schimbă fusul orar

unde păsările cad după ciocniri cu îngeri

este atât haos în haos

îţi spun căutând

poate chiar ecoul sună mai răguşit

stelele au plecat în pribegie

femeile dospesc cu gură mută

pacea nu a venit călare pe un măgar alb

briciul lipseşte de la apel

în sertare găsesc doar mirosul rânced binecunoscut

scrisori nedeschise

scrisori netrimise

manuscrisul din care smulgeam foi

ca să rulăm ţigări militare

fumate până la strofa cu mourir d’amour

apoi vom zbura dimineaţa…

Primul pas către inima ta

noiembrie 10th, 2007

Mă priveşti oarecum circumspect;
Parcă ţi-aş fi solicitat
Vre-o donaţie, vre-un favor
Pentru o cauză
Pe care nu o poţi înţelege.
Nu dragă,
Nu întind mâna să cerşesc!
Nu reprezint vre-o organizaţie
Care adună animalele de pe străzi
Ori acordă azil
Beţivanilor vagabonzi!
Am vrut doar să-ţi cuprind umerii
Ca un semn de recunoştinţă
Pentru liniştea din ochii tăi
În nemărginirea cărora
Mi-am lăsat privirea să se piardă.
Nu dragă, nu este dragoste!
Este doar începutul drumului greu
Către inima ta.

Dan David, Los Angeles, aprilie-08-2006.

VALORI EUROPENE IN GUVERNAREA LOCALA

noiembrie 9th, 2007

Valori europene in guvernarea locala. Administratia publica locala dupa integrare

Asociatia Pro Democratia (APD) a organizat marti, 6 noiembrie 2007, conferinta „Valori Europene in guvernarea locala. Administratia publica locala dupa integrare”. Acest eveniment a marcat finalul proiectului „Valori Europene in guvernarea locala” finantat de Uniunea Europeana prin Programul Fondul Europa 2006 – Programul Phare de Micro-Proiecte de Comunicare.

La eveniment au participat reprezentanti ai echipelor de lucru din cadrul Primariilor si Consiliilor Locale din tara, precum si reprezentati ai administratiei publice locale din Bucuresti. Din partea autoritatilor centrale, a fost reprezentat Ministerul Dezvoltarii, Lucrarilor Publice si Locuintei, prin domnul Horia Irimia, ministru secretar de stat, si domnul Chiser Sava, de la Autoritatea de Management pentru Programul Operational Regional. Ministerul Internelor si Reformei Administrative a fost reprezentat de domnul Gabriel Mitroiu, Comisar sef Responsabil cu implementarea legii 544/2001.

Evenimentul a avut drept scop central prezentarea concluziilor raportului final care contine informatii specifice si recomandari cu privire la modul in care proiectul a fost implementat in localitatile implicate. Reprezentantii administratiilor publice locale din cadrul proiectului si-au expus punctele de vedere asupra desfasurarii proiectului, precum si initiativele de continuare a acestui proiect. Principalele interventii ale participantilor s-au referit la modul de aplicare a consultarii cetatenilor in activitatea administratiei publice locale in functie de specificitatile comunitatilor si la metodele de buna practica in institutionalizarea participarii la nivel local. In plus, o atentie deosebita a fost acordata relatiei dintre autoritatile locale si cele centrale in contextul reformei administrative, necesitatii de diseminare a informatiilor cu privire la accesarea fondurilor structurale de catre comunitatile in care nivelul de informatie este unul redus, dar si dificultatii de a introduce in viata reala a comunitatilor normele europene, mai ales atunci cand modalitatile de aplicare a acestora sunt neclare.

Concluziile intalnirii s-au concentrat pe nevoia cresterii cooperarii intre autoritatile locale si organizatiile neguvernamentale pentru a stimula participarea cetatenilor la luarea deciziilor. Mai mult decat atat, reprezentantii administratiilor prezente la eveniment au afirmat ca exista o prioritate a reformarii aparatului administrativ din punct de vedere al resurselor umane si al viziunii de ansamblu, capabil sa duca la reprezentari reale ale intereselor cetatenilor atat in comunitatile mici, cat si in cele mari. In plus, s-a subliniat nevoia de stimulare a capacitatii comunitatilor locale de a accesa fondurile structurale, atat prin crearea de abilitati la nivelul autoritatilor, cat si prin incurajarea formelor de asociere intre cetateni, care va facilita procesul de absorbtie.

Prin proiectul „Valori europene in guvernarea locala”, APD si-a propus sporirea gradului de asumare de catre alesii locali a valorilor europene care stau la baza principiilor de buna practica in guvernarea locala, in sensul apropierii actului administrativ de modelele europene de guvernare. Proiectul a fost implementat la nivelul a 12 localitati rurale si urbane din 10 judete ale tarii (Pucioasa – Dambovita, Voluntari – Ilfov, Blejoi – Prahova, Slobozia Bradului si Vanatori – Vrancea, Viziru – Braila, Foltesti – Galati, Techirghiol – Constanta, Frecatei – Tulcea, Luizi Calugara si Hemeiusi – Bacau si Mihalaseni – Botosani).

Pentru mai multe detalii referitoare la acest proiect, va rugam contactati Asociatia Pro Democratia la numerele de telefon/fax 021.222.82.45, 021.222.82.54 (persoana de contact: Felicia Alexandru – Coordonator national de proiect – felicia.alexandru@apd.ro, tel. 0740.699.729).

Ciprian Muresan’s Rhinoceros and Romanian Contemporary Music on Nov 15-16 at RCINY

noiembrie 9th, 2007

THU, November 15, 5:30-7:30 pm | RCINY – Auditorium
Ciprian Muresan’s Rhinoceros

„Ciprian Muresan worked with and recorded a group of children from an elementary school in Iaşi. In his film, the children read from Eugene Ionesco’s well-known play Rhinoceros about the metamorphosis of a man into a rhino. The sound of the children’s voices unsettles and disturbs the moral consciousness of the viewer, shifting the emphasis of this metamorphosis from the responsibility of the individual to its collective germination.” – Attila Tordai-S.

RCINY will present the most recent incarnation of Ciprian Muresan’s disturbing and revealing video of Eugene Ionesco’s play Rhinoceros, as read onscreen by American children and recently filmed in New York City. To complete the series, a special viewing of the first version of Muresan’s Rhinoceros, filmed in Iassy with Romanian school children, will be shown simultaneously. Curated by Lara Taubman, this exclusive exhibit offers a contemporary interpretation of Ionesco’s 1959 play.

THU, November 15, 7:30 pm | RCINY – Auditorium
FRI, November 16, 7:30 pm | RCINY – Auditorium
Contemporary Instrumental Music of Romania:
Mirror of Post-Communist Transition

Organized in collaboration with the George Enescu Society of the USA, at the initiative of violinist Sherban Lupu, the series of concerts is aimed at presenting to the American audience a glimpse of the Romanian contemporary music. After the Romanian revolution, music has transformed in a rapid rhythm, combining new sound experiments with traditional sources, like folk or Byzantine music.

This series of concerts will be performed by an ensemble of Romanian and American musicians: Sherban Lupu – violin, Steven Zynszajn – violin and viola, Enid Blount Press – clarinet, Dan Barrett – cello, Ju Ping Song – piano, Martha Locker – piano, Dinu Ghezzo – conductor.

In the program:

Thursday, November 15, 7:30 pm
Liviu Danceanu – “Florilegium” for violin, cello and clarinet; Doina Rotaru – “Smoke” for clarinet solo; Sabin Pautza – Two Preludes for clarinet and piano; Dinu Ghezzo – “Imaginary Voices” for clarinet, cello and piano; Irina Hasnas – “The Rooster” (Vestitorul Luminii) for clarinet, violin and piano; Cornel Taranu – Sonata “Rubato” for solo violin; Dinu Ghezzo – “Shadow Dances” for chamber orchestra

Friday, November 16, 7:30 pm
Theodor Grigoriu – Sonata for violin and piano; Livia T. Ciocanea –“Romulus and Remus” for two violins and piano; Violeta Dinescu – “Da Pacem” for violin, viola and cello; Paul Rogojina – “Sacred visions” for solo violin; Dan Dediu – “Don Giovanni/Juan, SonatOpera in due atti” op.53 for violin and piano.

RCINY – Auditorium
FREE ADMISSION
RSVP: icrny@icrny.org

More about these events and our future program at www.icrny.org.

ROMANIAN CULTURAL INSTITUTE IN NEW YORK
200 East 38th Street (at 3rd Avenue), New York, NY 10016
Tel: 212-687-0180 – Fax: 212-687-0181
icrny@icrny.org; www.icrny.org

CULTURAL AGENDA OF THE EMBASSY OF ROMANIA IN WASHINGTON DC – NOVEMBER 2007

noiembrie 9th, 2007

FILM SCREENING: November 7th, 2007; 7:00 pm

The 20th annual European Union Film Showcase

4 MONTHS, 3 WEEKS AND 2 DAYS [4 luni, 3 saptamani si 2 zile]

Director Cristian MUNGIU

Screening followed by Q&A Session with director Cristian Mungiu and Meet the artist Reception offered by the Embassy of Romania

Winner of the Palme O’Or, Cannes Film Festival 2007

Official Oscar Submission, Best Foreign Language Film

This gripping film narrates the controversial story of two women negotiating for an illegal abortion in Romania during the final days of the communist regime (Romania, 2007, 113 min.)

Participation of the artists was made possible with the support of the Romanian Cultural Institute, NY

Location: AFI Silver Theatre and Cultural Center (8633 Colesville Road, Silver Spring, MD 20910)

For tickets & information, visit www.AFI.com/Silver

***

MUSIC RECITAL: Thursday, November 8, 7:00 pm

Special Recital Dan Grigore Romania’s Legendary Pianist returns to Washington Celebrating 50 years on Stage
Presented by Vox Ama Deus – Valentin Radu, Artistic Director
Maestro Grigore will display his magic on the Steinway piano through masterpieces by Bach, Scarlatti, Mozart, Beethoven, Chopin and Gershwin! An evening to remember!
Location: The Embassy of Romania (1607, 23rd St. NW, Washington D.C. 20008)

Meet the Artist Reception to follow the event

For more information, please contact: 202 332-4852 ext 151; or by email at iilie@roembus.org

***

FILM SCREENING: Thursday, November 8, 9:30 pm

The 20th annual European Union Film Showcase

4 MONTHS, 3 WEEKS AND 2 DAYS [4 luni, 3 saptamani si 2 zile]

Director Cristian MUNGIU

(Romania, 2007, 113 min.)

Location: AFI Silver Theatre and Cultural Center (8633 Colesville Road, Silver Spring, MD 20910)

For tickets & information, visit www.AFI.com/Silver

***

FILM SCREENING: Saturday, November 10, 5:20 pm

The 20th annual European Union Film Showcase

THE WAY I SPENT THE END OF THE WORLD [Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii]

Director: Catalin Mitulescu

Screening followed by Q&A Session with director Catalin Mitulescu and leading actress Dorotheea Petre and Meet the artists Reception offered by the Embassy of Romania

Official Oscar Submission, Best Foreign Language Film

In Bucharest, during the last year of Ceausescu’s dictatorship, 17-year-old Eva breaks a bust of Ceausescu at school and is expelled. When she flies Romania, her 7-year-old brother blames the dictator and devises a plan to kill him ( Romania/France, 2006, 106 min.)

Participation of the artists was made possible with the support of the Romanian Cultural Institute, NY

Location: AFI Silver Theatre and Cultural Center (8633 Colesville Road, Silver Spring, MD 20910)

For tickets & information, visit www.AFI.com/Silver

***

FILM SCREENING: Sunday, November 11, 5:30 pm

The 20th annual European Union Film Showcase

THE WAY I SPENT THE END OF THE WORLD [Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii]

Director: Catalin Mitulescu

(Romania/France, 2006, 106 min.)

Screening followed by Q&A Session with director Catalin Mitulescu and leading actress Dorotheea Petre

Participation of the artists was made possible with the support of the Romanian Cultural Institute, NY

Location: AFI Silver Theatre and Cultural Center (8633 Colesville Road, Silver Spring, MD 20910)

For tickets & information, visit www.AFI.com/Silver

***

FILM SCREENING: November 16th and November 18th, 2007, 4:00 p.m.

Film Series: Bucharest Stories: New Films from Romania organized by the National Gallery of Art in cooperation with the Romanian Cultural Institute, NY and with the support of the Embassy of Romania
The Paper Will Be Blue (Harta va fi albastra)
Director: Radu Muntean
(2006, 35mm, Romanian with subtitles, 95 mins.)
\”From an armored squadron patrolling the sedate Bucharest suburbs to an impetuous soldier who need not search too hard for the battle he craves, The Paper Will Be Blue strikingly recreates the emotions that boiled over during the Romanian revolution. An adept blend of docudrama and wry humor, told from a memorably ground-level point of view\”—Seattle Film Festival.
Location : National Gallery of Art East Building Auditorium, 4th Street at Constitution Avenue NW.
Free access. Seating is on a first-come, first-seated basis. Doors open approximately 30 mins. before each show.
***

FILM SCREENING: November 25th, 2007; 4:00 p.m.

Film Series: Bucharest Stories: New Films from Romania organized by the National Gallery of Art in cooperation with the Romanian Cultural Institute, NY and with the support of the Embassy of Romania
Humanitarian Aid(Ajutoare Umanitare)
Director: Hanno Höfer
(2003, 35mm, Romanian with subtitles, 16 mins.)
In the short film Humanitarian Aid , three young men from Western Europe arrive in a Romanian mountain village to (they think) distribute the goods according to need.
and
12:08 East of Bucharest (A fost sau n-a fost)
Director: Corneliu Porumboiu
(2006, 35mm, Romanian with subtitles, 89 mins.)
During the days following December 22, 1989—the date Romania’s Stalinist tyrant Ceauşescu was executed—there was no real consensus about what had actually transpired. With unassuming, tongue-in-cheek humor, 12:08 East of Bucharest offers a resolutely proletarian yet satirical view of Romania’s recent past as local talk-show host Jderescu (Teo Corban) tries to solicit answers to the question, \”Was there, or was there not, a revolution in our town?\”
Location : National Gallery of Art East Building Auditorium, 4th Street at Constitution Avenue NW.
Free access. Seating is on a first-come, first-seated basis. Doors open approximately 30 mins. before each show.

For more information, please contact:

Ilinca Ilie

Third Secretary

Political Section, Press and Cultural Affairs

The Embassy of Romania

1607 23rd Street NW

Washington DC 20008

Phone: (202) 332 2879 ext. 151

Fax: (202) 232 4748

E-mail: iilie@roembus.org

Petale la un loc – CRIZANTEMA DE AUR

noiembrie 9th, 2007

Ce poate fi mai minunat decât o petală de crizantemă într-o notă muzicală de pe portativ? Poate vocea interpretului sau poate o coardă din vioara ce „plânge” melodia unei romanţe.
Ce poate fi mai superb decât o aniversare – a XXXX-a ediţie a Festivalului Concurs Naţional de Interpretare şi Creaţie „Crizantema de Aur” – Târgovişte 2007? Poate organizatorii, poate partenerii media sau poate sponsorii. Dar nimic nu poate fi mai frumos decât ceea ce a pătruns în sufletele noastre cu parfum de romanţă.
Organizatori, mass-media, sponsori… dar mai presus de toate romanţa ce va dăinui peste timpul ce-şi adaugă petale dintr-o crizantemă de aur.

Felicitări viori, petale, oameni şi fapte.

“Marchizul de Sade” – cum l-am vazut eu…

noiembrie 6th, 2007

Culori şi ispite

“Este cu neputinţă să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de acela prin care vin!”
Luca 17:1

După căderea din rai, culorile Creaţiei s-au esenţializat în alb şi negru. Era în duhul logicii binare de la despărţirea apelor de pământ. A urmat un lung şir de fărâmiţări a fiecăreia dintre cele două culori pentru melanjul tonurilor de gri cerut din ce în ce mai vârtos. Curcubeul de după potop a anunţat printr-o nouă paletă că lumea se va colora. Şi de atunci am învăţat că între fiecare două nuanţe din spectru tot mai e loc de o alta ce aşteaptă s-o vedem şi să ne fie de folos.
Beatrice Rancea a mizat pe culorile fundamentale. Doar pe ele. Culori care să descrie caractere. Să îmbrace oameni prin intermediul costumelor create cu personalitate de către Cătălin Botezatu.
Din întunericul de după gong, prin muzica majestuoasă, ca a unei catedrale, se iveşte de la început paleta de caractere a piesei. Adică paleta de culori. Sprijinindu-se decisiv pe cele primordiale.
Negrul colorează majoritar conturul personajelor care desemnează înţelepciunea, harul de a îndepărta durerea, fermitatea de a proteja spaţiul în faţa stihiilor.
Abatele Coulmier are costumaţia de un negru pur. Doctorul Collard îmbină savant negrul cu alte culori apropiate. Gardianul Azilului Charenton este dominat de un negru uzat, ca din toate încleştările încare a trebuit să intre. La polul opus este albul care aici îmbracă pe cei goi. Goi de judecată. Este albul maladivului din spital. Într-o parte sau alta, fiecare personaj se supune unei culori. Dar nu deplin. De fiecare dată regizoarea lasă şi un colţ rebel, o culoare contrastantă, ca o deschidere. Abatele îşi desăvârşeşte personalitatea prin arămiul luminos al părului, doctorul scoate la iveală între firele de păr tocmai albul nebunilor, pe când aceştia au părul negru, tocmai ca semn încurajator, că încă nu e totul pierdut.
Doar în cuşca uriaşă captează atenţia un personaj în alb complet, de sus până jos. Nici un fir de păr, nici un detaliu care să se abată de la alb. Fără nici o speranţă de ieşire din nebunie, Donatien este singurul monocolor.
Între cele două extreme din lumea aceasta care populează scena, se ivesc câteva culori dintre cele numite îndeobşte “vii”. Simone se “colorează” trecând de la negrul de sub tutela măicuţelor spre roşul aprins al unei soţii din ce în ce mai cochete alături de doctorul Collard. Culoarea ei e pe măsura sentimentelor care cresc într-un suflet fraged ce aspiră după toate cele frumoase sau ispititoare în viaţă, încât pentru ea nu mai e de ajuns decât culoarea libertăţii, dacă nu chiar a libertinajului.
Madlene este cea care străbate cumva un drum invers, de la jocul ocheadelor şi chicotelilor licenţioase până la moartea violentă şi cu statut de fecioară. Ea armonizează cu albul unui strat mai aproape de trup un maroniu cu nuanţe, o culoare a cuminţeniei atrăgătoare. În lumea Madlenei sunt culori cuminţi, fie că e vernil, fie că e bleu, culori de pluton, curate şi stabile.
În ciuda multitudinii de culori, focalizarea este desigur pentru “alb”. Donatien este pacientul cel mai periculos pentru că trecutul îl urmăreşte prin grozăviile săvârşite. Devenit legendar pentru atrocităţi, el exercită atracţie ca orice monstruozitate de care oamenii se tem dar tot se bulucesc să-l vadă. A fost condamnat, a scăpat de la executarea sentinţei cu moartea datorită revoluţiei, dar a ajuns din nou după gratii pentru că “răul din născare, leac nu are”. Concomitent pacient şi prizonier, este totuşi unul de lux, pentru că abatele Coulmier e adeptul unei terapii cu bună credinţă şi persuadare prin îngăduinţă. De altfel tocmai la toleranţă el aşteaptă reciprocitate dar primeşte numai şi numai egoism. Spirit religios, abatele vrea să salveze şi pe cel prea păcătos în care se încăpăţânează a vedea un sâmbure de umanitate. Şi pentru acel sâmbure îngăduie toate capriciile lui Donatien.
“Sfântul Augustin spune că îngerii şi demonii sunt pe pământ. Uneori într-un singur om. Să ne păzim împotriva propriei ispite.”
Abatele ştie mai bine ca oricine cât de slab este omul şi atunci nici un efort nu i se pare prea mare în a salva ce se mai poate salva. Aplică o terapie socială modernă, bazată pe integrare, şi chiar de omul rămâne în cuşcă, are confort şi mai ales poate să creeze, poate să regizeze un spectacol de teatru cu ceilalţi pacienţi care par a lepăda nebunia când e să joace o piesă de teatru. Semn că arta poate fi o terapie, abatele are dreptate.
Numai că succesul e atât de fragil. O pojghiţă amăgitoare. Poate că societatea progresistă vrea să vadă o reuşită acolo unde poate că răul face un pas înapoi spre a pregăti lovitura viitoare.
Cum însă Donatien reuşeşte să răspândească o cultură a concepţiei sale maladive, îmbrăcată înşelător într-o ispititoare haină, cei mai vigilenţi, mai temători şi poate mai rigizi din societate, caută în continuare o rezolvare mai clară. Chiar dacă Donatien nu mai poate agresa fizic, cărţile care se tipăresc în baza manuscriselor ce se strecoară din cuşca lui induc în oameni o filosofie a decadenţei care să aştearnă o cale spre condiţiile care nasc agresivitatea, monstruozitatea. Donatien îşi hrăneşte plăcerea din suferinţa celuilalt. De aceea nu poate fi lăsat nici măcar să-şi difuzeze ideile nocive. Îşi intră în rol doctorul Collard, adeptul unei linii dure. Metaforic vorbind, dacă abatele judecă numai cu inima, doctorul se sprijină pe o seamă de teorii fără de suflet. Numai că simpla trecere prin scenă a instrumentelor de care se folosesc acele teorii produc frisoane tuturor privitorilor.
“Cum poate duce un tratament inuman la un comportament civilizat?”
Replica doctorului este şi ea frisonantă pentru modernitatea clamată a epocii: “Îl trataţi ca pe un om. Asta-i eroarea.” Amintind un celebru titlu de roman, “Pumnul şi palma”, avem de-a face şi aici cu două atitudini faţă de rezolvarea unei probleme. Care metodă e mai bună: blândeţea şi egalizarea în abordare a subiectului în acelaşi rang cu oricare alt om, sau duritatea şi constrângerea agresivă, ca în oglindă, prin decăderea lui din rangul de om, considerând că numai aşa ceva îl poate atinge?
Greu de spus. Piesa îl transformă pe Donatien într-o victimă. Un spectator obişnuit, nu doar al unei piese de teatru dar şi al unei scene de istorie contemporană, vezi reacţiile faţă de condamnarea lui Ceauşescu, ei bine, un astfel de spectator glisează uşor spre umanizare, spre compasiune. Cât timp atrocităţile subiectului sunt de domeniul trecutului şi doar în amintire, niciodată asupra spectatorului amintit, imaginea sa e departe de a fi înfiorătoare.
De monstru chiar te poţi apropia, Madlene îl priveşte cu simpatie, se amuză de scrierile licenţioase ale acestuia, cochetează cu el şi îl abordează ca orice fetişcană stăpână pe sine faţă de un bărbat pe care-l consideră inofensiv.
Când ea, aşezată pe genunchii lui Donatien, savurează paginile proaspăt scrie ignorând în esenţă mângâierile îndrăzneţe ale acestuia, te poţi gândi până la urmă de ce atâta spaimă când, iată, o femeie este imună.
Iar când Madeleine citeşte paginile cu pricina mai departe, fetelor şi băieţilor din jur, reacţia este mai degrabă de amuzament provocator, totul e luat în joacă.
Că e vorba de un terorist sau de un obsedat sexual, problema e aceeaşi. În faţa lipsei de dialog raţional în limitele construite de civilizaţia umană, vor fi totdeauna două abordări: una inocentă şi cu bună credinţă care va vedea în cel incriminat detaliile umane ale acestuia şi o alta intransigentă şi dură care nu mai speră în altceva decât aplicarea pedepsei aspre. Şi demulte ori, dincolo de înclinarea balantei spre o parte sau alta, intervine câte un detaliu trivial care duce la un deznodământ.
De fapt pe Donatien l-a învins una dintre victime. Soţia sa. Cea despre care istoria spune că l-a iubit, în ciuda suferinţelor îndurate. Soţia este aceea care alimentează presiunea asupra lui Donatien. Ea, singura care îi spune pe numele mic. O singură dată, atunci când deja l-a ajuns pedeapsa. Atunci, cine este Donatien? Să zicem că ar fi marchizul de Sade. Însuşi numele lui a intrat în istorie ca fiind un simbol de atrocitate, el definind o malformaţie a gândirii. Doar că pana autorului piesei, Doug Wright, l-a transformat într-un erou. Un luptător pentru libertatea de creaţie, pentru libertatea de opinie. Nu, nu e vorba de Boccaccio, de exemplu, care a creat literatură dincolo de pudoarea obişnuită şi de rigidităţile timpului său. Acela ar fi fost îndreptăţit să spună: “eu scriu despre eternele adevăruri Ce ne face fericiţi pe noi?”
Or nu sadismul reprezintă un etern adevăr omenesc. Donatien mărturiseşte de fapt egosimul de care îl acuză abatele: “Trebuie să descriu fanteziile perverse. Ele mă păstrează sănătos.” Cât de monstruos poate să sune acum, după atâtea grozăvii de masă ale istoriei: “Dacă-i luăm durerea ce rost are?”
Faptul că i se aplică metode de tortură nu trebuie să-l transforme în erou. Faptul că el continuă să scrie, cu propriul sânge sau cu propriile excremente, nu face din el un martir al creaţiei literare, de idei. Ruptă din context, replica aceasta este impresionantă: “Vezi opera mea? Ultima e scrisă cu sânge!”
Problema e însă ce transmite opera, cu ce fapte se asociază. Oricât încearcă să delimiteze conţinutul operei de realitatea faptelor, istoria îl contrazice. Chiar spectacolul vine apoi să-l contrazică, atunci când patosul său de martirizabil declanşează reacţia azilanţilor. Putem spune că numai nebunii iau ficţiunea drept realitate, dar în acelaşi timp putem spune că atâta timp cât nu e un zăgaz pentru pornirile subumane, riscul defecţiunilor creşte.

Dilematicii se vor întreba: “Cine e de condamnat? Muza sau poetul?”
Punctual sunt câteva metafore impresionante. De la cearşafurile întinse la uscat, ca pagini pe care ostracizatul va scrie cu vin, cu sânge sau cu excremente. O literatură cu adevărat ruptă din trupul autorului. Cu câtă bucurie exclamă Donatien: “nimic nu se compară cu o pagină tipărită” şi buricele degetelor sunt jertfa pentru creaţie.
Toată povestea ar fi a unei lupte oarbe a instinctelor. Donatien condamnă ipocrizia din societate, atâta timp cât doctorul Collard săvârşeşte în fapt tot un viol faţă de pupila pe care o ia de soţie fără să fie vorba de sentiment.
Dar nici victimele nu rămân mai prejos, atât cea a lui Donatien cât şi a lui Collard, găsesc câte o cale de a-şi înfăptui propria dreptate.
E o cale aceasta? Abatele e tot mai dezamăgit, tot mai disperat de cedările în faţa ispitelor de tot felul, de încălcările atâtor porunci. Propria sa cedare, prea puţin pregătită de scenele anterioare, nu trebuie legată în nici un caz de Donatien. Este abia o altă poveste, un alt capitol de literatură. Înregistrăm doar trecerea abatelui ‘dincolo’, în cuşcă. Şocul este provocat nu de imaginea lui după gratii cât de culoarea care-l descrie: alb ! Este o victorie a perversiunii, pentru că abatele îşi păstrează umanitatea chiar şi în păcat. El este cu adevărat o victimă şi abia de la el se cere forţa de a vorbi: “Am privit diavolul în faţă şi am supravieţuit ca să povestesc!” Să fie lumea atât de iraţională? Când marchizul de Sade zice: “cu cât îţi interzic, cu atât te provoc!” ai crede că fără legi am trăi în paradis. Altfel, putem râde la replica: “cu cât mă torturezi, cu atât se întăresc toate principiile” dar îl girăm sau intrăm într-o logică fără ieşire.
Un spectacol impresionant, de la prima la ultima scenă, care te îndeamnă la reflecţie, te provoacă mai bine zis. Şi mai ales e vorba de actori care-şi pun amprenta în mod decisiv asupra personajelor. Pentru că Donatien e imposibil să existe fără vocea lui Florin Zamfirescu, actorul care alimentează acel mister shakespearean specific marilor spectacole. Se mişcă într-un spaţiu restrâns, bine delimitat, dar de acolo îşi întinde aripile cât să acopere întreaga scenă, de la mic la mare. El este vârful unui triunghi care-i mai include pe Gellu Niţu, perfect pliat pe impotenţa personajului său care alunecă uşor spre cruzime şi meschinării. Al treilea pilon este Dan Bădărău care-şi devăluie personajul nu doar prin replici cât mai ales prin ţinuta sa dreaptă, cu capul dat pe spate, o siluetă suplă ca a romanticilor. Cu vocea blândă şi cu părul roşcat, inconfundabilul semn al omenescului. Triunghiul masculin este intersectat de triunghiul feminin, parcimonios dăruit cu la fel de marcante replici precum primul.
Irina Ungureanu animează lumea în care se mişcă, respiră energie şi e din stirpea celor care se dăruiesc şi împing lucrurile înainte, construiesc. Cu farmec şi naturaleţe, punând suflet în fiecare gest.
Jeanine Stavarache dezvăluie cauza obiectivă a consecinţelor istorice care se abat asupra personajului principal şi face asta cu foarte puţine mijloace, fiind cu atât mai convingătoare.
Paula Niculiţă îşi gradează înflorirea, de la timiditatea cu care intră în scenă până la forţa cu care-şi plăteşte libertatea şi îşi oferă viitorul.
Fiecare dintre aceste două triunghiuri au câte un punct de sprijin. Discret dar dovedit esenţial în toată ecuaţia.
Liana Mărgineanu, mama Madlenei, ajunge să fie amintită de cronicarii spectacolului pentru harul cu care trăieşte atât lectura pasajelor licenţioase de către fiica ei dar şi ameninţarea şantajantă a doctorului sau durerea finalului dramatic.
Relu Poalelungi reuşeşte cu brio ceea ce şi-a propus: de a veni spre personajele cu care intră în relaţie, spre a le oferi un nivel ridicat al replicii încât fiecare să câştige în expresivitate. Astfel arhitectul Prouix, pe care îl joacă Relu Poalelungi, devine o foarte bună oglindă în care spectatorul vede încă o latură a caracterului doctorului Collard, iar pentru soţia acestuia, interpretată de Paula Niculiţă, exact segmentul necesar pentru ieşirea la lumină şi împlinirea personalităţii.
Fiecare actor e bine încadrat în montura spectacolului încât sentimentul de împlinire este o certitudine.
Un spectacol de revăzut oricând, cu atât mai mult cu cât propria judecată desluşeşte mereu nuanţele tot mai rafinate ale culorilor.

Marius DOBRIN
3 noiembrie 2007

Teatrul Odeon, Bucureşti
“Marchizul de Sade”
de Doug WRIGHT
Regia, mişcarea scenică şi ilustraţia muzicală:
BEATRICE RANCEA

Distribuţia:
Marchizul de Sade FLORIN ZAMFIRESCU
Abatele de Coulmier DAN BĂDĂRĂU
Doctorul Collard GELU NIŢU
Madlene IRINA UNGUREANU
Renee Pelagie JEANINE STAVARACHE
Simone PAULA NICULIŢĂ
Arhitect Prouix RELU POALELUNGI
Mama Madlenei LIANA MĂRGINEANU
Charlotte ANA MACOVEI
Călugăriţa DIANA GHEORGHIAN
Călugăriţa BIANCA CRISTEA
Nebun azil MIRCEA N. CREŢU
Nebun azil LAURENŢIU LAZĂR
Nebun azil GABRIEL PINTILEI
Nebun azil IONUŢ KIVU
Nebun azil IOAN BĂTINAŞ
Nebun azil MARIAN LEPĂDATU
Nebun azil FLORIN DOBROVICI
Giton DIMITRII BOGOMAZ
Prieten Madlene GEORGE CĂLIN
Prieten Madlene CRISTINA CHIRILĂ
Noul abate GEORGE CĂLIN
Spectatoare ANA MARIA MOLDOVAN
Spectatoare BIANCA CRISTEA

Decorul CONSTANTIN CIUBOTARIU
Costumele CĂTĂLIN BOTEZATU
Concepţie machiaj IULIANA ŞTEFAN
Asistent regie BIANCA CRISTEA
Consilieri pe probleme neuro-psihiatrice:
dr. SEBASTIAN NEAGU SADOVEANU
dr. EUGEN PĂUNESCU

Data premierei: 23 martie 2005

http://www.teatrul-odeon.ro

COMUNICAT DE PRESA PRO DEMOCRATIA

noiembrie 6th, 2007

Valori europene in guvernarea locala. Administratia publica locala dupa integrare

Asociatia Pro Democratia (APD) organizeaza marti, 6 noiembrie 2007, incepand cu orele 11.00 in sala Diplomat a Hotelului Herastrau (Soseaua Nordului, nr. 7-9, sector 1, in apropierea Ambasadei Chinei) conferinta \”Valori Europene in guvernarea locala. Administratia publica locala dupa integrare\”. Acest eveniment marcheaza finalul proiectului \”Valori Europene in guvernarea locala\” finantat de Uniunea Europeana prin Programul Fondul Europa 2006 – Programul Phare de Micro-Proiecte de Comunicare.

Prin acest proiect, APD si-a propus sporirea gradului de asumare de catre alesii locali a valorilor europene care stau la baza principiilor de buna practica in guvernarea locala, in sensul apropierii actului administrativ de modelele europene de guvernare. Proiectul a fost implementat la nivelul a 12 localitati rurale si urbane din 10 judete ale tarii (Pucioasa – Dambovita, Voluntari – Ilfov, Blejoi – Prahova, Slobozia Bradului si Vanatori – Vrancea, Viziru – Braila, Foltesti – Galati, Techirghiol – Constanta, Frecatei – Tulcea, Luizi Calugara si Hemeiusi – Bacau si Mihalaseni – Botosani).

Evenimentul are drept scop lansarea raportului \”Valori europene in guvernarea locala\”, care contine informatii cu privire la proiectele comunitare implementate in cele 12 localitati, capabile a deveni modele de buna practica pentru administratia publica locala in contextul integrarii europene. Vor fi discutate aspecte generale ale reformei administrative in Romania, precum si rezultatele implementarii proiectului la nivelul celor 12 localitati.

La eveniment vor participa, alaturi de reprezentantii echipelor de proiect, reprezentantii altor administratii publice locale din tara si municipiul Bucuresti, ai Ministerului Internelor si Reformei Administrative, prin Directia Generala pentru Dezvoltarea Capacitatii Administrative si Unitatea Centrala pentru Reforma Administratiei Publice si ai Ministerului Dezvoltarii, Lucrarilor Publice si Locuintelor.

Pentru mai multe detalii referitoare la acest proiect, va rugam contactati Asociatia Pro Democratia la numerele de telefon/fax 021.222.82.45, 021.222.82.54 (persoana de contact: Felicia Alexandru – Coordonator national de proiect – felicia.alexandru@apd.ro).

Arta deportarii

noiembrie 6th, 2007

Stau atârnat, boccelit de plecare.
fraţii fac semne cu crenguţe disperate
părinţii scuipă lapte
de mamă fermentat
ce cuib ciudat
zic eu tatuat, gata de drum
privind spre gara toată fum

tu desenezi cu unghia o patrie
care să ne ţină copiii în leagăn
şoptind cât de mult ne iubim
deşi avem tensiunea poetic redusă
buchetul scăldat de lumina stelară
scripet de vagon pe care mişună
crabii de noapte
soldaţi pe-un front

şi uite, curge magiun ca un bocet
şi morţii vin încolonaţi
cântând un marş de despărţire
iar crucile din vale ard

din umbre vechi de cimitir
îmi strâng memorii ce plutesc
şi-mi cer străbunii, înapoi la vetre
străvezi fantome ce păzesc
trecutul nostru plin de pietre.

Poeseuri 2 – Pâine cu apă

noiembrie 6th, 2007

Postul Paştelui
Era cel mai greu de dus.
Primăvara ne scormonea stomacurile
Subţiate de ciorbele limpezi,
De mămăligile singuratice.
Foamea venea mai ales către seară
Ca un lup cenuşiu cu ochi de patimă.
Mă furişam cu Radu în cămară.
Desfăceam în grabă
Capacul din tablă emailată
Al canistrei albastre ca cerul.
Ai noştri ţineau la untură
Cârnaţi fripţi şi bucăţi de friptură
Din porcul tăiat la Crăciun.
Pâine luam din sacul din iută
De pe raftul cel mai de sus.
Nu, sare nu ne mai trebuia.
Erau gata sărate
Şi pudrate cu un nor de boia.
„Vă e foame copii?”
„Da mamă, dă-ne ceva bun!”
„Ei, suntem în Postul Mare, dragii mei;
Trebuie să vă curăţaţi şi voi,
Să vă rugaţi, să fiţi iertaţi de păcate.
O să vă pun în blide mămăligă cu mujdei.”
„Bine mamă, dar la urmă
Dă-ne şi câte o cană cu lapte!”
Canistra goală au aflat-o, disperaţi,
Mult mai târziu,
Când începea sezonul la sapă.
„Ei, şi acum ce-o să le mai pun
Săpaşilor de merinde?
Pâine cu apă?”

Dan David, Los Angeles, aprilie-16-2006.

Şcoala fructelor… femeia

noiembrie 6th, 2007

O nouă zi de vară dăruind prospeţime unui pas, o altă dimineaţă scriind istoria luminii-dragoste. Aşez adierea trăirii în respectul pentru existenţa femeii ce-i sărbătoarea timpului meu, a visului cu chip de iubire.
O fascinantă melodie răzbate sub aripa prezentului cu destinaţie, acompaniată de vioara sufletului pereche-nepereche, iubind păcatele ce devin dorinţe. Prezent la poarta sărutului, poemul acestei zile începe cu zborul şi sfârşeşte cu taina ce va fi mereu cu noi.
O oră târzie ne este dăruită frumuseţe în palma purităţii, floarea albă a cactusului nu mai înţeapă sângerând aşteptarea. Îmbrăţişez ziua de mâine pe sensul vieţii şi mă regăsesc cel mai iubit fiu al femeii, datorând memoria plăcerii florilor pentru o zi unei lumi ce-mi este jumătate jurământ.
O nouă viaţă cu răsăritul şi asfinţitul vieţii, un colier pentru inimile renăscute din dragoste-lumea femeii şi bărbatul-pasărea prezentului… reînnoieşte timpul prin iubire. O viaţă născută la marginea nopţii, alături de şcoala fructelor… timp şi bărbat, străjerii iubirii.

Invitaţie la dans

noiembrie 6th, 2007

Mi-ai promis aseară un dans,
chiar dacă eram îmbrăcată
în acea rochie albă
şi aveam picoarele desculţe.
M-ai luat uşor în braţe
şi m-ai ridicat atât de sus,
încât picioarele îmi atârnau
acolo, lîngă bustul tău
atât de bărbătesc.
Mi-ai fredonat refrenul
în tâmplele pline de dragoste
şi am dansat aşa toată seara…
desculţi, în noapte!

Comunicat RWW Group legat de situatia romanilor din Italia

noiembrie 5th, 2007

Comunicat RWW Group legat de situatia romanilor din Italia

Romanians Worldwide Group (RWW Group), grup international de lobby care promoveaza interesele romanilor din strainatate, a urmarit cu mare atentie evenimentele recente din Italia, derulate pe fundalul unor infractiuni grave savarsite de catre cetateni romani.

Dorim sa trimitem un mesaj de condoleante familiei victimei actului criminal in care autorul este considerat a fi un cetatean roman de origine rroma, dar, in acelasi timp, ne exprimam revolta fata de orice act criminal comis de cetateni romani, sau alte fapte ce au caracter infractional si care afecteaza imaginea buna pe care romanii integrati o au in tarile UE si in alte tari.

Totodata, atragem atentia ca nu vom tolera ca romanii de dincolo de granite sa fie expusi unor atacuri xenofobe si consideram ca este obligatia Guvernului Romaniei, a guvernelor statelor UE si a institutiilor UE sa depuna eforturi concertate pentru a se evita escaladarea acestor conflicte si extrapolarea acestei atitudini la nivelul intregii comunitati romanesti din UE.

Consideram ca atat partea romana, cat si partea italiana nu au apreciat la adevarata amploare gravitatea problemelor legate de etnia rroma si nu au actionat preventiv, fapt care dovedeste ca sunt necesare adnotari la legislatia comunitara ce reglementeaza imigratia cetatenilor europeni. Libera circulatie nu poate fi impiedicata din cauza unor carente de ordin relational, manifestate din plin la nivelul ministerelor de resort din Romania si Italia.

Expulzarea cetatenilor romani considerati un pericol pentru statul italian este doar o solutie conjuncturala care ridica semne de intrebare despre modul arbitrar in care statele pot decide, in mod unilateral, expulzarea unor cetateni ai unui alt stat din UE.

Acest complex de probleme nu trebuie considerat a fi doar de natura bilaterala sau o culpa exclusiv romaneasca, de aceea ar trebui gasite solutii la nivelul Uniunii Europene. Situatia din Italia trebuie perceputa ca un semnal de alarma, care a aratat ca nu este suficient sa fie alocate numai niste fonduri din partea Comisiei Europene pentru comunitati dezavantajate social, daca nu se pun la punct si mecanisme viabile, capabile sa monitorizeze derularea unor finantari si infiintarea unor structuri cu eficienta practica, in concordanta cu necesitatile grupului tinta avut in vedere.

In acest context, apreciem ca este evidenta absenta unei strategii coerente, care sa conduca la rezolvarea problemelor minoritatilor dezavantajate, in special cea rroma.

RWW Group, alaturi de alte asociatii de lobby si organizatii romanesti, isi exprima disponibilitatea de a actiona impreuna cu guvernul Romaniei, Italiei, celorlalte state europene, precum si impreuna cu toate institutiile UE, pentru identificarea si implementarea unor solutii eficiente, capabile sa conduca la solutionarea factorilor ce au stat la baza situatiei din Italia.

RWW Group
4 nov 2007

Momente importante!

noiembrie 5th, 2007

Printre putinele momente cand romanii pot face ce vor!

Cat de curand romanii vor putea sa-si exprime optiunile politice, dar cel mai important este faptul ca in momentul asta putem spune ca noi vom face diferenta intre cea ce este si cea ce va fi. Avem o ocazie unica sa platim polita celor 322 de politicieni care au demonstrat ca nu le pasa de noi. Ei bine, nici noua de ei. Dar ca sa punctam corect ocazia asta, trebuie sa mergem la vot. Unicul mod de a exprima concret cea ce gandim.

Un alt moment de o importanta capitala, poate cel mai important eveniment creat in ultimul deceniu, este faptul ca romanii pot impune ‘Punctul 8‘ de la Timisoara. Este mai mult decat evident ca politicienii (mai toti proveniti din fostul PCR) nu au de gand sa dea curs dorintei populare in a exclude fostii membri ai PCR si Securitate din viata politica si administrativa a tarii. Un exemplu elocvent il antameaza PNL-ul, prin includerea pe liste a fostului ofiter de Securitate Daniel Daianu. Acum, un electorat mult mai educat, poate impune acest lucru fara ajutorul politicienilor. Pur si simplu, prin votul acordat, romanul poate exclude din Parlament sau din posibilitatea de a fi reprezentati in Parlamentul European de acei politicieni care au fost activisti de partid si membri ai fostei Securitati.

Principala sursa a suspiciunilor si tensiunilor in Romania ramane asa numitul politician, fost membru activ al PCR si al Securitatii, imprastiati prin mai toate partidele si bineanteles si prin PSD, PRM, PC si chiar si PNL. Acesti politicieni sunt ca niste hiene care ataca Romania din toate unghiurile, economic in primul rand. Astfel demonstrand o inexistenta calitate morala atat de necesara in formarea Statului de Drept. Multi dintre politicienii ‘noi’ au impumutat deja modul de lucru al fostilor comunisti si prin actiunile promovate ne arata cat de imortanta este inlaturarea lor din viata politica. Tanarul Nicolae Serban de la PSD este un exemplu mai mult decat elocvent. A devenit, in opinia mea, o necesitate ca acesti oameni sa fie excusi din viata politica si adminstrativa a tarii. Undeva trebuie trasa o linie clara intre cea ce vrem si ce a fost. Acum este momentul cel mai prielnic sa aratam ca suntem capabili sa ne rezolvam problemele singuri.

Dar ca acest lucru sa se intample, trebuie ca romanii sa se duca la vot. Este obligatoriu ca atunci cand ai posibilitatea sa-ti faci opinia auzita, s-o faci. Numai astfel poti face o diferenta in propria ta viata. Nu-i lasa pe alti s-o faca pentru tine, pentru ca ai vazut deja de ce sunt ei in stare. Pe 25 Noiembrie romanii vor avea ocazia sa se faca auziti. Este imperativ ca noi toti sa ne exprimam si la Europarlamentare si la Referendum. Cine nu voteaza, chiar ca nu conteaza.

Tentativa de rapire, sau inconstienta crasa?

noiembrie 5th, 2007

Una din numeroasele asociaţii, fără scop lucrativ, existente în Franţa, s-a decis să întreprindă o veritabilă aventură de tip idealisto-umanist pe un teren minat. Ideea, mărturisită de protagonişti şi în curs de serioase verificări, a fost de a veni în ajutor populaţiilor africane dintr-o regiune, Darfur, situată între Sudan şi Ciad, unde se perpetuează de câţiva ani un război etnic sângeros, soldat cu moartea câtorva sute de mii locuitori.
Elanul umanist şi, în aparenţă, dezinteresat al asociaţiei „Arca lui Zoe” ar fi fost mai mult decât meritoriu dacă bravii asociaţi benevoli n-ar fi tentat transferul în Franţa a 103 copii, pretinşi orfani şi expuşi barbarului genocid. Mai mult decât atât, preşedintele asociaţiei, Eric Breteau, îşi propusese un transfer irealist de copii în masă, articulând numărul considerabil de 10.000 de suflete pentru Europa şi Statele Unite, dintre care 1000 rezervate Franţei.
Tentaţia absconsă a înfierilor nu era tocmai straină proiectului, iar gurile vitriolate, în frunte cu Preşedintele contestat al Ciadului, Idriss Déby, evocă eventualitatea sordidă a unui trafic de făpturi umane, în vederea prelevării de organe, sau a pedofiliei. Ipoteză aberantă şi dificil admisibilă, dar argument perfect plăsmuit de Preşedintele Déby, cu un iz de şantaj, în momentul când Europa s-a decis să intervină cu o forţă armată, Eufar, întru separarea beligeranţilor.
Ne putem lesne imagina dimensiunea scandalului şi consecinţele survenite în urma unor astfel de rumori, alimentate cu cinism de cei cărora imixiunea în afacerile africane nu le este câtuşi de puţin pe plac. Se poate afirma, aşadar, că un demers umanist la origine, a fost transformat într-un „fapt divers abominabil”, eveniment grav, cu implicaţii dintre cele mai dezagreabile, atât pentru exaltaţii lui promotori, cât şi pentru autorităţile franceze, taxate în Africa de „sclavagiste şi neocolonialiste”. Intervenţia curajoasă a Preşedintelui Sarkozy la faţa locului, pentru a salva ce mai era de salvat, adică negocierea asupra repatrierii a cel puţin trei jurnalişti francezi şi patru asistenti de zbor din echipajul spaniol, straine asociaţiei ONG-lui „Arca lui Zoe”, dar socotite complice, poate fi considerată ca o reuşită politică, nefericiţii actori ajungând acasă cu avionul prezidenţial.
Cum era de aşteptat, autorităţile din Ciad, unde fusesera grupaţi copii pentru a fi transportaţi cu un zbor charter în Europa, au descoperit cu uşurinţă aberanta tentativă, arestând pe loc întreaga echipă de 16 „răpitori” şi prezentarea ei în faţa justiţiei ciadiene. O astfel de aventură nechibzuită, chiar dacă în sinea ei s-ar fi dovedit cinstită şi debordând de bune intenţii, se poate solda, potrivit legilor Ciadului, cu pedepse disproporţionate de până la 20 de ani de muncă silnică în temniţele africane. Singura speranţă, de natură cu totul aleatorie, depinde de buna dispoziţie a Justiţiei ciadiene, fiind vorba de o convenţie franco-ciadiană prin care se prevede posibilitatea expatrierii vinovaţilor şi judecarea lor pe teritoriul francez.

Romania in Europa sau Europa in Romania (5)

noiembrie 5th, 2007

Crimele savarsite in ultimul timp in Italia ne claseaza in topul comunitatilor cu un ridicat procentaj de criminalitate alaturi de albanezi, bulgari.
Din partea unora exista scuza ca infractorii sunt tigani si nu romani.
Nu se pot gasi justificari la nici una din faradalegile comise in tarile gazda.
In primul rand cei sositi fie la munca, fie sa se capatuiasca intr-un fel sau altul uita ca sunt musafiri si nu sunt la ei acasa.
In cazul Cubei cu ani in urma, Fidel Castro s-a descotorisit de elementele criminale debarcandu-le in Miami, Florida in ideea de a imbogati fauna societatii americane cu noi animale. Miami se situeaza, in prezent, printre centrele metropolitane cu cel mai ridicat procentaj al criminalitatii.
Exportul criminalitatii cu toate consecintele ei, este o tinichea de coada, zornaitoare, a Romaniei. Imaginea este compromisa atat in tara cat si in diaspora.
Politicienii gonesc dupa ciolanul sau “cascavalul cel mare” (Mircea Badea) in plin vaz si fara rusine. Ei sunt oligarhi, antreprenori si legiutori.
Jurnalistii indrazneti si dedicati binelui sunt redusi la tacere sau intimidati. Peste noapte apar legi interzicand difuzarea vreunui flagrant in numele atentarii la viata privata a cetatenilor. Care cetateni? Ii stim foarte bine si numele lor ne produc greata. In vremea comunismului ca sa fi scris despre vreo neregula sau neajuns, ca ziarist trebuia sa treci de cerberii din activul PCR sau de cenzura. Ne intoarcem la ”o Marie cu aceeasi palarie”?
Generatiile tinere de azi se intereseaza din ce in ce mai putin de trecutul ceausist si sunt confruntati cu gasirea unui loc de munca, unui trai mai decent. Privelistea apartine unui tinut bantuit de indiferenta, resemnare. Scoala nu mai ofera sansele reusitei de altadata, piata muncii comparata cu cea vestica ii dezamageste. Parlamentarii romani au dezgolit de sensuri terminologia politica: Referendum. alegeri, vot, partid politic, presedinte, prim ministru etc. cuvinte ce se rotesc in jurul mintii tinerilor ca niste fluturi beti.
Romanii spun ca e prea tarziu pentru schimbari in bine si se duc care incotro.
Pleaca dintr-o tara unde sistemul juridic nu face fata coruptiei si nici nu reuseste sa ia masuri drastice.
Obisnuinta de acasa si libertatea de a fura capacele de canale de pe strazi, sinele de cale ferata, cate si mai cate infractiuni, le ofera un training ideal menit sa le fie util in Italia, Franta sau in alte tari.
Infractionalitatea se stratifica ajungand pana la forurile de conducere, unde alesii parlamentari, ministri sunt implicati in afaceri necurate, mita, licitatii dar care in final, scapa nepedepsiti.
Trecera abrupta de la comunism la un capitalism de tip sud-american unde obtinerea puterii politice si a banului se face numai prin alte mijloace decat cele cinstite a creat o nou tip de mentalitate. Imbogatitii peste noapte si-au cumparat reviste, posturi de televiziune si chiar partide politice. Romania devine o federatie de “haciendas” creind o republica banana.
In Columbia, spre exemplu, mii de locuitori se inroleaza in circuitul de cartele ale drogului, oameni fara scrupule abrutizati care din nefericire reusesc sa patrunda si in SUA. Referindu-ma la comunitatea italo-americana versus grupurile mafiote de la Al Capone si pana in prezent, italienii insisi au avut de suferit din pricina reclamei de criminali. Misiunea politicianului Rudolph Giulani a insemnat un succes in combaterea Mafiei in New York si a repus comunitatea amintita intr-o lumina favorabila.
Un aspect de neinteles ramane sistemul deficitar de control al autoritatilor italiene care ar trebui sa opereze din timp si sa previna prezenta elementelor criminale nedorite. Cum de s-a ajuns ca Roma, capitala unei civilizatii milenare, sa se tolereaza prezenta criminalilor in corturi, in baraci ori te miri unde? Acesti itineranti animalici au comis urmatoarele crime doar din august si pana azi: moartea unei batrane de 92 ani; violarea unei femei pe treptele unei biserici, agresarea unui preot, uciderea contesei Italia Viglino Cibrario, agresarea unui biciclist, reglarile de cont mafiote in plina strada, s.a. Seria neagra culmineaza cu Romulus Nicolae Mailat autor al jafului, violului si ale lovitorilor bestiale comise asupra Giovanei Reggiani (47 ani) provocandu-i moartea. Din ultimele rapoarte criminaliste rezulta ca originarul din Avrig, Sibiu, Mailat ar fi avut un al doilea complice.
In ciuda crimelor acuzatii sunt condamnati la pedepse usoare intre 8 si 18 ani.
Autoritatile romane si reprezentantii de frunte ai rromilor gasesc mereu justificari puerile, revoltatoare.
Premierul transfera culpabilitatea pe seama faptului ca bietii cautatori ai unei noi vieti in Italia nu au un loc de munca:
„Noi nu facem nimic. Nu este responsabilitatea noastra. Cred ca masura cea mai sigura care va duce la scaderea drastica a criminalitatii printre imigrantii de acolo ar fi asigurarea unui loc de munca pentru acestia. Nu va imaginati ca o sa le poata da locuri de munca la primarii, dar sint tot felul de lucruri care pot fi facute si trebuie stabilit cu autoritatile italiene un program intensiv pentru a-i atrage la munca, pentru ca, daca nu vor munci, sigur ca se vor tine de ceea ce vedeti“. Este o declaratie impertinenta lipsita de sens. Premierul uita ca imigrantii au descins neinvitati in ograda altuia si nu sunt cei impun regula jocului.
La randul lor alesii etniei rrome incearca sa apere crimele punandu-le pe seama vietii grele din Romania (“Din punctul meu de vedere, Romania nu a reusit, in 18 ani, sa adopte un standard de viata care sa elimine mizeria, foametea si saracia. Unii romani, care se duc acolo cu bune intentii, ajung infractori si sa dea in cap la oameni pentru ca statul roman nu a stiut sa le ofere o viata mai buna in tara. Romania a dat dovada de lasitate si neputinta acuzand o etnie in acest caz”, Madalin Voicu) sau infractiunile nu ar fi atat de relevante, ci tenta rasista din partea mass-media ce deformeaza gravitatea delictelor
(“Stirile despre romi sunt tratate cu relevanta. Mereu se accentueaza nationalitatea acelui infractor. Eu in calitate de consilier am incercat sa fac cunoscuta mai bine nationalitatea noastra. Sunt foarte multi romani care nu au reusit sa-si faca un contract de munca, lucreaza la negru”, Florin Cioaba)
Mai degraba interventia Domniilor lor ca regi autoproclamati in a-i judeca in divanul propriu poate ar fi un pas in plus in diminuarea delictelor.
Dincolo de apartanenta la vreo etnie frontul comun trebuie sa opereze doar impotriva elementelor criminale.
Declaratia coordonatorului relatii publice al organizatiei Romani CRISS, Cezara David pare una de bun simt: „Respectivul este cetatean roman. Faptul ca a comis o infractiune nu-l face membru al unei etnii. Mentionarea etniei in raport cu infractionalitatea este ilegala, daca se face de catre politie, si complet inutila, daca este facuta in documente publice“.
Autoritatile italiene au trecut la masuri de urgenta de expulzare a nedoritilor cetateni romani. Asteptam cu interes revenirea lor in tara si evolutia lor.
Analistul politic Emil Hurezeanu intr-un articol recent lasa sa se inteleaga ca Romania ar fi trebuit sa intre mai tarziu in Europa.
Intr-adevar intrarea s-a facut mult prea rapid si aceasta bucurie de o noapte cu jocuri de artificii si jubilatii de inceput de an 2007 s-a soldat cu efectele greu de contracarat.
Doar romanii onesti si harnici au de pierdut. Tot ei sunt inselati, blamati si obligati sa suporte o rusine de nespalat in ani.
Declaratia Comisarului UE pentru justitie Franco Frattini vine in sprijinul acestora pledand pentru distinctia dintre infractori si dintre majoritatea comunitatii romane: “Guvernul Prodi a actionat pe fondul emotiilor create de crima din Tor di Quinto (Roma), dar decretul privind expulzarea cetatenilor comunitari, adoptat in regim de urgenta, nu va fi suficient pentru a limita riscul infractiunilor comise de romani. Va fi nevoie si de alte masuri, inclusiv de o baza a datelor ADN”.

Filosoful Solidaritatii, Leszek Kolakowski

noiembrie 5th, 2007

Nu este catusi de putin o exagerare sa spui ca Polonia a jucat un rol crucial in decesul comunismului

Daca ne gandim la succesiunea de revolte antitotalitare din acea tara (1956, 1968, 1976, 1980), intelegem ca Stalin nu gresea atunci cand spunea ca Poloniei i se potriveste comunismul precum saua unei vaci. Si totusi, despotul sovietic a facut tot posibilul pentru a ingenunchea Polonia si spiritul democratic al acelei tari.

Nu este vorba de o romantizare a rezistentei anticomuniste poloneze, ci de fapte demonstrabile. Daca ne gandim la opera si actiunea unor Ioan Paul al II-lea (fostul cardinal Karol Wojtyla), Leszek Kolakowski, Jacek Kuron sau Adam Michnik, realizam ca in Polonia a existat un focar continuu si irepresibil de opozitie impotriva dictaturii comuniste.

Pe 23 octombrie, Leszek Kolakowski a implinit 80 de ani. Descris de istoricul Tony Judt drept „ultimul cetatean ilustru al Republicii Literelor din secolul XX”, Kolakowski a fost nu doar mentorul catorva generatii de straluciti intelectuali democratici polonezi, ci si filosoful Solidaritatii. In opera sa isi afla originea multe dintre temele care au inspirat strategia noului evolutionism, formulata de Michnik si devenita baza actiunii Comitetului de Aparare a Muncitorilor (KOR) si, dupa 1980, a activitatii sindicatului independent si autoguvernat „Solidaritatea”.

Plecat dinspre neotomism, aderand la comunism in anii imediat postbelici, sedus si apoi dezgustat de stalinism, Leszek Kolakowski a ajuns, mai cu seama dupa 1968, la constientizarea impasului etic si teoretic al marxismului. Ostil oricarui fundamentalism, adversar categoric al clericalismului, xenofobiei si antisemitismului, filosoful a denuntat si continua sa denunte cu egala vigoare capcanele ideologiilor radicale de stanga.

Tot Tony Judt, intr-un articol aparut in septembrie 2006 in „New York Review of Books”, numeste trilogia lui Kolakowski consacrata marilor curente ale marxismului „un monument al eruditiei umaniste moderne”. Nu putem decat spera ca aceasta opera fundamentala sa vada lumina tiparului in traducere romaneasca intr-un viitor cat mai apropiat.

In anii de dupa moartea lui Stalin, Kolakowski a fost spiritul director al legendarelor cluburi de discutii independente din Varsovia. In 1968, cand comunistii polonezi au suprimat revolta studenteasca, filosoful s-a solidarizat cu tinerii prigoniti pentru ideile lor democratice. Ruptura lui Kolakowski mai intai cu socialismul de tip bolsevic, apoi cu marxismul, in genere, vazut ca un mesianism politic pe cat de atractiv pentru dezmostenitii soartei, pe atat de fals la nivelul promisiunilor de salvare universala, a dovedit ca nu este obligatoriu ca intelectualii sa sucombe la infinit mirajelor ideologice.

Dimpotriva, viata si opera lui Kolakowski depun marturie pentru drama revizionismului marxist ca si pentru virtutea purificatoare a apostaziei. In consonanta cu ideile lui Raymond Aron, el a depistat filonul milenarist in chiar inima telologiei revolutionare marxiste. Cuvintele marii ganditoare Simone Weil alese de Aron drept motto al cartii sale din 1955 „Opiul intelectualilor” (recent aparuta la Editura Curtea Veche, in traducerea Adinei Dinitoiu) surprind perfect perspectiva demitizanta pe care Kolakowski a stiut sa o dezvolte cu maxima probitate intelectuala: „Marxismul este realmente o religie, in sensul cel mai impur al termenului. El are in comun cu toate formele inferioare ale vietii religioase mai ales faptul de a fi fost utilizat fara incetare, cum bine o spune Marx insusi, ca un opiu al poporului”.

Cu diverse prilejuri, Kolakowski si-a afirmat adversitatea in raport cu orice reductionism monist ori determinism rigid. Ceea ce se cheama gandirea unica ii repugna organic. Polifonia valorilor se intalneste in opera kolakowskiana cu o sustinere necontenita a principiului tolerantei. Spinoza si Kant mai degraba decat Hegel si Marx sunt spiritele cu care se simte inrudit filosoful.

Repudiind comunismul ca paradigma a subjugarii in numele emanciparii, Kolakowski ramane convins de importanta valorilor justitiei si egalitatii. El are insa mereu grija sa avertizeze impotriva oricarui colectivism, tribalist ori partinic (ma refer la cultul bolsevic al partidului presupus infailibil). Intr-un eseu intitulat „Poate fi mantuit diavolul?”, Kolakowski scrie: „Avem nevoie de o traditie socialista care sa fie constienta de propriile limitari, din moment ce visul mantuirii supreme terestre este numai disperare deghizata in speranta – este vointa de putere deghizata in sete de justitie” („Modernitatea sub un neobosit colimator”, Curtea Veche, trad. Mihnea Gafita).

Nimeni nu a examinat mai elocvent consecintele aplicarii utopiei marxiste in Europa de Est decat Leszek Kolakowski. Mi s-ar parea asadar normal ca Universitatea din Bucuresti sa-l onoreze pe cel care merita cu prisosinta recunostinta tuturor celor indragostiti de adevar si libertate.

Finantari de la Banca Mondiala pentru Romania

noiembrie 5th, 2007

NEWS RELEASE
Release No: 2008/108/ECA

Contacts:
In Washington: Miriam Van Dyck, (+1-202) 458 2931
Mvandyck@worldbank.org
In Romania: Alexandra Caracoti (40 1) 201-0324
acaracoti@worldbank.org

WWorld Bank, Global Environment Facility Support Integrated Nutrient Pollution Control Project In Romania

WASHINGTON, October 30, 2007 – The World Bank’s Board of Executive Directors approved a new International Bank for Reconstruction and Development (IBRD) loan (50 million Euro) and Global Environment Facility (GEF) grant (US$5.5 million) to Romania today for the Integrated Nutrient Pollution Control project. The project supports Romania’s commitments to meet EU environment standards through an integrated program demonstrating links with other environmental investments, especially sanitation and waste management, and will help reduce nutrient discharges to water bodies. It will also help promote behavioral change at the commune level, and strengthen institutional and regulatory capacity.

“The Project supports integration of rural environment investments at the local level to promote better health outcomes and improved quality of life,” said Karin Shepardson, head of the Bank task team for the project. “Its design has been adapted to support Romania in meeting its EU commitments as a New Member State, and both complements and promotes use of EU grant funds for environment and rural development investments.”
After EU accession, Romania’s compliance with the environment acquis was estimated at a net present value of Euro 17 billion over a period of 11 years – the highest of any accession country. The most significant efforts will be required in the water sector, where agreements with the EU for improved water management include addressing nitrate pollution from agricultural sources – the EU Nitrate Directive.

The combination of underdeveloped sanitation, poor livestock management, and a large number of small farms results in significant nitrate and microbial contamination of shallow groundwater – the main source of potable water in rural areas. The effects of this are observed in high concentration of nitrates, an indicator of general pollution and contamination affecting both the environment and public health.

The Project builds from a successful pilot in Calarasi County financed with earlier GEF support and several ongoing IBRD programs for rural development and agriculture. Successful elements have been scaled-up and complemented by actions to strengthen institutional and regulatory capacity for its integration into national programs. Contributions from the GEF are part of the Black Sea-Danube Strategic Partnership Investment Facility managed by the World Bank.
The Global Environment Facility (GEF) is an international financial mechanism with 177 member countries that addresses global environmental issues while supporting national sustainable development initiatives. GEF grants support projects in developing countries related to biodiversity, climate change, international waters, land degradation, the ozone layer and persistent organic pollutants. Since its inception in 1991, GEF has achieved a strong track record of support to developing countries and countries with economies in transition, providing $6.2 billion in grants and leveraging $20 billion in co-financing for over 1,800 projects in over 150 countries. Through its Small Grants Programme (SGP), GEF has also made more than 7,000 small grants, up to $50,000 each, directly to nongovernmental organizations and community organizations.

-###-

The World Bank has been a committed partner in Romania’s development process since 1990, with loans totaling US$5 billion. For more information on the World Bank’s work in Romania, please visit: http:www.worldbank.org.ro

For further information on Bank’s GEF program, visit http:www.worldbank.orggef. For further information on GEF, visit http:www.gefweb.org.

To view the project documents, visit: http:web.worldbank.orgexternalprojectsmain?pagePK=64283627&piPK=73230&theSitePK=40941&menuPK=228424&Projectid=P093775
And here:
http:web.worldbank.orgexternalprojectsmain?pagePK=64283627&piPK=73230&theSitePK=40941&menuPK=228424&Projectid=P099528

Reizbucnirea inflatiei aduce echilibru pe termen scurt

noiembrie 5th, 2007

Avem de-a face cu 2 componente ale riscului de credit: rata dobanzii fara risc si bonitatea companiilor (credit spread-ul). In lipsa cresterii falimentelor si in conditiile cresterii inflatiei, dovada a faptului ca firmele romanesti pot impune in contiunuare cresteri de pret, spread-ul e in scadere, in ciuda faptului ca rata dobanzii fara risc e in crestere ca urmare a cresterii inflatiei. Ca urmare rata de indatorare corporativa ar trebui sa ramana la acelasi nivel, iar ratingurile companiilor romanesti acum ar trebui sa depaseasca pe cel ale tarii. Criticii vor spune ca aderarea la Euro se indeparteaza, desi stabilizarea inflatiei se poate face cu 2-3 ani inainte de aderare. Reizbucnirea inflatiei acum poate preveni reizbucnirea inflatiei dupa aderarea la Euro, cum s-a intamplat in cazul Spaniei.

In orice caz datorita faptului ca piata de valori in Romania este mai putin reactiva la anunturile de profit ale corporatiilor decat alte piete dezvoltate, corporatiile pot incerca marea cu degetul in legatura cu cresterile de pret, in timp ce inflatia le poate aduce capitaluri stabile din exterior, dovedind ca acestea au forta pe piata interioara. Deci este posibil ca in continuare sa asistam la finantarea deficitului Balantei de Plati din surse externe, supraaprecierea preturilor activelor de care vorbeste Greenspan acum supraapreciind si valoarea activelor romanesti la echilibru cu strainatatea.

In spatiul Euro momentan avem de-a face cu o inflatie structurala a pretului hranei ca urmare a dezinteresului tinerilor de a munci la camp, interesul lor fiind acum realitati virtuale de tip Tamagochi, joburi sexi de birou si alte chestii dintr-astea. Controversa de a importa hrana Americana modificata genetic se va ameliora in cativa ani din lipsa de alte optiuni.

In orice caz finantarea datoriei de stat prin emiterea de titluri in Euro este o greseala, chiar daca inflatia e in crestere. Pentru a minimiza costul datoriei de stat acum cand toata lumea fuge de MBSuri, deci cererea este cumva garantata, se puteau emite TIPS (titluri cu protectie impotriva inflatiei) in moneda nationala, astfel care era inflatia aia plateau, in loc sa estimezi de la inceput pe baza datelor recente ca nu poti controla inflatia, ca urmare esti pedepsit fiind taxat cu un premium pentru riscul valutar.

Acum este un moment minunat pentru companiile romanesti de a emite bonuri convertibile in actiuni, astfel daca inflatia creste peste un anumit nivel, avem o compensare care poate acoperi si lipsa de acoperire a riscului valutar prin cross-currency swaps din lipsa acestora.

Paradoxal sau mai bine uimitor, rata dobanzii in Romania acum merge in tandem aproape perfect cu economia Americana, pre-aderare nefiind exclus tinerea unui tunel fix leu-dolar.

Speram in continuarea aprecierii care daca va depasi inflatia va aduce cat de cat o forma de protectie consumatorilor interni impotriva deschiderii contului de capital.

Black Sea Trust launches with Basescu address

noiembrie 5th, 2007

Organization will dispense grants in countries surrounding Black Sea

GMF and its partners launched the Black Sea Trust for Regional Cooperation (BST) on October 23 in Bucharest, Romania.

During a day-long event, policymakers, academics, civil society representatives, and members of the media debated the most pressing issues facing the region, including regional human security, energy, the environment, and good governance.

Romanian President Traian Băsescu welcomed participants to the conference and reiterated Romania’s interest in the region. He also emphasized the importance of involving all countries in the region to talk about common issues.

BST, which is based in Bucharest, provides grants to local and national NGOs in the Wider Black Sea Region, to governmental entities, commmunity groups, policy institutes, and other associations to implement projects in three programmatic areas: civic participation, cross-border initiatives, and East-East cooperation. Grants (application procedures here) are awarded in Armenia, Azerbaijan, Bulgaria, Georgia, Moldova, Romania, Turkey, Ukraine, and Russia (the oblasts of Krasnodar and Rostov).

“A strong civil society is the key to strong sustainable institutions and our hope is that the Black Sea Trust will promote this in the region,” said Craig Kennedy, GMF president.

The Black Sea Trust is a project of the German Marshall Fund with partners United States Agency for International Development (USAID), the Charles Stewart Mott Foundation, the Romanian government, and Ministry of Defence, Government of Latvia. BST is based on the successful, Belgrade-based Balkan Trust for Democracy, a public-private partnership dispensing grants throughout the Balkans.

“The U.S. government has found these types of partnerships enhance the sustainability of our democracy reforms effort,” said Thomas Mefford, deputy assistant administrator for Europe and Eurasia at USAID.

… bomba atomica

noiembrie 5th, 2007

Colonelul Paul Warfield Tibbets Jr, pilotul american care a lansat bomba atomica asupra orasului Hiroshima în ziua de 6 August 1945, a murit în urma cu 2 zile, la vârsta de 92 ani, la domiciliul sau din Columbus, Statul american Ohio, în urma unor numeroase probleme de sanatate survenite de curând, starea lui deteriorându-se în ultimile doua luni.

Pilotul american P.W. Tibbets, (in poza, langa “Enola Gay”) care era la comanda bombardierului B-29 botezat de el “Enola Gay”, dupa prenumele mamei sale, nume pe care pilotul l-a atribuit bombardierului în ajunul lansarii bombei atomice. Bomba atomica a redus Hiroshima în cenuse si darâmaturi, antrenând moartea a cca. 70.000 japonezi. Trei zile mai târziu, o bomba si mai puternica a devastat orasul Nagasaki.

Bomba lansata asupra orasului Hiroshima a explodat la 600 m. de pamânt, lansând mai întâi o lumina stralucitoare ca un fulger puternic, ce a transformat totul într-o pulbere în forma de ciuperca, caracteristica exploziilor atomice. Majoritatea victimelor au murit instantaneu în incendii consecutive si a valurilor de caldura, zeci de mii de suflete având arsuri grave, multe dintre ele murind mai târziu de-a lungul anilor, datorita radiatiilor.

Lansarea bombei atomice a fost pentru prima data utilizata în timpul razboiului, folosirea armei nucleare de catre Statele Unite contra Japoniei ducând la sfârsitul celui de al Doilea Razboi mondial, obtinând depunerea armelor de catre Japonia.

Paul Warfield Tibbets Jr. avea în acel an 1945 vârsta de 30 ani si era locotenent-colonel în US Air Force, când a decolat la comanda bombardierului B-29 cu 11 membri ai echipajului, de la baza americana din Insulele Mariannes. Decolarea în ziua de 6 August 1945 la orele 02,45 a.m., îmbarcând bomba Little Boy, a fost lansata asupra Hiroshimei spre orele 08,15 a.m.

Paul Tibbets povestea câtiva ani mai târziu dupa lansare, ca: “Daca Dante s-ar fi aflat cu noi în avion, ar fi fost îngrozit”, adaugând: “Orasul pe care noi l-am vazut atât de clar în lumina zilei era acum acoperit de o îngrozitoare murdarie, totul disparând sub acea înfioratoare cuvertura de fum si foc”.

În anul 1959 Paul Tibbets a fost promovat General de brigada, parasind armata în anul 1966.

Soarele merge la culcare

noiembrie 5th, 2007

Artişti români în presa din Statele Unite

noiembrie 5th, 2007

New York
31 octombrie 2007

În ultima vreme, prezenţa artiştilor români în presa americană începe să devină o constantă. Şi nu ne referim doar la elogiile aduse cinematografiei româneşti, care se bucură de o atenţie cu adevărat extraordinară. Artişti vizuali, muzicieni şi dramaturgi români primesc la rândul lor recunoaşterea celor mai importante ziare din Statele Unite:

The Washington Post îi acordă lui Mircea Cantor o jumătate de pagină în secţiunea Arte, jurnaliştii acestui ziar fiind impresionaţi de lucrarea sa video Deeparture (2005) – vezi attachment. Ziarul oferă chiar, pe site-ul propriu, posibilitatea de a o viziona online (prin înregistrare gratuită). Desigur, dacă nu doriţi să dedicaţi timp înregistrându-vă, puteţi accesa contul YouTube al lui artistului, pe care acesta postează unele dintre lucrările sale video: www.youtube.com/mirceacantor. O serie de trei lucrări ale lui Mircea Cantor, intitulată Shortcuts, este expusă în galeria Institutului Cultural Român din New York, făcând parte din proiectul The Other City. Expoziţia este deschisă până pe 22 noiembrie.

The New York Times listează în secţiunea Teatru, cu un scurt text introductiv, piesa Gianinei Cărbunariu, Kebab, care se joacă zilele acestea la Royal Court Theatre, Londra: http://theater2.nytimes.com/gst/theater/tdetails.html?id=1154680854043. Gianina Cărbunariu se află în rezidenţă la New York (LARK Play Development Center) cu sprijinul Artslink şi ICRNY.

Concertul lui Lucian Ban de la Cornelia Street Café (NYC) este la rândul său menţionat în The New York Times: http://www.nytimes.com/2007/10/26/arts/music/26wjazz.html. ICRNY susţine financiar şi logistic producţia albumului Romanian American Jazz Suite (Sam Newsome, Lucian Ban, Alex Harding, Willard Dyson, Sorin Romanescu şi Arthur Balogh).

Cristian NEAGOE
Coordonator Comunicare
Institutul Cultural Român din New York
Tel.: 212-687-0180
Fax: 212-687-0181
Mobil: 917-656-4296
E-mail: cristian@icrny.org
Site: www.icrny.org

 
54.198.224.121