Loading

Noutati culturale

martie 10th, 2008

Comentarii critice despre noi aparitii editoriale ale scriitorilor romani din New York, Paris, Munchen si Sibiu (Dinu Flamand, Anca Pedvis, D. R. Popa, Mirela Roznoveanu, Mihai Posada, Aurora Cornu, Stefan Eretescu, Titu Popescu etc), traduceri in engleza din poetii semnalati, precum si articole despre literatura exilului, pot fi citite la http://vetiver.weblog.ro/

Iata cateva dintre acestea:

Dinu Flamand – Lansare-in-Portugalia

Marti, 12 februarie 2008 a avut loc la Libraria FNAC din Chiado, vechi centru istoric si cultural al Lisabonei, lansarea traducerii in limba portugheza a unei antologii de poezii intitulate Haverá vida antes da morte? (Exista oare viata inainte de moarte?) semnata Dinu Flamand. La prezentare au participat traducatoarea Teresa Leitao, criticul Fernando Couto e Santos si Antonio Lobo Antunes, unul din cei mai reputati scriitori portughezi contemporani, laureat al Premiului „Ovidius” acordat de Uniunea Scriitorilor din Romania. Scriitorul lusitan a vorbit cu caldura despre opera si viata lui Dinu Flamand, despre prietenia care ii leaga de peste trei decenii. Antonio Lobo Antunes a tinut sa mentioneze atasamentul pe care il are fata de Romania si fata de poporul roman, pe care il apreciaza ca fiind purtatorul unui tezaur spiritual de mare calitate si avand intelectuali de cea mai inalta clasa. Scriitorul lusitan si-a exprimat convingerea ca in viitorul apropiat potentialul oamenilor de cultura romani nu va intarzia sa ofere lumii contributii semnificative, devenind o voce importanta in contextul dialogului cultural-stiintific, la nivel global. De altfel, Lobo Antunes, a tinut sa precizeze ca „cei mai mari scriitori francezi sunt romani, cei mai mari sculptori francezi sunt romani, cei mai mari artisti francezi sunt romani”, starnind aplauzele publicului. Intreaga prezentare a sa a fost un elogiu adus intelectualilor romani. Pe multi dintre ei a avut ocazia sa ii cunoasca personal. Vorbitorul i-a descris ca fiind veritabili hidalgo, de o eleganta, prestanta morala si spirituala care i-a ajutat sa supravietuiasca in conditiile deosebit de grele ale perioadei comuniste.

***

D. R. Popa: Lady V (Spuyten Duyvil, 2007)

Popa’s world of displaced immigrants in a wacky world is filled with pathos and humor. These people, in the throes of their misunderstandings, overtaken by emotions, filled with desires and frustrations, hold up a mirror to today’s America. This America is still the land of immigrants, but it is a different place from the one once described by William Saroyan or Frank Capra. Still, Popa’s vision surveys this newer landscape with warmth and humor, just like Saroyan and Capra did. Andrei Codrescu

There is a bit for everyone and a lot for few in these prose pieces. D.R. Popa’s Lady V. is still a virgin after four marriages, yet one can’t say if this entitles her to travel from the actual world of the Frick Museum into Whistler’s paintings exhibited therein. With a touch of Hawthorne and a bow to Henry James, “Lady V.” invites the delicate reader to step into the story and see from the inside its contours. From this refined decadence the world goes on psyche’s sly fantastic slopes in a “Choice” reminiscent of Salem 1692, to then return, with the delirious humor of “Panic Syndrome!,” to Manhattan, the psychoanalysts’ neighborhood. At the end of all these turns the reader gets it: nobody invented anxiety, but in the Great Belly of the City, full of butterflies, the legion of pros is there to shrink it. Popa is one of the greatest living Romanian writers, thus he came to live in New York. He did so with the passion and grin that this world’s delta elicits. His oeuvre bears witness to the City’s environment of Angst and laughter, which are not always at odds with the moods of the times as seen from other shores. His texts show flickers at the end of each tunnel through which the reader is invited to walk. Popa’s scintillating style, his cunning weaving of fantastic and ironic threads, and his quicksilver psychological observation are not betrayed by these translations. Călin-Andrei Mihăilescu

***

Doua poeme inedite de Aurora Cornu

Adio armelor

La fântâna cea de piatră
n-am să mai cobor vreodată
a murit în ea o fată

A căzut în ea visând
s-a mai si stârnit un vânt
si-a împins-o sub pământ

Sase luni e persefonă
rădăcini grijind în zonă
mârâind că e afonă –

Sase luni iese la soare
cu brândusi si lăcrimioare
asteptati-o că răsare-

Planting a tree for Milton

Demult la un oras pe ocean
aveam un prieten american
Milton îl chema sau Bert nu mai stiu
de altfel e mult prea târziu-

Iubitor era de poeti fugitivi
care morti si ei nu mai sunt prea activi
si plecând acel prieten mi-am zis
să-i plantez un arbust la cap, mai precis
un trandafir cu degete roze
cu tărâna să facă osmoze
iar rădăcina lui cu milton să-mi fie
familie mie în pribegie.

Dar pe câmpia verde cu plăci gri
un trandafir nu se putea prăsi
ar fi permis un copăcel de fier
asa mi-a zis groparul cel sever
că florile pe jos se risipesc
sau poate vreun arbust de lemn câinesc
deja plăcutele par foi de carte
de care Doamne feri, să n-avem parte
dar tot vorbind si timpul apunând
dorinta mea s-a stins curând.

Planting a tree for Milton n-am ajuns
iar rădăcina mea n’a mai străpuns
Pământul dulce al acelei tări.

Si am rămas străină pe cărări-

***

Stefan Stoenescu despre GREUL HARULUI IMPONDERABIL

Cu “A c a s ă”, al treilea volum de poeme Mihai Posada îşi consolidează prezenţa în sânul poesiei româneşti de azi. Volumele anterioare, “E l e g i i l e l u i S e m y a z a” cu o introducere de Mircea Ivănescu (Biblioteca Euphorion, Sibiu, 1993) şi “A n a-g n o z e & A p o c r i f e” cu o prefaţă de Gheorghe Grigurcu (Editura Macarie, Târgovişte, 1999) impuneau fiecare, în dozaje diferite, o viziune integratoare, mitopoietică, alături de o formulă neomanieristă, sprijinită pe o strategie disociativ-paradoxală ce antrena versatilitatea combinatorie a sonurilor limbii aducându-le în situaţia privilegiată de a cristaliza eşafodajul rimelor. Ambele modalităţi moderne, ivite încă din vremurile Renaşterii şi acordate unor tematici care, pe de o parte reuşesc să menţină contactul cu spiritualitatea creştină, iar pe de alta se aventurează pragmatic în desfăşurarea istorică, evidenţiind doctrinele şi forţele politice, aşa cum s-au manifestat acestea sub ochii noştri, imediat înainte şi după implozia sistemului comunist. Este cât se poate de interesantă această coexistenţă în lirica lui Mihai Posada a tentaţiei transcendentalului, cu pregnanta sa capacitate de a reactiva substratul poesiei populare, misterele şi mistica acesteia, dimpreună cu o rebranşare la ortodoxia propriuzisă – ceea ce am denumit mai sus prin ‘viziunea mitopoietică’ – alături de poemele ‘mundane’, laice, în plan etic sau politic, prin mijlocirea cărora poetul, fără menajamente, apelează la ironie şi sarcasm, la satira iuvenalică sau la ridiculizarea suculentă spre a-şi proclama consternarea faţă de ‘noile’ moravuri ale periodei de tranziţie.
Momente hieratice se întâlnesc la tot pasul în primul volum, care este mai tradiţional, mai pronunţat liric, mai romantic chiar, sub raportul idealurilor şi entuziasmelor. Se văd cu ochiul liber decantările survenite de-a-lungul timpului, până la debutul editorial tardiv, la patruzeci de ani, al poetului, născut în 2 Septembrie 1953 la Sibiu, sub numele real de Nicolae Mihail Barbu. Întreaga sa formaţie intelectual-artistică s-a petrecut în oraşul transilvan care, în veacul trecut, a fost martorul atâtor iniţiative şi proiecte metafizice sau literare: Lucian Blaga, Emil Cioran, Cercul poeţilor şi criticilor de la Sibiu (Stanca, Doinaş, Olteanu, Balotă, Negoiţescu), prezenţa salutară în peisaj, în anii exclusivismului ideologic marxist, a lui Mircea Ivănescu şi Constantin Noica …
Prin contrast, al doilea volum de poesii are un caracter mai tranşant ancorat în realitatea geopolitică contemporană. Vehemenţa rostirilor izvorăşte dintr-un sentiment de ultragiu moral şi de profundă dezamăgire faţă de farsa istoriei la care asistă descumpănit autorul. Cronica sa se vrea un document de epocă, o mărturie pentru viitorime. Poetul asumă rolul de martor decis să se pronunţe asupra neajunsurilor vremii. Uneori retorica sa se radicalizează devenind intransigentă în judecăţi şi în verdicte. Momentele de lirism introspectiv survin, fără însă să dilueze sau să schimbe tenta sumbră predominantă. Raportul dintre cele două modaliăţi moderne se inversează faţă de primul volum în care existenţa ca spirit autarhic, în mijlocul naturii, se desfăşoară firesc, aproape netulburată.
Al treilea volum al poetului survine după alte publicaţii şi activităţi ştiinţifice, didactice sau editoriale, în timpul travaliului necesitat de publicarea tezei de doctorat având ca subiect “Publicistica lui Mircea Eliade”. Natura şi diversitatea acestor preocupări ale lui Mihai Posada – în care trebuie incluse jurnalistica şi activitatea plastică de grafician ce vădesc înclinaţia spre comentariul acid şi, respectiv, şarja caricaturii pe teme stringent actuale, cum ar fi condiţia tot mai marginalizată a intelectualului sau afişul politic – se răsfrâng şi asupra creaţiei artistice. Pe de o parte, o temă subsidiară se axează pe celebrarea limbii materne ca patria unică şi de neînlocuit a scriitorului, depozitara amintirilor sale acordate la memoria culturală a naţiei – un leitmotiv şi în primul său volum – pe de alta, degradarea vieţii publice îl împinge, compensatoriu, spre meditaţia pe teme religioase într-un cadru natural nepervertit, un locus amoenus al satului de munte ca altar în care comuniunea cu sacrul află ocrotire, devenind o realitate tangibilă. Un astfel de loc încântător este aşezarea Galeş-pe-Râul Negru, care în acest al treilea volum reprezintă cota de altitudine a transfigurării spirituale, locul predilect al rugăciunii şi investirii imponderabilului haric cu densitatea imanentizării sacre.
La palierul subaltern, al confruntărilor cu realul precar, observăm, iarăşi raportat la volumele anterioare, tendinţa de a-şi modera tonul, de a se retrage întrucâtva resemnat în speculaţia gnomic-înţeleaptă privind frustrările specifice intelectualului, preocupat să-şi omologheze strădaniile şi să-şi comunice cât mai nuanţat mesajul. O anume detaşare, trimiţând uneori explicit la conciziunea haiku-ului, dar mai ales la cea a descântecelor folclorului autohton, pare a se instala în acest volum, atenuând întrucâtva stilul notaţional eliptic şi abrupt, desvăluind un echilibru interior sui generis, precum cel instalat în siajul vijeliei de tip Sturm und Drang al anagnozelor şi apocrifelor. O privire fugară, peste umăr, din mers, spre zările tot mai greu accesibile ale ‘primelor iubiri’ din volumul elegiilor, generează ecoul estompat al unui pathos domolit, vârstat, totuşi, de îndrăznelile dionisiace din unele bucăţi, purtând încă amprenta – mai atenuată, ce-i drept – a violentelor răsturnări de la finele anilor optzeci. Aici, în volumul al treilea, “Acasă”, distanţarea pare a se institui drept perspectiva auctorială cea mai solicitată. Versurile sunt sever ritmate, astfel încât sensurile transpar cu uşurinţă, mulându-se pe o rostire marcat-apolinică, reclamată de măsura şi reţinerea impuse de noua dicţie agreată de poet. Dincolo de scurtele ţâşniri lirice, volumul se concentrează alternativ pe momentele retrospective şi pe impulsuri narative, trăsături ce favorizează în subsidiar un descriptivism acurat şi stenic, din care răzbat răbufnirile unor încă viguroase tentaţii polemice, fie la adresa contemporanilor, fie privitor la ameninţările tot mai agresive ale intervenţionismului consumist-globalist în sfera publică.
În finalul suitei poematice, o piesă de mai mare întindere iese din matca cărţii, evocând cu abia stăpânită emoţie existenţa de zi cu zi a Stelei Ivănescu şi a soţului ei, maestrul M.I., excepţionalul poet şi temerarul transpunător al capodoperlor modernismului irlandez sau american (Joyce şi Faulkner; T.S.Eliot şi Ezra Pound), precum şi al unora din monumentele de vârf ale literaturii moderniste de expresie germană (Kafka şi Musil). Este poate cel mai pregnant episod biografic din poezia lui Mihai Posada.
Cu acest al treilea volum, Posada îşi îmbogăţeşte paleta portretistică conturând mai decis propriul său profil, demonstrând că, atât sub raport strict cantitativ, cât şi din punctul de vedere al diversităţii tematice şi din cel al versatilităţii tehnice poetul se numără printre talentele de primă mărime ale generaţiei sale. Versiunile unui mănunchi de poeme în limbi de cultură precum franceza (realizate de Livia Iolanda Lalu), germana (datorate Lianei Corciu) şi engleza (prin transpunerile semnate de Heathrow O’Hare) – adunate pentru prima oară în addenda la acest volum – arată că lirica sa, în pofida obstacolelor de ordin formal, este transferabilă cu şanse în spaţii culturale intens şi masiv frecventate, spaţii ce se îngrijesc de satisfacerea nevoilor speciale ale amatorilor avizi de a se iniţia în varietatea modalităţilor intertextuale, pastişizante sau parodice ale culturilor europene ‘mici’, doritori să deguste paradoxurile existenţei şi limbajului lor exotic, caracteristicile ludice ale postmodernităţii lor de import şi doar pe jumătate asumate, valenţe pe care Posada le-a explorat, la modul serio-comic, cu nedisimulat abandon în volumele sale anterioare.
A sosit deci momentul să ne referim la starea conglomeratului poetic, buchetul stilistico-prozodic şi cromatic al orchestrărilor realizate cu dezinvoltura jurnalistului ce nu se sinchiseşte prea tare de moda literară, de ierarhiile diferitelor grupări de breaslă, de reţetele privind reuşita sau chiar gloria artistică spre care potecile corectitudinii politice nu par nici să-l incite, nici să-l pună pe gânduri. Un unic stil cu o singură marcă nu este încă un imperativ la ordinea zilei. Bucăţile sale dezvăluie până la urmă un stil eficient, bun pentru poemul aflat sub condei. Ceea ce dă viaţă poemului este ritmul său, un ritm bazat pe un simţ acut al fiziologiei respiraţiei, dar sprijinit şi pe o metrică aproape obsesivă. Ritmul dă viaţă poemului impunându-l cititorului cu atâta convingătoare insistenţă încât acesta nu-i poate opune rezistenţă. Odată rezistenţa cititorului nou venit înfrântă, acesta nu se mai poate sustrage. Ritmul cu metrica pe care se sprijină devine pentru el un soi de irezistibilă forţă motrice. Poetul are însă grijă să nu ne împingă în transă. În arsenalul său există nenumărate procedee de suspendare a monotoniei sonore, obţinând alienarea sau defamiliarizarea cititorului care caută în ritm un leagăn şi poate chiar alinarea unei disfuncţii organice. Preţul care ni se cere este gradul înalt de concentrare pentru a descifra geometria sau spaţialitatea poemului; la fel, starea de trezie pe care ne-o pretinde umorul său dizolvant, răsturnările de perspectivă prin schimbarile bruste de ritm sau unghi al observaţiei. Însuşi finalul poemelor poate uneori deconcerta prin aparenta glisare a sensului. Sau prin amestecul insolit de registre stilistice, întreruperile, fragmentarea, întrepătrunderile care se ivesc în mod neaşteptat, surprinzător, cum se petrece adesea într-o partitură simfonică modernă.
Dar ceea ce impune cu precădere poesia lui Mihai Posada este viziunea sa cu bătaie lungă asupra locului din lumea contemporană spre care se cuvine să tindă societatea şi cultura românească – indiferent ambianţa contextuală sau matricea în sânul căreia s-ar întrupa aceasta din urmă. În România sau pe alte meleaguri. Prin recursul la anumite valori cardinale, chiar dacă la ceasul istoric al scrierii ele sunt încă relativ deficitare: umilinţa creştină, cinstea şi hărnicia, cultul limbii şi al tradiţiilor strămoşeşti, puterea de abnegare a propriului egoism în folosul unei cauze generale stringente. Într-un cuvânt, prin credinţa în iscusinţa românilor de a se impune prin talent şi muncă tenace, precum şi prin cultura izvodită din limba naţională şi din felul autohton de a simţi şi de a se manifesta stilistic. Acasă, în coordonatele astfel precizate, Mihai Posada preconizează răspicat o fiinţare românească chezăşuită de actul branşării spiritului identitar la potenţialul istoric al românilor de a dăinui, în consonanţă cu valorile imanente tradiţiilor multiseculare: lingvistice, religioase sau culturale în sens larg, antropologic, ale naţiei.

Dialog imaginar cu un Poitician Cinstit

martie 10th, 2008

Peter Badesco:
Domnule Politician Cinstit, recentele afirmatii facute pe forum cum ca lumea este impartita in doua tabere, pro si contra Basescu, m-au facut sa privesc retrospectiv la activitatea mea de ‘forumist’ si trebuie sa recunosc, mi-a fost usor sa constat ca si eu fac parte din aceste tabere.

Politicianul Cinstit:
Foarte bine Peter Badesco, si unde te regasesti ,..?,..in care tabara,..?

Peter Badesco:
Eu, domnule Politician Cinstit, sunt in tabara domnului Basescu, l-am sustinut si asta pentru ca mi-au placut toate proiectele domniei sale, Vot Uninominal in doua tururi, o noua Constitutie si mai ales, Legea Lustratiei. I-am admirat puterea de absortie a unei noi orientari democrate si in special taria cu care incearca sa-i oblige pe politicieni sa-si faca datoria. La urma urmei cred ca sunt in asentimentul oamenilor in general sa fiu mai curand interesat de cum isi fac politicienii treaba decat cum ii cheama. Ca multi dintre sustinatorii domnului Basescu, si eu am fost acuzat ca sunt gresit, ca Basescu nu e bun, ca e putred, si ca il sustin fara rezerve.

Politicianul Cinstit:
Foarte bine Peter Badesco, te-ai orientat bine, criticii domnului Basescu, doar demoleaza, nu pun nimic la loc, nu au contra-candidat si repeta aceleasi prostii fara a aduce macar o singura dovada care sa ateste ca cea ce sustin este adevarat. In plus oamenii sustinuti de acesti ‘demolatori’ sunt corupti si nu fac altceva decat sa-si vada propriul interes, nicidecum at tau, al alegatorului. Dar toate astea le-am mai spus, si le stim cu totii, ai cumva dubii Peter Badesco, sti tu pe cineva mai bine orientat in politica decat domnul Basescu,..?

Peter Badesco :
Nu domnule Politician Cinstit, nicidecum, dar trebuie sa recunosc ca si eu i-am intrebat pe acesti critici ai domnului Basescu, pe cine vor ei sa puna in locul Presedintelui. Aveti dreptate, nici unul nu a fost capabil sa numeasca un politician care ar fi pe placul nostru, ba mai mult, nu au fost capabili sa numeasca pe nimeni. Cu toate astea, m-am gandit ca ar fi necinstit sa le punem o asemenea intrebare lor, fara sa ne-o punem noua mai intai. Si punandu-mi intrebarea, am ramas oarecum surprins sa constat ca intradevar, domnul Basescu nu prea are contra-candidat. I-am luat pe rand pe fiecare, Iliescu, Geoana, Nastase, Voiculescu, Vadim, Tariceanu, Bolcas, Antonescu, Andon, Fenechiu, Olteanu, Ponta, Vanghelie, Nicolae, Vacaroiu, m-am uitat la ce-au realizat acesti oameni, si m-a luat groaza sa ma gandesc ca unul dintre acesti paduchi ar putea fi intr-o zi Presedintele Romaniei. Totusi, ca eu sa ma uit la realizarile acesor oameni, ar trebui sa ma uit si la realizarile domnului Bases,…..

Politicianul Cinstit :
Ia-o incet Peter Badesco, vrei sa spui ca il compari pe Basescu cu acesti asa zisi politicieni,.. ? Nu domnul Basescu a condamnat Comunismul public,.. ?,… e asta un lucru simplu cand a avut de infruntat o hoarda ce comunisti plasati peste tot, in toate structurile statului,.. ? eu cred ca nu. Stii bine ca domnul Basescu nu are prerogative constitutionale care sa-i permita sa ia decizii asa cum le poate lua Executivul. Ori in Executiv si Parlament stim bine cine se afla.

Peter Badesco:
Domnule Politician Cinstit, tocmai aici am eu o mica problema, stiu ca domnului Basescu nu i se permite constitutional sa faca ce face Executivul, stiu asta. Dar ar fi cinstit sa ma intreb pe mine, ca si pe dumneavoastra de altfel, daca prerogativele constitutionale nu-i permit Presedintelui sa ne ajute, ar fi prea mult sa-i ceri domnului Basescu (omul pe care l-am ales) sa-si creeze, sau sa-si caute, poate in alta parte decat in functia Prezidentiala, prerogateive care sa-i dea posibilitatea sa ne ajute, asa cum de fapt sustine,… ? ar fi asta prea mult,.. ? sincer, eu cred ca nu. Mai ales ca sunt alegator, sunt in drepturi, si de mine depinde, ma rog, cred eu, functia acestor politicieni. Deasemeni, mai stiu ca prin comparatie cu ceilalti politicieni care numai spun ca vor face ceva si in realitate, nu fac nimic, domnul Presedinte prin declaratiile publice, imi da sperante reale ca lucrurile pe care mi le doresc, se pot realiza. Cu toate astea, daca ma uit la activitatea Executivului, care nu vrea sa faca ce-mi doresc eu, si o compar cu activitatea Presedintelui, care vrea sa faca ce-mi doresc eu, dar nu poate, stim, constitutional, rezultatul e cam la fel,… nimic nu se intampla. Si atunci credeti domnule Politician Cinstit ca sunt oarecum in drepturi sa-i cer domnului Basescu sa reia de la capat lupta politica si sa treaca in fruntea PDL-ului si impreuna sa incerce sa castige majoritate parlamentara, acolo unde intradevar m-ar ajuta cu ceva,..?

Politicianul Cinstit :
Un moment Peter Badesco, de cerut poate nu ceri mult, mai ales ca esti in drepturi, dar ce te faci daca comunistii care bantuie peste tot si pe care ii stim cu totii vor trece legi prin Parlament, asa cum de altfel fac, prin care ii vor limita posibilitatea domnului Basescu sa mai participe la alegeri prezidentiale, e atunci sa te vad ce faci. Ti-ar conveni sa nu-l mai vezi in fruntea Statului,.. ?

Peter Badesco:
Domnule Politician Cinstit, mie nu mi-ar conveni sa nu-l mai vad pe Basescu in politica, asta este un lucru pe care il poate decide numai domnia sa, nu este posibil sa faci legi pentru o singura persoana, desi daca ne gandim ca traim in Romania anilor 2008, totul e posibil. Totusi, daca domnul Basescu ne poate ajuta mai mult ca Prim Ministru, atunci eu acolo il vreau. Nu cred ca exista acuma cum vorbim, un politician care sa castige in fata domnului Basescu. Dar cred ca eu ca alegator ma pot intreba dupa partu ani daca domnul Basescu m-a ajutat indeajuns sau sunt tot acolo de unde am plecat. Cand sunt in mai masura sa aflu cum stau lucrurile, acum dupa primul termen sau dupa al doilea,..? Cand sunt in masura sa trag linia si sa adun,..? Cand sunt in masura sa analizez,..? acum sau dupa 10 ani,..? Astea toate sunt intrebari la care trebuie sa gasesc raspuns domnule Politician Cinstit, cat trebuie sa mai astept ca sa gasesc solutii la problemele mele,..?

Deficit de cont curent si pe relatia agricultura

martie 10th, 2008

Unul din motivele principale ale rasturnarii Romaniei comuniste a fost perceputa insuficienta a hranei pentru populatie. Insa productia agricola se situa la nivele acceptabile, exportandu-se, deci aveam un surplus de cont curent important pe relatia agricultura inainte de ’89. Acum, sa fie oare pretul laptelui cauza principala a scaderii preconizate a natalitatii si reducerea populatiei la 16 milioane pana in 2050, pret inacceptabil de mare pe piata interna? Observam ca productia agricola a Romaniei ca masura absoluta de productie (de ex. kg. de grau) s-a redus la cca. 60% din nivelul de dinainte de ’89, si ca nivelul actual nu acopera necesitatile interne. Deci Romania a inceput sa apeleze la importuri ca sa-si acopere necesarul de hrana. In conditiile in care Uniunea Europeana sub Baroso a apelat la diverse subterfugii ca sa canalizeze productia de hrana a Uniunii catre tarile Uniunii, productie care se realizeaza ineficient, cu subventii, s-a creat o speranta la nivelul uniunii, ca transferurile interne de hrana se vor realize la preturile curente, crescande, preturi mai mari de cat cele mondiale, astfel degrevand bugetele locale de necesitatea subventiilor. Asta in conditiile in care Baroso a facut ca unele stiri ca de exemplu scaderea spectaculoasa a ocuparii fortei de munca in agricultura in Portugalia in ultimii 5 ani sa ramana aproape neobservate la nivel de uniune. Deci beneficiarii principali de subventii UE in ultimii 5 ani ca de exemplu Portugalia au merite minime si au folosit subventiile in mod ineficient. In acelasi timp uniunea apeleaza la conditii draconice de import din afara uniunii, tocmai pentru a-si proteja productia de hrana si a elimina concurenta ca de exemplu SUA, cel mai mare producator de hrana la nivel mondial.

Deci se pare ca daca nu ridica productia agrara la nivelul din 1989 urgent, Romania nu-si va putea permite alinierea intereselor neconditionat cu UE din cauza de subzistenta. Sau cu alte cuvinte, Romania nu va putea accede la Euro, si va inghiti galusca Uniunii pana in pragul falimentului, pe cand alinierea intereselor ei cu SUA, in special in conditiile actuale in care dolarul American a devenit convenabil ca pret, i-ar fi putut asigura necesarul de subzistenta.

Jocul strategic convingator al SUA care momentan a reusit sa izoleze Venezuela de importurile vitale de hrana din Bolivia, pe motiv ca Chavez a subventionat recent cu 300 milioane de dolari pe rebelii care o tin ostatica de ani buni pe ziarista franceza Ingrid Betancourt, care a fost aratata recent intr-un clip undeva in jungle tropicala, slabita de suferinta, a reusit sa castige suportul presedintelui francez, Sarkozi.

Se pare ca singura modalitate de a imblanzi producatorii de petrol, gaze si materii prime globali, Venezuela, Rusia si Orientul Mijlociu, care altfel ar putea beneficia de puteri incomensurabile la nivel mondial, este de a controla strategic necesarul lor de importuri de hrana si cine asigura aceste importuri. SUA, ca leader mondial al productiei de hrana este singurul care poate face acest lucru.

De ce nu cred în Dumnezeu. Consideraţii ale unui liber-cugetător — I

martie 10th, 2008

Nu cred în Dumnezeu. (Vorba lui Unamuno: „Sunt ateu, slavă Domnului!”). Nu am argumente să-i neg existenţa. Dar dacă ar fi să dau totuşi o explicaţie aş spune că Dumnezeu mi se pare o soluţie mult prea facilă la noianul de întrebări şi nelinişti ale umanităţii şi ale fiecărui individ luat în parte. Este convingerea mea intimă şi nimeni şi nimic nu mă va putea convinge vreodată de contrariul. După cum niciunul dintre credincioşi nu va putea fi convins vreodată că Dumnezeu nu există. Cu excepţiile de rigoare, desigur.

Credinţa în sine
Un prieten mi-a spus o dată: Nu crezi acum. Dar într-o situaţie disperată, vei crede. Răspunsul meu e foarte simplu: E posibil. Dar nu asta înseamnă credinţa în Dumnezeu. Cu Dumnezeu nu faci troc: eu cred în tine, iar în schimb tu mă ajuţi (la nevoie, eventual la disperare).

Greu de imaginat spectacol social mai grotesc decât pelerinajul la moaştele sfântului Nu-Ştiu-Care — sfânta Parascheva de pildă. „Pentru ce aţi venit?” este întrebarea adresată frecvent „pelerinilor” şi îndeosebi „pelerinelor” (de la o anumită vârstă în sus) de către reporteri de la radiouri şi televiziuni. Răspunsul cel mai des întâlnit este: „Păi, pentru iertarea păcatelor, pentru sănătatea mea şi a familiei mele”; ba chiar şi — îmi amintesc de acest răspuns monstruos — „pentru câştigarea unui proces”!

Transpare din cele spuse mai sus un anumit tablou idealizat al credinţei şi al credinciosului autentic, nepotrivit, poate, la liber-cugetătorul care scrie aceste rânduri. Dacă nu eşti credincios — mi s-ar putea replica —, de ce te preocupă adevărata credinţă? Şi cum de admiţi că poate exista credinţă falsă şi credinţă adevărată? Nu îţi este totuna?

Ei bine, deşi liber-cugetător, am dreptul să apreciez, ca oricare altul, onestitatea (alături de numeroase alte posibile calităţi), inclusiv credinţa sinceră, şi să dezaprob falsitatea şi duplicitatea (alături de numeroase alte posibile defecte şi vicii), inclusiv „credinţa” interesată sau de ochii lumii.

„Ai nevoie să crezi în Dumnezeu ca să consideri că sinceritatea este mai de preţ decât minciuna, că generozitatea este mai de preţ decât egoismul, că curajul este mai de preţ decât laşitatea, că blândeţea şi compasiunea sunt mai de preţ decât violenţa şi cruzimea, că dragostea este mai de preţ decât ura?” se întreabă filozoful francez contemporan Comte-Sponville.

„Dumnezeu există dacă crezi în el, şi nu există dacă nu crezi.” (Citatul fiind din Maxim Gorki, odată cu producerea lui probabil că am şi fost expediat de către fundamentaliştii „creştini” în rândurile ateilor bolşevici! Mă rog, îmi asum riscurile; asupra acestui aspect, al intoleranţei fundamentaliste „creştine”, voi reveni.)

Mi-a fost pusă nu demult, de către un prieten credincios (dar care nu mă repudiază pentru necredinţa mea), în cadrul unei dispute pe tema credinţei, o întrebare aparent interesantă: Ce te-ai face dacă la un moment dat ar fi dovedit fără putinţă de tăgadă că Dumnezeu există?… Până la urmă însă această întrebare nu face altceva decât să deplaseze problema de la credinţa intimă în Dumnezeu la „obiectivizarea” lui Dumnezeu, adică la „producerea” unor dovezi cum că acesta există. Sau că nu există. Să fim bine înţeleşi, asemenea dovezi nu pot fi prezentate. Nici dintr-o parte, nici din cealaltă.

Credinţa, indiferent în ce, nu poate şi nici nu trebuie argumentată. Chiar şi la baza celor mai riguroase deducţii, în ştiinţele exacte, stă credinţa întruchipată în axiome sau postulate. De pildă principiul din logica formală Tertium non datur: dintre două judecăţi, dintre care una afirmă, iar alta neagă o aceeaşi aserţiune, numai una este adevărată — a treia posibilitate nu există. Axiomele şi postulatele fie se bazează pe bunul-simţ, respectiv pe experienţa umană (valabilă sau nu — până la proba contrară), fie admit drept adevărate/valabile anumite aserţiuni în măsura în care, aşezate la fundamentul unor şiruri de deducţii, în cadrul unor teorii, conduc la concluzii care concordă cu observaţia (iarăşi până la proba contrară).

„Argumente” ştiinţifice că Dumnezeu există?
Credinciosul şi liber-cugetătorul nu se află pe poziţii echivalente în privinţa exprimării crezului lor. În timp ce liber-cugetătorul nu se simte inconfortabil în vecinătatea credinţei, credinciosul este constrâns de nevoia de a-l combate pe ateu, cu scopul de a-l convinge de existenţa unui Dumnezeu pentru toţi. De ce? Pentru că, în caz contrar, ar însemna să existe oameni — în speţă liber-cugetătorii — care, până la proba contrară, se pot sustrage puterii lui. Or, Dumnezeu, în concepţia credincioşilor, nu poate fi decât atotputernic. Un dumnezeu căruia i-ar lipsi însuşirea atotputerniciei, adică a trăsăturii lui definitorii, n-ar mai fi, evident, Dumnezeu. Cu alte cuvinte, credinciosul este într-o permanentă „vânătoare” de prozeliţi. Şi, după cum vom vedea, nu este numai problema lui personală ci şi a dogmei.

Deseori se pun de către credincioşii care doresc dovezi în sprijinul existenţei lui Dumnezeu întrebări în genul „Dacă nu există Dumnezeu, atunci cum îţi explici că…?” Această categorie cuprinde întrebări pornind de la cele mai simple, uneori amuzante atunci când nu sunt de-a dreptul năstruşnice, şi mergând până la cele, să le spunem, existenţiale, în aparenţă fără alt răspuns decât acela că existenţa fără Dumnezeu ar fi de neconceput.

Pe un forum de pe net (la care am avut proasta inspiraţie să particip acum ceva timp), un preopinent întreba (evident, retoric), pe tema aici discutată: „Cine a inventat legile fizicii? Legea atracţiei gravitaţionale cine a gândit-o şi a «zis» să fie astfel?”… Dincolo de faptul că, prin acel „a zis”, Geneza biblică este transferată din domeniul dubitabilului în cel al premiselor (ceea ce ţine de particularul discuţiei avute), aş întreba la rândul meu: 1) De ce trebuie neapărat ca cineva să le fi „inventat”? Şi 2) Dacă întreaga complexitate a lumii materiale în care trăim este tulburătoare, gravitaţia fiind una dintre „neliniştile” palpabile, prezente la fiecare moment al existenţei noastre (şi care nu a căpătat încă un răspuns mulţumitor din partea fizicii), de ce trebuie să-i punem neapărat lui Dumnezeu „în cârcă” toată Geneza? Ca să putem dormi liniştiţi bifând drept rezolvată una (unele) din marile necunoscute ale Universului? Înţeleg că nu este la îndemâna profanului să deţină explicaţii pentru un lung şir de probleme de specialitate, unele de mare rafinament. Dar mi se pare că graba cu care acestea sunt expediate în braţele lui Dumnezeu reflectă fie ignoranţa, fie lenea intelectuală. Atunci când nu este urmare a fundamentalismului agresiv.

Adepţii credinţei în Dumnezeu depun în ultima vreme un zel enorm în a impune pe Dumnezeu drept certitudine producând „dovezi” de tot felul, cu pretenţia de infailibilitate, mai ales din domeniul ştiinţelor. De ce mai ales din domeniul ştiinţelor? Deoarece li se pare că „ameninţarea” vine din acea parte. Fiindcă ştiinţele vin cu o autoritate generată nu de expresivitatea discursului (care de atâtea ori este utilizată — vai! — ca substitut al argumentării; şi care de tot atâtea ori nu poate fi, eventual, contracarată decât tot prin expresivitate… opozabilă), ci de rigoare. Drept urmare, ei se străduiesc să demonstreze că nu există incompatibilitate între Dumnezeu şi ştiinţe. Altfel spus, încearcă să şi-l facă aliat pe potenţialul adversar — ştiinţa. Iată un exemplu.

„Majoritatea oamenilor trăiesc cu impresia că ştiinţa şi religia sunt incompatibile. Nimic mai fals! Iată ce spunea părintele cuanticii, marele fizician german Max Planck, în cuvântarea rostită la ceremonia de decernare a Premiului Nobel pentru fizică (1918) [las la o parte că locul discursului, momentul şi împrejurarea sunt, toate, citate fals]:
«Ca un om care şi-a dedicat întreaga viaţă acestei ştiinţe de căpătâi, studiului materiei — vă pot spune, ca rezultat al cercetărilor mele în legătură cu atomii, doar atât: nu există materie ca atare. Materia în întregul ei îşi are originea şi există doar în virtutea unei forţe care face să vibreze particulele unui atom, şi care menţine integritatea acestui minuscul sistem solar al atomului. Suntem obligaţi să presupunem că în spatele acestei forţe există o minte conştientă şi inteligentă. Această minte este matricea întregii creaţii.» Site-ul poartă motoul: „Doctrina lui Darwin nu este altceva decât o ţesătură de erori de logică” (Prof. Nicolae Paulescu)

Fie-mi permis să observ un viciu major de logică în pasajul de mai sus. Opoziţia dintre credinţă (fac cuvenita corecţie în însuşi citatul dat: a nu se confunda — totuşi! — credinţa cu religia) şi ştiinţă — dacă această opoziţie există — nu poate fi combătută printr-o simplă afirmaţie, fie ea şi a unui laureat al Premiului Nobel. Convingerea unei persoane nu conferă legitimitate unei aserţiuni ce decurge din acea convingere. Contrar, poate, unei percepţii larg răspândite, nici chiar convingerea a milioane de persoane nu conferă legitimitate! Cel puţin, în perspectivă istorică. Iata, înainte de Giordano Bruno, toata suflarea — cu câteva exceptii — era convinsa ca Pamântul sta în centrul unui Univers sferic si imobil!

Încă un exemplu: Cartea The New Answers Book, care tratează chestiunea Creaţionismului şi îi învaţă pe credincioşi până şi „Cum se poate face uz de dinozauri [!] pentru a răspândi mesajul biblic al Creaţiei” (v. ultimul capitol oferit ca bonus cititorilor care au avut, se presupune, răbdarea, să citească cu conştiinciozitate capitolele precedente). Un alt capitol din aceeaşi carte (capitolul 7) este intitulat: „Oare datarea cu carbon–14 contrazice Biblia?” Iar capitolul 9 poartă titlul: „Dovedeşte oare datarea radiometrică faptul că Pământul este bătrân?”

Aşadar, un întreg arsenal de date ştiinţifice, sinteze ale metodelor de măsurare, tabele întocmite meticulos cu proprietăţi ale elementelor radioactive etc. etc. (toate redate şi comentate de o manieră convenabilă), este pus la îndemâna credinciosului, oferindu-i în final concluzia că:

„Ce mai bună cale de a afla istoria şi vârsta Pământului este consultarea cărţii istoriei Universului — Biblia. Mulţi oameni de ştiinţă şi teologi acceptă să interpreteze cu onestitate Sfânta Scriptură şi sunt de acord că Pământul este vechi de circa 6.000 de ani. Mai bine să te foloseşti de Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu în ipotezele tale ştiinţifice decât să schimbi cuvântul Său pentru a face un compromis cu «ştiinţa», care se întemeiază pe presupunerile omului, întotdeauna supuse greşelii. Adevărata ştiinţă se va întemeia întotdeauna pe Cuvântul lui Dumnezeu.”

De unde această concluzie? Ceea ce mă surprinde în cel mai înalt grad sunt „scăpările” elementare de logică ale „teoreticienilor” credinţei în Dumnezeu. Să mă explic. Fără îndoială, ştiinţele mai mult sau mai puţin exacte (din care fundamentaliştii creştini se străduiesc să extragă Cuvântul Domnului) au, de foarte multe ori, puncte slabe. Sunt incertitudinile, ambiguităţile, erorile inerente oricărei cercetări ştiinţifice. Dar (pentru Dumnezeu!), ce logică legitimează un raţionament de felul următor: 1) Ştiinţa afirmă A, care este în contradicţie cu Biblia; A se dovedeşte fals (sau incert, sau insuficient de precis); prin urmare Cuvântul Domnului este valabil; deci Dumnezeu există? Sau: 2) Biblia afirmă B; ştiinţa nu infirmă B; prin urmare afirmaţia biblică este valabilă; prin urmare există Dumnezeu. Inconsistenţa acestui gen de raţionamente este atât de evidentă, încât îţi vine să spui că este strigător la Cer! Şi atunci la ce foloseşte strădania înverşunată de a proba/accentua faptul că aserţiunea A este falsă (inferenţa 1 de mai sus), sau că aserţiunea B este valabilă (inferenţa 2), devreme ce ele, ambele, îşi ratează ţinta?

Ştiinţele sunt într-o continuă mişcare, într-o permanentă evoluţie şi perfecţionare. În timp ce Biblia este încremenită în „adevăr”. Adevărul Absolut! Ştiinţele furnizează adevăruri parţiale; sau temporare. Dar funcţionale. Este ilogic şi contraproductiv ca tu, credincios, să te prevalezi de eşecuri parţiale/temporare ale ştiinţei pentru a infera din ele existenţa lui Dumnezeu. (O paranteză: în acest sens poate fi găsit un site care le oferă „creaţioniştilor” sfaturi cu privire la ce argumente să fie evitate [în disputa cu „evoluţioniştii”]!: Which arguments should definitely not be used? Cu alte cuvinte: credincioşi, aveţi grijă să nu vă folosiţi de aceste argumente deoarece ăştia au răspuns la ele. Un singur exemplu: „Dacă noi ne tragem din maimuţe, n-ar trebui ca astăzi să mai existe maimuţe”. „Creaţionistul” va evita acest argument deoarece „evoluţionistul” îi va replica: Da, ne tragem noi din maimuţe, dar maimuţele şi omul au avut un strămoş comun!) Şi dacă, cucerind adevăr după adevăr, ştiinţa nu va atinge niciodată un capăt, cu alte cuvinte va lăsa neelucidat un ultim adevăr, acest fapt tot nu constituie proba incontestabilă a existenţei unui Creator. Pentru simplul motiv că nu există în acest sens o concluzie unică. Ci (cel puţin) două: 1) Fie eşecul ştiinţei de a furniza un adevăr ultim, definitiv, este echivalent, într-adevăr, cu existenţa unui Creator; fie 2) Acel eşec al ştiinţei nu are altă semnificaţie decât faptul că fiinţa umană are o capacitate de comprehensiune structural limitată. La care am mai putea adăuga — de ce nu? — şi o a treia concluzie posibilă: 3) Pur şi simplu nu există un adevăr ultim, definitiv. Adeptul Fiinţei Supreme face o alegere arbitrară a uneia dintre cele trei variante de răspuns. Ceea ce este o ilustrare perfectă a esenţei Credinţei: arbitrariul alegerii.

În concluzie la acest paragraf, ştiinţa, într-adevăr, nu este opusă credinţei. Ci este independentă de aceasta. Credinţa în Dumnezeu a unor (mari) oameni de ştiinţă nu dovedeşte în niciun fel convergenţa dintre credinţă şi ştiinţă pentru simplul motiv că nu există nicio zonă unde cele două să interfereze. Mi-ar fi foarte simplu să produc nenumărate citate din autori, umanişti de astă dată, care persiflează copios credinţa în Dumnezeu. Nu o fac, pentru că disputa privind existenţa sau neexistenţa lui Dumnezeu s-ar transforma într-o sterilă bătălie a citatelor.

„Argumente” şi nelinişti existenţiale: Dacă nu Dumnezeu, atunci cine?
Iată un citat din Cartea lui Iov (cap. 18), în care Dumnezeu i se adresează lui Iov:

„Ai cugetat oare la întinderea pământului? Spune, ştii toate acestea?
Care drum duce la palatul luminii şi care este locul întunericului,
Ca să ştii să-l călăuzeşti în cuprinsul lui şi să poţi să nimereşti potecile care duc la el acasă? (…)
Cine a săpat albie puhoaielor cerului şi cine a croit drum bubuitului tunetului,
Ca să plouă pe un pământ nelocuit şi pe o pustietate unde nu se află fiinţă omenească
Şi să adape ţinuturile sterpe şi uscate şi să scoată pajişte de iarbă din întinderea pleşuvă?
Are ploaia un tată? Cine a zămislit stropii de rouă?
Din sânul cui a ieşit gheaţa? Şi cine este cel ce naşte promoroaca din cer?” [18:18–20, 25–29]

Versetele au o expresivitate ieşită din comun, s-o recunoaştem. În privinţa substanţei însă, ce putem remarca? Omul, în „nimicnicia” lui, este pus faţă în faţă cu marile „Lucrări ale Domnului”: Omul/Iov nu are habar de întinderea Pământului; nu ştie de unde vine lumina, nu ştie cine a săpat albie puhoaielor cerului, nu are cunoştinţă de unde vine bubuitul tunetului ş.a.m.d. Astfel, suntem invitaţi să deducem cu mintea noastră cea limitată că, dacă manifestările Firii sunt de o asemenea amploare (şi grandoare), poate oare să le
le fi dat viaţă altcineva decât Creatorul?

Deşi de-a lungul istoriei, o parte din grandoarea manifestărilor Firii s-a mai atenuat în urma iscodirilor omului, aşa mărunt cum este el, rămân totuşi o serie de întrebări fundamentale, tulburătoare în cel mai înalt grad, cărora nu suntem capabili să le dăm răspuns. Şi nu spun „încă”: poate sunt întrebări cărora nu le vom găsi răspunsul niciodată. Cine se poate împăca cu gândul că moartea aduce anihilarea completă a eului nostru? Mintea omenească refuză în mod instinctiv această idee. De aceea Sfânta Scriptură, alertată de această nelinişte fundamentală, a oferit răspunsul: omul nu este doar carne şi sânge; omul are un suflet, iar sufletul omului este nemuritor. Ba chiar adevărata viaţă ar începe după moarte. În realitate, există două variante: 1) Omul are un suflet şi sufletul este indestructibil; şi 2) Moartea aduce anihilarea completă: morţii nu-i urmează nimic. Ei bine, la fel ca şi în cele afirmate mai sus, credinciosul alege (în mod arbitrar) prima variantă, în timp ce liber-cugetătorul alege varianta a doua (la fel de arbitrar).

În paranteză fie spus, arbirariul acestei alegeri nu este totuşi complet, după cum nicio alegere nu este complet arbitrară: ea ţine de subconştient, de consistenţa tabloului în care vine să se integreze — doar schiţat încă, sau deja construit, sau în curs de elaborare —, de considerente etice şi chiar şi estetice uneori. Ceea ce trebuie subliniat însă este faptul că alegerea, în acest caz şi în cazuri similare, nu se bazează pe argumente. Din nou: aceasta este credinţa.

Să-mi fie permisă o rememorare personală. Mi se întâmpla uneori, în copilărie, în momentele de singurătate (pe care nu le ocoleam) să mă gândesc, după o expresie populară, la „cele veşnice”. Îmi amintesc de o zi în care m-am întrebat şi eu, la fel ca mulţi alţii — pentru a câta oară? —, ce se va întâmpla cu mine după moarte. Mi-am dat răspunsul obişnuit: voi ajunge în Rai (evident, la Iad nu mă gândeam!). Şi apoi? Odată ajuns în Rai, ce se va întâmpla mai departe? Această întrebare, pusă cu o intensitate fără precedent, căreia nu i-am găsit răspunsul, m-a aruncat în plină panică. Dumnezeule! am strigat în sinea mea, dar cum pot să mă împac cu gândul că nimic nu se va mai schimba vreodată în „viaţa” mea, fie ea şi „trăită” în Rai? Cu ce este mai liniştitor gândul vieţii veşnice decât al morţii veşnice, al distrugerii totale a eului meu? Cred că atunci, pe la vârsta de zece ani, am respins ideea existenţei lui Dumnezeu. Stârnind disperarea mamei şi o surâzătoare resemnare din partea tatei.

Care este scopul vieţii? — iată o altă întrebare fundamentală care revine iarăşi şi iarăşi, cu îndreptăţită obstinaţie, în cartea dezbaterilor publice. Răspunsul teologilor este arhicunoscut: scopul vieţii este căutarea lui Dumnezeu (cu argumentul că, de vreme ce Dumnezeu i-a dat omului viaţă, este de la sine înţeles că tot el i-a insuflat şi scopul; las la o parte că sintagma „căutarea lui Dumnezeu” este suficient de imprecisă pentru a se încadra în categoria expresivităţii discursului şi nicidecum în categoria „argumente”). Eu, ca liber-cugetător, nu voi afirma (cu trufie!): viaţa nu are niciun scop pentru că nu există Dumnezeu şi deci nu are cine să-l fi creat şi nici să-i fi insuflat vreun scop. Voi afirma că viaţa nu are niciun scop ultim. Nu are o finalitate. De ce? Pentru că nu a apărut cu scop precizat. (Evident, din perspectiva falsităţii afirmaţiei că Dumnezeu l-a creat pe om.) Ceea ce nu înseamnă că omul trebuie să trăiască fără niciun scop în viaţă. Doar că scopul omului în viaţă este cel pe care şi-l impune el însuşi şi comunitatea în care trăieşte. Nu voi osteni să repet: la fel ca mai sus, avem de ales între două variante: 1) Scopul ultim al omului este căutarea lui Dumnezeu; şi 2) Viaţa nu are niciun scop ultim. Alegerea — iarăşi — ne aparţine.

Există numeroase alte probleme existenţiale, pe care umanitatea le tratează în mod diferit, în funcţie de crezul fiecăruia. Prefer însă să mă opresc aici: tiparul inferenţelor va fi de fiecare dată acelaşi.
(va urma)

Romania vazuta de Anthony Bourdain in suita bahica

martie 10th, 2008
Crama SibianaCrama Sibiana

Emisiunea prestigiosului Anthony Bourdain, specialist gastronom si realizator al seriei „No Reservations, Travel Channel”, transmisa la sfarsitul lunii februarie 2008, demonizeaza imaginea turistica a Romaniei in SUA si in Canada.
Am criticat si eu felul in care sunt dezorganizate restaurantele si tehnica de servire. Nu putem absolutiza si as spune, ca in ultimii ani s-au produs imbunatatiri menite sa atraga clientela.
Strazile cu gropi, coruptia si insolenta unor paznici creandu-i un tain de 10 euroi pe metru patrat si alte anomalii sunt cadre in cadru ce demasca neregulile unui sistem administrativ si nicidecum ale bietului popor.
Alegerea restaurantului Jaristea nu mi se pare una potrivita. Purcelul de lapte la cuptor nu este neaparat traditional bucatariei romanesti, atmosfera de mahala si de circarie apartine unei subspecii culturale. Bucataria romaneasca nu este recunoscuta pe plan international, dar ar fi multe mancaruri reprezentative: Ostropelul, Ciorba de perisoare, Salada de bœuf, Salata de vinete, Coltunasi cu branza, Peste pane cu faina de malai, s.a.
Exista localuri mai rafinate unde bucataria romaneasca este servita in conditii superioare. Exista orase ca Sibiul, Clujul ori chiar Ramnicul Valcea unde gasesti o atmosfera superioara imaginilor surprinse de catre Anthony Bourdain
Nemultumeste alegerea unui ghid de origine ruso-uzbekistaneza (Zamir) si neaparteneta de niciun fel la teritoriul carpatin.
Nu pledez pentru acoperirea neregulilor si a incapacitatii autoritatilor romane de resort in privinta gestionarii turismului, dar nu subscriu unei anulari totale, unei stergeri cu un burete rauvoitor a calitatii umane romanesti de la sat.
Este regretabil ca nu s-a dat posibilitatea romanilor din Bucuresti, Maramures sau din alte locuri sa-si exprime gandurile, doleantele, sa fi fost un dialog deschis cu telespectatorii americani prin intermediul realizatorilor.
Invitatii la mesele (fie ele indigeste) ar fi putut macar sa spuna un multumesc pentru masa, mai ales in Maramures.
Din pacate poporului nostru ii raman sacrificarea, suferinta, umilirea, chiar si in momentele de participare a soldatilor romani in Irak si in Afganistan ca aliati ai americanilor.
Ce ar insemna ca lumea sa judece America dupa abuzurile din inchisorile Abu Graid sau dupa filmele lui Michael Moore ?
Documentarul in sine ramane o holograma a unei Romanii medievale, surprinsa in grotesc Poate da de gandit atat politicienilor, demnitarilor –factori de decizie in ameliorarea turismului in Romania, dar si romanilor de pretutindeni…

Limba latina, limba Europei (2)

martie 10th, 2008

Originile francofoniei în România. Interesul românilor pentru Franta dateaza din secolul XVIII, epoca unde Printii fanarioti administrau regimul otoman. În „Academiile” instituite de fanarioti, învatamântul era scutit de lb.greaca, pornind de la manuale traduse din franceza. De notat ca între anii 1771-1772, aparitia în româna, tradusa direct din franceza a multor opere scrise de VOLTAIRE, urmând în 1772 traducerea în româna a lucrarii lui François Fénelon, demnitar ecleziastic si scriitor francez, intitulata „Les aventures de Télémaque”. În 1776, ca urmare a reformei învatamântului din Valahia de catre printul Alexandru Ipsilante, franceza a devenit materie obligatorie în programele scolilor superioare din Bucuresti.

În cursul numeroaselor razboaie contra Turciei si altor tari, Memoriile pregatite în vederea semnarii Tratatelor de catre delegatiile Principatelor, erau redactate în franceza. Printul domnitor al Moldovei si Valahiei purta titlul de Dragoman („traducator”) si avea ca secretari, oameni cunoscatori perfecti ai lb.franceze, precum si a diverselor personaje, precum Pierre De la Roche, secretar pentru Afacerile straine ale Printului moldovean, Jean Callimaky în 1758 si în acelasi timp primul francez care a îndeplinit functia de preceptor al copiilor printului, sau Contele De Hauterive, secretarul Printului Ipsilante si autor al „Mémoire sur l’état de la Moldavie, en 1787″. Arhivele atesta ca în mare majoritate, se citeau jurnalele frantuzesti. Primul Consulat francez a fost întemeiat la Bucuresti în anul 1795, având ca reprezentant pe Emile GAUDIN, la sfârsitul razboiului ruso-turc. În anul urmator, 1796, a avut loc înfiintarea celui de-al doilea Consulat francez, de aceasta data la Iasi. În afara de activitatea economica si comerciala, consulatul a devenit de asemenea un centru de unde au pornit ideile Revolutiei franceze care incepuse de asemenea sa „converteasca” si Principatele române.

În secolul XIX, numerosi calatori români revenind în tara, în special fiii marilor boieri care vizitasera Franta, raportând în tara elemente de cultura si politica pe care le-au implantat în România.

În secolele XII si XIII au luat nastere primele mari universitati în Europa medievala. În Franta, renasterea vietii intelectuale si stiintifice s-a format cu crearea la Paris, de catre Robert de Sorbon la mijlocul secolului XIII, a Sorbonei. Robert de Sorbon, nascut dintr-o familie modesta la Sorbon în 1201, decedat la Paris în 1274, teolog, a fondat în 1257 pentru clerici si studentii în teologie, Colegiul care si astazi îi poarta numele, aceasta pentru a avea acces la învatamânt. Centru de studii teologice, era de asemenea un tribunal ecleziastic precum si cea mai înalta autoritate religioasa din lumea crestina, dupa Papa. În anul 1808, constructia Sorbonei a fost donata Universitatii. Robert de Sorbon toata viata a fost preocupat de grija pentru educatia adolescentilor saraci. Devenind doctor în teologie, datorita conferintelor remarcabile pe care le tinea în fata studentilor, a fost numit preotul si confesorul Sfântului Louis. În 1253, a întemeiat o societate bisericeasca laica pentru cei care traiau în saracie, consacrându-se în exclusivitate învatamântului gratuit. Aceasta este originea Sorbonei, care s-a deschis în 1257. Foarte repede, sustinut de rege, scoala a devenit un loc înalt de gândire, de morala si de cunoastere, unde au absolvit elevi si teologi din întreaga Europa. Robert de Sorbon, a devenit calugar la Paris, de aici înainte dând consultatii în tot regatul, însa preocuparea învatamântului nu l-a parasit, motiv pentru care a înfiintat pentru tineri, Colegiul Calvi în 1271.

Sfârsitul Evului Mediu este marcat în secolul XIV prin importante lucrari, prelungind si transformând Stiinta aristotelica, a lui Jean Buridan si Nicole Oresme, care deja anuntasera marile transformari stiintifice ale secolului XVII.

(Va urma)

Yad Vashem- Museul Holocaustului – Jerusalem

martie 10th, 2008

„Horatio, sunt pe pamant si in ceruri mai multe lucruri decat scriu ziarele voastre”
Tagore

Ce sarcina apasatoare dar si nobila – ridicarea unui muzeu al Holocaustului in Israel.
Motoul acestei constructii deosebite este luat din psalmul Isaiah 56-5:

„And I shall give them in My house and within My walls a memorial and a name (Yad Vashem) that shall not be cut off”…

Noul muzeu, in realizarea arhitectului israelian Moshe Safdie, este un exemplu de arhitectura brutala, potrivita subiectului expus intr-un crescendo emotional care
insoteste vizitatorul, imediat coplesit de tragedia subiectului.
Proiectul lui Safdie (completat la 15 Martie 2005) este in sectiune un triunghi indreptat spre cer, iar spatial o prizma de 10 mt latime si 13 mt inaltime serpuind pe o lungime de aproape 200 mt. Sectiunea triunghiulara
reprezinta jumatatea Stelei lui David (dupa cum jumatate din populatia evreeasca a pierit in Holocaust). Acoperisul de sticla al prismei lasa o lumina difuza sa scalde culorile apasatoare ale betonului.
Spre centrul tunelului sectiunea prismei se ingusteaza coplesind claustrofobic vizitatorul. Suntem in mijlocul unei infernale calatorii in timp, orologiul unui prizonier expus chiar la intrare amesteca personalul cu narativul expozitiei cronicizat de evenimentele holocaustului. Axa timpului este si axa muzeului despre care Safdie spune la inaugurare:
„Sa nu impodobiti peretii!.. Sa fie lumina in muzeu dupa cum Holocaustul a avut loc la lumina zilei si nu pe ascuns.
Sa mergem pe beton desculti, cum mergeam pe caldaramul ghetourilor.”

Nu exista nici un reper al confortului, unghiurile sunt dure, ascutite, taioase ca si sarma ghimpata a lagarelor de concentrare.

Safdie descrie lucrarea sa ca o structura complexa, post tensionata cu o sectiune mereu schimbatoare. Structura este functionala dar simbolica. Cenusiul betonului crud sugereaza zilele intunecoase ale Holocaustului, naratia se desfasoara fluida, afectiva dar zguduitoare de-a lungul constructiei. In interior 2800 exponate, mii de fotografii si documente sunt marturii ale tragediei, cunoastem arta produsa in lagare, in ascunzatori, in timpul incercarilor de evadare (280 de opere).

Muzeul se termina cu un urcus molcom spre muntii din zare culminand cu o iesire dramatica spre cer si Ierusalimul de azi.

Astfel Safdie ne incarca in final cu un sentiment de speranta, renastere si pace.

***

Periplul spre Holocaust incepe cu proiectia unui film despre viata evreeasca in Europa antebelica. O vitrina ne prezinta obiecte personale, fotografii, scrisori, carti de identitate arse pe jumatate, un intreg univers despuiat si violat cu brutalitate.

Pasii ne duc mai departe in sala Germaniei intre 1933-1939, anii de cristalizare a nazismului, a teoriilor rasiale. Germania isi extermina invalizii si bolnavii. De aici un drum scurt duce la persecutia evreeasca.
Evreii se refugiaza in ghetouri Doctrina nazista cere purificarea rasei.
Radioul german difuzeaza discursuri care dezumanizeaza natiunea germana. Hitler porunceste distributia unui aparat de radio in fiece locuinta. Vocea sa cere obsesiv inlaturarea evreilor, a celor slabi. Cartile, eruditia, intelectul sunt obstacole in calea doctrinei naziste. Hitler decide arderea cartilor de arta, literatura, filozofie. Heine lanseaza o profetie sumbra:
„Cine arde azi carti va arde maine oameni”.
Poporul german tolereaza antisemitismul si ura rasiala.
Evreei sunt jefuiti de bunuri, izgoniti si omorati in progromuri organizate in mai toate comunitatile evreesti din Europa rasariteana.
Din 1938 Hitler deporteaza evreii germani in Polonia, viata in 4 ghetouri este descrisa de muzeu: Lodz, Warsovia, Terezin, Kubna.

Dar lumea intreaga tace, chiar participa la umilirea evreilor, siliti sa poarte permanent petecul galben cusut pe haine. „Jude” scrie pe aceste stigme care devin simbolul unei turme prigonite, destramate.
In 1941 Germania pune pe roate solutia finala.
In Rusia, Romania, Serbia, Croatia evreii sunt urmariti si masacrati.
In 1942 se stabileste programul solutiei finale – genocid pentru evreii Europei si nordul Africii.

***

Un pavilion special este dedicat deportarii.
Sine de tren, garnituri cu vagoane de transport vite serveau la deportarea incarcaturii umane prin toata Europa – 100 de prizonieri per vagon – inchisi fara aer sau apa dusi ca vitele spre lagarele de exterminare.
Ne aflam intr-o gara rece cu banci de metal si podea pietruita, cu felinare galbui ce arunca o lumina stranie prevestitoare a mortii.
Prin colturile salii zarim valize abandonate, cufere cu obiectele deportatilor.
Expuse: agende, carti postale, efecte personale. Se scrie in ungara, idis romana, greaca. Cineva deseneaza un peste, simbolul tacerii, simbolul unui popor dus spre distrugere in mutenie.
Cineva scrie cu un carbune pe peretele interior al vagonului de vite:

„Sunt eu Eva, aici in vagon, cu fiul meu Abel
Daca il vezi pe fiul meu mai mare Cain
spune-i ca noi…”

Aceste trenuri ale mortii, trec zi si noapte pe langa sate si orase.
Prin padurile Europei … Safdie plaseaza sine de tren peste o prapastie, cu un singur vagon oprit exact in punctul de echilibru intre abis si cer.
Este o calatorie spre anihilare dar si spre neuitare, acest vagon singular si plin de tensiune emotionala vizeaza Jerusalemul, capitala eterna a poporului evreu.

***

O alta sectiune a muzeului, deosebit de impresionanta, este dedicata lagarelor de concentrare si luptei dusa pentru supravietuire. Crematoriile sunt permanent in functiune, zi si noapte, fumul si strigatele celor executati framanta neostoit memoria supravietuitorilor. Unul cate unul acesti martori ai crimelor comise dispar in umbra. Ei pleaca in nefinta lasand urmashilor marturii dezolante care sunt inregistrate si proiectate pe monitoare. Faptele monstruoase par incompatibile unei civilizatii care a oferit arta, stiinta, filozofie, umanism. Si totusi.. Cum a fost posibil?
Este un moment de reculegere si introspectie.
Machete si obiecte originale din lagare ne sunt prezentate: gardul electric portile de fier si de sarma ghimpata, gramezi de incaltari ale deportatilor, paturile de lemn fara saltele pe care dormeau detinutii..
Afara, prizonieri siliti sa cante in orchestre. Se cantau marsuri celor condusi la gazare, intr-o defilare absurda spre moarte.. sunete cinice cu care calaii acopereau groaza si suferinta.

Un supravietuitor scrie:
„Cine a intrat nu va mai iesi de aici, cine nu a intrat in veci nu va putea intelege.”

***
Cuvantul mamei adresate fiului inaintea mortii:

Fii sigur blandul meu copil
ca nu vei mai afla adevarul
Nici capul tau frumos
nu va rasufla un alt aer bogat
in gazul asta..

Vom fii cu toti liberi
sa agonisim pace
in oasele noastre.

***

Spre finalul razboiului lagarele sunt eliberate de aliati. Un pavilion este dedicat de muzeu supravietuitorilor lagarelor mortii, cautarea familiei, a celor salvati, cei ramasi in viata. Incepe emigrarea spre Israel. Documente si marturii stringente sunt culese de Yad Vashem, catalogate, cercetate si expuse.

Un pavilion ovoidal (The Hall of Names) este construit din doua conuri opuse. Cel superior de 10 metri inaltime contine 600 fotografii si documente atestand soarta victimelor. Portretele se reflecta in bazinul umplut cu apa
realizat de conul inferior cioplit in munte.
Peretii acestei sali contin rafturi cu dosare negre (fiecare stocand 300 de fotografii si fise) acoperind in total 2 milioane de nume de evrei femei, barbati si copii, pieriti in Holocaust.
E prevazut spatiu suficient pentru inca cele 4 milioane de nume care lipsesc din aceasta sumbra cartoteca, amintire generatiilor ce vor veni.

***

Muzeul Yad Vashem datorat lui Moshe Safdie se alatura cu prestanta altor muzee dedicate Holocaustului: Washington, Berlin, Belgia, Budapesta, Olanda, Polonia, Londra, Stockholm.
Yad Vashem continua sa adune marturii si nume a celor pieriti in cea mai mare tragedie a istoriei moderne. Mesajul este clar si ireversibil: Never Again!

Surse: Yad Vashem organization, Dan Predescu, Lily Eylon-Jerusalem

Despre manualele de Religie

martie 10th, 2008

Din când în când, românii descoperă câte o anomalie, neregulă, fărădelege, ciudăţenie sau nedreptate strigătoare la cer. Nu ceva nou, ci o chestie mai veche, pe care au văzut-o poate de o sută de ori fără să realizeze că o văd, ca un copac pe lângă care trec în fiecare zi şi doar dacă vine cineva şi-l taie, le sare în ochi.
Aşa s-a întâmplat şi cu manualele de religie. Cineva a sesizat în presă nişte formulări mai mult decât îndoielnice şi dintr-o dată toţi apucă problema şi o răsucesc pe toate părţile. Interesul e unanim, problema e de importanţă naţională. Părinţii cu doxă care poate frunzăriseră şi ei de curiozitate manualele, dascălii de religie, elevii de vârste mari, nimeni nu scosese un cuvânt, nimeni nu se indignase, nimeni nu făcuse vreo sesizare.
Un manual de calitate se poate reedita, aproape fără modificare, vreme de decenii, au fost destule exemple între cele două războaie, când la noi se făcea carte, nu glumă, când profesorii aveau doctorate luate la Paris, Berlin sau Viena, când un absolvent de liceu era mult mai instruit decât unul de facultate de azi. Dar nu ar trebui ca toate manualele să fie de calitate? Nu depinde viitorul unei ţări şi al unui popor de calitatea şcolii naţionale? Oare un manual prost nu face mult mai mult rău decât o mie de profesori inapţi?
Acum, miniştrii (mai bine să nu vorbim despre competenţa lor) se schimbă din doi în doi ani şi fiecare din ei face câte o reformă administrativă, un set de manuale şi unul de legi. În loc de statuie. Deşi, dacă îi iei la întrebări, cu greu leagă o frază.
Iar manualele de religie sunt evident făcute de nişte autori fără har, fără talent, fără răspundere, fără cultură, dar probabil cu pile, fiindcă altfel cum au ajuns să facă tocmai ei educaţia religioasă a tineretului?
Contra unor onorarii frumoase, se înţelege! Cine verifică aceste manuale înainte de a le trimite la tipar? Comisii de filozofi şi profesori universitari de religie, împreună cu atei şi reprezentanţii tuturor cultelor, sau nişte anonimi funcţionari din minister care nu ar putea fi nici măcar învăţători la ţară, la o adică?
A propaga, în orice manuale, intoleranţa, şovinismul, prozelitismul, rasismul, ura şi orice fel de resentimente, a explica binefacerile religiei prin răsplata imediată şi condiţionată, a confunda religia cu creştinismul, respectiv cu ortodoxia, este inadmisibil într-o ţară care se declară modernă, democrată şi europeană. BOR are o vină cel puţin la fel de mare cu cea a Ministerului Învăţământului, dacă nu mai mare.
Guvernul Tăriceanu a făcut o nouă gafă de proporţii astronomice, guvernul minoritar şi-a dat din nou măsura incapacităţii lui cronice de a rezolva problemele mici sau mari.
În curând vom descoperi că în salam e carne de câine, în bere şi lapte cine ştie ce dejecţii, iar în Parlament s-au infiltrat extratereştrii care se prefac că dorm dar de fapt îi hipnotizează pe vorbitori. Dar nu ştiam oare dinainte toate acestea? Totul e posibil, farsa şi minciuna merg mai departe….

Dan Dănilă

IULIU MANIU UN MODEL UNIC ŞI TOTUŞI DUŞMĂNIT, CALOMNIAT ŞI PRIGONIT

martie 10th, 2008

Intervenţie prezentată de Ioan Z. Boilă la comemorarea lui Iuliu Maniu de la Cluj, din 9.02.2008

Suntem aici pentru a comemora 55 de ani de la moartea lui Iuliu Maniu şi mai bine de un secol de când student fiind a intrat în lupta neamului său pe care doar moartea din temniţa comunistă a Sighetului a curmat-o.
Dacă ne gândim astăzi la viaţa şi chiar la moartea lui Iuliu Maniu ni se impun două constatări
1. Nu s-a spus, nu se spune şi nu se cunoaşte adevărul întreg privindu-l pe acest om politic care, cu siguranţă va rămâne în istoria politică a României ca un unicat.
2. Este acum o evidenţă faptul că, în tot cursul vieţii sale, şi după moarte până astăzi, el a fost urât, duşmănit, calomniat, marginalizat, persecutat şi în ultimii şase ani întemniţat şi exterminat.

Se poate spune că a fost unul dintre cei mai iubiţi oameni politici, de către poporul român (în istoria politică a României, niciodată un om politic şi un partid nu a primit ca şi Maniu şi PNŢ 78% şi 80% din voturi în 1928 respectiv 1946, iar în 1945 era numit „părintele Patriei”, dar paradoxal în acelaşi timp a fost şi cel mai duşmănit, de oameni politici, regi, conducători şi dictatori).
Iată un motiv care ne face datori pe noi, care l-am cunoscut şi i-am cunoscut viaţa, să mărturisim adevărul vieţii sale şi să descoperim cine şi pentru ce l-a urât şi îl urăşte şl astăzi.
Ne îndeamnă la aceasta şi dragostea de adevăr, dar şi convingerea că adevărul despre Iuliu Maniu va permite păstrarea în tezaurul istoric al acestui popor a unui exemplu şi model pentru toate generaţiile ce vor veni.
Există infinite modalităţi de intervenţie a lui Dumnezeu în istoria neamurilor. Una dintre cele mai importante este să ridice din mijlocul lor oameni cu har, dăruiţi cu calităţi excepţionale, care au reprezentat pentru ţările şi popoarele lor adevărate pietre de hotar, răscruci de drumuri glorioase, făuritori de destine. Să ne gândim la poporul „ales”, la Moise, la patriarhi, profeţi, regele David!
A fost Iuliu Maniu un astfel de om a lui Dumnezeu ales de providenţă pentru a-şi servi neamul? Răspunsul la această întrebare îl găsim în adevărul privind viaţa, lupta şi moartea sa.
Pentru a putea judeca şi înţelege activitatea sa publică, este necesară cunoaşterea caracteristicilor perioadei în care a trăit.
Iată-le: apogeul luptei de unire a românilor din Basarabia, Bucovina şi Transilvania; cinci mari puteri care au ameninţat această unire şi apoi suveranitatea şi integritatea României mari: imperiul austro-ungar, imperiul ţarist şi comunismul sovietic, şi imperiul german şi nazismul. Se adaugă duşmănia şi iredentismul altor vecini. Au fost apoi cele două războaie mondiale şi criza economică din 1938 – 1939.
În acest context un bun patriot şi luptător devenea inevitabil în acelaşi timp, realizator şi opozant.
Iată înşirate în câteva cuvinte aspectele şi împlinirile cele mai importante din activitatea lui Iuliu Maniu: liderul luptei naţionale din parlamentul maghiar (a fost ales şi de celelalte minorităţi din imperiul austro-ungar ca lider al lor); principalul artizan al unirii de la Alba Iulia; preşedintele şi conducătorul Consiliului Dirigent („cel mai dificil guvern din istoria românilor” cum spune Iuliu Maniu) a întemeiat împreună cu Ion Mihalache cel mai patriot, cel mai curat, mai democratic şi erou partid pe care la avut ţara: PNŢ; opozant al unor partide corupte şi antidemocratice în perioada de până la 1938; opozantul principal al dictaturii lui Carol II (el a spus ca şi Ioan Botezătorul lui Irod: „nu ţi se cuvine Maiestate să ai amantă şi nu regină”); prim ministru al unor guverne care cu toate greutăţile enorme (criză economică mondială) au întărit legalitatea organizând o justiţie cinstită şi independentă, a reformat toate instituţiile culturale şi administrative; şi în sfârşit a fost principalul lider în lupta împotriva dictaturii carliste, antonesciene şi comuniste.
Toate aceste realizări şi lupta eroică terminată cu martirajul de la Sighet au fost posibile datorită unor însuşiri şi calităţi umane şi de om politic de excepţie. Voi înşira câteva: verticalitate şi principialitate morală bazată pe morala creştină, caracter de granit, dragoste fierbinte de neam şi ţară, disponibilitate totală la jertfă, crez democratic autentic, incoruptibilitate, umanism integral, dragoste de adevăr, dreptate şi legalitate şi mai presus de toate o totală libertate interioară prin faptul că nu era subjugat de nici un „idol”: avere, putere, mărire, vicii, plăceri trupeşti.
Aceste realizări şi calităţi i-au adus dragostea şi simpatia populară imensă, de care aminteam. El a fost pe drept cuvânt pentru neamul său, modelul omului politic moral, modelul omului politic curajos şi jertfelnic până la moarte, model de luptător, de vizionar şi de modestie.
Cu toate acestea cum am spus, el a fost şi este unul dintre cei mai duşmăniţi oameni politici români.
De către cine şi pentru ce?
– de către maghiari care vedeau în el principalul lider ce lupta pentru libertatea şi independenţa neamului său.
– de oameni politici şi partide politice corupte care făceau orice pentru a obţine şi păstra puterea pe care o foloseau în interesul personal sau de grup, pentru care Iuliu Maniu reprezenta opozantul şi democratul incoruptibil
– dictaturile de orice fel care vedeau în Iuliu Maniu opozantul lor principal.
– cei care îl urau din invidie pentru că nu se puteau ridica la nivelul său moral şi intransingent
– organismele oculte din ţară şi străinătate care îl urau pentru că la oferta lor de a li se alătura Iuliu Maniu a răspuns: eu am jurat credinţă lui Isus Cristos şi nu mai pot jura altcuiva şi voi urma politica mea şi a partidului meu şi nu o politică ce mi se impune
– cei care îl percepeau ca un reprezentant puternic al taberei lui Isus Cristos. Isus a spus „Eu am venit să aduc sabia nu pacea, arătând că oamenii se vor împărţi în două tabere: mica turmă a Sa şi lumea anticristică. „Cei din lume” era normal să îl urască pe Iuliu Maniu .
– ura şi duşmănia împotriva lui Iuliu Maniu, au luat forme diverse: denigrare, calomniere, dispreţ; interpretări tendenţioase şi false ale istoriei; marginalizare; „campania tăcerii” folosită mai ales de comunişti; procese mincinoase împotriva rudelor apropiate (ex procesul Skoda), judecătorul Petrescu a mărturisit la Jilava avocatului Liciniu Faina că a fost obligat de Carol II să „aranjeze” prin fals procesul Skoda; persecuţii, arestarea şi exterminarea fizică.

Cu siguranţă istoria adevărată a acestui om politic român se va scrie odată şi odată. Atunci toţi aceşti calomniatori şi mincinoşi vor fi vădiţi ca atare, iar Iuliu Maniu va fi lăsat să-şi ocupe locul de model unic al istoriei românilor.
Iuliu Maniu nu are nevoie de statui. Singura statuie pe care o merită este cea a adevărului privind viaţa, lupta şi moartea sa.

Apariţie editorială 2007 – „În vizită la Ussais” de Adrian Graunfels

martie 10th, 2008

Anul 2007 a relevat un eveniment editorial inedit, mai puţin mediatizat, aşteptat de autor şi prieteni.
„În vizită la Ussais” de Adrian Graunfels a apărut la editura „Rishon le Zion”, ilustraţia copertei aparţinând artistei Miriam Gamburd, profesor la Academia de Artă din Tel-Aviv, iar grafica lui Michael Horovitz.
De o factură conceptuală, volumul „În vizită la Ussais” este structurat în patru segmente: I. „Ultimul text la Kyoto”, II. „Teatru Scurt”, III. „Ambrozia Dialogului Decadent (Discuţii cu Tibick Indrikova)” şi IV. „În vizită la Ussais” ceea ce dă şi titlul în final cărţii.

I. Ultimul text din Kyoto
Adrian Graunfels se autoexilează într-un alt univers necunoscut celorlalţi – „insula de hîrtie anagama”, acolo unde arderile ceramicii sufletului ating cote maxime.
Definită de o altă manieră, evadarea este diaporama propriilor gânduri, spaţiile virtuale se reconstruiesc de fiecare dată, translează prin noi, îşi caută ecourile, la nesfârşit „peste apusul iernii noastre”:

„urmăresc cum stai nemişcată
în luciul chimonoului albastru,
cu ochiul migdalat peste paravanul de orez
privind luptele sumo epuizante,
risipa evantaiului de sare.”
(Casa de gheişe Ozuma)

Sunt gesturi discret fragmentate, de cele mai multe ori remodelate liric în alte colţuri de lumi, acolo unde intensitatea timpului are gustul frivol al tinereţii şi unde memoria nu redescoperă semne de trecere inevitabile „dormeam amândoi cu ciorapii încordaţi la culme”(Odessa) şi în care totul, nu numai dorurile, nu sunt „imposibil de rumegat” sau de acceptat în supradimensionarea lor coşmarescă.

„În vremuri de război
întregul pare ireal
lutul desfidă spaţiul ciuruit de flăcări
cauţi grădina Zen în care să mă poţi ascunde
în contemplare” (Mâinile Margăi)

Nostalgia devine brusc nevralgia lucrurilor, mediului înconjurător, atât de efemer precum cărţile galbene kioshe într-un spaţiu atrofiat unde

„lumea devenise o spinare de cal onest,
cârtiţe mici le aduceau stridii învelite în alge catifelate”
(Aristo gol puşcă)

întregul nu mai are consonanţele cunoscute, se dislocă din interioarele noastre capitonate cu nelinişti

„din nou, război, lipseşte apa dură
în coş tăcute flori şi-un măr ucis de-o bombă”
(Poem interbelic cu Luck)

Muzica nu este un simplu refugiu, devine un delict în care se îmbracă un război al altora
„ascultai muzica ce venea de departe, din bucătăria afumată, plină de soldaţi grosolani povestind aceleaşi/ bătălii, mustind din cicatrici purulente, repetând numele/ femeilor violate, treceai mândră ca ai murit atât/de tânără, nebăgată în seamă, atât de repede uitată, absolvită/de dizgraţia bătrâneţii” (Pavană pentru o infantă moartă)
în care suntem martori nedoriţi ai inevitabilului cotidian.

II. „Teatru Scurt”

În acest grupaj de texte, este de menţionat existenţa bizară a unui topic nou, de această dată cu nuanţe filosofice, hermeneutice, destinate unui spaţiu restrâns, sufocant, din care Adrian Graunfels nu se eliberează în profunzime cum s-ar crede.
Latura absurdului este excesiv de nuanţată şi influenţează cadrul existenţial deja angajat, tributar unui destin implacabil:

„o să biciuesc popoarele să îmi zgârâie creierii
şi Che, soţul meu din alte timpuri
încercând să îţi explice, călare pe soclul său din santa clara,
că nu suntem comunişti
şi tu învingând timpul la o partidă de şah,
ţinând un kalashnikov între genunchi,
îndreptat înspre gură, gata să mori
fără să fi strigat vreodată:

viva la patria
viva la muerte
viva la vida!”
(Viva la Vida, Realul devenit Virtual)

Scena lumii îl afectează pe autor, viaţa se defineşte ca o metamorfoză inerentă cu accente maladive, uzată de metoda interpretărilor spirituale:

„Mi-a crescut ochiul cât să îmi încapi înăuntru.
Chemarea muezinului, au scos oasele şi moaştele, te aştept
pe aceeaşi treaptă a moscheii, lustruită vertical, mistralul…”
(Fotografie cu profet)

III. „Ambrozia Dialogului Decadent (Discuţii cu Tibick Indrikova)”

În contrast cu celelalte creaţii aici regăsim o serie de colaje literare, improvizaţii simple, recurente, ce îşi păstrează o notă de spleen universalm veritabil, în care nu mai există o accepţie specifică unui anumit interval de sentiment

„ochiul tău concav ţine ploaia
îmi lipesc mâna de geam
şi trece chipul meu pe rând ochi buze frunte bărbie
ca-un-fel-de spectru albinos dintr-un suicid kabuki
pupila se întoarce după mine
de la dreapta spre stânga
până intră înăuntru” (Suicid Kabuki-Tibick)

Dialogul poate fi oricând virtual cu partenerul din faţa oglinzii, straniu un ecou difuz, fără corespondenţi reali. Se dezvoltă astfel arborescent un clasament al preferinţelor nemărturisite, enclava refulărilor zilnice, asimetrice de cele mai multe ori.

„Stau blocat în faţa ta
înţepenit de o timiditate expresă
ca un fel de călătorie în jurul vieţii mele
un periplu rotund, oval perfect, oval asimptotic” (**** – Adrian)

Colajele sunt interesante prin reverberaţiile lor spirituale, şi mai ales exercitarea unor forţe consimţite de a dobândi un anumit drept derivat din acestea : de a visa.

„eu sunt interpreta de vise vorbind în locul tău în public
în gura prietenilor
vorbind viermilor mai ales viermilor
cu ce îi îmbunăm azi?” (Pastorale – Tibick)

IV. „În vizită la Ussais”

Ultimul grupaj are un caracter introspectiv, autorul încercând să confere spaţiului său intim o nouă dimensiune existenţială de acceptare a lumii exterioare unde selecţia evenimentelor rămâne aleatorie şi nu neapărat ostilă.

„câtă frumuseţe e în grădina mea…zise Ussais
şi goni fluturii ce se roteau în jurul burţii.
Alese unul care îi semăna leit şi îl băgă în gură.
Rămase extatic cu o aripă lipită de buza inferioară
până se stinse şi ultima zbatere.” (În vizită la Ussais. Ussais)

Vizita deja anunţată la Ussais absoarbe însingurarea treptată, devoalată unui om obişnuit, dar

„atât de tulbure că nu mai
pot respira, nu mai pot dormi, nici măcar regurgita boabele de
lumină cu care mă hrăneşti prin fontanela de om sucit ce sunt fără de tine…”
(Flori de Gunamar, Galiei)

Adrian Graunfels îşi numără încet vizitele la Ussais, căutând vibraţii ospitaliere în muzeul cuvintelor, literatura, în care mizează cu propria sa creaţie anagama din Insula de hârtie.
Volumul „În vizită la Ussais” are toate şansele unei croaziere perfecte în jurul sufletului nostru.

2008-03-02

Călătoriile în timp, în curând posibile?

martie 10th, 2008

Acceleratorul de particule care va fi pus in functiune in curand in Elvetia ar putea crea gauri negre si gauri de vierme, creand posibilitatea teoretica; pentru calatoria in timp.
Ne vom intalni in curand cu calatori in timp veniti din viitor? Suna ca un scenariu science-fiction, dar doi matematicieni rusi cred ca acest lucru va fi posibil odata cu punerea in functiune in luna mai a celui mai mare accelerator de particule din lume, Large Hadron Collider (LHC), care apartine CERN, si care este localizat in Elvetia. LHC este un tunel subteran de 27 km in care particulele sub-atomice sunt accelerate pana la viteze apropiate de cele ale luminii si facute sa se ciocneasca, pentru a studia rezultatul acestor ciocniri, cu speranta dezvaluirii de informatii esentiale pentru functionarea Universului. Cei 2 matematicieni rusi, Irina A. si Igor V. de la Steklov Mathematical Institute din Moscova, cred ca un efect secundar al acestor experimente va fi crearea de gauri negre si gauri de vierme in spatiu-timp, care ar putea fi esentiale pentru intlegerea de catre generatiile urmatoare a calatoriei in timp si pentru construirea de masini ale timpului care sa poata face acest lucru. De fapt, matematicienii afirma ca astfel de gauri de vierme ar reprezenta primele masini ale timpului. Coliziunile proton-proton de la LHC ar putea duce la formarea de masini ale timpului (regiuni in spatiu-timp cu curbe de timp inchise) care violeaza cauzalitatea. Un model pentru o astfel de masina a timpului este o gaura de vierme traversabila, se afirma in lucrarea celor 2. De aici, speculatia ca cei care vor realiza aceste masini ar putea calatori inapoi in timp, pana la momentul in care a inceput totul. Faptul ca pana acum nu am observat calatori in timp veniti din viitor ar putea sublinia doar ca o astfel de calatorie in timp este posibil sa fie facuta in urma doar pana la momentul in care a aparut prima astfel de masina a timpului, adica pana la momentul primelor experimente care incep in luna mai la LHC. Iansa posibilitatea ca acest lucru sa se intample este totusi infima, avand in vedere ca astfel de gauri de vierme care s-ar putea forma in prima instanta la LHC vor avea dimensiuni de ordinul atomilor, insuficienta pentru a permite trecerea unei persoane. Faptul ca un astfel de scenariu devine posibil, chiar daca doar teoretic, este totusi impresionant, viitorul apropiat putandu-ne rezerva surprize in acest sens.

Sursa originala blitztech.ro

Citate celebre
E mai bine sa fii urat pentru ce esti decat sa fii iubit pentru ce nu esti.
Andre Gide

Snitel din cotlet de porc, umplut

martie 10th, 2008

Bucatar: Sergiu Iunian

Snitel pane din cotlet de porc, umplut cu un delicios sote de legume si Mozarela

Ingrediente

200 g cotlet porc
50 g mozzarella
1 ou
50 g pesmet auriu
50 g faina alba
30 g sote legume (morcov, ardei gras, broccoli, ananas)
5 g ienibahar pulbere
2 g busuioc
1 ardei gras
10 g usturoi
50 g sunca Praga
1 fir ceapa verde
sare, piper negru

Proces tehnologic

Cotletul de porc se desface in doua, se codimenteaza din abundenta cu sare, piper negru si busuioc, dupa care se bate pana obtinem o foaie de carne, care se unge cu ulei de masline, se acopera cu o folie si se lasa in liniste 10 min.

In 15 ml de ulei de masline se trage la tigaie sunca de Praga taiata fidelute. Se adauga soteul de legume (ananasul ultima data, taiat triunghiuri) se adauga ceapa verde taiata fasii ,usturoiul tocat, ardeiul gras taiat cubulete si se codimenteaza cu sare, piper negru si ienibahar pulbere. Mozzarella se taie cubulete si se adauga in compozitie (intotdeauna in acest moment, pentru a nu-si modifica consistenta )

Se ridica folia de aluminiu de pe cotletul de porc usor macerat (la temperatura camerei), in partea dreapta asezandu-se compozitia obtinuta. Partea ramasa libera a cotletului se indoaie peste compozitie lipindu-se marginile prin presare .

Snitelul astfel obtinut se trece prin pulbere de faina alba, ou batut si bine codimentat si pesmet auriu.

Snitelul se prajeste in ulei incins la 180 C .

Recomandarea bucatarului: A se servi acest preparat alaturi de garnitura de cartofi piure asezonata cu curry, mac copt si tras la tigaie in ulei de masline aromatizat cu usturoi salbatic (leurda). Se recomanda un vin spumos alb.

Mustele (Les Mouches), de Jean-Paul Sartre

martie 10th, 2008
Simone de Beauvoir alaturi de Jean-Paul SartreSimone de Beauvoir alaturi de Jean-Paul Sartre

Filozof, prozator si dramaturg francez, Sartre, pe numele sau complet Jean-Paul Charles Aymard Sartre (1905-1980), este un reprezentant al existentialismului ateu, conceptie pe care a elaborat-o si dezvoltat-o în lucrarea Fiinta si neantul. Romanul Greata, volumul de povestiri Zidul, piesele Mustele, Cu usile închise, Cu mâinile murdare, Diavolul si bunul Dumnezeu, Sechestratii din Altona sunt o ilustrare literara a ideilor existentialiste, în timp ce romanul Drumurile libertatii pune problema angajarii politice.
A avut o relatie de iubire si prietenie pâna la moarte cu eseista si scriitoarea Simone de Beauvoir.
În 1964 i s-a atribuit Premiul Nobel, pe care Sartre l-a refuzat.

MUSTELE

Drama Mustele reprezinta o reluare a mitului antic al lui Oreste si al Electrei, care au razbunat uciderea lui Agamemnon, tatal lor, de catre Egist si Clitemnestra. Drama trateaza mitul din perspectiva existentialismului. Omul fiind – în conceptia lui Sartre – “condamnat sa fie liber” si obligat sa aleaga, Orestre, întors în Argos dupa o absenta de douazeci de ani, trebuie sa opteze între a înfaptui actul razbunarii sau a renunta la el. Din scena urmatoare, între Oreste si Pedagog, reiese necesitatea apartenentei si angajarii.

ACTUL I

ORESTE: (…) Ah ! pâna si un câine, un câine batrân care se încalzeste, ghemuit lânga foc, si se ridica putin când intra stapânul si schiauna încetisor în chip de salut, pâna si un câine are mai multe amintiri ca mine: el îsi recunoaste stapânul. Stapânul lui. Dar mie, mie ce-mi apartine ?
PEDAGOGUL: Si cu cultura cum ramâne, stapâne ? Cultura ta îti apartine, si ti-am adunat-o cu dragoste, ca pe un buchet, îmbinând fructele întelepciunii mele cu comorile experientei pe care o am. Nu ti-am dat înca din frageda vârsta sa citesti toate cartile, pentru ca sa te familiarizezi cu diversitatea parerilor omenesti, nu te-am pus sa strabati o suta de state, aratându-ti de fiecare data cât de diferite sunt apucaturile oamenilor ? Acum, iata-te tânar, bogat si frumos, invatat ca un mosneag, eliberat de orice servitute si de orice credinta, fara familie, fara patrie, fara religie, fara meserie, liber sa slujesti orice cauza si stiind ca nu trebuie niciodata sa slujesti o cauza, într-un cuvânt, un om superior, în stare, pe deasupra, sa predea filozofia sau arhitectura într-un mare oras universitar. Si te mai plângi !
ORESTE: Ba nu, nu ma plâng. Nu pot sa ma plâng; mi-ai lasat libertatea firelor pe care le smulge vântul din pânzele de paianjen si care plutesc la zece picioare deasupra pamântului; eu nu atârn mai greu decât un fir si traiesc în vazduh. Stiu ca e un noroc si-l apreciez asa cum se cuvine. (Pauza.) Exista oameni care se nasc angajati; ei nu au putinta sa aleaga, au fost aruncati pe un drum, si la capatul drumului îi asteapta o fapta, fapta lor; ei merg, si picioarele lor desculte apasa cu putere pamântul si se zgârie de pietre. Tie ti se pare vulgara bucuria de a merge undeva ?Si mai sunt altii, cei tacuti, cei care în fundul sufletului simt greutatea unor imagini tulburi si pamântene; viata li s-a schimbat pentru ca, într-o zi, când erau copii, de cinci ani, de sapte ani… Sigur, astia nu sunt niste oameni superiori. La sapte ani eu stiam deja ca sunt exilat; mirosurile si sunetele, zgomotul ploii pe acoperis, tremurul luminii – le lasam sa-mi alunece de-a lungul trupului si sa cada în jurul meu; stiam ca ele sunt ale altora, si ca din ele nu voi putea face niciodata amintirile mele. Caci amintirile sunt o hrana îmbelsugata pentru cei care stapânesc case, dobitoace, slujitori, pamânturi. Dar eu… Eu sunt liber, slava Domnului. Oh, cât de liber sunt ! Si sufletul meu, ce minunata absenta e ! (Se apropie de palat.) As fi locuit aici. N-as fi citit nici una din cartile tale, poate ca nici n-as fi stiut sa citesc: e lucru rar un print care stie sa citeasca. Dar as fi intrat si iesit pe poarta asta de zece mii de ori. În copilarie m-as fi judecat cu canaturile ei, m-as fi proptit în ele si ele ar fi scârtâit fara sa se deschida , si bratele mele s-ar fi deprins cu rezistenta lor. Mai târziu, le-as fi împins noaptea, pe ascuns, ca sa ma duc la fete. Si înca si mai târziu, în ziua când as fi ajuns major, sclavii ar fi deschis larg poarta si eu as fi trecut pragul ei calare. Batrâna mea poarta de lemn ! As fi stiut sa-ti gasesc broasca. Cu ochii închisi. Si zgârietura aceea, acolo jos, poate ca eu ti-as fi facut-o, din neîndemânare, în prima zi în care mi s-ar fi încrenditat o sulita. (Se îndeparteaza.) Stil doric, nu-i asa ? Si ce parere ai de încrustatiile în aur ? La Dodona am vazut ceva asemanator: frumos lucrate. Ei, uite ca-ti fac pe plac: nu-i palatul meu, nici poarta mea. Si n-aveam nici o treaba pe-aici.
PEDAGOGUL: Acum esti rezonabil. Cu ce-ai fi fost mai câstigat daca ai fi locuit aici ? În clipa de fata sufletul tau ar fi terorizat de-o cainta abjecta.
ORESTE (izbucnind): Ar fi cel putin a mea. Si caldura asta care-mi pârleste parul ar fi fost a mea. Al meu ar fi si bâzâitul mustelor.

Cactusi

martie 10th, 2008
autor Alexandru Dimitrievautor Alexandru Dimitriev

Semne nelinistitoare?

martie 10th, 2008

Subiectul pe care vi-l propun spre reflectie are mai multe finalitati posibile.
Despre ce este vorba?
Articolul publicat despre Kosovo, a atras – fireste – comentarii. Ba si eu, neavind astimpar (gurile rele spun ca din lipsa de ocupatie), mi-am dat cu presupusu. Autorul art., mi-a trmis un e-mail, dorind precizari suplimentare si atragindu-mi atentia asupra pozitiei domniei sale. O stiam. In interventia mea nu l-am criticat. Incercam sa largesc tema discutiei. Sau cel putin asta doream sa fac.

Dar tot gindind la reflexia momentului Kosovo in viata politica interna, am remarcat un fapt etonant. TOATE partidele politice romanesti, s-au grabit sa critice gestul americanilor. Si eu l-am criticat. Dar cind toate partidele au aceeasi platforma, inseamna ca ceva se intimpla. In schimb, ambele partide maghiare din Romania, au salutat independenta autoproclamata. O fi firesc?
Si atunci, mi-am adus aminte de situatia din noiembrie. Campania electorala pentru alegeri europarlamentare si referendumul ptr. vot uninominal.
Si atunci, am avut o unanimitate de atitudini: campanii electorale lesinate, dezinteres nedisimulat. Din partea tuturor partidelor. Normal, acest lucru a dus la dezinteres din partea electoratului. Toti analistii s-au grabit sa acuze populatia Romaniei de dezinteres fata de UE. Nu cred. Dezinteresul a fost al altora si s-a reflectat prin atitudinea populatiei.
In acelasi timp, la acelasi eveniment, am avut un fenomen rar intilnit.
In aprilie, parlamentul a votat modificarea legii de functionare a referendumului. Initial, adoptarea unei hotariri prin referendum era conditionata de prezenta unui mare nr. de electori la urne. Peste 50% (daca nu ma insel, nu mai stiu cifra exacta), pentru a fi validat rezultatul. Prin hotarirea parlamentului, se valida rezultatul referendumului indiferent de numarul celor prezenti la urne, din primul tur de scrutin.
O hotarire a parlamentului, se cheama lege. Ea functioneaza pina la abrogare. In noiembrie (acelasi an), nimeni nu a schimbat legea adoptata de parlament, dar validarea rezultatului referendumului nu s-a facut pentru ca nr. celor prezenti la urne, nu depasea… 50% din electori.
Poate ma insel eu. Poate s-a dat o astfel de lege si eu nu am luat cunostinta de ea. Desi mai citesc si eu, nitel, presa. Dar este clar ca toate partidele au pastrat tacerea asupra acestei inegalitati legislative flagrante.
In sfirsit, acum citeva zile, toate partidele s-au intrunit la Cotroceni pentru a semna un ghiveci de principii care sa calauzeasca reorganizarea invatamintului nostru in anii urmatori. Iar consens si unanimitate de monolit.
Exemplele, mici, ar putea continua in diferite domenii. Pe plan central sau local.
Nu in ultimul rind, esecul campaniei anticoruptie la nivel inalt (ca de nivelul marunt nu s-a ocupat nimeni, niciodata), etc….
Explicatii sunt multe. Chiar prea multe. Cum nu sunt un comentator platit, nu ma intereseaza sa induc cititorului un anumit raspuns. Va trebui sa-l cautati singuri. Poate chiar sa infirmati acest tablou. Fiecare fenomen luat in sine are numeroase explicatii. Dar luate impreuna…
Timpul va decide, totusi eu sunt nelinistit ca in apropiata campanie electorala, toate partidele politice vin cu o pozitie comuna sau foarte apropiata. Se fac doar declaratii demagogice de diferentiere. In fapt, avem de-a face cu o singura voce. Restul e camuflaj.

- înăuntrul meu -

martie 7th, 2008

- înăuntrul meu –
ceva încă îţi mai păstrează parfumul – pe obraz
ca o pasăre pe gheaţă
uneori îşi mai pierde echilibrul
iar din când în când
face lună plină

abia acum îmi dau seama
pe lângă tine
sânii mei obişnuiau să danseze goi
prin alte anotimpuri – în umbra cărora
mirosea vremelnic a primăvară

– ai uitat –
cum ne fumam ţigările dimineaţa
când te căutam în cafea
îţi spuneam că aş vrea să te întâlnesc
acolo unde plouă cuminte şi putem respira în zăpezi

– înăuntrul meu –
amintirile încep să-mi vorbească
– de foarte de sus –
despre femeia în flăcări
pe care ai iubit-o cândva
şi lacrimile o iau uşor la vale

Lumea ascunsă a obiectelor casnice. Foarfecele mare

martie 7th, 2008

Foarfecele mare dispăruse din casă. Oricât de multe fuseseră locurile pe unde îl căutasem, care de care mai ascuns, oricât îmi chinuisem mintea să prind măcar un firicel de amintire pe unde l-aş fi putut rătăci, încercând să rememorez operaţiile la care l-aş fi putut folosi, totul fusese zadarnic. Foarfecele mare părea dispărut pentru totdeauna. Cu cât mă gândeam mai mult la dispariţia sa învăluită în mister, cu atât îi vedeam şi îi recunoşteam mai multe virtuţi, la care nu mă gândisem atâta timp cât fusese un obiect printre altele în casă. Fusese, cumva, un obiect ordonator! Avea o dimensiune şi o formă care se impuneau printre celelalte obiecte, unele mult mai noi şi mai complicate, cum ar fi fost de pildă radioul şi televizorul. Sau ceasul electric de perete. Se arăta vederii în toată simplitatea lui metalică, dar… Ştiu şi eu… Deschiderea braţelor lui… Ei, până şi aici era un mister: braţele sau picioarele?…

Stăteam lungit pe canapea, cu foarfecele în mână şi, deschizându-i braţele, măsuram din privire unghiul dintre cele două braţe. Ajustam acel unghi, micşorându-l o idee sau mărindu-l o idee şi încercam să surprind momentul când unghiul dintre braţe era perfect drept. Dar ce-i perfect în lumea asta?… Deschideam la maximum cele două braţe şi mă înciudam că tăişul lor nu alcătuia o linie perfect dreaptă ci doar un unghi foarte-foarte obtuz… O făceam în momentele mele de tihnă? Sau în momentele de lene? Sau de cumpănă?… Nu, „cumpăna” trebuia exclusă: în momentele cu adevărat de cumpănă nu-ţi arde de joacă… Apoi, şezând la masă, îl ţineam cu braţele în jos — şi de astă dată braţele erau, fireşte, picioare — şi păşeam cu ele pe tăblia mesei. Păşeam aşa cum se păşeşte, ridicând un picior şi aşezându-l înaintea celuilalt, dar nevoit să balansez neîncetat foarfecele în urmă şi înainte fiindcă altfel picioarele nu se deschideau prea uşor. Sau se deschideau cu preţul zgârierii tăbliei. Şi nici chiar aşa nu ieşea un mers normal: trebuia să trag un picior, mereu unul şi acelaşi, şi să-l aduc, cumva maladiv, în urma celuilalt… Sau, ca la o fiinţă bipedă cu picioarele înţepenite, păşeam prin mişcări circulare, la fel cum făceam cu braţele unui compas deschis — alt obiect, printre celelalte, care impunea respect! Aşadar foarfecele avea însuşiri comune cu compasul. Să mai adăugăm şi, întrucâtva, asemănarea de formă. Dar utilitatea foarfecelui, strict vorbind, era net superioară utilităţii compasului: Tăierea! Iar de alcătuire, ce să mai vorbim! Acea combinaţie unică dintre alungit şi rotundul oval al urechilor… Acea conciliere neaşteptată între firea războinică a braţelor tăioase şi firea blândă şi prietenoasă a urechilor, care nu ştiau ce să mai facă spre a fi pe placul mâinilor tale, al degetelor tale, mulându-se pe forma lor înnăscută şi rotunjindu-se pentru a nu-ţi pricinui nici cel mai mic neajuns la operaţia de tăiere. Încât treceai fără a clipi peste urmele adâncite şi vineţiu–înroşite, săpate în falangele degetelor mijlociu şi gros atunci când întreceai măsura şi tăiai la nesfârşit, să zicem, cartoane groase şi multe la număr. Dar de, era vina ta! Încăpăţânarea ta! Ca să nu mai vorbim de opinteala zadarnică a ta şi a foarfecelui atunci când vă încrâncenaţi încercând să tăiaţi o bucată de carton peste măsură de gros şi de tare! Eşecul era al ambilor, nu?

După mai multe luni am mutat întâmplător canapeaua de la locul ei. Şi atunci foarfecele a ieşit deodată la iveală, în sfârşit. Intact şi strălucitor, concret şi consistent — mai consistent, mai material decât oricare alt obiect din casă. Şi totuşi cumva aureolat de misterul dispariţiei. Niciunui obiect stricat sau dispărut nu-i simţisem atât de mult lipsa. Oare de ce? Mă încercase simţământul că în tot acest răstimp avusese putinţa să-mi dea de ştire că se afla acolo, dar n-o făcuse… Dar oare câte obiecte din casa mea reapăruseră, precum foarfecele, după o îndelungată absenţă? Niciunul.

Îl simţeam apropiat fiindcă venea din casa părinţilor mei şi avea deja o istorie? Sau îl simţeam apropiat pentru simpla sa reapariţie după o absenţă care mă temusem că avea să fie definitivă?…

Obiectele stau încremenite la locul lor — stau săptămâni, stau luni, stau ani, dar pândesc parcă momentul să se facă nevăzute — cam asta e ceea ce începeai să vezi în ele, în aparenţa lor înşelătoare, după o întâmplare ca aceea cu dispariţia foarfecelui mare… Şi când în sfârşit obiectele acelea casnice reuşesc să dispară, e ora lor astrală de mister. Şi ce se-ntâmplă când nu mai reapar? Nici nu ştii ce să crezi? Sunt definitiv dispărute, sau, asemenea foarfecelui mare, şi-au găsit un ascunziş de mai lungă durată? Atunci când dispare, utilitatea obiectului nu numai că a dispărut odată cu el. Dar în acel moment, al dispariţiei, eşti sigur că nici n-a avut vreodată o utilitate. Singurul lui folos devine acela de a fi fost cândva un obiect vizibil în casă. Şi te face să simţi cât de mult îţi lipseşte, cu toate că atunci când se afla la îndemână îl foloseai rareori. E posibil să nu-l fi folosit deloc? Uz sau folosinţă? — e şi asta o întrebare. În casă şi peste tot foloseşti de obicei multe sinonime. Uz are o tentă mai degrabă tehnică, pe când folosinţă are o coloratură mai curând juridică! Dar ele sunt de fapt sinonime. Naiba ştie… Auzi ce gânduri neghioabe! Important e că obiectele parcă aşteaptă cu nerăbdare să dispară. O riglă a dispărut de ani de zile. Mai există vreo speranţă să fie găsită vreodată? O linguriţă, da, o linguriţă este posibil să fi fost aruncată din greşeală, la gunoi odată cu resturile de mâncare, farfuria să fi fost înclinată deasupra coşului de gunoi şi mâncarea să fi fost împinsă — o mişcare de glisare, cum s-ar zice — şi odată cu asta să fi dispărut şi linguriţa la gunoi. La fel şi o lingură. E posibil oricând să dispară în felul acesta stupid. Dar rigla! Fusese o riglă de lemn, folosită timp de ani de zile, ciuntită de cuţit sau de lama de bărbierit şi mâzgălită de creion şi de cerneală. Dar indiferent de aspectul ei, era dispărută, şi gata. Şi intriga dispariţia asta a ei… Începeai să te gândeşti la unele simpatii între obiectele din casă. Spre exemplu, riglei de lemn, obiectele rămase în casă îi simţeau cumva lipsa? Poate că o antipatizau şi dispariţia ei era privită cu un sentiment de uşurare. Niciodată nu puteai să ştii care sunt criteriile lor de simpatie sau de antipatie. Şi dacă, la urma urmei, nu obiectele rămase şi relaţiile dintre ele fuseseră, până atunci, o problemă pentru stăpân, odată cu dispariţia începea să fie. Într-un fel oarecare. Solidaritatea dintre obiecte începea să facă peste noapte obiectul preocupării stăpânului lor.

Dar foarfecele!… Dumnezeule, puteai oare să uiţi strălucirea lui metalică atunci când canapeaua fusese dată la o parte şi foarfecele se ivise, în toată splendoarea lui, în locul acela, până cu câteva clipe înainte întunecat, zăcând pe mochetă — sau culcat pe mochetă —, unde, la umbră, aceasta îşi păstrase într-o mare măsură prospeţimea iniţială a culorii, dispărută între timp — de fapt, după ani şi ani de zile — din cauza luminii, în restul casei? Surâzând parcă poznaş: Uite că ţi-am făcut-o! M-ai căutat timp de săptămâni, nu mai sperai să se împlinească prezicerea nu ştiu cui — „Lasă că într-o zi ai să te trezeşti cu foarfecele, atunci când ai să te-aştepţi mai puţin” — şi deodată prezicerea iată că se împlinea!

Ce altceva se putea face cu foarfecele? De pildă, puteai să tai din când în când, pentru a le arunca, bucăţile de folie de staniol cu alveolele rămase goale, cu margini zdrenţuite, care găzduiseră pastile de toate felurile, pe care le scoteai de acolo — şi atunci când le scoteai împingându-le cu degetul staniolul făcea poc — pentru a le înghiţi. Şi folia nu numai că se preta la a fi scurtată. Dar parcă se şi cerea scurtată: să aibă muchii egale şi, pe cât posibil, fără alveole goale. Fiindcă alveolele goale stăteau mărturie că îngurgitai medicamente. Poate nu în exces. Dar că le îngurgitai, oricum, cu regularitate şi deci erai, într-un fel, dependent de ele… Sau poate că îndepărtai porţiunile de folie cu alveole rămase goale pur şi simplu dintr-un exagerat simţ al ordinii.

În casa părinţilor obişnuiam să aliniez mereu trei perechi de foarfece exact în colţul unei mese şubrede lipită de perete, a cărei faţă de masă albă, dintr-un material ieftin, mama avea în permanenţă grijă să fie curată şi călcată. Stăteau acolo, unul lângă celălalt, culcaţi, acest foarfece mare, încă o pereche, mijlocie şi, în sfârşit, foarfecele mic şi finuţ pentru tăiat unghii. Cel mic şi cel mijlociu au dispărut fără urmă şi fără să-mi stârnească vreo nostalgie. Singurul care a reapărut a fost foarfecele mare, dragul de el.

Yeah, sure

martie 7th, 2008

şi totuşi mai credem în sfinţenia lumii
în lucruri imposibile în moş crăciun
în a nu ştiu câta înviere
şi în an-cheta de duminică

şi trece trenul copilăriei şi nu se opreşte
decât la vămile cerului
şi trec avioane
pe cer este numai albastru şi fum
şi trec femeile în şir indian către moarte
şi una din ele s-a decis
să îmi poarte durerea în pântec
şi trec şi eu prin viaţă ca o cămilă prin deşert
fără elan fără vânt fără lacrimi

şi totuşi oamenii se iubesc şi iubesc
chiar dacă se prostituează adesea de frica singurătăţii
chiar dacă slujesc unui zeu diform
cu telecomandă chiar dacă nevoia primară
le trece prin faţă ca şi pe banda rulantă
alegeţi ce vi se pare mai ieftin şi bun
o navetă de bere
două pungi cu tutun

şi totuşi mai credem în sfinţenia lumii
aceste resturi din care
cei mai săraci îşi fac de mâncare
aceşti saci din plastic în care
ne ascundem fiecare
mizeria
şi stăm la coadă la jocuri şi cărţi
despre cum se înşeală memoria
despre coduri secrete despre vrăjitorii
şi ştim nu-i bună dependenţa
decât de lungă durată
dimineaţa strada
este ca o femeie cu-rată
şi seara cadavrele zilei
încep să miroasă
femeia devine o femeie serioasă

alegeţi ce vi se pare mai ieftin şi bun
o navetă de bere
două pungi cu tutun
şi numai poezia rămâne
cea mai bună porţie de fericire
pe stomacul gol

volumul 33 bis

Frumuseţea de a dărui

martie 7th, 2008

Ne întrebăm adesea care e sensul vieţii. Răspunsul vine:
Să mori liniştit!
De bună seamă,-mi spun-,
Gândul e înţelept. Trăirea în virtute,-n sine,
Înseamnă cale dreaptă, înseamnă sfârşit bun,
vis împlinit.

Dar cum rămâne cu această lume? Cu ale sale frumuseţi?
Le ignorăm? O, nu!
Cum să ignori a mamei bucurie
De a da viaţă? De a creşte, de a da poveţi?
Sau frumuseţea de a dărui
Cât e de vie!

Primim şi dăruim în orice clipă. De la prieteni, rude,
De la Dumnezeu,
Sau, mai frumos, de la noi înşine –
în ciuda soartei crude –
iar conştientizarea acestui fapt, în sine,
E chiar al nostru Eu:

Ne defineşte chiar şi modul simplu de a dărui: cum oferim?
Şi cum în dar primim?
Cum îl alegem, ce ne motivează?
Căci am văzut mirare şi indiferenţă-n ochi, primind
Un autoturism. Dar ne înseninează
Un simplu: -„Alo? Sunt Eu. Şi… vin!”

Dar ce este cadoul? E inventar? E etichetă?
Care-i a sa valoare?
Atribuită de noi sau de destinatar? Ce-l defineşte?
Utilitate sau măsura unui sentiment?
Pe gustul nostru? Sau al celui ce-l primeşte?
E spre-amintire sau clipă viitoare?

Ce-alegem: un buchet imens de garoafe-mbobocite, multe
Ce-o săptămân-or ţine
Dar ofilise-vor chiar înainte de a înflori?
Sau trandafir deschis, totală frumuseţe
Chiar doar pentru o zi?

Atâtea gânduri ne frământă vorbind de frumuseţea negrăită
De-a dărui…
Dar eu la o-ntrebare nu am cuvinte să răspund:
Alături acel Om, nu-mi este, nu îmi poate fi…
Inaccesibil este pentru mine. Nimic nu pot a-i dărui…
Dar, poate tocmai acest gând,
Pe care eu l-am exprimat neclar,
Să îndrăznesc să i-l trimit în dar,
Asigurându-l că mereu îl voi iubi…

Zilele-Viaţa

martie 7th, 2008

Viaţa,
Cazan fisurat
Din care picură
Zilele.
Picături albe, negre, cenuşii.
Zilele.
Picături dulci, acre, sălcii.
Zilele.
Pas cu pas,
Tot mai puţin a rămas.
Drumul e bun,
Drumul e stricat.
Zilele picură
Din cazanul fisurat.
Tot mai puţin a rămas.
Zilele,
Viaţa.

Dan David, Los Angeles, aprilie-06-2006.

Festivalul Filmului Francofon – 7-14 Martie 2008

martie 5th, 2008

Festivalul Filmului Francofon – Filmul, arta Intâlnirii
7-14 martie, Sala Elvira Popescu

Deschiderea va avea loc vineri 7 martie la orele 20.00 la Sala Elvira Popescu cu filmul Le voyage du ballon rouge de Hsiao Hsien Hou (Franta, 2006).

Dacă s-ar spune că, din punct de vedere stilistic, există o cinematografie francofonă, ar fi fals şi exagerat în acelaşi timp; şi totuşi, la filmele turnate sau produse pe « planeta » Francofoniei pot fi reperate, cu uşurinţă, toate acele ingrediente care le conferă un caracter specific şi care le şi diferenţiază de celelalte producţii. Grija pentru Aproapele său, evidenţierea diversităţii culturale, atenţia îndreptată asupra destinelor individuale sunt, printre altele, tot atâtea trăsături marcante ale acestei cinematografii apărută, şi revendicată fără îndoială, de ţările care aparţin universului Francofoniei. Având ca temă « Intâlnirea » – fie ea umană, interculturală, etică, sau geografică… – acest al şaselea Festival al Filmului Francofon va reuni filme din nouă ţări care vor fi prezentate în cadrul a 18 proiecţii speciale.
Festivalul din acest an 2008 se va bucura de prezenţa realizatorului român Nae Caranfil care în ediţia specială « Carte Blanche à … » va prezenta filmul său « Restul e tăcere » – sau felul în care o ţară – a lui, în acest caz – merge în întâmpinarea unei noi arte : cinematografia. Iar celelate două filme pe care le-a ales stau tot sub semnul Intâlnirii : Le goût des autres, de Agnès Jaoui şi Les Demoiselles de Rochefort de Jacques Demy…

Parteneri media: RFI Romania, Port.ro si Cinemagia.

Pentru informatii suplimentare si program : www.culture-france.ro .
Sala Elvira Popescu, Institutul Francez din Bucuresti, Bd. Dacia nr. 77
Pret unic : 5 RON

****************************************************

Festival du Film Francophone – Le cinéma, art de la Rencontre
7 – 14 mars, Salle Elvire Popesco

L’Ouverture aura lieu le vendredi 7 mars à 20h à la Salle Elvire Popesco avec le film Le voyage du ballon rouge de Hsiao Hsien Hou (France, 2006).
S’il paraîtrait exagéré de parler, stylistiquement, d’une cinématographie francophone, on peut cependant aisément repérer dans les films tournés ou produits dans l’univers Francophone tous ces ingrédients qui les rendent typiques et à coup sûr différents de la production habituelle. Souci de l’Autre, mise en valeur de la diversité culturelle, attention portée aux destins individuels sont, parmi tant d’autres, les traits marquants de ce cinéma issu et revendiqué par les pays appartenant à la Francophonie. Autour du thème de la Rencontre – humaine, interculturelle, éthique, géographique – ce sixième festival du film francophone réunira les films de neufs pays programmés lors de 18 séances spéciales.
L’un des temps forts de cette édition 2008 sera la Carte Blanche exceptionnelle donnée au réalisateur roumain Nae Caranfil qui présentera au public son film « Le Reste est silence » ou comment un pays, le sien, va à la rencontre d’un art nouveau…le cinéma. Mais les deux autres films qu’il a choisis parleront aussi de Rencontre :Le Goût des Autres d’Agnès Jaoui et Les Demoiselles de Rochefort de Jacques Demy…

Pour des informations détaillées sur le festival et le programme : www.culture-france.ro.
Salle Elvire Popesco, Institut Français de Bucarest, 77 Bd. Dacia
Prix unique : 5 RON.

Partenaires média: RFI Romania, Port.ro et Cinemagia.

****

Programul Festivalului Filmului Francofon

7 – 14 martie, Sala Elvira Popescu, Institutul Francez din Bucuresti

_________________________________________________________________

Vineri 7 martie, orele 18.00

L’appel de l’Orient, de Angelika Herta si Anna Walch

Documentar, Austria, 2007, 50 min

Cu : A. Laâbi, M. Nissaboury, M.Loakira, J.-P.Koffel, S. Bahéchar, A. Benhamza, L.Chaouni

In limba franceza, subtitrat in germana.

Anii 60, ani de transformări, de mare angajament, cu o importantă producţie literară, marchează o nouă etapă în dezvoltarea unei culturi marocane independente. În aceşti ani în care independenţa trebuia învăţată, revista culturală Souffles avea nevoie de un nou program cultural.

Astăzi, multe lucruri s-au schimbat în Maroc. L’appel de l´Orient oferă diverse frânturi de conversaţie cu scriitori marocani, poeme şi impresii personale care vor înfăţişa treptat, imaginea societăţii marocane.

Femmes en liberté de Djelloul Beghoura

Documentar, Tunisia, 2001, 52 min

In limba franceza.

Portrete de femei tunisiene de astăzi.

Vineri 7 martie, orele 20.00

DESCHIDEREA

Le Voyage du ballon rouge de Hsiao Hsien Hou

Franta, 2006 , 1h53

In limba franceza.

Simon are 7 ani. O misterioasă minge roşie îl urmăreşte prin Paris. Suzanne, mama lui, e mânuitoare de marionete şi pregăteşte un nou spectacol. Total preocupată de acest lucru, nemaiputând face faţă obligaţiilor cotidiene, decide să o angajeze pe Fang Song, o tânără, studentă la cinematografie care o va ajuta să se ocupe de Simon.

Sâmbătă 8 martie, orele 11.30 şi 13.30

Maurice Richard, de Charles Binamé

Canada, 2006, 2h05

In limba franceza.

Dintotdeauna, Maurice Richard şi-a dorit să ajungă jucător de hockey în Liga naţională. După zile lungi de muncă grea într-o uzină, îşi punea patinele şi pornea cu toată fiinţa în urmărirea visului său. Pe lângă talentul şi agilitatea care îl caracterizează, ardoarea şi pasiunea vor face din el o adevărată legendă. Spulberă toate recordurile şi naşte contoverse chiar şi dincolo de patinoar. Extraordinarele sale performanţe au găsit ecou în inimile canadienilor care au făcut din el marele erou al tuturor generaţiilor.

orele 16.00

Making of de Nouri Bouzid

Tunisia, 2006, 2h00

In limba franceza.

Decorul principal e un platou de filmare. Youssef, regizorul filmului, aflat la vârsta bilanţurilor, se zbate între o viaţă personală în derivă şi un film care-l sperie (fiindcă îi trezeşte multe amintiri), al cărui sfârşit îi pare prea îndepărtat. Dali, actorul care a acceptat principiul de a ignora, de la început, destinul personajului pe care-l însufleţeşte, se simte manipulat descoperind că acest mic dansator de cartier este de fapt un integrist în devenire.

orele 18.00

Professionnel de Dusko Kovacevic

Serbia, 2003, 1h40 2003

In limba sarba, subtitrat in franceza.

Teya, fost profesor universitar, scriitor boem din mediul intelectual al Belgradului şi mai cu seamă opozant fervent al regimului Milosevic, este, în prezent, directorul unei mari case de editură. Într-o zi, se trezeşte, pe neaşteptate, în biroul, său cu un necunoscut ciudat, cu o valiză mare în mână. Bărbatul nu e altul decât Luka, fost agent al Securităţii din Serbia, actualmente şofer de taxi. Este începutul unei confruntări, plină de surprize, între cei doi bărbaţi. Cunoscându-l mai bine pe Luka, ne dăm seama că avea misiunea să-l urmărească pe Teya, să facă rapoarte zilnice despre el, să-l spioneze până şi în momente lui cele mai intime. Puţin câte puţin, trecutul celor doi bărbaţi cu destine atât de diferite iese la suprafaţă.

orele 20.00

Welcome Home, de Anton Gruber

Austria, 2006, 1h30

In limba germana, subtitrat in franceza.

Sélectionné en compétition au festival international de Moscou.

Doi jandarmi austrieci au misiunea să escorteze un african în Ghana. Odată ajunşi acolo, rolurile şi raporturile de forţă între « alb » şi « negru » sunt brusc răsturnate. În această « comedie neagră » jandarmii albi se găsesc în situaţia de a se confrunta cu propriile prejudecăţi care se întorc împotriva lor.

Duminică 9 martie, orele 11.30 şi 13.30

Maurice Richard, de Charles Binamé

Canada, 2006, 2h05

In limba franceza.

Dintotdeauna, Maurice Richard şi-a dorit să ajungă jucător de hockey în Liga naţională. După zile lungi de muncă grea într-o uzină, îşi punea patinele şi pornea cu toată fiinţa în urmărirea visului său. Pe lângă talentul şi agilitatea care îl caracterizează, ardoarea şi pasiunea vor face din el o adevărată legendă. Spulberă toate recordurile şi naşte contoverse chiar şi dincolo de patinoar. Extraordinarele sale performanţe au găsit ecou în inimile canadienilor care au făcut din el marele erou al tuturor generaţiilor.

orele 16.00

Etat de soleil, de Martin Sulik

Slovacia, 2005, 1h35

In limba slovaca, subtitrat in franceza.

Într-o bună zi, patru muncitori rămân şomeri. Prea mândri să se înscrie într-o agentie de plasament, iau hotărârea să facă faţă situaţiei prin propriile mijloace. Dar va fi foarte dificil…

orele 18.00
Nicolas Bouvier, de Christoph Kühn
Elvetia, 2005, 1h23

In limba franceza.

În 1955, după ce, timp de doi ani, a străbătut Balkanii, Turcia, Irananul şi jumătate din continentul asiatic, Nicolas Bouvier, scriitor şi fotograf, se stabileşte în Sri Lanka, în zona sudică. Norocul, care-i surâsese până atunci, pare să-l fi părăsit. Bolnav, fără un ban, obligat să trăiască într-un amărât de oraş care pare populat doar de demoni şi de insecte, el trece, timp de nouă luni, printr-o adevărată criză existenţială. Filmul ne conduce pe malurile Oceanului Indian şi încearcă să explice cum a ajuns Nicolas în această situaţie. Perioada plină de mistere pe care o petrece acolo duce la esenţa mesajului lui Nicolas Bouvier.

orele 20.00

La vraie vie est ailleurs, de Frédéric Choffat

Elvetia, 2008, 1h24

In limba franceza.

Premiul Juriului spectatorilor la Villefranche-sur-Saône 2007

Premiul publicului la Stuttgart 2006

Vague d’Or, Moncton 2007
Gara din Geneva. O femeie pleacă la Marsilia să susţină o conferinţă. Un bărbat se grăbeşte să ajungă la Berlin să-şi cunoască copilul. O tânără se duce să se instaleze în Napoli. Şi când « celălalt » se aşează pe locul din faţă, o realitate nouă poate apărea pe neaşteptate.

Luni 10 martie, orele 18h00

Ekspress Ekspress de Igor Sterk

Slovenia, 1995, 1h16

Subtitrat in franceza.

orele 20.00

Vendredi ou un autre jour de Yvan Le Moine

Belgia, 2006, 1h44

In limba franceza.
1759. Celebrul comedian Philippe De Nohan pleacă cu trupa Teatrului Francez într-un turneu în Lumea Nouă, cu vaporul La Virginie, care naufragiază. Ca prin miracol, îşi recapătă cunoştinţa pe o plajă a unei insule pustii. După ore întregi de căutări, îşi dă seama că el este singurul supravieţuitor, singura fiinţă umană în această temniţă a naturii. Cum va mai putea el oare trăi, fără privirea celorlalţi, fără să trezească interesul nimănui…

Marţi 11 martie, orele 18.00

Maurice Richard, de Charles Binamé

Canada, 2006, 2h05

In limba franceza.

Dintotdeauna, Maurice Richard şi-a dorit să ajungă jucător de hockey în Liga naţională. După zile lungi de muncă grea într-o uzină, îşi punea patinele şi pornea cu toată fiinţa în urmărirea visului său. Pe lângă talentul şi agilitatea care îl caracterizează, ardoarea şi pasiunea vor face din el o adevărată legendă. Spulberă toate recordurile şi naşte contoverse chiar şi dincolo de patinoar. Extraordinarele sale performanţe au găsit ecou în inimile canadienilor care au făcut din el marele erou al tuturor generaţiilor.

orele 20.00

Le Voyage en Arménie de Robert Guédiguian

Franta, 2006, 2h05

In limba franceza.

Ştiind că e grav bolnav, Barsam vrea să se întoarcă pe pământurile natale.

Şi, în plus, mai doreşte să-i lase ceva moştenire fiicei sale Anna. Ea este prea încrezătoare. El ar vrea să o înveţe să se îndoiască. Când se refugiază în Armenia, are grijă să lase numeroase indicii pentru ca Anna să-l poată regăsi. Călătoria forţată în această ţară necunoscută va deveni pentru ea exact ceea ce Barsam a dorit să însemne : călătorie iniţiatică, educaţie sentimentală, o nouă adolescenţă… Ea îl va regăsi într-un sătuc pierdut în munţii Caucaz, aşezat sub un cais în floare, visător… Propria Identitate, iubirile, făgăduinţele sale… ; Anna se va îndoi de toate acestea şi se va maturiza…

Miercuri 12 martie, orele 18.00

Drum spre Infinit (Voie vers l’infini) de Cristian Amza

Romania, 40 min

In limba romana, subtitrat in franceza.

Film aniversar, realizat cu ocazia celor 100 de ani de la sosirea lui Brâncuşi la Paris, de Ziua Naţională a Franţei, pe 14 iulie 1904. În 2004, Academicianul Răzvan Theodorescu şi E.S. Dl. Philippe Etienne, Ambasadorul Franţei, au refăcut călătoria lui Brâncuşi până la Paris.
Periplul lui Brâncuşi va dura un an, de la plecarea din satul Hobiţa, în 1903, până la sosirea lui la Paris, în 1904. Străbate România pe jos, până la Turnu Severin, apoi cu vaporul până la Viena. Din nou pe jos până la Munchen, traversează Elveţia. Ultima parte a călătoriei, din Lorraine până la Paris, o va face cu trenul, într-un vagon de clasa a treia.
La Paris, Brâncuşi va crea operele sale cele mai grandioase care-i vor aduce notorietatea internaţională.

Regele nu moare (Le roi ne meurt pas) de Lucia Hossu-Longin

Romania, 50 min

In limba romana, subtitrat in franceza.

O biografie a lui Eugène Ionesco, marele scriitor de origine română şi de cultură franceză, dramaturgul creator al Absurdului, ale cărui piese sunt jucate de 50 de ani, fără întrerupere , pe scena pariziană, la Théâtre de la Huchette.
În exclusivitate pentru Televiziunea Română – imagini din locuinţa lui Ionesco comentate de fiica lui, Marie France Ionesco, anii săi de glorie, de apoteoză, şedinţa de recepţie la Academia Franceză, consacrarea internaţională… În timpul vieţii, şi-a editat piesele de teatru la Editura Gallimard, Ionesco devenind chiar un clasic al literaturii franceze. Acest destin îl prevăzuse scriind, la 16 ani, în Jurnalul său : « Voi fi unul dintre cei mai mari scriitori din istoria lumii ”.

orele 20.00

Restul e tacere (Le Reste est silence) de Nae Caranfil

Romania, 2007, 2h20

In limba romana, subtitrat in franceza.

In cadrul « Carte blanche a …Nae Caranfil ».

In prezenta regizorului, care isi va prezenta filmul si va raspunde intrebarilor din public.

Nu-i usor sa ai un tata celebru. Tanarul GRIG este fiul unei vedete a Teatrului National, acum aproape 100 de ani. Dar propriul sau bilant este oarecum dezamagitor. Prea scund pentru scena, prea timid cu femeile, prea excesiv in stilul de viata, fiul e pe cale sa comita greseala capitala, pacatul de neiertat in ochii tatalui: sa regizeze un film de cinema! Il viseaza ca pe cel mai grandios si mai lung film realizat vreodata.

Joi 13 martie, orele 18.00

Un numéro français (Francuski numer) de Robert Wichrowski

Polonia, 2006, 40 min

In limba poloneza, subtitrat in franceza.

Un bătrân Mercedes e furat de pe o stradă din Varşovia. Proprietarul lui, un om de afaceri (Kurowski), vrea să-l recupereze, cu orice preţ. Îi trimite pe Leon şi Chwastek, oamenii lui de încredere, să-l caute. Maşina intră în proprietatea unei tinere – Magda. În acelaşi timp, Stefan, un şomer de 50 de ani şi fiul său Janek, vor să plece la Paris. Ei găsesc, într-un jurnal, anunţul Magdei care pleacă la Paris cu maşina şi care caută tovarăşi de călătorie pentru a reduce costul voiajului. Machu, un student african la Universitatea din Varşovia, bursier la Sorbonna, care trebuie să ajungă la Paris în ziua următoare, citeşte acelaşi anunţ. A patra persoană care răspunde la acelaşi anunţ este Sierghiey – un armean, fost reprezentant al Rusiei la haltere. Familia i-a găsit de lucru la Paris şi vrea să ajungă acolo cât mai repede cu putinţă. Se întâlnesc cu toţii în ziua plecării însă Magda întârzie. Când, în sfârşit, soseşte, tovarăşii ei de călătorie cred că au scăpat de probleme însă nu ştiu că acesta nu e decât începutul : Leon şi Chwastek îi urmăresc, gata să recupereze Mercedesul, cu orice preţ…

orele 20.00

Les demoiselles de Rochefort, de Jacques Demy

Franta, 1967, 2h

In limba franceza, subtitrat in romana.

In cadrul « Carte blanche a …Nae Caranfil ».

In prezenta regizorului, care va prezenta filmul si va raspunde intrebarilor din public.

Delphine si Solange sunt doua gemene de 25 de ani, fermecatoare si spirituale. Delphine, blonda, da lectii de dans. Solange, roscata, da lectii de muzica. Amândoua traiesc cu capul în muzica asa cum altele traiesc cu capul în nori si viseaza sa întâlneasca marea dragoste la coltul strazii.

Vineri 14 martie, orele 18.00

L’histoire de Pao, de Ngo Quang Hai

Vietnam, 2005

Cu: Do Hai Yen, Do Hoa Thuy, Nguyen Nhu Quynh

Subtitrat in limba franceza.

Filmul prezintă, pe fondul unor peisaje majestuoase din Vietnamul de Nord, povestea unei fete, Pao, care se trage din triburile Hmong. Părăsită de mamă de când era copil, ea a fost crescută de mama ei vitregă. Intr-o zi, mama vitregă moare într-un accident şi Pao ia hotărârea să plece pe urmele mamei sale adevărate. Acest periplu îi va da ocazia tinerei Pao să descopere partea dramatică din istoria sentimentală a familiei sale …

Do Hai Yen care fusese deja remarcată în rolul Phuong din filmul lui Phillip Noyce, « Un Américain bien tranquille » este interpreta tinerei Pao, rol care i-a adus Premiul pentru cea mai bună interpretare feminină la festivalul «Cerfs-volants d’or» 2005.

Filmul “Histoire de Pao” a mai fost recompensat cu alte trei premii importante : “Cel mai bun rol secundar feminin ”, “Cel mai bun film” şi “Cea mai bună imagine ».

orele 20.00

Le goût des autres de Agnès Jaoui

Franta, 2000, 1h52

In limba franceza, subtitrat in romana.

In cadrul « Carte blanche a …Nae Caranfil ».

In prezenta regizorului, care va prezenta filmul si va raspunde intrebarilor din public.

Castella e un director de întreprindere care nu are prea multe în comun cu arta si cultura. Totusi, într-o seara merge sa vada un spectacol cu Bérénice mai mult din obligatie si se îndragosteste de text si de actrita care joaca rolul principal, Clara. Printr-o coincidenta, Clara e chiar cea care îi va da cursuri de engleza. Castella încearca sa patrunda în acest mediu artistic, dar fara mare succes…

COMUNICAT DE PRESA – LANSAREA PROIECTULUI „OLIMPIADA UNESCO – TINERET PENTRU CULTURA”

martie 4th, 2008

Centrul Regional de Resurse pentru ONG Suceava (CENRES) în parteneriat cu Centrul de Parteneriat Social Cernauti si Societatea Stiintifica CYGNUS Suceava implementeaza proiectul „Olimpiada UNESCO – Tineret pentru Cultura\”, cu nr de referinta RO 2005/017-539.01.02.20 finantat prin programul PHARE CBC 2005 în cadrul Programului de Vecinatate România – Ucraina 2004-2006, în perioada noiembrie 2007 – octombrie 2008.
Proiectul promoveaza sustinerea implicarii tinerilor supradotati din municipiul Suceava si orasul Cernauti în promovarea multiculturalitatii la nivelul celor doua comunitati transfrontaliere înfratite, prin organizarea la nivelul municipiului Suceava a unei Olimpiade sub auspiciile organizatiei mondiale UNESCO.
Proiectul propune un program de dezvoltare complexa prin activitati e! ducationale non-formale pentru 35 de tineri supradotati din cele doua comunitati transfrontaliere în scopul sensibilizarii tinerei generatii cu potential înalt cu privire la nevoia de implicare activa la nivelul comunitatii.
Principalele activitati ale proiectului se focalizeaza pe: selectarea tinerilor supradotati din cele doua comunitati; organizarea Olimpiadei UNESCO, în luna mai, la Suceava, (program complex ce va integra activitati de dezvoltare personala, cursuri si workshop-uri pe teme de educatie interculturala, istorie, literatura, arta, scriere de proiecte, expozitii de arta populara, vizite tematice la obiective istorice si culturale din judetul Suceava); editarea si multiplicarea a unui CD multimedia de prezentare; organizarea unui seminar de prezentare a rezultatelor proiectului la Cernauti, în luna iulie.
Rezultatele asteptate ale proiectului vizeaza crearea unei structuri de cooperare între tinerii supradotati din cele doua comunitati transfrontaliere, realizarea CD-ului multimedia de prezentare a patrimoniului comun cultural Suceava-Cernauti, precum si cresterea numarului de tineri implicati în proiecte de cooperare transfrontaliera.

Persoana de contact: Aurora Adina IGNAT, manager proiect
CenRes
Centrul Regional de Resurse pentru ONG-uri
str.Universitatii nr. 48, cam.6-7, Suceava
tel/fax 0230524128
office@cenres.ro, cenres_suceava@yahoo.com www.cenres.ro
29 februarie 2008

Romania, my love!

martie 3rd, 2008

de Peter BADESCO

Romania mea este o tara in care Comunismul a fost condamnat public. Cu toate astea, oamenii care au sustinut un asemenea regim criminal, zburda in mai toate structurile administrative ale Statului. Romania mea este o tara in care Constitutia nu serveste la nimic. In Romania mea nu pot alege pe cine vreu sa ma reprezinte in Parlament. In Romania mea oamenii au devenit simpli spectatori la nevoia disperata de a construi un Stat de Drept. In Romania mea politicienii mint fara impunitate. Traiesc intr-o tara in care nu exista justitie, o tara in care oamenii nu sunt egali. Romania mea, desi infestata cu corupti, nici unul nu e scos la iveala. In Romania mea politicienii rad de mine cand imi exprim nevoile. In Romania mea, oameni care m-au chemat la Securitate sa ma ancheteze, acum, ma reprezinta in Parlamentul European. In Romania mea, un om ales in functia de Presedinte, si in care speram sa ne rezolve toate problemele, este batjocorit zilnic de o hoarda de lachei corupti. Pentru o lume intreaga, totul merge inainte, iar pentru Romania mea mersul istoriei pare sa se fi oprit. Hienele intunericului ataca Romania mea neincetat. Europa, din care fac parte imi arata ca nu ma poate ajuta, si sincer as vrea sa pot sa ma ajut singur, dar constat ca nu sunt lasat. Politicienii corupti ma condamna la o viata de ‘capsunar’. Ei isi planifica econmia pe cat pot eu aduce din munca mea de salahor. O prapastie enorma s-a format intre mine si clasa politica. Vreau sa ma ridic deasupra ei si nu pot, nu sunt lasat s-o fac. Ce fel de tara este Romania mea/ De ce sunt sortit sa indur viata asta de cosmar? Cat timp va mai dura cosmarul in care se zbate Romania mea?

Vulnerabilitatea economiei la inasprirea conditiilor de creditare

martie 3rd, 2008

Mult s-a speculat despre cursul valutar din Romania. Momentan insa s-a format un canal natural al cursului, spre lauda celor care-l mentin: datorita ipotecilor mari in valuta, deprecierea este oprita conceptual de obiectivul mentinerii pietei imobiliare, care este cea mai vulnerabila la o prabusire abrupta.

Deci observam ca “diplomatii” de la BNR au reusit sa impace capra cu varza, adica pe cei care au imprumutat in valuta pentru a cumpara case care ar fi doborati de o cadere a cursului care implicit ar prabusi piata imobiliara, pe detinatorii mai vechi de case, pe exportatori ca si pe importatori, ca sa fie toata lumea “marginal” multumita in mod egal, sau “simptomatic” nemultumita in mod egal la fel de bine.

Problema este lipsa de investitii directe importante a strainatatii, care nu discerne clar diferenta randamentelor investitionale pe termen lung intre o economie postcomunista si una in stare de “supraproductie”, tratand astfel Romania la egalitate cu celelalte tari care se resimt de pe urma “credit crunch-ului” global. Agentiile de credit rating nu fac exceptie, avand aceeasi perceptie.

Astfel acoperirea deficitului Balantei de Plati cu investitii straine s-a redus in Romania la 40%, economistii fiind siliti sa preseze inghetarea salariilor sau reducerea consumului.

In conditiile in care somajul nu este o ingrijorare, fiind mic, acest lucru este posibil, insa nivelul importurilor teoretic trebuie inghetat sau redus urgent, altfel tara putand risca o izolare investitionala datorata hazardului moral indus de cresterea in continuare a inporturilor combinata cu situatia de credit crunch. Dar totodata mentinerea somajului la nivelul de acum nu este o garantie.

In aceasta faza este imperativa continuarea investitiilor chiar cu riscul inflatiei si a cresterii in continuare a deficitului balantei de plati, concomitent cu incurajarea tehnologizarii economiei, chiar cu pretul cresterii in continuare a importurilor. Insa presiunea intrarii in Euro avand o ratie ridicata a deficitului de cont curent face ca aplicabilitatea politicilor economice expansioniste sa se reduca.

Astfel comunicarea economica a Romaniei cu tari care inteleg aceste situatii si au trecut prin ele, ca Rusia si America de Sud este o prioritate. Insa si o paralela cu acestea este numai partial adevarata fiindca in cazul acelora libertatea politicilor tarifare s-a mentinut.

Se pare totodata ca ne despartim economic si de tari ca Polonia sau Cehia, tari care reusesc sa continue ascendenta cursului datorata exporturilor mai puternice.

Iesirea naturala dintr-o economie puternic planificata avand contrangeri politice de continuitate a politicilor economice pe termen lung se poate face numai pe o perioada de 3, 4 decade cel putin, lucru pe care nu l-a prognozat nimeni, si care poate rasturna estimarile analistilor. Silviu Brucan, care percepuse un termen de 20 de ani fusese declarat ultra-pesimist in anii imediat de dupa 1989.
Germania, care a acceptat sa intre in zona Euro la un curs paritar scazut a putut face acest lucru datorita excedentului comercial, cu toate astea rata somajului, in special la varste pana la 25 de ani crescand peste rata naturala dupa intrarea in Euro. Marea Britanie insa a preferat sa isi pastreze propria moneda, permitand speculatorilor atat o masa gratuita cat si posibilitatea de pierderi rapide, in conditiile in care variabilitatea de curs valutar de la an la an al tarilor industrializate neparticipante la Euro a fost considerabil mai ridicata. Astfel, dupa Bloomberg, variabilitatea de curs intre 1990 si 2007 fata de un cos de monede similar cu media ponderata a importurilor minus exporturilor s-a ridicat la 19% in Marea Britanie si 26% in Africa de Sud, fata de numai 5% in zona Euro, zona care intr-adevar asigura o mai buna absorbtie a capitalurilor speculative. Observam insa ca tarile cu o moneda proprie beneficiaza de mentinerea unor lichiditati mai mari ale strainatatii in sistemul financiar, de pilda Elvetia, Marea Britanie, Danemarca si Suedia cumulat pastreaza in sistemul bancar de 4 ori mai multe resurse financiare decat zona Euro (sursa Bloomberg).

Deci este greu de spus daca eventuala ratare a intrarii Romaniei in zona Euro in 2014 si amanarea ei din motive obiective, eventualitate admisa recent de guvernatorul BNR, va aduce prejudicii importante dezvoltarii economice post-comuniste a Romaniei.

Ecouri

martie 3rd, 2008

Este excelenta metafora dvs.
Aveti stil si forta de expresie.
Dupa ce a citit artiolul, toata lumea ride si …intelege despre ce este vorba. Cred ca aveti putere de convingere mai mare decit orice prof. univ., care conferentiaza despre … subiect (cel adevarat).
Totusi, trebuie sa remarc faptul ca ati creat o imagine …..idilica.
Rahatii cei mari „topiti”, aia mici si uitati, ascunsi prin cotloane greu de atins rezista mai mult, dar… inevitabil pier, din materia lor reciclata, iesind… clopoteii ce anunta un nou timp.
Ca metafora literara, este de invidiat tabloul.
In realitate, situatia este mult mai grava.
In primul rind, rahatii mari nu dispar (decit accidental). Se pudreaza cu praful natural, schimbindu-si culoarea… .(politica) si zic ca si-au schimbat esenta. Prin deshidratare, isi mai pierd si din parfum. Asa, reciclati, au pretentia de a participa la viata cetatii si de-a o conduce. Si, din pacate, in Romania chiar au reusit acest lucru.
Rahateii, ascunsi prin toate cotloanele,isi zic profesionisti. Recurgind la acelasi procedeu si invocind „ipsa de cadre”, „profesionalismul”, etc., tipa in gura mare ca fara ei nu se poate. Sunt legati unii de altii prin tot felul de fire invizibile, si recunosc „agentii” de legatura prin parole. Cea mai cunoscuta fiind mita.
Rahateii sustin in corpore marii rahati, care-i apara, la rindul lor.
Din pacate, astia si sistemul lor sunt indestructibili. Chiar daca unul piere, descompunindu-se natural, altul ii ia locul. Imediat.
Nu-i poti convinge de nimic. Ei o tin numai pe calea lor. (Normal, conditia… nasterii ii face originali si diferiti de ceilalti actori ai vietii cetatii). Daca ai un argument solid, pe care nu-l pot rasturna (de obicei prin rastalmacire) apeleaza la… ura de clasa, de profesie, de…neam, etc. In masura in care, totusi, ai dreptate, te acuza ca ai ceva cu ei…. Bineinteles, rahateii nu pot fara dosare. De obicei duble. Unul oficial, pentru ca ei au luat initiativa intocmirii (prin lege) a acestor dosare. In ele trec tot ce au ei chef. De obicei bazindu-se pe sperjur. Si unul real, care este doar pentru uzul lor. Nimeni nu poate verifica aceste dosare…. put prea tare. Ei ,insa, se simt in..e. lementul lor. De asta nici nu dau socoteala cuiva de ce au facut sau… FAC.
Desi distantati in spatiu, (pe scari, strazi, cartiere ,locuri de munca, incepind chiar din familii), rahateii sunt – intotdeauna – solidari intre ei. Daca te atingi (normal, din greseala) de unul din ei, toti reactioneaza vehement.
In urma lor, nu apar ghiocei decit in mod exceptional. Ei spurca si otravesc pentru zeci de ani, solul.
Exista un singur lucru care le da frisoane: „maica…” ce… i-a facut. Tot ea, ii poate… minca. Dar nu pentru a-i distruge ci doar pentru a-i recicla.

1 martie

martie 3rd, 2008

Uh! Am scăpat de zăpadă, de angoase.
De frisonul frigului umed la şale.
Am scăpat de bronşită, de tusea tabagică.
La noapte n-o să mai pun ciorapii
Şi pantalonii de treining.
Nici cămaşa de corp sub pijamale.
O să mă scol devreme să merg la piaţă
Să cumpăr ghiocei.
Să nu te mai văd atât de mofluză.
Voi cumpăra o pungă cu urzici şi-un kil de borş
Să preparăm o ciorbă de verdeaţă.
Seara vom toasta cu apă minerală.
Şi îţi voi prinde cu un gest galant
Ghiocelul la bluză.
Uh! Am scăpat de zăpadă, de moine.
Simt o nouă speranţă.
Vreau să smulg din mine trecutul.
Să ridic barierele din calea noului început.
A venit primăvara.
Nu mai am nicio scuză.

Dan David, Los Angeles, 01-martie-2008.

Afaceri de familie

martie 3rd, 2008

Ceasul de argint
Ceasul de buzunar, fiind de argint şi deci o valoare — poate şi prin marca lui, n-am idee —, tata l-a dat cumnatului său, unchiul meu Ieremia, care era comerciant în Bucureşti, pentru a-l vinde (avantajos) într-un moment când finanţele familiei noastre treceau printr-un moment de cumpănă — îmi închipui. Nu mi-amintesc să fi văzut vreodată ceasul de aproape, dar mi-a rămas în minte gestul memorabil al tatei de a se uita la oră trăgându-l de lănţuc foarte puţin, atât cât să iasă din buzunar, deschizându-i capacul cu aceeaşi mână şi ţinându-l acolo jos, ascuns în palmă, la nivelul buzunarului de ceas, în timp ce îşi ţuguia gura şi avea o expresie de parcă, oricare ar fi fost ora arătată, aceasta urma să fie o mare surpriză. Îmi amintesc totodată de numeroase discuţii pe care tata le-a purtat cu mama având drept subiect acel ceas. Şi nu numai în legătură cu posibila lui vânzare, ceva mai târziu.

O dată, pe la începutul anilor ’30, ceasul i-a fost furat din buzunar, în tramvai. Pe vremea aceea tata frecventa o cafenea celebră din Chişinău, unde îşi făcea veacul mica burghezie a oraşului dar şi crema cartoforilor, a jucătorilor la bursă, a pariorilor la cursele de cai. Şi printre toţi aceştia, de un rang cu nimic mai prejos, se pare, se amestecau şi tartorii hoţilor de buzunare. Tata nu numai că nu era indignat de prezenţa printre onorabilităţi a starostilor hoţilor de buzunare, dar era chiar oarecum amuzat de această realitate. Ce-l amuza? Îl amuza — zicea el — pitorescul lor ca persoane, ca şi puterea pe care o aveau peste…
— Breaslă!… sau cum să-i zic? Căci, credeţi-mă, spunea tata vorbind plin de entuziasm, ăştia chiar erau organizaţi într-un soi de breaslă! Aveau reguli, aveau echipe, aveau metode!
— De ce să nu-i fi zis sindicat! intervenea în derâdere cineva dintre cei de faţă.
Şedeau cu toţii la masă. Şi erau acolo, în casa noastră, ca mai totdeauna, o mulţime de invitaţi. Eu şedeam retras şi, ca de obicei, nu mă amestecam. (În fotografiile din acea vreme nu mi se iţea decât căpşorul undeva într-un colţ de masă, cu părul vâlvoi şi inocenţă în ochii larg deschişi.) Doar priveam şi trăgeam cu urechea. Eram ca şi inexistent pentru ei toţi, chiar şi pentru tata, care, în astfel de ocazii, uita de familie şi de tot.
— Sindicat, de ce nu! accepta pe loc tata, în entuziasmul lui. Puteţi să-l numiţi cum doriţi… Dar aveau şi o şcoală! Ceea ce sindicatele, din câte ştiu eu, nu prea au… Şcoală! O să ziceţi A! asta-i prea de tot. Dar vă spun că ăsta-i adevărul gol-goluţ! Da, aveau chiar şi o şcoală! Pe onoarea mea! Cică lucrau pe un fel de manechine în mărime naturală care aveau pe ele agăţaţi o mulţime de clopoţei! La examenul de absolvire… Ei, da! mai adăugaţi-o şi pe-asta! aveau şi examen de absolvire!… candidatul care făcea să clincăne un singur clopoţel în timp ce opera pe manechin — dracu’ să-l ia! — nu primea atestat! Ştiu că iarăşi o să spuneţi că povestea cu atestatul e o aiureală ce nu s-a mai pomenit. Un hoţ să aibă atestat?! Dar vă jur că ăsta-i adevărul — încă o dată — gol–goluţ! O să mă întrebaţi acuma: Da’ cu cel respins la examen ce se întâmpla? Repeta anul? Ha! ha!… Iar eu am să vă răspund: Nu, nu repeta anul. Era exclus din breaslă. Exclus! vă-nchipuiţi una ca asta? Şi trebuia să se descurce de unul singur. Ceea ce nu-i prea convenea, ştiţi cum e!… Iar în anul următor, totuşi — zic eu, fiindcă starostele n-a făcut nicio precizare în sensul ăsta — se întorcea cu coada între picioare şi cerea să fie din nou admis la examen!
Iar dacă cineva dintre meseni, iritat de lunga abatere de la subiect şi necrezând o iotă din povestea cu breasla hoţilor de buzunare, îi cerea să se întoarcă la povestea cu ceasul de buzunar furat, tata tresărea vinovat — Da, da, hm! da, sigur — şi se grăbea să dea explicaţiile cerute…

Aflând de povestea cu dispariţia ceasului, starostele hoţilor de buzunare se arătase mâhnit din cale-afară că tocmai tatei, funcţionar onorabil în administraţie, aşa şi pe dincolo, i se putuse întâmpla una ca asta, şi l-a asigurat că a doua zi avea să reintre în posesia ceasului de argint. Ceea ce s-a şi întâmplat. Spre surprinderea mesenilor care nu se puteau nicicum împăca cu gândul că hoţii de buzunare erau atât de bine organizaţi. Şi mai ales atât de disciplinaţi, că aveau o onoare a lor. Onoare la hoţii de buzunare, ei! asta-i prea de tot!

Şi totuşi tata era, în felul lui, un fatalist şi s-a resemnat — nu ştiu dacă repede sau încetul cu încetul — cu pierderea ceasului după ce acesta a încăput pe mâna unchiului meu Ieremia, comerciantul. De ce zic pierderea? Pentru că unchiu-meu era afacerist mai mult cu bunurile familiei. În realitate era un vânzător de textile ca oricare altul (poate doar cu ceva mai mult tupeu). Textile pe care se pricepea — totuşi — de minune să le prezinte clienţilor, să le dea sfaturi şi să-i convingă să cumpere. (Aşa că nu era chiar un vânzător ca oricare altul, totuşi.) Şi din această cauză bănuiesc că era apreciat de patronul său, proprietarul magazinului de lângă Piaţa Obor, ca şi de proprietarii celorlalte magazine pe unde va mai fi lucrat unchiu-meu în anii copilăriei mele.

Mi-amintesc de asemenea de un fel de pliant cu mostre de materiale textile, care aş risca să spun că mi-a încântat copilăria. Mai apoi, din acel pliant am tot extras ba câte o mostră, ba câte două, pentru cine ştie ce întrebuinţări legate de şcoală sau pentru propria-mi distracţie. Mostrele nu erau decât mici dreptunghiuri de material, de vreo şase centimetri pe doi sau trei, cu contur uşor zimţat (sau poate, mai degrabă, uşor şerpuit — la fel ca la fotografiile de pe vremea aceea). Dar erau atât de frumoase, multe dintre ele, încât nici nu mai era necesar, cel puţin pentru mine, să-mi imaginez ce obiecte de îmbrăcăminte s-ar fi putut confecţiona din ele. Pliantul cu mostre era prin el însuşi o adevărată operă de artă. Prin el am aflat, printre altele, ce înseamnă un material ecosez şi chiar şi de unde i se trage numele. Scoţia! Îmi vin în minte cu deosebire materialele ecosez fiindcă erau dintre cele mai frumoase, mai viu colorate, mai vesele. O bilă albă pentru Scoţia, a cărei imagine a rămas pentru mine, în urma pliantului cu mostre, pentru totdeauna scăldată în soare şi plină de culori, oricum va fi arătând ea în realitate.

Uneori mi se părea de necrezut că mostrele erau de-adevăratelea bucăţele de material şi nu poze sau simple abţibilduri de hârtie. Mostrele erau adevărate. Puteai să le detaşezi de acolo şi să te familiarizezi, pipăindu-le, cu textura materialului, cu moliciunea sau cu asprimea lui, cu grosimea sau cu fineţea. Cum spuneam, cu timpul pliantul cu mostre s-a tot subţiat şi bineînţeles că cele care au dispărut primele au fost bucăţelele de material cele mai frumoase. Uneori îmi venea să răscolesc toată casa ca să încerc să dau de ele şi să le lipesc la loc. Dar în general nu mai erau de găsit. Întâi şi-ntâi fiindcă rareori se întâmpla să am nevoie de bucăţica de material ca atare: de cele mai multe ori decupam din ea, de pildă pentru a completa prin colaje un desen de care, altminteri, cu puţinul talent la desen pe care îl aveam, nu eram mulţumit. Culmea e că se întâmpla ca o bucăţică de material şi anume ecosez să se întoarcă la origine ca să zic aşa — să fie nevoie să fac un colaj exact pentru kilt-ul unui scoţian, pe care în rest îl desenam cu creioane colorate sau cu acuarele! Kilt-ul, sau fustanela, cum îi zicea mama cu dispreţ; dispreţ care se răsfrângea şi asupra mea în calitate de autor al unui desen care, prin însăşi alegerea subiectului, un scoţian cu kilt, trăda admiraţie pentru ceva ce merita mai degrabă dispreţ. Auzi colo, bărbat cu fustanelă!

Ei bine, unchiu-meu Ieremia a vândut ceasul de argint dar banii încasaţi, ai mei nu i-au văzut niciodată. Şi bineînţeles că tata n-a reuşit să afle nici preţul cu care l-a vândut. Unchiu-meu se pricepea să-i sucească tatei capul la fel cum se pricepea de minune să le sucească şi cumpărătorilor lui capul determinându-i să cumpere textilele de pe tejghea, şi făcând-o cu atâta zel de parcă n-ar fi lucrat pentru patron ci pe cont propriu.

De ce n-am văzut niciodată banii? Pentru că fi-su, Boris, vărul meu cu vreo cinsprezece ani mai mare, care era croitor, mi-a confecţionat câţiva ani mai târziu un palton. Şi bineînţeles că, deşi paltonul nu valora nici pe departe cât ceasul de argint (era de părere tata), l-a pus în contul ceasului. Aprecierea — sau mai bine zis recunoaşterea prin consens — a valorii lui exacte a rămas în suspensie pe termen nedeterminat.

Pesemne că pe unchiu-meu îl rodea totuşi mustrarea că făcuse afaceri în dauna rubedeniilor, fiindcă, peste ani, mie (de data asta) mi-a servit o altă explicaţie:
— Ascultă, în privinţa ceasului ăla de buzunar… Nu vreau să rămâi cu impresia că v-am păcălit, pe tine şi pe-ai tăi… Dar am avut cheltuieli cu tine. Poate tu nu-ţi mai aduci aminte. A trecut ceva vreme de-atunci… Dar poate ţi-aminteşti totuşi când te-am dus la spital ca să-ţi pună piciorul în ghips. Ţi-aduci aminte, nu? Atunci, în ajun de Crăciun, după ce ai alunecat pe parchet la noi în casă. Ştiu că ai memorie bună. Nu se poate să fi uitat. Te-am dus la spital şi numai taxiul m-a costat trei mii de lei. Voi eraţi musafiri şi taică-tu nu se băga. Tot greul a căzut pe capul meu… Ţi-aduci aminte ce te-ai mai amuzat când ţi-am povestit? M-am tocmit cu şoferul, care o ţinea pe-a lui, gaia–maţu’, şi nu ceda niciun sfanţ. Fără trei mii nici nu stăm de vorbă! zicea. Poftim! i-am zis după ce mi-am ieşit din papuci, ia-ţi nenorociţii tăi de bani! Trei mii! Ia-ţi-i şi băgaţi-i în cur! i-am zis cu năduf. Iar tu râdeai să te prăpădeşti… Maică-ta mă fixa c-o privire încruntată… Uite-aşa!… Bun, am înţeles, sigur c-am înţeles de ce se uita chiorâş la mine… Nu tre’ să vorbeşti urât în faţa copilului. Dar tu m-ai înţeles mai bine decât ea. Tu ştiai că glumesc. Şi când glumeşti po’ să spui multe. Hai să nu zic orice, da’ multe. Nu eşti de-acord?… Aşa că vezi tu, de toate astea nu ţi-am mai amintit atunci când a venit vorba de costumul pe care ţi l-a făcut fi-miu. N-am vorbit, nu?… Da’ cât crezi tu că valora ceasul ăla de buzunar? Era de-argint, bun, de-acord, dar argintul se ieftinise deja pe vremea când l-am vândut. Argintul se devalorizează pe zi ce trece… Şi-apoi n-a fost numai taxiul. Tu ce-ţi închipui, că doctorului ăla radiolog n-a trebuie să-i dau ceva? Nu găseşti doctor în ţara asta să nu te jumulească de bani. Aşa că vezi tu, ba una, ba alta. Se-adună, ce crezi tu. Eu zic că suntem chit pe chit şi că n-ai de ce să rămâi cu suspiciuni… Şi s-a pornit unchiu-meu să-mi ţină o teorie întreagă. Că trebuie să ne ajutăm unii pe alţii. Mai ales când vremurile sunt grele. Că el nu urmăreşte doar câştigul. C-ar face orice ca neamurilor să le fie bine… De bună seamă, şi lui, dar şi neamurilor. Şi la urma urmei toată lumea să fie mulţumită, de ce nu?

Mi-a plăcut dintotdeauna, adică de când eram mic, fruntea unchiului meu Ieremia. Asta, spre mirarea mamei, care nu constata la el altceva decât un început de chelie. Pentru mine însă era altceva. Vedeam o frunte înaltă, cu două adâncituri ca două golfuri în desişul părului şi golfurile acelea mi se păreau foarte şic. Speram să am şi eu o asemenea frunte când aveam să fiu mare. Dacă chelie era aceea, pot să spun că nu prea avea să avanseze cu anii. Inspira încredere. Probabil că de aceea avea succes în profesiunea lui de vânzător: reuşea cu uşurinţă să-şi îmbrobodească clienţii. Mare pişicher! ar fi zis mama. Poate că şi era. Dar eu îmi spuneam că totuşi nu depăşeşte niciodată o anumită măsură. Adică era în stare să fie bonom şi, la o adică, chiar şi cordial. El şi cu tata se înţeleseseră bine totdeauna şi uneori mă minunam că se ivise acel conflict cu ceasul de argint.

Chitara
Mai rămăsese însă de clarificat şi chestiunea cu chitara. Alt conflict… Vechea noastră chitară de acasă, la care tata cânta uneori în lungile seri de iarnă aşezat pe un taburet la gura sobei. Pe asta nu ştiu pur şi simplu în contul cui — sau a ce — unchiu-meu a reţinut-o în apartamentul lui de pe strada Cazărmii. Asta, după Refugiu.

În ciuda tuturor acelor amănunte de familie, era o adevărată încântare să-i vizitez, pe el şi pe mătuşă-mea Anamaria, în acel apartament de la etajul doi sau trei — depinde dacă puneai sau nu la socoteală şi mezaninul — de pe strada Cazărmii. Din stradă, deschizând o uşă decupată într-o poartă grea de fier forjat dar dublată de tablă vopsită în verde, pătrundeai, păşind peste un prag înalt aproape cât un pârleaz, într-un gang întunecos din care, în numai câţiva paşi ajungeai într-o curticică interioară. Iar acolo, printre zidurile blocurilor din jur, te-ai fi simţit ca pe fundul unui puţ dacă n-ar fi fost faţada — să-i zicem — a blocului unde locuiau mătuşă-mea Anamaria şi unchiu-meu, prin nu ştiu ce minune luminată de soare la orele după-amiezii. Ce găseai în interiorul apartamentului era cu siguranţă mai puţin plăcut. Iar de un cui înfipt în rama uşii atârna frumuseţea de chitară de la noi de-acasă.

Acolo în cui, chitara era la fel de refugiată ca şi familia noastră. Nu şi a unchiului Ieremia. Fiindcă ei se mutaseră de la Chişinău la Bucureşti cu câţiva ani înainte de război. Deci, cum s-ar zice, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, nu speriaţi, ca noi, de venirea ruşilor. Poate că din când în când ştergeau de praf chitara aia, dar nimeni nu-i mai atingea corzile.

Într-o duminică i-am vizitat, mulţi ani după povestea cu ceasul de argint. Nu era acasă decât văru-meu Boris, croitorul. Am dat, la plecare, să iau chitara din cui şi să plec cu ea. Văru-meu a sărit ca ars. — Las-o acolo! s-a răstit la mine.

Mi-am ieşit şi eu din fire. Am ridicat tonul:
— De ce? Tot în contul paltonului?
— Las-o acolo! a repetat el ameninţător. Lucrurile nu-s lămurite.
— Sau în contul taximetristului?
— Care taximetrist?
— Sau în contul doctorului?
— Nu ştiu de niciun doctor.
— Ce nu-i lămurit?
— Lasă mai bine să vorbească taică-miu cu taică-tu. Ei să se lămurească între ei…
Se mai muiase un pic dar nu ceda. Am insistat:
— Noi de ce nu ne putem înţelege? Suntem acuma oameni în toată firea, nu?
— Tocmai.
— Adică cum, tocmai?
De obicei nu se oprea din lucru nici când stătea de vorbă cu mine. Cosea întruna. De data asta s-a oprit pe moment.
— Ai mei sunt plecaţi de-acasă pe mai mult timp, a spus fixându-mă insinuant cu privirea. Pe vreo trei luni din câte am înţeles de la taică-miu. În zilele de lucru casa-i goală. Înţelegi ce vreau să spun?
— Nu, nu înţeleg.
— Ei, nu-nţelegi! Casa-i goală. Poţi să vii şi tu din când în când cu câte-o fată, ce naiba-i de ne’nţeles? Uite, îţi las cheia.
— Şi ce legătură are asta cu chitara?
— Păi ia gândeşte-te cât te-ar costa să-ţi iei cameră la hotel!
Deci asta era. Totul pe lume se plătea. Chiar în avans. Mi-am amintit de fruntea înaltă a unchiului meu Ieremia, cu golfurile ei adâncite în păr, pe care atâta o admirasem de-a lungul întregii mele copilării. Semn de bonomie, îmi ziceam. Văru-meu Boris, în schimb, la cei nici patruzeci de ani ai lui, avea încă de pe-acum o chelie avansată, lipsită de orice haz. Nici urmă de golfuri. Avea o nevastă cu care se certa des, pe care o chema Adriana, musculoasă aproape ca un bărbat dar nu lipsită de o oarecare feminitate. O studiasem într-o zi în timp ce ne aflam într-o barcă pe lacul Snagov şi ea se opintea să vâslească, Boris fiind ocupat să ţină cârma. Purta un costum de baie dintr-o singură piesă şi vâslea cu spor, vădit încântată să ne arate nouă bărbaţilor care şedeam la pupa, cât era de voinică. Două tendoane viguroase i se încordau la fiecare opinteală în partea interioară a coapselor, pe care nu se străduia să şi le ţină lipite.

Chitara n-am mai recuperat-o niciodată.

Cu taxă inversă

martie 3rd, 2008

între ea şi noi numai bine şi toţi oamenii
care au fost în graba lor de a ajunge acolo
unde nu se pun întrebări unde totul este
un veşnic răspuns ca o carte deschisă
în care eşti un cuvânt repetat insistent
până când vei fi uitat totuşi – amnezie
acordată cu şoapta zâmbetul cititorilor
un copac pietrificat fără umbră deasupra
anticvelor din lapidariu pe care degetele
le tocesc încontinuu fără să-şi dea seama
cu cele cinci simţuri strânse în pumn
şi al şaselea ascuns în moalele capului
trestie seismograf busolă ultrasensibilă
presentiment al intuiţiei inefabilului
atent să nu-ţi scape nimic din nimicul
cotidian singurul important azi acum

eşti o şaradă o taină codificată genetic
când te deschizi e întotdeauna prea târziu
iar concluzia poate fi hrana epigonilor
cum toată viaţa unul nonagenar pe care
el şi-a rezumat-o astfel pe patul de moarte:
„o uşă care se deschide şi se închide la loc” –
poate nemaiavând timp să spună altceva
preocupat să privească încăodată cerul
atât de preţios nemaivăzut de frumos
iar când cartea i s-a închis pe piept părea
puţin supărat atent la preajma amuţită brusc
ca şi cum aştepta un telefon important
cu taxă inversă care îl va costa ultima suflare

SPRING ALIVE 2008

martie 3rd, 2008

Societatea Ornitologica Româna (SOR) va invita sa întâmpinanti primavara si renasterea naturii participând la un proiect de observare a pasarilor, vestitori ai primaverii.

Proiectul numit Spring Alive a fost lansat în întreaga Europa în anul 2006 de BirdLife International. BirdLife International este un parteneriat mondial de organizatii nonguvernamentale, care militeaza pentru protectia pasarilor si conservarea habitatelor lor si a biodiversitatii globale, conlucrând cu oamenii pentru utilizarea responsabila si durabila a resurselor naturale. SOR este partenerul national al BirLife din anul 1997.

Spring Alive este un proiect dedicat iubitorilor naturii, iar modalitatea de înregistrare a observatiilor are la baza un site web: www.springalive.net. Prin intermediul acestui proiect copiii vor învata despre patru specii de pasari migratore, vor iesi în natura, fiind atenti la ceea ce se întâmpla în jurul lor si, în acelasi timp, vor exersa utilizarea calculatorului.

Principala activitate Spring Alive este înregistrarea primelor observatii personale a patru specii de pasari: rândunica, drepnea neagra, barza si cuc, în fiecare an, pe site-ul interactiv al proiectului: www.springalive.net. Acest site ofera informa_ii despre specii, migratie si schimbarile climatice, formulare de observatii, precum si jocuri si sarcini de învatare pentru copii.

Daca nu aveti acces la internet, puteti solicita aceste materiale Societatii Ornitologice Române, luând legatura cu coordonatorul acestui proiect, Alida Barbu, alida.baru@sor.ro, tel. 0744 477048. În acelasi timp, formularele de observatii completate pot fi trimise pe adresa SOR: Bd. Marasti nr. 61, cam. 323, Sector 1, 011464 Bucuresti, Tel./Fax: 021 3184701. Vom prelua observatiile dumneavoastra chiar si telefonic, voluntarii nostrii introducându-le apoi pe site-ul Spring Alive.

În cadrul aceluiasi proiect SOR lanseaza doua concursuri, adresate copiilor.
1. Concurs de desene, picturi si colaje, având ca tema cele patru specii vizate de proiect si migratia lor.
2. Concurs de eseuri, având ca tema vestitorii primaverii si migratia pasarilor.

Lucrarile vor fi analizate de un juriu format din specialisti, profesori si ornitologi, iar câstigatorii vor fi premiati la sfârsitul lunii iunie, la încheierea sezonului 2008 a Spring Alive. Participarea la aceste concursuri este „conditionata” de introducerea unei observatii pe site-ul proiectului sau trimiterea ei pe adresa SOR.

Limba latina – limba Europei

martie 3rd, 2008

Înainte de cucerirea romana, limba oficiala în Europa era cea /galica/, mai târziu instalându-se limba latina în Tara Galilor. Aceste doua limbi au disparut, totusi ele au influentat limba franceza. Dupa cucerirea Galiei de catre romani, toate documentele administrative erau redactate în latina, limba vorbita si scrisa de poporul roman. Aristocratia galica, dorind sa traiasca \”ŕ la romaine\”, au adoptat aceasta limba. Dupa caderea Imperiului roman, în secolul al VI-lea, latina a devenit limba comuna a tuturor crestinilor. În zilele noastre, cuvintele nu mai au aceeasi terminatie, dar ele sunt totusi foarte asemanatoare limbii latine.

Alfabetul pe care noi îl utilizam astazi în lumea occidentala s-a inspirat din alfabetul latin. În timpul Romanilor, el numara numai 22 litere si anume: A B C D E F G H I K L M N O P Q R S T V X Z. Cu timpul s-au adaugat alte patru litere si anume: J U W Y – litera \”Y\” fiind singura folosita pentru cuvintele împrumutate din lb.greaca.

În privinta cifrelor romane, le folosim si în zilele noastre: I=1 II=2 III=3 IV =4 V=5 VI=6 VII=7 VIII=8 IX=9 X=10 XI=11 XII=12. În anumite carti, frontispicii din Biserici, Muzee si diverse documente, putem întâlni cifrele romane care corespund cifrelor arabe, astfel: 1 = I; 5 = V; 10=X; 50=L; 100=C; 500=D; 1000=M. Spre exemplu anul 2008 = MMVIII.

Limba latina, limba Europei. Limba latina a fost si a ramas limba savantilor si a filosofilor secolelor XVII si XVIII, si în continuare a oamenilor de cultura, a intelectualilor.

– În anul 1628, WILLIAM HARVEY, chirurg englez, publica /Exercitatio anatomica de motu cordis et sanguinis in animalibus/ organizând o dezbatere medicala în secolul XVII privitor la /forma anatomica si functiunea inimii si sângelui la animale/.

– DESCARTES (1596-16500, filosof francez, a scris în latina un mare numar de lucrari filosofice, precum si celebrul /Cogito ergo sum/ = Gândesc, deci exist, precum si /Metaphisicae meditationes/, care au ramas celebre. (N.B.în lb.latina \”ae\” se citeste \”e\”).

– NEWTON (1642-1727), fizician si matematician englez, a publicat în anul 1687 /Philosophiae naturalis principia mathematica/ , o sinteza a matematicii pentru a întelege lumea.

În acea epoca limba latina era limba internationala a savantilor si gânditorilor care comunicau în latina cu colegii europeni. Lucrarile universitare s-au redactat în latina pâna la începutul secolului XX: Jean JAURČS, om politic francez (1859-1914) a intitulat Teza sa: /De germanici socialismi fundamentis/, declarând-se fericit ca scrie în latina, afirmând: \”seule langue vraiment internationale\”.

Este foarte adevarat ca limba latina, chiar daca de-a lungul timpului a devenit o limba \”moarta\”, totusi, Tratatele de Drept si Anatomie cuprind termeni si citate în limba latina. De asemenea în Occident exista scoli si universitati unde se preda si Limba latina.

(Va urma /Originile francofoniei în România/)

GÂND ÎN GÂND

martie 3rd, 2008

GÂND ÎN GÂND

Caldă Moldova, dulci sunt fructele tale…

nu doar la ora opt seara îmi bate inima mult mai tare

din măr în măr scriu versuri noi
verzi, roşii, galbene
le rad cu coaja lor strălucitoare ca ochii tăi,
presar uşor o scorţişoară,
apă de trandafiri stropesc pe ele,
pe corpul meu transpirat

diete noi şi dansuri noi,
Sean Paul şi tu în odaia mea fără lumânări,
voi mă înebuniţi din nou

strigăte de ciudă

îmi cumpăr mănuşi de box
şi le ard pe cele din dantelă neagră
ascund diplomele şi ard sfaturile medicale,
uit de doctori puritani, prea multe omisiuni
în lumina zilei din minţi pătrate

şi vecinii aud muzica fenomenală ca vocea ta
când tu mă suni din sicriul tău
nu ştiai că azi te vei renaşte la sânii mei

învăţ secretele băieţilor şmecheri
doar ei îmi spun adevărul
fără condiţii, fără perdele

sângele-mi fierbe în miezul iernii cu primăveri indiene
dansez în negru dar în alb mă voi încolăci de umerii tăi

Adela-Adriana Moscu, 9 Ianuarie, 2008, USA

Noutati in Medicina

martie 3rd, 2008

Detecţia bolilor din simpla respiraţie

Boli ca astmul sau problemele renale pot fi detectate din aerul expirat de o persoană, măsurând în acelaşi timp multiplele componente moleculare ce sunt indicative pentru boală, ne arată un studiu ştiinţific publicat recent in revista Optics Express, care foloseşte o tehnică inventată de un român.
Cand respiră, oamenii inhalează un amestec complex de molecule ce se găsesc în aer: oxigen, azot, dioxid de carbon, etc. Aerul expirat apoi conţine mai puţin oxigen, mai mult dioxid de carbon, dar şi o grămadă de alte molecule, ce vin în concetraţii mult mai mici (chiar de miliarde de ori mai mici) şi care sunt produse de corpul uman.
Deşi aceste molecule au concentraţii mici, ele sunt indicative pentru procesele care au loc în corpul uman, şi pot indica prezenţa unor boli, odată ce concentraţia lor se abate de la limitele normale. Dintre cele mai cunoscute molecule prezente în aerul expirat amintim oxidul nitric (NO) care indică astmul (boala ce afecteaza, mai nou, mulţi copii), sau amoniacul (NH3), ce indică probleme renale.
Detecţia moleculelor din aerul expirat poate fi folosită ca o metoda de diagnoză a acestor boli, şi ea nu este o noutate. Există atât companii cât şi Universităţi care lucrează activ în domeniu. Toate cercetările de până acum insă au fost concentrate pe detecţia unei singur tip de moleculă, ce era apoi asociată cu o anumită boală.
Cu toate acestea, situaţia reală este mult mai complexă, căci mai multe tipuri molecule ar trebui detectate în acelaşi timp pentru a da o diagnoză corectă. Astmul de exemplu ar putea fi diagnosticată mai precis dacă nu numai oxidul nitric ar fi detectat, dar şi monoxidul de carbon sau sulfidul de carbon (OCS). În plus, detecţia simultană a mai multor molecule în aerul expirat ar permite o scanare mai eficientă a pacientului pentru mai multe boli.
Iată că, recent, oamenii de ştiinţă americani au reuşit să valideze o nouă tehnică spectroscopică, ce are capacitatea de a masura simultan prezenţa mai multor tipuri de molecule în aerul expirat, şi care este suficient de selectivă şi sensibilă pentru a putea da o diagnoză corectă. Noile rezultatele au apărut în revista Optics Express din ediţia din 18 Februarie.
Noua tehnică foloseşte un laser ce produce pulsuri periodice de lumină coerente. Laserul cu pulsuri periodice foarte scurte a fost dezvoltat in anii ’90 de către John Hall şi Theodor W. Hänsch. Ei au primit premiul Nobel in 2005 pentru aceste realizări. Pulsurile laserului au durate de ordinul picosecundelor sau femtosecundelor. Un asemenea tren de pulsuri rezultă din suprapunerea multor moduri de oscilaţie ale căror frecvenţe sunt dispuse echidistant. Ca urmare, spectrul acestui laser are aspectul dinţilor unui pieptene („frequency comb” în engleză). În acest fel laserul produce lumină de mai multe culori în acelaşi timp, fiecare culoare putând fi utlizată la detecţia unui tip de moleculă.
Însă, în modul acesta simplu de utilizare, noul laser nu este cu nimic mai special decat o sursă necoerentă de lumină, ca de exemplu un bec, căci şi acesta din urmă generează mai multe culori ce pot fi utilizate la detecţia simultană a moleculelor.
Cu toate acestea, potenţialul noului laser a fost realizat acum câţiva ani de un doctorand român, Titus Gherman, student în laboratorul de spectroscopie al Universităţii din Grenoble, Franţa. Acesta a raţionat corect că poate folosi caracteristice coerente ale noului laser ce produce mai multe culori. Metoda folosita de el a fost utilizarea unei cavităţi externe, rezonante. Lumina laserului este apoi lăsată sa meargă de multe ori înainte şi înapoi în cavitatea externă, multirezonantă, în aşa fel încât să crească probabilitatea de a fi absorbită de una din rarele molecule de detectat din cavitatea rezonantă. Practic, deoarece raza de laser trece acum de mai multe ori prin aceeaşi cavitate rezonantă unde se află moleculele, creşte şi absorbţia luminii, ce altfel ar fi poate prea mică pentru a fi detectată. Cu alte cuvinte, Titus a arătat clar în lucrarea lui de doctorat cum noul laser, folosit în combinaţie cu cavitatea rezonantă, ajută la detecţia moleculelor ce sunt prezente in aer în concentraţii mici. Cercetătorii americani, de la Institul Naţional de Standarde şi de la Universitatea din Boulder (Colorado) nu au făcut decât să testeze tehnica inventată de Titus pentru moleculele prezente în aerul expirat de pacient, şi să confirme utilitatea acesteia. Ei au folosit pentru studiu un grup de studenţi, care au trebuit să expire aer în cavitatea rezonantă special construită. Un sigur puls al laserului ricoşa apoi de zeci de mii de ori înainte şi înapoi între pereţii cavităţii rezonate. Diversele culori generate de laser se întindeau pe o plajă de 200nm, iar absobţia fiecarei culori era un indiciu al unui tip moleculă prezente în aerul expirat. Desigur, acelaşi tip de moleculă îşi putea face simţită prezenţa în mai multe bezi de frecvenţe, ceea ce nu putea decăt să ajute, caci aceste lucru face detecţia mult mai specifică şi deci precisă.
Rezultatele studiului au confirmat aşteptările, deşi în unele cazuri (ca de exemplu insuficienţa renală), detecţia a fost la limita la parametrii care pot avea relevanţă clinică.

Articol apărut în revista Optics Express ediţia din 18 Februarie.
Sursa de informare http://www.stiinta.info/news/294/

Noaptea de la spartul târgului. Al târgului de fete

martie 3rd, 2008
Cerasela Iosifescu, Angel Rababoc, Nicolae Poghirc, Ilie GheorgheCerasela Iosifescu, Angel Rababoc, Nicolae Poghirc, Ilie Gheorghe

Motto:
„În inimǎ te am aprins precum e focul cu care-ncepe viaţa-n zori de zi.\
(William Shakespeare)

Dar nu acela de pe muntele Gǎina ci unul dintr-o ţarǎ imaginarǎ, undeva la capǎtul lumii. Anistoric. De parcǎ Divinitatea a adunat într-un loc o mânǎ de oameni pentru a-i pune la încercare, spre a-i salva. Personaje care simt cǎ joacǎ nu doar într-o simplǎ poveste ci, mai mult, într-o secvenţǎ mitologicǎ. De aici mǎreţia cu care-şi dezvǎluie caracterul, drǎmuindu-şi rostirea de parcǎ timpul s-a dilatat sau, oricum, nu mai are nicio importanţǎ. Departe de a fi o lehamite, este mai degrabǎ conştiinţa unui miez al vorbelor şi o nepǎsare suveranǎ faţǎ de mǎrunţişurile plebee.
Oamenii aceştia se simt aidoma zeilor, numai cǎ, treptat, au de-a face cu presiunea din partea adevǎraţilor zei. Presiunea de a-şi alege fiecare perechea, o însoţire în veac salvatoare a omului, oricâte va mai imagina mintea lui. Ameninţarea e din ce în ce mai pregnantǎ, tunetele şi fulgerele anunţǎ furtuna. Potopul. Ploaia care va veni.
Şi ca înainte de potop, pentru retragerea pe arcǎ, e nevoie de o însoţire. Perechi, perechi, spre a rezista urgiei purificatoare, spre a putea reface lumea mai apoi. Or tocmai asta e greu de înfǎptuit: însoţirea. De când e lumea, inima se aprinde capricios, trupul vibreazǎ la impulsiuni ce greu le poate mintea explica.
Silviu Purcǎrete este magicianul acestui tǎrîm. Descifrând voinţa zeilor, nǎscoceşte decorul şi poartǎ actorii prin Iliria, din casa Oliviei pânǎ la fereastra ducelui Orsino. Un spaţiu bine delimitat, îngǎduitor cu omeneasca noastrǎ curiozitate prin ferestrele generoase care ne lasǎ a vedea mişcǎrile de du-te vino. Mişcǎri vegheate de nemişcarea piticilor. Spectatori şi ei, spectatori şi noi. Lume, ca la târg.
Începe negocierea. Ce oferǎ fiecare şi ce-şi doreşte. Cine şi cui. Un târg de fete extins în toatǎ regula.
„Buze, încǎ rumene, ochi verzi, doi, pleoape anexe, o bǎrbie, un bust…” îşi etaleazǎ Olivia calitǎţile de care e atât de conştientǎ. Întruchipare a feminitǎţii, Cerasela Iosifescu face din tânǎra contesǎ un simbol al unei fascinante dualitǎţi. Acum îndureratǎ şi îndoliatǎ îndelung dupǎ cel frate dus, acum pǎtimaşǎ într-un amor spontan. Lascivǎ, etaleazǎ delicatesuri erotice tot asa cum îşi îngǎduie şi reacţii copilǎreşti. Rǎsfǎţatǎ, i se acceptǎ capriciile, i se recunoaşte autoritatea. Este singura care valorificǎ oglinzile. Iatǎ Femeia! Magicianul o face sǎ pluteascǎ, aşa cum numai un îndrǎgostit poate. Purtatǎ pe umeri de nebunul de la curte, se expune de fiecare datǎ. Îşi mlǎdiazǎ şi contorsioneazǎ trupul spre a stârni, o licitare frustrantǎ celui ce i-a interzis accesul. E crudǎ când refuzǎ, e sedusǎ când doritu-i o ignorǎ: „Ce bine-ţi şade semeţia şi nepǎsarea!” Toatǎ letargia plângerii de început e lepǎdatǎ astfel fǎrǎ ezitare când cel bǎnuit a fi Cesario este atacat. Fie şi împotriva lui Sir Toby, ea sare sǎ-şi apere iubitul. Morala fiind cǎ numai acţiunea aduce deznodǎmântul. Fǎrǎ a uita cum norocul ajutǎ pe cei îndrǎzneţi. „Nu-mi lua în nume de rǎu aceastǎ grabǎ, în faţa-acestor oameni sfinţi sǎ juri cǎ nu vei încǎlca nicicând credinţa geloasei mele inimi chinuite”. Cum chinul pare sǎ fie „taxa” tuturor târgoveţilor, nici Olivia nu a putut scǎpa. Un chin pervers adesea, când cel îmbrǎţişat cu foc e de fapt femeie. Dar erotismul contesei devine chiar blazon, o clipǎ strǎpuns de impetuosul Malvolio. Un ţipǎt al unei surprinse plǎceri, o duioşie „dupǎ”, „sǎ nu i se cǎşuneze vreun rǎu…”
Altfel, în târg, viaţa e durǎ. Negociatorul Cesario o aprinde şi când în clipa orgasmicǎ e aruncat pe masǎ contractul, iubirea ducelui, Olivia e cea adevǎratǎ: fǎrǎ rang, fǎrǎ mascǎ, doar o rǎsuflare: „Sǎ-i dau din darul ţie dǎruit? Tu sufletul mi-l duci la greu pǎcat”.
Prins în paradoxalul cuplu victimǎ-cǎlǎu, ducele Orsino chiar se complace, în postura de veşnic refuzat. Exersând de multǎ vreme jocul acesta, Valer Dellakeza îşi aflǎ în cele din urmǎ chiar plǎcerea. „Dacǎ muzica e hrana dragostei, cântaţi-mi sǎ-mi satur dorul ǎsta fǎrǎ saţiu…” Esenţa drumului în dauna ţintei.
Drept care îşi „vinde” melancolia într-un târg unde şi asta se cautǎ. Expus în vitrinǎ sau ca martor mut, de aproape, a tuturor ieşirilor Oliviei, e atras mereu spre a mai suferi o datǎ, şi-nc-o datǎ.
E oare încǎpǎţânare, ca atunci când încearcǎ sǎ treacǎ prin uşa cea strâmtǎ, insistenţa cu care cerseşte dragostea Oliviei? Când emisarul Cesario încearcǎ diplomatic sǎ-l trezeascǎ la realitate, refuzǎ evidenţa:
„-Dacǎ ea nu vrea sǎ te iubeascǎ…
-Nu-i un rǎspuns acesta…”
Nu poate pricepe cum sǎ existe cineva, mai ales o femeie, capabilǎ de o iubire cel puţin la a fel cu a lui.
„Pe lume nu-i fǎpturǎ femeiascǎ sǎ-ndure-n piept bǎtaia unei patimi ca a mea. Cum sǎ compari iubirea unei femei cu ce simt eu pentru Olivia?” De propria-i adoraţie statuarǎ se scuturǎ doar când funcţia îl cheamǎ sǎ urce pe scaunu-i de rang. De acolo, de sus, capǎtǎ luciditatea de pe urmǎ, ca la Don Quijote desluşind femeia iubitoare ce i-a stat în preajmǎ.
Romaniţa Ionescu este sufletul spectacolului. Forţa motrice. Magicianul o plaseazǎ în centru, egal îndreptǎţitǎ spre unul sau altul dintre sexe. Şi Marte şi Venus, de nu cumva croiala unisex îi vine ca o mǎnuşǎ. Cu umerii goi, fǎptura apǎrutǎ din spuma mǎrii, îşi asumǎ îndrǎzneala drept Cesario. Mustaţa, ca simbol al virilitǎţii, îi este aplicatǎ de Cǎpitanul corabiei şi îi este îndepǎrtatǎ, precum o dezvirginare, de însuşi Orsino. Între aceste douǎ momente, ea este când bǎrbat în vorbe, când femeie prin gesturi. Ea şi ducele, în vitrinǎ, sunt imaginea cea mai modernǎ a unui târg. Nemişcarea lui, atingerile ei, câmpul magnetic al unei priviri care dǎruieşte.
Romaniţa Ionescu, de o mobilitate cuceritoare de expresivitate, alterneazǎ cu graţie umorul şi erosul. Este şi prinţul pentru Frumoasa din Pǎdurea Adormitǎ, este şi gheişa unui samurai. Vulpe-vânǎtor. Negociazǎ pentru altul şi o face cu onestitate. „Îţi jur cǎ inima ce-mi bate-n piept nici-o femeie n-o va stǎpâni!” Dar cine sǎ desluseascǎ înţelesuri într-o zi de târg?
„-Nu cumva eşti comedian?
-Doamne fereşte!”
Magicianul a ales-o pe Iulia Lazǎr pentru rolul fratelui geamǎn, Sebastian, duplicitatea de sex fiind convenţia noastrǎ, o simetricǎ ipostazǎ de atitudine. O ghiduşǎ deosebire de fizic şi una de fire, o mǎiestritǎ creaţie de chip. Speriat la început, calm învingǎtor când se „bǎrbiereşte” dupǎ noaptea de dragoste cu Olivia. Un drum iniţiatic, presǎrat cu ilicite popasuri: „Antonio, pe mine sǎ mǎ ierţi cǎ te-am tulburat”.
Magicianul încrucişeazǎ axele fericite. Olivia şi Orsino, faţǎ în faţǎ, martorii duplicǎrii într-o lume de oglinzi şi transparenţe.
Mai scapǎ cineva de potop? De încercat, încearcǎ toţi.
Sir Andrew vrea, dar nu poate. Nicolae Poghirc etaleazǎ umor englezesc şi ne aduce în situaţia sǎ râdem exact de cine nu ar trebui, aşa cum vom simpatiza taman cu cine nu meritǎ. E cel sortit unei dependenţe puerile. Se plânge de insistenţa ducelui, „ca gaia maţu\, din neputinţa proprie de a se desprinde de Sir Toby. „Sǎ te susţin, sǎ ne panseze împreunǎ”. Refuzat cu brutalitate, nu-i rǎmâne decât sǎ-şi strângǎ bagajele. Lefter, pǎrǎseşte târgul singur, fǎrǎ a-i miji vreo mustaţǎ.
Sir Toby nu mai cautǎ femeia, o are alǎturi de atâta timp. Şi-a trǎit viaţa cu toate ale ei altfel decât Orsino. A vǎzut multe încât acum doar se distreazǎ pe seama celor din târg.
Filosof de pahar, peroreazǎ oricui e dispus sǎ-l asculte şi de gurǎ-cascǎ e târgul plin. O fi el Sir, dar e unul dintr-ai noştri, cu amprentǎ de Caragiale sau Mazilu.
„Noi bem în sǎnǎtatea nepoatǎ-mii şi-o sǎ bem cât va mai fii vin în Iliria şi loc pe cǎrǎrile gâtului.
De-aia facem noi umbrǎ pǎmântului? Ca sǎ ne-ascundem virtuţile dupǎ deget?”
Are şi autoritatea sǎ desfidǎ pe cei cu false moravuri de care, iarǎşi, un târg nu duce lipsǎ.
„Crezi cǎ dacǎ tu mǎnânci de post s-a isprǎvit cu mâncarea de dulce?”
Mary, „bunǎ ca o salteluţǎ” unui însetat de odihnǎ, e adevǎrata jumǎtate a acestuia. Cu ce glas drǎgǎstos îl dojeneşte Iosefina Stoia, pentru orele târzii din noapte pânǎ la care se întind chefurile… Cu ce grijǎ îi sare în întâmpinarea dorinţelor… Ea este femeia care ştie cum sǎ îmbrace un ţǎrm la care fiecare Ulise va ajunge. Cum i se lumineazǎ chipul când Feste o tachineazǎ:
„-Tu ia-o din loc, cǎ te-aşteaptǎ Sir Toby sǎ-i dai sǎ muşte din fructul oprit.
-Sǎ nu spui nimǎnui niciun cuvânt despre asta!”
Iosefina Stoia poartǎ simplitatea cuceritoare din Bǎieşu dar şi nobleţea de Duduleancǎ. Este, în acest târg de fete, reversul efigiei feminine: aceea care are grija unui cǎmin. Deloc în cheie minorǎ pentru cǎ tot ea promoveazǎ şi ingeniozitatea. Îl „citeşte” pe Malvolio, are ac de cojocul lui. Sǎracul Malvolio… Constantin Cicort îl umanizeazǎ, îl face simpatic în maniera de-a se purta. Impune prin acurateţea serviciului, la el pânǎ şi pedanteria devine agreabilǎ. Este victima înduioşǎtoare a ştrengarilor care-l sancţioneazǎ .
„Face pe evlaviosul şi de-al dracului ce este, stricǎ cheful tuturor. Un mǎgar mândru cǎ nu mai e nimenea ca el şi convins cǎ moare lumea de dragul lui”. Şi încǎ nu mândria îl pierde cât dispreţul pentru ceilalţi. „Eu nu-s de-o fiinţǎ cu voi”. Momeala ticluitǎ atât de bine de Mary îl poartǎ dupǎ toate regulile unei capcane, pe tǎrîmul plǎcerii de-o clipǎ, cât ţigara dinaintea ridicǎrii în laţ. Malvolio este învinsul tuturor negocierilor de la acest târg de fete. Rǎmâne doar clipa lui de glorie, în care, mânat de un instinct fierbinte, aţâţat de mintea şugubeaţǎ a Mariei, sǎrutând cu veneraţie ceea ce Olivia atinge, îi smulge ţipǎtul unui extaz uimit. E mângâierea care-l va rǎpune.
Cântându-şi sentimentul, avem o dovadǎ în plus cǎ dragostea are puteri şi asupra unui ticǎlos. Ea nu alege. Şi uneori, într-un târg ca acesta, poţi întâlni şi o împreunare mai puţin obişnuitǎ.
Fabian, cu chip ca o carte deschisǎ, plasat mereu simetric faţǎ de Feste, nu-l scapǎ din ochii-i luminoşi pe nebunul înţelept al Oliviei. Statornic partener pentru Purcǎrete, de data aceasta Angel Rababoc modeleazǎ cu har un delicat efeb. Mai degrabǎ tǎcut, Fabian îşi trǎieşte viaţa prin raportare la Feste. E fericit oriunde e acesta. Îşi duce trǎirile simetrice pânǎ şi la excepţionala scenǎ în care convulsiile înfierbântate ale Oliviei, sǎ fie reproduse fidel, de partea cealaltǎ a unei tǎblii de lemn. El simte cel mai bine, dincolo de orice pǎmânteşti impulsuri, clipa de esenţǎ tare a unei cununii care salveazǎ de la potop pe toţi care şi-au gǎsit o pereche. Şi alungǎ noaptea cu voaluri de mireasǎ.
De care au parte chiar şi curtenii ducelui Orsino, sortiţi a sluji, cu zel şi sobrietate. Cuplul actorilor Ion Colan şi Valeriu Dogaru este de urmǎrit pas cu pas, ca gardǎ de corp, ca sfǎtuitori sau chiar juraţi. Şi totuşi voalurile nu ajung la toatǎ lumea.
E mai întâi Antonio, victimǎ a unei justiţii întârziate şi grǎbite. Bunul Antonio, care începe prin a purta pe braţe un prieten, continuǎ prin a-l urma peste tot, proteguitor, riscând totul, desǎvârşindu-şi dǎruirea prin transferul de mustaţǎ. Tulburǎtorul lui Sebastian are forţa de a-şi reprima la timp pornirile, şi devine întruchiparea prieteniei ca în mitologie. Cǎtǎlin Bǎicuş aduce în scenǎ aer proaspǎt ori de câte ori o traverseazǎ. Dacǎ Malvolio este surghiunitul negru, ce se înalţǎ, anticipând mǎsurǎ pentru mǎsurǎ, Antonio este surghiunitul în albul de sacrificiu.
Cine a mai rǎmas?
Singurul ce va rǎmâne, singur cum şi-a dorit, nebunul Feste.
„-Nu eşti nebunul doamnei Olivia?
-Doamna Olivia este nemǎritatǎ. Numai soţii sunt nebuni, eu sunt bufon, domnule.”
Un bufon la care lumea nu mai râde pentru cǎ nu mai este timp. Potopul e-aproape şi toţi se grǎbesc. Valentin Mihali are şi privirea de profet şi de aici sentimentul deşertǎciunii, are şi lucirile amintirilor dintre cele mai burleşti. Îşi poartǎ stǎpâna pe braţe, cine poate spune precis cine pe cine mânǎ? Multǎ poezie a respirat la viaţa lui.
„Mi-aş fi fǎcut la poarta casei tale colibǎ de rǎchitǎ aşteptând ca sufletul sǎ-mi trag privind spre tine…”
Adorat, admirat, preţuit sau hulit, Feste nu poate fi ignorat. Strigǎ prin târg spre luare aminte.
„Tot ce s-a stricat se cârpeşte la loc…E plinǎ lumea de cârpǎcealǎ!
Şi totuşi este ceva ce nu se poate cârpi: maturizarea. Drumul mustaţei de la „când eram flǎcǎu la mama…”, cu toate exuberanţele de rigoare, pânǎ la finalul cuminte „mi-am luat şi eu nevastǎ”.
Paşii acestui refren, compus de Vasile Şirli, urmǎresc întregul spectacol precum stafiile unui vechi castel scoţian.
La pianul sǎu dintr-un colţ, cu spatele cǎtre personaje, Ion Butnaru vede şi conduce tot acest balet mecanic.
Târgul de fete din Iliria are de toate pentru toţi: şi poezie şi sânge şi trivial şi diafan, dupǎ chipul şi asemǎnarea noastrǎ. Silviu Purcǎrete, un bun ucenic al Marelui Magician, ne oferǎ nouǎ, târgoveţilor, emoţia unui gest ce nu stǎ în puterea muritorilor: ploaia. Când pe copertina mǎiestrit instalatǎ deasupra tuturor încep sǎ cadǎ perseverenţii stropi, în sunetul inconfundabil al unei ploi de varǎ, nu e om sǎ nu ridice privirea, cu o emoţie ingenuǎ care încoroneazǎ spectacolul.
Doar piticii de ghips rǎmân imobili.
Sebastian, care a cutreierat târgul în lung şi-n lat, întreabǎ: „aicea toţi sunteţi nebuni?”
Cǎsǎtoriţi sau nu, acceptǎm sǎ-şi asume cuvântul unul dintre noi: \”nebunia nu ocoleşte pe nimeni.\”
Cǎ doar trebuia sǎ cânte cineva toatǎ povestea.

Marius Dobrin, 27 ianuarie 2008

La apa

martie 3rd, 2008

Contraceptia si o lume bine populata, autor H. Tristram Engelhardt jr.

martie 3rd, 2008

Contraceptia si sterilizarea voluntara nu sunt probleme morale pentru bioetica seculara. Libera alegere a adultilor competenti de a folosi contraceptia sau sterilizarea nu ridica probleme morale nemijlocite in bioetica seculara, indife rent daca e vorba de persoane casatorite sau nu. Sau, pentru a pune problema inca si mai viguros: contraceptia e privita ca un mijloc pentru controlul destinului sexual si reproductiv. Etica sexuala contemporana are contraceptia eficienta si avortul drept osii principale. Intrucat faptul ca activitatea sexuala consensuala este neutra moral, daca nu chiar o promovare personala, e luat drept garantat, si intrucat sarcina poate strica multe planuri de viata, contraceptia este deci accep­tata ca parte integranta a autodeterminarii, si prin urmare trebuie apreciata. Nici nu putea fi altfel: morala seculara generala nu are o perspectiva sau experienta morala canonica pe baza carora sa judece corectitudinea sau incorectitudinea morala a activitatii sexuale consensuale cu respect reciproc, mai ales daca aceasta activitate este nereproductiva. Cand placerea sexuala e separata de reproducere si de orice alta orientare morala speciala, ea devine o resursa umana pentru in talniri prietenesti, pentru desfatare, implinire si amuzament personal. Poate fi excitanta. Poate fi un mod de petrecere a timpului si evitare a plictiselii. Dincolo de aspectele de continut, criteriile invocate sunt de obicei estetice si hedoniste: fi ceea ce te face sa te simti bine, fa ceea ce te face fericit, cat timp ii respecti pe toti cei implicati. Privita dintr-o perspectiva seculara, reproducerea neplanifi cata apare ca o absurda impunere a naturii asupra planurilor si placerilor persoa nelor, in aceasta lumina, optiunile contraceptive fac parte integranta din trasarea destinului propriu, din realizarea scopurilor proprii si din alcatuirea propriilor experiente intime. Intr-adevar, alegerea de a folosi anticonceptionale si de a hotara cand vrem sa avem copii, daca vrem, e considerata atat de fundamentala, incat optiunile contraceptive sunt privite ca deschise moral pentru o alegere in dependenta de indata ce un copil poate hotara sa fie implicat in relatii sexuale.

Continutul optiunilor sexuale a fost scos de sub incidenta moralei. In limitele constrangerilor consimtamantului, neexploatarii si respectului reciproc, continutul sexualitatii – in ce priveste modul in care este experimentata placerea sexuala, cu cine si de ce gen sa avem sex – a devenit o chestiune nu de exi­gente morale absolute, ci de valori estetice speciale legate de intimitatea sexuala. Aceasta scoatere de sub incidenta moralei a activitatilor sexuale consensuale a optiunilor contraceptive si a majoritatilor optiunilor privind sterilizarea, face acum parte integranta din reconstructia seculara cosmopolita a chestiunilor se xuale in temeni mai degraba estetici decat etici. Etosul cosmopolit liberal e unul in care nu doar consimtamantul ocupa un loc central, dar si alte consideratii morale nu-si mai gasesc locul. Reproducerea, nasterea, suferinta si moartea sunt situate in stiluri alternative de viata, de suferinta etc. Aceste treceri ale vietii dobandesc o valenta nonmorala afirmata: judecata morala privitoare la asemenea optiuni e apreciata drept o moralizare nepotrivita. Gandirea religioasa crestina posttraditionala intampina dificultati in aprecierea motivelor pentru care o bio-etica crestina trebuie sa se implice in vreun fel in chestiuni legate de contraceptie, altele decat cele legate de contraceptia si sterilizarea fortata. De ce trebuie sa avem preocupari morale cu privire la optiunile contraceptive ale adultilor care consimt la ele? Ce miza morala ar putea fi in joc? In morala seculara generala sau in morala multor biserici crestine netraditionale contemporane nu exista nici un indiciu care sa sugereze de ce ar trebui sa apara ezitari.

In Occidentul secularist, chestiunile privind contraceptia, in cazul in care sunt recunoscute ca implicand teme morale (altele decat consideratiile legate de consecintele suprapopularii, riscul sarcinilor etc), tind din motive istorice sa apara pe fondul abordarilor romano-catolice ale legii naturale, care au incercat sa arate ca de fapt contraceptia artificiala e nenaturala plecand adeseori de la descrierea rationala extrem de biologic inradacinata. Aceste abordari sunt la fel de neconvingatoare pentru majoritatea celor care nu sunt romano-catolici, ca si pentru majoritate romano-catolicilor contemporani. Majoritatea au iesit din constructul teologic foarte particular aristotelic al biologiei si din limbajul fina­litatilor naturale intrand intr-o viziune biologica postdarwinista. Pentru biologii contemporani, inclinatiile, pornirile si pasiunile umane rezulta la urma urmei din fortele evolutiei, ea insasi prizoniera vicisitudinilor modificarilor mediilor de viata terestre, a modificarilor genetice si diverselor intamplari. Intr-o asemenea perspectiva, biologia umana devine o materie ce trebuie stapanita in conformi­tate cu planurile si proiectele oamenilor. Ridicand problema bioeticii contraceptiei si a sterilizarii, ne implicam in spectrul unei abordari naturale filozofice sau biologice demodate a sexualitatii si reproducerii umane: descrierile filozo fice scolastice ale biologiei si legii naturale care stau la radacina dezvoltarii doctrinei romano-catolice referitoare la acest domeniu.

Crestinismul traditional abordeaza contraceptia dintr-o perspectiva radical diferita. El nu priveste biologia umana ca o simpla intamplare, nici nu plaseaza chestiunile morale in contextul unei descrieri filozofice sau empiric-stiintifice particulare a corpului omenesc sau finalitatilor biologice. Crestinismul traditio­nal nu este prins intr-un sistem filozofic discursiv sau intr-o descriere stiintifica anume a realitatii. El incepe in schimb de la cunoasterea data prin inima care duce la o experienta noetica (duhovniceasca) a finalitatilor umane ca orientate spre sfintenie. Aceasta experienta apare in cadrul unei naratiuni date si confirmate intr-o experienta care e atat scripturistica, cat si continua in Traditie. Toate preocuparile privind sexualitatea si reproducerea isi gasesc orientarea in intele gerea crestina traditionala a crearii oamenilor ca barbati si femei, a unirii lor ca sot si sotie, si a insotirii lor in cautarea unirii cu Dumnezeu.

In contrastul dintre etosul traditional crestin al reproducerii – care tinteste oferirea de prunci lui Dumnezeu in iubire si sacrificiu de sine – si etosul con­traceptiv – care tinteste limitarea numarului de copii pentru mentinerea unui stil de viata comod – intalnim doua intelegeri fundamental diferite a scopului vietii si a sensului casatoriei. Ne confruntam cu doua intelegeri contrastante ale relatiei noastre cu sensul ultim, nici una dintre ele nefiind inrudita cu preocupa­rile filozofice si biologice scolastice. Etosul contraceptiv, fie el urmarit printr-o \”planificare familiala naturala\”, fie prin mijloace artificiale, este antagonic si nenatural in termenii etosului crestin traditional al reproducerii, deoarece abor­deaza limitarea si planificarea copiilor ca un mijloc (1) pentru realizarea sau mentinerea unui stil de viata confortabil si prosper, cat (2) si pentru celebrarea autocontrolului optiunilor umane in reproducere ca valori inalte prin aceea ca (3) permit casatoriei sa fie o intovarasire in urmarirea cu succes a unei vieti bune, inteleasa ca o viata de indulgenta fata de sine si de implinire de sine. Cu alte cuvinte, etosul contraceptiv rateaza tot mai mult tinta pe masura ce se inde­parteaza tot mai mult dinspre Dumnezeu spre autosatisfactie. In contrast, etosul reproductiv crestin priveste spre ceilalti si indeosebi spre Dumnezeu.

Pentru inceput abordarea crestina traditionala a chestiunii limitarii numarului copiilor e una indirecta prin posturile care fac parte in mod obisnuit din asce­tismul crestin, chiar si in cadrul casatoriei. Inainte chiar de a se ridica problema contraceptiei si a sterilizarii, viata ascetico-liturgica a Bisericii are un impact asupra zamislirii probabile a copiilor. O prima posibilitate este aceea de a res­pecta posturile si a reduce astfel numarul de copii care s-ar fi nascut. La urma urmei, daca un cuplu se va abtine de la contact sexual miercurea, vinerea, in timpul celor patru mari posturi, precum si sambata, duminica si in zilele de sar­batoare, cat si in zilele dinaintea impartasaniei, ar exista deja o serioasa proba­bilitate ca numarul de copii produsi intr-o casatorie sa fie mai redus. In toate acestea insa, concentrarea trebuie sa fie pe hranirea iubirii reciproce dintre sot si sotie in dragostea lor pentru Dumnezeu. Povatuind un cuplu in privinta postului conjugal, un parinte duhovnicesc va trebui sa ia in considerare posibilitatile fiecarui partener, ispitele la care sunt expusi, maturitatea iubirii lor reciproce si conditiile in care traiesc. Prin simplul fapt ca ridica problema postului traditi ei, sexualitatea conjugala a inceput deja sa fie directionata spre Dumnezeu, doar atunci cand postul nu poate fi tinut in intregime. In sfarsit, orice post conjugal trebuie facut cu consimtamantul deplin al sotului si sotiei, asa cum avertizeaza Sfantul Pavel: \”Sa nu va lipsiti unul de altul decat prin buna intelegere, pentru un timp, ca sa va indeletniciti cu postul si cu rugaciunea; si apoi sa fiti din nou impreuna, ca nu cumva Satana sa va ispiteasca prin neputinta voastra de a va stapani\” (1 Co 7, 5). Din aceasta pricina, Sfantul Ioan Gura de Aur subli niaza egalitatea deplina a sotului si sotiei in chestiunile sexuale: \”Alteori El da intaietatea barbatului, atat in Noul, cat si in Vechiul Testa ment, spunand: Atrasa vei fi catre barbatul tau, si el te va stapani (Ec 3, 16). Si Pavel face aceasta deosebind si scriind: Barbatilor, iubiti femeile voastre, iar femeia sa se teama de barbat. (Ef, 25. 33). Dar aici nu e mai mare sau mai mic, ci e o singura putere. De ce? Pentru ca vorbeste despre castitate: \”in toate celelalte, spune, barbatul sa aiba intaietate, dar nu cand e vorba de castitate.\” \”Barbatul n-are putere asupra trupului sau nici femeia.\” E multa egalitate de cinstire, nu o intaietate\”.

Ambii sfinti recunosc puterea patimilor trupesti si marele pericol atunci cand ele nu sunt directionate corespunzator.

Limitarea numarului copiilor, chiar printr-un post conjugal, daca este intre­prinsa in spiritul indulgentei fata de sine sau fara incredere in Dumnezeu, intot­deauna se indeparteaza de la tinta. Si aici volumul de fata intra in cartografierea geografiei hotararilor care indeparteaza de tinta, unde sa examinam optiunile cazute sau chiar foarte cazute, dar unde cautam sa-i motivam pe cei implicati sa revina la tinta. De exemplu, daca cineva limiteaza in orice fel numarul copiilor pentru a duce o viata usuratica, atunci actioneaza impotriva duhului Evanghe­liilor. Un asemenea etos al reproducerii nu tinteste spre cautarea smerita, altru­ista si ascetica a sfinteniei. Etosul contraceptiv indeparteaza casatoria de scopul principal al intregii vieti umane: cautarea unirii cu Dumnezeu. Orienteaza viata spre sine, nu spre Dumnezeu. Din toate aceste consideratii, casatoria crestina nu trebuie intreprinsa pentru satisfacerea proprie. Din contra, casatoria implica o forma placuta de lupta ascetica, de iubire si sacrificiu reciproc: o insotire plina de bucurie a sotilor si a copiilor pentru cautarea sfinteniei. Sotul si sotia sunt chemati sa se indeparteze de dragostea de sine prin dragostea reciproca si prin iubirea de Dumnezeu. Sunt chemati la castitate in sensul evitarii actelor sexuale cu alti parteneri, si la dragoste reciproca, unul pentru celalalt si pentru copiii lor. In toate acestea, ei sunt asemenea mucenicilor; trebuie sa moara pentru patimile lor. In acest context, decizia de a limita numarul copiilor din pricina sanatatii sau din pricina resurselor limitate ale familiei sau societatii nu trebuie sa sufere din pricina unei directionari gresite a energiilor. Poate fi facuta din dragoste pentru ceilalti si cu smerenie inaintea lui Dumnezeu.

Iin ciuda unor consideratii detaliate a pacatelor sexuale de catre Sinoadele Ecumenice si de Sinoadele locale general acceptate, si in ciuda recunoasterii orientarii casatoriei spre reproducere, nu exista nici o condamnare a limitarii nasterilor, afara de condamnarea avortului. Intr-un pasaj, Sfantul Ioan Gura Aur vorbeste impotriva impiedicarii nasterii de copii din contactul sexual cu prostituate, cat si impotriva folosirii vrajitoriilor pentru a evita reproducerea in cadrul casniciei. Acest pasaj poate fi interpretat ca indreptat impotriva limitarii numarului copiilor. Dar preocuparea e fata de cautarea unei vieti de abandon moral.
\”Nu in desfranari si fapte de rusine (Rm 13, 11), fiindca nici aici nu des fiinteaza impreunarea (sexuala), ci desfranarea. De ce sa semeni acolo unde pamantul se ingrijeste sa strice rodul? unde se fac multe nenasteri? unde se face omor inainte de nastere? Caci si prostituata nu o lasi sa ra mana o simpla prostituata, ci faci din ea si o ucigasa. Vezi cum din betie se naste desfranare, din desfranare adulter, din adulter omor sau mai bine zis ceva mai rau decat omorul. Caci nu stiu cum s-o numesc, fiindca nu su prima ceea ce s-a nascut, ci il impiedica sa fie nascut. De ce ocarasti darul lui Dumnezeu si te lupti cu legile Lui si urmezi ce e un blestem ca si cum ar fi o binecuvantare, si faci din camara zamislirii o camara a junghierii si pregatesti spre ucidere femeia data spre nastere de prunci? Caci ca sa fie mereu disponibila si dorita pentru iubitii ei si sa traga de aici mai multi bani, nu se da inapoi nici de la aceasta, ingramadindu-si de aici un mare foc pe capul ei. Caci nu pentru pantecul desfranatei, ci pentru sotia bat jocorita se fac vrajitorii si uneltiri fara numar si invocari ale diavolilor si mortilor, razboaie zilnice, lupte neimpacate si certuri casnice\”.

Intrucat masturbarea nu a fost privita ca ucidere si intrucat in lumea antica anticonceptionalele erau confundate cu avortivele, asemenea pasaje trebuie intelese ca o condamnare a avortului, nu a contraceptiei. Totusi condamnarea etosului contraceptiv poate fi recunoscuta in situarea de catre Sfantul Ioan Gura de Aur a intregii vieti crestine in cadrul calatoriei ascetice dinspre noi insine spre Dumnezeu. Impreuna cu ceilalti Parinti, Sfantul Ioan Gura de Aur situeaza se xualitatea umana, ca si orice alta actiune umana – inclusiv limitarea numarului copiilor – in angajamentul crestin ascetic de a iubi pe Dumnezeu si pe aproa­pele, cat si impotriva propriei noastre mandrii, lacomii si cautari de sine. Aceste angajamente sunt cu totul contrare etosului anticonceptionalelor.

La suprafata, aceasta descriere a sexualitatii umane si a contraceptiei poate apa­rea similara celei romano-catolice. A parut suficient de apropiata, incat patriarhul Atenagora (1942-1972) a si privit-o asa. In ciuda asemanarilor superficiale, diferentele sunt substantiale. Aici, ca si in alte locuri, scopurile patriarhului s-ar putea sa fi fost exagerat de ecumenice. Preocuparile crestine traditionale legate de reproducere sunt inradacinate in cautarea sfinteniei, nu sunt constran geri puse de o lege naturala intr-o structura de norme impersonale, asa cum a ajuns sa fie inteleasa aceasta in Occident incepand din secolul XIII. Pericolele corale ale etosului contraceptiv au prioritate asupra preocuparilor demografice evocate de patriarh. Concentrarea trebuie sa ramana pe lupta ascetica pentru mantuire. Acesta este punctul de reconciliere intre cei ce vor condamna sever folosirea anticonceptionalelor si cei ce vor accepta limitarea numarului copiilor pentru unele, daca nu chiar pentru multe cupluri. Casatoria nu trebuie transformata din insotire pentru cautarea sfinteniei intr-o insotire spre cautarea deseului. Limitarea nasterilor trebuie sa fie legata de starea de sanatate fizica a sotiei, de sanatatea morala a unirii conjugale (ca ea sa poata fi traita in pace, intelegere si fara adulter), de situatia economica a cuplului, si de sanatate duhovniceasca a casatoriei (prin care cuplul se iubeste cu o iubire orientata spre Dumnezeu).

In situatii extrem de limitate, optiunea poate fi chiar aceea a casatoriei si a evitarii oricarei reproduceri din cauza unor foarte serioase riscuri pentru sanata­tea mamei sau din cauza unui risc extrem de semnificativ de a concepe un copil cu o boala foarte grava (de exemplu, riscul de a avea la varste inaintate un copil cu sindrom Down), care ar putea face cuplul sa fie ispitit de avort. Asemenea optiuni cer o atenta indrumare duhovniceasca. In cazurile evitarii oricarei repro duceri, incat sa nu se conceapa niciodata un copil (in cazul unui cuplu care nu are deja copii), seriozitatea riscului si probabilitatea ca acesta sa apara trebuie cantarita cu mare grija si multa rugaciune. Indeosebi, trebuie abordat riscul ca un cuplu sa ceara un avort daca sotia ramane insarcinata. Toate acestea trebuie privite ca departe de ideal, ba chiar ca fiind situatii cazute. Trebuie abordate in. cadrul raspunsului terapeutic al unui parinte duhovnicesc dat provocarii de a face un cuplu sa recunoasca ca trebuie sa se indeparteze de la placerea proprie si sa depuna eforturi pentru a deveni sfinti: scopul traditional al casatoriei crestine.

Majoritatea cuplurilor vor limita numarul copiilor nu din considerente de sanatate, ci din cauza unor resurse personale limitate sau chiar din preocupari pentru suprapopulare. Privitor la ultima consideratie – cu alte cuvinte la umple­rea pamantului cu oameni (Fc 1, 28), s-ar parea ca oamenii s-au achitat de obligatia lor de a umple pamantul. Asa cum observa Sfantul Ioan Gura de Aur, \”lumea e plina de semeni ai nostri\”. Totusi, chiar si in fata unei cresteri sem­nificative a populatiei si a resurselor limitate, vor exista intotdeauna mult prea putini parinti crestini cucernici care cresc copii crestini traditionali. Cu cat cu­plurile se intorc mai mult de la ei insisi spre Dumnezeu, cu atat mai mult vor creste copii evlaviosi ca daruri aduse lui Dumnezeu chiar cu riscul saraciei si al bolii. Asemenea cupluri vor avea resursele duhovnicesti pentru a creste copii evlaviosi care vor fi cea mai decisiva resursa rara a lumii. Din acest motiv, ectenia de la slujba nuntii cere lui Dumnezeu sa dea cuplului copii buni.

Pe masura ce se apropie de nasterea de prunci, toate cuplurile trebuie sa se indeparteze de etosul contraceptiv indulgent fata de sine spre iubirea altruista si jertfelnica a lui Dumnezeu si a aproapelui. Doar acele cupluri care abordeaza casatoria si nasterea de prunci din iubire pentru Dumnezeu vor intelege cu ade­varat motivul pentru care oamenii trebuie sa se casatoreasca, sa aiba copii si sa-si sustina familiile. Insusi sensul casatoriei e opac celor aflati in afara unei intelegeri religioase traditionale. in afara acestui context, alegerea unuia dintre soti si decizia de a avea copii este luata in termenii preocuparilor pentru ferici­rea, satisfactia si implinirea personala, reducand atat partenerul, cat si copiii la statutul de surse de placere mai degraba decat recunoscandu-i ca insotitori in lupta pentru mantuire. In afara iubirii crestine traditionale de Dumnezeu si a relatarii ei canonice, casatoria, cresterea copiilor si sustinerea familiilor nu vor avea niciodata un sens. Nici nu va exista o apreciere a ascetismului sexual cres­tin obisnuit al postului de la relatii sexuale inaintea impartasaniei, cat sunt perioadele de post. Chiar si atunci cand, sub indrumarea unui parinte duhovnicesc, acestea din urma nu sunt tinute in intregime, ele orienteaza spre Dumne zeu totul, inclusiv sexualitatea umana. Cu binecuvantarea duhovnicului, aseme nea posturi pot fi folosite pentru a limita numarul copiilor cat timp scopul e acela de a urma voia lui Dumnezeu, iar nu desfraul si evitarea obligatiilor parentale.

Fiecare cuplu trebuie sa inceapa in contextul in care se afla. Sa luam, de exemplu, abordarea complexa, dar in intregime traditionala, a batranului Porfirie. Pe de-o parte, el sustine Societatea Panelenica a Prietenilor Familiilor Mari spu nand cu emfaza: \”Spuneti-le sa nu se fereasca sa aiba copii. E un mare pacat sa se fereasca sa aiba copii. E un lucru bun ca sunteti angajati in aceasta lucrare. Continuati si spuneti-le ca nu e ingaduit sa se fereasca sa aiba copii. E un mare pacat\”. Pe de alta parte, se spune ca aborda problemele diverselor cupluri in diferite moduri: \”Batranul Porfirie spunea lucruri diferite unor oameni diferiti care pareau la prima vedere sa aiba aceeasi problema. In fiecare caz erau imprejurari diferite si fiecare persoana avea nevoie de leacuri diferite pentru a-si depasi problema. Din acest motiv ne spunea adeseori: \”Nu spuneti altora ce va spun acum. E un leac potrivit voua, situatiei voastre. Un altul, chiar daca simptomele exterioare ar fi aceleasi, nu va obtine aceleasi rezultate bune.\” Eram uimit, in ciuda intelepciunii sale ceresti, de raspunsurile batranului necasatorit Porfirie in probleme de casatorie, relatii conjugale etc. Raspun surile lui nu erau \”clisee\” inflexibile, aspre, rigide si \”obiective\”. Erau raspunsuri pline de iubire, adevar si discernamant, potrivite situatiei, nevoii si receptivitatii fiecarei persoane in acel moment. Privind la mantuirea oa menilor, nu incerca sa-i puna intr-o singura oala ca sa faca din ei indivizi identici. Ca om plin de Duhul Sfant, calauzea fiecare persoana potrivit vo intei lui Hristos, dand \”fiecaruia dupa masura sa\” (Ef 4, 7) pentru binele sufletului\”.

In joc nu este indulcirea pastorala a unei anumite reguli generale pentru un cuplu anume, ci aplicarea adecvata prin economie a regulii, directionarea unei reguli generale intr-un anumit fel pentru a realiza scopul acelei reguli, mantuirea unui cuplu anume in cursul casniciei lor. Regula este urmata in asa fel, incat sa-si realizeze sensul central: cautarea imparatiei lui Dumnezeu in casatorie. Toate cele ale vietii omenesti, inclusiv sexualitatea umana, trebuie centrate pe Dumne zeu. Acest lucru permite, in fapt cere puncte de plecare diferite pentru persoane diferite in cautarea mantuirii, cat timp ele nu trec dincolo de limitele traditio nale ale unirii conjugale a sotului si sotiei, care este in centrul tuturor regulilor privind insotirea sexuala in cautarea lui Dumnezeu.

In rezumat, folosirea planificarii familiale, fie prin mijloace naturale, fie arti­ficiale, nu este niciodata norma, de fapt este impotriva normei, iar etosul con­traceptiv trebuie intotdeauna condamnat. Norma este increderea ascetica in providenta lui Dumnezeu, in timp ce etosul contraceptiv sta in centrul increderii cosmopolite liberale in puterile omului si in urmarirea confortului si a propriei satisfactii. In timp ce increderea ascetica in providenta lui Dumnezeu tinteste transcendentul, etosul contraceptiv afirma imanentul cu posibilitatile sale de implinire de sine. in sfarsit si indeosebi, nu are voie sa fie folosita nici o forma de contraceptie care este si abortiva. Dificultatea sta in faptul ca adeseori nu e limpede daca, asociata unui anume tratament hormonal si altor interventii, nu exista sansa indepartata a unei actiuni abortive, desi intentia poate sa nu fie nici odata ceea ce realizeaza aceasta actiune. Acestea sunt zone problematice, in care calauzirea poate fi aflata doar printr-o buna indrumare duhovniceasca.

www.crestinortodox.ro

De ce femeile uită greu şi bărbaţii repede, de Marianne J. Legato – prezentare de carte

martie 3rd, 2008

Bãrbaţii şi femeile gândesc diferit, abordeazã problemele diferit, percep în mod diferit importanţa lucrurilor şi privesc lumea în care trãiesc prin filtre absolut diferite.

Acest adevãr nu este nicãieri mai pregnant decât la nivelul creierului, organ de circa 1 300 de grame care gãzduieşte tot ceea ce ne face umani: pasiunile, intuiţia, concepţia asupra lumii înconjurãtoare, întreaga noastrã viaţã intelectualã şi afectivã.

Însã diferenţele dintre noi nu trebuie neapãrat sã provoace tensiuni şi conflicte în relaţiile noastre interumane. Adevãrul este cã ştiind de ce are un anumit comportament cel de lângã noi, ne va fi mai uşor sã-l suportãm, ceea ce va duce la înţelegere, compasiune şi, în final, la relaţii de cuplu mai sãnãtoase, ne va ajuta sã ne apropiem, sã gãsim puncte comune şi sã învãţãm unii de la alţii.

Pentru toţi cei care au simţit vreodatã perplexitate, furie, confuzie sau frustrare în relaţiile cu celãlalt sex, aceastã carte reprezintã un material informativ indispensabil, cu ajutorul cãruia pot „sparge codul“ şi se pot descifra unii pe alţii.

Colecţia: Familia la Curtea Veche

Divina Comedie (Divina Commedia), de Dante Alighieri

martie 3rd, 2008
Eugène Ferdinand Victor Delacroix (1798-1863): Dante si Vergilius în InfernEugène Ferdinand Victor Delacroix (1798-1863): Dante si Vergilius în Infern

Cel mai mare poet al Italiei si una dintre cele mai mari personalitati ale literaturii universale, Dante Alighieri (1265-1321), s-a nascut la Florenta. Vasta cultura pe care a acumulat-o tânarul Dante prin studii si calatorii este reflectata în creatia sa. La noua ani s-a îndragostit de o fata de vârsta lui, Beatrice Portinari, pe care o va iubi pâna la moarea acesteia si dincolo de ea.
Exilat în 1302 de catre adversarii sai politici, Dante si-a petrecut tot restul vietii departe de Florenta, pe care o iubise cu patima, si a pribegit “prin mai toate tinuturile cu grai italienesc”. Dupa ce toate sperantele de a putea reveni în mod demn în patrie i se spulberasera, Dante a murit la Ravenna.
Au ramas posteritatii scrierile lui: Vita Nuova (Viata Noua) – opera în versuri si în proza inspirata de iubirea pentru Beatrice -, tratate filozofice, literare si politice, scrisori. Dar mai cu seama creatia care l-a facut nemuritor, Divina Comedie.

DIVINA COMEDIE
Dante si-a intitulat capodopera Commedia. “Divina” a fost numita de catre Boccaccio, unul dintre primii ei comentatori. În evul mediu “commedie” înseamna o scriere cu un început trist, dar cu deznodamânt fericit. De asemenea, “comedia” era scrisa în limba italiana, nu în latina, ca alte specii literare, si într-un stil accesibil tuturor.
Divina Comedie prezinta calatoria lui Dante prin Infern, locul în care, conform conceptiei crestine, sunt pedepsiti dupa moarte cei pacatosi, prin Purgatoriu, zona în care, potrivit credintei catolice, se purifica sufletele ce vor intra în Paradis, tarâmul spiritelor fericite ale virtuosilor. Prin Infern si Purgatoriu, Dante este condus de umbra lui Vergilius, poetul antic cel mai pretuit în evul mediu, iar în Paradis îi este ghid sufletul Beatricei.
Simetria impresionanta este una dintre calitatile Divinei Comedii. Cele trei cantice (Infernul, Purgatoriul si Paradisul) au un numar aproape egal de versuri si fiecare este împartit în 33 de cânturi, scrise în tertine (strofa de câte trei versuri). Existenta unui prim cânt, cu caracter de prolog, faca ca numarul total al cânturilor sa fie o suta.
Poemul are bogate sensuri alegorice si simbolice si reprezinta o sinteza a culturii medievale, dar si un moment de tranzitie spre Renastere.

INFERNUL
Cântul XXXII
În cercul al noualea, al tradatorilor, Dante îl întâlneste pe contele Ugolino.

124 Pornisem cale când în put vazui
doi strânsi atare, ´ncât un cap rozându-l
pe celalalt, parea ca-i cusma lui.
127 Si cum îmbuca din darab flamândul,
la fel cu dintii-l însfaca naprasnic,
în dreptul cefii, pân´la os muscându-l,
130 de nici Tideu nu se vadi mai vajnic
când se-nfrupta din teasta retezata,
de cum acesta-nfuleca din praznic.
133 “O, tu ce ura ti-o reversi spurcata
ca fiara, am zis, în codru hamesita
sa-mi spui de ce; si eu ma prind drept plata,
136 de-o fi sa-ti aflu jalea-ndreptatita
si ura ta cu vina pe-o masura,
sa-ti dau pe lume plata cuvenita,
139 de nu va fi sa-mi sece limba-n gura. “

CÂNTUL XXXIII

1 Îsi sterse duhu-gura însângerata,
când m-auzi ca înspre el graiesc,
de parul cefii pân´la os mâncata
4 si-apoi rosti: “Tu-mi ceri sa scormonesc
dureri adânci si fara leac ce-n mine,
si nerostite, plânsul îl stârnesc.
7 Dar daca vorba-mi va rodi rusine
pe lume sus acestui pui de Iuda,
voi face grai si lacrimi sa se-mbine.
10 Nu stiu ce har te-a scoborât ori truda
aci-ntre noi ; dar dupa grai, vecin
cu-a mea cetate te ghicesc si ruda.
13 Afla-vei deci ca-s contele-Ugolin(1)
si-acesta-aici cu care mintea-mi pui
Ruggieri(2) fu, episcop mare-n cin.
16 Ca prin minciuna, la porunca lui
am fost închis, desi-i dadeam crezare,
si-apoi rapus, e de prisos sa-ti spui;
19 dar cât de crunta moartea la-nchisoare
n-ai cum sa stii, caci nu ti-a fost vadita;
asculta dar de ce-l urasc atare.
22 Prin geamul strâmt al turlei poreclita
de când cu mine turla foamei si-unde
si-altii-or plânge, de trei ori cernita
25 Vazusem luna cum de noi se-ascunde,
când într-o noapte-avui un vis arcan
si-n viitor putui prin el patrunde.
28 Pe-acesta-aici parea ca-l vad soiman,
cum haituieste-un lup cu pui pe-un munte
ce-ascunde Lucca ochiul pisan.
31 Urzise-astfel încât sa mearga-n frunte
Gualand (3), Lanfranchi si Sismondi-n rând
Si-aveau cu ei catele iuti si crunte.
34 Ci-n goana smulsa, lup si pui curând
cazura la pamânt si colti de câine
înfipse haita-n trupul lor plapând.
37 În zori, când ma trezii, cum ar fi mâine,
vazui feciorii-n preajma, albi ca varul,
si-i auzii prin somn cersindu-mi pâine.

40 Esti împietrit de nu pricepi amarul
si presimtirea ce-mi dadea fiori;
de-acum nu plângi, au când ti-e plin paharul ?
43 La ceasul când veneau cu prânzul lor
erau si dânsii treji si-acelasi gând
pândea si-n ei de rau prevestitor.
46 Si-atunci din turla auzii batând
piroane jos, în portile închise
si-n ochi feciorii mi-i privii la rând.
49 Eu nu plângeam. durerea ma-mpietrise;
dar ei plângeau si Anselmuccio-al meu:
“De ce taci, tata, si te uiti?” îmi zise.
52 Dar tot n-am plâns, ci suspinând din greu,
pâna ce luna fu de zori înfrânta,
o zi si-o noapte am tacut mereu.
55 Dar când miji prin ferestruica strâmta
lumina zilei si vazui prin ea
pe patru fete, fata mea rasfrânta,
58 am prins cu furie mâinile-a-mi musca,
iar ei crezând ca foamea mi-o ogoi,
sarind strigara: “Tata, ne-ar durea
61 mult mai putin dac-ai musca din noi,
caci trup ne-ai dat tu însuti si de dânsul
e dreptul tau, de vrei, sa ne despoi”.
64 Tacui atunci ca sa le stâmpar plânsul
si-asa-am ramas. Pamântul sa se crape
mi-as fi dorit si sa ma-nghita-ntr-însul !
67 Ci-n ziua patra, Gaddo, dând sa scape,
în fata mea se azvârli strigând:
“Ajuta-mi tata, daca-mi esti aproape!”
70 Îsi dete duhu-apoi; si rând pe rând
pe câtesitrei, pâna-mi pierdui vederea,
precum ma vezi, asa-i vazui cazând.
73 Orbit de plâns pornii sa-i cat si fierea
mi-o revarsam strigându-i morti pe nume,
pâna ce foamea birui durerea
76 si ma-nvoi sa ma petrec din lume.”
Si-aci sfârsind, uita de noi, strainii,
si-n biata teasta-nfipse colti de câine.

1 Ugolin: Îsi spune numele, care pentru florentinul Dante este desigur foarte cunoscut. Este vorba de Ugolino, fiul contelui Guelfo della Gherardesca din maremma toscana. Acestuia, cetatea Pisa i-a încredintat comanda flotei sale. Mai târziu (1284) a fost la cârma treburilor publice ca podesta. Împotriva lui s-au ridicat ghibelinii, condusi de arhiepiscopul Ruggieri, si l-au închis într-un turn, unde a fost lasat sa moara de foame împreuna cu doi copii si doi nepoti ai lui.
2 Ruggieri degli Ubaldini a fost arhiepiscop al Pisei, pâna la moarte (1295), si capetenia ghibelinilor.
3 Sunt trei mari familii ghibeline din Pisa care se aliasera cu arhiepiscopul Ruggieri în lupta împotriva lui Ugolino della Gherardesca.

Pagini dintr-un jurnal neterminat. In Memorian Dan Constantinescu

martie 3rd, 2008

La bariera inspre suburbia Sibiului, fost Lazaret, in urma cu ani la un pahar de votca sau de rachiu autohton ma trezeam invocand un haiku ramas in mine ca o rana deschisa. Pur si simplu le recitam comesenilor versurile impregnate in sufletul meu de adolescent si de poet neinteles. Nu imi amintesc ca vecinii mei de cartier sa fi priceput prea mare lucru din tainele poeticii nipone, dar nu le displacea si ma indemnau sa le mai recit sau chiar sa le citesc din zmangalelile frumoase.

« O pasare mi-a sagetat privirea
Si s-a oprit sub streasina.
Doar umbra cozii ei mai tremura pe geam

Curind, soarele se va ascunde dupa un nor.

Ce alta umbra voi vedea
Cand el va straluci din nou ? »
(Dan Constantinescu, Unde, Editura pentru literatura, 1969)

Se pare ca efectul orfic al cantarii poetice lucreaza oricand si oriunde si ca Dan Constantinescu ca poet si ca traducator a imbinat doua seductii: tentatia versificatiei haijinilor unde spunerea si rostirea nu sunt in exces de mijloace (cuvinte) cu tentatia imaginii lui Orfeu ca vrajitor si ca aed ce, prin forta lirei schimba lumea, in acceptie rilkeeana. Nu intamplator Dan Constantinescu s-a distins si printr-o opera monumentala traducere a elegiilor duineze.
In perioada liceului am fost fascinat de haiku-urile transpuse in limba romana de catre Dan Constantinescu. Era primul meu contact cu traduceri splendide si aduceri ale caligrafiilor nipone in limba romana. Am recitit, memorat si recitat faramele diamantine de limbaj poetic superior.
Destinul meu ca pasionat al poeziei a fost influentat de cele doua constelatii: Haiku-ul si creatia lui Rilke, si aceasta datorita traducerilor lui Dan Constantinescu.
De la Wolf von Aichelburg am aflat ca Dan Constantinescu ii era prieten si chiar colaborator apropiat si ca petreceau ore intregi comentand poezia lui Rilke si mai ales Elegiile Duineze. Eram mult prea tanar sa inteleg pe atunci gravitatea versurilor din elegia mortii, asa cum Simfonia IX de Beethoven ma inspamainta.
Versurile proprii ale lui Dan Constantinescu transpar in ton blagian, un ton transilvan combinat cu acuratetea liricii nipone. Un plus in viata si in opera lui Dan Constantinescu ramane o anume detasare si o obiectivare a eului liric reusind sa creeze impresia ca poetul e, concomitent, regizor,actorsi spectator cel ce regizeaza si tot el e actorul, dar tot el e si cel ce apare ca spectator ca intr-un poem de Wung Wei.
Dan Constantinescu semneaza sub pseudonimul Dan Nicoara, pastrand numele de familii de nobili din perioada corvinistilor.
Poetul nu se poate desprinde de influenta lecturilor lui Tao, il situeaza printre putinii cunsocatori temeinici ai culturii din Extremul Orient si China. Din nefericire conditiile comunismului nu i-au permis nici calatorii de studii si nici alte inlesniri.
In anii ’80 s-a stabilit in Freiburg I.Br. la scurt timp dupa stabilirea lui Wolf von Aichelburg in acelasi oras cu traditii culturale germane, dar si romane. In Frieburg I.Br. fiinta de decenii Institutul Roman al carei biblioteca si spatiu devenise un loc de intalnire al multor carturari romani in exil.
La randul meu la jumatatea anilor ’80 am depus cererea de azil politic in Freiburg I.Br., si, dupa mai mult de 10 ani de la contactele mele dintai cu traducerile si poeziile dragi aveam sa-l intalnesc in persoana pe Dan Constantinescu, prin intermediul lui Wolf von Aichelburg. Era un barbat de o frumusete rara cu gesturi elegante si foarte linistit, ingaduitor, mai mult blajin si niciodata grabit. Era mereu imbracat haine de culori deschise si pastelate, bine croite. Nu refuza niciodata un pahar de vin sau de tarie si detinea farmecul de “bon viveur” transilvan, de partener ideal de dialog, dar si la mese festive, in restaurante ori chiar in apartamentul stramt si incomod din Germania in care era nevoit sa traiasca, in Sundgauallee. Apartamentul era rearanjat si curat gratie sotiei lui Lucia (sau Pusa cum apropiatii ii spuneam). Rar mi s-a intamplat sa intalnesc un cuplu atat de fericit si echilibrat. Daca Dan reprezenta filozoful si poetul distrat si absent de lumea societatii de consum, in schimb Lucia era intreprinzatoare si femeia dedicata spatiului marital. Il secunda si il intelegea si era constienta de faptul ca Dan avea nevoie de liniste si timp pentru studiu si creatie. Erau de admirat si de invidiat sot si sotie ambii frumosi, si iubindu-se de decenii.
Daca ii datorez lui Dan contactul si indrumarea in arta poetica si in cunoasterea poeziei lui Rilke, sotiei lui faptul ca mi-a gasit un prim loc de munca . Acest job, de spalator de vase mi-a fost de mare sprijin in a ma pune pe picioare si a razbi prin greutatile vietii de inceput in emigratie.
Simteam mereu o amaraciune in ochii lor ca trebuia sa suport rigorile unei munci de jos, dar ma sprijineau moral si ma imbarbatau cu asigurarea ca sunt tanar si ca va fi altfel. Imi spuneau ca daca ar mai avut anii mei ar fi urmat aceeasi munca.
La scurt timp prin 1987 am devenit vecini si adesea ne intalneam fie in strada, fie in parc sau chiar la cumparaturi, fie ca invitat la o cafea si prajituri pregatite de catre Pusa. Discutiile se prelungeau si nu voi uita nicicand vocea si sfaturile, comentariile pe marginea poemelor mele. Alteori era prezent si Wolf von Aichelburg si serile noastre deveneau cenacluri, dialoguri sublime.
Dialogurile si ideile noastre se concretizau si in articole publicate, difuzate la Europa Libera sau in ziarele romanesti din diaspora (Lupta, Dialog, Agora etc.)
Prin Dan Constantinescu aveam sa-l cunosc si pe Horia Stamatu, poet roman stabilit si el la Freiburg si totodata aveam sa fim prezenti la zilele culturale romanesti organizate in cadrul Institutului Roman din Freiburg.
Subliniez ca intalnirile noastre aveau mereu in prima atentie dragostea fata de poezie si carte si ma apasa mereu tristetea desprinderii de tara si de limba natala. Oricarui poet ii e harazit sa traiasca drama lui Ovidiu la Pont.
Evenimentele rasturnarii lui Ceausescu din 1989 ne-a surprins in plina stare de entuziasm si de speranta ca intr-o zi ne vom intoarce acasa. In luna decembrie 1989 (in Freiburg, Augustinenplatz) aveam sa organizam impreuna o actiune de comemorare a victimelor comunismului si sa citim poeme proprii. Dupa terminarea momentelor de celebrare si de poezie in plina strada ne-am retras in cafeneaua Alte Burse (local celebru in Freiburg) unde am continuat dialoguri si planuri legate de posibilitatea deschiderii Romaniei catre lumea vestica. Ne imaginam ca vom putea izbuti si finaliza in scris ce nu am reusit inainte de 1989 din cauza cenzurii.
A fost ultima noastra intalnire. Eu am plecat inspre Canada in primavara anului 1990. Imi staruie mereu imaginea lui Dan Constantinescu alias Dan Nicoara, poet si print frumos, tacut si cantand la vioara, instrainat si ingaduitor.
Seara e momentul de recuperare a viselor si a amintirilor. Abia acum inteleg pe deplin versurile lui Rilke :” insingurat in muntii din suflet “.
Supun un moment de reculegere transcriind Cintaritoarea de perle (Dan Constantinescu Volumul Vatra, Editura Eminescu, 1978), ca un exemplu superior de creatie poetica :

«Nici zidul, nici fereastra inchisa
nu vor sa opreasca
ce nu-i de oprit.

Cumpana subtire, usoara, tot mereu
neauzit se-nclina
de-o parte sau de alta
rostind destinul, greu.

Si judecata asta-i cu suris
catifelat de perla.»

Cine va plati factura independentei?

martie 3rd, 2008

Punând mână de la mână, Statele Unite ale Europei şi cele ale Americii, vor reuşi, pentru câţiva ani, să survină trebuinţelor materiale ale noii republici autoproclamate Kosovo (Kosova în albaneză). Şi după aceea? Va fi oare noul Stat capabil să se auto-gereze după opt ani de administraţie şi asistenţă ONU, graţie unui buget eminamente confortabil? U.E. şi Statele Unite, vor fi ele decise să-i asigure subzistenţa pe termen lung, acum când bugetele naţionale dau semne evidente de îngrijorare? Nimic mai ipotetic.

Secesiunea s-a efectuat în pofida opoziţiei totale a Serbiei, teoretic suverană asupra acestei provincii, şi a Rusiei, decise să-i blocheze, prin toate mijloacele, aderarea ca stat la ONU.
Chiar dacă o majoritate din ţările europene au recunoscut crearea noului Stat, punte între Turcia şi Albania, sub presiunea OTAN-ului şi a Statelor Unite, dar şi a Germaniei şi a Vaticanului, patru ţări „surori” ortodoxe, continuă să se opună cu semeţie: Cipru, Grecia, România şi Bulgaria, la care se adaugă Spania şi Slovenia.

Fără să evoc aspectul de precedent, într-un moment când isteria secesiunilor devine tot mai preocupantă pe mai multe meridiane, nu încetez să mă minunez înaintea afirmaţiilor, „politic corecte”, ale unor proeuropeni, care nu văd nici cel mai mic inconvenient la încorporarea, cât mai grabnică, a Kosovo-ului în comunitatea internaţională. Şi aceasta, în ciuda revoltelor sârbe, care nu înţeleg acest amor subit pentru o comunitate cu reputaţie atât de echivocă.

Bernard Kouchner, actualul ministru de Externe francez, ex-administrator al provinciei Kosovo după 1999, afirmă cu o surâzătoare empatie: „Independenţă: un frumos cuvânt. Kosovo e de-acum înainte un Stat independent iar Franţa îi urează bun venit în comunitatea internaţională…” Aş dori să ştiu ce reacţie ar avea d-l Couchner dacă independenţa Corsicăi, revendicată de atâta amar de vreme, s-ar impune de facto? Ar rămâne Franţa, cea proeuropeană, cu braţele încrucişate, lăsând să-i scape un zâmbet complezent?

De ce nu şi un Stat independent Rom, din moment ce în unele regiuni ale ţării au devenit majoritari? Originea, limba şi moravurile, le-ar permite cu prisosinţă această exigenţă…

În jurnalul sârb ”Politica”, Jelena Cerovina îşi intitulează articolul ”Răspunsul Serbiei”, referindu-se la revolta de la Belgrad, de o rară violenţă, a unui mare număr de patrioţi sârbi în faţa acestei situaţii, din punctul lor de vedere, de o imensă injustiţie: „Aceste mii de persoane s-au reunit acolo pentru a aminti lumii întregi că Sârbii nu acceptă actuala soartă a Kosovo-ului, elaborată cu minuţie de comunitatea internaţională. Numărul şi determinarea lor i-au surprins pe mulţi din interiorul şi din exteriorul Serbiei, atât pe sceptici, cât şi pe proeuropeni. Kosovo-ul nu este numai un mit sau o istorie veche a Serbiei, el reprezintă, în acelaşi timp, şi viitorul său. Iar aceste mesaje sunt adresate de manifestanţi nu numai omenirii, ci şi locuitorilor sârbi din Kosovo”.

„Pentru toţi cei ce se ocupă de o problema atât de complexă, nimeni nu se decide să spună lucrurilor pe nume – afirmă un expert în criminologie, fost director al biroului rus din Interpol – eu pot însă afirma, fără ezitare, că ne găsim, în realitate, de faţă cu un Stat mafiot în plină inimă a Europei”. Din lunga sa declaraţie mai reiese că, deja acum 10 ani, secretarul general internaţional al Interpolului a adresat un raport special ansamblului ţărilor membre, prin care cerea tuturor poliţiilor să-şi concentreze atenţia asupra clanului de Albanezi din Kosovo, pe atunci în plină expansiune. Dintr-un alt raport reieşea că aceştia ajunseseră să controleze 60 – 80% din traficul de heroină în Elveţia, Austria, Germania, Ungaria, Republica Cehă, Suedia şi Norvegia. În acelaşi timp, structura mafiotă asigura tranzitul drogurilor via Balcani, spre Europa Occidentală, potrivit unor planuri datând de pe la sfârşitul secolului XIX. Mai întâi opiumul şi apoi heroina provenind din Pakistan, Afganistan, Iran şi Turcia.
În 1999, agenţii unităţilor speciale anti-Mafia, din poliţia italiană, au interpelat şeful uneia din aceste bande, Agim Gashi, cu sediul la Pristina, capitala Kosovoului, împreună cu 120 de persoane, majoritatea Albanezi din Kosovo. O altă anchetă a poliţiei italiene, menţionează că, între1991 şi 1999, mafia kosovară şi antenele ei din diaspora, au oferit mişcării separatiste 1,5 miliarde de mărci, bani proveniţi, esenţialmente, din traficul de drog. Între 1999 şi 2000, bandele mafiote albaneze din Kosovo ar fi dispus de 15 miliarde de mărci, injectate în diferita domenii ale vieţii publice, cum ar fi industria „delectărilor lejere”, sau în cea a construcţie.
Concurenţa dintre aceste puteri oculte a devenit atât de mare, încât tradiţionalele Cosa Nostra, Ndragheta şi Camora, s-au organizat între ele pentru a rezista mafiei Albaneze din Kosovo.
În Germania, situaţia este, s-ar putea spune, tot atât de critică, deoarece „refugiaţii” albanezi din Kosovo introduc arme în cantităţi industriale, ocupându-se de asemenea şi de falsificarea biletelor de bancă, sau de practicarea proxenetismului.
Nici Statele Unite n-au fost la adăpost de penetraţia reţelelor criminale de aceiaşi provenienţă. „Corporaţia”, organizaţie mafiotă, controla – potrivit FBI-ului – maşinile de jocuri cu beneficii de milioane de dolari.

Am putea găsi, în felul acesta, una din raţiunile pentru care Statele Unite şi o parte din Statele europene au intervenit, cu atâta hotărâre, la realizarea unui Stal legal, unde o justiţie de stat imparţială ar fi în stare să pună capăt meandrelor infractorilor. Până atunci şi pentru realizarea acestor structuri, atât U.E. cât şi USA, vor trebui să investească sume non neglijabile din propriile lor bugete. O factură, fără discuţie, necesară, dar sărată.

Peruş–Perruchot şi oglinda

februarie 28th, 2008

Colivia a stat atârnată
A tot stat şi-a rămas şi-a tot stat
pe holul afumat o iarnă-ntreagă
Peruş–Pérouse–Perruchot
a cântat din timp în timp
S-a zgribulit, mai apoi un pic

s-a destins
A picotit, şi-a mai amintit de cântat
S-a tot uitat şi uitat şi privit
c-un ochi adormit pe-un ochi de geam

spre cerul zăbrelit
Au trecut valuri de ceaţă
A venit în şuier viscolul
şi Peruş–Perruchot
şi-a ridicat o pleoapă-ntr-o doară
A-ncetat viscolul
Peruş–Perruchot şi-a lăsat pleoapa

să cadă la loc
Au rămas nămeţii
A vuit centrala termică Wiessmann
Au venit valuri de căldură artificială
pe sub pene, cu iz de metal încins
I-a dat târcoale cotoiul Ahmed
S-a topit zăpada
S-a-nfoiat Peruş–Pérouse–Perruchot
şi-a-nfundat–scufundat–strecurat
printre fulgi ciocul căzut
Ce-ţi lipseşte, Peruş–Perruchot?

Profetul şi-a ’nălţat toiagul
Şi mantia-i de petale albe
S-a-nsufleţit de vânt
A prorocit Primăvara–fanfara
Tu, Peruş–Perruchot, tot zgribulit?
Nu crezi în Fanfară?
Nu crezi în Fanfara Astrelor…
Nu crezi în Toboşari…
Nu crezi în Toboşarii Aurorei?
Nici în Capelmaistrul nebun
cu baston de gorun?
În cine crezi tu, Peruş–Perruchot?

Şi-n mărinimia lor, iată, stăpânii
au scos colivia în stradă
Ba nu, pe estradă
Ba-n curte, pe gard, într-un cui
Ce-ţi lipseşte, Peruş–Perruchot?
Un vişin, o mierlă, un stol de vrăbii?
Nu-ţi fie teamă
Cotoiul Ahmed nu jinduieşte la tine
I se dă zilnic Kitty Cat şi-i sătul

I-au strecurat în colivie o oglindă
Ei, da? Ei, nu? Ei, da?
Era-n oglindă — cine, Peruş–Perruchot?
Perechea? Ei, da? Perechea, ’n sfârşit?
Peruş–Perruchot a-ntors spre Pereche

un ochi — ochiul stâng
Perechea a-ntors şi ea un ochi —

ochiul drept către el
Peruş–Perruchot s-a-ndoit din genunchi
Şi Perechea la fel, din genunchi
s-a-ndoit maimuţind-îngânând
Peruş–Perruchot şi-a rotit capul

în cerc către stânga

şi-n cerc către dreapta
Şi perechea la fel: în cerc către dreapta

şi-n cerc către stânga.
Cotoiul Ahmed s-a căţărat în vişin
Peruş–Perruchot a-nchis ochii
Pleoapele au căzut
Apoi le-a ridicat şi oglinda
era acum o apă-ntinsă
tulbure–tulbure… Apoi clară
Clară şi-ntinsă
Şi fiindcă-ntre el şi apă nu erau zăbrele
S-a aruncat cu ciocu-nainte…

Vai, Peruş–Pérouse–Perruchot
Da’ de ce? N-a fost Perechea?
Nu ţi-a fost de-ajuns cântatul?
Nu, Peruş–Pérouse–Perruchot?
N-a fost Perechea?
N-a fost să fie?

O pană s-a ridicat într-un târziu
din bulboană, la faţa apei clare
O pană galbenă

apoi verde–verzuie

apoi fumuriu–fumurie
Şi-ntr-un târziu translucidă…
Şi dusă a fost

departe–departe

pe sub mâţişori de sălcii
cu torentul molcom
mustind de adâncul–pereche.

Fericirea

februarie 28th, 2008

Fericirea este un concept atât de relativ. M a fascinat ce spunea Freud: „Fericirea este visul unui copil realizat la vârsta adultă”. Numai că adulţi fiind, am uitat să mai visăm, am uitat să fim copii. Am devenit contabili, economişti, psihologi, doctori în dragoste, dar am uitam să fim şi copii. De aceea suntem indiferenţi, reci. De fapt nu căutăm fericirea, căutăm doar un concept utopic, o definiţie din dicţionar. Suntem pragmatici. Nu ne mai permitem să fim fericiţi, nu mai avem timp. Trebuie să rămânem echilibraţi, cât mai insensibili, dacă se poate invulnerabili. Asta ne va face mai puternici?
Sunt duşmanul acestui gen de gândire. Nu reprezintă decât atitudinea unor laşi ce fug de încercările inerente care apar în viaţă atunci când iubeşti. Sunt un extremist al iubirii. Prefer să sufăr decât să nu mi pese, prefer să mă doară decât să simt plăcere fără sentiment. Prefer să iubesc decât să pretind că iubesc, să mă prefac că iubesc, să mă amăgesc că iubesc. Prefer să scriu şi să urlu întregii lumi că exist şi iubesc.
Detest oamenii care spun: ţin mult la tine! Sunt nişte ipocriţi.
Le este frică să iubească. Le este frică să se dăruiască cu adevărat.
Sunt prea preocupaţi de orgoliul lor, de persoana lor. De fapt se simt atât de bine, nu sunt deranjaţi de nimic, nu vor suferi deloc în caz de nu merge ceva pentru că nu se vor implica cu adevărat.
Vor spune: sunt aşa cum sunt, nu ţi convine, mergi în altă parte…
Suntem aşa cum suntem? Priveşte în oglindă şi întreabă: cine sunt eu?
Romain Roland spunea că „Fericirea înseamnă a i cunoaşte limitele şi a le iubi”.
Am căutat vreodată limitele? Nu mă refer la performanţe intelectuale, la acumulări materiale sau la sporturi extreme. Am iubit suferinţa, boala ca pe un semn divin? Am iubit când am iubit? Ca şi când am face dragoste cu Dumnezeu? Sau singura limită pe care am atins o vreodată este doar orgasmul fiziologic? Iubirea, o mişcare mecanică, repetitivă, în care pretindem că suntem zei. Nu l condamn pe Kant pentru ceea ce a pierdut. Cum de asemenea nu l condamn pe Iisus pentru ceea ce nu a făcut. Cum de asemenea nu mă condamn pe mine pentru ceea ce sunt. Important este că înţeleg ceva. Important este ca tu să înţelegi ceva. Următorul pas depinde numai de noi.
Abbé Delille spunea că „Fericirea aparţine celui ce face fericiţi”.
Gândeşte te, câţi oameni ai făcut fericiţi pe parcursul vieţii tale? Vei descoperi că ai lăsat în urmă numai persoane triste, suferinde, decepţionate, bolnave. Persoane marcate pe viaţă. Dar ce ţi pasă ţie? Nu eşti tu de vină. Nu ai promis nimic. Doar fericirea ta contează şi tu nu trebuie să lupţi pentru a o obţine. Ea vine de la sine pentru că tu o meriţi. Tu deţii atuurile fericirii. Tu eşti magnetul. Tu eşti liderul. Tu eşti cel care nu trebuie să sufere.
Ţi se pare că sunt prea dur cu tine?
Sau consideri normal faptul că dacă îi faci pe alţii fericiţi, ţi se cuvine şi ţie de la Dumnezeu un gram de fericire? Şi dacă nu vei primi, îl vei ignora? Vei spune, ce fel de Dumnezeu este acela care lasă atâta suferinţă în lume, atâta suferinţă în inima mea? Îţi vei plânge de milă şi vei nega Dumnezeul din tine? Tu eşti responsabil pentru tot ce se întâmplă în jurul tău, iar ca să atingi fericirea cu vârful degetelor, trebuie să începi prin a ţi schimba atitudinea.
Nu pot fi indiferent, nu am această calitate a ta. Însă nu ţi voi putea spune care este calea ta. Am şi eu contradicţiile mele. Între ceea ce simt şi ceea ce gândesc, între ceea ce gândesc şi ceea ce scriu. Mintea este uneori trădătoare de suflet. Dar asta mă face să mi pun mereu întrebări… Eu nu vin cu o reţetă, eu vin cu o contradicţie. În interiorul contradicţiei se află cheia.
Mereu stâlcesc cuvântul plăcere. Iubirea nu mi place când dă şi când cere… Sunt un extremist al iubirii. Acuma stau şi rescriu lumea. Şi cu fiecare cuvânt, mi se scurge o picătură de viaţă.

W.W.W.

februarie 28th, 2008

De cum m-am trezit
M-am repezit la web.
Ca un arc tensionat.
Eram încă în pijamale.
Nici nu îmi periasem dinţi.
Dimineaţa se înghesuia la ferestre
Zgribulită, ghem gri.
Aseară ai plecat supărată.
Furtuna s-a dezlănţuit apoi
Ca un final disperat.
Speram să-mi fi trimis un mesaj
Peste noapte;
Fie el şi unul mai… înţepat!
Dar….tăcere altoită pe aşteptare.
Tot păienjenişul acela invizibil
Îmi suna ca un spaţiu pustiu.
Un clopot gol, fără limbă.
Am compus în grabă un mesaj
Ca un armistiţiu.
În ultimă instanţă putea fi considerat
Chiar un comunicat de capitulare.
Mă simţeam ca un păianjen anemic
Rătăcit pe o plasă ruptă.
Suspendat într-un singur fir.
Mi-a fost refuzat
De gărzile tale de securitate
Ca fiind un agent virusat.
La ferestre dimineaţa de weekend
Se ridicase pe vârfuri
Ca o dansatoare.

Pe la amiază
M-a trezit soneria de la intrare
Cu un ţârâit agasant.

Dan David, Los Angeles, aprilie-04-2006.

ORHIDEE

februarie 28th, 2008

ORHIDEE

o orhidee-n palma ta
si-n gandul tau cel bun,
e visul meu si vrerea mea,
doar orhidee-as fi,
de-as vrea

lacrimi de roua
ce-mi lumineaza chipul
in dimineata rece si senina
caus de vise-n veci nestinse
voi fi.

culori
ce numai curcubeul are
mi le-am luat
din luna si din soare,
asa sunt eu, si numai eu.

de ma iubesti
asa cum imi doresc,
o orhidee sunt
in palma ta
doar eu.

Nevoia de Profet

februarie 25th, 2008
Marian Politic in Marian Politic in „Profetul”

„If God had a name, what would it be
And would you call it to His face
If you were faced with Him in all His glory
What would you ask if you had just one question”

De ce nu avem rǎbdare? De ce nu putem aştepta alinarea, mântuirea? Vrem sǎ primim acum ce ni s-a promis. Vrem doar investiţii pe termen scurt. Ne agǎţǎm de orice speranţǎ. Nici mǎcar nu avem timp sǎ vedem dacǎ e adevǎratǎ. Atunci, oricine promite ceva ne atrage. Exersǎm în mic, trǎdarea. Inconştient. Dar avem nevoie de confirmare. Fǎrǎ un semn, suntem pierduţi. Aşa, Dumnezeu devine Fata Morgana, îl puteam vedea oriunde.
„Ce-ar fi ca Dumnezeu sǎ fie unul dintre noi?”
Aceasta-i întrebarea cu care se deschide spectacolul „Profetul”, creat de Marian Politic pe baza unei rodnice colaborǎi cu autoarea textului, Dina Cǎlin.
O întrebare ineditǎ plutind pe muzica lui Joan Osborne. Ce-am face de ne-am trezi faţǎ-n faţǎ cu Dumnezeu, cel pe care-l invocǎm la fiecare cerere de-a noastrǎ? De fapt a fost manevra de învǎluire care sǎ ne pregǎteascǎ a da piept cu un nou profet. Ivit dintre noi. Aratǎ ca noi. Dimineaţa are acelaşi chip somnoros, când îşi face exerciţiile de înviorare are aceeaşi admiraţie pentru propriul trup.
Dar când îşi pune ritualic hainele acelea ciudate, devine alt om. Clameazǎ: „geniul din mine”.
Se aud sunete de clopot, începe o slujbǎ. Apoi un gong, „totdeauna trei!” Zornǎit de bani. Un kimono cu simboluri eclectice, dintre care nu lipseşte o cruce mare pe spate, ca a unui pǎianjen care ţese o pânzǎ capcanǎ.
Şi enunţul sec: „Dumnezeu din cer îmi dǎ iar mesaje. Mulţuimesc tatǎ!”
Reţetǎ garantatǎ. Ne trezim mulţi în jurul lui. E tânǎr, e frumos, zâmbeşte şi mai ales e un magician al privirilor. Întunericul de-o clipǎ ne închide aici. Şi vocea autoritarǎ, doar am venit cu un scop. Joc de copii, „Ora unşpe a sosit, omul negru n-a venit…”
Trecuţi prin amuzament şi ameninţare, suntem aduşi ca martori ai unei revelaţii: „a venit timpul unei religii noi”, cu un mesaj nou. Mereu alergǎm dupǎ nou. Mereu ahtiaţi dupǎ ştiinţa care progreseazǎ. Cǎ ştiinta a devenit ea însǎşi o religie, e lucru ştiut. Cât despre Biserica Scientologicǎ vorbeşte chiar profetul, cu admiraţie. Cu invidie chiar. Şi asa sunt invocate cu predilecţie realizǎri din domeniul biologiei. Clonarea e vǎzutǎ ca o anticamerǎ a nemuririi, ADN-ul este parte din repertoriul noii religii în conexiune cu spiritul sfânt. Noi? Era nevoie de noi. „Dumnezeu v-a chemat aici cu un scop binedefinit”.
Cu privirea pe sub sprâncene, scormonind prin sufletele noastre, profetul nu ne scapǎ o clipǎ din ochi. Alterneazǎ mereu dulceaţa din glas şi blajinǎtatea expresiei cu asprimea şi gesturile poruncitoare.
„Daţi mica voastrǎ contribuţie ca sǎ vadǎ cât de mult îl iubiţi”.
Asta era! Şi totuşi, oamenii dau. Retorica i-a vrǎjit. Unii încǎ mai cred cǎ e o glumǎ, se amuzǎ pe seama a ceea ce vǎd. Dar profetul nu îngǎduie eschive. Şi joacǎ tare: „doar n-aveţi curajul sǎ-l furaţi pe dumnezeu. Nu vǎ e fricǎ?
Scoateţi banu!” Ameninţarea este urmatǎ de o promisiune. „Vǎ promit cǎ vǎ dau activarea şi apoi poza mea sfinţitǎ şi sǎ vedeţi…”
Asta ne şi doream. Actul de comerţ punctual şi instant. Îţi dau, îmi dai. Aici şi acum. Urmeazǎ tot ceea ce un manual al unui bun comis-voiajor sau al unui departament de marketing poate sǎ cuprindǎ. Glume, replici directe cu o persoanǎ din public, saltul brusc la tonul tǎios, o clipǎ de tǎcere cât sǎ-şi facǎ efectul mustrarea pentru ca apoi sǎ schimbe iarǎşi atitudinea. Poate fi ca un pǎrinte, numai bun sǎ se îngrijeascǎ de noi. „Dumnezeu m-a ales sǎ gândesc pentru voi, nu e nevoie sǎ vǎ mai chinuiţi, m-am gândit eu ce e bun şi ce e rǎu pentru omenire.”
Pare a se revǎrsa o abundenţǎ de beneficii în schimbul banilor daţi acestui profet. Gesturi banale sau pur şi simplu fǎrǎ acoperire devin dintr-o datǎ servicii livrate cu mǎrinimie. Subliminal, îndemnul repetat la platǎ. Perversǎ mistificare a expresiei „daţi Cezarului ce e al Cezarului”, acum profetul culege nu doar bani zornǎitori ci şi electronici. Asta da corelaţie cu ştiinţa! Site-ul, cum altfel, amintit mereu, www.profetul.info, este încǎ un canal de absorbţie a banilor. Abia apoi o cale de comunicare. Profetul acesta speculeazǎ efectele tehnologice ale timpului sǎu. Drept care vorbeşte despre ghidarea motoarelor de cǎutare de cǎtre însuşi Dumnezeu, enunţurile sale sunt postate pe forum, are şi un chat pentru a se apropia de fiecare, de aici sau de aiurea. Oamenii vor sǎ comunice. Sufletul cautǎ cel mai adesea un receptor. Cautǎ mai ales un rǎspuns: „Sǎ practic asceza sau sǎ mǎ cǎsǎtoresc? Na-ş vrea sǎ fac ceva împotriva lui Dumnezeu”.
Este o scenǎ de impact: mailul este proiectat direct pe kimonoul profetului. Oamenii îşi proiecteazǎ întrebǎrile, neliniştile, speranţele, pe cel care i-a câştigat cu mǎiestrie de partea lui. Mesajul ar trebui sǎ ajungǎ la inima profetului. Pe undeva se pierde. Pentru cǎ e un fals profet. Dar asta aflǎm abia târziu. Prea târziu. Deocamdatǎ rǎspunsul sǎu e de o poeticǎ împrumutatǎ fǎrǎ esenţe: „întreabǎ florile şi ele îţi vor spune…”
Apoi un profet e obligat sǎ se dedice alinǎrii suferinţelor fizice. Or nu rǎmâne decât de ales o practicǎ dintre atâtea care sunt pe piaţǎ. Profetul nostru face paradǎ de reiki. Într-o savuroasǎ demonstraţie ce antreneazǎ pe mai toţi cei de faţǎ. Dacǎ cei suferinzi se agaţǎ de orice speranţǎ, ceilalţi se joacǎ. Poate chiar cred, poate doar de dragul jocului, cine ştie?! Privind în jur, vezi ce uşor se lasǎ oamenii angrenaţi într-un exerciţiu de subordonare. Uşor am zis? Nuuu… Pentru cǎ este nevoie de farmec, de o ştiinţǎ a dozǎrii atitudinii de supunere a voinţei celor mulţi şi mai ales diferiţi. Marian Politic ştie asta şi momentul acesta îi reuşeşte de minune. Spectatorii râd, amuzaţi unul de altul, în posturile ciudate aduşi de profet, de dragul nǎstruşnicelor gânduri.

Profetul se dezvǎluie cu simplitate: „eu spun şi fac, voi doar faceţi”.
Noi doar facem. Ceea ce ni se spune. Uşor, pe negândite, descoperim adevǎrata faţǎ a celui care nu e doar cu capul în nori. Se dezlǎnţuie într-un amalgam de acuze la adresa bisericilor, îşi arogǎ trufaş protecţia divinǎ, ba chiar îşi permite sǎ peroreze despre strategia lui.
„Când începi o religie nouǎ…” e nevoie de trei puncte de susţinere: „aberaţii noi, sloganuri, ceva nou, clonare…, o fiinţǎ cu aparenţǎ de sfânt care sǎ se ocupe de posturi şi alte chestii ce emoţioneazǎ pe cei de rând, congruenţǎ.”
De aici urmeazǎ delirul. Pentru cǎ un impostor nu poate, oricât har ar avea, sǎ reziste fie şi gândului de înaltǎ spiritualitate. Vorbe nesfârşite, amalgam de locuri comune despre rǎzboi şi pace, subiecte cu abordare pe placul oamenilor. Sau oferindu-le ceea ce le place sǎ creadǎ dintre subiectele provocatoare ale zilei.
Şi delirul se condenseazǎ într-o confesiune. Dupǎ ce a fǎcut ce-a vrut cu noi, profetul se transformǎ tot mai mult într-o fiinţǎ vulnerabilǎ. Nebunia ce pare a ţâşni din priviri când vorbeşte despre dorinţa de a trage cu arma în oameni se leagǎ de istoria lui de fiinţǎ suferindǎ. O tarǎ socialǎ, o copilǎrie bulversatǎ, reacţii la limita unie boli psihice, şmecheria deprinsǎ de copil şi exersatǎ ca tehnicǎ de supravieţuire. Toate astea sunt ingrediente pe care le citim pe chipul actorului ca pe prospectul ce însoţeşte un produs. O clipǎ de emoţie: „mama m-a înţeles întotdeauna”.
Dar el calcǎ totul în picioare. Oamenii sunt doar jaloane, sunt puncte de sprijin. „Sunt cel mai tare. În asta cred. În mine. Şi-n tupeul meu.”
E apogeul discursului sǎu. Eram tǎcuţi deja, priveam cum parcǎ se înǎlţa pe propriu-i soclu. O statuie ce revarsǎ isterii dictatoriale. Doar cǎ în loc de tunete şi fulgere se lasǎ întunericul unui ceas care bate miezul nopţii. Ni se aratǎ caruselul faptelor ce ne copleşesc ceas de ceas, ca o revelaţie a uni apocalipse mereu anunţate. Prea puţin luatǎ în serios. Profetul, sau, mai bine zis, umbra celui care a fost, este demn de milǎ. Din toatǎ trufia şi semeţia lui, din toatǎ îndrǎzneala simpaticǎ prin care ne-a cucerit, a rǎmas doar cenuşa unui râs sau plâns, convulsiv, zguduind un trup încovrigat. Mizera zeamǎ ce ţine poate de foamea animalicǎ sau de ceea ce-l va înghiţi, pare a fi amenintarea unei inundaţii ca în „Glissando”. „Totul e o iluzie\”. Clipa finalǎ e a unei revelaţii. „Sigur, îşi va construi lumea care-i va place şi pe urmǎ, pe urmǎ va trebui sǎ locuiascǎ în ea”.
Reci zgomote de grilaje care se închid. Dungile din costumaţia de la final strâng poate mai tare decât claustrarea impusǎ de o forţǎ bǎnuitǎ. Se pierde în bezna fǎrǎ întoarcere a nebuniei sua a scaunului electric, nu mai conteazǎ. Peste lume se aude un glas ca de copil, şi totuşi cu un miez ce dǎ fiori, închipuind poate un personaj precum acela straniu din „Passions” al lui Mel Gibson: „Ora doişpe a sosit, omul negru a venit…”
Tǎcere. Un timp.
Apoi descǎtuşarea de aplauze.
Marian Politic ne-a dus pe-acolo pe unde a vrut. O demonstraţie de înlǎnţuire a unor variate expresivitǎţi ale chipului, de la zâmbet inocent şi ocheade cuceritoare pânǎ la poruncǎ şi sentinţǎ, pânǎ la copleşitoarea degradare a unui personaj tragic în sine. Se mişcă într-un perimetru redus dar pe care îl deschide prin folosirea luminii şi a relaţiilor de joc pe care le dezvoltă cu publicul. Un public absorbit spectacolului, captiv. Marian Politic valorifică la maximum un set minimal de obiecte scenice. Patul pliant de pe care se ridică în zori devine un bun suport al mesajului pe care-l transmite profetul, în diferite ipostaze, precum rucsacul teroristului sinucigaş sau simbolicul scaun la cap. Pătura devine mantie, rasă ori veşmânt de zeiţă. Cutia pentru donaţii circulă prin sală, chesitonarul profetului captează interesul şi când spectacolul s-a terminat. Nimic nu este inutil, totul capată sens prin joc.
Nǎscut ca o provocare atât pentru actor cât şi pentru autoarea textului, Dina Cǎlin, spectacolul, care a avut premiera în 27 octombrie 2007 la Cafe-Teatru „Play”, este un impresionant tablou dintr-o galerie de personaje ale timpului.
Iar noi, „adepţii”, am revenit la fiecare nouǎ reprezentaţie, nu pentru cǎ am avea rezistivitatea ridicatǎ, nu pentru cǎ avem nevoie sǎ cumpǎrǎm bunǎvoinţa lui Dumnezeu, ci pur şi simplu pentru exerciţiul de modelare spiritualǎ.

„What if God was one of us
Just a slob like one of us
Just a stranger on the bus
Trying to make His way home
Just tryin’ to make his way home
Like a holy rolling stone
Back up to Heaven all alone”
(„One of us”, scris de Eric Braziline şi interpretat original de Joan Osborne)

Marius Dobrin
4 februarie 2008

Repunerea in chestiune a Educatiei

februarie 25th, 2008

Statisticile şi analizele privind învăţământul primar din Franţa, indică o insuficienta pregătire din primii ani de şcolaritate, îndrumările pedagogilor în sectoarele fundamentale cum ar fi lectura, scrisul sau calculele matematice, dovedindu-se deficitare. „Copiii francezi sunt ezitanţi în lectură, situându-se sub media mijlocie în comparaţie cu colegii lor din alte ţări… În timpul şcolarităţii, copiii trec dintr-o clasa în alta fără să fie îndeajuns verificaţi pentru a remedia lacunele. Şi, daca şcoala particulara reuşeşte mai bine decât cea publică, aceasta se datorează faptului că elevii sunt mai bine evaluaţi, dispunând de mai mult timp pentru citit şi scris”, estimează lingvistul Alain Bentolila.
Reforma propusă recent de ministrul Învăţământului, Xavier Darcos, prevede modificări importante în programele de studiu, cu un accent deosebit pe studierea limbii (franceze), a componentelor ei: gramatica, ortografia şi, mai cu seamă, conjugarea verbului, atât de preţioasă conversaţiei. „Lecţia cuvintelor” (la leçon de mots), constituie un capitol nou ce va permite îmbogăţirea vocabularului şi, evident, tălmăcirea mai exactă a schimburilor verbale.
A stabili o definiţie cuvintelor, a distinge ideea principală dintr-un text, a compara informaţiile, sau a deduce corelaţia dintre evenimente, înseamnă evitarea manipulărilor, cărora le suntem atât de frecvent expuşi.
Instrucţiunea civică şi morală a înlocuit educaţia civică, cuprinzând normele de politeţe şi, în deosebi, modul de a se adresa în diverse circumstanţe, rezervând tutuiala unui uzaj adecvat.

S-a înţeles – în fine! – că educaţia nu se poate pune numai în termeni economici. Ea trebuie să corespundă, în acelaşi timp, unei formaţii a spiritului în lipsa căreia omul apare ca o creaţie neisprăvită.
Cultura generală? Ce ascunde această locuţiune utilizată abuziv şi mai tot timpul rău definită? Unde se situează necesitatea ei imperioasă?
E clar, că formaţia generală trebuie să permită unui tânăr adaptarea la viitoarea sa existenţă, să evolueze cu timpul său şi sa atingă un nivel suficient de posibilităţi pentru a deveni o persoană fericită şi nu „eşuat”, acrit, îndepărtat de societate. Un om, înţelegând exigenţele momentului, cunoscând bine o tehnică, dar susceptibil să supravieţuiască, nu numai evoluţiilor tehnologice, dar şi transformărilor umane, culturale, intelectuale care le acompaniază.
Un om care, în plus, va fi susceptibil să întâmpine şi să admire noutatea, bucurându-se de realitatea zilei în curs. Acest om va avea şansa să devină fericit şi, am putea spun, cultivat.

Întrebarea care mă frământa deseori este următoarea: trebuie, musai, să acumulăm o mare cantitate de cunoştinţe pentru a fi socotit un om cultivat? Nu sunt sigur că un volum exorbitant de cunoştinţe face din noi un om de cultură. Este întotdeauna preferabil un cap bine făcut, unui cap bine umplut… Creierul este asemănător unui calculator complex. Memoriile sale se încarcă în permanenţă datorită incitărilor primite din exterior şi, Dumnezeu ştie câtă amploare iau acestea odată cu trecerea timpului.
Marea problemă, atât a copilului cât şi a omului adult este, fără îndoială, de a nu permite o saturare a memoriei prin acumularea a tot ce-i trece pe dinaintea ochilor şi de a lăsa un spaţiu liber, deoarece solicitările sunt prea mari pentru a „pescui” toate noutăţile defilând cu o alură atât de vie.
Este imperativ să ne evităm transformarea în enciclopedii ambulante, arogându-ne apelativul de „om cultivat”.
Există totuşi indivizi care ne uimesc cu răspunsurile lor prompte la orice chestiune complicată. Emisiunile radiofonice sau televizuale reprezintă tribunele prin care noianul lor de cunoştinţe sunt distribuite, cu o nemăsurată generozitate, unui auditoriu rămas „mască”. Sunt ei chiar într-atât de cultivaţi? Eu îi văd, mai degrabă, saturaţi, estrăgându-şi informaţiile din creier ca dintr-un calculator ale cărui memorii sunt gata să creeze o pană informatică.
Aparenţele ne pot înşela cu uşurinţă. Se spune, în general, că un spirit enciclopedic este cultivat. Ne putem întreba ce comprehensiune de oameni şi de evenimente are acest om debordânt de cunoştinţe, găsite din belşug în cărţi, dicţionare sau pe Google? Sunt convins că umplerea memoriei sale îl va jena considerabil în confruntarea cu realitatea.
Dacă am insistat îndelung asupra acestui aspect psihologic, este pentru că el constituie ceea ce numesc francezii „trompe l’oeil” (înşeală ochiul). O persoană cultivată, afişându-şi cu suficienţă cunoştinţele, corespunde unei anumite imagini, cu totul deformată, a culturii.
La drept vorbind, nu-i simplu deloc să distingem unde se opreşte cultura şi unde începe trăncăneala.
Învăţământul tradiţional, cu toate laturile lui pozitive şi negative, nu era întotdeauna apt să formeze un temperament evolutiv şi adaptabil cerinţelor de moment.
Nu pot uita cantitatea de efort investită pentru învăţarea cursurilor, o parte din ele inutile, şi mai ales pentru asimilarea şi restituirea lor înaintea examinatorilor sarcastici. Ca, odată acest efort terminat, să nu mai găsesc nici un apetit pentru comlpementul de cunoştinţe ce risca să apară în cursul anilor următori.
Este necesar un echilibru între disciplinele abstracte şi cele de observaţie şi experimentare, între activităţile intelectuale şi cele fizice, între matematică şi muzică, între gramatică şi artă.
Am convingerea că noile reforme ale învăţământului, cel puţin în Franţa, vor produce modificări nu numai în mentalităţile conservatoare dar şi în cele nonşalante sau excesiv novatoare care nu fac decât să deservească omul de mâine potrivit zicalei: „ce faci astăzi, vei fii mâine.”

Comunitatea romano-americana, pilon al relatiilor romano-americane.

februarie 25th, 2008

La 23 februarie a.c., a avut loc la Ambasada Romaniei la Washington, Conferinta

“Comunitatea romano-americana – pilon al relatiilor romano-americane.

Prezent si perspective in colaborarea comunitatii cu autoritatile romane”

Cuvintul de deschidere l-a avut dl. Adrian Vierita, ambasadorul Romaniei la Washington, urmat de discursul domnului Mihai Gheorghiu, secretar de stat, coordonatorul Departamentului pentru Relatiile cu Romanii de Pretutindeni.
Participantii la conferinta au dezbatut probleme ale promovarii intereselor si identitatii comunitatilor, bisericilor romanesti, presei de limba romana din SUA, luind in considerare elemente de actualitate privind posibilitatea identificarii unor initiative majore de interes comun pentru segmentele de comunitate.
S-au pus in discutie initiative si modalitati de sprijinire si implicare a personalitatilor academice americane de origine romana si a asociatiilor studentesti in promovarea identitatii romanesti in SUA.
Personalitatile culturale romano-americane prezente la conferinta, au incercat sa dezbata problema de promovare a valorilor romanesti in SUA si posibilitatea sustinerii acestora de catre oficialitatile de la Bucuresti.
S-a atins in cuvintararile luate si problema consulatelor onorifice de pe teritoriul SUA, incercind sa se atraga atentia celor in cauza de importanta acestor institutii ca si mecanisme importante de sprijinire si promovare a intereselor comunitatilor romane din SUA.
Nu au fost excluse din discutii nici posibilitatea creearii si imbunatatirii unui dialog si a unei colaborari mai strinse intre comunitatile romanesti de pe teritoriul SUA, modalitati de implicare a autoritatilor romane in sprijinirea initiativelor comunitatii precum si obiective ale Romaniei in relatia cu SUA, ce pot fi sprijinite de comunitatea romano-americana (includerea Romaniei in Visa Waiver Program, dezvoltarea relatiilor de afaceri, promovarea valorilor culturale romanesti in spatiul american.
Printre cei care au luat cuvintul la conferinta au fost dl. Stefan Minovici, presedinte MIC Associates, New York, dl. Profesor Claude Matasa, Consul general onorific, Hollywood, FL, Dna. Lory Wallfisch, Presedinte Societatea “George Enescu” Northampton, MA, dna. Lia Lungu, corespondent al ziarului “Meridianul Romanesc” din Los Angeles, dl. Grigore Culian, director New York Magazin, profesor Sherban Lupu, Profesor asociat la University of Illinois at Urban-Champaign, dl. Vasile Badaluta, Director Romanian Journal / Romanian Voice Television, New York, dl. Vlad Enachescu, profesor univeristar, Carolina de Sud, dl. Adrian George Sahlean, director Global Arts, Boston, MA.

The 1st HAIKU-NOVEL WORLDWIDE from the Romanian novelist Leonard Oprea

februarie 25th, 2008

The 1st HAIKU-NOVEL WORLDWIDE from the Romanian novelist Leonard Oprea

Xlibris Corporation/ Random House Ventures presents:

The FIRST HAIKU-NOVEL WORLDWIDE from the Romanian novelist Leonard Oprea, in an illustrated paperback and hardcover edition – available already on amazon.com and barnes&noble.com – a book unique in the universal literature:

THEOPHIL MAGUS IN BATON ROUGE – a haiku novel.

***

In this haiku novel – the first one in the universal literature – celebrated Romanian novelist Leonard Oprea presents his unique brand of fiction novel to a worldwide audience, serving up a true literary feast that will likely leave the readers craving for more.

Theophil Magus in Baton Rouge , Leonard Oprea’s latest work, is the first haiku novel in history of literary arts, a masterful collection of 101 haiku that pays tribute to the religion, art, culture and laidback atmosphere of Baton Rouge, Louisiana.

A deeply personal work, this volume powerfully reflects the life of Leonard Oprea, a genuine Romanian writer and political dissident — during the Ceauşescu’s Communist dictatorship — who later found renewed vigor in the French Quarter, an exotic realm born out of American, African, and Creole cultures; one that boasts of legendary names such as William Faulkner and Tennessee Williams among its famous literary ambassadors.

Here, you will find haiku that are easy to read, yet challenging to fully understand. Leonard Oprea’s pieces reflect on his life in Baton Rouge as an unforgettable experience in connection with Louisiana culture and customs. Featuring a dazzling showcase of photographs of art and people with tragic comically descriptions of life and attitudes, this unique haiku novel will surely leave a lasting, lingering effect on the reader.

***

The editorial reviews from amamzon.com and barnes&noble.com are saying about this sui-generis novel, a haiku-novel:

(http://www.amazon.com/gp/product/product-description/1436309654/ref=dp_proddesc_0?ie=UTF8&n=283155&s=books

(http://search.barnesandnoble.com/booksearch/isbnInquiry.asp?z=y&EAN=9781436309653&itm=1)

Andrei Codrescu
\”In Romania, Leonard Oprea is a distinguished writer. In my opinion, here in the USA, Leonard Oprea could make a genuine contribution to our current writing landscape. His narrative of his immigrant experience is felicitously captured in his novel in haiku.\”

(Andrei Codrescu – poet, author, NPR commentator)

Vladimir Tismaneanu
\”Theophil Magus in Baton Rouge, to the best of my knowledge, is the first novel made up of haiku. In many respects it is reminiscent of the most amazing Central European stylistic virtuosi, and I am sure readers will be delighted to enter this universe of shining plasticity.\”—

(Vladimir Tismaneanu – philosopher, author, essayist)

Bogdan Stefanescu
\”First, there’s no such thing as a haiku novel. At least, not until you’ve read this book. Not until Leonard Oprea thought it could exist. How can anyone imagine that the shortest text in the lyrical tradition may be aggregated into the longest form of epic prose? How can anyone think of hailing Jesus in a Japanese poem? How does Leonard Oprea do all these things? If you ask me, it probably takes a demented leap of fancy to bridge the solid world of being with the invisible realm of the not-there-yet. Fancy creates something that hasn’t been there from the start. New beings, new worlds, new truths pop out of nowhere, materializing like unexpected gifts. The once impossible is now only natural. A haiku novel, I’ve just found, is easy to read, but difficult to understand. You can read one page at a time and a page is a mere 17 syllables. The sentences are short, the words – simple. You don’t have to remember dozens of names or incidents in order to go along with the reading. You can simply concentrate on the page in front of you. As the magic words resound peacefully in your head, the poem will envelop you in its grace and shield you from the noise and worries. It will also open up the door to another world, making you feel once again like an excited child hiding in the small storeroom with a flashlight, looking at things he didn’t even know existed. In that small space, you’ll be taking a giant leap of fancy.\”

(\”Leonard’s Giant Leap of Fancy\” by Bogdan Stefanescu author, essayist, literary translator)

Born in 1953, Leonard Oprea is a celebrated Romanian writer.
He was an anti-communist dissident in Romania during Nicolae Ceauşescu‘s dictatorship.

Leonard Oprea is the author of the well-known Romanian novel The Straitjacket and the volume of short stories and novellas The X-ray of an instant (both books banned by the Romanian Communist dictatorship).

Leonard Oprea is also the creator of the unique book, Trilogy of Theophil Magus, a fictional religious and philosophical collection of stories, novellas, and meditations which compose this work as a sui-generis novel (its second volume was published in an English version in the USA).

Works:
* Domenii interzise (Forbidden areas) – short stories and novellas; Albatros Publishing House – 1984, Romania.

* Radiografia clipei (The x-ray of an instant) – short stories and novellas forbidden by the Romanian Communist dictatorship in 1987; Dacia Publishing House – 1990, Romania; the second edition with critical references at Curtea Veche Publishing – 2003, Romania; electronic book by \”LiterNet\”, 2005, Romania.

* Cămaşa de forţă (The Straitjacket) a novel banned by the Romanian Communist dictatorship in 1988; Nemira Publishing House – 1992, Romania; the second edition with critical references at Curtea Veche Publishing – 2004, Romania; electronic book by \”LiterNet\”, 2005, Romania.

* The Trilogy of Theophil Magus: o Cele Nouă Invăţături ale lui Theophil Magus despre Magia Transilvană (The Nine Teachings of Theophil Magus on Transylvanian Magic) – Polirom Publishing House -2000, Romania; electronic book by \”LiterNet\”, 2003, Romania.

o The Book Of Theophil Magus Or 40 Tales About Man (Cartea lui Theophil Magus sau 40 de Poveşti despre Om) – Polirom Publishing House – 2001, Romania. English version, October 2003, edited in the USA by Ingram Book Group/ 1stBooks Library; new edition by AuthorHouse – 2004, USA.

o Meditaţiile lui Theophil Magus sau Simple Cugetări Creştine la Începutul Mileniului III (The Meditations of Theophil Magus or Simple Christian Thoughts at the Beginning of the Third Millennium) – Polirom Publishing House – 2002, Romania; electronic book by \”LiterNet\”, 2004, Romania.

* Theophil Magus – Confessions 2004-2006 (\”Universal Dalsi\” Publishing House, 2007, Romania)

Coşmarul pierderii provinciei Kosovo

februarie 25th, 2008

Am avut un vis. Se făcea că eram angajat al unui institut… Nu al unei firme. Institutul ţinea cumva de trecut. Călătoream. Şi duceam cu mine două valize negre, plate, valize de profesionist, care conţineau un număr de mici recipiente, în care urma să iau probe. Nu ştiu ce fel de probe, probabil probe de sol în vederea nu ştiu căror analize. Călătoream cu un autobuz al institutului, dar la un moment dat a trebuit să schimb autobuzul cu un tren. Era un tren automotor, cred, în orice caz nu avea ceea ce îndeobşte se înţelege prin locomotivă — avea mai degrabă aspectul unui tren de metrou. Atât doar că circula la suprafaţă. La un moment dat, întorcându-mă din tren în autobuz — sau, în orice caz, coborând din tren — m am trezit fără cele două valize cu recipiente. Am fost disperat nu numai fiindcă pierdusem valizele ci şi fiindcă mi-am dat seama că într una din ele îmi pusesem documentele personale şi banii; sau numai unul dintre acestea. Nu ştiu cum se face că am ajuns să mă plâng de pierderea valizelor la un oficiu poştal. Funcţionara de acolo nu ştia nimic de valize dar mi a arătat toată solicitudinea şi compasiunea ei.

M am întors într o gară — sau într o staţie: ceva intermediar între cele două — pe unde urma să treacă trenul meu. Şi iată că trenul tocmai plecase din gară; sau din staţie. M am repezit şi i am făcut conductorului semne disperate cum că îmi uitasem ceva foarte important în acel tren. Cred că am şi strigat: — Valizele! Valizele!… Spre surprinderea mea, trenul a oprit, uşile s au deschis şi am putut să mă urc în vagon. Probabil acelaşi vagon dinainte. Valizele însă nu erau nicăieri nici de astă dată. Eram disperat. Am ajuns să vorbesc cu mecanicul de locomotivă, care mi s a părut o persoană dubioasă. Totuşi i am spus păsul meu: valizele, pierdusem valizele. Sfatul lui a fost acelaşi pe care îl primisem mai înainte: să mă duc la oficiul poştal şi să caut valizele acolo, sau să aflu pe unde se rătăciseră.

M am trezit. Mă aşteptam ca odată cu asta să pot răsufla uşurat, le fel ca şi după alte coşmaruri: Slavă Domnului, n a fost decât un vis! Ei, bine, nu s a întâmplat aşa. Resimţeam acut şi în starea de veghe, ca pe o pierdere dureroasă, dispariţia valizelor şi a documentelor personale. Poate şi a portofelului cu bani.

Am adormit la loc şi goana pentru recuperarea valizelor a continuat la fel de chinuitor în acelaşi vis reluat. Pentru a doua oară m am trezit şi frustrarea pricinuită de dispariţia valizelor am continuat s o resimt cu aceeaşi acuitate. Dat fiind că după părerea mea, orice vis îşi poate găsi explicaţia dacă ai răbdarea să l analizezi, m am întrebat ce ar putea să însemne dispariţia celor două valize cu recipiente. Mi am spus: trebuie să fie Kosovo.

Dimineaţa, trezit definitiv şi chinuit de acelaşi sentiment de frustrare, m am întrebat dacă întâmplarea mea din vis era pierderea provinciei Kosovo sau dispariţia respectului Puterilor Occidentale pentru propriile lor reglementări de drept internaţional.

Anexe la… Coşmar — citate

Declaraţia Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (Actul Final), Helsinki, 1 aug. 1975

„În cadrul prevederilor dreptului internaţional, toate statele participante au drepturi şi îndatoriri egale. Ele îşi vor respecta reciproc dreptul de a stabili şi întreţine după propria dorinţă relaţii cu alte state în concordanţă cu dreptul internaţional şi cu spiritul prezentei Declaraţii. Ele consideră că frontierele lor pot fi schimbate, în acord cu prevederile dreptului internaţional, prin mijloace paşnice şi prin înţelegere (subl. mea). Ele au de asemenea dreptul de a aparţine sau nu unor organizaţii internaţionale, de a fi sau nu parte la tratate şi alianţe; ele au de asemenea dreptul la neutralitate.” [1 (a) I]

Rezoluţia 1244 (1999) a Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite

„Reafirmând angajamentul tuturor statelor–membre de a respecta suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Federale Iugoslavia (subl. mea) şi ale altor state din zonă, aşa cum au fost stabilite în Actul Final de la Helsinki şi în anexa 2.” [prima frază din Preambul]

Anexa 2 (din aceeaşi Rezoluţie)

„Va fi realizat un acord pe baza următoarelor principii menite să conducă la soluţionarea crizei din Kosovo:
(…)
8. Un proces politic de natură să conducă la încheierea unui acord politic provizoriu care să asigure o autoguvernare substanţială în Kosovo, luând în considerare în totalitate acordurile de la Rambouillet şi principiile suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Federale Iugoslavia şi ale altor ţări din zonă (subl. mea) (…).”

Acordurile de la Rambouillet (1999)
(între reprezentaţii Iugoslaviei şi cei ai comunităţii etnice majoritare din Kosovo — 1999)

„Reafirmând angajamentul comunităţii internaţionale de a respecta suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Federale Iugoslavia (subl. mea).” [Preambul]

„Comunităţile naţionale şi membrii acestora [din Kosovo] se vor bucura de drepturi suplimentare, aşa cum se menţionează în cap. 1. Autorităţile din Kosovo, Federale şi ale Republicii nu se vor amesteca în exercitarea acestor drepturi suplimentare. Comunităţile naţionale vor fi egale din punct de vedere legal, aşa cum se menţionează în prezenta şi nu îşi for folosi drepturile suplimentare pentru a periclita drepturile altor comunităţi naţionale sau drepturile cetăţenilor, suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Federale Iugoslavia (subl. mea), sau funcţionarea guvernării democratice din Kosovo.” [Cadru, Art. I, Principii (2)]

Se reafirmă aceleaşi principii în: în Capitolul 1, Constituţia, art. I (3), Capitolul 7, Implementare II, art. I etc.

Un pictor roman in Germania

februarie 25th, 2008

Printre miile de români care si-au parasit cu durere glia stramoseasca, unii alaturându-se copiilor, altii din motivele pe care bine le cunoastem… s-a aflat si pictorul George STEFANESCU, care în anul 1989 împreuna cu sotia Alexandra (Didi), s-au stabilit în Germania în orasul Lüdinghausen din Nordrhein-Westfalen, reunindu-se cu fiul lor.

Din pacate, pictorul George Stefanescu a parasit lumea pamânteasca în 29 Octombrie 2007.

George Stefanescu a vazut lumina zilei la data de 20 Aprilie 1914, în comuna Dumbraveni, aflata între Focsani si Râmnicu-Sarat. Tatal, macedonean din Bitolia sârbeasca, mama originara din comuna Crucea de Jos, Jud.Vrancea. Între anii 1926-1933 George a urmat Liceul la Râmnicu Sarat, remarcându-se, printre altele si la orele de desen, motiv pentru care a fost îndemnat sa lucreze ca ucenic alaturi de un pictor de biserici, anume Constantinescu, care l-a initiat în tehnica „frescelor”. În 1933 la Atelierul pictorului Ion Teodorescu-Sion s-a pregatit pentru examenul de admitere la Academia de Arte Frumoase din Bucuresti, pe care a urmat-o între anii 1933-1936. În anii 1940, sub îndrumarea prestigioasa a lui Nicolae Darascu si Lucian Grigorescu, George Stefanescu s-a evidentiat de la început în traiectoria echilibrului dintre „traditie si modernitate”. Identitatea stilistica a picturii lui George Stefanescu poate fi cautata prin raportare la un „neoprimitivism al senzatiei, al emotiei si, deopotriva al formularilor plastice”. În picturile autorului se pot întâlni lectiile întemeietorilor de modernitate ale lui Gauguin, Van Gogh si formulele vizuale de postbizantinism rusticizat oferite de pictura taraneasca pe sticla.

George Stefanescu a expus pentru prima oara în anul 1936, lucrari de pictura reprezentând peisaje din Balcic si Vrancea, într-un magazin de arta din Bucuresti, care se afla situat în apropierea cinematografului ARO. În perioada stagiului militar din anul 1937, obligatoriu la acea vreme, a expus lucrari de grafica si pictura într-o librarie din Craiova. Revenit în Bucuresti dupa armata, a urmat cursurile de pictura organizate la fostele ateliere „Zapan”, avându-l ca profesor pe Lucian Grigorescu, care l-a pretuit îndeosebi pentru atentia pe care o acorda problemelor de compozitie si culoare. Alti profesori care l-au îndrumat si apreciat au fost Platon Cazanovici si Mihail Gheorghita, frecventând în acelasi timp si pe Nicolae Darascu la atelierul acestuia. În afara de pictura a realizat si decoratiuni interioare pentru „Societatea Nationala de Constructii” – SONACO, ce apartinea renumitului inginer Liviu CIULEI, tatal arhitectului, regizorului si actorului renumit Liviu Ciulei jr.

Pentru a respecta ordinea cronologica, îmi permit sa fac o mica digresiune mentionând faptul ca în vara anului 1938, conducerea SONACO, (din care facea parte si tatal meu) a organizat o excursie la Curtea de Arges cu toti salariatii si familiile lor, grup din care faceam si eu parte alaturi de parintii mei (aveam vârsta de 12 ani) – deci l-am cunoscut pe George exact în urma cu 70 ani. Coincidenta a fost ca în acea vara decedase Regina Maria a României, iar în ziua de 24 Iulie, trenul mortuar via Bucuresti-Sinaia-Curtea de Arges, se oprea în garile importante unde lumea dorea s-o ovationeze pentru ultima oara, printre care si gara Pitesti, unde ne deplasasem si noi cu grupul, întâmpinând cu tristete pentru ultima oara, pe cea care fusese Regina-Mama a tuturor românilor… Locomotiva mortuara era ornamentata cu Drapelul României la care au fost atasate voaluri de culoarea „mov cardinal”, culoarea preferata a Reginei, care prin Testament lasase scris ca ultima dorinta, ca atât îmbracamintea Ei, cât si în doliul national sa predomine, flori, etc., culoarea „mov cardinal”, iar inima sa-I fie lasata la Balcic, în palatul preferat al Reginei…

Cu ocazia intrarii în razboi a României, George Stefanescu a fost si el mobilizat între anii 1938-1945, din nefericire fiind grav ranit. Revenit de pe front, în anul 1945 a urmat cursuri de regie si scenografie conduse de Ion Sava, dar recrudescenta ranilor de pe front i-au diminuat activitatea artistica între anii 1946-1947. Între anii 1948-1952 a continuat sa execute grafica publicitare, precum diverse afise si generice de filme, devenind director al Laboratorului „Filmul popular” între anii 1948-1952, când din nou, datorita starii de sanatate precare, a întrerupt activitatea pâna în anul 1955. În 1957, sustinut si încurajat de prietenul si maestrul Nicolae Darascu, George si-a reluat activitatea de atelier, pictând peisaje din împrejurimile Bucurestiului, precum peisajele cu lacurile si Mânastirile Cernica, Pasarea, Baneasa, Mogosoaia. În 1958 a fost angajat ca pictor scenograf la „Teatrul Municipal Bulandra”, an când a devenit si membru al Uniunii Artistilor Plastici. La cererea nemuritoarei actrite Lucia Sturdza Bulandra, George Stefanescu a executat portretul sotului acesteia, actorul Tony Bulandra, care a fost expus la Muzeul Teatrului Român. Tot în acea perioada, împreuna cu trupa de actori ai Teatrului Bulandra, a fost într-un turneu la Budapesta, împrietenindu-se cu actori unguri, realizând diverse picturi, lucrarile respective din perioada turneului fiind expuse în holul Teatrului Bulandra. În 1961, Uniunea Artistilor Plastici i-a pus la dispozitie un spatiu pentru un atelier personal de creatie, în incinta Muzeului Gheorghe Tattarescu, unde si-a amenajat cu multa dragoste si pricepere, „oaza” de liniste în care si-a desfasurat activitatea pâna la plecarea din tara în anul 1989…

Stupoare… În anul 1962, am primit o invitatie oficiala la vernisajul expozitiei de pictura George Stefanescu, la atelierul pictorului din Str.Domnita Anastasia nr.7, invitatie primita de la colega mea de liceu Alexandra Mishinsky – Didi!!??? era sotia pictorului George Stefanescu. Dupa admirarea operelor de arta… ne-am depanat amintirile anilor 1938… si am ramas prieteni în continuare pâna în ziua când ne-a parasit. Corespondenta în Germania, fotografii minunate, telefoane, dar de vazut nu ne mai vazusem din 1988 când ne-am luat ramas-bun cu ocazia plecarii mele din tara, apoi au urmat ei în 1989. Distanta însa nu ne-a îndepartat.

Uneori se spune ca „ochii care nu se vad, se uita”, personal contrazic acest dicton, întrucât noi, am mentinut relatiile de prietenie de când eram în Bucuresti si locuiam foarte aproape unii de altii, admirând cu placere cuplul Didi-George, care mâna-n mâna, ca doi îndragostiti, îsi faceau promenada cotidiana în Parcul din Vatra Luminoasa… Prietenia s-a continuat si dupa ce ne-am despartit fizic, ei în Germania, eu în Canada, urmarind si admirând potentialul pictorului care a continuat sa lucreze intens si pe alte meleaguri, dorind sa insufle dragostea pentru frumos, natura si om. Ca atare, stabiliti în Germania, alaturi de unicul lor fiu, arhitect, a deschis si acolo o expozitie personala de pictura în orasul Ennepetal, deschidere realizata de criticul de arta Hermann Hirschberg si în continuare o alte expozitie în orasul Harsewinkel, în 1990 la Galeria Helmar H.Veltzke, apoi la galeria de arta din Bremen, „Neue Wege-Neue Bilder” la Qeens Hotel din Bremen. În cartea intitulata „Marturisiri si reflectii ale unui colectionar de arta”, autoare Dorina Munteanu, dedicând un capitol picturii lui George Stefanescu. În acelasi an, luna Decembrie, a fost vernisajul expozitiei „Vater und Sohn im Spiegel der Kunst”, din orasul Lüdinghausen. În 1991, pictorul a participat la expozitia „9 Künstler aus Lüdinghausen” in Burg Vischering, catalogul expozitiei fiind semnat de criticul de arta Dr.Halco Herlemann. În 1992 deschide expozitia personala intitulata ¨Neue Wege – Neue Bilder” în orasul Dülmen, în continuare participând împreuna cu colegii din Hamaland-Kreis la expozitii de grup în orasele Bocholt si Ahaus. În anul 1999 continua cu Expozitia la Spartkasse din Lüdinghausen, în 2003 – Expozitia „Der Grosse Vogel” fiind prezentata în Galeria Klostermühle Heiligeberg si Volksbank Achim. În 2004, cu ocazia împlinirii vârstei de 90 ani a artistului, orasul Lüdinghausen, împreuna cu Kunstveren KAKTus, au organizat Expozitia personala din Sala de expozitie de la Volksbank care-i poarta numele – „George Stefanescu – Licht und Farbe”.

Lucrarile lui George Stefanescu sunt nenumarate si bineînteles mentionate în Albumul de lux al pictorilor români, intitulat „La peinture roumaine”, Edit.Meridiane, 1977, pe care-l pastrez cu multa admiratie, placere si respect fata de arta si pictura româneasca.

REQUIESCAT IN PACE GEORGE !

Cacatelul

februarie 25th, 2008

Mic, bine ascuns, aparent neinsemnat, avea sa se dovedeasca, prin pozitia strategica intamplator capatata, mult mai durabil si mai important decat fratii mai mari, sloboziti in lume in aceeasi umeda, mohorata dimineata de toamna.

Sarmanul catelus de apartament, zbenguidu-se prin spatiul verde unde il manase cuconita simandicoasa atat de grijulie, ca-l infofolise cu jachetica si bonetica, se pomenise bombardat intempestiv cu cartofi calitatea prima-ntai din lada cu provizii a locatarului de la parter, vizibil indignat de prezenta zburdalnicului intrus:
– Plimba-ti javra la matale acasa, nesimtito, nu la noi in gradina!
– Porcule, magarule, criminalule, te reclam, te reclam! ripostase graseind de zor intelectuala posesoare de catel, fara sa poata insa interveni efectiv in apararea micului patruped personal.
Dupa lovituri nereusite ce insumau circa un chil de cartofi din consistenta rezerva de iarna a familiei, una isi atinse totusi tinta, provocand schelalaieli ascutite si tipete dezesperate ale catelului si doamnei, ori doamnei si catelului, greu de spus… Impiedicandu-se in costumatia cumparata pe bani grei de la un magazin specializat in animale mici, mignonul agresat se refugie pe sub niste tufe dese si tepoase vecine cu gardul viu, iar acolo, cuibarit la adapost, isi aminti brusc motivul matinalei promenade si se mobiliza ejectand cu succes reziduurile alimentare ale meselor din ziua precedenta. Mica gramajoara, diminuata cu cantitatea insirata pe jacheta pufoasa, era totusi destul de consistenta ca sa atraga mai tarziu, pe la orele pranzului, 2-3 muste infometate, rebegite de frigul toamnei inghetate.

La nici cativa metri, insirate pe trotuarul prafos, dolofane movilite, proaspat depuse de patrupezi de calibru greu, etalau o larga gama de culori, rotunjimi si miresme, determinand sirurile de pietoni sa slalomeze printre ele, evitand in limita posibilului intalnirile de gradul 3. Cate un neatent mai calca totusi direct in obiectiv, blestemand zilele proprii si pe ale cui isi adusese „javra”, „dihania”, „jigodia” sa transforme trotuarul in closet canin. Odata cu trecerea orelor, cate o rafala scurta si rece de ploaie mai dilua si extindea teritorial materia maronie din drum, cate o roata de carucior impins de o mama neatenta sectiona aleator gramajoarele de neevitat, cate un biciclist vitezist imprastia ce mai ramasese compact.

Zi dupa zi, in perfect echilibru, fecalele nou depuse compensau numeric si cantitativ pe cele ravasite de evenimentele diurne… In fiecare zi, aceiasi soferi descurcareti parcurgeau cateva zeci de metri pe trotuar, transformand gramajoarele tridimensionale intr-o mocheta rapid uscata de vantul rece, patrunzator. Tot vantul pisicher azvarlea apoi deasupra o spoiala de fire fine de praf, facand sa se estompeze bogatele nuante maronii si aducand totul la acelasi numitor comun gri pamantiu. Uneori, cate un betiv ratacit in meandrele existentei se tolanea cateva ore in repaus la orizontala fara sa-i pese nici de temperatura scazuta, nici de moalele de dedesubt. In fiecare zi, cate o maturareasa, echipata in splendida uniforma a firmei prestatoare de servicii de salubritate, mai insira praful si substantele acoperite de acesta, mai azvarlea, cu matura, in spatiul verde, coji de seminte si pachete goale de tigari, dar desi avea grija sa nu-si manjeasca obiectul muncii, uneori i se mai intampla sa intinda substanta cleioasa pe trotuar, ca untul pe felie.

Uite asa, totul era in continua schimbare, rezidentii vechi se imprastiau, altii noi locul le luau, dar, la cativa pasi mai incolo, ascuns de tufe, acoperit de umbrela naturala a desisului de ramuri tepoase incarcate cu ambalaje diverse, hartii vechi, lenjerie expirata si variate resturi menajere, micul nostru prieten rezista timpului necrutator si se usca lent, durabil, netulburat nici de vitregiile meteorologice, nici de traficul pietonal, nici de harnicii prestatori de servicii de salubritate.

Absolut firesc pentru cetateanul cu IQ supraunitar si totusi spre eterna surprindere a administratiei locale, toamna tarzie se transforma inevitabil in iarna autentica. Prima ninsoare sosi insotita de ger polar, acoperind fara drept de apel tot ce zacea la nivelul solului. Inca de a doua zi, patrupezii dardaind in perfect sincronism cu stapanii, incepura sa astearna guguloaie consistente, decorand albul inca imaculat cu splendide pete de culoare.

Intr-o pasionanta intrecere de-a dreptul sportiva, straturile succesive de zapada si caldutele delusoare maronele isi disputau zi de zi trotuarul tot mai ingustat de uriase mormane de zapada noroioasa ridicate la deszapezirea manuala si automata. Inglobati in omatul aparent invingator, fratii mai mari si mai recenti ai micului nostru prieten isi impregnau zilnic, perfid, culoarea si aroma in patura neuniforma de zapada batatorita si gheata lustruita, cu speranta revenirii la viata odata cu caldura primaverii.

In micul sau refugiu natural, amicul nostru hiberna in liniste sub patura de nea, netulburat de intemperii, de mizeria stradala, de topaiala vrabiutelor degerate, de rarele incursiuni ale cate unei delicate pisicute de cartier. Intre caldura blanda a solului prietenos si raceala vesmantului alb de deasupra, el se odihnea in intuneric, contopindu-se pe nesimtite cu cernoziomul atat de primitor.

Multe lucruri se pot spune despre ziua de maine, dar dintre toate numai unul singur e sigur adevarat, si anume ca va veni. Timpul a facut ceea ce stie cel mai bine si anume a trecut, iar primavara a adus cu ea ploi, grade Celsius in plus si inevitabil fleoscairea zapezilor inghetate. Pe ici, pe colo, pete gri-maronii de variate dimensiuni si contururi aminteau vag de vechea generatie de gramajoare si gramajoaie puternic parfumate ce dominasera peisajul in vremea tineretii lor autumnale. Asa cum apa trece iar pietrele raman, zapada s-a dus asa cum a venit, iar siroaiele scurse in canalizare n-au izbutit sa antreneze decat partial ramasitele dezghetate ale movilitelor adunate strat cu strat, zi de zi, luna de luna. Inainte ca vestitorii botanici ai primaverii sa rasara entuziasti printre petecute de zapada, razele de soare dadeau la iveala atat pete maronii vechi si estompate, cat si mici si inca parfumate movilite tuguiate, prea recent aduse pe lume ca sa fi cazut victima factorilor distructivi. Un ochi expert ar fi putut descoperi, la fiecare pas, noi si noi dovezi fecale mai vechi sau mai recente, mai uscate sau mai proaspete, mai mici sau mai mari, mai diluate sau mai concentrate…

Ce mai ramasese din materialul depus in urma cu un anotimp si un pic, fin maruntit de trecerea lunilor, imprastiat uniform pe trotuarul prafos la arsita si noroios la umezeala, dar niciodata curat, se confunda si se amesteca deja cu praful geologic gros, uniform. Expus vantului cand sagalnic, cand nervos, se ridica in aer, se invartejea in picioarele trecatorilor, li se aseza pe haine, in sacose, pe par, pe pleoape, in urechi, in pori. Se lasa inspirat, se lipea de narile umede, de laringele umed, se adapostea in alveolele pulmonare unde se integra in depunerile zilnice de praf citadin. Intra pe ferestre, se aseza pe bibelouri, pe asternuturi, pe mobilier, pe tacamuri, pe apa din pahare, pe masa de dimineata, pranz si seara. Se lasa consumat odata cu fiecare imbucatura de friptura, cu fiecare sorbitura de ciorba, cu fiecare gura de vin, cu fiecare lingurita de inghetata. Se integra in afluirea deglutitionala, se contopea cu pasta alimentara gastrica, se lasa impins in tunelul intestinal si prelucrat fizico-chimic, isi aducea modesta contributie in substante hranitoare trecute in sange, se inghesuia in aglomeratia reziduala din intestinul gros, regasind abia aici o calduroasa atmosfera familiara de care il lipsise de atata timp vitregia sortii. Iar de aici, iesea din nou la aer curat, redevenea tanar, aromat si viu colorat, si desigur reintra in circuitul natural deja cunoscut, ori viata il directiona pe alte trasee, noi si interesante.

Cine ar fi cautat, pe sub tufele tepoase, pe micul nostru personaj, odinioara cremos si durduliu, nu l-ar mai fi gasit dupa topirea zapezii. Dar daca ar fi cercetat cu minutiozitate pe baza coordonatelor geografice pana la precizie de centimetru, ar fi avut surpriza sa gaseasca pe exact acelasi loc, un mic fir de ghiocel, rasarit plin de forta printre ultimele fire sarace de nea, inca conservate la umbra. Si uite asa, spre deosebire de fratii sai mai mari, iesiti in lume in aceeeasi friguroasa si umeda dimineata de toamna, imprastiati pe trotuar si risipiti in cele 4 zari si cateva canalizari, prietenul nostru reusise sa-si gaseasca un rost al scurtei existente, ca natural si perfect ecologic ingrasamant natural!

In atentia domnului Presedinte Basescu

februarie 25th, 2008

In atentia Domnului Presedinte al Romanei, Traian Basescu.

Domnule Presedinte,

Ma numesc Peter Badesco si in calitatea mea de cetatean roman, va cer prin prezentul inscris sa luati in consideratie posibilitatea de a demisiona din functia suprema in Stat.

MOTIVELE ACESTEI CERERI

Domnule Basescu, asistam impreuna cu dumneavoastra de mai bine de 18 ani la o debandada politica fara precedent in viata Statului de Drept. Politicieni corupti, sunt practic intr’un control aproape total al activitatii Juridice si Administrative a Romaniei.
Tara traieste un colaps (cu mici exceptii) al standardelor morale si politice. Suntem cu totii spectatori impotenti ai unui jalnic spectacol in care politicieni proveniti din fostul Partid Comunist (Partid a carei doctrina a fost public condamnata) detin destinele si jongleaza cu vietile noastre. Nici macar una din sperantele noastre nu s-au dovedit a fi macar rezonabil implinita. Nici un partid, fie el de stanga sau de dreapta nu a reusit sa puna stavila problemelor enorme cu care ne confrumtam si pe care le vrem rezolvate de atata timp. Din punctul asta, domnule Presedinte orice altceva as scrie, ar insemna sa ma repet. Dar frazele exprimate mai sus sunt in opinia mea, mai mult decat elocvente si extrem de grave. Trebuie sa va spun ca dat fiind prerogativele prezidentiale de care va ‘bucurati’ nimic din cele expuse mai sus nu va sunt imputabile si/sau atribuite dumneavoastra. Cu toate astea nu pot sa nu observ ca pana si dumneavoastra ca Presedinte, sunteti la fel de blocat in cea ce puteti cere si intreprinde in folosul nostru. Acum, in Februarie 2008, constat ca Presedintele Romaniei este (ca noi toti de altfel) practic si el o victima, un prizonier al vechilor structuri comuniste. Si nu odata m-am gasit in neplacuta pozitie sa constat ca eu ca cetatean, desi sustin pe omul Traian Basescu, sunt intru totul de acord cu pozitia domniei sale in toate pozitile luate, constat ca, acesta, in functia de Presedinte al Romaniei, nu-mi serveste practic la nimic. Fiecare zi care trece fara ca nimic bun sa se intample, este o zi sacrificata din viata mea care se scurge in folosul criminalilor cu ‘gulere albe’ din politica Damboviteana. Mai mult decat atat, PSD, PL, au batut palma si un ‘nou sistem’ pe liste uninominal se prefigureaza. Procurorul General al Romaniei si procurorii DNA sunt atacati pe fata de justitiarii corupti. Legile se fac in Parlament in interes personal. Partidul securistului Voiculescu jongleaza cum vrea cu tot ce misca in Justitie. Totul, dar absolut totul se face fara nici o jena.

Domnule Presedinte, unde este beneficiul nostru ca popor, sa va avem in functia suprema din Stat, atata timp cat si dumneavoastra sunteti ‘legat de maini’. Da, stim ca puteti si chiar vegheati ca lucrurile sa se desfasoare constitutional si totusi , in realitate, nimanui nu-i pasa de ce vrem noi ca societate sau dumneavoastra ca Presedinte. Am ajuns sa ne uitam uni la alti si sa ne intrebam, ‘sa fie dracul chiar atat de negru ca in poza’,.. ? Sunt acesti oameni corupti mai bine organizati decat Statul de drept ,.. ? Sunt banii acestor oameni mai importanti decat integritatea nationala,.. ? Sincer, domnule Presedinte, nu am raspuns la toate astea.

CONCLUZII

Asadar domnule Presedinte, cred ca este in interesul nostru national ca sa luati in serios posibilitatea de a demisiona din functia suprema in Stat si impreuna cu politicienii Partidului Democrat-Liberal sa participati la urmatoarele alegeri Parlamentare. Sunt sigur ca stiti ca va bucurati de o popularitate exceptionala si ca oricum nici un alt politician nu va poate face fata in confruntare directa. Pe noi, sincer vorbind, nu ne-ar deranja sa va avem chiar Prim Ministru. Functia v-ar da posibilitatea sa schimbati toate faradelegile facute de actualii politicieni. Domnule Basescu, o decizie in acest sens, sincer cred, ar fi si in folosul dumneavoastra ca om. Nu mai putem sa asteptam la infinit ca clasa politica formata din Geoana, Voiculescu, Vadim, Bolcas, Andon, Ponta si Serban Nicolae sa se reformeze, nu or s-o faca niciodata.

Dumneavoastra va aflati acum in fruntea unor politicieni ca Blaga, Boc, R. Turcan, Negoita, Preda, Oltean, Boagiu, S. Barbu, Filip, Roberta Anastase, Flutur si Frunzaverde ca sa mentionez numai cativa, care in opinia tuturor analistilor seriosi, surclaseaza pe departe orice alta combinatie de politicieni. Cred ca electoratul roman se va gasi de putine ori in fata unui grup de politicieni ca acesta, care, in opinia mea vor putea aduce schimbari reale in viata noastra. Foarte multi politicieni din PDL au pentru moment o popularitate neobisnuita, si asta este un lucru rar in politica. Domnule Basescu, sunteti in opinia mea un Presedinte combatant si orientat spre nevoile noastre, din pacate nu ne ajuta cu nimic atata timp cat nu puteti implementa cea ce avem nevoie. Oricat de ciudat vi s-ar parea, eu, ca sustinator al dumneavoastra, va cer sa va inaintati demisia din functia de Presedinte si impreuna cu noi toti s-o luam de la capat. Pentru ca domnule Presedinte, fara un ajutor real din partea dumneavoastra nu ne descurcam, si mai ales, daca nimic nu facem, nimic nu se intampla.

Cu stima,

Peter Badesco

Prezente romanesti

februarie 25th, 2008

“Scaunele” de Eugen Ionesco, la teatrul “Scena” din Washington DC

Teatrul “Scena” din Washington DC, prezinta in perioada 25-29 Februarie a.c. piesa “Scaunele”, a cunoscutului dramaturg Eugen Ionesco. Scrisa in 1952, aceasta piesa, intr-un singur act, reuneste doua personaje: un batrin si o batrina, care impreuna aranjeaza numeroase scaune pentru musafirii invitati sa ia parte la discursul unui orator. Impinzind scena cu scaune pentru vizitatorii lor imaginari, cuplul se regaseste de-o parte si de alta a pieselor de mobilier, situatie care ii pune pe cei doi intr-o situatie de instrainare.
Nascut in Romania, la Slatina, in 1909, Eugen Ionescu isi petrece mare parte a copilariei in Franta, reintorcindu-se in Romania dupa divortul parintilor, in 1925, urmind sa studieze la Liceul Sfintul Sava si apoi la Facultatea de Litere, in cadrul Univeristatii din Bucuresti. Se casatoreste in 1936 si revine in Franta in 1938, alaturi de sotia si fiica sa, pentru care scrie o serie de carti neconventionale pentru copii. Isi definitiveaza teza de doctorat “Tema morţii şi a păcatului în poezia franceză”, iar dupa cel de-al doilea razboi mondial, se stabileste la Paris. Nu scrie piese de teatru pina in anul 1950, cind debuteaza cu piesa \\\”Cântăreaţa cheală\\\”, reprezentată la 11 mai 1950 la „Théatre de la Huchette” în regia lui N. Bataille. Continua sa scrie peste 20 de piese, printre care „Lectia”, „Ucigaş fără simbrie”, „Rinocerii, Regele moare”, „Scaunele”, abordind un teatru cu subiecte de instrainare si dezumanizare, temele cele mai intilnite fiind singurătatea şi izolarea, falsitatea. Autorul este considerat un inovator al teatrului modern absurd, fondator al teatrului de avangarda, opera sa plasindu-l printre cei mai importanti scriitori de teatru ai secolului 20. In anul 1970 este ales membru al Academiei Franceze, primul scriitor de origine romana cu o atit de inalta distinctie. In anii ’80 si ’90 inceteaza sa scrie piese de teatu, dedicindu-si timpul picturii. Se stinge din viata in anul 1994 la Paris.
Teatrul „Scena” din Washington a fost infiintat in anii 1987-1988, producind lucrari ale teatrului contemporam european, participind cu regularitate din 1989, la festivalele internationale de teatru.

****

Lucia Hossu Longin la New York

La data de 28 Februarie 2008, la Institutul Cultural Roman din New York, Doamna Lucia Hossu Longhin va vorbi, la invitatie directoarei RCINY, Doamna Corina Suteu, despre realizarea documentarului “Memorialul Durerii”, 120 de episoade, peste 150.000 de minute despre temnitele comuniste, prizonierii politici, rezistenta anti-comunista si politia secreta – securitatea, o perioada neagra din istoria moderna a Romaniei. Documentarul a fost difuzat de catre Televiziunea Romana in perioada anilor 1991 – 2004, o arhiva video a deceniilor de represiune si teroare comunista. “Memorialul Durerii” a fost achizitionat de Videoteca din Paris, Arhivele Hoover si Biblioteca Congresului SUA.
Televiziunea Romana a aprobat prezentare pe post a unei noi serii de documentare sub semnatura Doamnei Lucia Hossu Longin: “O istorie care nu se invata in scoala”, in noiembrie 2005.
La discutiile ce vor avea loc la New York, Doamna Hossu Longin va prezenta metodele pe care le-a ales pentru a lucra si prezenta aceste amintiri comuniste, dificultatea muncii sale, de la cenzura pina la amenintari cu moartea, si rezultatul final al acestui proiect curajos. Imagini din documentar vor insotii discutiile.
In viitor, Doamna Lucia Hossu Longin, impreuna cu istoricul Stejarel Olaru si echipa lor de televiziune, se vor afla in New York, Washington si Chicago pentru a incepe filmarile la documentarul despre moartea suspicioasa a istoricului Ioan Petru Culianu. Filmul va fi produs de catre Televiuziunea Romana si Insitutul de Investigatii asupra Crimelor Comuniste din Romania.

****

Nic Ularu la teatrul “La MaMa E.T.C” din New York

In perioada 15 februarie – 2 martie 2008, in cadrul teatrului “La MaMa E.T.C.” din New York, se va juca piesa \”The Talking Band in Imminence\”, a carei scenografie este semnata de scenograful roman Nic Ularu. Artistul este prezent in cadrul aceluiasi teatru si in ipostaza de scriitor si regizor, cu noua sa piesa: “Livada cu visini – Continuare”, care se va juca in perioada 21 februarie – 9 martie. Actiunea noii productii de teatru, are loc la 18 ani de la ultima scena a cunoscutei piese “Livada cu visini” a lui Cehov.
Piesele lui Nic Ularu au fost prezente la Festivalul de teatru KO din Massachusetts, Festivalul de teatru din Carolina de Sud, Festivalul International de teatru de la Sibiu, precum si pe scenele Teatrului Foarte Mic din Bucuresti, Teatrul National din Constanta si Teatrul “O” din Suedia. Ca si scenograf, Nic Ularu este cunoscut atit pe scenele din Statele Unite cit si in Suedia, Nordul Irlandei, Danemarca, Italia, Germania, Anglia si Romania, unde a condus sectia de scenografie a Teatrului National din Bucuresti. Membru timp de patru ani al Ligii Europene a Institutelor de Arta, precum si vicepresedinte al Centrului Roman OISTAT, Nic Ularu a predat scenografia in Romania, Germania, Suedia, Anglia, Italia, Danemarca si Hong Kong. Din anul 1997 preda in Statele Unite.

****

Costel Busuioc

Romanians in Spain watched on Wesnesday another success of Romanian worker Costel Busuioc in the singing contest „Los Hijos de Babel”, live on the Spanish national television. Nicknamed „Romania’s Pavarotti” Costel Busuioc got the highest grade in the history of the show and it is the forth time in a row that he manages to win the appreciation of the audiences.

http://es.youtube.com/watch?v=YB8ZmmO_s-A.

Biserica din vis

februarie 25th, 2008
Biserica AmzeiBiserica Amzei

Am regasit Biserica Amzei intr-o dimineata geroasa de decembrie. O strajuia copacul acela batran pe care il stiam din copilarie: ramurile purtau muguri de gheata care scanteiau in miriade de cristale minuscule.

Paroh a fost multi ani Parintele Ionescu. Acolo era cand ne-am mutat noi in cartier, acolo era si dupa douazeci si cinci de ani, cand l-a botezat pe baiatul meu. Insa de acum era pensionat si biserica avea un nou paroh, venit din Ardeal, si care fusese inainte preot greco-catolic.

Eu insa pe Parintele Ionescu l-am stiut mai bine. Parintele Profesor Ionescu, asa era cunoscut; fusese si profesor, nu am stiut niciodata unde anume precis, poate la Seminarul Nifon, poate la o scoala obisnuita, pana sa se scoata religia din materiile de invatamant. De Boboteaza si in ajun de sarbatori venea impreuna cu dascalul ca sa binecuvinteze locuintele. O singura data, tin minte, a venit in locul sau parohul dela Biserica Alba, Parintele Iliescu.

Biserica Amzei nu a fost singura biserica a copilariei. Un unchi de-al meu, frate cu mama, murise in 1944, iar bunica i-a facut pomeni tot restul vietii ei. Bunica locuia pe strada Austrului, aproape de Biserica Popa Nan. Acolo slujea Parintele Deculescu. L-am reintalnit dupa multi ani, intr-o vacanta la Calimanesti.

Sa ma intorc insa la Biserica Amzei. Ne jucam deseori in curtea bisericii, copiii din cartier si intram destul de des inauntru, dimineata sau dupa masa. Ne uitam la icoane, ne inchinam, faceam si noi ce vedeam ca face lumea cand intra in biserica. Simteam si curiozitate, si bucurie, si sfiala. Ni se spusese ca Dumnezeu era acolo, pentru noi era un Doamne-Doamne de care te bucuri cand stii ca esti langa el, dar iti e si teama sa nu faci vreo boroboata sa il superi. Semana oare putin cu Parintele Ionescu?

Mergeam uneori la denii in Saptamana Mare. In Joia Mare veneau mai multi preoti sa citeasca pe rand cele 12 Evanghelii. In Vinerea Mare inconjuram biserica si apoi treceam pe sub masa asezata in naos. Sau veneam a doua zi dimineata, in Sambata Mare ca sa trecem de trei ori pe sub masa. Iar la Inviere ne adunam toti in curtea bisericii.

Si am crescut, ne mai intalneam baietii de varsta mea prin curtea bisericii, nu mai intram prea des inuntru, ne era de ajuns ca o stiam acolo.

Si au trecut alti ani, m-am mutat in alt cartier si nu am mai revenit. Au venit perioade in viata mea cand mi-am pierdut credinta, au fost alte perioade in care iar am crezut in Dumnezeu, nu stiu daca exista cineva care sa fi crezut tot timpul cu aceeasi intensitate, sau ateu fiind sa nu fi avut niciodata momente in care sa isi puna speranta intr-un ajutor de sus.

Am pendulat o vreme intre ortodoxie si catolicism, am cunoscut preoti, si ortodocsi, si catolici, care au insemnat mult in viata mea. Unii care mi-au fost alaturi intr-un moment de mare cumpana, altii pe care i-am simtit indragostiti de Scriptura, altii care au trecut prin mari incercari si au avut plamada de eroi. Si altii cu care am fost bun prieten.

Si iarasi au venit ani in care am fost departe de credinta, apoi ani in care am inceput sa cred din nou. De cate ori mi-a murit cineva foarte drag, am simtit un gol in suflet, si Dumnezeu nu a mai insemnat nimic pentru mine. Si au venit apoi bucurii, si iarasi sufletul s-a umplut.

Dar la Biserica Amzei nu am mai ajuns, multe zeci de ani, pana in dimineata aceea geroasa de decembrie. Era inchisa – o ora de dimineata intr-o zi a saptamanii. Si mi-am dat seama ca a fost singura biserica in care nu mai revenisem, dar si singura care a venit la mine, in acelasi vis care s-a repetat de multe ori.

Veneam inspre biserica, intram pe una din usile laterale, gaseam inauntru o gramada de carti vechi si voiam sa le rasfoiesc, unele cu slove chirilice, altele cu amestec de chirilice si latine… stiam ca voi gasi in ele cuvinte care numai in carti bisericesti mai apar, al caror inteles il banuiam numai, dar care ma incantau prin parfumul lor… si voiam sa le rasfoiesc in tihna, sa ma cufund in istorii de demult… dar cartile erau prea multe, si toate ma atrageau… deschideam o carte si deodata eram in mijlocul alteia… sau incercam sa ating o carte si se cernea usor in praf… totul parea iluzie… si pana la urma am reusit sa tin o carte in mana… sa o deschid… era scris despre apa si piatra… daca vrei sa intelegi cat de cat vesnicia, nu te gandi la nori… norii se inegresc si se faramiteaza… nu te gandi la zgomotul vantului… zgomotul paleste si pe urma e tacere… gandeste-te la curgerea apei si la taria pietrei… sau gandeste-te la cedri si la brazi…

Si simteam in visul meu bucurie si sfiala.

–––––––––––––––––––-

Peste ani, vizitand marea gradina botanica din Washington, aveam sa dau de versurile unui poet coreean, si aveam sa tresar, pentru ca versurile pareau sa reia visul meu statornic in care revenea Biserica Amzei.

…I have five friends of mine,
Water and stone, bamboo and pine,
And the Moon…

Directorul

februarie 25th, 2008

Un barbat zbura cu un balon cu aer cald si la un moment dat si-a dat seama ca aerul s-a ratacit. A coborat pana aproape de pamant si a zarit o femeie pe o pajiste. Apropiindu-se de ea, el i-a strigat:
– Fii amabila, poti sa ma ajuti? Am promis unui prieten ca ma intalnesc cu el, dar nu mai stiu unde ma aflu.
Femeia i-a raspuns:
– Te afli intr-un balon cu aer cald, la vreo 10 metri inaltime. Te gasesti intre 40 si 41 grade latitudine nord, si intre 59 si 60 de grade logitudine vest.
– Ei, probabil esti inginera de profesie! spuse omul din balon.
– Asa este, raspunse femeia, dar de unde stii?
– Pai tot ce mi-ai spus este corect din punct de vedere tehnic, dar tot n-am idee ce-as putea face cu informatiile de la tine si sunt tot in ceata. Sa fiu sincer, nu m-ai ajutat deloc. Ba chiar pot spune ca m-ai tinut pe loc degeaba.
Atunci femeia i-a raspuns:
– Dar tu trebuie sa fii director!
– Asa este, raspunse barbatul, dar de unde stii?
– Pai nu stii unde te afli si nici incotro te indrepti. Te-ai ridicat la inaltime profitand de o flama care a incins situatia. Ai facut o promisiune pe care nu stii cum ai sa ti-o tii si te astepti ca oamenii de sub tine sa-ti rezolve problema. Adevarul este ca te afli exact in locul unde te aflai cand am inceput discutia, acum 1 minut, dar brusc constati acum ca asta este din vina mea.

Familia si planningul familia, autor Pr. Conf. Univ. Dr. Gheorghe Remete

februarie 25th, 2008

De la inceput, tinem sa subliniem ca orice dezbatere asupra acestei teme pleaca, obligatoriu, fie de la o conceptie spirituala asupra omului, fie de la una strict biologica. In functie de aceasta viziune de start se va desfasura apoi orice discutie asupra omului si familiei.

Daca omul este o fiinta eminamente spirituala, atunci religia si Biserica sunt nu numai competente si indreptatite ci sunt chiar cel mai competent, mai sigur, mai autorizat si mai obligat for care are datoria de a se pronunta asupra omului si familiei. In acest sens, religia si Biserica sunt o veritabila directie de constiinta, pentru ca impun omului sl societatii nu adevaruri autoritative externe ci adevarurile interioare, esentiale ale omului insusi, care determina total existenta, esenta, identitatea, unitatea si unicitatea omului.

Cel mai important lucru care se impune, ab initio, cerecetatorului este acela ca reperele fundamentale, datele esentiale ale persoanei umane dovedesc esenta spirituala a omului. Ratiunea, rationalitatea si spiritualitatea omului dovedesc ca fundamentul sl esenta existentei in general nu poate fi decat spirituala si personala. Prin urmare, firea si Natura, ca baza, temei si esenta unificatoare a existentei sunt spirit, sunt persoana. Experienta si cercetarea stiintifica dovedesc conformitatea deplina a persoanei umane, a rationalitatii si sensului ei cu ratio-nalitatile firii, ale Naturii, ale universului, cu ansamblul lor. Aceasta conformitate a omului ca persoana cu legile generale ale Firii si spiritului impun de la sine concluzii precise, spirituale si un comportament anume. Persoana umana normala se naste si exista in deplina concordanta cu natura, cu firea. Prin urmare, omul nu are de ce \”corecta\” natura sau firea, pentru ca ar atenta la conformitatea si concordanta fundamentala cu ea. A \”corecta\” esenta firii si a existentei inseamna a deforma natura, a deranja sensul ei fundamental, spiritual, pozitiv. Nu e vorba de inventiile tehnice care privesc organizarea materiala si materia, ci e vorba de ratiunile fundamentale, bioetice ale naturii. Nasterea, dainuirea, cresterea, implinirea, procrearea sunt sensurile fundamentale ale existentei. A le nega, a le refula, a le modifica inseamna a modifica sau nega temeliile universului, ale existentei. Exact in acest sens sunt socotite aceste interventii drept pacat, de catre conceptia crestina.

Daca cercetatorul neaga esenta spirituala a omului si-l considera numai sub aspectul strict biologic, fara indoiala ca il face o existenta manevrabila si orice devine posibil. Pentru cercetatorul care recunoaste esenta spirituala a omului reperele spirituale sunt totale, definitive si resping manevrarea lui.

Principiul planning-ului

Planningul inseamna in esenta planificarea familiei, prin interventia umana, fizica, tehnica sau spirituala (\”naturala\”) asupra procrearii. El consta in alegerea procrearii, intr-o actiune fie pentru a fixa momentul procrearii, fie pentru a micsora, suspenda sau distruge fecunditatea persoanei. Adeptii planningului enumera, ca date principale ale planningului, urmatoarele:

– a crede in posibilitatea si utilitatea unei reglari a nasterilor, complet inofensiva, sanatoasa;

– a redescoperi posibilitatea unei ecologii a fecunditatii cand lumea tehnologica isi vadeste limitele si erorile;

– a trai intr-un climat de sustinere reciproca si de incredere pentru infruntarea dificultatilor ce se intalnesc desigur si in acest domeniu;

– a exploata metoda pentru o mai buna cunoastere de sine si a propriei fiziologii, dincolo de faptul procreativ;

– a valoriza dragostea si sexualitatea in termeni de absolut sau relativ, de fizic sau afectiv, de spontan sau spontaneist, de rational sau cerebral;

– a inventa sexualitatea (si manifestarile fizice corelative) nu repetitiva ci variata si stimulanta.

Fata de aceste principii ale planningului, religia crestina si Biserica observa urmatoarele:

– Nimeni n-a dovedit ca planningul, prin orice metoda a lui, poate fi partial sau in general \”inofensiv\” si \”sanatos\”. Dimpotriva: adeptii lui cei mai onesti si rigurosi nu ezita sa recunoasca riscurile si efectele negative imense.

– Lumea tehnologica isi vadeste, este adevarat, limitele si erorile iar omul are dreptul de a interveni pentru perfectionarea tehnica. Dar nu trebuie uitat ca orice perfectionare e pozitiva si acceptabila numai daca dezvolta datele esentiale spirituale ale omului, nemodificandu-le sau atingandu-le, caci altfel tehnica s-ar intoarce asupra omului, iar asa-zisul \”progres\” se va dovedi regres. Nu trebuie uitat ca orice tehnica are doua taisuri, este manevrabila si interpretabila.

– Climatul de sustinere reciproca si de incredere intre parteneri, intre soti, se asigura prin valorificarea si stimularea fortelor spirituale, a iubirii si nu printr-o inerventie tehnica sau mecanica asupra iubirii. Tehnica si mecanica nu au ce cauta in actul iubirii.

– Cunoasterea de sine si a propriei fiziologii este autentica si valoroasa tot numai prin spirit, prin interpelarea, solicitarea si valorificarea spiritului partenerului. Numai asa fizicul si fiziologia sunt valoare, altfel devin strict obiecte.

– Valorizarea sexualitatii este autentica numai in cadrul iubirii ca spiritualitate, iar valoarea sexualitatii nu trebuie inventata pentru ca ea exista. Sexualitatea este variata si stimulata numai in masura in care are in vedere valorificarea si potenta infinita a persoanei ca spirit, pentru ca numai in spirit e posibil noul si stimulativul, asa cum spunea scriitorul austriac Hugo von Hoffmannstahl: \”Alles ist eitel ausser der Begegnung zwischen Geist und Geist!\” (Totul este desertaciune in afara intalnirii spiritului cu spiritul!).

– Este adevarat ca adeptii planningului au de grija sa adauge ca prefixul \”contra\” (contraceperii) nu trebuie sa faca din copil un dusman sau un pericol\”, ci se intentioneaza numai \”folosirea responsabila\”, \”exploatarea a tot ceea ce exista pozitiv\”, controlarea \”furiei impetuoase a unui torent\”, folosirea ei in mod \”profitabil si responsabil\”. De asemenea, ei recunosc ca noutatile de ordin tehnic din domeniul contraceptiei sau planningului inseamna de fapt noutati de gandire care pun intrebari existentiale si impun o noua ramura eticii, bioetica. Nu putem sa nu observam insa, ca insasi inevitabilitatea termenilor mecanici de \”exploatare\”, \”folosire\”, \”control\” si \”profit\” dovedesc caracterul mecanic si de obiect al planningului.

Mijloacele contraceptive

Planningul familial este o conceptie si o practica bazata pe principiul si mentalitatea utilitarismului. Despre acesta vom vorbi mai jos. In fapt, planningul consta in punerea in practica a principiului sterilitatii voluntare sau contraceptiei. Contraceptia a fost definita ca fiind orice comportament care face ca in raportul sexual sa se impiedice unirea elementelor germinale si aparitia conceptiei, intrucat contraceptia se poate obtine si se savarseste efectiv pe doua cai, prin doua metode – una tehnica si cealalta \”naturala\” – si planningul este considerat de doua feluri:

1. planningul tehnic, mecanic;

2. planningul \”natural\”.

Planningul tehnic consta din orice interventie mecanica sau medicamentoasa prin care se impiedica conceptia, iar planningul \”natural\” inseamna evitarea conceptiei prin evitarea perioadei lunare de fecundatie a femeii, respectiv prin metoda Ogino-Knaus.

Mijloacele concrete prin care este obtine planningul tehnic sunt, in ordinea duritatii si gravitatii: avortul, sterilizarea chirurgicala, pilula anovulatorie, contraceptiile injectabile, dispozitivul intrauterin (steriletul) si prezervativul.

In ce priveste avortul, care este desigur cea mai barbara si criminala metoda de contraceptie, este suficient sa reamintim ca savantii americani dr. B. Nathanson, dr. R. Selzer si dr. Noonan au dovedit stiintific ca foetusul uman simte durerea inca de la 10 saptamani de la concepere. A devenit celebru filmul video intitulat \”Urletul mut\” al dr. Nathanson, fost sustinator al avortului, film care arata cum foetusul de 12 saptamani incearca sa evite instrumentul chirurgical in timp ce bataile inimii sale se dubleaza, iar atunci cand corpul incepe sa fie dezmembrat gura copilului se deschide \”urland\”. Dr.R.Selzer de la Universitatea din Yale a relatat, de asemenea, experienta unui avort in care \”varful acului aflat in abdomenul femeii s-a miscat brusc. Mai intai intr-o parte, pe urma inspre partea opusa. S-a mai miscat odata, dupa care a impins acul ca un peste care s-a prins in carlig. Era foetusul care s-a luptat pentru viata lui\”. In sfarsit, dr. Noonan a aratat ca \”din momentul in care mecanismele durerii sunt prezente in foetus – posibil inca din ziua a 45-a – metodele utilizate pot cauza durere. Durerea este cu atat mai substantiala cu cat avortul are loc mai tarziu\”. Stiinta a dovedit deci astazi ceea ce religia a sustinut totdeauna, ca avortul este totdeauna omucidere, crima premeditata, cea mai primitiva si grava forma de contraceptie.

Sterilizarea chirurgicala, masculina sau feminina, consta in intreruperea canalelor de scurgere a lichidului seminal (la barbat), respectiv a trompelor uterine la femeie. Intrucat s-a recunoscut chiar de adeptii planningului ca aceasta metoda este practic ireversibila, si ea se dovedeste barbara si extrem de grava datorita deciziei totale a respectivei persoane de a lupta contra conceperii. Mijloacele contraceptive cele mai raspandite sunt: dispozitivul intrauterin (steriletul) care previne sarcina impiedicand nidatia ovulului fecundat in uter, prezervativul care constituie o bariera intre lichidul seminal si corpul femeii si mai ales pilula (RU 486).

Cea mai importanta, pentru ca este cea mai raspandita si cu efectele cele mai mari, este pilula contraceptiva. Ea este de doua feluri (combinata sau monohormonala) dar amandoua se prezinta sub forma de medicament (pastila) si au acelasi efect: impiedica eliberarea ovulatiei lunare si fecundarea. Pilula nu previne doar conceperea, ci si implantarea embrionului dupa ce a avut loc conceperea. Ea este mult mai subtila si de fapt mult mai periculoasa decat celelalte mijloace contraceptive tocmai datorita aparentei ei de totala inofensivitate. Intrucat are aspectul unui medicament si se ia ca orice medicament, fiind \”ceva care se ia si apoi nu te mai gandesti\” ea este cel mai usor manevrant al constiintelor. Ea adoarme constiinta prin faptul ca femeia respectiva nu va sti niciodata daca a fost sau nu insarcinata. Este de observat insa ca sensul pilulei consta tocmai in aceasta iresponsabilizare. Or, insasi acceptarea adormirii constiintei, renuntarea la responsabilitate inseamna o imensa vina de care se va raspunde. De aceea, pe drept cuvant s-a spus ca \”ceea ce au facut Pincus si Rock, inventatori si descoperitori ai pilulei, nu au facut Napoleon sau Lenin, Mendel sau Einstein\”. Se poate spune deci ca pilula a ajuns astazi arma contraceptiva principala, cea mai subtila si mai perfida, pentru ca in cazul tuturor celorlalte mijloace contraceptive persoana respectiva constientizeaza, intr-o masura mai mare sau mai mica, gravitatea si responsabilitatea greselii. In cazul pilulei, omul este asigurat de totala iresponsabilitate prin ignoranta, chiar daca adeptii insisi recunosc ca natura ei medicamentoasa nu o face total nedaunatoare.

Concluzionand asupra planningului tehnic, trebuie sa observam ca si adeptii lui recunosc ca fiecare metoda a acestui planning isi are limitele, riscurile, contraindicatiile si inconvenientele ei. Este de remarcat in chip deosebit si modul primitiv in care este popularizat acest planning prin afirmatii nesustinute, inselatoare, de genul \”daca te hotarasti sa folosesti mijloace contraceptive, te vei simti si mai bine, iti va fi mai bine, iti va fi mai usor, pentru ca nu va mai trebui sa mai ascunzi\” sau \”veti fi mai relaxati si mai fericiti in relatiile sexuale\”. Putem observa ca nu se poate dovedi fericirea iresponsabiliatii obtinuta prin contraceptive, iar relaxarea si fericirea reala din actele sexuale provine in mod esential si decisiv din calitatea si intensitatea spirituala a iubirii. Aceste afirmatii fac cu nonsalanta sunt extrem de periculoase mai ales datorita faptului ca sunt servite grosolan, fara acoperire stiintifica constiintelor fragede si sensibile adolescentilor.

In ce priveste planningul \”natural\”, metodele acestuia sunt metode de evitare a conceptiei prin efectuarea actului sexual in perioada lunara nefertila a femeii si evitarea lui in perioada fertila a ciclului menstrual, adica in zilele cand femeia poate ramane gravida. Aceasta metoda numita si \”metoda calendarului se bazeaza pe experienta faptului ca doar cu un timp (circa 12-16 zile) inaintea menstruatiei femeia este fertila. Ea se mai numeste \”metoda Ogino – Kna dupa numele savantului japonez, respectiv austriac, care au descoperit-o. Deci se afirma ca reprezinta \”o etapa importanta in cadrul reglarii naturale a nasterilor\”, totusi se recunoaste ca \”este imprecisa, mai ales cand ciclul nu este foarte regulat, pentru ca se bazeaza pe data presupusa a urmatoarelor menstruatii\”, calcul al probabilitatilor nu intru totul previzibil. Oricum, intrucat se exercita strict \”natural\”, aceasta metoda este considerata nu numai cea mai inofensiva si cea mai argumentata moral. Trebuie reliefat insa ca de fapt esenta acestei metode este aceeasi cu a planningului tehnic, adica refuzul procrearii si combaterea ei. Ideea, intentia, scopul si sensul celor doua feluri de planning sunt aceleasi. Or, aceasta este esenta problemei.

Teologia scoate insa in evidenta mai ales faptul ca insasi ideea de conceptie este condamnabila, pntru ca separa ceea ce este inseparabil, adica actul iubirii de functia ei intrinseca. Ideea de interventie in acest scop este condamnabila in ea insasi pentru ca, asa dupa cum posibilitatea schimbarii duce schimbare, tot astfel simpla posibilitate de contraceptie duce la contraceptie.

Contraceptia nu poate fi justificata nici prin ideea ca s-ar aplica numa cazuri exceptionale; pentru ca de fapt cei interesati vor fi totdeauna convinsi ca se afla intr-un asemenea caz exceptional. Contraceptia ca mijloc de planning este o logica perfida si o adormire a constiintei, o iresponsabilizare, pentru ca refuzul conceperii pe motivul asigurarii unor conditii mai bune pentru copil se dovedeste un egoism feroce: oricate conditii s-ar asigura copilului, totdeauna pot veni altele mai bune si amanarea se poate justifica la nesfarsit. Si, de fapt, este usor de dovedit ca singura conditie esentiala pentru copil este angajamentul iubitor total, sacrificial al parintilor, restul fiind neesential.

Planningul este o inconsecventa, o dedublare, o inselare si o autoinselare a constiintei, pentru ca programeaza ceea ce este neprogramabil, iubirea, act prin excelenta spontan si unic. Prin aceasta programare se schimba, se degradeaza pretuirea absoluta a partenerului, care devine de fapt un obiect de placere, acesta fiind scopul si sensul esential al planningului, marturisit sau nu. Esenta iubirii este daruirea totala si deschiderea pana la implinirea deplina a finalitatii, care este procrearea. Se poate intelege ca in masura in care se exclude elementul si sensul ei esential, iubirea nu numai ca nu se finalizeaza ci chiar se denatureaza si se perverteste.

Esenta planningului se dovedeste a fi calculul egoist, in care copilul \”devine un produs, nu mai este un dar, nu mai este rodul iubirii, nu mai este expresia gratuitatii daruirii\”. Acest lucru e dovedit de faptul ca aproape in toate menajele numarul copiilor este numarul care a fost consimtit. Daca cineva nu are mai mult de trei copii, aceasta este pentru ca nu a voit sa aiba patru. Planningul se dovedeste o contrazicere si o opozitie fata de sensul pozitiv al existentei; realitatea fundamentala si suprema a existentei fiind Absolutul ca Persoana, aceasta opozitie este de fapt dusmanie fata de Dumnezeu.

Principiul eugenismului

Eugenismul este un principiu si o practica prin care se urmareste imbunatatirea insusirilor biologice ale speciei umane prin cultivarea exemplarelor ei celor mai reusite si eliminarea celor deficitare. Acceptand sau nu si metodele coercitive, eugenismul consta in esenta in justificarea interventiei umane exprese pentru a schimba calitatile speciei umane, in sensul de a le ameliora permanent. Practicile prin care se urmareste eugenismul sunt in principal manipularile genetice, intre acestea mai importante fiind inseminarea artificiala, fecundarea in vitro si donarea. S-a observat ca aceste manipulari genetice urmaresc formarea unor exemplare umane speciale \”dupa criterii politice sau economice…tributare gusturilor sau capriciilor\”. In ce priveste inseminarea artificiala si fecundarea in vitro mai important este insa faptul ca fac o separare, in actul sacru al iubirii, intre actul conjugal si fecundare, ca distrug aspectul misterios si intim al procrearii, precum si respectul pentru copil, care nu mai este conceput intr-o daruire imediata, totala ci este fabricat. Clonarea este manipularea genetica cea mai radicala, intrucat femeia este redusa la functiile biologice ale ducerii ovulelor si imprumutul uterului. Prin aceasta, calitatile de filiatie, maternitate si nastere, care constituie in mod esential integrarea individului in specia umana, identitatea si demnitatea lui, sunt pulverizate. Clonarea incalca datele fundamentale ale persoanei umane, adica specificitatea, unicitatea, identitatea si prin aceasta demnitatea umana.

Manipularile genetice sunt inacceptabile si condamnabile penttru ca degradeaza omul la un simplu material biologic, simplu experiment. Intrucat valoarea persoanei umane consta tocmai in unicitatea si specificitatea ei, ea nu poate deveni niciodata drept mijloc pentru un scop, oricat de valoros si legitim ar fi scopul. \”Trebuie mai degraba acceptat ca stiinta sa se dezvolte mai incet decat sa se ajunga prin orice mijloc la o cunoastere desavarsita\”. Manipularile genetice sunt anti-umane pentru ca anuleaza independenta persoanei, identitatea si unicitatea ei. Caracterul de persoana al omului \”cere ca el sa fie primit in realitatea lui misterioasa si imprevizibila, sa fie respectat si iubit in diferenta radicala lui, radicala lui alteritate si absoluta lui singularitate\”.

Este usor de observat ca planningul nu este altceva decat aplicarea eugenismului la radacina vietii umane. Specialistii bioeticieni au identificat insa fara efort si au pus diagnosticul exact acestei culturi moderne a planningului: \” o cultura veritabil anti-crestina care…(vrea) sa conduca la iluzia faustica dupa care orice handicap, chiar si moartea pot fi evitate\”. Ei au identificat si precizat ideea care sta la baza eugenismului: mentalitatea ca din umanitatea moderna ameliorata, trebuie sa dispara indivizii deficitari, ca disparitia acestora ar insemna in chip necesar si automat o umanitate mai buna. Falsitatea acestei idei si mentalitati intregi este demascata, intre altii, de jurnalistul american George Will, el insusi tatal unui copil handicapat, care intreaba retoric: \”Vrem intr-adevar o lume fara copii mongoloizi? Vrem o lume in care suflul, prezenta, gentiletea, dragostea, frumusetea unei Marie Z. (handicapata,n.n.!) sa nu mai existe?\”.

Ideea falsa ca prezenta handicapatilor denatureaza si degradeaza umanitatea si ca lipsa lor ar face-o mai buna si mai frumoasa este demontata cu o patrundere si convingere exceptionala de unii bioeticieni: \”Exista taine descoperite de catre copiii asa-zisi \”handicapati\”, care sunt de o plenitudine de viata care noua ne scapa. Ne-am intrebat ce inseamna un copil \”normal\”. Ceea ce normal este faptul ca micutii nostri vorbesc cu ingerii. Faptul ca noi nu mai facem aceasta este anormalitate. Si atunci, problema se pune astfel: cum sa educam crestinii, societatea in general, in ceea ce priveste pericolele eugenismului? Cum sa redescoperim adevarata valoare in fata, in inima unei persoane handicapate, fara a o marginaliza ci a o incorpora in societate, facand-o sa patrunda in comunitatea noastra, in viata, in familia si in inima noastra\”.

Aceasta intelegere larga, generoasa, cuprinzatoare, autentic umana si umanizatoare exista dintru inceput in invatatura crestina, fiind incorporata si dezvoltata de catre Sfintii Parinti ai Bisericii intr-o viziune grandioasa cosmica, viziune in care natura umana a fost definita de catre Dumnezeu, in chip creational, in constitutia, structura, forma si mai ales in specificitatea, unicitatea si identitatea, adica valoarea sa. Astfel, pentru Sf. Maxim Marturisitorul, unul din marii Parinti ai Bisericii crestine, definirea esentiala a naturii umane, sensul sau logosul ei, care contine realitatea ei spirituala, psihica si corporala, a fost stabilita din eternitate in Dumnezeu – Logosul in care exista ca idee – vointa. Sf. Maxim zice: \”… Ratiunea, cea una … sta impartita in chip neimpartit in varietatea fapturilor, precum arata insusirea lor de a se referi una la alta si totusi de a ramane fiecare ea insasi in chip neamestecat…este una si aceeasi Ratiune care prin infinitatea si transcendenta ei este in sine si pentru sine negraita si necuprinsa… aratandu-se si multiplicandu-se din bunatate in toate cate sunt din ea, pe masura fiecaruia si recapituland toate in sine\”.

Conceptia crestina subliniaza deci legatura fundamentala si intima care uneste natura si persoana umana cu Firea si Sensul suprem si unitar al existentei, legatura care ancoreaza total si definitiv pe orice om in Infinitul personal, singura care poate asigura in chip real si propriu demnitatea umana.

Deosebiri inter-crestine privind planningul

Dupa cum am vazut pana acum, atat religia si Biserica Ortodoxa cat si cea Catolica resping si condamna atat contraceptia cat si principiul planningului in general. Exista insa teologi, curente teologice si chiar pozitii oficiale ale Bisericii, Catolice sau Protestante care iau atitudini pro-planning derutand pe cei neinformati, care ar putea crede ca aceste afirmatii pro-planning apartin intregii Biserici crestine.

Astfel, unii teologi catolici afirma nu numai ca \”sotii au dreptul inalienabil…de a decide intervalul intre nasteri si numarul copiilor\” ci si ca noi crestinii \”trebuie sa primim cu curaj restrictiile de fecunditate pe care ni ie impune viata sociala\”. In acest sens, chiar enciclica Humanae Vitae a papei Paul VI, desi se opune mijloacelor anticonceptionale de natura artificiala, accepta ideea de planificare naturala a familiei si formula de \”planificare responsabila\”. Teologii catolici accepta planningul prin metodele naturale afirmand chiar ca \”ar fi bine ca fetele sa invete aceste metode din momentul pubertatii. Cunoscandu-si mai bine trupul lor, ele vor putea folosi mai bine metodele naturale dupa casatorie\”. Enciclica Casti Connubii a papei Pius XI din decembrie 1939 accepta metoda naturala Ogino-Knaus.

Teologia protestanta accepta atat metoda Ogino-Knaus cat si folosirea prezervativelor. Prin prevenirea fecundarii ea intelege mai mult un control al nasterilor decat o limitare a lor. Protestantii considera permisa prevenirea fecundarii si planningul intrucat copilul trebuie sa fie dorit: \”Noi trebuie sa facem tot ce depinde de noi pentru a-l primi intr-o maniera favorabila…pentru a-i pregati un cadru social in care sa aiba sansele lui…\”. Fata de aceasta, conceptia ortodoxa observa, asa cum am aratat si mai sus, ca de fapt cadrul pe care trebuie sa-l asigure parintii copilului este numai acela de a se putea implini ca persoana morala; celelalte \”cadre ale sanselor\” se schimba oricum permanent si oricand apare un cadru\” mai atragator care le face pe cele anterioare depasite; or, aceasta ar justifica la nesfarsit controlul nasterilor. Dreptul de a controla nasterile apare comparabil cu justificarea eutanasiei. Daca controlul nasterilor ar exprima libertatea ca \”act uman, deliberat si precugetat\” atunci desigur ca si eutanasia si sinuciderea ar exprima pozitiv libertatea persoanei, ceea ce probabil ca nici protestantii nu agreaza.

Conceptia ortodoxa refuza sa faca distinctie neta intre \”ferirea de copii\”si mijloacele contraceptive de orice fel. Ea pledeaza pentru maturitatea si autocontrolul spiritual. Teologii catolici si protestanti fac deosebire intre fecundare si concepere (adica nidatie), pe baza acesteia socotind ca in acest interval nu exista persoana umana in intelesul deplin al cuvantului si autorizand astfel avortul. Ortodocsii observa insa ca aceasta deosebire este \”cu totul artificiala si constituie nu numai o denaturare a antropologiei crestine ci in egala masura si a datelor medicinei. Fecundarea este inceputul vietii personale a fiintei…fiinta umana este o persoana umana…\”.

In ce priveste deosebirea pe care teologii catolici si protestanti o fac intre mijloacele artificiale si cele \”naturale\” ale planningului, observam ca avem de-a face cu o logica inconsecventa care subordoneaza teologia presiunilor sociale si evita esentialul problemei. Caci se intelege ca atat in planningul artificial, cat si in cel \”natural\” intentia este aceeasi: impiedicarea procrearii. Or, tocmai asta este: problema nu este a mijloacelor ci a scopului, a sensului. Practic, prin acceptarea planningului natural, teologii catolici si cei protestanti \”evita fraudele contra naturii dar comit frauda impotriva dreptei constiinte\”.

Planningul, denaturare si distrugere a familiei

Esenta planningului consta in ideea ca omul are dreptul sa separe intre actul iubirii si consecintele lui sau, mai precis, sa caute si sa obtina placerea ca scop in sine. Planningul este o eroare, o falsificare si o crima pentru ca se bazeaza pe acest fals. Pentru ca toate domeniile de cunoastere si cercetare umana pot sa dovedeasca adevarul fundamental ca in ordinea dreapta a naturii placerea nu este niciodata scop, ci totdeauna mijloc; daca se intampla altfel, atunci e vorba de o denaturare si pervertire. In mentalitatea si in societatea planningului, care sunt categoric utilitariste si consumiste, persoana umana nu mai este o realitate specifica unica si identica ci un flux, un ghem de senzatii si conjuncturi, un obiect de exploatat placere. Or, in situatia in care omul nu mai cauta in partener omul, ci obiectul placut, atunci si relatiile celor doi si toate relatiile sociale vor fi grevate de aceasta depersonalizare, obiectualizare a sentimentelor si a omului in general. Familia decade intr-un simplu contract social reciproc, o societate de intrajutorare in care valorile spirituale, esentele adevaratei personalitati, precum iubirea, castitatea, fidelitatea si sacrificiul nu-si mai au locul. Daca este indreptatita pretuirea partenerului pentru placerea pe care mi-o ofera, atunci infidelitatea, adulterul, avortul si divortul sunt justificate, iar idei precum castitatea si fidelitatea apar desuete si ridicole. insa oricat s-ar stradui cineva sa schimbe ideea si sensul familiei, oricat ar vrea sa o modernizeze, nu va putea nega ca fortele, temeliile care pot asigura o familie sunt tocmai auto-controlul, fidelitatea si sacrificiul iar fara ele nu mai poate fi vorba de familie. Indreptatirea placerii in sine, utilitarismul si planningul, departe de a servi cu ceva familiei, provoaca si fac inevitabile pericolele care ameninta familia. Concubinajul, \”casatoria de proba\” (\”Nu exista casatorie de proba, asa dupa cum nu exista moarte de proba\” a observat papa Ioan Paul II), adulterul, contraceptia, avortul, prostitutia si divortul devin in societatea si mentalitatea planningului nu simple accidente nefericite ci \”parti conexe ale unui sistem complet, coerent…conceptii noi de viata…coordonatele unei noi civilizatii\”. Intrucat cultivarea si supralicitarea instinctului il face pe acesta sa domine spiritul si persoana, degradand astfel omul, planningul degradeaza esenta legaturii conjugale. Avand in vedere sensul spiritual si divin al persoanei umane, orice deviere, contrazicere, contrafacere sau \”corectare\” a naturii umane se dovedeste a fi denaturarea persoanei, a sensului vietii si existentei in general.

Planningul, denaturare si pervertire a iubirii umane

Este un lucru recunoscut ca baza si sensul planningului stau in principiul utilitarismului, respectiv in procurarea de maxima placere cu cele mai putine pierderi sau suferinte. Dar aceasta se opune fundamental si esential iubirii. Este de observat ca utilitarismul nu este numai o practica intr-un anume domeniu, ci a devenit o componenta principala a mentalitatii si practicii omului modern. Urmarind placerea ca principiu in sine, pentru utilitarist toate existentele devin de fapt obiecte de folosit si nu mijloace de dialog, de comuniune, devenind de fapt si el insusi obiect pentru ceilalti. S-a observat ca utilitarismul este de fapt un \”program al egoismului consecvent\”, o \”armonizare a egoismelor\” dupa principiul \”maximum de placeri pentru fiecare dintre cele doua persoane\”, principiu care contine insa o contradictie interna decisiva. Caci \”placerea, prin insasi natura ei este doar un bun de moment si doar al unui subiect anume, ea nu este un bun supra-subiectiv, trans-subiectiv\”. Greseala esentiala a utilitarismului este ca afirma placerea drept valoare in sine. Or, experienta si cercetarea dovedesc ca placerea este ceva secundar, nu esential in iubire. De multe ori, realizarea iubirii inseamna tocmai suportarea neplacerilor. Ba, se poate spune chiar ca implinirea iubirii este legata esential de suferinta: esenta iubirii este sacrificiul. Caracterul sacrificial este de fapt esenta iubirii. In acest sens, Sf. Maxim Marturisitorul atrage atentia ca \”cel ce urmareste placerea, greseste in judecata, socotind ceea ce nu e bine drept bine. Asadar unul ca acesta abuzeaza de femeie, impreunandu-se cu ea\”.

In iubirea autentica, barbatul si femeia nu sunt \”parteneri\” de viata sexuala ci in primul si ultimul rand persoane care se daruiesc si se sacrifica reciproc; valorile sexuale insotesc numai daruirea personala, insa esenta daruirii trebuie sa fie personala si nu sexuala. Valoarea persoanei umane consta in intreaga fiinta si componenta spiritual-somatica a persoanei, sexul fiind numai unul din atributele persoanei umane, toate celelalte fiindu-i de fapt superioare. Trebuie memorat faptul ca orice om este valoare in chip decisiv ca persoana si abia dupa aceea este si o valoare sexuala. in acest fel, constientizam faptul ca valoarea iubirii consta in primul rand in calitatea ei spirituala, in daruirea, profunzimea, bogatia infinita de nuante sentimentale si volitionale, in sacrificiul ei; fata de aceste valori exceptionale care tind spre absolut, gradul de voluptate sexuala apare desigur infinit inferior.

Esenta iubirii fiind daruirea spontana si totala prin sacrificiu, programarea iubirii si confundarea ei cu voluptatea se dovedesc pervertirea si opusul iubirii autentice. S-a observat ca senzualitatea si chiar afectivitatea – \”ocolesc de fapt persoana\”, pentru ca esenta persoanei este totusi spiritul si valorile lui. Morala sexuala si conjugala trebuie sa constea, in acest sens, \”intr-o permanenta si extrem de matura sinteza intre finalitatea naturii si norma personalista\”.

Prin planning, iubirea se supune tehnicii, fiind afectata de tehnicile anticonceptionale, in loc de a fi o chestiune de daruire si sacrificiu, ea devine problema de metoda, tehnica si eficacitate, un schimb de placeri si nu un dialog. in acest fel, planningul nu doar relativizeaza si dilueaza ci chiar denatureaza si distruge iubirea si, prin aceasta, famila.

Consideratii ortodoxe speciale

Planningul se incadreaza in disciplina numita bioetica. Teologii ortodocsi subliniaza faptul ca aceasta disciplina nu este o simpla etica sociala, pentru ca, prin datele sale spirituale, persoana umana este incadrata profund si decisiv in Sensul spiritual absolut ale existentei. Pentru ortodocsi \”sensul vietii se gaseste in Theosis (indumnezeire), comuniunea eterna cu Persoanele Sfintei Treimi, comuniune care determina relatiile noastre intre noi si cu ceilalti…bioetica reflecteaza asupra mijloacelor prin care tehnologia bio-medicala poate sa serveasca scopurile ultime ale vietii, adica participarea omului ca persoana la viata personala a lui Dumnezeu\”.

In acest sens, conceptia ortodoxa afirma ca bioetica trebuie sa se bazeze pe aceste principii fundamentale:

1. Caracterul sacru al vietii umane;

2. Dragostea sacrificiala a lui Dumnezeu, ca origine si fundament al oricarei relatii umane (a doctorului fata de bolnav, sau cand e vorba de prelevarea de organe;

3. Idumnezeirea sau participarea la viata divina, singura care constituie sensul ultim al vietii si-i acorda sensul ei profund fata de moarte, fata de neant\”. Planningul si practicile contraceptionale se bazeaza in mare masura pe ideea ca omul nu e persoana de la inceput, din momentul actului sexual, respectiv pe intervalul dintre fecundare si nidare (sau concepere). Or, astazi genetica moderna a dovedit ceea ce teologia ortodoxa a afirmat totdeauna: din primul moment, din clipa unirii spermatozoidului cu ovulul in cadrul actului sexual a inceput nu numai \”aventura vietii umane\” in general ci intreg \”programul a ceea ce va fi aceasta fiinta vie: o persoana, aceasta persoana individuala cu trasaturile ei caracteristice deja bine determinate\”. Avand in vedere aceasta realitate coplesitoare, se impune evidenta ca orice interventie sau calculare umana ar fi un atentat impotriva sensului omului si al vietii. A mai interveni acum si chiar a programa ceva inainte ar insemna sa programezi sau sa intervii asupra Sensului absolut al existentei, asupra lui Dumnezeu. Ince priveste programarea nasterilor sau metoda contraceptionala naturala, teologia ortodoxa evidentiaza faptul ca abstinenta sexuala este justificata, pozitiva si constructiva numai atunci cand are finalitate total pozitiva si nu negativa: cand nu evita ceva ci cauta un plus. Sf.Ioan Gura de Aur afirma ca ratiunile familiei sunt castitatea si procrearea. Abstinenta si castitatea nu sunt numai metode pentru solutii si imprejurari accidentale, ocazionale, temporare, speciale. Ele constituie adevarul si sensul naturii si persoanei umane. Filosoful german Martin Heidegger afirma: \”Verzicht nimmt nicht!\” (Abstinenta nu pierde!). Ele sunt autenticul planning, planningul crestin, pentru ca sunt normalitatea naturii umane. Ele constituie de fapt autocontrolul spiritului uman, singura actiune prin care omul isi dovedeste spiritualitatea si demnitatea, de necesitatea carora nimeni nu se indoieste. Sensul real al abstinentei si castitatii conjugale consta in ridicarea deasupra instinctului si in irectionarea, disponibilizarea persoanei umane spre valorile superioare, chiar spre absolut. Cultivand depasirea egoismului si respectul fata de sine si fata de celalalt, abstinenta cultiva iubirea si fidelitatea si fortifica familia. In cest fel, familia nu mai este simpla natura umana ci umanitate stapana pe sine, spiritualizata, transfigurata.

Conceptia ortodoxa are in vedere persoana umana intreaga, cu realitatea si imperativele ei spiritual-somatice. Specificul conceptiei ortodoxe consta in organicitatea ei, asa cum observa Lucian Blaga: \”In lumea ortodoxa organicul serbeaza triumfuri\”. Simtirea ortodoxa nu inabusa si nu contrazice naturalul ci cultiva \”legea firii\”. Dar nici n-o absolutizeaza, n-o autonomizeaza. Ea stie ca naturalul e \”natural\” adica real, autentic daca are o ratiune superioara. Sunt foarte semnificative, in acest sens, textele de la slujba ortodoxa a cununiei in care se cere binecuvantarea divina pentru unirea fizica dintre soti, cu sensul superior al comuniunii: \”Binecuvanteaza intrarile si iesirile lor…Da-le lor buna intelegere sufleteasca si trupeasca…uneste-i pe dansii intr-un gand, incununeaza-i intr-un trup… \”. Nicaieri nu se cade nici intr-o materialitate vulgara, nici intr-un \”spiritualism\” abstract, denaturat, dematerializat.

Exista si un specific romanesc al sentimentului familial. In simtirea romaneasca, familia nu este nici colectivitate supra-personala, nici adunare de indivizi legati prin origine si interese ci comuniunea intima, organica a persoanelor inrudite. Traditia romaneasca nu a cultivat ideea de \”familie – succes\” care trebuie sa apara \”cat mai bine\”, cat mai reusita in societate, echipa care forteaza drum in societate sau intrunire obligatorie de Craciun. Aceste grevari moderne care schimba familia traditionala se vor rasfrange probabil si asupra familiei din societatea romaneasca.

www.crestinortodox.ro

Mos Goriot (Le père Goriot), de Honoré de Balzac

februarie 25th, 2008
Honoré Daumier (1808-1879): Mos Goriot (1842)Honoré Daumier (1808-1879): Mos Goriot (1842)

Nascut la Tours, într-o familie burgheza, Balzac (1799-1850) renunta la cariera juridica, pe care o începuse dupa studii de drept, pentru a se consacra literaturii. Din 1829, când publica primul roman semnat cu numele sau si pâna la sfârsitul vietii, biografia lui Balzac se confunda cu opera. Cu o extraordinara putere de munca Balzac scrie un mare numar de romane grupate în ciclul Comedia umana, care contine trei parti : Studii de moravuri, Studii filozofice si Studii analitice. Cea mai importanta dintre aceste parti este Studii de moravuri, subîmpartita la rândul ei în : Scene din viata privata (Gobseck, Mos Goriot), Scene din viata de provincie (Eugénie Grandet, Iluzii pierdute), Scene din viata politica (O afacere tenebroasa), Scene din viata militara (Suanii), Scene din viata de la tara (Taranii, Medicul de tara), Balzac se vrea istoricul moravurilor, pictorul societatii contemporane lui, tinzând (si reusind) sa faca, prin cele aproape 2000 de personaje ale sale, concurenta starii civile.

MOS GORIOT

Romanul reprezinta cheia de bolta a ciclului Comedia umana, deoarece, o data cu scrierea lui, Balzac a avut ideea circulatiei personajelor prin romanele ciclului.
La pensiunea Vauquer, Eugène de Rastignac, tânar provincial ambitios venit la Paris pentru a patrunde în înalta societate, face cunostiinta cu Mos Goriot, un batrân care s-a lipsit de întregul sau avut pentru a-si face fericite fiicele, dintre care una este maritata cu un aristocrat (Anastasie de Restaud) si alta cu un bancher (Delphine de Nucingen). Cele doua fiice ingrate îsi lasa tatal sa moara în mizerie, vegheat doar de Rastignac.
La aceeasi pensiune, tânarul provincial îl cunoaste pe Vautrin, un personaj misterios, cinic, dusman al societatii, care îl îndruma pe Rastignac cum sa parvina. În final, Vautrin este arestat ca ocnas evadat, iar Rastignac, patruns în înalta societate prin intermediul Delphine-ei de Nucingen, al carei amant devenise, îl arunca Parisului sfidarea : “Si acum între noi doi”.
Fragmentul urmator prezinta agonia si în final înmormântarea batrânului Goriot :

Doua lacrimi se rostogolira din ochii batrânului, oprindu-se pe pleoapele rosietice, fara a luneca mai jos.
-Ah, daca as fi bogat, daca mi-as fi pastrat averea, daca nu le-as fi dat-o lor, amândoua ar fi aici si mi-ar linge obrajii cu sarutarile lor !
-As fi locuit într-un palat, as fi avut odai frumoase, servitori, foc în soba, iar ele ar fi plâns în hohote cu barbatii si copiii lor ! As fi avut toate bucuriile astea. Dar nu mai am nimic. Banul îti da tot. Îti da chiar si propriile tale fete. Oh, banii mei unde sunt acuma ? Daca as avea comori de lasat, m-ar obloji, m-ar îngriji ; le-as auzi, le-as vedea. Ah, copilul meu drag, singurul meu copil, acum îmi iubesc si mai mult parasirea si mizeria în care ma aflu ! Când un nenorocit e iubit, el stie cel putin ca e iubit cu adevarat. Nu, as vrea sa fiu bogat, pentru ca atunci le-as putea vedea. Dar, zau, cine poate sti ? Amândoua au inimi de piatra. Le-am iubit prea mult ca sa ma mai poata iubi si ele pe mine. Un tata trebuie sa fie totdeauna bogat, trebuie sa-si tina copiii în frâu, ca pe niste cai naravasi. Iar eu am stat în genunchi la picioarele lor. Mizerabilele ! Îsi încoroneaza asa cum se cuvine purtarea pe care au avut-o fata de mine în acesti zece ani din urma. Daca ai sti cum ma rasfatau îndata dupa ce se maritasera ! (Oh, ce crud martiriu sufar !) Le dadusem, fiecareia dintre ele, aproape opt sute de mii de franci si nu puteau nici ele, nici barbatii lor sa se poarte rau cu mine. Ma primeau în casele lor : « Tata bun încoace, tata drag încolo ». Ma asteptau la masa în fiecare zi. Cinam cu barbatii lor, care îmi dadeau toata cinstea cuvenita. Treceam drept un om care mai are înca oarecare avere. De ce ? Nu le spusesem nimic despre afacerile mele. Dar cu un om care da câte opt sute de mii de franci fetelor lui trebuie sa te porti bine. Si ma rasfatau, dar pentru averea mea. Lumea nu-i frumoasa deloc. Am vazut-o prea bine. Ma duceau cu trasura la teatru, iar în serile când primeau musafiri sedeam si eu cu ei, cât îmi placea. Pe scurt, spuneau deschis ca sunt fetele mele si marturiseau fara ocol ca eu sunt tatal lor. Ehei, mi-am pastrat istetimea si nu mi-a scapat nimic din câte s-au întâmplat. Toate erau facute cu dibacie si-mi sfâsiau inima. Vedeam bine ca sunt prefacatorii, dar boala era fara leac. La masa lor nu ma simteam în voia mea, ca la masa de-aici. Nu stiam sa vorbesc cu musafirii. De aceea, de câte ori unul din domnisorii aceia întreba la ureche pe ginerii mei “Cine e domnul?”, “E babacu, cu punga doldora, om bogat”, “Eh, drace!” raspundea celalalt, si toti ma priveau cu respectul datorat banului. Daca uneori îi stânjeneam oarecum, îmi rascumparam din plin pacatele. De altfel, cine e desavârsit ? (Tot capul mi-e o rana!) În clipa asta, iubite domnule Eugène, trec prin chinurile mortii; si totusi, toata suferinta de-acum nu-i nimic pe lânga durerea pricinuita de cea dintâi privire prin care Anastasie m-a facut sa înteleg ca spusesem o prostie, din pricina careia se simtea umilita: privirea aceea mi-a strapuns inima. As fi vrut sa stiu toate lucrurile din lume, dar ceea ce stiam bine era numai ca sunt un om de prisos pe suprafata pamântului. A doua zi, ca sa aflu mângâiere, m-am dus la Delphine, dar iata ca si la ea fac o prostie, care o înfurie. Eram ca nebun. Opt zile n-am stiut ce sa fac. De teama dojenilor lor, nu mai îndrazneam sa ma duc la ele. Si iata-ma la poarta fetelor mele. Dumnezeule, de vreme ce stii mizeriile si suferintele pe care le-am îndurat, de vreme ce ai numarat loviturile de pumnal pe care le-am primit în vremea asta, care m-au îmbatrânit, m-au schimbat, m-au ucis, m-au albit, pentru ce ma faci sa sufar si astazi ? Am ispasit din plin pacatul de a le fi iubit fara masura. Iar ele s-au razbunat din plin de dragostea mea si m-au torturat ca niste calai. Ce prosti sunt parintii ! Le iubeam atât de mult , ca m-am întors la ele, ca un cartofor la masa verde. Fetele mele erau viciul meu, erau iubitele mele, erau tot ! Amândoua aveau nevoie de felurite lucruri, de gateli ; cameristele lor îmi dadeau de stire, iar eu le daruiam ce râvneau, ca sa fiu bine primit în casele lor ! Cu toate acestea, mi-au dat câteva mici lectii de buna purtare în societatea înalta. Oh, îsi pierdusera rabdarea ! Începusera a se rusina de mine. Asa patesti daca te-apuci sa-ti cresti bine copiii. Eu nu mai eram însa la vârsta învataturii. (Doamne, ce dureri cumplite ! Medicii ! Daca mi-ar deschide capul, n-as mai suferi atâta.) Fetele mele, fetele mele ! Anastasie, Delphine ! Vreau sa le vad. Trimite jandarmii sa le caute si sa le-aduca aici cu forta ! Dreptatea este de partea mea. Natura, codul civil, toate sunt de partea mea. Protestez ! Tara va pieri daca parintii vor ajunge a fi calcati în piciore. Asta e limpede. Societatea, lumea, se întemeiaza pe paternitatea, si totul se va prabusi când copiii nu-si putea auzi ! Sa-mi spuna orice, numai sa le aud glasul. Asta mi-ar alina durerile. Mai ales Delphine. Dar când or veni spune-le sa nu se uita cu nepasare la mine, cum fac totdeauna. Ah, bunul meu prieten, domnule Eugène, dumneata nu stii ce înseamna sa vezi ca o privire de aur se schimba dintr-o data în plumb cenusiu. De când ochii lor nu s-au mai aplecat asupra-mi cu stralucirea lor de odinioara, viata mea a fost o iarna fara de sfârsit ; n-am avut alta hrana decât mâhnirea, si cu ea m-am îndestulat din plin ! Jignire si umilinta, asta a fost viata mea. Le iubesc atât de mult, încât am înghitit cu nesat toate înfruntarile, pentru ca printre ele îmi vindeau si câte un biet capatel de înjositoare bucurie. Un tata sa ajunga sa-si vada fiicele pe furis ! Le-am daruit viata mea, întreaga, si ele nu-mi daruiesc astazi nici macar un singur ceas ! Mi-e sete, mi-e foame, arde sufletul din mine, simt ca mor, dar ele nu vin sa-mi usureze agonia. Pesemne ca nu stiu ce înseamna sa calci în picioare cadavrulul tatalui tau ! Dar e un Dumnezeu în cer, si el ne razbuna, împotriva vointei noastre, pe noi parintii. Oh, au sa vina ! Veniti, dragele mele, veniti sa-mi dati un sarut, sarutul cel din urma, împartasania tatalui vostru, care se va ruga lui Dumnezeu pentru binele vostru, care-i va spune ca v-ati purtat cu el ca niste fiice bune, care va va apara ! La urma urmei, voi n-aveti nici o vina. N-au nici o vina, prietene ! S-o spui tuturor sa nu le necajeasca nimeni din pricina mea. Eu sunt cel care am gresit ; eu le-am învatat sa ma calce în picioare.
………..
Totusi, în clipa când asezau sicriul în dric sosira doua trasuri cu blazon, dar goale : una a contelui de Restaud, cealalta a baronului de Nucingen, si amândoua însotira convoiul pâna la Père-Lachaise. La ceasul sase, trupul lui mos Goriot fu coborât în groapa, în jurul careia se aflau numai vizitii fiicelor sale, care se grabira sa plece împreuna cu preotul îndata ce fu rostita întru odihna batrânului scurta rugaciune platita cu banii studentului. Cei doi gropari zvârlira câteva lopeti de pamânt deasupra cosciugului ca sa-l acopere; apoi, îndreptându-se din sale, unul dintre ei ceru lui Rastignac bacsisul cuvenit. Eugène cauta în punga, si, negasind nimic, fu silit sa împrumute un franc de la Christophe. Faptul acesta, atât de neînsemnat în sine, rascoli în sufletul lui Rastignac o dezlantuire de amara tristete. Lumina se împutinase. Amurgul jilav îi întarâta nervii. Cu ochii atintiti asupra gropii, Rastignac înmormânta în adâncul ei cea din urma lacrima a tineretii, o lacrima smulsa din sfintele emotii ale unei inimi curate, una din acele lacrimi care, din pamântul unde cad tâsnesc iarasi pâna în înaltul cerului. Cu bratele încrucisate, privea norii. Si, vazându-l asa, Christophe îl parasi.
Ramas singur, Rasignac facu câtiva pasi prin cimitir ; în sus se zari Parisul, cu toate întortochelile lui de ulite, culcat de-a lungul celor doua maluri ale Senei, în care prindeau a scânteia cele dintâi lumini. Ochii lui cuprinsera aproape cu un fel de nesat spatiul dintre coloana din Piata Vendôme si Domul Invalizilor, unde traia acea înalta societate în care se straduise sa razbata. Aruncând asupra acestui stup ce zumzuia o privire care parea ca-i pompeaza toata mierea, rosti aceste amenintatoare cuvinte:
-Între noi doi, acum !
Si ca un prim act de provocare zvârlit acestei lumi, Rastignac se duse sa ia masa în acea seara la doamna de Nucingen.

Copiii noştri şi drogurile – prezentare de carte

februarie 25th, 2008

Ne putem ajuta copiii să reziste tentaţiei drogurilor! Cu siguranţă nu de ele au nevoie pentru a se împăca cu ei înşişi. Cel mai mare pericol este ignorarea problemei drogurilor de către părinţi. Credem că doar copiii din alte familii pot să ia contact cu drogurile. Asta nu li se va întâmpla niciodată copiilor mei! Să nu ne amăgim singuri! Cartea medicului psihiatru Ross Campbell este de o acută actualitate şi ne ajută să înţelegem realitatea fenomenului consumului de droguri înca de la vârste mici. Există mai multe cauze ale abuzului de droguri în rândul copiilor. Părinţii dau vina în primul rând pe anturajul copilului, dar aceasta este de obicei o greşeală. Familia joacă întotdeauna un rol mult mai important în experimentarea şi consumul de droguri al copilului decât suntem dispuşi să recunoaştem. Într-adevăr, noi, părinţii, ţinem în mâini soarta copilului nostru adolescent. Să ne străduim să-i înţelegem nevoile specifice vârstei, problemele lui, personalitatea. Doar asumându-ne răspunderea, ca mame şi taţi, putem să evităm sau să punem capat tragediei dependenţei de droguri.

Dr. Ross Campbell: \”Această carte a fost scrisă ca urmare a anilor de experienţă acumulată în calitate de consilier familial. Ea se adresează părinţilor şi oricărei alte persoane care are de-a face în vreun fel cu copiii. Nu este o carte doar pentru părinţii ai căror copii iau droguri. În cazul în care copilul dvs. este îndeajuns de norocos pentru a nu fi avut de-a face cu drogurile, această carte este totuşi pentru dvs. Dacă copilul dvs. are doar trei ani şi vreţi să nu aibă probleme cu drogurile în viaţă, această carte este de asemenea pentru dvs. Dacă aşteptaţi nerăbdător sosirea primului dvs. copil, această carte este fără îndoială pentru dvs. În această carte discut despre o abordare eficientă prin intermediul unui diagnostic dual , care urmăreşte toate motivele abuzului de droguri. Această abordare priveşte, de asemenea, obiceiul copilului de a lua droguri ca pe o problemă a familiei. Examinarea şi tratamentul, în care trebuie implicaţi şi o serie de specialişti, sunt destinate a construi strânse legături de familie şi a ajuta copilul să descopere o viaţă fericită, cu sens, din care drogurile lipsesc. Prin această carte am căutat să vă ofer un ghid detaliat pentru un tratament corect aplicat copilului dvs. care are probleme cu drogurile. Am explicat o serie de motive pentru care copiii, chiar şi copiii din cele mai bune familii, ajung să aibă de-a face cu drogurile. Am explicat, de asemenea, cum poate fi prevenit acest fapt. Abuzul de droguri a devenit o problemă extrem de serioasă în societatea occidentală. Când copilul ajunge să ia droguri, acest lucru devine propria dvs. tragedie. Am scris această carte pentru a vă ajuta pe dvs. şi pe copilul dvs. să evitaţi tragedia abuzului de droguri.\”

Dr. Ross Campbell este psihiatru şi un reputat consilier pentru relaţiile dintre părinţi şi copii. Este fondator al Southeastern Counseling Center din Chattnooga, Tennessee, unde a fost director până în 1996. În 1997, a fost numit de guvernatorul statului Tennessee în consiliul de conducere al Trustees of Mocasin Bend Mental Health Institute. Este profesor asociat la catedra de pediatrie şi psihiatrie a Colegiului de Medicină din cadrul Universităţii Tennessee. A absolvit Academia Navală şi a făcut studii de medicină la Universitatea Florida. Este autorul cărţii de mare succes How to Really Love Your Child (Cum să-ţi iubeşti cu adevărat copilul), vândută în peste un milion de exemplare în toată lumea. Dintre cărţile publicate, mai amintim: How to Really Love Your Teenager (Cum să-ţi iubeşti cu adevărat adolescentul), Kids in Danger (Copii în primejdie) şi Getting a Clue in a Clueless World (Găseşte indicii într-o lume fără indicii). Editura Curtea Veche a publicat anul trecut o altă lucrare a sa, Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor (coautor Gary Chapman).

Autor: Ross Campbell

Colecţia: Familia la Curtea Veche

Fragilitatea macilor

februarie 25th, 2008
acrilic pe panza; pentru informatii suplimentare, trimite-ti un e-mail la secretar@romanialibera.comacrilic pe panza; pentru informatii suplimentare, trimite-ti un e-mail la secretar@romanialibera.com

Despre fuga de responsabilitate

februarie 25th, 2008

Responsabilitatea ar putea fi definită, într-un registru cât mai accesibil şi mai actual, ca fiind acea însuşire a omului de a se simţi răspunzător pentru actele şi vorbele sale, atât în relaţie cu sine însuşi, cât mai ales în ceea ce priveşte relaţiile şi conduita lui cu semenii săi. Această însuşire nu priveşte atât individul ca realitate biologică, cât mai ales persoana umană ca individualitate distinctă în raport cu alte individualităţi, dar şi ca promotor al vieţii sociale şi implicit al progresului istoric. În viaţa de zi cu zi a unei comunităţi se vorbeşte despre multe feluri de responsabilitate, dependent de perspectiva din care este privită această problemă, respectiv despre responsabilitatea individuală, civică, colectivă, penală, educationala, guvernamentală sau la nivel de instituţii ale statului, etc. Indiferent, însă, de perspectiva de abordare, responsabilitatea incumbă un pronunţat simţ al măsurii, conştiinţa integrităţii, coerenţei şi a rigorii interioare, dar şi consecvenţa cu sinele propriu, care să-ţi îngăduie să te menţii în limitele bunului simţ, ale demnităţii şi onoarei, fără să fii nevoit să faci compromisuri sau să-ţi neglijezi îndatoririle pe care le ai ca persoană publică sau privată. Nu este un lucru uşor să fii responsabil. Puţini din marea masă a oamenilor respectă rigorile acestui principiu de conduită elementară. Şi mai puţin sunt însă cei care au libertatea mentală şi curajul să-şi recunoască abdicarea de la normele pe care se sprijină un comportament sau o atitudine responsabilă. Iar lucrul acesta apare cel mai pregnant ilustrat de ceea ce se întâmplă în viaţa noastra politică, dar şi-n alte sectoare ale vieţii sociale, cum sunt educaţia, cultura, economia şi, de ce nu, viaţa particulară a fiecăruia.
Câţi dintre noi pot spune cu mâna pe inimă că tot ce realizează în planul gândirii, actiunii sau sentimentelor cotidiene se subsumează în totalitate unor norme de conduită general acceptate şi promovate de sistemul de valori pe care se sprijină viaţa socială. Majoritatea oamenilor se eschivează, întorc spatele, bombăne, când se aduce vorba de (i)responsabilitate. Niciodată lipsa de responsabilitate într-un domeniu sau altul, nu ne priveşte în mod direct, pentru că totdeauna iresponsabil este celălalt sau ceilalţi, aflaţi în inferioritate numerică, depăşiţi de evenimente sau absenţi în momentul respectiv. Într-un fel sau altul, fiecăruia îi place să se simtă responsabil, fără să-şi pună însă prea multe întrebări în legătură cu ce înseamnă acest lucru. Adevărul este că ne e teamă de responsabilitate, că atât cât ne stă în putinţă fugim de ea, o ocolim, trecem drumul, închidem ochii, o bagatelizăm şi doar atunci când ne ajunge cuţitul la os şi nu mai putem îndura ororile pe care le provoacă ocultarea acesteia, începem să protestăm, să ridicăm glasul, să ne cerem porţia cuvenita de responsabilitate şi să pretindem imperios a fi impusă ca normă obligatorie de conduită socială.
Pentru că nu se mai poate aşa: ocultarea responsabilitatii face din viaţa fiecăruia un calvar, iar dintr-un popor poate face o turmă obedientă de slujbaşi şi funcţionari mediocri, mânaţi cu biciul din urmă şi subjugaţi unor nevoi elementare. Ce altceva decât iresponsabilitatea a putut duce la instalarea şi dăinuirea timp de peste o jumătate de veac a comunismului ateu şi antinaţional, într-o ţară cu puternice şi adânci tradiţii religioase, culturale şi patriotice? Mai aproape de noi, acelaşi morb al lipsei de responsabilitate a transformat minţile şi sufletele unei bune părţi din societatea românească într-o bombă cu explozie întârziată, prin opţiunea acesteia pentru forme vulgare şi violente ale extremismului politic. Iar dacă este să privim în faţă clipa prezentă, sinceritatea ne obligă să facem un pas înapoi, să ne plecăm capetele cu umilinţă şi să recunoaştem că, dacă am fi într-o cât de mică măsură responsabili, neamul şi ţara ai carei locuitori suntem ar arăta cu totul altfel decât arată acum. Preferăm însă să păstrăm o cuvioasă si vinovata tăcere în această privinţă. Nu de alta, dar chiar dacă ştim prea bine că somnul raţiunii naşte monştri, pana una alta ne amagim cu gândul că până să ajungă aceştia la o deplina maturitate noi ne vom fi făcut deja veacul. Iar dacă după noi urmează potopul, prea puţin contează. Ocultarea responsabilităţii ne va fi făcut somnul mai dulce şi digestia mai bună. Cât despre ce se întâmplă în conştiinţa nocturnă a fiecăruia, ce să mai spunem?
Acolo abia dacă mai rămâne loc pentru o fărâmă de luciditate sau pentru o clipă de sinceritate care, cel puţin în ceasul al doisprăzecelea, să ne îngăduie să coborâm cu picioarele pe pământ, pentru a privi realitatea în faţă şi a chema lucrurile pe numele lor adevărat, dar şi pentru a nu ne mai amăgi cu iluzia că ceea ce contează în relaţia cu cei de lângă noi, este păstrarea aparenţelor. Este cât se poate de adevărat, însă, că investim nejustificat de mult efort pentru salvarea aparenţelor, şi mă gândesc că, dacă o fărâmă din acest travaliu l-am canaliza înspre ceea ce fiecare aşteaptă de la sine în forul său interior, viaţa personală a fiecăruia şi a societăţii în care trăim ar fi cu totul alta. Dar nu ! De ce să fim tocmai noi cei chemaţi să (ne) schimbăm obiceiurile, mentalitatea, deprinderile vicioase, renunţând la confortul şi liniştea proprie, pentru a încerca ca, acolo unde ne aflăm, să investim cu o valoare profund umană, proverbul care spune că “omul sfinţeşte locul”. Lasă să sfinţească alţii locul, să-şi rupă alţi gâtul pentru idealuri care oricum nu fac decât să ne încurce socotelile, să ne tulbure somnul şi ritmul domestic, mult prea domestic, al vieţii de zi cu zi. Pentru că, este incomparabil mai uşor să închizi ochii şi să te faci că uiţi, că nu auzi sau că nu vezi nimic din ce se întâmplă anacronic şi lipsit de sens în jur, chiar daca si pietrele de pe drum spun altceva.
Ce se întâmplă însă “în afară”, depăşeşte orice închipuire. Fuga de responsabilitate se materializează în final într-un dezastru a cărui cuprindere nu poate fi egalată decât de cinismul şi laşitatea celor care, în mod tacit, îşi dau acordul pentru a se ruina pe sine, şi a duce la prăpăd comunitatea în care trăiesc. Este suficient să te uiţi la ce se întâmplă pe scena politică a ţării, să deschizi ochii şi urechile în faţa enormităţilor care ne invadează din toate părţile, fie că eşti un simplu om de pe stradă, elev, student sau profesor, liber cugetător sau credincios practicant, un pierde vară oarecare sau stralucit academician. Din toate părţile te asaltează imaginea sordidă a spaimei şi a fricii irationale de responsabilitate. Cei aleşi să reprezinte şi să conducă destinele naţiunii şi ale instituţiilor statului se eschivează în spatele şedinţelor şi a deciziilor colective (exeptând situaţia când interesul personal le impune o oarecare discreţie in acest sens), din spusele lor nu poţi să alegi nimic care să dăinuie de pe azi pe mâine, nici vorba de pe un an pe altul, iar socoteală nu se “coboară” să dea nimănui, pentru că oricum suntem părtaşi cu toţii şi la bine (mai puţin) şi la rău (din plin). Nu contează, de exemplu, că generaţii întregi de tineri investesc efort şi bani pentru a îngroşa rândurile şomerilor, important este ca orgoliul educatorilor să fie satisfăcut, saturându-le iluziile cu profesiuni neviabile, inventate peste noapte, fără nici o preocupare pentru aplicabilitatea lor practică.
Nimic nu este mai preţios pentru cel care fuge de responsabilitate decât orgoliul şi vanităţile personale, singurele care-l orbesc îndeajuns de tare pentru a nu mai vedea şi înţelege ce se întâmplă cu adevarat în jur. Problema este, insa, că această conjuraţie a fricii si a fugii colective de responsabilitate, pe care o cultivăm nediscriminativ, se va întoarce până la urmă împotriva noastră. Şi este foarte probabil că multe din generaţiile care urmează ne vor arăta peste ani si ani cu degetul, pentru a ne face responsabili de toate neîmplinirile şi eşecurile cărora laşitatea şi lipsa noastră de verticalitate interioară le-a deschis drum liber inspre sufletele şi minţile lor atat de vulnerabile. Cu ce-o să-i mai amăgim atunci, mi-e greu să spun. Pot să spun însă cu certitudine că, acolo unde frica şi fuga de responsabilitate face casă bună cu mulţumirea de sine, cu vanităţile şi orgoliile mărunte, cu laşitatea, oportunismul şi interesul personal, nu mai este nimic bun de aşteptat, nici pentru om ca membru al corpului social, şi cu atât mai puţin pentru societate.
Ignoti nulla cupido!

SEMNAL EDITORIAL

februarie 24th, 2008
Orasul cu mii de ochi sau despre felul cum ai innopta intr-un poemOrasul cu mii de ochi sau despre felul cum ai innopta intr-un poem

In curand va apare antologia de poezie Orasul cu mii de ochi sau despre felul cum ai innopta intr-un poem, Casa de Presa si Editura Tribuna Sibiu sub indrumarea lui Florin Predescu si a Saptamanalului Electronic RLIV din Washington,DC.
Volumul este prefatat de catre criticul si profesorul Ion Dur si reproduce cateva ilustratii din creatia pictoritei Dorothy Maier (SUA).
Poezia apartine catorva autori sibieni, dedicata orasului natal de pe Cibin.
Intalnim versuri scrise direct in limba franceza, engleza si germana, precum si in traduceri.

Johannes ZULTNER (Germania)

KLAGE

Kein Schrei
höchstens der letzte
Laut eines Erstickenden kaum
zu hören aber heftig
sichtbar als rotes Zucken der Luft

und Glieder

deren Stummheit nachher alles
sagt

aber
wem

Andrei ILENI

Orasul interzis

Nu sunt fiul tãu.Femeia mã revendicã
pe o peliculã tapitatã cu portretele altora
in memoriile din gándul pãianjenului
mã revendic
pe ziduri in unghiurile dintre cuvinte.
\”Si eu imi iau ochii mei verzi\”
si mã rãsfãt in plimbare.
La un moment tiglele erau verzi
si nicidecum ochii de pe orizontul piezis.
Se priveste cu privirea maternã dinaintea
privirii interzise.
Ca un iepure de casã in vizitele interzise.
Ca o privire prin care te uiti.
De parcã mi-as uita ochii pe pragul
din podul privirii.Mã uit ca proasta in ochi
un fel de amurg intr-o scenã de dragoste
si vine un ostas de mutenie.
Isi trage cuvintele peste fatã
la un moment pentru cã nu e fiul tãu
si nici imaginea cu o femeie
nu mã sperie.
Orasul e interzis.
Mã uit printre bronhii de tiglã de mánã.

Ea imi zãri silueta
alãturi de cea a sfioasei sale sotii.
la ora cánd isi lasã sunetul
la picioarele palatului intr-un oras cu bãrbatii ispititi in memorie.

Dumitru CHIOARU

PIAŢA AURARILOR

Înalte ziduri cu flori în ferestre
escaladate de-o scară de piatră
adăposteau larma negustorilor de giuvaeruri
în Piaţa Aurarilor
mătăsuri catifele şi atlazuri
se vălureau sub adieri de vînt
cununi de mireasă armuri cavalereşti
măşti viu colorate
se-nfiorau pe stîlpii proaspăt vopsiţi
în fiecare zi de tîrg
cărţi învelite-n piele
scoase din teascul unui meşter neamţ
sub degetele inelate ale tîrgoveţilor
îmbrăcaţi în haine de duminică
– nimic din ce-a fost! –
privirea mi se roteşte oarbă
pe zidurile în dărîmare
o copilă cu cîrlionţi de aur
şi cunună de mireasă
coboară Scara Fingerling plutind
îşi împrăştie rochiile peste pietre
şi joacă şotron
mîna mi se inelează-n preajma ei
brusc o strivesc sub pleoape
şi piere într-un rîs zglobiu
ca şi cum ar ploua cu monezi de aur
deasupra acoperişurilor.

Mihai POSADA
/BURG/

Sibiu al vremii care trece
oraş crescut printre castani
pe sub arini cu bolta rece
ca sărutarea ursulinilor bălani

managerii tăi culturali vorbitorii
cu spiritul lor tutelar
mai caută-n prea sublimate istorii
feericul Cerc Literar

unii băură lapte dintr-o lupoaică
ceilalţi au crescut lângă Şcoala de Câini
icoană ascunsă în grabă de-o maică
iubirea când cade când creşte din mâini

într-un haiku sibian i-ar îmbrăţişa
înalţii cărunţii
– unde bate inima –
la stânga: munţii

Ioan Radu VACARESCU

POD

Vântul toamnei
Freamătul letargic al frunzelor risipite pe pod
Aştept să apari de după pereţii mesivi
ai bisericii evanghelice

Podul adevărului
singurul pod al adevărului
care există
deşi e numit al minciunilor
singurul pod numit al minciunilor

O să apari de după colţ
cu şuviţele de păr negru răzleţite peste frunte
cu mâinile şi obrajii reci

Ne vom sprijini de balustrada de fier forjat
ruginită de ploile imense care-au căzut peste burg
şi de brumele toamnelor lungi

Ne vom săruta pe singurul pod al minciunilor
singurul pod zis al minciunilor

BRIDGE

Autumn wind the music
Of leaves scattered upon the bridge

I’m waiting for you to come beyond
The bulky walls of the Evangelic Church

The Bridge of Truth
The only bridge of truth
Existing
Although it is named the bridge of lies
The only bridge named the one of lies

You will loan beyond the corner
Your black hair falling in locks upon your forehead
Your cheeks your hands so cold

We’ll lean on the wrought iron balustrade
Now rusty from the tremendous rains
Fallen upon our old town
And terf long autumns hoarfrosts

We’ll kiss on the only bridge of lies
Existing
The only bridge named the bridge of lies

(Translation by Mircea Ivănescu)

Florin PREDESCU

Cavalerul si moartea

As fi vrut sa-mi ingrop fata si anii printre castanii de dinaintea cetatii
granit slefuit de pietrarul numit timp si numai de el fauritor,

lespedea ca o batranete apasa mereu,
candva apa trecea mladioasa peste piatra
precum femeile isi lipeau sanii de trupul meu.

Piatra incetineste visul despre apa si râu,
cavalerul nu mai rabda platosa si fierul,

e vremea vinului in crame dincolo de poarta cetatii,
a somnului dupa cruciade pierdute
si singurul lemn sfant taiat dintr-un maslin la Ierusalem
infloreste lumina inca.

Bat clopotele in Sibiu,
toamna isi arunca armura,
pietrarul taie stanca si marmora nestiind pentru cine anume
dintre noi.

Bianca Marcovici-Impactul Virtualului 2007- Haifa – Israel

februarie 24th, 2008

Semnal de Carte

===
\” prefer o haina ponosita si mai ales
dulceata de ardei iuti ..\”

Iata Impactul Virtualului, o noua culegere remarcabila de poezii in limba romana.
Titlul mai potrivit acestei carti deosebite ar fi \”Nocivul Virtualului\”, poeta
Bianca Marcovici lansand inca din primele pagini semnale de alarma:
\”ne-am legat la ochi\\ne-am astupat urechile\\ ramanem legati
in lumea virtuala \”.
Realul, concretul sunt cu greu palpabile, ca un teren amorf intre turnul de fildes
si marea in care cadeau nu de mult catiuse.
\”acolo\\campul e semanat mecanizat de pasarile mecanice\\ iar pe stalpii de tensiune se atarna rufele nemuririi incropite..\\
sa ma scald pur si simplu in adevarul pamantului roscat \”

( stalpi de inalta tensiune)

Dar peisajul cotidian altera condeiul poetei. Zilele sunt o rutina presarate de deceptii, de existentialism , de critici virulenti si probleme. Undeva virtualul pandeste realul, batalia se da intelectual, cu vorbe,
fiecare parte invocand o Nirvana falsa dar cat de atragtoare:
\”nu reveni la concret
lasa-ti pulsul sa accelereze
rimele pierde-le printre randuri
Rodrigo, adu-ti aminte Rodrigo..
paseste incet
printre ierburi doarme cineva..\”

(paseaste incet printre ierburi)

E momentul rafuielii cu muza poetei. Erato pare demodata, stinghera in atelierul poetic al Biancai. Virtualul modern ne prezinta o textura evident digitala. Ecranul verde
arunca poetului capcane mocirloase, angoasate. Sa scrii sau sa nu scrii? Ce-i zice muza? Pare legata prin fibre optice, webul e mediul, poate cocheteaza cu un client din Australia.
Oare satelitii ce plutesc peste noi mutand depese intre continente sezizeaza emotia unui poem de dragoste? Poeta recurge la zgomote:
\” uneori imi pun blacheuri la pantofii noi
sa-ncerc sa ma iei in seama cu putin zgomot
linistea oboseste…
viata palpaie prin nepoti
iar tu n-ai acces
peste pete albe
povara de a te stii
s-o porti ca un steag,
frunza uscata
nu-mi datorezi nimic! \”

(scrisoare pentru muza)

Dar muza se retrage sfioasa in real, admonestata – Bianca ne anunta franc, linear: \”cineva ii cunoste sufletul\\altcineva trupul.\”
Poeta combate tot. Vanitatea umana, groaza de neant, fatatnicia cu transcendenta si umor:

\” Nu vreau sa cuceresc alt Everest! \\ egoismul tau, de a citi numai pe tine
credulitatea e o farsa care ne-o joaca unii
fatarnicia asisderea \\ ingerii pot fi si negri.\”
( stiri despre poezie si poet)

Si ce e mai virtual realului decat realul? Semiotica poetei refuza simbolurile:
Fontana di Trevi, Roma oras intreg, Muzeul Rali la Cesaria ..ce sunt daca nu fugare evadari din virtual?
Cat poti zabovi la un muzeu? la ce bun? Infinitatea e acasa, construita din mesaje poetice de erotismul unei femei care si-a implinit functia biologica dar si nu cea comunicativa.
\” in numele trandafirului \\ oferit de ambulanti \\ mereu te zbati
sa cauti la radacina durerii
lumea e extrem de superficiala
click si mesajul tau zboara.\”

( Fontana di Trevi )

Dar cartea aduce si mirabile transfigurari, poeta se imbata cu litere, ne sugereaza orgii de cuvinte imediat dupa denigrarea sexului opus: \”sunteti obsedati de femei, barbati in ventuze abisale \” , ca sa se relaxeze intr-o predica cinica:
\”centurile de castitate cu pompoane /si chei potrivite pentru sotii grijulii/ de dupa
garduri si din amfiteatre/
li se scurg ochii leoparzilor fixisti / morti dupa orgii de cuvinte
aruncate precum rosiile /
/in ochii mei nisip nisip nisip \”

(autoparodie)

Dar realul bate inevitabil la usa. Spectrul razboiului permanent. Generatia post belica cu
sirena de alarma grevata in cortex, rezoneaza. In poemul (ma ia cu frig ) urmarim saga unei
calatorii auto biografice dar nu prin Paris sau Barcelona cum am crede, ci suntem
martori la autoflagelarea poetei in introspectii personale:
\”rolul meu e probabil scurt
amagirea fericirii imprumutate\”

Dar amagire e si poezia cu care ne pregateste evadarea din real:
\” rolul artistei va fi abisal/ ea va inmarmuri publicul, doar mainile o vor de de gol
privindu-le dupa spalarea vaselor…. de ce te amagesti ca vei puteau fugi de toate astea? \”

( ma ia cu frig )

Dar acesta incercare de strunire a virtualului este si ea o antrepriza ambiguua. Poeta isi asuma impactul comuncarii eterice in paralel cu readucerea cititorului in real. De fapt suntem personaje functionale intr-un teritoriu haotic. Decizia e a cititorului daca
sa accepte sau nu capcana vorbelor.

La randul ei poeta cocheteaza cu flavoarea veche dar cat de eficienta a parfumului poetic:

\” undeva candva sufletul tau a fost pereche
pe strada mea unde copacii au inflorit sfidator de frumos
pentru o tara care ucide prin caldura, frica
sufocandu-ne prin lipsa de tandrete!
n-am mixer de cuvinte…
simte-ma zilnic!\”

( parfum de femeie)

Si tu cititorule esti obligat sa alegi. Intre mucegaiul ratiunii si impactul virtual al Biancai, exact cum gasim in \”mucegai\”:

\” m-as plimba pe muchie de cutit
muchia luciditatii.. impreuna cu tine.
Tu echilibrul meu.\”

Invit la buna citire si emotie estetica la lectura acestei fortuite culegeri de poeme.
Adrian Grauenfels
Israel 2008

Abandon

februarie 24th, 2008

O coborâre în sine;
Ireversibilă parcă.
Uit pulsul înfundat al timpului.
Spaţiul mi s-a chircit în piele.
Sunt acum doar un punct.
Nu mai am nicio dimensiune.
Fiinţă anesteziată până la ultima fibră,
Mă scufund, mă scufund.
Îngerul îmi mângâie faţa.
Palma lui de argint
Peste ochii închişi.
Secundele se aud tot mai rare.
Ciocănitoare obosită agonizând
În copacul care se usucă.
Nu le mai număr acum.
Îngerul pleacă.
Se îndepărtează ca o amintire
Dintr-un vis împlinit.
Alunec într-o uitare de sine,
Ireversibilă parcă.

Dan David, Los Angeles, Feb.-27-2007.

ASAL

februarie 24th, 2008

Cat nectar curgea din buzele tale atunci
Pomul meu efemer
acum parca ne desparte un ocean furios sau
cele mai intunecate vibratii

tu cu picioarele in nisip
eu cu fruntea in nori
doua inimi triste
unite in dans
simbioza si framantare
inefabilul parodox,
fantezii neterminate cu Sonate in Do Major

Hafiz si Rumi infloreau pe gura ta din departare
cand serenade imi cantai

acum un viu ecou ma doare

Adela-Adriana Moscu, 13 Februarie, 2008, USA

*asal = miere de albine

Zi de iarnă însorită

februarie 24th, 2008

După o săptămînă rece, neobişnuit de rece, pe feleza Jaffei, a revenit Soarele. Un suflu nevăzut a schimbat direcţia vîntului, înlocuind Crivăţul Siberian cu Hamsin timid, iernatic, din Deşerturile calde. Faleza s-a animat. Pisici bine întreţinute de braseriile înşirate pe cei cca 5 km de faleză între Nord Tel-Aviv pînă la Jaffa, şi-au luat locul pe stîncile însorite, răcorite de valurile înspumate. Patrupezi şamponaţi, ieşiţi la preumblare de sfârşit de săptămînă se întreţin, însoţindu-şi stăpînii la o cafea şi un pahar de vorbă. Biciclişti, jogişti se strecoară printre perechi de toate vîrstele ce au ieşit să se încălzească şi să admire surfiştii ce se bucură de marea înspumată şi veleiştii ce se bucură de briza plăcută. Copiii zburdă între picioarele tuturor, veselindu-ne cu chiote. Străini de toate neamurile, departe ţară şi de problemele zilnice, fotografiază atmosfera concurîndu-se cu muncitorii străini ce se bucură de ziua de odihnă.

Cum ar suna în Haiku Style:
Mediterana
Faleză în iarnă
Zi însorită

Pisici, stînci, ţînci
Patrupezi, stăpîni, vorbe
Lume şi Soare

Valuri, vînturi
Surfişti, velieri, adîncuri
Zi de sărbătoare

Fotografii şterse

februarie 20th, 2008

Nu mai am nici o poză mai veche
să mă văd când eram fericit,
cu cireşe cercei la ureche
în argintul subţire topit

nu mai e nici o umbră din pomul
încă tânăr şi dulce atunci,
azi plecat de tristeţe ca omul,
vânturat peste crudele lunci

nu mai este din tot nici cenuşă
cât să faci o cerneală de scris,
când îţi bate o mână la uşă,
la sorocul secret dar precis…

Supermarket

februarie 20th, 2008

Foarte mulţi clienţi luaseră cu asalt raionul de fructe şi legume (şi la drept vorbind tot supermarketul). Chiar aveai de aşteptat un pic — printre străini, ca să zicem aşa — la ruloul cu pungi de plastic unde, când îţi venea rândul, făceai, vrând–nevrând, un gest nervos atunci când trebuia să smulgi punga de pe rolă spre a o umple apoi cu fructe. Sau cu legume, după dorinţă. Şi la cântar, la fel. Acolo n-ar fi existat motive să fii nervos, dar unii zăboveau excesiv până să nimerească tasta corespunzătoare fructului dorit. Tastele prezentau, alături de coduri, şi imaginea produsului, astfel că cei ce nu se oboseau să memoreze codul confundau frecvent mărul „pacific rose”, de pildă, cu piersica „red heaven” (şi se mai iveau şi alte confuzii). Totodată privirile tuturor clienţilor erau atrase ca de un magnet de o echipă de asistenţi, îmbrăcaţi în veste roşii, tineri cu toţii, ba chiar foarte tineri cei mai mulţi dintre ei (adolescenţi, să zicem), subţirei, zâmbăreţi şi strălucitori, care începuseră să se agite pe undeva prin faţa liniei caselor, unde se aştepta premierea clientului cu numărul 10.000. Nimeni nu avea nicio informaţie privind numărătoarea clienţilor care treceau pe la case — tot ce se ştia (plutea în aer) era că numărul 10.000 urma să fie înregistrat foarte–foarte curând. Şi atunci pe capul lui avea să cadă pleaşca marelui premiu — care o fi fost ăla. (Probabil că aşa se şi explica afluenţa neobişnuită a cumpărătorilor în supermarket.) Şi tinerii aceia în veste roşii întreţineau în întregul supermarket o atmosferă sărbătorească — doar pentru asta erau plătiţi.
„Clientul ursuz” aşteptă ca un tip cu braţul bandajat să smulgă o pungă de pe rulou. Aplecându-se cu umărul, tipul reţinu ruloul cu cotul de la braţul bandajat şi rupse punga cu mâna teafără, bineînţeles cu acelaşi gest energic ca şi toţi ceilalţi dar care putea trece drept gest de nervozitate. Clientul ursuz rupse şi el o pungă în care băgă un mango pârguit binişor, după care dădu să pună punga pe cântarul de alături. În clipa aceea însă tipul cu braţul bandajat îi atrase atenţia că fructele mango nu se cântăresc.
— Priviţi acolo, la capătul înroşit, îi arătă, are o mică etichetă pe care scrie preţul. Aia portocalie. O vedeţi? Fructele astea exotice sunt dinainte cântărite… Avea o mină binevoitoare dar şi un dram de sarcasm. Iar pe viitor, cine ştie — poate că avea să precumpănească bunăvoinţa; sau sarcasmul.
Clientul ursuz mormăi ceva fără să-şi ridice măcar privirea spre celălalt. Doar scoase fructul din punga de plastic (pe care o aşeză peste rulou ca să nu rămână cu nimic dator) şi o porni spre locul unde lăsase căruciorul.
— Ştiaţi că are sâmbure? îi strigă din urmă clientul cu braţul bandajat. Se înălţase pe vârfuri şi îşi întinsese gâtul pentru ca astfel să se facă auzit şi eventual văzut.
Clientul ursuz nu dădu niciun semn că l-ar fi auzit. Ajunse la locul unde îşi lăsase căruciorul şi atunci toată lumea din jur care asistase la scena dinainte observă cu surprindere că în acel cărucior stăteau ghemuiţi doi copii, o fetiţă de vreo trei ani, pe cap cu o basma de mătase roşie cu buline albe de mărimi diferite, aşezată pe muchea compartimentului pentru cumpărături mărunte, şi un băiat de vreo cinci ani, rezemat cu spatele de grilajul din faţă al căruciorului. Amândoi cufundaţi în lumea lor, ca şi cum ar fi şezut, împreună cu jucăriile comune, pe duşumeaua unei încăperi dintr-o grădiniţă unde fuseseră aduşi cu sila şi nu reuşiseră să se integreze în rândul celorlalţi copii… Mulţi clienţi obişnuiau să-şi plimbe odraslele în cărucior în timp ce îşi făceau cumpărăturile, şi nimeni nu se arăta mirat. Dar clientul ursuz… Cine să şi-l fi închipuit în postura de tată? Te uitai la el şi aproape că nu-i vedeai ochii fiindcă mai tot timpul îşi ţinea privirea încruntată îndreptată în jos sau căuta produse pe rafturi şi altceva nu părea să-l intereseze. Iar dacă totuşi îşi ridica privirea (pentru o secundă cel mult), simţeai că mai bine ar fi făcut să nu şi-o fi ridicat. Fiindcă nu-i surprindeai în acea secundă decât albul ochilor, ostil şi instabil, în mijlocul unei feţe mai degrabă sumbre şi pe care barba nerasă i-o făcea să pară şi mai sumbră. Ăştia să fie copiii lui? — îţi venea să te întrebi, contrariat. (Sau contrariată; deşi femeile acceptă — nu-i aşa? — cu mai multă uşurinţă tot felul de ciudăţenii umane.) Dar copiii iată că-l acceptau cu nonşalanţă, tăcuţi, aproape fără să-i dea vreo atenţie, arătându-şi interesul aproape exclusiv pentru lucrurile deja cumpărate aruncate în cărucior, mai puţin pentru mango-ul proaspăt adăugat la cele dinainte. Niciunul dintre ei nu protestă când căruciorul se urni din loc şi o porni într-o direcţie care lor le era în chip vădit indiferentă. Îţi plăcea sau nu, „erau copiii lui”. Şi căruciorul trecu fără nicio oprire prin raionul de obiecte de menaj — metale, emailuri şi plastice —, unde, între rafturile înalte până în tavan, nu mai rămăsese niciun client, acum când premierea clientului cu numărul 10.000 părea să fie o chestiune de minute. Pentru copiii clientului ursuz evenimentul nu însemna absolut nimic. Şi nici pentru încruntatul lor tată, care îşi continuă periplul prin supermarket, ieşind din raionul cu obiecte de menaj. Acolo îl întâlni din nou clientul cu braţul bandajat, care se arătă dispus să-i dea câteva sfaturi cu privire la mango.
— Vă spuneam adineauri de sâmbure, domnule, vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău. Dar să ştiţi că puteţi să plantaţi mango chiar la dumneavoastră acasă. Aşa că poate n-ar fi o idee rea să nu aruncaţi sâmburele. Îl puneţi într-un ghiveci cu puţin pământ, îl udaţi bine şi-o să vedeţi ce frumuseţe de mango o să răsară. Ăsta-i sfatul meu, încă o dată vă rog să mă scuzaţi.
Păru oarecum decepţionat că nici de data asta clientul ursuz nu-i dă nicio atenţie şi se uită lung în urma lui când acesta se îndreptă către case împingându-şi căruciorul pe lângă echipa de asistenţi care trăiau încă de pe-acum frenezia festivităţii de premiere a clientului cu numărul 10.000. La case însă era pustiu deşi la capătul barelor se îmbulzea multă lume. Trebuia să ajungi foarte aproape ca să vezi că de fapt nu era nimeni între barele lucioase de metal care delimitau culoarele către case. Toţi clienţii aşteptau, împreună cu asistenţii, pe locul din faţa lor, care fusese special degajat de stivele de produse, într-o mare de lumină, căldură, murmure şi râsete reţinute (sau, unele dintre ele, deşucheate, ca să zicem aşa). Ce aşteptau? Evident că nimeni nu ştia ce. Nicio navetă pneumatică cu bani n-o mai pornise de câteva minute bune în sus pe conductele fixate de piloni. Casieriţelor nu le prea păsa de pierderea pe care o suferea compania datorită încetării vânzărilor. Se hlizeau, stăteau de vorba în gura mare de la o casă la alta, peste benzile rulante care le despărţeau, şi se distrau de minune. Se întrebau ce-ar face ele cu premiul cel mare dacă ar intra în posesia lui, dar niciuna nu-l numea, de bună seamă fiindcă la firmă exista un consemn în acest sens. — Eu aş vinde-o! îi spunea casieriţa de la casa numărul patru celei de la casa cinci. Aş vinde-o şi mi-aş cumpăra o casă. — Şi eu aş vinde-o, îi răspundea cea de la cinci, dar n-aş cheltui banii pe-o casă. Ce rost are să te legi de-un loc? Aş umbla prin toată lumea şi aş sta numai pe la hoteluri de lux… Ceea ce însemna — pentru cei de prin jur care auzeau — că premiul cel mare era cu adevărat mare, altfel cum să-ţi permiţi să colinzi lumea şi să mai şi poposeşti la hoteluri de lux?
În clipa aceea la difuzoarele răspândite prin toată imensitatea supermarketului răsună o voce de femeie tânără — o voce plăcută şi exersată.
— Doamnelor şi domnilor, vă rugăm să vă aşezaţi la rând la case. Dacă nimeni nu intră să-şi achite mărfurile nu-l vom putea înregistra pe clientul cu numărul zece mii. Este în interesul dumneavoastră să ajungem la premiere. Vă rugăm să aveţi încredere că nu avem niciun motiv să amânăm momentul pe care cu toţii îl aşteptaţi cu multă nerăbdare. Ca şi noi de altfel. Ne pare rău dar premiul acordat este unul singur deşi ştim că sunteţi mulţi cei care îl aşteptaţi. În schimb, vă asigurăm că toţi cei ce vor achita produsele alese într-o jumătate de oră începând din acest moment vor primi câte un bilet la tombola organizată de compania noastră. Vă asigurăm de asemenea că premiile puse în joc la tombolă sunt importante.
Locul arăta ca o scenă luminată a giorno. Sau ca intrarea într-o clădire nou-nouţă unde tocmai urma ca un oficial să taie panglica inaugurală. Clientul ursuz însă nu păru câtuşi de puţin contaminat de freamătul de nerăbdare ce însufleţea mulţimea de clienţi şi echipa de tineri asistenţi îmbrăcaţi în veste roşii. Se opri totuşi înainte de intrarea în culoarul dintre barele de metal, probabil nedumerit de faptul că spaţiul era atât de gol. Moment în care clientul cu braţul bandajat îl reperă din nou şi găsi cu cale să-i strige de la distanţă:
— Hei, domnule, nu ştiu dacă ştiaţi: coaja nu se mănâncă. Sau, mă rog, puteţi încerca dar eu vă spun că-i tare şi n-are gust bun. (Nici acum nu ştiai dacă în cuvintele lui predomina bunăvoinţa sau sarcasmul.)
Clientul ursuz se întoarse către celălalt şi îl privi absent ca şi cum raza sa vizuală ar fi trecut prin el. Manifesta totuşi pentru prima oară o brumă de interes pentru ceea ce se întâmpla în jur. Copiii avură la rândul lor un moment de ieşire din letargie. Fetiţa se uită îndărăt ca trezită din somn şi spuse:
— Tati, de ce stau oamenii ăia acolo?
Nu se ştie dacă clientul ursuz avea de gând să-i răspundă (cel mai probabil, nu) dar în clipa aceea o clientă gălăgioasă, care ocolise mulţimea ahtiată de premiu, îi ciocni căruciorul cu destulă violenţă (inerţia izbiturii legănă căpşoarele copiilor) împingându-i-l într-o parte şi îşi făcu loc către spaţiul dintre barele de metal.
— O adevărată isterie! vociferă ea. Stau şi-aşteaptă premiul ăl mare… toată adunătura asta de tembeli! Şi tu? — îşi înălţă ea privirea către clientul ursuz. Te-ai hotărât? Te duci să plăteşti sau stai şi faci zâmbre cu toţi ăştia?
Şi, fără să aştepte răspunsul, îşi împinse căruciorul înainte, energică, pe culoarul dintre bare.
„Al patrulea client!” se iscă din senin un zvon în mulţime. „Al patrulea e numărul zece mii! Şi mulţimea se frământă bezmetică fără să se întrebe dacă zvonul avea vreun temei, se undui ca o meduză şi se puse înfrigurată în mişcare… — Adică cum al patrulea?…¬ — Al patrulea începând de când?… — Al patrulea la care casă?… Nimic nu era clar. Şi cum existau pe puţin zece case în supermarket, mulţimea dădu năvală pe culoarele către case. Vocea de la difuzoare mai încercă să repete ceva despre biletele la tombolă dar fără niciun rezultat. Sunetul vocii se pierdu înghiţit de vacarmul general. Clientul ursuz se trezi împins într-o parte cu atâta putere încât fetiţa din cărucior scoase un ţipăt, cât pe-aci să cadă de pe locşorul ei.
De astă dată la difuzoare răsună o voce bărbătească, autoritară şi triumfătoare şi mulţimea tăcu brusc, ţinându-şi răsuflarea.
— Cli–en–tul cu nu–mă–rul ze–ce mii! anunţă la difuzoare vocea bărbătească, triumfătoare. Clientul cu numărul zece mii a fost înregistrat la casa numărul opt! Iată-l! Clientul zece mii! Iată-l acolo, la casa numărul opt!
Dar datorită îmbulzelii de nedescris de la casa numărul opt, nimeni nu reuşi să-l vadă pe fericitul câştigător al marelui premiu. Culoarele care duceau la case erau ticsite, oameni şi cărucioare de-a valma, şi se auziră ţipetele unor femei pe cale de a fi strivite de bare. Vacarmul general se sparse în nenumărate grupuleţe zumzăitoare, iritate şi înrăite. Nimeni nu mai fu interesat de cumpărături. Mulţi îşi abandonară cărucioarele cu produse, care pe unde apucă. De solidaritatea care unise până atunci mulţimea de clienţi se alese praful. Culoarele către case se goliră din nou, încât clientul ursuz putu înainta către casă fără niciun obstacol în timp ce difuzoarele vorbeau cu entuziasm de clientul cel norocos, de perseverenţă şi de insistenţă: cheia succesului! şi aşa mai departe…
— Vrei să-ţi spun ceva? i se adresă clientului ursuz un alt client, unul sfrijit şi la fel de sumbru, care tocmai se oprise să plătească la casa învecinată. Nu cred o iotă din toată povestea asta! E o făcătură ordinară! Bag mâna în foc că nu-i dau nimica tipului ăla! Sau se prefac că-i dau ceva, aşa, de ochii lumii, şi după aia îi iau înapoi tot ce i-au dat şi-l scot pe uşa din dos… Casieriţa lua produsele alese de clientul ursuz şi le trecea cu codul de bare pe deasupra senzorului, după care le făcea vânt cu gesturi automate pe valţurile din prelungirea benzii rulante. — Adică ce premiu să-i dea! continua clientul cel sfrijit şi sumbru. O barcă pneumatică? O maşină? Un tanc? Toate astea-s baliverne! Poveşti de adormit copiii! Cine stă să-i creadă… De fapt clientul cu numărul 10.000 chiar dispăruse şi nimeni nu observase unde. Dispăruse şi gata — degeaba se uitau alţii în dreapta şi-n stânga căutându-l din privire. Pe clientul cel sfrijit şi sumbru nici nu-l prea deranja dezinteresul clientului ursuz. Suspiciunile lui rămâneau perfect valabile. Continua să turuie şi oricine era liber să-l asculte, sau nu. În clipa aceea un client bătrâior se apropie de clientul ursuz c-un aer jovial. Era foarte înalt. Se ivise din senin şi se aplecase peste copiii din cărucior. Păru că le vorbeşte copiilor dar de fapt era cât se poate de clar că ţinta cuvintelor sale era tatăl lor, clientul ursuz.
— Ia te uită ce copii drăgălaşi! exclamă el cu încântare. Şi se întoarse către clientul ursuz, cu toată jovialitatea sa intactă. Îmi spuneţi şi mie la ce raion se vând copii atât de frumoşi? Aş vrea şi eu să cumpăr vreo doi!
Clientul ursuz tresări înălţându-şi spre el ochii în care brusc se ivise o lucire de oţel. Cu tot obrazul său neras, faţa sa licări de o paloare neaşteptată.
— Cum aţi spus?… Vocea i se eliberase din adâncul viscerelor şi răzbătuse cu greutate prin zăgazul pieptului. — Unde se vând copii? Asta aţi întrebat?
Clientul cel lung şi bătrâior realiză că o nimerise prost cu cuvintele lui (prost de tot), că poate declanşase ceva rău şi ireparabil şi, cu vocea tremurătoare, încercă pripit să schimbe vorba:
— Nici dumneavoastră nu vă prea daţi în vânt după festivităţile astea, sau cum să le spun… Asta care a fost adineauri…
Dar clientul ursuz nu-l slăbi nicio clipă.
— Cum adică copii de vânzare! Copiii îi ai sau nu-i ai! Nu-i cumperi! Copiii nu-s de vânzare!
Şi îşi duse mâna la buzunar în timp ce clientul cel lung şi bătrâior, speriat de moarte, întinse mâinile spre el să-l oprească. Sau să se apere. Nu reuşi să oprească nimic. Nu reuşi să se apere de glonţul care îi bubui în frunte.

Amintirile unui Sfinx

februarie 20th, 2008

uite acum te-am vazut
sfinx in nisipuri care ma inghit
cleopatra unui soare gol
cu mine eu nu sunt
de tine sete cat nilul la cataracte
roze aruncate in vant
cat sa le prinzi inapoi cu buze insangerate
trecerea mea prin tine seara
miscari lente de sclavi biciuiti de faraon
sarate gleznele cu care treceam prin mlastini si plantatii de bumbac
vroiam sa rod mangrovele care imi inghiteau cerul gurii
doar al tau era cu toate gusturile lumii in el…

Richelieu

februarie 20th, 2008

O vizitam pe tanti Aida
Din când în când.
Mai ales după ce s-a prăpădit nenea Tică.
Îi duceam câte-un pachet cu cafea.
Doamne, cât îi mai plăcea cafeaua!
Tare, fiartă turceşte.
Şi câte-o cutie cu bomboane de ciocolată
Învelite în hârtie poleită.
„Ca pe vremuri, deh!”
Ofta stins.
Stătea mică pe canapea
Sub fereastra prin care soarele,
Hoţ cu plete roşcate,
Intra la apus.
Mă privea cu ochi de cerneală albastră
Umezi de ani, înroşiţi de plâns.
Dădea volumul tranzistorului la minim
Şi vorbeam, vorbeam…..
Richelieu, bătrân şi el, îi moţăia în poală
Sub mângâierea palmelor descărnate.
Nu prea îşi mai amintea
Întâmplările prin care viaţa ne-a împins.
Mă tot întreba mirată:
„Da? Chiar aşa? Ce spui frate?
Am mai uitat, maică!
Dar pe maică-ta cum o chema?”
„Florica, tanti. Florica.
Mama a fost sora ta.”
„Da, da.
Ia de serveşte, maică!
Măcar puţin.”
Pe tava cu smalţul sărit
Zăceau câteva fărâme din prăjitura
Cu care îmi îndulcise copilăria.
Erau vechi, erau tari, erau mucegăite.
Am dus o bucată spre gură.
Laş, am furişat-o în buzunar.

În noiembrie
Pe o vreme rea ca o babă arţăgoasă,
Am întâlnit-o pe treptele îngheţate
La Sfântul Elefterie.
„Richelieu a murit, nepoate!”
L-a jelit, i-a plătit pomeni
Ca unui prieten, ca unui frate.
Tot umezi, tot înroşiţi,
Ochii albaştri îi erau albicioşi acum;
De frig, poate.

Dan David, Los Angeles, mai-03-2006.

o dezbatere cu tema „UNDE SE AFLĂ ŞI ÎNCOTRO SE ÎNDREAPTĂ SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ?”

februarie 19th, 2008

FORUMUL CIVIC CREŞTIN

ASOCIAŢIA FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI DIN ROMÂNIA

Vă invită la

DEZBATEREA PUBLICĂ:

UNDE SE AFLĂ ŞI ÎNCOTRO SE ÎNDREAPTĂ SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ?

Subtemele dezbaterii :

1. Evenimentele din decembrie 1989 – efecte asupra evoluţiei democraţiei în România
2. Istoria recentă – tentative de scriere, tentative de falsificare
3. Nevoia imperioasă de Hristos a societăţii noastre

Participanţi:
* Pr. Matei Boilă
* Prof. Raul Vulcinschi
* drd. Mircea Bidian
* ing. Cătălin Bia

Moderator:
* ing. Gheorghe Cionoiu

Dezbaterea va avea loc în data de 23 FEBRUARIE 2008 (sâmbătă) ora 10‚ la sediul A.F.D.P.R. filiala Cluj, str. Republicii nr. 23

Lectia de ECHILIBRU

februarie 18th, 2008

Ma bucura enorm un lucru: tot mai multi devin romanii care au invatat sa valuteze oportunitatile prin prisma calitatii, folosind lumina sclipirii de moment optim pentru o crestere si dezvoltare durabila, onesta si pe deplin justificata. De o asteptare ce parea o adormire congenitala a poporului nostru, aparent naiv si inactiv in plan strategic.
Totul porneste de la educatia noastra. Daca invatam sa devenim lideri, altii vor veni la noi, ne vor urma si ne vom vinde stiinta profitabil, planificat, apoi vom putea investi in cei pe care i-am responsabilizat. Astfel realizam echilibre acolo unde e nevoie, si in opinia mea, omenirea este inca slab organizata si gestionata in atat de posibilul context de sat universal.
Si cum echilibrul este tema pe care ne-o propunem, vom apela putin la stiinta matematicii: un PUNCT poate deveni centrul unui cerc sau al unei sfere.De influenta. Concurenta razelor cercului in acelasi PUNCT ii confera o valoare strategica incontestabila. EL este unicul centru al acelor cercuri care genereaza sfera,dovada incontestabila de centru de ECHILIBRU al unei forme geometrice perfecte.PUNCT.
Autodepasirea ne poate face sa devenim doctori in orice stiinta ne dorim sa excelam. Consacrarea este etalonul si recunoasterea in acest „cerc”. Ego-ul alimentat parazitar de aplicarea comunismului condamnabil in Romania postbelica a mitizat, a zeificat „doctorii”. Orice domeniu de activitate si invatamant continuu are doctorii sai, pasionati si recunoscuti iubitori ai aceleiasi stiinte, oricare ar fi ea, chiar si medicina traditionala.
Sper ca noi, romanii, vom realiza importanta delimitarii domeniilor de activitate in care alegem si ne place sa ne pregatim, invatand temeinic, implicandu-ne in tara noastra(acreditata cu atatea jertfe patriotice), ascultand exclusiv de doctorii din respectivele domenii care din cercuri sa devina roti dintate angrenate in ceasul evolutiei noastre istorice. Momentul acesta va coincide, probabil, cu constientizarea realizarii unei strategii nationale de dezvoltare realiste, aplicabile dintr-un punct de plecare oportun si favorabil asumarii unei responsabilitati, moment de altfel asteptat cu rabdare si mangaieri parintesti pe crestet de catre „batranii” UE.
In opinia mea, momentul de criza politaica prelungita in care ne aflam se datoreaza exclusiv lipsei unei asemenea strategii si a determinarii celor care sa-si asume, ca si specialisti, respectarea termenelor si a targheturilor. Este responsabilitatea in primul rand a strategilor politici, care trebuie sa-si ia in serios rolul istoric de slefuitori ai diamantului de care s-au minunat multi, diamant numit ROMANIA.
Aceasta strategie nationala ca solutie si modalitate de implementare a ei va deschide evantaiul de oportunitati pentru tinerii minunati care se pregatesc in universitatile din tara si din afara ei, investindu-si anii si resursele dobandite de cele mai multe ori printr-o munca neadecvata pregatirii lor superioare. Ei sunt primii care si-au asumat sa plateasca PRETUL ECHILIBRULUI pentru a putea accesa onest sansa europeana, in final concurenta care promoveaza alegandu-i pe cei mai buni, elitele.
Profesionalizarea tuturor membrilor societatii romanesti este, cu siguranta, CHEIA ECHILIBRULUI care va deschide orice usa de pe culoarul care strabate „cele trei LUMI”.

Avantajele si inconvenientele fidelitatii

februarie 18th, 2008

Antichitatea greacă, dedica mijlocul lui februarie amorului şi fertilităţii, căsătoriei lui Zeus cu Hera; romanii antici îi consacrau aceiaşi perioadă lui Lupercus, divinitate a fecundităţii şi Junonei, zeiţă a căsătoriei şi a cuplului în general.
Potrivit istoricilor, ziua Sfinţilor Valentin, fiind trei la număr, a coincis cu 14 februarie, devenind astfel, mai întâi, sărbătoarea celibatarilor, ca să ajungă, cu timpul, aceea a îndrăgostiţilor şi a cuplului.
Conotaţia amoroasă şi-a croit drum prin epoca medievală până în zilele noastre când a fost asociată noţiunea de fidelitate.
Luat ca termen generic, fidelitatea are origini comune cu încrederea, cinstea, credinţa, cuvioşenia, devoţiunea. Termenul este utilizat, cu precădere, în domeniul legăturilor sentimentale şi conjugale, dar şi în cel religios şi politic. În religia musulmană, de pildă, toţi necredincioşii (în Alah) sunt taxaţi de infideli.
Pentru majoritatea îndrăgostiţilor, fidelitatea reprezintă o protecţie a cuplului, o garanţie privind calitatea relaţiilor amoroase, un ciment al vieţii de familie. Tradiţia o încetăţeneşte ca simbol al ataşamentului de un singur partener, atât pe planul fizic cât şi pe cel afectivo-psiholigic, ceea ce nu împiedică unele societăţi să cultive poligamia în sens unic, privilegind partea masculină. Tot Coranul, servindu-se de pilda Profetulului Mohamed, deţinător a 4 soţii, acordă bărbaţilor dreptul de a dispune de mai multe partenere. În schimb, femeilor le este impusă o fidelitate absolută, derapajele făcând obiectul unor represiuni nemiloase cum ar fi închisoarea, flagelarea, sau alte pedepse fizice de o intensă cruzime.
Chiar atunci când căsătoria este destinată altor finalităţi decât amorul, transmiterea de patrimoniu, sau alte interese de ordin social, femeia rămâne tributară acestei fidelităţi tradiţionale pentru care societatea îi ţine rigoare.
În lumea occidentală, recte în Franţa, fidelitatea evoluează odată cu societatea. Din 1975 încoace soţii adulteri sunt egali în faţa legii, spre deosebire de trecut când infidelitatea feminină era un delict în toate circumstanţele, în timp ce bărbatul devenea infidel numai în cadrul domiciliului conjugal. Acum, în contextul unui divorţ, adulterul apare ca un motiv printre altele, ci nu ca o cauză peremptorie.
De altfel, odată cu emanciparea femeii şi cu apariţia în forţă a mişcării feministe, suntem tentaţi să credem că infidelitatea a schimbat de ogradă. Cu dispariţia tabuului, asistăm la o anumită reapropiere a sexualităţii de către femei. Apariţia unei cinematografii feminine, a unei prese şi literaturi erotice, unde nuditatea se arată din ce în ce mai ostentativă, este indiciul prin care, noi bărbaţii, nu mai putem hotărî asupra comportamentului feminin graţie prerogativelor dominatoare de altă dată. Cu o tăcere înţeleaptă, ne stabilim pe picior de egalitate, acceptând, de multe ori, să fim dominaţi de aceste făpturi divine, abile şi imprevizibile.
Jurămintele de fidelitate ale amorezaţilor au raţiunile lor. Ele sunt promisiunile de rezistenţă înaintea numeroaselor tentaţii inevitabile pe care viaţa ni le scoate în cale, ca un ecoul tulbure al elanului interior, moştenit de la omul cavernelor. Li se incumbă, aşadar, îndrăgostiţilor obligaţia de onoare de a face faţă ademenirilor, rezumându-se la „clătirea ochilor” înaintea defileului ispitelor. Mai mult, când atracţia şi interesul pentru partener este de o mare intensitate, celelalte persoane ar trebui să apară terne, făcând ca jurămintele să constituie un mijloc de consolidare şi protecţie a uniunii. Numai că impermanenţa, proprie tuturor fenomenelor, poate tulbura hotărârile decretate definitive.
Când însă fidelitatea aspiră, cu obstinaţie excesivă, la protecţia cuplului şi a familiei, se pot profila anumite accidente de parcurs, cu aparenţe de eşec. Este bine cunoscut faptul că, atunci când interzisul devine prea auster, tentaţia se face irezistibilă.
Uneori, o relaţie de amor, trăita în mod sincer zi de zi, nu poate rivaliza cu magia unei dorinţe secrete nesatisfăcute. Fidelitatea, într-atât celebrată, promiţând conservarea amorului şi protecţia lui de orice „tentaţie”, poate sucomba sub presiunea „fructului interzis”. O parte a psihologilor susţine că un angajament de fidelitate obsedant, poate produce efecte contrarii, nuizibile, mai degrabă, amorului. „Forţa unei legături amoroase – spune psihologul Gérard Leleu – este consecinţa calităţii contactului dintre parteneri. Relaţia rămâne forte în măsura în care acest contact este vivant, dinamic, nutritiv şi satisfăcător, prin respectarea individualităţii fiecărui partener. Tendinţa de a construi această forţă prin interzicerea elanului natural, este, cel puţin, o iluzie naivă”.
Paradoxal, când viaţa conjugală e fondată numai pe sentimente, devenind eminamente emoţională, uniunea e lipsită oarecum de stabilitate, devenind, în schimb, mai densă în fidelitate.
Cercetătorii australieni au încercat să determine, cu mai multă precizie, motivele pentru care femeile se angajează într-o aventură şi care ar fi natura acesteia preferate în modul curent.
Constatările au fost destul de surprinzătoare: în primul rând, relaţiile extra-conjugale ale soţiilor sunt curente, invocându-se imperfecţiunile minore ale soţilor: sforăitul, pasiunea excesivă pentru sport, preocupările pur materialiste, unele brutalităţi în limbajul conversaţiilor şi, mai cu seamă, complexul de superioritate exhibat în momente decisive.
În general, femeile sunt în căutarea unei relaţii afective, nu întotdeauna legată de raportul sexual iar, când aventura lor ia o turnură sexuală, ele au nevoie să se simtă îndrăgostite, pe când bărbaţii rezumă actul infidelităţii extra-conjugale la un raport strict sexual, ferindu-se de implicaţii sentimentale.
Pe de altă parte, numărul persoanelor trăind o dublă sau o triplă personalitate, datornice trebuinţei de schimbare şi dorinţei de a împăca mariajul cu pigmentul extraconjugal, ia proporţii, datorită, cert, lipsei de o injoncţiune morală, impusă altădată de Stat sau de religie.
Tendinţa exploatării masive a extazului sexual, fuga permanentă după aventura fecundaţiei sterile, într-un cuvânt, lipsa de măsură, cu care tinerele generaţii îşi afişează identitatea, ar putea foarte bine să ne reîntoarcă pe calea regresiunii în lumea instinctelor pe care evoluţia a încercat să le sublimeze cât de cât.

Despre Neisprăvire şi Pasivitate la români

februarie 18th, 2008

Pentru un observator obiectiv şi imparţial al năravurilor şi avatarurilor în jurul cărora se constituie profilul moral şi intelectual al sufletului românesc de-a lungul timpului este un prilej de permanentă şi neîncetată uimire faptul că, atât la nivelul individului, cât şi al instituţiilor, şi mai apoi al statului, ceea ce caracterizează sistemul de atitudini şi respectiv mentalitatea autohtonă este o continuă şi nejustificată risipire (alţii i-ar spune împrăştiere) în toate planurile vieţii sociale. Indiferent că este vorba de omul de rând sau de parlamentul ţării, de cel mai umil slujbaş sau de strălucitele minţi academice, de un pierde vară oarecare sau de omul riguros al cercetării ştiinţifice, peste tot şi peste toate se lăfăie, în cel mai autentic şi mai specific stil românesc (balcanic!), o seamă de neajunsuri care s-au transformat treptat într-un fel de emblemă naţională, după care cei din afară (şi dinlăuntru) ne (şi se) recunosc de la distanţă. Sigur că inventarierea tuturor acestor neajunsuri este mai mult decât fastidioasă şi ar necesita prea mult spaţiu. De aceea nici nu mi-am propus să discut decât despre două din aceste năravuri (neisprăvirea şi pasivitatea), care au atins un grad de generalizare extrem, şi care explică în mare măsură originea destinului periferic şi marginalizarea constantă a spaţiului cultural, ştiinţific, educativ sau politic românesc în corul naţiunilor europene.
Neisprăvirea, în sensul de neîncheiat, neterminat, nefinalizat, este o pecete care ne marchează atât istoria noastră ca popor şi apoi ca naţiune est-europeană, cât şi geografia şi, prin aceasta, tot ce ţine de specificul şi etosul naţional, respectiv viaţa morală, civismul, cultura, ştiinţa, literatura, educaţia şi învăţământul, justiţia, ca să nu mai vorbim de politică. Sectoare întregi ale corpului social românesc zac sub semnul neisprăvitului, al limitelor şi neputinţelor interioare. Dacă aşa stau lucrurile în ce priveşte organismul nostru social, nu altfel le regăsim îngemănate în substanţa sufletului nostru naţional, care după două mii de ani de istorie scrisă continuă să bâjbâie prin întuneric, în căutarea unei identităţi pe care alte popoare, mult mai tinere (vezi descinderea ungurilor în câmpia Panonică acum o mie de ani), şi-au construit-o mult mai repede şi pe o temelie mult mai solidă. Sufletul nostru este încă neisprăvit, neîmplinit, la fel cum sunt şi conştiinţa civică, respectiv sistemul de valori şi legea care reglementează viaţa societăţii în care trăim. Din această neisprăvire geografică (abandonarea definitivă a Bucovinei şi Basarabiei) şi istorică (teama permanentă şi nejustificată conjunctural de pericolul maghiar, dar şi bâjbâiala istoricilor în a lămuri, pe baza unor argumente infailibile, începuturile şi obârşia acestui neam), derivă neisprăvirea socială, din care rezultă toate tarele şi neajunsurile care împovărează conştiinţa românească de secole.
Un singur lucru mai vreau să spun cu privire la neisprăvire. Dacă neîmplinirea ne pândeşte de la toate colţurile, încolţindu-de fără milă, este şi pentru că neisprăviţi fiind, tot ce facem în ordinea gândirii, a lucrurilor şi înfăptuirilor cotidiene este neisprăvit, oprit la jumătate, fragmentar, ambiguu, partinic, obscur. Dar cel mai dureros aspect legat de neisprăvirea care ne caracterizează îl constituie faptul că, prin ceea ce facem perpetuăm acest neajuns la infinit. Şi acest lucru se vede cel mai pregnant în învăţământ şi-n educaţia de toate gradele, unde aproape totul se face la întâmplare (cărţi scrise de mântuială, în răspăr, cu imperfecţiuni grosolane de ortografie şi conţinut), în baza unor ambiţii şi animozităţi personale (facem aşa pentru că aşa vreau eu, şi nu pentru că aşa e bine !), fără nici o preocupare pentru rigoarea şi spiritul de coeziune al lucrului bine făcut, temeinic, care să dureze (lasă, că mâine oricum o luăm din nou de la capăt!). Nimeni nu este preocupat să facă un lucru până la capăt în acest domeniu, ce face un ministru al învăţământului desfiinţează următorul, şi ce este legal astăzi devine contravenţie mâine. Spiritul bunului plac domneşte nestingherit pretutindeni, iar neisprăvirea îşi face nestingherită de cap, începând de la elev şi student, până la profesorul emerit. O înţelegere tacită uneşte compartimente esenţiale ale societăţii româneşti, tocmai în virtutea acestei neisprăviri generalizate.
Pasivitatea, ca însuşire sufletească, întregeşte tabloul moral creionat de neisprăvire, aducând în scenă o serie de alte neajunsuri care-i sunt proprii sau apropiate, respectiv spiritul şi atitudinea defensivă, supunerea, resemnarea, abandonul, lipsa de energie ofensivă şi de entuziasm, pesimismul incorigil şi lamentarea nesfârşită, lenea nevindecabilă şi îndârirea de a lupta doar pentru supravieţuire, lipsa de iniţiativă şi somnul. Este uimitor cât de amorf şi de lipsit de avânturi înălţătoare, obraznice prin cutezanţa lor, este spiritul autohton, prin comparaţie cu ceea ce vedem la popoarele occidentale, sau chiar la vecinii noştri. Majoritatea străinilor care ne-au vizitat şi au scris despre noi au fost izbiţi de această particularitate a sufletului românesc: platitudinea, inerţia extinsă la sectoare întregi ale societăţii, lipsa motivaţiei pentru performanţă şi succes, apatia şi somnolenţa. Unul dintre ei, amintit de un autor român prea repede uitat sau neluat în seamă, spune că, „ceea ce ştiu români este că trăiesc ca să muncească, să plătească, să sufere şi să tacă. Şi mai departe, spune acelaşi autor, că „românii moştenesc din tată în fiu o resemnare mută care se schimbă treptat într-o apatie incurabilă”. Iar scuza pentru această pasivitate şi resemnare o constituie cunoscuta şi mult uzitata, şi în zilele noastre, sintagmă, că “n-au să schimbe ei ţara”.
Nimic nou sub soare. Într-un secol de istorie, singurul progres pe care l-a înregistrat societatea românească în această privinţă este că astăzi se mai spune şi că “n-o să-ţi facă/ridice nimeni statuie”. Este la fel de adevărat însă şi faptul că această abulie şi penurie de energie sufletească a făcut loc unui alt neajuns major: protestele verbale, polologhia, vorbăria goală, bârfa, poveştile şoptite pe la colţuri, etc. Iar la o privire mai atentă nu poţi să nu fii impresionat de faptul că întreg folclorul autohton este dominat de cântece pline de văicăreli şi de suspine înecate în lacrimi. Doar două exemple. Dacă Meşterul Manole şi Legenda Mănăstirii Argeşului este imaginea tipică a neisprăvirii româneşti (ce se face astăzi se dărâmă mâine), de cealaltă parte, Balada Mioriţei te duce direct în braţele celei mai ostentative pasivităţi şi resemnări existenţiale: fatalitatea la ea acasă. Iar şcoala şi pedagogia românească, dintr-un exces de zel greu de înţeles şi păgubos prin mentalitatea pe care o creează astfel, a transformat aceste două legende într-un simbol al specificului naţional.
Spaţiul mioritic a devenit echivalentul spaţiului geografic, politic şi cultural românesc. Construieşte ceva, dacă poţi, pe “lasă-mă ca să te las”, sau pe “n-o să-ţi ridice nimeni statuie” sau, şi mai grav, pe lamentările către o oaie bearcă ale unui cioban frustrat de prea multă singurătate şi năduf pe tovarăşii lui şi care, în loc să pună mâna pe bâtă pentru a-şi apăra dreptul şi proprietatea, boceşte ca o babă oarecare lăsându-şi turma de izbelişte, pentru a se abandona, sub privirile îngheţate şi indiferente ale astrelor, în braţele morţii. Dar şcoala şi societatea românească greşesc şi mai mult, prin faptul că promovează în mod sistematic ca principiu de valoare socială spiritul neisprăvirii, al pasivităţii şi resemnării, apatia şi abulia generalizată, lipsa de iniţiativă şi de libertate de acţiune, conformismul extrem şi expectativa. Pentru mentalitatea românească actuală valoarea unui om este direct proporţională cu gradul lui de obedienţă, de ascultare, servilism, supunere şi acceptare tacită a tuturor convenienţelor şi prejudecăţilor în virtutea cărora totul se întâmplă pentru că aşa trebuie să se întâmple. Nici vorbă de responsabilităţi personale, de asumare şi angajare în problemele timpului. Rămâne de văzut ce vom spune când ni se va cere să dăm socoteală de modul în care am valorificat talantul care ne-a fost încredinţat, pentru a-l înmulţi şi a da roade. Ne quid Nimis!

Tutuiala la români. Tu-ul multifuncţional

februarie 18th, 2008

Dumneavoastră… dumneata… matale… mata… tu (ş.a.m.d.) — un univers întreg de apelative marchează, ba chiar stabileşte o încrengătură complicată de raporturi între cetăţenii României de astăzi şi dintotdeauna. O lume întreagă de ierarhii, orgolii, linguşeli, comenzi, resemnări, ba chiar şi revolte (mocnite), pe care unui străin care ia contact cu realităţile româneşti i-ar fi de bună seamă greu s-o desluşească.

Tutuiala publicitară
Am primit acum ceva timp, într-un singur plic, două scrisori de la o companie de telefonie. Una dintre scrisori, semnată „Echipa”, mi se adresa cu „[Compania] face acum primul pas, numai pentru tine!” Cea de-a doua scrisoare, semnată de directorul general, anunţa „primul pas pe care-l facem către dumneavoastră”.
Primul mod de adresare — dintre cele de mai sus — este un fel de tu publicitar, impersonal, de la Echipă (văzută ca anonimă chiar şi reprezentată de o singură persoană) la individ, menit să sugereze că Echipa este atât de apropiată de client, încât acesta din urmă este primit cu braţele deschise „în familie”! Şi că pentru el compania este un club ultra-select de care nu va regreta că s-a ataşat! Nu mă îndoiesc că managementul companiei a făcut studii de comunicare din care să fi reieşit că clientul standard arde de nerăbdare să devină membru al clubului ultra-select al companiei. Se poartă. Nu practică oare companiile team–building-ul? De ce n-ar fi şi un team–building sui generis, extins, în care să fie cooptat şi clientul? Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, într-una din emisiunile „Altfel” de la postul Realitatea TV, s-au arătat contrariaţi de această bătaie pe burtă între companie şi client, nouă în peisajul publicităţii româneşti, ale cărei rădăcini nu şi le puteau explica.

Pesemne însă că aceleaşi studii arată că pe lângă clienţii câştigaţi cu tutuiala publicitară, există şi alţii, mai tradiţionalişti, ne-standard, să spunem (e.g. Liiceanu & Pleşu), care, acceptând şi ei serviciile companiilor, preferă totuşi adresarea tradiţională, de bună-creştere, cu dumneavoastră, venind de la o persoană de rang înalt (director general, să zicem). De ce şi-ar asuma compania riscul să-i piardă printr-un exces de familiarism? Dar dacă numărul lor nu-i de neglijat?

Rămâne de văzut cum se vor aşeza lucrurile. Ce va prevala în final: cultura tradiţională românească sau noua cultură trendy, à l’americaine? Cine ştie, poate că la un moment dat se va isca un curent retro!

Tutuiala seniorială
E un fapt general acceptat în cultura românească: adulţii/vârstnicii li se adresează celor tineri (mai tineri) cu tu, în timp ce tinerii li se adresează celor dintâi cu dumneavoastră. Chiar şi atunci când nu se cunosc nemijlocit. S-ar putea pune întrebarea: Până la ce diferenţă de vârstă este aplicabilă „regula”? În mod cert însă, întrebarea nu-i de natură să stârnească preocupare. Ar mai fi apoi întrebarea: Care este vârsta maximă a celui mai tânăr începând de la care „regula” ar trebui să înceteze să se aplice? Răspunsul este şi de astă dată simplu: de la caz la caz.
În ce mă priveşte, la serviciu am evitat pe cât posibil tutuiala. Până la o limită — pe măsură ce în institut soseau, angajaţi, noi şi noi promoţii — la care începeam să apar în propriii ochi drept caraghios, mai catolic decât papa. De! nu te poţi sustrage la nesfârşit „culturii” viguroase a tutuielii!
Am avut însă tineri colegi care, de departe fără a pretinde reciprocitate, mi-au cerut să-i tutuiesc. Şi, într-un fel, i-am înţeles. La rândul meu, n-aş concepe ca fostul meu profesor de matematică din liceu, şi diriginte (care trăieşte încă şi are 93 de ani!), să mi se adreseze cu dumneavoastră, tot aşa cum n-aş fi conceput nici ca ceilalţi profesori, atâta vreme cât au trăit, să mi se fi adresat cu dumneavoastră. Mie, celui devenit între timp matur/vârstnic.

Tutuiala ciocoiască
Ginerele unui prieten de-al meu şi-a început cariera de inginer la o firmă relativ bine situată pe emergenta piaţă liberă românească. Unde a fost angajat la intervenţia soţiei prietenului, adică a soacrei sale. I s-a dat, pentru început, un salariu bunicel, era la locul lui şi respectuos cu socrii, locuia în casa lor, se întorcea înfometat de la serviciu, i se punea demâncare în farfurie, la sfârşit spunea Mulţumesc pentru masă, mamă, li se adresa cu dumneavoastră: dumneavoastră, tată, dumneavoastră, mamă… Apoi i s-a mai mărit salariul, drept care a început să-l tutuiască pe socru-său. La următoarea mărire de salariu a început să mă tutuiască şi pe mine; probabil în calitate de prieten al socrului său, aşa, de dragul nediscriminării. Soacrei sale încă i se mai adresa în acel moment cu dumneavoastră; la fel şi soţiei mele; că de! erau doamne. Apoi şi-a găsit de lucru la o firmă străină, cu un salariu de manager. Şi odată cu asta nimeni în jurul său n-a mai meritat apelativul dumneavoastră. Omul se ajunsese. Dar adevărata prosperitate probabil că abia urmează. Mai durează până se va aşeza într-un jilţ poleit cu aur şi se va uita la ceilalţi ca la nişte gângănii, precum Gigi Becali.

Tutuiala ciocoiască nu-i legată însă strict de avuţie. O practicau şi nomenclaturiştii regimului comunist. Şi, cu siguranţă, ai oricărui regim dictatorial. Ca şi grupurile mafiote de pretutindeni.
Întâmplarea a făcut să-l cunosc pe Ion Iliescu în calitate de director al Editurii Tehnice, prin ’85, unde am publicat, la finalul „cunoştinţei” noastre, o carte de ştiinţă, chiar în vara lui ’89. A început, fireşte, prin a mi se adresa cu dumneavoastră, apoi, foarte rapid a dat-o pe mata, sfârşind prin a mă tutui. Deşi nu-i mai în vârstă decât mine cu mai mult de opt ani; sau pe-acolo.
Fenomenul nu era nou pentru mine. Printre altele, aveam s-o aud şi pe Ana Blandiana amuzându-se peste ceva vreme cu faptul că fusese tutuită de Silviu Brucan pe vremea când o curta să accepte să se alăture grupului nou-instalat la putere, pe la începuturi, imediat după decembrie ’89, când încă acel grup trăia cu senzaţia că l-ar avantaja să capete un plus de legitimitate prin cooptarea unor figuri proeminente/disidente din timpul vechiului regim. (În treacăt fie zis, ulterior n-au mai simţit această nevoie. Chiar deloc.) Statutul ei de poetă de prestigiu în România nu l-a împiedicat pe bătrânul tartor (fost) comunist să marcheze, prin particula magică tu, distanţa dintre cel slab (în sens simili-mafiot) şi adevăratul deţinător al Puterii.
Căci în ultimă instanţă, ceea ce contează în raportul de „subordonare” de la tutuitor la tutuit este puterea. Indiferent că i-o conferă banul sau poziţia în nomenclatură.

Tutuiala ierarhică
De prisos să mai adaug că tutuiala ierarhică se încadrează în aceeaşi categorie ce are drept sursă puterea. Reală sau iluzorie. Dar — important — acceptată de ambele „părţi”. Nu ştiu cum mai stau lucrurile în armata actuală (compatibilă cu NATO!), ca să mă limitez la un singur exemplu. Dar îmi amintesc perfect, cu prilejul concentrărilor (abuzive) de odinioară, cum se adresau ofiţerii unul altuia. Era de-ajuns o diferenţă de o singură stea pe epolet, şi colonelul i se adresa locotenent-colonelului cu tu, în timp ce acesta din urmă i se adresa celui dintâi cu dumneavoastră. Fără ca vreunuia să i se pară ceva nefiresc. Şi totuşi era al dracului de nefiresc!

Tutuiala mârlănească
Nu vorbim aici de tutuiala între persoane, îndeosebi tinere, de aceeaşi vârstă sau de vârste apropiate, între care tutuiala are perfectă legitimitate. Observaţi însă incidentele de prin mijloacele de transport în comun. Puteţi auzi destul de frecvent (indiferent de vârstă): Vreţi dumneavoastră să vă deplasaţi puţin mai înainte, mai este ceva loc acolo la mijloc… Du-te dumneata acolo dacă ţi se pare că-i loc, eu trebuie să cobor la prima staţie!… Dacă ai avea mata un pic de educaţie n-ai vorbi aşa!… Educaţie, auzi la el! Bine că ai tu educaţie!… Gradaţia către degradarea relaţiilor, la români, este incredibil de abruptă. Unii spun: temperament latin. Eu îi spun mârlănie.
Este limpede că, departe de universalul you din spaţiul anglo-saxon (deşi chiar şi acolo există nuanţe — perceptibile), tu-ul neaoş este, cu excepţiile de rigoare de la începutul paragrafului, vădit şi apăsat depreciativ. De aceea mi se pare că mârlănia, exprimată prin tutuială (dar şi prin nenumărate alte ingrediente) este la ea acasă pe aşa-zisele forumuri de pe Net. Iată o mostră:

theMask [fiindcă aşa se prezintă forumiştii în majoritatea zdrobitoare a cazurilor: A! dacă o dăm anonimă, atunci da, semnez şi eu!] îl apostrofează pe Dinu Patriciu: Hai sik tir Dinule, nu mai poţi tu de grija ţărişoarei tale dragi! De aia ai vândut Rompetrolul la ruşi (în spatele Kazmunai sunt ruşii, kazahii sunt nişte marionete). Tu n-ai decât grija ta şi a progeniturilor tale, Păturiciule!

Las la o parte miezul „dezbaterii” şi anume că este foarte puţin plauzibilă pretenţia lui Dinu Patriciu că îşi doreşte spargerea monopolului Romgaz „din dragoste de ţară”. Încerc doar să-mi imaginez în ce măsură i s-ar mai adresa „viteazul” theMask pe acelaşi ton lui D.P. dacă s-ar afla faţă în faţă. Fiindcă mi se pare de neacceptat ca bătaia pe burtă să se justifice doar prin anonimatul preopinenţilor şi prin distanţa dintre ei. Inclusiv fizică. Şi sunt pline forumurile de asemenea „viteji”. La fel stau lucrurile şi în relaţiile „interne” dintre forumişti. Orice încercare de a institui un dialog civilizat se ciocneşte invariabil (cu infime excepţii) de tutuiala mârlănească. Atâta vreme cât tu-ul autohton este, în mod indubitabil, în context, depreciativ, nu mă va convinge nimeni că pe Net el are altă coloratură. Şi nu mă va putea convinge nimeni că se comunică mai bine via tu, aşa cum par să sugereze unii, chiar şi atunci când nu sunt animaţi de intenţia de a-şi înjosi interlocutorul ci doar de a înlătura, să zicem, tradiţionalul tu seniorial.

Omul de rând şi „imperativele” politicii

februarie 18th, 2008

Este instructiv şi totodată amuzant să constaţi în ce măsură „imperativele” politicii sunt rapid însuşite nu numai de politicienii neofiţi, să zicem, ci şi de oamenii de rând.

Iată un exemplu de acum mai bine de zece ani. Mesajul proregalist a trebuit să fie eliminat urgent din discursul electoral al Convenţiei Democrate Române de îndată ce staff-ul Convenţiei a ajuns la concluzia că mesajul respectiv putea să-i fie acesteia defavorabil la alegerile parlamentare şi prezidenţiale de la 3 noiembrie 1996. Cu un an înainte, de Sfinţii Mihail şi Gavril, când avusese loc un miting organizat de PNŢCD, toată lumea acceptase, în Piaţa Revoluţiei, să scandeze lozinci promonarhiste. De ce? Pentru că aceasta era orientarea cunoscută şi asumată a partidului. La acel moment nu se sesizase încă faptul că PDSR (actualul PSD) ar putea specula rezervele populaţiei româneşti faţă de monarhie (nu mai vorbim aici de sursa acestor rezerve) pentru a câştiga electorat.

În schimb, aproape un an mai târziu, la marşul electoral al CDR din 31 octombrie 1996, doi indivizi „turbulenţi”, care au încercat să scandeze „Iliescu, afară — regele, în ţară!”, au fost rapid reduşi la tăcere de mulţimea însăşi. Aceasta devenise peste noapte conştientă de imperativele electorale ale momentului. În plus, realizase că PNŢCD nu mai era de astă dată „de capul lui” ci trebuia să se supună noilor rigori ideologice ale Convenţiei.

Nu-i greu deci să deprinzi jocul politic. „Imperativele” acestuia pot să pătrundă cu destulă uşurinţă în mentalul colectiv. Că masele sunt (prea) adesea manipulate este un lucru îndeobşte cunoscut. Iată însă că aceleaşi mase nu numai că se lasă manipulate ci, oricât ar fi de amuzant de constatat, chiar doresc uneori să fie manipulate.

„Procesul tranziţiei” – fragmente – (II)

februarie 18th, 2008

SILVICULTORUL NUMĂRA FLORI DE PLASTIC

Curând după ce te-am cunoscut, te-am dus pe munte
Muntele reprezenta pentru mine simbolul libertăţii
Mi-ai spus că visezi să te măriţi cu un bărbat
care să-ţi pună la dispoziţie un milion de dolari
Eram în vârf de munte şi ţi-am arătat munţii din jur
— Nu am un milion de dolari, dar tot ce vezi
din vârful ăsta de munte,
Toţi munţii din jur sunt ai mei, nu îi pot transforma în bani lichizi,
dar sunt ai mei, simt că sunt ai mei,
Nu îi pot vinde, dar nimeni nu mi-i poate lua,
dacă vrei îi împart cu tine.
Ai zâmbit enigmatic, colivia era închisă
Un paşaport costa zece mii de mărci
şi nu era sigur că îl primeşti…
Am crezut că oferta mea îţi convine,
Dar colivia s-a deschis, aparent cel puţin,
Comuniştii de ieri sunt democraţii de astăzi,
Oamenii au acum dreptul de a-şi părăsi ţara
Foarte mulţi ar pleca, dar nu au unde,
nu îi vrea nimeni
Tu puteai pleca, eşti nemţoaică, toţi prietenii tăi au plecat
„Doar un nebun mai stă în ţara asta dacă poate pleca!”
— mi-ai spus —
„Cu sau fără tine eu plec. Acum!”
Pentru tine România însemnase frig în apartament.
cozi interminabile, stress, chin.
Tu ţi-ai cumpărat bilet dus, eu bilet dus-întors,
Nu voiam să te las singură, dar nici să plec definitiv
nu voiam.
Munţii din România erau ai mei, dar aici
în ţara asta străină
Atunci când sunt singur în pădure mi se pare
că cineva mă pândeşte, îmi urmăreşte atent toate mişcările
Am sentimentul că o cameră de luat vederi invizibilă
Comandată de creierul meu împotriva voinţei mele
Mă spionează pentru a afla ce caut aici.

Oamenii din ţară mă privesc cu invidie
E mult mai bine acolo! — îmi spun
În ţară e sărăcie, corupţie, mizerie
Trebuie să munceşti două zile pentru un kilogram de carne,
O săptămână pentru o pereche de pantaloni turceşti
din care iese vopseaua,
În Braşov oamenii au cerut să se raţionalizeze apa caldă
pentru că nu pot plăti întreţinerea
În apartamente e acum frig la cerere,
nu impus de partid
Pentru a putea cumpăra lapte trebuie să te scoli
tot la şase dimineaţa.
Extrem de puţinii prieteni din România
îşi încheie scrisorile laconice cu formula:
„Noi suntem săraci, dar sperăm că ţie îţi merge mai bine.”

Da, e mult mai bine în Germania,
Într-o oră câştigi bani suficienţi pentru a putea cumpăra
Zece litri de Coca-Cola
sau
Un kilogram de carne
sau
Două kilograme de ciocolată ieftină.
Într-o zi câştigi bani suficienţi pentru
Două cămăşi şi o pereche de pantofi
sau
Două perechi de pantaloni din care nu iese vopseaua.
În două săptămâni câştigi bani pentru
Un televizor sau două biciclete
sau banii necesari pentru a-ţi plăti chiria.

Cei câţiva prieteni apropiaţi cu care despicam firul în patru
în timpul facultăţii
Au emigrat cu toţii, la fel şi verii mei din Timişoara,
Unii aveau bunici nemţi, ceilalţi neveste nemţoaice
S-au stabilit în Germania, la câteva sute de kilometri
de mine
Ne întâlnim foarte rar, ei nu prea au timp,
Dacă le propun să citească o carte,
se scuză politicoşi:
„Aş vrea, dar nu am timp, nu pot,
Trebuie să muncesc, am nevoie de bani
Aici nu e România, trebuie să muncesc mult
până seara şi sâmbăta,
O să citesc mai târziu, peste câţiva ani,
sau poate la pensie.”
Ei sunt fericiţi că pot munci pe bani adevăraţi,
pe mărci
Banii câştigaţi într-o săptămână ajung pentru un concediu
în Grecia
Se pot câştiga foarte mulţi bani, dacă vrei,
Dacă te ţii de treabă în câţiva ani
îţi poţi cumpăra o maşină nouă,
o maşină adevărată: UN MERCEDES
(câţi din ţară nu şi-ar dori un Mercedes
adunat de pe Schrott?)
Cu banii câştigaţi într-un an îţi poţi mobila apartamentul,
În douăzeci-treizeci de ani poţi să-ţi p1ăteşti ratele
pentru o casă nouă
Şi fiecare îşi doreşte o casă pentru a fi în rând cu lumea
Nu contează ce faci, important e să ai de lucru
Aici nu e ruşine să fii gunoier
Patronul îi vorbeşte femeii de servici cu „dumneavoastră”
Dacă vrei să munceşti găseşti de lucru
practic nu există şomaj
E nevoie de muncitori necalificaţi, de îngrijitoare
în căminele de bătrâni
(Nemţii s-au domnit, vor servicii comode,
sau preferă să primească ajutor de şomaj).

Visul vieţii mele a fost să devin silvicultor,
Să ocrotesc liniştea pădurii
În ţara asta străină e practic imposibil,
Aici e economie de piaţă, funcţionează legea cererii şi ofertei
Silvicultura e ramura economică în care
e cel mai greu să găseşti de lucru
Peste 80 % din păduri sunt proprietate de stat
Pentru a fi funcţionar trebuie să fii cetăţean german
Dar cetăţenia e şi condiţia necesară
uneori explicit formulată
Pentru a obţine un loc de muncă în sectorul privat:
“Angajez silvicultor… german…”
Pot obţine cetăţenia germană doar dacă renunţ la cea română
NU VREAU SĂ RENUNŢ LA CETĂŢENIA ROMÂNĂ!
Munţii din ţara asta străină nu sunt ai mei,
Nu am prieteni, oamenii din sat sunt politicoşi,
Dar adesea se plâng de creşterea criminalităţii:
„Se fură tot mai des, nici nu e de mirare,
au venit atâţia străini, nu voi,
voi munciţi, dar alţii…”
Noi muncim, dacă vrei să munceşti găseşti de lucru,
e nevoie de muncitori necalificaţi
Sunt apreciat pentru că sunt conştiincios:
Am fost Lagerarbeiter (muncitor în depozit).
Am fost zilier (slugă) la o pepinieră
Acum sunt din nou Lagerarbeiter
la o firmă care face comerţ
cu flori artificiale
Şefii au cumpărat un cărucior hidraulic
Pentru a creşte productivitatea şi pentru a-mi uşura munca,
Descarc cartoane cu flori si brazi de plastic,
număr flori de plastic
Şi mă gândesc la munţii pe care i-am trădat.
Împing pe hol căruciorul hidraulic
minunată creaţie a tehnicii, menită să uşureze munca hamalului
Şi te văd prin geamul peretelui de sticlă al biroului,
Îmi zâmbeşti fericită, se pare că nu te deranjează
norul de fum de ţigară produs de şefu1 tău
Visul vieţii tale a fost să trăieşti într-o ţară civilizată,
să lucrezi într-un birou, la computer
Înghit în sec şi-mi împing mai departe bolovanul
ASTA NU E CRUCEA MEA!
Căruciorul hidraulic poate fi comparat cu bolovanul lui Sisif
Crucea ţi-o iei singur în spinare,
Bolovanul este simbolul lipsei de voinţă
Ce-ar fi fost dacă Sisif s-ar fi revoltat!
Probabil ar fi fost înlănţuit alături de Prometeu
Dar de frica lanţurilor Sisif a preferat
să-şi înlănţuie voinţa.
Asistentul de Socialism avea dreptate:
Nu există libertate,
Există doar aparenţa libertăţii
Şi aceasta e judecată de cele mai multe ori
prin stomac.

Orasul cu mii de ochi. Piata Mica

februarie 18th, 2008

Sibiul este o cetate circulara. Se intampla sa te vezi pe tine insuti mereu mai bine cu ochii altuia, nu numai privindu-te in oglinda. Revin in Sibiu si in Ev Mediu dupa ani de absenta ca turist avid sa surprind ineditul orasului de pe Cibin. Revad Sibiul cu ochii altcuiva, reprezentarea burgului ia alte dimensiuni.
Renovarea cladirilor si repunerea lor in ordinea originara dezvaluie un Sibiu parca anume nascut pentru turisti. Pozitionarea orasului intre munti, nu departe de fosta vama Turnu Rosu, despartitoare a doua provincii romanesti, intr-o depresiune piemontana amplifica senzatia unei cetati la rascruce de drumuri, de confluente culturale si istorice.
Pornind de la o interpretare subiectiva, grabita gasesc Sibiul ca un han permanent deschis drumetilor si unde toate grijile cotidiene sunt uitate la o cana de vin.
Impresia de oras circular se deruleaza in Piata Mica ca mai in toate pietele burgului baroc.
Ca turist ratacesc printr-o alta lume, prin targul muzeu, recreat tocmai pentru a ne lasa vrajiti.
Piata Mica a castigat un plus pe langa monumentele arhitectonice ca Turnul Sfatului, Podul Minciunilor, etc. prin repunerea in circuit a spatiului turistic cu restaurante, magazine si boutique-uri tentand drumetii. Piata Mica se regaseste in cladirile de altadata (acum restaurate) cu loggia dinspre piata, cu arcadele ce la parter acopereau pravaliile si atelierele diferitilor negustori.
Fac un popas la una din mesele discret insiruite unde muzica manelelor si cersetorii obraznici nu deranjeaza. Rasfoiesc o carte, linistea amiezii e din cand perturbata de clopotele bisericilor, de aripile porumbeilor. Sunt trezit din lectura de vocea unei doamne parca stanjenita ca ma deranjeaza… O cheama Monica.
Imi aduce o cafea si recunosc ca adevarata aroma ma cucereste. Este marca Illy, o cafea superioara si mult deasupra surogatelor de productie industriala. Piata Mica exista prin cafeaua buna, mancaruri bine gatite, flori de tei si roze; cativa muzicieni ai strazii fredoneaza aria Sempre Libera din Traviata.
Ca intr-o piateta italiana sau germana patroanele cafenelelor vegheaza si servesc clientii, mai ales turistii ca si cum ar face totul ca ei sa revina la o cafea sau la un pahar de coniac… Spre deosebire de anonimatul american al firmelor Starbucks Cofee, Dunkin Donuts sa, cafeneaua europeana exceleaza prin unicitate si identitatea locatiei. Aceeasi cafea bauta la New York nu se deosebeste de cea de la Miami sau de la San Francisco.
Monica, patroana localului imi spune ca nu e interesata de a transforma cele cateva mese din fata boutique-ului de cadouri Vladis intr-un birt, ci pur si simplu e un act de curtoazie fata de trecatorii si turistii aflati in Piata Mica. Ma invita sa vizitez incaperea decorata intr-un stil simplu medieval, fier forjat si ziduri in caramida rosie netencuita. Un magazin de cadouri aranjat in linia boutique-urilor vieneze sau a celor din Zurich! Produsele spre vanzare nu sunt chinezarii si nici gunoaie de serie intalnite in mai toate dughenele ordinare. Monica intentioneaza sa puna pe piata marfa executata in Romania si mai ales de bun gust. As enumera ilustrate pictate, reproduceri cu imagini sibiene, calendare, icoane veritabile, camasi din in topit, pictura pe pietre de rau etc.
As mentiona ca ridicole unele nume de spatii comerciale voit neologistice si nonconforme cu traditia si linia medievala a Sibiului: The Place, Sory (oare vine de la Sorry, nu ?), Big Mamma, Kebap House etc.
Turistul fie el european, nipon sau american trebuie directionat catre valorile nationale si nicidecum catre hidosenia kitchurilor si a lipsei de bun gust.
La doi pasi de superbul boutique cobor in subsolul fostului magazin, cunoscut de catre sibieni sub numele Curtea de Fier. O minunata crama decorata in stil autentic transilvanean cu scaune din lemn masiv de stejar, lavite ne transpune in atmosfera Romaniei stramosesti. Crama este dispusa in cateva incaperi spatioase si nemirosind a igrasie, boltele arcuite si lumina nici difuza, nici obositoare sustin comfortul si senzatia de relaxare dupa o zi de hoinareala prin orasul-cetate. Ospatarii, imbracati in straie nationale ardelenesti, sunt maestri ai tehnicii de servire cum rar intalnesti in tarile occidentale. Succesul cramei consta si in descrierea mancarurilor de catre ospatari, cunoasterea temeinica a ingredientelor si a vinurilor. Totul este impecabil. Patronii sau patronul (nici nu stiu cine sunt) lasa mana libera angajatilor sa-si desfasoare munca pentru, si numai pntru client. Mancarurile sunt bine prezentate pe farfurii, sunt gatite in mai putina grasime, apar in meniu si bucate vegetariene, destinate celor ce se gandesc la silueta. Nu mai vorbesc de rachiul intors de doua ori, de vinul de casa.
Felicitari ospatarilor pentru calitatea servirii lor, gandindu-ma cate zeci de turisti au petrecut si vor petrece clipe de neuitat in Crama sibiana, demonstrand ca un zambet sincer poate aduce primavara in suflet.

Divanul lui Dimitrie Cantemir in varianta araba (3)

februarie 18th, 2008

Partea esentiala a volumului, editia araba, este unul dintre elementele de noutate pe care le aduce volumul în domeniul studiilor arabe din România. Am stabilit textul arab pe baza celui mai valoros manuscris, acela susmentionat, detinut de B.N.F., constatând prin comparatia cu cel pastrat la Biblioteca Apostolica Vaticana ca diferentele sunt minime, întrucât al doilea manuscris este, evident, o copie fidela a celui dintâi. Dificultatile traducerii acestui text arab, scris în araba vorbita de crestinii sirieni la trecerea dintre secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, s-au dovedit multiple: trasaturile lingvistice specifice, vocabularul bogat în împrumuturi din greaca, ezitarile în transferul terminologiei abstracte, în special cea religioasa, abundenta citatelor din Biblie si din autorii clasici si contemporani m-au determinat, ca editor si traducator, sa consult un mare numar de editii si comentarii (mentionate în Bibliografia volumului), pentru a putea stabili un set de principii metodologice riguroase.(I.Feodorov, The Edition and Translation of Christian Arabic Texts of the 17th-18th Centuries Refering to the Romanianns, în Revue des études sud-est européennes).

Aceasta prima editie a unui manuscris arab publicata în România, în conditii stiintifice perfect comparabile cu nivelul atins în tarile de traditie în studiile arabe, este si o dovada a calitatii învatamântului românesc. Cred însa ca este, în acelasi timp, un început mult întârziat într-o directie de cercetare, care în acele tari se afla deja la a treia generatie de specialisti. Volumul ilustreaza de asemenea rolul colaborarii între cercetatori din mai multe tari care, specializati în acelasi domeniu, pot contribui fiecare cu expertiza personala la rezolvarea problemelor aparute în editarea si în traducerea unui text de importanta pentru întreaga comunitate stiintifica. Astfel, a fost esentiala pentru calitatea si rigurozitatea textului final contributia unor experti în manuscrise arabe si în limba araba crestina, precum: Marie-Geneviève Guesdon, de la Departamentul de Manuscrise Orientale – Bibliothèque Nationale de France, Paris; Jérôm Lentin Universitatea Aix-en-Provence; Carsten-Michael Walbiner, Catholic Academic Exchange Service, Bonn, s.a. Ar fi cu totul benefic pentru cercetarea româneasca daca acest gen de colaborare ar putea sa se realizeze într-un cadru institutional normal, prin formarea unui colectiv de lucru care sa primeasca totodata si resursele indispensabile pentru achizitia de copii ale manuscriselor arabe semnificative pentru istoria româneasca, de surse bibliografice, cataloage si îndreptare metodologice. Pâna în prezent, realizarile stiintifice în acest domeniu s-au întemeiat aproape exclusiv pe eforturile si resursele personale ale celor implicati în proiectele respective.

Optiunea pentru traducerea acestui text în limba engleza a avut mai multe ratiuni, între care argumentul principal a fost interesul manifestat de comunitatea stiintifica din afara granitelor României, atât pentru versiunea araba, cât si, poate, pentru aceasta opera cantemiriana, care nu a mai fost tradusa niciodata dupa anul 1705. Astfel, cercetatorii interesati sa cunoasca DIVANUL, prima scriere tiparita a lui Dimitrie Cantemir, nu a avut pâna acum la dispozitie o traducere într-o limba moderna de circulatie. Pe de alta parte, versiunea patriarhului Athanasie este interesanta pentru lingvistii interesati de limba araba crestina, ca si pentru istoricii Orientului Apropiat si ai Imperiului Otoman. Mai mult decât atât, prezenta în scrierea cantemiriana, dar si traducerea în limba greaca si apoi în araba a , care preia integral /Stimuli virtutum, freana precatorum/ opera unitarianului polonez Andresa Wissovatius (unul dintre cei mai cunoscuti membri ai unitarianismului, miiscare protestanta cu caracter puritan cunoscuta si ca \”socianianism\” sau \”anti-trinitarianism\”, care s-a nascut la Rakow în secolul al XVI-lea, având ramificatii puternice în Transilvania, unde exista si astazi o comunitate numeroasa), a trezit interesul multor cercetatori ai istoriei religiilor, acesta fiind un episod putin cunoscut si surprinzator sub aspectul circulatiei ideilor. (Proiectul acestei editii a primit aprecierea Fundatiei Andrew W.Mellon, care mi-a acordat în anul 2004 o bursa de trei luni pentru documentarea lui, ca Research Fellow la Warburg Institute din Londra). Este, între altele, unul dintre putinele exemple în care o scriere tiparita la Amsterdam în anul 1682 a fost tradusa în limbile româna si greaca, tiparita în 1698 în Moldova, dupa care a fost transferata în araba, în Siria, în anul 1705, provincie aflata sub stapânire otomana; un drum lung pentru o scriere, parcurs în numai 23 ani !

INTRODUCEREA semnata de acad.Virgil CÂNDEA pune în lumina importanta speciala a acestei opere a lui Dimitrie Cantemir, trasând istoria scrierii ei, precum si a principelui, în calitate de om de litere si de ambasador al spiritualitatii românesti la Constantinopol, Berlin si Sankt Petersburg. Se adauga acestor informatii comentariile atasate traducerii engleze, în care sunt lamurite citate si mentiuni obscure, sunt completate informatiile fragmentare, sunt detaliate argumentele etice, filosofice sau religioase invocate de CANTEMIR.

Aparatul critic al editiei cuprinde Nota editorului, note de subsol la textul arab, indici si bibliografie. În NOTA EDITORULUI am prezentat circumnstantele compunerii acestei versiuni, personalitatea autorului – patriarhul Athanasios III Dabbas, manuscrisele folosite, principiile de editare si particularitatile limbii în care a fost redactat textul. Notele de subsol prezinta informatia obisnuita pentru o editie critica: trasaturi de limba, variante, distinctii între cele doua texte folosite, lacune si adaosuri fata de original etc. INDICII ofera o imagine cuprinzatoare a culturii vaste a lui Dimitrie Cantemir, întrucât înregistreaza pasajele biblice, numele autorilor citati si numele proprii mentionate, toate de o varietate neobisnuita pentru o scriere a acelor vremuri. Este de remarcat, de asemenea, mentionarea în versiunea araba a câtorva scrieri ce apartin literaturii arabe crestine, unul dintre rarele adaosuri ale traducatorului arab.

Oferind pentru prima oara publicului de specialitate un text românesc transferat, prin intermediar grec, în limba araba, volumul deschide noi perspective de cercetare pentru cei care se vor arata interesati în a studia particularitatile acestei \”aventuri\” a primei carti cantemiriene. Ar fi util, de pilda, sa fie analizate modificarile pe care le-au suferit, în cursul acestui periplu lingvistic, textele biblice, stiut fiind ca fiecare dintre cei care au contribuit la versiunile succesive ale DIVANULUI, începând cu Cantemir, autorul textului românesc, continuând cu Ieremia Cacavelas, traducatorul în greaca si culminând cu Germanos Farhät, foloseau în activitatea lor carturareasca versiuni deosebite ale traducerii cartilor sfinte. La fel de interesanta ar fi si o analiza a optiunilor pe care le-a facut traducatorul arab în redarea unor notiuni pentru care limba araba crestina nu avea corespondent. Potrivit propriilor mele constatari, sunt decelabile mai multe solutii, între care împrumutul din greaca si preluarea unor termeni abstracti din araba specifica tratatelor de teologie islamica.

Asadar, proiectul versiunii arabe a DIVANULUI cantemirian nu este cu desavârsire încheiat. Nu este lipsit de interes ca textul arab, stabilit si publicat în editia prezentata aici, sa primeasca si o traducere româneasca, utila studiilor aprofundate de limba, dar si de cultura, pe care comparatia dintre diferitele versiuni, româna, greaca, araba, le poate încuraja. În masura în care interesul pentru versiunea araba se va manifesta în cercurile stiintifice românesti, traducerea ei în limba româna îsi va gasi drumul catre editorul potrivit.

Editia publicata recent este prima lucrare dintr-o serie proiectata de acad.Virgil Cândea cu intentia de a pune în valoare relatiile culturale privilegiate pe care le-au avut românii, în secolele XVII-XVIII, cu crestinii arabi din BILAD al-SALAM, provinciile levantine supuse Imperiului Otoman. Un adevarat laborator de cercetare asupra metodologiei de editare si de traducere a manuscriselor arabe medievale, editia de fata se constituie într-un preambul la o serie de alte lucrari care privesc operele lui Paul din Alep, Makarios Ibn al-Za’im si ale altor carturari arabi crestini. La fel de importanta este si reluarea efortului de identificare a manuscriselor arabe pastrate în colectii publice si private din Orientul Apropiat si care documenteaza raporturile românilor cu aceasta zona unde vestigiile bizantine, materiale si spirituale, sunt evidente si astazi. Îndemnându-ma în anii ’80 sa îmbratisez studiile de limba si literatura araba, tatal meu avea în minte toate aceste proiecte, pentru realizarea carora prezenta unui arabist alaturi de el i se parea absolut esentiala.

Pledând staruitor pentru punerea în valoare a bunelor relatii dintre români si arabii crestini în epoca otomana, acad.Virgil Cândea a promovat o directie de cercetare neglijata la noi, dar care atrage mereu mai mult interesul comunitatii stiintifice internationale. Se stie ca dupa evenimentele dramatice din 11 Septembrie 2001, opinia publica mondiala a redescoperit civilizatia araba crestina si modelul ei, vechi de multe secole, de convietuire cu populatia majoritar musulmana. O lume întreaga acorda astazi o atentie crescânda acelor arabi care, traind pe pamânt musulman, au creat în ultimul mileniu o civilizatie rafinata, nascuta la rascrucea continentelor, în creuzetul tuturor influentelor si al tendintelor. La aceasta evolutie au contribuit cu prisosinta si popoarele Europei, care se regasesc în lumea araba crestina prin multiforme contacte de natura comerciala, diplomatica, literara, lingvistica etc.

Este momentul ca si cercetarea româneasca sa aduca argumente, prin exemple proprii istoriei locale, în favoarea posibilitatii reale a dialogului între civilizatii si a convietuirii fara încrâncenare dogmatica. Prin proiectele dezvoltate în prezent în domeniul editarii si al traducerii manuscriselor arabe privitoare la români, care si-au aflat un cadru primitor si favorizant la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, sper ca aceasta mostenire a carturarului VIRGIL CÂNDEA sa fie slujita asa cum se cuvine si, la fel de important, sa fie transmisa generatiilor urmatoare de specialisti.

Ioana FEODOROV, Cercetator stiintific, Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.

Turnul Eiffel

februarie 18th, 2008

Turnul Eiffel (Tour Eiffel în franceză) este o construcţie faimoasă pe schelet de oţel din Paris. Acesta este simbolul Franţei cel mai răspândit la nivel mondial. Numit după arhiectul său, Gustave Eiffel, este una dintre principalele destinaţii turistice, cu mai mult de 5,5 milioane de vizitatori anual. Turnul şi-a primit cel de-al 200.000.000 invitat pe 28 noiembrie 2002.

Structura a fost construită în 1887-1889 ca să servească drept arc de intrare la Expoziţia Universală (1889), un târg mondial ce sărbătorea centenarului Revoluţiei franceze. A fost inaugurat pe 31 martie 1889 şi deschis pe 6 mai. 300 de muncitori au unit 18.038 de piese de oţel, folosind două milioane jumătate de nituri. Luând în considerare standardele de siguranţă în acel moment, este remarcabil faptul că un singur muncitor a murit în construcţia turnului, în timpul instalării lifturilor. Lifturile originale funcţionau cu ajutorul unui sistem hidraulic, lifturile actuale sunt electrice.

Turnul are 300 m înălţime, excluzând antena din vârf, ce mai adaugă 20 de metri, şi o greutate de peste 10.000 de tone. Când a fost construit, era cea mai mare clădire din lume. Întreţinerea turnului include 50 de tone de vopsea maro închis, la fiecare 7 ani. Depinzând de temperatura aerului, Turnul Eiffel îşi schimbă înălţimea cu câţiva centimetri datorită contracţiei şi dilatării aliajului de metale.

Cel puţin la începuturile sale, publicul a întâmpinat cu multă reticenţă această construcţie, considerând-o inestetică. Astăzi însă este considerat drept simbolul oraşului şi una dintre cele mai frapante piese de artă arhitecturală din lume. Unul dintre clişeurile hollywoodiene este priveliştea de la o fereastră pariziană, care întodeauna include Turnul Eiffel.

La început, Eiffel a primit permisiunea de a lăsa monumetul în viaţă timp de 20 de ani, dar ţinând cont că oferea o serie de beneficii în domeniul comunicaţiilor, s-a renunţat la dărâmarea sa.

Turnul are 3 nivele: accesul publicului la primul şi al doilea nivel se poate face atât pe scări, cât şi cu liftul, în schimb accesul la ultimul nivel se face exclusiv cu liftul.

In pauza…

februarie 18th, 2008

Realitate si model. Determinism, predictibilitate, haos si sperante, autor Vasile Mioc

februarie 18th, 2008

Omul este o fiinta aparte, singura fiinta rationala – in acceptia umana a termenului – pe care o cunoastem. Intre trasaturile caracteristice care-l deosebesc de restul fiintelor cunoscute, doua sunt – apreciem – fundamentale. Nevoia de a sti si nevoia de a crede. Nici una dintre ele nu este dovedita (in vreun formalism, matematic sau de alta natura); ele sunt doar constatate, dar la nivelul general al istoriei omenirii. Le vom considera pe rand.

Pe de o parte, omul simte nevoia sa stie, in sistemul sau de reprezentare, nu numai ce este „ceva” perceput sau observat (o stare, o situatie, un fenomen, un eveniment), ci si cum si de ce se intampla acel „ceva”. Care este cauza sau care sunt cauzele generatoare? Care a fost desfa­surarea si inlantuirea evenimentelor in trecut? Si, mai ales, cum va evolua in viitor un prezent perceput (observat, constatat)? Este omul capabil sa prognozeze – data fiind o stare prezenta a unui sistem, in cea mai larga acceptie a cuvantului – comportarea viitoare a sistemului?

Pe de alta parte, omul simte nevoia sa creada in ceva. Fara a ne feri de termen, omul are ne voie de credinta. Iar cand spunem credinta nu ne referim la acea nevoie generala de siguranta, de transferare a raspunderii, nu ne referim la o credinta pasiva si oarba intr-o entitate superioara si incognoscibila („asa vrea Dumnezeu”; „crede si nu cerceta”). Ne referim la o credinta res­ponsabila si activa, bazata pe puterea de cunoastere, de reconstituire a trecutului si de prezicere a viitorului. Ne referim la ceea ce am putea numi incredere rationala: increderea in capacitatea de gandire si constiinta limitelor gandirii umane. Ne referim la neresemnarea in fata necunos­cutului si la increderea in posibilitatea existentei unor metode de explorare a necunoscutului.

Dar cum poate omul sa-si reprezinte ceva perceput, observat, si sa incadreze acel „ceva” intr-o structura coerenta si consistenta, care sa-i permita reconstituiri si prognoze? Poate cel mai larg folosit instrument intr-un atare demers este modelarea matematica. Tendinta fundamentala a acesteia este stradania de a ridica necontenit conceptele la niveluri de abstractizare tot mai inalte. O data realizata abstractizarea, simplificarea, idealizarea, se lucreaza mult mai lesne cu conceptele eliberate de orice informatie inutila. Matematica, acest instrument superb care ne sta la dispozitie, opereaza cu concepte, structuri, legi bine definite si necontradictorii. Mai mult, ea foloseste mecanismele logicii, fapt care ne ofera increderea in model, pe baza caruia stim ce s-a intamplat, ce se intampla si ce se va intampla.

Realitatea – acest tot – nu este deocamdata accesibila cunoasterii umane decat prin interme diul simplificarilor denumite modele. Cat sunt de viabile si de fiabile aceste modele? Vom ve dea, in cele ce urmeaza, ca modelele matematice sunt deterministe, dar determinismul lor este „sarac”. Vom vedea ca predictibilitatea bazata pe ele functioneaza doar pe termen scurt. Vom vedea ca, fie la scara umana, fie la scara cosmica, haosul pare a fi regula si nu exceptia.

Modelarea matematica actuala ne ofera, asadar, deceptii, atunci cand ne aventuram s-o folo sim pe termen lung. Confruntati cu deceptiile impredictibilitatii, nu vom putea recurge decat la sperante. Si vom vedea ca sperante exista. Sunt sperante bazate si pe dezvoltarea matematicii, dar in primul rand pe dialog. O tentativa de apropiere, de cunoastere reciproca, a tuturor stiinte lor denumite ca atare si a tuturor celorlalte incercari (nerecunoscute astazi drept stiinte) de re­prezentare structurata si coerenta a realitatii nu poate fi decat benefica in apropierea de Adevar. Punctul personal de vedere exprimat in articolul de fata este cel al unui astronom. De ce sa ne situam, insa, in acest cadru? Pe de o parte, pentru ca nu putem sa ne erijam in purtatori de cu­vant ai altor stiinte. Pe de alta parte, pentru ca astronomia este – consideram – cea mai buna interfata intre dorinta noastra de cunoastere si realitatea atotcuprinzatoare. Alaturi de filozofie, dar utilizand in plus intregul instrumentar al matematicii existente, astronomia incearca sa inte­leaga locul si rolul nostru in aceasta lume pe care o cunoastem observational si o numim Uni vers.

Sunt modelele deterministe?

Matematica este determinista. Fizica „teoretica” si astronomia „teoretica” (in primul rand me­canica cereasca) sunt deterministe. Descriind evolutia unui sistem (in cel mai larg sens al cu­vantului) prin ecuatii diferentiale, orice multime precizata de conditii initiale asigura existenta si unicitatea unei solutii (teorema lui Cauchy).

Dar acest determinism este foarte sarac. Vom aduce doua argumente in sprijinul acestei afir­matii:

– Matematica utilizata este bazata pe logica bivalenta (p sau non-p). Multe demonstratii (in primul rand cele prin reducere la absurd) au la baza logica bivalenta. Dar in cadrul logicii poli valente lucrurile se complica. Nu mai avem de-a face doar cu „da” sau „nu”, ci si cu „poate”. Complicatii apar si in cadrul modelelor care nu sunt guvernate de ecuatii diferentiale ordinare. Unul dintre cele mai cunoscute exemple il constituie ecuatiile Navier-Stokes, pentru care nici astazi nu a fost demonstrata existenta globala a solutiei.

– Stim ca, precizand pozitia initiala a unui punct in spatiul fazelor, evolutia anterioara si/sau ulterioara (daca variabila independenta este de tip temporal) a sistemului este determinata. Dar, in cele mai multe cazuri, sistemele nu sunt integrabile, nu cunoastem solutia ecuatiilor diferen tiale corespunzatoare, stim numai ca ea exista si este unica. Mai mult, in putinele probleme pentru care cunoastem solutia, (din nou) de cele mai multe ori ea este exprimata analitic sub forma unor functii implicite, sau a unor functii de alta variabila decat timpul (despre care nu stim daca pot fi exprimate ca functii explicite de timp), sau a unor serii infinite. Doua exemple clasice in acest context sunt problema celor doua corpuri in campul gravitational newtonian si aceeasi problema in campul gravitational relativist Schwarzschild. Ambele probleme sunt inte grabile, deci teoretic deterministe. Mai mult, le cunoastem forma analitica a solutiilor, dar aces te solutii sunt de tipul descris mai sus.

Ofera modelele predictibilitate?

Modelele matematice deterministe nu ofera – in cele mai multe cazuri – predictibilitate. Iata ca teva argumente:

– Conditiile initiale nu sunt cunoscute, de regula, decat aproximativ. Cel mai bun exemplu este problema restransa a celor trei corpuri in dinamica newtoniana, problema in care un corp de masa infinitezimala se misca in campul a doua corpuri de masa finita, fara a le influenta. Sa consideram cele cinci pozitii de echilibru (asa-numitele puncte de libratie) ale problemei: cele trei puncte colineare (solutie descoperita de Euler) si cele doua pozitii simetrice in varfurile tri-unghiurilor echilaterale cu baza determinata de masele primare (solutie descoperita de La-grange). Abscisele punctelor euleriene sunt solutii ale unor ecuatii algebrice de gradul al cinci lea, in vreme ce ordonatele punctelor lagrangiene contin numarul irational 3I/2. in cazul unor sisteme sensibile la conditiile initiale (nu neaparat haotice, in sensul Iui Poincare), predictibili-tatea nu functioneaza decat pe termen scurt; evolutia sistemului este impredictibila pe termen lung si cu atat mai mult pe toata durata intervalului de timp pe care sunt definite solutiile.

– In scopuri pragmatice, sistemele dinamice sunt abordate de regula numeric. insasi abordarea numerica este bazata pe aproximatii, ceea ce ofera predictibilitate numai pe termen scurt. Pentru a da un exemplu, in testarea stabilitatii unor solutii pot aparea interferente intre instabili tatea numerica si instabilitatile modelului, interferente care sa nu permita separarea celor doua influente de naturi diferite. Astfel, predictibilitatea pe termen lung devine imposibila.

– Chiar in cazul abordarii calitative, geometrice, a sistemelor dinamice (abordare reprezen tand un nou mod de gandire in matematica, introdus de Poincare), predictibilitatea este discuta bila. Sa dam un exemplu: sa consideram echilibrele unui sistem dinamic. Simpla lor determina re ridica uneori dificultati insurmontabile. Primul pas ar fi linearizarea. Un echilibru linear in stabil ramane instabil oricat ar fi de rafinata o aproximatie nelineara superioara. Dar un model linear stabil nu inseamna nimic pentru aproximatiile superioare. Din nou predictibilitatea pe termen lung ramane o iluzie, fie si in limitele modelului matematic. Un alt exemplu: stim din teoria KAM (Kolmogorov-Arnold-Moser) ca in problema newtoniana a celor n corpuri (model al sistemului solar si al oricaror sisteme gravitationale clasice), sistemul prezinta stabilitate la perturbatii mici. Dar abia aici apar problemele. Cat de mici trebuie sa fie perturbatiile (concret, cantitativ vorbind) pentru ca teoria sa functioneze? in plus, modelul matematic al teoriei KAM este contestat cu argumente inca necontrolabile cantitativ.

– Reprezentarea analitica a unui sistem dinamic nu poate fi decat aproximativa. Pe de o par te, exista factori cunoscuti care nu sunt luati in considerare, fie din cauza complexitatii lor, fie, mai ales, din cauza influentei lor neglijabile (in aproximatia abordata). Pe de alta parte, in ma joritatea cazurilor exista factori perturbatori necunoscuti (neconsiderati ca urmare a limitelor instrumentelor si metodelor de observare si masurare). in consecinta, modelul matematic poate fi oricat de complex, dar nu va fi niciodata complet. Asadar predictibilitatea pe termen lung nu are sens.

Sunt situatiile astronomice concrete predictibile?

Pe termen scurt (la scara de timp a astronomiei dinamice), putem raspunde afirmativ. Modelele simplificate, chiar cele linearizate, si-au dovedit utilitatea. Marturie stau in primul rand desco­peririle. Astfel:

– Pe baza simplei legi a gravitatiei newtoniene, a teoriei perturbatiilor si a modelului proble mei celor n corpuri, a fost descoperita planeta Neptun (teoretic, „in varful penitei”, de catre Le Verrier si Adams, si observational de catre Galle).

– Pe baza problemei newtoniene a celor doua corpuri, Halley a prezis in 1705 periodicitatea cometelor. Calculele (bazate pe teoria perturbatiilor si pe modelul furnizat de Clairaut) efectua te de Lalande si Hortense Lepaute au permis prezicerea revenirii in 1758 a cometei ce avea sa poarte numele lui Halley, revenire observata de Palitzsch.

– Modelul abstract al problemei restranse a celor trei corpuri si, in special, punctele de libra-tie lagrangiene au dus la descoperirea asteroizilor „troieni” in sistemul Soare-Jupiter si a norilor lui Kordylewski in sistemul Pamant-Luna.

Mai mult, utilizarea calculatoarelor de mare putere si a programelor de calcul sofisticate per mite elaborarea cu mare precizie a celor mai cunoscute predictii astronomice – efemeridele. Pu tem prevedea orbitele corpurilor din sistemul solar (mai ales planetele si satelitii lor), eclipsele de Soare si de Luna, ocultatiile, fenomenele mutuale ale satelitilor galileeni ai lui Jupiter etc.

Dar toate acestea nu inseamna decat predictie pe termen scurt: sute de mii sau milioane de ani, uneori mult mai putin. Pe termen lung, insa, predictibilitatea pe baza modelelor — oricat de rafinate – devine un nonsens. Cateva exemple vor fi, speram, convingatoare.

– Calculam efemeridele planetelor – pozitiile lor viitoare in timp. Dar aceste calcule sunt ba zate pe orbita cunoscuta, observata. Pluto, de pilda, a parcurs de la descoperirea sa (1930) ceva mai putin de o treime din orbita, a carei perioada este de ordinul unui sfert de mileniu. Sa nu mai vorbim de precizia observatiilor, din ce in ce mai slaba pe masura ce ne inapoiem in timp. Mai mult, efemeridele sunt calculate aproximativ, fie analitic (pe baza unor serii trunchiate), fie numeric. Chiar utilizand modelul unei probleme gravitationale a multor corpuri, impredictibilitatea pe termen lung persista. Si in predictia pe termen scurt apar probleme. Sa presupunem ca observam un corp la o distanta unghiulara de, sa zicem, 1° de pozitia prezisa de efemerida.

Aceasta diferenta este datorata erorilor observationale, aproximatiilor numerice sau carentelor teoriei? Daca relaxam cerintele teoriei, putem considera o discrepanta de numai 1 ° drept o con­firmare a acesteia. Dar daca dorim sa obtinem precizii mai mari, 1′, 1\” etc. observatia va infirma teoria (sau, cel putin, complexitatea ei).

– Calculam orbitele planetelor mari pe zeci si sute de milioane de ani in trecut sau in viitor. Gasim – intr-un trecut indepartat sau intr-un viitor indepartat – comportari haotice, departe de imaginea unui sistem stabil. Dar toate aceste calcule sunt simulari numerice, grevate de aproxi mari deja mentionate. Totusi, la scara vietii umane (sau a existentei umanitatii), pot avea im portanta atare evenimente, atat de indepartate in timp? Problema principala ramane impredictibilitatea.

– Efemeridele satelitilor artificiali ai Pamantului sunt si mai nesigure (chiar pe termen scurt). Imposibilitatea utilizarii problemei celor doua corpuri in aproximatia de punct material este o prima cauza. Multitudinea factorilor perturbatori de luat in considerare (armonicele potentialu lui gravitational terestru, atractia Soarelui si a Lunii, rezistenta aerodinamica, presiunea radiati ei solare directe si reemise de Pamant, campul geomagnetic, mareele, perturbatiile de natura re­lativista etc.) este o a doua cauza. Utilizarea aproximarilor (serii trunchiate), atunci cand este vorba de descrierea geopotentialului sau a presiunii radiatiei solare reemise, sau a rezistentei aerodinamice, constituie o alta cauza. Si lista poate continua.

– In cazul sistemelor stelare sau chiar al galaxiilor, situatia este incomparabil mai incerta. Aici pana si modelele sunt aproximatii improprii, care frizeaza empiricul (daca ne gandim fie si numai la scara de timp pentru care dispunem de observatii cat de cat precise, sau pentru care in draznim sa emitem predictii). Vom da un singur exemplu: modelele lui Aarseth pentru interac-tia a doua galaxii utilizeaza o varianta usor modificata a legii newtoniene a gravitatiei. Nu este o lege relativista, ci una artificiala, menita a evita aparitia singularitatilor in ecuatiile miscarii, singularitati care ar crea mari dificultati integrarii numerice. Numai ca, desi utile si eficiente, aceste modele nu aproximeaza realitatea, iar predictiile pe baza lor eludeaza, multe situatii im probabile, dar posibile. Din pacate, verificabilitatea unor atare modele este egala cu zero la sca ra de timp a existentei omului si – probabil – chiar a umanitatii.

In ceea ce priveste predictibilitatea in astronomie, de cele mai multe ori mai apare un aspect nedorit: inconsistenta. Sa dam si aici un exemplu: valoarea constantei nutatiei (acea oscilatie a axei de rotatie a Pamantului in jurul pozitiei medii) este obtinuta din observatii si nu din ex presii si consideratii teoretice. Totusi, in diferite teorii, bazate pe un model simplificat al Pa mantului, se insereaza aceasta valoare, data de observatiile care masoara dinamica reala a pla netei.

Reconsiderand exemplele anterioare din acest punct de vedere, observam ca inconsistenta -datorata amestecului (adesea empiric, dorit cu efect de feedback, dar, in majoritatea cazurilor, cu rezultate haotice pe termen lung) teoriei cu masuratorile – se manifesta aproape intotdeauna. Ea concura in egala masura cu imperfectiunile inevitabile ale modelului la impredictibilitate pe termen lung, la ceea ce numim, cu un termen poate impropriu, comportare haotica.

Haosul

Haosul, in sensul cel mai \”dur\” al cuvantului, inseamna lipsa oricarei legi, lipsa oricarei relatii, domnia absoluta a stocasticului. Totusi, o asemenea viziune a haosului ascunde cel putin doua vicii:

– imposibilitatea de a concepe, sau, mai bine zis, de a caracteriza o ordine superioara, inca ne­cunoscuta sau nesupusa logicii umane (fie ea si polivalenta), a carei proiectie restransa la di­mensiunile existentei si gandirii umane sa dea impresia de impredictibil;

– la nivelul logicii bivalente, lipsa oricarei legi are un caracter paradoxal, deoarece un astfel de sistem dispune deja de o lege fundamentala: lipsa oricarei legi.

Ne vom rezuma, deci, in discutia noastra la \”haosul\” intalnit in astronomia dinamica. Aici, prin haos intelegem impredictibilitatea cauzata de o dependenta puternica a solutiilor modelului matematic de conditiile initiale (care nu are legatura cu impredictibilitatea cauzata de aproxi marile analitice sau numerice).

Haosul dinamic descoperit de Poincare este un haos \”bland\”, chiar determinist, asa cum a fost denumit. Fara a intra in detalii matematice, sa ne imaginam o traiectorie care nu poate iesi dintre anumite limite apropiate, dar care – intre aceste limite – este imprevizibila. Cunoastem comportarea generala, globala, a orbitei, dar nu-i cunoastem amanuntele. Acesta este haosul \”determinist\”.

Au fost descoperite si tipuri mult mai \”salbatice\” de haos, intre care este celebra asa-numita \”difuzie Arnold\”. Construita initial (1964) pe un sistem de ecuatii care nu modela nimic cunos cut, difuzia Arnold a fost demonstrata a exista chiar in modelele astronomice cele mai simplifi cate, cum sunt problema restransa a celor trei corpuri si problema generala a celor trei corpuri.

Ce ne spun insa aceste rezultate, daca le privim la scara de timp a existentei si gandirii umane?

Exista aici cateva aspecte:

– Cunoscutul astronom de origine romana Eugeniu Grebenicov a calculat scara de timp la ca re difuzia Amold se manifesta la nivelul sistemului solar. Rezultatul: un interval de timp mult mai mare decat varsta Universului. Putem, atunci, sa ne imaginam macar ce inseamna pentru noi, oamenii, comportarea haotica atunci cand consideram interactia unor galaxii sau chiar a unor roiuri si superroiuri de galaxii?

– Chiar si rezultatele matematice privind haosul sunt contestate de unii cercetatori, intre care iese in evidenta Pierre Lochak. Argumentele sale matematice sunt greu de urmarit, dar simplul fapt ca ele exista trebuie sa ne dea de gandit.

– Desi sintagma teoria haosului a fost mult vehiculata in ultimele decenii, nu putem vorbi de o adevarata teorie. Exista, s-o recunoastem, nenumarate rezultate, unele cruciale, privind hao sul, impredictibilitatea. Dar ele nu sunt inca suficient de ordonate, ierarhizate, corelate, pentru a se inchega intr-o structura solida. Iar aparitia neintrerupta a unor rezultate noi, adesea aparent fara legatura, imbogateste domeniul, dar ii ingreuneaza si mai mult structurarea.

Sperante

Trecand in revista toate consideratiile de mai sus, se nasc intrebari legitime. Vom putea sa mo­delam vreodata realitatea naturala intr-un mod credibil si verificabil in limitele aproximatiilor adoptate? Vom putea vreodata sa depasim granitele unui mod de gandire, spre a aborda realita­tea dintr-o perspectiva mai larga? Vom putea vreodata sa verificam predictiile pe termen lung, atunci cand nici macar cele pe termen scurt nu ne stau intotdeauna la indemana’? Vom putea vreodata \”controla\” haosul, fie si numai haosul determinist al lui Poincare?

Raspunsurile afirmative la aceste intrebari nasc o intrebare mult mai profunda. Daca da, atunci cum?

Problemele mecanicii ceresti par a apartine clasei de probleme ale dinamicii in care impre­dictibilitatea constituie lege (pana acum). Totusi, sperante exista. Cel putin doua tehnici mate­matice in care au fost inregistrate progrese remarcabile, regularizarea si suprafetele de sectiune, contribuie consistent la intelegerea comportarii unui sistem dinamic. Mai mult, credem ca dez­voltarea noilor instrumente topologice si statistice va avea de spus un cuvant important in abor­darea problemelor nerezolvate ale mecanicii ceresti.

O alta speranta ne este oferita de relatia intre general si particular, atunci cand particularul poate furniza informatii valoroase asupra generalului. Sa ne oprim la un context foarte general (care include problemele astronomiei): fizica. Legile fizicii sunt locale si deterministe, in vreme ce realitatea naturala este globala si stocastica. Mecanica clasica (din care face parte si mecani ca cereasca) este un caz particular al mecanicii cuantice, determinat de situatia in care constanta lui Planck tinde la zero. Mai mult, expresiile modelelor, ecuatiile diferentiale, constituie for mularea fireasca a unor legi fizice deterministe si locale, pe cand integralele de drum (caracte ristice mecanicii cuantice) sunt formularea naturala a legilor care determina evolutia unor siste me fizice globale si stocastice. Partea minunata a lucrurilor si sperantele noastre constau in fap tul ca integralele de drum sunt solutii ale ecuatiilor diferentiale cu derivate partiale.

Desi, matematic vorbind, lucrurile sunt mult mai complicate, principial vorbind, evolutia unui sistem dinamic in spatiul configuratiilor din mecanica clasica este un punct de echilibru in spatiul tuturor evolutiilor posibile in mecanica cuantica. Iar studiul echilibrelor unui sistem di namic ofera multe informatii asupra evolutiei sistemului. Asadar, cu instrumentarul matematic disponibil intr-un caz particular, putem afla multe despre cazul general.

Mai sunt si alte sperante, mai profunde. Sa ne gandim la cosmologie, ramura astronomiei cea mai apropiata si mai pregatita de o noua reprezentare a lumii (in cel mai general sens al sintag mei). Cosmologia are poate cea mai grea sarcina si isi propune cel mai ambitios subiect: studiul Universului ca un intreg.

Deja studiul Universului ca un intreg ridica o problema cruciala: Universul nu poate fi inte grat intr-un model (sau un sistem) mai larg, caruia sa-i cunoastem cate ceva despre structura, legi sau evolutie. Chiar crearea unui astfel de supermodel este limitata de puterea de gandire si de perceptie a omului. intr-o astfel de aventura, trebuie sa recurgem la extrapolari ale unor mo dele si legi valabile pentru \”subsisteme\” cunoscute. intrebarea vine de la sine: ce modele si legi sunt extrapolabile si cum poate fi facuta extrapolarea?

Exista propuneri de modele si legi etichetate drept \”universal\” valabile (sub rezerva limitarii la experienta umana). Trei dintre acestea sunt de mentionat: principiul stabilitatii critice, prin cipiul cauzalitatii evolutive si principiul insuficientei dimensiunilor. In contextul articolului de fata, ne vom opri numai la primele doua.

Principiul cauzalitatii evolutive enunta o lege de ordine a evenimentelor superioara succesi unii temporale. Aceasta lege devine observabila numai in cazul relatiilor cauza-efect percepti bile si cunoscute. Concluzia propusa: ceea ce observam si (inca) nu ne explicam este o proiec tie in spatiul cunostintelor noastre a unor evenimente determinate de cauzalitati superioare si petrecute in dimensiuni superioare puterii noastre de reprezentare.

Principiul insuficientei dimensiunilor afirma faptul ca un continuum spatiu-timp (cu 3 + 1 di­mensiuni) este insuficient pentru a oferi loc tuturor marimilor independente care descriu evolu tia oricarui sistem dinamic natural. Drept argumente, putem mentiona faptul ca dimensiunile induc o structura de ordine in cunoasterea umana; ele sunt necesare pentru localizare si masura re; in plus, ele nu depind de masuratorile in diferite sisteme de referinta, ci constituie invarianti impusi de natura.

In loc de concluzii

Din sumarele consideratii expuse, sprijinite de exemple culese – firesc, in cazul meu – aproape numai din astronomie, putem constata ca omul nu se poate multumi numai cu contemplarea existentei, a realitatii (in perceptia proprie). El formuleaza intrebari asupra evolutiei, cauta sa cunoasca trecutul si sa prezica viitorul. In context stiintific, instrumentul cel mai puternic intr-un atare demers este modelarea matematica. Modelele furnizate de matematica – celor mai di ferite stiinte: fizica, chimie, astronomie, geografie, biologie, stiinte sociale etc. sau celor mai diverse domenii ale vietii practice – si-au dovedit pe deplin utilitatea. Vorbind despre predictibilitate (in viitor sau – prin abuz de limbaj – in trecut), modelele matematice actuale, desi deter ministe teoretic, sunt functionale numai pe termen scurt. Omului vietii de toate zilele ii sunt su ficiente predictiile pe termen scurt, fie si in sens astronomic. Dar fiinta rationala numita \”Om\” doreste – sa fie orgoliul caracteristic speciei? – sa cunoasca ceea ce se va intampla peste un in terval de timp poate infinit de lung si ceea ce s-a intamplat intr-un trecut poate infinit de inde partat (licente de limbaj, daca luam in considerare teoriile fizice si cosmologice actuale).

Omul doreste chiar mai mult. Vrea sa stie nu numai ce si cum s-a intamplat sau se va intam pla, ci si de ce. Iar modelele matematice actuale nu sunt, in general, satisfacatoare pentru nici una dintre intrebari. Credem ca nu ar fi nepotrivit aici a reaminti un episod celebru din istoria astronomiei.

Laplace a ramas in istoria matematicii si astronomiei in primul rand prin capodopera sa in cinci volume Traite de Mecanigue Celeste, scrisa de-a lungul a peste douazeci si sase de ani. La scurta vreme dupa aparitia tratatului, imparatul Napoleon Bonaparte, el insusi matematician competent, l-a invitat pe Laplace la o discutie asupra unor idei exprimate in carte. Scopul prin cipal al lucrarii era explicarea – exclusiv pe baza gravitatiei newtoniene – a existentei intregului sistem solar si a fenomenelor care-1 caracterizeaza. Ateu fiind, Laplace nu mentionase nicaieri numele lui Dumnezeu, asa cum se obisnuia in aproape toate articolele si cartile care tratau subi ectul (incepand cu Kepler si Galilei). La atacul direct al imparatului: \”Ai scris cartea aceasta uriasa despre sistemul lumii fara a-l mentiona macar o data pe Creatorul Universului!\”, Laplace ar fi raspuns: \”Sire, nu am avut nevoie de acea ipoteza\”. Se spune ca, mai tarziu, cand Napole on i-a relatat lui Lagrange intrevederea sa cu Laplace, Lagrange ar fi remarcat: \”Este insa o ipoteza minunata; ar explica multe lucruri\”.

Lasand la o parte anecdotica stiintei (indiferent de adancimea substratului), vom formula, in loc de concluzii, cateva intrebari:

– Exista haosul cu adevarat? Sau nu este decat proiectia in perceptia umana actuala a unei or­ganizari superioare, fie si doar intr-un numar mai mare de dimensiuni?

– Paradoxurile si antinomiile pe care le intalnim in abordarea matematica a unei probleme sunt definitive? Sau matematica actuala este insuficienta pentru a construi un sistem superior, in care ceea ce numim astazi paradox si antinomie sa-si gaseasca locul?

– Cat de fiabile sunt modelele actuale atunci cand descriu Universul? Astronomii (si nu nu mai) au formulat intrebari fundamentale in acest context. De exemplu: ar putea fi Universul, asa cum il concepem, doar un fir de praf pe umarul cuiva? Sau: are Universul, in existenta si evolutia sa (atat ca intreg, cat si ca subsisteme), un sens, un scop?

– In ce masura serveste un model intelegerii? Numai intelegerea poate produce predictii via bile, iar falsul precept \”cauzal\” post hoc, ergo propter hoc nu poate constitui decat o piedica in drumul spre intelegere.

– Dispunem si de alte modele (eventual nematematice) care sa descrie, nu realitatea in intre gul ei, ci detalii observabile si masurabile, dar neexplicate? Pot fi create modele care sa evite inconsistentele produse de interferenta teorie-masuratoare?

– Exista o tendinta, poate chiar o atractie, poate chiar o necesitate a fiintei umane de a cauta drumul spre adevar. Dar ce este adevarul in acest caz? In ultima instanta, si probabil nu la scara umana, Adevarul este Realitatea (definitiva) si Realitatea este Adevarul (definitiv). Ne intre bam: cat de mult percepe omul din realitate, cat de mult isi reprezinta? Cat de eficiente sunt modelele pe care le imagineaza si le foloseste pentru reprezentare?

– Este usor sa proclamam atotputernicia matematicii in crearea de modele, este relativ usor (principial vorbind) sa rafinam modelele oricat de mult. Dar, proclamand un astfel de punct de vedere, trebuie sa negam orice alt mod de abordare? Trebuie sa ne inchistam in propria noastra stiinta si sa respingem orice alt mod de a gandi care ne-ar \”incalca\” domeniul, sau care ar crea interferente nedorite de noi (la scara individuala)? Extrapoland pana la absurd, s-ar ajunge ast fel la o societate bizara de \”savanti\”, in care fiecare isi creeaza propria stiinta (in care este auto­ritatea suprema – si singura), in care nu are nimeni acces, iar oricine incearca sa patrunda este un intrus nedorit si daunator.

In loc de final, enuntam o opinie personala. Nu se poate merge inainte in cunoastere fara des­chidere fata de alte metode de cautare a adevarului (realitatii). Modelele sunt caracteristice ce lor mai multe ramuri ale stiintei, sau ale cautarii. Dar fara o confruntare reala a modelelor, fara recunoasterea globala a ceea ce numim interdisciplinaritate sau/si pluridisciplinaritate, nu vom ajunge nicaieri. Dialogul intre doua moduri aparent antagoniste de a aborda realitatea (sau a ca­uta adevarul) – stiinta si teologia – a devenit o necesitate reala, perceputa, din fericire, ca atare in cele mai multe cazuri. Dar aceasta este numai o situatie particulara (chiar daca foarte vasta). Cazul general ar implica toate stiintele, pe de o parte, si toate celelalte metode (nedenumite sti­inte), pe de alta parte, in a face schimburi de opinii si de rezultate spre a construi o imagine consistenta a Realitatii.

Desigur, orice imagine consistenta a Realitatii am construi, ea va fi numai una partiala, va descrie numai detalii. Chiar punand cap la cap aceste detalii, nu vom reconstitui un puzzle in treg, in Realitate si in Adevar exista si va exista intotdeauna ceva dincolo de puterea noastra umana de intelegere si reprezentare.

Vasile Mioc
Institutul Astronomic al Academiei Romane

www.crestinortodox.ro

Viata lui David Copperfield (The Personal History of David Copperfield), de Charles Dickens

februarie 18th, 2008
Hablot Knight Browne (1815-1882), cunoscut sub pseudonimul de Phiz este cel care a ilustrat cartile lui Charles Dickens, Charles Lever si Harrison Ainsworth.Hablot Knight Browne (1815-1882), cunoscut sub pseudonimul de Phiz este cel care a ilustrat cartile lui Charles Dickens, Charles Lever si Harrison Ainsworth.

Bogata opera a lui Charles Dickens (1812-1870) este o imagine vie a societatii engleze din prima jumatate a secolului al XIX-lea. Printre temele romanelor sale se numara soarta grea a copiilor (Aventurile lui Oliver Twist, David Copperfield), goana dezumanizanta dupa profit (Martin Chuzzlewit, Dombey si fiul, Timpuri grele); formarea personalitatii unor tineri (Nicholas Nickleby, Marile sperante). Prin descrieri realiste de mare forta artistica, Dickens îsi poarta cititorii prin cele mai diferite medii: cocioabele mizere ale saracimii si palatele marii burghezii, ateliere si pravalii, scoli si hanuri, case de tara si închisoarea datornicilor.

VIATA LUI DAVID COPPERFIELD

Romanul, de inspiratie în mare parte autobiografica, scris la persoana întâi, urmareste destinul lui David Copperfield din copilarie, când, ramânând orfan, este terorizat de tatal sau vitreg, Murdstone, si de sora acestuia, care îl trimit la scoala unde domneste regimul tiranic al domnului Creakle. Fugind de la magazinul unde fusese trimis de Murdstone si în care muncea din greu, fiind ajutat doar de prietenia domnului Micawber si a familiei acestuia, David se refugiaza la excentrica, dar generoasa lui matusa, Betsey Trotwood. Dupa ce îsi continua studiile, David se angajeaza în birourile lui Spenlow si Jorkins si se casatoreste cu Dora Spenlow. Moartea acesteia, dupa ce, David, devenit scriitor, începuse sa se bucure de succes, îl întristeaza profund, dar îl si face sa se apropie mai mult de o veche prietena, Agnes, cu care se va casatori. Pe tatal acesteia, domnul Wickfield, în casa caruia fusese gazduit în timpul studiilor, David îl salveaza de diabolicul arivist Uriah Heep.
Îmbinând acuta observatie sociala cu un umanitarism idealist, Ch. Dickens opune antitetic, în spirit romantic, personajelor negative, la care si aspectul fizic monstruos reflecta urâtenia interioara (Urlah Heep), figuri pure (Agnes Wickfield) si simpatice personaje pozitive schitate cu umor si caracterizate prin mici manii inofensive (Betsey Trotwood si mister Dick).
Fragmentul urmator prezinta sosirea lui David la matusa sa, care nu-l mai vazuse de la nasterea lui, furioasa ca se nascuse baiat si nu fata.

Capitolul XIII
Urmarile hotarârii mele

În cele din urma, am zarit un grup de case în fata mea si, apropiindu-ma, am intrat într-o pravalioara (era un magazin universal, asa cum ziceam noi acasa) si am întrebat dac-ar avea bunatatea sa-mi spuna unde locuia miss Trotwood. M-am adresat unui barbat care statea la tejghea si-i cântarea niste orez unei tinere; aceasta s-a întors catre mine, ca si cum pe ea as fi întrebat-o.
-Stapâna mea ? Ce vrei cu ea, baitasule ?
-As vrea sa-i vorbesc, daca se poate.
-Vrei sa cersesti ceva de la ea ? mi-a zis tinerica.
-Nu ! i-am raspuns. Câtusi de putin.
Dar deodata, amintindu-mi ca, de fapt, tocmai pentru asta venisem, am tacut încurcat, simtind ca-mi ardeau obrajii.
Slujnica matusii, caci, judecând dupa spusele ei, am presupus ca asta era, si-a pus orezul într-un cosulet si a iesit din pravalie, spunându-mi ca daca voiam sa aflu unde locuieste miss Trotwood, n-aveam decât s-o urmez. Desi eram atât de framântat si de naucit încât îmi tremurau picioarele, n-am asteptat sa ma pofteasca de doua ori. Am însotit-o si, curând, am ajuns în dreptul unei casute mici si curate, cu bowwindow-uri vesele, având în fata o curticica sau o gradinita patrata, cu o alee pietruita, plina de flori bine îngrijite, cu mireasma îmbatatoare.
-Asta-i casa lui miss Trotwood – mi-a zis. Acum stii; altceva nu mai am a-ti spune.
Si, rostind aceste cuvinte, a intrat zorita în casa, ca si cum ar fi vrut sa se scuture de orice raspundere pentru prezenta mea acolo; si m-a lasat în dreptul portitei, peste care m-am uitat, plin de amaraciune, spre fereastra unei odai, a carei perdea de muselina, trasa pe jumatate, si un ecran verde, mare, rotund, sau o aparatoare de soare, asezata pe pervaz, precum si masuta si fotoliul, impunator, pe care le-am întrezarit, m-au facut sa cred ca matusa se afla acolo, severa si solemna, ca de obicei.
Încaltamintea mea ajunsese într-o stare de plâns. Talpile se rupsesera, bucatica cu bucatica, caputele erau crapate si plesnite, astfel ca ghetele îsi pierdusera cu totul forma. Palaria (care-mi servise si de scufie de noapte) era atât de mototolita si de botita, încât nici o tinichea veche, fara toarte, aruncata la gunoi, nu s-ar fi rusinat sa stea alaturi de ea. Camasa si pantalonii, patati de sudoare, de roua si de iarba si mânjiti cu tarâna meleagurilor din Kent, pe unde înnoptasem, si, pe deasupra, si rupti, ar fi fost în stare sa sperie toate pasarile din gradina matusii. De când plecasem din Londra nu-mi trecusem pieptenele sau peria prin par. Batute de soare si de vânt, fata, gâtul si mâinile mi-erau negre ca gemul de mure. Eram acoperit din cap pâna în picioare de praf alb, ca si cum as fi fost scos dintr-un cuptor de var. În acest hal fara de hal, de care-mi dadeam foarte bine seama, ma pregateam sa ma prezint înfricosatoarei mele matusi si asteptam sa vad ce impresie îi voi face.
Vazând ca la fereastra nu se arata nimeni, mi-am zis dupa un timp ca matusa, pesemne, nu se afla în odaie si mi-am ridicat privirea spre fereastra de la catul de sus, unde am vazut un domn cu par carunt, simpatic si rumen la fata, care, închizând un ochi, mi-a facut semn de câteva ori, apoi tot de atâtea ori a clatinat din cap, a râs si dupa aceea s-a facut nevazut.
Fusesem destul de speriat si pâna atunci, purtarea lui neobisnuita m-a speriat însa si mai tare, si tocmai eram gata sa fug ca sa ma duc sa chibzuiesc ce era de facut, când am vazut iesind din casa o doamna, cu o batista legata peste boneta si cu manusi de gradinarie trase pe mâini, purtând sub brat ceva ce semana cu o tasca de vames si înarmata cu un cutit foarte mare. Mi-am dat seama numaidecât ca era miss Betsey, caci umbla cu acel pas semet, descris de atâtea ori de biata mama, cu care îsi facuse intrarea în gradina casei noastre de la Blunderstone.
-Sterge-o ! mi-a zis miss Betsey, clatinând cap si spintecând aerul cu cutitul. Vezi-ti de drum ! Baietii n-au ce cauta aici !
Cu sufletul la gura, m-am uitat dupa ea cum, cu pasi mari, s-a dus într-un colt al gradinii si s-a aplecat sa smulga niste radacini. Apoi, foarte speriat, dar împins de disperare, am intrat tiptil, m-am apropiat de ea si am atins-o cu degetul.
-Va rog, ma´am… – am început.
A tresarit si si-a ridicat privirile.
-Te rog, matusa…
-Ce ? a exclamat dânsa, cu o uluiala în glas cum nu mi-a fost dat sa mai aud vreodata.
-Te rog, matusa, sunt nepotul matale…
-Vai, Dumnezeule ! a strigat matusa.
Si s-a prabusit în mijlocul aleii.
-Sunt David Copperfield din Blunderstone, comitatul Suffolk, unde ai venit în noaptea când m-am nascut si ai facut cunostiinta cu scumpa mea mama. De când s-a prapadit, sunt foarte nenorocit. Am suferit înjosiri, n-am fost dat la învatatura, m-au lasat în voia soartei si m-au silit sa fac o munca cu totul nepotrivita. De aceea am fugit si am venit la matale. Am fost jefuit de cum am pornit si m-am vazut nevoit sa fac tot drumul pe jos, si din clipa plecarii n-am dormit nici o singura noapte în pat.
Brusc, nu m-am mai putut stapâni ; si facând un gest cu mâna, spre a-i arata în ce hal ajunsesem si spre a învedera tot ce îndurasem, am izbucnit în hohote de plâns, acumulate de o saptamâna întreaga.
Asezata pe pietrisul aleii, matusa, pe chipul careia nu se putea vedea nici un alt sentiment decât uimirea, s-a holbat la mine fara nici o întrerupere, m-a luat de guler si m-a dus în casa. Prima ei grija a fost sa descuie dulapul înalt din perete si sa scoata câteva sticle si sa-mi toarne pe gât câte putin din fiecare. Presupun ca le-a luat la întâmplare, caci, dupa gust, am recunoscut, pe rând, lichior de anason, salata de heringi si otet pentru salata. Dupa ce mi-a administrat aceste întaritoare, vazând ca tot mai eram agitat si nu-mi puteam stapâni plânsul, m-a culcat pe sofa, asternându-mi o basma sub cap si o batista sub picioare, ca nu cumva sa murdaresc cuvertura; apoi s-a aszat în asa fel în dosul paravanului sau ecranului verde, de care am pomenit, încât sa nu-i pot vedea fata, exclamând din când în când: “Miluieste-ne, Doamne!”, aceste exclamatii rasunând ca mici detunaturi.
Dupa câtva timp a tras clopotelul.
-Janet ! i-a zis matusa slujnicei, când aceasta a intrat în odaie. Du-te sus ; saluta-l din partea mea pe mister Dick si spune-i ca vreau sa-i vorbesc.

Biserici mutilate

februarie 18th, 2008

Capitolul 7

Dezastrul din patrimoniul iudaic vrâncean

Prezenţa comunităţilor evreieşti pe teritoriile din sudul Moldovei este semnalată prin secolul al XVII-lea. Dacă în Ţara Vrancei nu întâlnim pentru această perioadă comunităţi aparţinând altor etnii, în târgurile din zona de câmpie a Ţinutului Putnei evreii au format comunităţi puternice, ajungând să deţină monopolul economic din aceste localităţi.
Odobeşti, Panciu, Adjud şi Focşani sunt aşezările în care s-a focalizat evreimea din Ţinutul Putnei, fiind de altfel şi regiunea în care întâlnim cea mai mare concentrare a evreimii din sudul Moldovei. Între jumătatea secolului al XIX-lea şi Al Doilea Război Mondial, la sud de Milcov evreii reprezentau sub 2% din populaţie, în timp ce la nord, în Ţinutul Putnei deja, procentul era între 4 şi 25% din populaţie. Şi astăzi, după plecarea masivă a evreimii şi după demolarea unei părţi importante din patrimoniul iudaic, există cartiere care poartă marca negustorimii evreieşti. Cele mai bine «conservate» sunt cartierele evreieşti din Odobeşti şi Adjud.
Dacă monumentele religioase creştine din Vrancea nu au făcut obiectul cercetărilor sistematice din partea specialiştilor, decât în parte şi cu totul întâmplător, trecutul religios al evreilor de la Curbura Carpaţilor nu a beneficiat de absolut nici o atenţie din partea specialiştilor locali. Chiar demersurile noastre au întâmpinat răceală din partea unui segment al evreimii. La ora actuală nu există nici o lucrare de referinţă, scrisă de vreun istoric, care să prezinte istoria religioasă a poporului evreu din aceste locuri şi nici un interes din partea cercetătorilor fenomenului pentru studierea evreimii vrâncene.
După ştiinţa noastră singurele lucrări despre evreii din Vrancea, în speţă despre evreii din Focşani, sunt cele ale lui Zvi Ben Dov, evreu născut la Focşani, care trăieşte în Israel. Întrucât era, în principiu, singurul partener cu care puteam schimba informaţii despre acest subiect, la începerea demersului nostru l-am înştiinţat despre intenţia noastră. După un schimb de mail-uri de curtoazie, Zvi Ben Dov a rupt relaţiile cu noi intempestiv, după ce am descoperit şi publicat în presă «afacerea cimitirul», modalitatea prin care Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România a vândut unei societăţi din Vrancea o parte din cimitirul evreiesc din strada Nicolae Bălcescu la un preţ sub cel al pieţei, fiind acuzat chiar de antisemitism de anumite persoane din comunitatea focşăneană. Am înţeles mai târziu adevăratul motiv al poziţiei Comunităţii Evreieşti, atunci când însuşi Zvi Ben Dov a venit la Focşani, în 2006, şi a refuzat să stea de vorbă cu noi. Culmea, invitat fiind de primarul Focşanilor, Zvi Ben Dov s-a plâns de starea dezolantă a cimitirului, refuzând să admită că a fost vândută o parte din cimitir, deşi respectiva suprafaţă a fost şi parcelată, iar documentele sunt publice. Vom prezenta de altminteri în acest material imagini cu pietre tombale distruse de primul cumpărător, pentru că, din 2005, respectiva suprafaţă a fost revândută de câteva ori la preţuri de zece ori mai mari.
Am descoperit apoi că era vorba de o afacere la scară naţională, realizată de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România cu ajutorul statului român. Astfel, Ordonanţa de Urgenţă nr. 36/2002 privind reglementarea dreptului de proprietate al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România asupra lăcaşurilor de cult, cimitirelor şi altor bunuri destinate activităţilor cultului mozaic, aduce toate bunurile evreilor în sânul Federaţiei. Conform articolului 2 «bunurile comunitar-religioase cu caracter sacru pot fi vândute, concesionate sau închiriate, conform dispoziţiilor legale, numai cu avizul reprezentanţilor cultului mozaic şi în condiţiile respectării normelor şi regulilor proprii acestei religii, sub sancţiunea nulităţii absolute». A urmat Legea nr. 598 din 2002 care a consfinţit această ordonanţă. Asta înseamnă că toate bunurile sacre ale evreilor au intrat în patrimoniul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România. Din acel moment, Federaţia dispune discreţionar de aceste bunuri. În mai multe localităţi din ţară s-au derulat «afaceri» gen cimitirul din strada Nicolae Bălcescu. Fenomenul este cunoscut deja pe plan internaţional de organizaţiile evreieşti, dar din varii raţiuni nimeni nu vrea să intervină.
În acest context bunurile sacre care au aparţinut evreilor din Vrancea (Odobeşti, Focşani, Adjud şi Panciu) vor avea soarta cimitirului evreiesc, mai devreme sau mai târziu. Problema este mult mai complexă şi nu ţine doar de interesul acestei comunităţi. Aceste bunuri aparţin şi patrimoniului naţional. Statul, prin instituţiile sale, trebuie să aibă în grijă aceste vestigii ale evreimii vrâncene. Ştim că alte bunuri ale Comunităţii Evreilor din Vrancea sunt în atenţia oamenilor de afaceri. Nu este exclus ca imaginile obiectivelor evreieşti încă în picioare şi pe care noi le prezentăm în această lucrare să rămână doar o amintire.
Pentru cei născuţi sub regimul «democraţiei populare», trecutul acestei comunităţi nu înseamnă mare lucru, pentru că nimeni nu le vorbeşte elevilor vrânceni despre Focşanii multietnic şi multireligios, despre oraşul Unirii în care, de la un capăt la altul al oraşului se vorbeau toate limbile europene.
În afara câtorva amorţite expoziţii şi seminarii anuale, organizate de funcţionari publici ai primăriilor sau consiliului judeţean, la «Zilele municipiului sau oraşului X», pentru a-şi justifica salariile, în care se învârt aceleaşi imagini şi texte învechite, nimic nu s-a făcut pentru a se studia şi prezenta trecutul acestei comunităţi. Chiar Comunitatea Evreiască, în ciuda bunăvoinţei actualei conduceri, nu poate, în schema actuală, să facă nimic pentru cunoaşterea şi promovarea istoriei poporului ales. Cel mult poate acompania agonia ultimelor relicve ale patrimoniului iudaic vrâncean, într-un fel de eutanasie controlată.
Ca şi în cazul lăcaşurilor creştine mutilate pe care le-am prezentat în capitolele precedente şi în cazul expunerii dezastrului iudaismului vrâncean, nu vom face istoria evreimii vrâncene, ci vom vorbi doar despre patrimoniul religios evreiesc din aceste târguri. În consecinţă, referinţele bibliografice vor fi minime ca şi informaţiile istorice. Rămâne în sarcina celor care sunt plătiţi din bugetul statului pentru acest lucru, să meargă pe teren, să identifice aceste ruine, să răsfoiască arhivele, pentru a cunoaşte mai bine trecutul acestui judeţ.
Nu este posibil ca într-o ţară care va intra din 2007 în Uniunea Europeană, un judeţ precum Vrancea, în care ponderea populaţiei evreieşti din târgurile sale s-a ridicat între cele două războaie la o pătrime din totalul locuitorilor, să nu poată oferi celor care vor veni să viziteze aceste locuri nici măcar o broşură cu informaţii minime despre istoria evreilor din fostul Ţinut Putna.
Aceasta demonstrează o mentalitate retrogradă şi ignoranţa care a domnit în ultimii ani în instituţiile de cultură din Vrancea. Dar acest lucru nu este sesizat nici de actuali responsabili ai culturii vrâncene. Problema va deveni vizibilă de la 1 ianuarie 2007, când vor poposi la Focşani turişti, dar şi cercetători din ţările europene. Vor merge la Prefectură, la Consiliul Judeţean şi la primării pentru a cere relaţii despre iudaismul vrâncean şi vor constata că în Vrancea, funcţionarii din aceste instituţii, ei înşişi nu au auzit despre acest capitol al istoriei judeţului în care trăim. Lucrări care pe alte meleaguri s-au scris acum jumătate de secol, la noi nici nu ne-am pus problema dacă ar trebui, sau nu, să le scriem vreodată.
____________________________________________________________________________________________________________
. Destinul evreilor din târgurile vrâncene a fost identic cu al celorlalţi evrei din România. Evreii din Adjud, Focşani, Panciu şi Odobeşti au cunoscut gloria în secolul al XIX-lea şi prima parte a secolului trecut, au suportat umilinţele între cele două războaie, au trecut prin Holocaust între 1940-1945 şi după război au emigrat în Ţara Sfântă – urmare a înţelegerilor secrete între noul stat Israel şi Republica Populară Română, iar după 1989 şi ultimii supravieţuitori au părăsit pământurile Vrancei. Din cei 380.000 de evrei (cf. Elie Wiesel) care au fost vânduţi de statul comunist între 1948 şi 1989, câteva mii au fost evrei născuţi pe malurile Milcovului, Şuşiţei şi ale Trotuşului. În ultimii ani s-a constituit o bogată bibliografie despre prezenţa evreiască în România, publicată de cercetători români şi străini. Legat de acest subiect trebuie amintit scriitorul Teşu Şolomivici, un evreu născut în Focşani, azi celebru în toată lumea, care a scris mai multe lucrări despre evrei. Cele mai importante consemnări istorice despre evreii din târgurile Ţinutului Putna sunt publicate în lucrările editate de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, prin Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, în mod deosebit volumele publicate sub titlul Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România.

7.1. Focşani – leagănul evreimii putnene

Dacă Odobeştii şi Adjudul au încă cele mai bine «conservate» cartiere evreieşti din judeţ, Focşanii au fost urbea cu cei cele mai multe obiective iudaice. Zece sinagogi au văzut lumina zilei în Focşanii Moldovei şi cei ai Munteniei, un spital evreiesc, două şcoli, grădiniţe, farmacii, cinematografe, restaurante, jurnale şi sute de sedii de firme.
Din secolul al XVII-lea şi până în 2006 urmaşii lui David au marcat profund istoria Focşanilor. Din păcate, din acele vremuri nu au mai rămas decât câteva vagi urme pentru că sistematizarea Focşanilor a demolat cartierul evreiesc, o parte din sinagogi şi chiar primele cimitire.
Vecini cu armenii, evreii au avut sinagogi şi cimitire în cele două oraşe omonime, despărţite până la 1859 de râul Milcov. Din secolul al XVII-lea, când evreii au ajuns la Focşani, nu avem vestigii, doar consemnări în documente ale vremii. Spre sfârşitul veacului documentele se înmulţesc, iar în Condica visteriei lui Constantin Brâncoveanu, de la 1694-1701, găsim sume importante pe care «jidovii ot Bucureşti i ot Focşani», din partea munteană a oraşului, le dădeau vistieriei domnului, dovada că pe malul Milcovului evreii reuşiseră să prospere. Situaţia evreilor se îmbunătăţeşte constant şi recensământul făcut de administraţia rusă în Târgul Focşanilor, la 1777, a găsit 169 de locuinţe evreieşti, ceea ce poate însemna până la 1000 de locuitori. La 9 septembrie 1798, Constantin Hangerli (1797-1790), domnul Ţării Româneşti, întăreşte în funcţie pe vechilul Starostiei evreilor din Focşani Munteni, dovada stabilităţii comunităţii.
Prezenţa numeroasă a evreilor în Focşanii de la nord de Milcov o dovedeşte «Catagrafia sudiţilor din Moldova» realizată după Revoluţia de la 1821, între 1824-1825, de Turci. Nu avem date despre primele sinagogi din Focşani, cu certitudine însă au existat sinagogi încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea în cele două oraşe omonime. În anul 1698 este pomenită existenţa unei sinagogi ce funcţiona de multă vreme în Focşanii Moldovei. În anul 1800 se menţionează o sinagogă pe str. Coteşti, iar în anul 1854 se construieşte o sinagogă care va fi distrusă de cutremurul din 1894. În locul acesteia s-a construit Templul Coral în 1896, realizare foarte importantă, mândria comunităţii. În anul 1896 comunitatea din Focşani avea 6 sinagogi.
De remarcat că la evrei întâlnim acelaşi sistem ca şi la creştinii din Focşani, prin care fiecare breaslă îşi avea biserica sa. Dacă ortodocşii din oraş aveau biserica «Săpunarilor», a «Tăbăcarilor», evreii aveau sinagoga Birjarilor, a Croitorilor etc. Din nefericire nimic nu a mai rămas din acea lume populată de rabini şi temple a Focşanilor sfârşitului de veac XIX. Cât despre locurile de veci, urmele primelor cimitire nu mai există, nici inscripţii care să amintească acest lucru. Că uneori creştini foloseau pietrele tombale ale evreilor la diferite construcţii nu este un secret. Cel mai vechi cimitir existent este cimitirul din strada Nicolae Bălcescu nr. 18, închis în 1874, intrat de curând pe piaţa imobiliară. După această dată, conform legislaţiei din timpul lui Cuza, s-a deschis un nou cimitir evreiesc în afara oraşului, spre Crâng.
Prosperitatea Focşanilor secolului al XIX-lea a făcut ca numărul evreilor să reprezinte în anul 1899, 25% din populaţia oraşului, respectiv 5.000 de suflete. În a doua parte a secolului al XIX-lea s-a deschis şi prima şcoală israelită, iar modernitatea aduce o creştere a importanţei comunităţii în viaţa economică a oraşului. Este şi epoca pătrunderii ideilor sioniste, Focşanii fiind un centru al sionismului est european. Creşte numărul sinagogilor, iar discrepanţa socială în interiorul comunităţii evreieşti devine din ce în ce mai evidentă prin maniera în care se construiau sinagogile pentru săraci şi cele pentru bogaţi.
Pe lângă Sinagoga Mare, s-au construit şi lăcaşuri mai mici. Anul 1881 este anul Congresului Sionist de la Focşani, al cărui preşedintele de onoare a fost rabinul Focşaniului, Moshe Halevy Goldring. De acest congres se leagă şi ideea fondării statului Israel. Este şi perioada în care antisemitismul este vizibil. Se construieşte Baia rituală, Spitalul Evreiesc şi câteva temple. Ce n-au distrus antisemiţii şi criza economică va distruge cutremurul din noiembrie 1940. Lăcaşurile de rugăciune evreieşti căzute la cutremur nu vor mai fi ridicate niciodată, pentru că a urmat războiul şi migraţia masivă în Ţara Sfântă. Perioada interbelică a însemnat apogeul, dar şi începutul decadenţei. Centrul spiritual al iudaismului focşănean din acei ani era Sinagoga Mare cu ale sale mici «temple», în jurul cărora se desfăşura o pestriţă activitate economică. Chiar şi în timpul războiului viaţa evreilor a continuat. Copii mergeau la cele două şcoli evreieşti, sinagogile erau deschise şi în ciuda muncii istovitoare la care erau supuşii, evreii se simţeau la ei acasă. Nu a mai fost cazul după 1947, când evreii numărau 6080 de persoane, din care au mai rămas astăzi mai puţini de cinzeci.
Din toată această lume de sinagogi şi temple nu a traversat secolul al XX-lea decât Sinagoga Breslaşilor, din strada Oituz. Cimitirul din strada Nicolae Bălcescu a ajuns o ruină, pietrele tombale sunt furate, nimeni nu se ocupă de paza cimitirului, nici de îngrijirea acestuia, iar cimitirul de la Crâng nu este departe. Nu este exclus ca în contextul actualului boom imobiliar din Focşani o parte din acest loc de veci să aibă soarta cimitirului din strada Bălcescu, iar prin cimitirele evreieşti să răsară imobile ca ciupercile după ploaie, sigur, cu acordul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România.
____________________________________________________________________________________________________________
. Unul din puţinele oraşe din România care se poate lăuda cu un site al comunităţii evreieşti este Focşanii : www.jew-focsani.com. Realizat de Zvi Ben Dov, evreu originar din Focşani, care locuieşte în Israel, site-ul oferă informaţii importante despre istoria evreimii focşănene, de ieri şi de azi. Zvi Ben Dov este autorul câtorva lucrări în ebraică despre evreii din Focşani care ar merita traduse în româneşte deoarece nu există nici o lucrare despre iudaismul focşănean, iar lucrările lui Zvi Ben Dov ar fi o mană cerească pentru cei care se interesează de acest subiect. La Direcţia Judeţeană Vrancea a Arhivelor Statului există câteva fonduri cu informaţii despre evreii din Vrancea, fonduri ce prezintă pagini interesante despre trecutul evreilor. Nu mai vorbim despre arhivele de la Galaţi, Iaşi şi Bucureşti unde se găsesc documente despre viaţa şi activitatea evreilor din târgurile vrâncene.

7.2. Fantomele evreimii odobeştene

Cea mai bine integrată în viaţa urbei a fost Comunitatea Evreiască din Odobeşti . Aceasta pentru că, fiind un târg relativ mic, evreii şi-au găsit repede locul lor şi au format într-un oarecare fel clasa mijlocie a unei societăţi care trecea de la feudalismul târziu la epoca modernă. Aşa se face că, odată ajunşi la Odobeşti, în secolul al XVIII-lea, după venirea cazacilor şi a armenilor, evreii au făcut ceea ce ştiau ei mai bine – comerţ. Nu înseamnă că toţi evreii se ocupau cu negustoria, dar mulţi au reuşit să prospere Exista şi comunitatea evreilor săraci care locuiau la extremitatea cartierului evreiesc unde se găsea şi baia rituală, iar cimitirul de lângă Milcov era locul de veci pentru această comunitate.
Prima sinagogă a fost construită la sfârşitul secolului al XIX-lea. Abia între cele două războaie evreii odobeşteni au ridicat Templul Coral, demolat de comunişti. Recensământul din 1859 găsea la Odobeşti 87 capi de familie evrei, ceea ce poate să însemne aproape 500 de persoane, dacă nu mai bine. La 1888 exista la o populaţie de 3473 de locuitori, 530 de evrei. Centru nervos al comunităţii era însă cartierul situat în marginea pieţei şi a Halei de mai târziu a Odobeştilor. Acolo se găseau sinagogile şi Şcoala de Sabat. Astăzi mai există doar o sinagogă, iar Şcoala de Sabat a fost mult timp Sală de Sport. În momentul când evreii au reuşit să ajungă la prosperitate au deschis un nou cimitir spre ieşirea din Odobeşti către Valea Putnei.
La 1897, la Odobeşti exista o societate cosmopolită, unde, din 3500 de locuitori, existau câteva zeci de greci şi maghiari, o mână de armeni, şi aproape 900 de evrei, adică mai mult de o pătrime din locuitori erau evrei, Odobeştii şi Focşanii fiind localităţile din sudul Moldovei cu cel mai mare procent de populaţie evreiască la mia de locuitori.
Începutul sfârşitului pentru evreimea odobeşteană s-a produs în ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial când, în atmosfera creată de curentul legionar, tarabele evreilor erau răsturnate şi primele semne ale rasismului şi-au făcut simţite prezenţa. În timpul războiului au fost trimise câteva loturi de bărbaţi la muncă în Basarabia. Alţii erau folosiţi la dezăpezirea oraşului, la lucrări la depozitele armatei din Focşani, precum şi la lucrările de întărire a fortificaţiilor de pe linia Focşani – Nămoloasa – Galaţi.
Sigur, şi la Odobeşti steaua lui David a fost purtată de evrei, iar regimul de circulaţie era restrâns până la orele 20:00. Şcoala Evreiască din oraş a fost folosită pentru găzduirea Regimentului de Infanterie al Armatei Române. Au fost şi evrei care nu s-au mai întors din Basarabia. Nu există un monument al Holocaustului la Odobeşti şi tinerii din oraşul de pe Milcov nu cunosc istoria oraşului lor pentru că nimeni nu i-a învăţat. Decadenţa evreimi odobeştene a continuat după Al Doilea Război Mondial, când între statul român şi noul stat Israel s-a încheiat un acord secret pentru repatrierea evreilor, în schimbul unei sume de bani. Aşa se face că în 1989 nu mai erau decât câteva familii. Astăzi, la Odobeşti, conform datelor oferite de conducerea Comunităţii, mai există trei familii şi acelea de vârsta a treia.
Cartierul evreiesc este într-o stare avansată de degradare, cimitirele arată ca după război, iar pragul Sinagogii nu l-a mai trecut nimeni. Numai o minune ar mai putea salva de la dispariţie acest cartier şi aceasta ar putea veni dacă strategia autorităţile locale va reuşi şi s-ar restaura măcar o parte din cartierul evreiesc, Odobeştii fiind printre puţinele localităţi din România care au plasat în strategia de dezvoltare a oraşului pentru 2007-2012, cartierul evreiesc.
Prin realizarea unor proiecte de restaurare şi reintegrare a vechiului cartier evreiesc în ansamblul urbanistic al oraşului, cu finanţare europeană, cartierul evreiesc ar putea deveni centrul turistic numărul 1 al Odobeştilor, după modelul restaurărilor unor cartiere evreieşti din Cehia şi Polonia, care se aflau la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 în aceeaşi situaţie ca şi cartierul evreiesc din Odobeşti.
____________________________________________________________________________________________________________
. În ciuda măreţiei trecutului, nimeni nu s-a învrednicit să studieze rolul şi importanţa puternicei comunităţi evreieşti în istoria oraşului de la poalele Şarbei.

7.3. Ruinele iudaismului din Adjud

Dacă Focşanii şi Odobeştii mai au câte o sinagogă în picioare şi ultimii reprezentanţii ai poporului evreu au unde să se roage, la Adjud, ca şi la Panciu, în ciuda importanţei pe care a avut-o evreimea în dezvoltarea târgului de pe Trotuş, singurele amintiri care mai vorbesc despre trecutul comunităţii evreieşti din Adjud sunt ruinele celor două cimitire şi o parte din clădirile cartierului evreiesc. Acesta din urmă mai păstrează o extraordinară stradă cu mici negoţuri, ţinute astăzi de alţi proprietari, pentru că evreii au plecat cu toţii în Ţara Sfântă.
Ca şi în celelalte localităţi ale actualei unităţi administrative, evreii din Adjud au trăit aproape două secole în cartierul lor din Ocol şi toată viaţa s-a desfăşurat între «zidurile» nevăzute ale «ghetto-ului» adjudean. Primii evrei s-au stabilit mai întâi în oraşul vechi, cunoscut astăzi sub numele de Adjudul Vechi, situat pe malul drept al Siretului, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. După fondarea Adjudului de astăzi, prin mutarea lângă râul Trotuş, la 15 februarie 1795, negustorii evrei s-au aşezat în partea de miază-noapte a noii urbe, fondând cartierul pe care îl vedem astăzi.
Alături de evrei, în noul oraş s-au instalat armeni şi greci, care aveau practic monopolul activităţilor economice adjudene şi zeci de familii de unguri şi germani. Undeva pe la mijlocul Străzii Mari au construit prima sinagogă şi clădirile administrative, care au fost demolate după al Doilea Război Mondial. Locul fostei sinagogi nu a fost ocupat de nici un imobil, rămânând un teren viran. Din clădirile administrative se mai văd câteva dărâmături, dar cu greu poate fi refăcut centrul spiritual al evreimii adjudene. Mai târziu evreii adjudeni au ridicat a doua sinagogă.
Revenind la epoca de început a vieţuirii evreilor în noul oraş, documentele vremii arată că la mai puţin de treizeci de ani de la mutarea pe malul Trotuşului, în 1820 existau deja 12 familii de negustori, pentru ca la 1832, din totalul de 793 locuitori au Adjudului, evreii să reprezinte 6,5% din populaţie, iar la 1845 să găsim în Adjud 43 de evrei. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea existau peste 900 de evrei. Procentul de evrei a crescut constant până între cele două războaie.
Declinul evreimii adjudene a început în anii ’40, ca după război majoritatea evreilor să părăsească Adjudul. Sfârşitul comunismului a găsit mai puţin de 10 evrei în Adjud, iar în 2006, oficial, în oraşul de pe Trotuş nu mai există nici un urmaş al lui David.
Întrucât partea veche a Adjudului din zona Ocolului nu a fost demolată, nici sistematizată, putem, să refacem arealul evreiesc adjudean din secolele XVIII-XX. Casele ridicate de negustorii evrei în secolul trecut sunt încă în picioare, iar ultimii evrei adjudeni, căsătoriţi cu femei creştine s-au convertit formal la creştinism de curând. Cea mai impresionantă mărturie a evreimii adjudene este cimitirul din Fundătura Islaz nr. 60. Nu este primul cimitir evreiesc din Adjud, dar este cel mai vechi şi a rezistat până în zilele noastre. Numai privind pietrele tombale realizăm bunăstarea evreimii adjudene din secolul al XIX-lea şi prima parte a secolului trecut. În timpul ultimului Război Mondial, prin cimitir a trecut frontul, iar soldaţii au săpat tranşee printre morminte. Urmele lăsat de război sunt şi astăzi vizibile, după război comunitatea evreiască din Adjud nemaiputând restaura cimitirul.
Plecarea în Eretz Israel a fiilor lui Iuda a lăsat în urmă un vid de care au profitat cei fără de lege încât se ajunsese acum câţiva ani ca mormintele din cimitir să fie locul unde vecinii deversau gunoaiele. Pentru că nu mai putea fi folosit după război, din a doua parte a veacului trecut s-a deschis în strada Copăceşti nr. 60 un nou cimitir, modest însă faţă de cel vechi.
Aceste cimitire sunt administrate de Comunitatea din Focşani, iar bunurile care au aparţinut evreimii din Adjud nu au fost recuperate, deşi legea permite acest lucru. Faptul că la Adjud nu mai există nici un evreu înseamnă şi sfârşitul definitiv al prezenţei evreieşti în oraşul care s-a mutat de pe Siret pe Trotuş, dar şi degradarea continuă a monumentelor din cimitirul evreiesc din Adjud.
Cei care doresc să simtă o clipă parfumul epocii când negustorii evreii forfoteau prin oraş o pot face încă, vizitând cartierul evreiesc cât timp mai este în picioare. Modernizarea municipiului Adjud va duce şi la demolarea vechilor locuinţe, ajunse într-o stare deplorabilă. Dacă ne tot comparăm cu Occidentul, ar trebui să luăm cei bun de dincolo. Printre acestea şi respectul pentru trecut. După ştiinţa noastră, puţini sunt dascălii vrânceni care vorbesc elevilor şi despre valorile şi istoria Vrancei în contextul general al istoriei României. Vizitarea organizată de către elevi a ruinelor cimitirului evreiesc din Fundătura Islaz ar face mai mult decât zeci de lecţii de istorie. La fel şi o descindere a elevilor însoţi de profesorii de istorie prin cartierul evreiesc din Adjud, unde au mai rămas locuinţe de epocă valorează infinit mai mult decât ore lungi şi plicticoase.
În ceea ce priveşte conservarea pe diapozitive sau suporturi digitale a imaginilor ultimelor vestigii evreieşti, acest lucru nu interesează pe nimeni. Deocamdată nici o instituţie din Vrancea care se ocupă de patrimoniul spiritual al judeţului nu a găsit de cuviinţă să fotografieze şi să inventarieze clădirile acestui cartier şi monumentele cimitirelor adjudene pentru a avea peste veacuri, pentru generaţiile viitorului, documente din istoria trecută şi prezentă a Adjudului. Din acest punct de vedere, oricât de sumară ar fi prezentarea pe care o facem acestor obiective în această lucrare, o considerăm utilă şi de importanţă capitală pentru istoria vrânceană a poporului evreu.
____________________________________________________________________________________________________________
. Aceeaşi problemă ca la Odobeşti o întâlnim şi la Adjud. Nu există nici o lucrare despre iudaismul din oraşul de pe malul Trotuşului. Singurele informaţii le furnizează documentele de arhivă şi câteva menţiuni din lucrări monografice : Mihail Canianu şi Aurelian Candrea, op. cit., pp. 1-10 ; C. C. Giurescu, Tîrguri sau oraşe şi cetăţi moldovene, op. cit., pp. 177–178 ; Virgil Cobileac, Adrian Ionel Avram şi Petru C. Buculei, Monografia oraşului Adjud, Adjud, 1998, pp. 47-51 ;

7. 4. Ruinele iudaismului păncean

Trecutul evreimii păncene nu rivalizează cu cel al evreimii focşănene pentru că, prin statutul său Panciu a fost un târg mult mai mic decât Focşanii. Însăşi fondarea Panciului este relativ târzie. Asta nu micşorează cu nimic importanţa elementului iudaic în istoria oraşului.
Dacă astăzi la Panciu nu au mai rămas decât câteva nume evreieşti şi cimitirul care în curând va dispare definitiv din patrimoniul iudaic vrâncean totuşi, raportat la populaţia aşezării, evreii din Panciu au format o comunitate destul de mare şi cu influenţă în economia Podgoriei. Pentru a avea o idee, la 1888, din 1996 de locuitori, 445 erau evrei, adică unul din cinci pănceni era evreu. La cumpăna dintre secole, la Panciu trăiau peste 800 de evrei. Cutremurul din 1940 a distrus şi mare parte din clădirile reprezentative ale evreimii păncene, lăsând fără trecut o comunitate care nu a mai avut putinţa să se refacă după război.
Continuând comparaţia cu Focşanii, trebuie spus că, oficial, la Panciu evreii au avut doar două sinagogi, dar şi creştinii până în 1989 nu au avut decât două biserici, în timp ce la Focşani erau pentru aceeaşi perioadă, aproape 30 de biserici şi 10 sinagogi.
Începuturile aşezării evreilor la Panciu le găsim în prima parte a secolului al XIX-lea, în perioada când târgul prinsese bine contur, dar prezenţa evreilor în satele podgoriei este mult mai veche, negustorii evreii fiind clienţii favoriţi ai vinurilor păncene. Din acest punct de vedere, negustorii evrei rivalizau cu negustorii cazaclii de la Odobeşti.
Evreii pănceni nu au fost cruţaţi de curentul antisemit de sorginte legionară din Vrancea interbelică, localitatea de la poalele Neicului fiind unul din fiefurile legionarismului. A urmat cutremurul din 1940, nefericirile războiului şi migraţia în Ţara Sfântă. Toate acestea şi-au pus amprenta asupra existenţei acestei comunităţi şi au făcut ca în 2006 la Panciu să nu mai fie nici un evreu. Mai mult decât atât, cei născuţi după 1989 nici nu au auzit că la Panciu a existat o comunitate evreiască ori că la marginea oraşului, departe de ochii lumii, un cavou din cimitirul evreiesc ţine loc de coteţ de câine.
Ca mai peste tot în Vrancea, singurul argument al prezenţei evreimii pe aceste locuri este cimitirul. Din cimitirul păncean nu au mai rămas în picioare decât clădirile administrative, câteva schelete ale cavourilor şi un morman de pietre funerare. O imagine tristă, care ar trebui să dea de gândit tuturor celor care se ocupă de acest domeniu sacru al cultivării memoriei celor care au trecut prin această lume.
Indiferent de naţionalitate, nu ar trebui să uităm că mormintele sunt singurele amintiri care ne mai leagă de lumea de altădată, de cei dragi şi felul în care se prezintă aceste morminte arată respectul nostru faţă de cei de dincolo. După cum arată mormintele evreilor din Vrancea şi chiar ale creştinilor, nu pare să ne preocupe prea mult lumea de dincolo.

Concluzii

Mentalităţile retrograde, cauza distrugerii
patrimoniului religios vrâncean

Niciodată patrimoniul religios din judeţul Vrancea nu va avea o soartă mai bună dacă pe plan local persistă la nivel instituţional o mentalitate învechită.
Văzând dezastrul în care a ajuns patrimoniul religios al Vrancei avem reflexul să credem că în acest judeţ nu există instituţii care se ocupă de acest patrimoniu. Paradoxal, există trei instituţii laice la nivel judeţean care au ca obiect al muncii şi patrimoniul, sigur, fiecare din alt unghi şi cu alte mijloace. La acestea se adaugă Biserica, administratorul privilegiat şi beneficiarul acestui patrimoniu religios, prin cele trei protoierii vrâncene.
Nefericirea face ca în Vrancea, între aceste instituţii să nu existe relaţii la nivel de cercetători ori vreun real schimb de informaţii în domeniul patrimoniului. Numai complezenţe, iar comunicarea între aceste şase instituţii se face prin corespondenţă, deşi unele din acestea au sediile pe aceeaşi stradă, în anumite cazuri chiar în acelaşi imobil. Aceste instituţii sunt : Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Vrancea, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vrancea, Muzeul Vrancei, Protoieria Focşani 1, Protoieria Focşani 2 şi Protoieria Panciu.
Problema cu care se confruntă aceste instituţii este lipsa acută a banilor pentru a investi în salvarea patrimoniului din Vrancea, cele trei instituţii laice fiind bugetare. Statul nu mai alocă bani pentru monumente, ultimul buget al Ministerului Culturii şi Cultelor fiind cel mai sărac buget postdecembrist. Nici în alte ţări europene statul nu acordă bani suficienţi pentru monumentele istorice. Dar este altă lume, alţi oameni şi alte mentalităţi. Acolo, fiecare este interesat de «capra» sa.
Problema este că, de câţiva ani, există posibilităţi de finanţare din fonduri private, de la fundaţii care sprijină patrimoniul, din fonduri europene şi chiar Ministerul Culturii şi Cultelor asigură prin diverse pârghii posibilitatea accesării de noi fonduri, cum sunt cele din Fondul Naţional Cultural etc. De fapt, aceasta este politica de patrimoniu în Europa, iar exemplul Cehiei, care a restaurat castelele cu banii Europei este cea mai bună pistă de urmat. Pentru aceasta însă este nevoie ca aceste instituţii să se ocupe şi de acest lucru, ceea ce nu au făcut până acum.
Nefericirea vrâncenilor şi dezastrul din patrimoniul religios al judeţului este consecinţa mentalităţii prin care se stă cu mâna întinsă la bugetul local şi cel central. Lipsa proiectelor pe plan local şi refuzul colaborării între cele şase instituţii este o plagă şi va duce, dacă lucrurile nu se vor schimba, la distrugerea totală a patrimoniului religios.
După ştiinţa noastră, nici una din aceste instituţii nu a depus proiecte de accesare a fondurilor din sursele indicate mai sus, cu toate că Europa pe care o vedem astăzi a fost restaurată cu fonduri private şi comunitare. Suntem încă robii unei mentalităţi de tip comunist conform căreia statul este părintele protector care trebuie să sprijine cultele şi cultura. Or, comunismul a murit de moarte bună, timpurile au evoluat şi statul nu mai este ce a fost până în 1989, dar am rămas cu mentalităţile pomanagiste ale acelor vremuri.
În Occident, în instituţii precum cele şase numite mai sus, există departamente întregi care se ocupă numai de întocmirea proiectelor pentru a accesa fonduri extrabugetare şi în acelaşi timp pentru a populariza aceste monumente religioase, adevărate capodopere de artă şi arhitectură, în vederea atragerii turismului, o altă formă de finanţare. La noi, în Vrancea, nu mai există nici Oficiu de Turism şi nici o altă formă de promovare a valorilor religioase vrâncene. Nu mai spunem că nu avem trasee turistice sau religioase, şi nici cea mai elementară infrastructură pentru a ajunge la aceste obiective.
Salvarea patrimoniului religios al Vrancei se va produce numai atunci când între conducătorii Bisericii locale din cele trei instituţii bisericeşti, reprezentantul Ministerului Culturii şi Cultelor în teritoriu şi cele două instituţii finanţate de la bugetul local – Muzeul Vrancei şi Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vrancea va exisa un dialog real, activ, permanent şi sincer, pe bază de proiecte, la nivel de cercetători, care să le permită folosirea în comun a logisticii de care dispun şi mai ales a informaţiilor pe care fiecare le cocoloşeşte numai pentru el.
Deocamdată, aceste instituţii sunt adevărate cetăţi inexpugnabile, fiecare este stăpână pe domeniul său şi nici una nu este dispusă decât la un dialog formal. Mai mult, aceste şase instituţii, prin politica pe care o duc şi prin maniera în care sunt subordonate politicului, se subminează permanent, ceea ce face ca încrederea societăţii civile în aceste instituţii să fie zero.
La această situaţie tensionată a contribuit, în cea mai mare măsură, cameleonica lume politică locală din ultimii 17 ani, care şi-a bătut joc sistematic de aceste instituţii şi a avantajat când una, când cealaltă, nu o dată unele dintre acestea fiind folosite în scop electoral.
Nici astăzi, în 2006, influenţa politicului în politicile culturale ale unora din instituţiile citate nu s-a sfârşit. Cât timp politicienii locali vor politiza aceste instituţii, patrimoniul religios al Vrancei va rămâne o ruină şi mi-e teamă că vor mai trece ani buni şi vom da în continuare vina pe celălalt, refuzând să acceptăm că adevărul este aşa de simplu. În acest timp monumentele religioase despre care am amintit lapidar în această carte or să dispară, în parte, cum au dispărut atâtea altele, iar noi o să ne pierdem timpul, ca de obicei, în polemici partinice, interesându-ne mai mult de viitorul politicii locale decât de ruinele care duc în mormânt o parte din sufletul nefericit al acestui neam de păstori care a dat totuşi sublima «Mioriţă».

BIBLIOGRAFIE

a) Lucrări despre Vrancea şi Ţinutul Putnei

ALBU, Florica şi Iulian, Monografia comunei Soveja, Bucureşti, 2002 ;
APREOTESEI C., IORGA, T., STRĂONEANU, B., Al., Monografia comunei Străoane, editată de Consiliul Local Străoane, 1997 ;
ARBORE, Virgiliu, P., Milcovia văzută de un călător străin în anul 1856. Cu 17 stampe reproduse în text, Focşani, 1934 ;
ASANACHE, Gh., CHIRTOC, Gh., Monografia Bordeşti, (ms.) ;
BUDESCU, Ionel, Cârligele, istorie scrisă şi trăită, Bucureşti, 20042 ;
CAIAN, F., D., Istoricul oraşului Focşani, Scris cu prilejul Jubileului de 40 de ani de domnie a Majestăţii Sale Regelui Carol I, Focşani, 1906 ;
CANIANU, Mihail, CANDREA, Aurel, Dicţionarul Geografic al Judeţului Putna, Bucureşti, 1897 ;
CHERCIU, Cezar, Vrancea şi Ţinutul Putnei. Un secol de Istorie, 1820-1920, Focşani, 1995 ;
ID., Vrancea şi Ţinutul Putnei – o lume de altădată. 1921-1945, Focşani, 2005 ;
CHIRILĂ, Titel-Toader, Năruja inima Vrancei, Focşani, 2005 ;
COBILEAC, Virgil ; AVRAM, Ionel ; BUCULEI, Adrian, Petru, Monografia oraşului Adjud, Adjud, 1998 ;
CONEA, Ion, Vrancea. Geografie istorică, toponimie şi terminologie geografică. Prefaţă de Acad. Al. Graur, ediţie îngrijită de L. Bodea, dr. D. I. Oancea, dr. Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1993 ;
CONSTANTINESCU-MIRCEŞTI, Constantinescu, Vrancea arhaică. Evoluţia şi problemele ei, Bucureşti, 1985 ;
COTEA, Valeriu, Vidra – Poarta Vrancei, Bucureşti, 2003;
DEŞLIU, Alexandru, Vrancea. Judeţ cu vocaţie europeană. Album monografic, Focşani, 2006 ;
DUMITRESCU, Ilie, RÂPEANU, Petre, Coteşti. 500 ani de existnţă, 1972 ;
GIURESCU, C., C., Istoria Podgoriilor Odobeştilor. Din Cele mai vechi timpuri până la 1918 (cu 124 de Documente inedite, 1626 – 1864 şi 3 reproduceri), Bucureşti, 1969 ;
ID., Tîrguri sau oraşe şi cetăţi moldovene. Din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, Bucureşti, 1967 ;
GIURGEA, Emil, Vrancea. Ghid turistic al judeţului Vrancea, Bucureşti, 1977 ;
HANU, Ana, Monografia comunei Reghiu, Focşani, 2002 ;
HÂRNEA, Simion, Comoara Vrancei, 12 volume, publicate între 1926-1936 ;
IONESCU, Ion, Agricultura română din judeţul Putna, Bucureşti, 1869 ;
IVAN, Mihai, Silviu, ENE, Ionel, Jertfă în spaţiul mioritic, Focşani, 2001 ;
MIHĂILESCU, Şt., N., MIHĂILESCU, N., Şt., MACOVEI, V., Valea Putnei. Cu privire specială asupra Vrancei, Bucureşti, 1970 ;
Monografia Judeţului Putna, Focşani, 1943 ;
PARAGINĂ, Dumitru, Virgil, Valea Zăbrăţului. Monografie. Memoria istoriei şi a societăţii din Zăbrăuţ, Focşani, 1990 ;
ID., 450 de ani Focşani, 1546-1996, Focşani, 1996 ;
PUŞCĂ, M., Ion, Valea Şuşiţei, Bucureşti, 1987 ;
ID., PARAGINĂ, A., POPA, V., CONSTANTINESCU, Gh., Panciu. File de cronică, Bucureşti, 1982 ;
RĂDULESCU, N., Al., Vrancea, geografie fizică şi umană, Bucureşti, 20052 ;
ROTTA, Dimitrie, Dicţionar geografic, topografic şi statistic al Judeţului Putna, Focşani, 1888 ;
RUSSU, Dimitrie, Patrimoniul public şi starea economică a Judeţului Putna în cifre şi icoane, Focşani, 1933 ;
STAHL, H., H., Amintiri şi gânduri, Bucureşti, 1981 ;
ŢIROIU, Vasile, Istoricul Podgoriei Putnene. Studiu monografic (ms.) ;
ID., Monografia satului Boloteşti, 2 volume, (ms.) ;
ID., Din Focşani pe trei drumuri spre Vrancea (Valea Milcovului, Putnei şi Şuşiţei). Ghid monografic turistic (ms.) ;

b) Colecţii de documente şi lucrări colective

Anuarul Episcopiei Buzău – 1935, Buzău, 1935 ;
Anuarul Eparhiei Romanului, Bucureşti, 1936 ;
Catalogul Documentelor Moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală a Statului, vol. I, 1387-1620, Bucureşti, 1957 ; vol. II, 1621-1652, Bucureşti, 1959 ; vol. III, 1653-1675, Bucureşti, 1968 ;
Catalogul documentelor Ţării Româneşti. 1369-1600, Secţia istorică de la Arhivele Statului din Bucureşti, 1947 ;
Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2004. A XXXIX-a sesiune naţională de rapoarte arheologice Jupiter-Mangalia, 25-28 mai 2005 ;
Documente putnene, I, Vrancea, Odobeşti – Câmpuri, publicate cu un studiu introductiv despre Vrancea, de Aurel V. Sava, prefaţă de Nicolae Iorga, Focşani, 1929 ; II, Vrancea, Ireşti-Câmpuri, publicate cu un studiu introductiv despre proprietatea colectivă vrânceană de Aurel V. Sava, publicată cu ajutorul Fundaţiei Ferdinand I, Chişinău, 1931 ;
Documente vrâncene. Cărţi domneşti, Hotărnicii, Răvaşe şi Izvoade, vol. I, publicate de C. D. Constantinescu-Mirceşti şi H. H. Stahl, cu o prefaţă de Nicolae Iorga, Bucureşti, 1929 ;
Sfântul Mucenic Teodosie al II-lea (de la Brazi – Vrancea) Mitropolitul Moldovei. Propunere de canonizare, Buzău, 2003;
Spiritualitate şi istorie la Întorsura Carpaţilor, sub îngrijirea Dr. Antonie Plămădeală, I, II, Buzău, 1983 ;

c) Cărţi

BOBULESCU, Constantin, Schiţă istorică asupra satelor Crucea de Sus, Crucea de Jos, cu bisericile lor cum şi asupra schiturilor Brazii şi Muşinoaele din judeţul Putna, Bucureşti, editată de pr. T. Antohe, parohul Bisericii «Sfântul Nicolae-Şelari» din Bucureşti, Bucureşti, 1926 ;
CĂPĂŢÂNĂ, A., Istoricul oraşului Panciu şi a schiturilor «Brazi» şi «Sfântul Ioan», prăbuşite de cutremurul din 10 noiembrie 1940 ; Bucureşti, 20032
CHERCIU, Ion, Bisericile de lemn din Ţara Vrancei – factor de identitate culturală, Bucureşti, 2004 ;
COCORA, Gabriel, Episcopia Buzăului, o vatră de spiritualitate şi simţire românească, Buzău, 1986 ;
ID., Mănăstiri în Eparhia Buzăului, vetre de cultură şi trăire românească, Buzău, 1987 ;
CONSTANTINESCU Horia, Biserici de lemn din Eparhia Buzăului, I, Buzău, 1987 ;
EPIFANIE Norocel, Ctitorii Voievodale în Eparhia Buzăului, Buzău, 1988 ;
GROSU, T., I., Monografia Monastirii Vizantea. Schiţă Istorico-artistică, Focşani, 1940 ;
IVAN, Ioan, Mănăstirea Brazi – Panciu şi trecutul ei istoric, Editura Episcopiei Buzăului şi Vrancei, Buzău, 2005;
IVAN, Mihai, Silviu, ENE, Ionel, Jertfă în spaţiul mioritic, Focşani, 2001 ;
JECHEANU, Neculai, Însemnări şi note despre preoţi din Vrancea, de la 1800 pînă la 1940, (ms.) ;
PARAGINĂ, Anton, Habitatul medieval la curbura exterioară a Carpaţilor în secolele X-XV, Brăila, 2002 ;
POPESCU, Grigore, IONESCU, D., Gion,. Schitul Brazi, Buzău, 1991 ;
STOICU, Buciumeni, Neculai, Mănăstirea Sihastru. Monument istoric, Bucureşti, 2000 ;
ID., Mănăstirea Buciumeni, Bucureşti, 1999 ;
TĂRÂLĂ, Zosima, Istoricul (monografia) Mănăstirei Dălhăuţi, Bucureşti, 1932 ;
ID., Istoricul Mănăstirii «Vărzăreşti» şi al comunei Urecheşti din Judeţul Râmnicului-Sărat, Bucureşti,1934 ;
TEODOR, Gh., D., Creştinismul la Est de Carpaţi, 1991 ;

d) Studii, articole

ADAFINI, Mihai-Liviu, «Proprietăţile Mănăstirii Soveja», în Cronica Vrancei, IV, Focşani, 2003, pp. 45-49 ;
ARBORE, P., Al., «Toponimie putneană», în «Milcovia. Revistă regională de studii», Anul I, 1930, vol. 1, pp. 5-39 ;
ARBORE, P., Virgiliu, «Însemnări culese de pe marginea cărţilor bisericeşti din oraşul Focşani», în Ib., Anul II, 1931, vol. 2, pp. 237-247 ;
ID., «Însemnări culese de pe marginea cărţilor bisericeşti din oraşul Focşani (veacul al XIX-lea)», în Ib., Anul III, 1932, vol. 1-2, pp. 53-66 ;
ID., «Însemnări culese de pe marginea cărţilor bisericeşti din oraşul Focşani (urmare şi sfârşit)», în Ib., Anul IV, 1932, vol. 1-2, pp. 54-64 ;
BRĂTULESCU, Victor, «Acte, note şi însemnări despre biserica fostului schit Brazi de lîngă Panciu», în «Glasul Bisericii», XXIV (1965), nr. 3-4, pp. 319-330 ;
COCORA, G., CONSTANTINESCU, H., «Poiana Mărului», în «Glasul Bisericii», XXIII(1964), nr. 5-6, pp. 466-500 ;
COLIU, Emil, «Contribuţii la un istoric al Mănăstirii Mera», în «Milcovia», Anul II, 1931, vol. 2, pp. 214-234 ;
CONSTANTINESCU, Horia, «Biserica fostei Mănăstiri Râmnicu-Sărat», în «Glasul Bisericii», XXIV(1965), nr. 1-2, pp. 30-71;
DÂRDALĂ, Florin, «Cutremurul din 1940», în Cronica Vrancei, II, Focşani, 2002, pp. 261-268 ;
DINCĂ, G., «Două ctitorii voievodale : biserica Stelea din Tîrgovişte, Mînăstirea Soveja din Vrancea înălţate în semnul împăcării şi prieteniei», în «Glasul Bisericii», XXX (1971), nr. 5-6, pp. 511-523 ;
DUMITRESCU, I., M., «Însemnări cu privire la oraşul Focşani», în «Natura. Revistă pentru răspândirea ştiinţei», XX (1931), nr. 2, pp. 14-21 ; nr 3, pp. 1-10 ; nr. 4, pp. 9-19 ; nr. 5, pp. 12-16 ; nr. 7, pp. 14-22 ; nr. 9, pp. 24-32 ; nr. 10, pp. 22-30 ;
ENE, Ionel, «Aşezămintele monahale din Eparhie îmbracă haină nouă», în Deplinătatea slujirii lui Dumnezeu prin slujirea oamenilor. Episcopul Epifanie. 70 de ani, Buzău, 2002, pp. 340-355 ;
FANTAZIU, Paisie, «Scurtă prezentare istorică a mănăstirilor şi schiturilor din Eparhia Buzăului şi Vrancei», în «Glasul Adevărului», Anul XIII, nr. 128 (2002), pp. 14-22 ;
ID., «Mănăstirea Brazi. Tradiţie, istorie şi prezent», în Ib., Anul XIV, nr. 132, iulie-spetembrie 2003, pp. 74-83 ;
ID., «Pelerinaj la Mănăstirea Bogdana cu moaştele Sfântului Mucenic Teodosie de la Brazi», în Ib., pp. 52-55 ;
GABOR, Adrian, «Ctitoriile de biserici şi mănăstiri ale dregătorilor domneşti din judeţul Vrancea», în «Glasul Bisericii», XLVIII(1989), nr. 6, pp. 73-107 ;
ILIESCU, M., «Decoraţia bisericii din Bordeşti(Vrancea) şi importanţa ei pentru iconografia românească», în «Biserica Ortodoxă Română», XCIV(1976), nr. 1-2, pp. 180-185 ;
IVAN, Nicu, «Mănăstirea lui Ştefu din Focşani», în Cronica Vrancei, II, Focşani, 2001, pp. 35-50.
NICODEI, Aurel, «Raport preliminar privind cercetarea arheologică de la biserica Adormirea Maicii Domnului a fostei Mănăstiri Bordeşti, judeţul Vrancea (campania 1995)», în Vrancea. Studii şi comunicări,XI, Focşani, 1997, pp. 73-82 ;
ID., «Materiale de construcţie folosite la ridicarea Bisericilor medievale din judeţul Vrancea», în Vrancea. Ib., XII, Focşani, 2005, pp. 50-84 ;
ID., «Cercetarea arheologică medievală şi Bisericile de zid din Vrancea», în Cronica Vrancei, II, Focşani, 2001, pp. 25-34 ;
ID., «Bibliografia bisericilor din judeţul Vrancea», în, Ib., IV, Focşani, 2003, pp. 282-335 ;
ID., «Meşteri constructori ai Bisericilor ridicate pe teritoriul judeţului Vrancea în perioada Evului Mediu» (ms) ;
OBODARIU, Petru, «Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul Din Focşani», în Cronica Vrancei, III, Focşani, 2002, pp. 72-79;
PANAITE, Costică, «O dată la cinci sute de ani», în «Glasul Adevărului», Anul XIV, nr. 132, iulie-septembrie 2003, pp. 7-11
PAVEL, Lelia, «Mănăstirea Soveja. Câteva consideraţiuni», în Cronica Vrancei, I, Focşani, 2000, pp. 12-24 ;
ID., «Biserica de lemn Sfântul Gheorghe din Angheleşti (comuna Rugineşti), în Ib., II, Focşani, 2002, pp. 35-38 ;
Redacţia, «Prima prăznuire a Sfântului Ierarh Teodosie», în «Glasul Adevărului», Anul XV, nr. 138, octombrie-decembrie 2004, pp. 28-51 ;

Iertare şi compasiune. Cum să-ţi păstrezi liniştea sufletească – de Alice Wheaton – prezentare de carte

februarie 18th, 2008

Dacã a greşi e omeneşte, atunci a ierta este un privilegiu al minţii noastre: acela de a se elibera de supãrarea, tristeţea sau resentimentul care ne macinã sufletul şi ne împiedicã sã privim înainte.
Sã ne imaginam cã inima noastrã este asemenea unei cutii de bijuterii pe care o visãm plinã cu pietre preţioase. Dar dacã ne grãbim sã îngrãmãdim în cutie sentimente precum furia, frustrarea sau frica, unde vor mai avea loc iubirea, încrederea şi succesul?
Alice Wheaton abordeazã cu sensibilitate şi profesionalism subiecte delicate, precum teama de respingere, teama de confruntare sau acceptarea faptului cã cineva ne-a dezamãgit. Acest ghid practic ne învaţã sã cerem şi sã acordãm iertarea, dar mai ales sã ne pregãtim pentru cea mai binecuvântatã stare a minţii: starea de compasiune şi armonie.
Cãci numai atunci vom învãţa sã ne cucerim libertatea interioarã, capacitatea de a înfrunta necunoscutul şi mai presus de toate, liniştea sufleteascã.
Dacã v-aţi întrebat vreodatã:
„Cum sã iubesc din nou?“
„Cum sã depãşesc acest eşec?“
„Cum sã îmi fac curaj sã abordez acest client?“,
atunci în aceste pagini veţi afla rãspunsul învãţând sã cultivaţi Iertarea şi compasiunea.

Colecţia: Familia la Curtea Veche

De la statul comunist la statul securist

februarie 18th, 2008

Cînd, în ianuarie 1990, am publicat în publicaţia la modă pe atunci „Opinia studenţească” editorialul „Securitatea a cîştigat Revoluţia”, am avut o mulţime de discuţii în contradictoriu, trezindu-mă acuzat pînă şi de „defetism”. Acum, se vede cred mult mai bine că nu eram deloc defetist, ci numai lucid! Între timp, Securitatea a cîştigat nu doar Revoluţia, ci şi tranziţia, începuturile democraţiei liberale, iar acum, prin bătălia pentru CNSAS, tocmai se pregăteşte să cîştige şi bătălia cu trecutul! Orwell ne-a averizat, dar n-am fost în stare să înţelegem avertismentul – „cine controlează prezentul controlează şi viitorul, iar cine controlează viitorul controlează şi trecutul”! În fond, ceea ce a început în zilele înfierbîntate din decembrie 1989 şi s-a desăvîrşit pe parcurs nu a fost altceva decît substituirea statului comunist cu statul securist. Iar statul securist are urgentă nevoie de „spălarea trecutului” ori, în termenii lui Orwell, de rescrierea acestuia. Episodul CCR – CNSAS ar putea fi ultima bătălie a acestui război. E limpede că, fără sprijin public, bătălia este inegală. Pe de o parte, avem CCR, instituţie alcătuită din persoane cu pregătire juridică aproximativă, cu doctorate la Academia PCR „Ştefan Gheorghiu”, unele dovedite a fi colaborat cu Securitate, persoane provenind din elita politico-juridică a anilor optzeci, deci a ceauşismului tîrziu, cea mai sinistră perioadă a comunismului, inclusiv sub aspectul „selecţiei cadrelor”. De partea sa, se află cam toată elita economică şi politică actuală, de aceeaşi origine dubioasă din punctul de vedere al competenţei, dar şi din punct de vedere etic, deci elita sosită în viaţa publică post-decembristă din laboratoarele PCR şi ale Securităţii. De partea cealaltă, CNSAS, o instituţie cu dinţii tociţi chiar prin legea de înfiinţare, infiltrată prin desemnarea politică a membrilor Colegiului şi, din acest motiv, nu din calea afară de profesionistă. De partea sa, o mică parte a opiniei publice, partea cea mai mare fiind pur şi simplu anesteziată, care de bîlciul politic, care de grija zilei de azi, care de amîndouă la un loc. Nu i-a fost deloc greu celei dintîi – încălcînd toate principiile de drept, de la autoritatea lucrului judecat pînă la conflictul de interese – s-o îngroape pe cealaltă. Sigur, pe moment, prin Ordonanţa guvernului, dată mai mult de gura presei decît din convingere intimă, CNSAS a fost dezgropat pe jumătate. Dar asta nu înseamnă nimic. Pe de o parte, instituţia nu mai are nici urmă de colţi, pe de alta, nimeni nu garantează că şi aşa ştirbă, nu va fi acuzată iarăşi de neconstituţionalitate, prin atacarea Ordonanţei!
De ce s-au petrecut toate acestea acum? Mai întîi, pentru că acum CNSAS deţine aproape în întregime dosarele Securităţii. Al doilea, pentru că este un an electoral, chiar dublu electoral, şi clasa politică îşi ia măsuri de auto-protecţie a imaginii. În sfîrşit, pentru că pe rolul CNSAS intraseră în studiu dosarele magistraţilor, iar în cazul lor, eventuala decizie de colaborare cu Securitatea nu înseamnă numai oprobiu public, ci şi excluderea din corpul profesional. Cum se vede, reprezentanţii statului securist se apără prin toate mijloacele! Era să spun „din toate poziţiile”, cum spunea dl. Iliescu, reprezentant de marcă al statului securis, că trăgeau „teroriştii” din decembrie! Să nu mă ia nimeni cu iubirea de patrie, pasiunea pentru profesie şi toată falanga de vorbe mari, ei nu îşi apără altceva decît privilegiile – de putere, economice, financiare etc.
S-a reproşat CNSAS că a deconspirat mai mulţi colaboratori ai Securităţii decît securişti ca atare, eu însumi am făcut asta de mai multe ori. Acum, îmi dau seama că nici nu se putea altfel. Nu doar pentru că, pînă anul trecut, CNSAS nu avea decît cîteva mii de dosare, ci şi din pricina „strategiei” aplicate de Securitate pentru a pune mîna pe ruinele statului comunist şi a-şi „făuri” propriul stat. În vreme ce turnătorii au fost împinşi mai ales în partide, în presă, în posturi publice cu oarece vizibilitate, cu puţine excepţii – probabil erau prea proşti pentru altceva –, securiştii propriu-zişi au rămas în afara controlului CNSAS, ei îndeletnicindu-se cu „capitalismul”, transferînd în privat tot ceea ce era cît de cît profitabil din „economia socialistă”, dovedindu-se maeştri ai afacerilor cu bugetele publice, punînd mîna, prin foştii „acoperiţi”, şi pe comerţul exterior prin care au provocat cel mai mare deficit comercial – importuri de combustibili şi energie, de produse de lux, ca să-şi ţină obrazul, exporturi de cherestea brută, de produse realizate în lohn etc – dintre toate statele recent intrate în UE. Cine vrea detalii despre modul în care s-au transformat securiştii în „capitalişti”, controlîndu-i pe turnătorii care s-au făcut „politicieni” sau „lideri de opinie”, nu are decît să citească cartea lui Marius Oprea, „Moştenitorii Securităţii”. Va avea ocazia să afle că „democraţia liberală” incipientă de la noi n-a crescut „natural”, ci a fost şi ea, ca şi „socialismul real”, „construită”. De Secu, dragii bunicului! Ei, bine, din acest motiv trebuia îngropat CNSAS, din aceste motive este atît de importantă crîncena bătălia pentru trecut! Securiştilor nu le mai ajung puterea şi banii, ei vor şi respectabilitate! Ptiu, drace!

Golgota azi

februarie 16th, 2008

azi ma faci sa ma urc pe Golgota
imi duc crucea cu smerita tacere
te caut in zarea de peste ziduri fumegande
in aerul rarefiat de lipsa de iubire
calaii pandesc de la ferestre fara gratii
durerea o culeg femei in cosuri
in basmale tin copiii facuti dimineata
te aud cu ochii
te vad cu partea inimii cea plina de necercetate labirinturi
cad pietruit de regretul
ca te-am pierdut la jocul de-a viata…

ULTIMELE CLIPE…

februarie 16th, 2008

înainte de zbor
tu eşti alesul meu
o altă iluzie plutind spre suflet
ultima poate
minunea neprevăzută
aşteptată
poate nemeritată

împovărat ţi-e sufletul
nimic nu mai vrei des
zăboveşti totuşi
inconştient de ce
iar te afli
în braţele unei speranţe
în flăcări

Adela-Adriana Moscu, 7 Februarie 2008, USA

Doi lângă trei

februarie 16th, 2008

m-ai deschis la pagina cincizeci

şi trei pe deasupra filei
aduna-n vocalele destinului
scorpionii din grădinile verzi

m-ai aşezat o destinaţie

şi doi zboară cu rod
în pântec melodios valsul
sărut de izvor buzele-mi uda

m-ai sădit pretutindeni

şi împlinirile-mi veghezi
cu ochii la singura carte
val de noiembrie.

Zilele, anii

februarie 16th, 2008

Mi-am risipit zilele, anii,
Fără să număr.
Dimineţile strălucitoare
Ca diamantele şlefuite,
Serile stranii,
Nopţile obosite.
Semănător mărinimos,
Azvârleam la-ntâmplare
Cu mâna largă
Pe câmpiile nesfârşite.
Ajuns pe deal acum,
Privesc împrejur.
Mii de cruci albe.
Cimitir pentru ani, pentru zile,
Pentru dimineţi strălucitoare
Ca diamantele şlefuite,
Pentru seri stranii,
Pentru nopţi obosite.
La aniversări doar
Le mai pomenesc
Pe câte unul, pe câte una.
Mai mult la-ntâmplare.

Dan David, Los Angeles, iunie-07-2006.

SPRE O GAURA DE SARPE

februarie 12th, 2008

Telefonul tacut se-ascunde sub perina albastra.
Nu e rau, nici bine…
Zambetul si oftatul impletesc noul covor persian.

-Unde ti-e gandul? intreaba norii albi din cerul de plumb
imi aplec ochii spre vesmintele-mi verzi,
apoi in cautarea limuzinei negre.
Mai degraba pe-o raza de luna as ajunge in bratele tale,
rosie iluzie,
in satul cu pomi fara plete atipesc pe traista de catifea maro
precum ochii tai plini de pofta
Vesnicie chinuitoare in asta camera de asteptare fara reviste de moda si iubire,
fara cognac, nici macar o Feteasca Neagra.

Un fir de par intre realitate si vis
se topeste sub suflarea mea
precum eu sub vocea ta
Mai am cateva intrebari dar una o voi ascunde pe veci.

Adela-Adriana Moscu, 7 Februarie, 2008, USA

Oglinda lui Eminescu

februarie 12th, 2008

Cu toţii ştim ce este o oglindă: un obiect din metal sau sticlă, de diferite forme, având o faţă acoperită cu un strat metalic ce formează o suprafaţă netedă şi lucioasă care are proprietatea de a reflecta razele de lumină şi de a forma astfel, pe partea lucioasă, imaginea altor obiecte. Oglinda poate fi reprezentată şi de suprafaţa unei ape curate şi limpezi, de o gheaţă netedă şi lucioasă sau de o placă de marmură, dar şi de multe alte obiecte cu însuşirile descrise mai sus.
Oglindirea este un fenomen natural şi el există de când lumea. Ptolemeu a fost primul care a expus o teorie a oglinzilor şi a refracţiei luminii, iar despre Arhimede se spune că ar fi aprins corăbiile duşmane cu ajutorul unor oglinzi care concentrau razele soarelui. Experienţa acestuia a fost dovedită prin anul 1747 de către învăţatul Buffon, în preajma Parisului.
În legătură cu acest fenomen există o mulţime de lucruri cunoscute, dar şi multe întrebări care nu şi-au găsit niciodată răspunsul. Oglinda inversează stânga cu dreapta, dar nu şi susul cu josul. Acest fenomen paradoxal a născut vii controverse, mai ales că pot fi construite şi oglinzi care să nu inverseze imaginea. Matematicianul american Martin Gardner a descris în articolul său “Stâng sau drept?“ din volumul “Amuzamente matematice“ o cale simplă de a confecţiona o oglindă \\\”ciudată\\\”: se aşează două oglinzi obişnuite astfel încât să formeze un unghi drept. Dacă se roteşte această oglindă cu 900 imaginea va inversa partea de sus cu cea de jos.
Sub diferite forme fenomenul de oglindire este considerat uneori un miracol, pentru că însăşi lumina este încă un miracol. Unele consideraţii filozofice au legătură cu acest fenomen iar înţelegerea lui ar putea aduce multe lămuriri.
Alice din ţara minunilor spunea despre imaginea obiectelor din oglinda ei că “merg pe cealaltă cale“. De-a lungul timpului toţi marii scriitori ai lumii s-au inspirat cu prisosinţă din acest izvor.
Julien Eymard, în ampla sa lucrare intitulată “Tema oglinzii în poezia franceză“, distinge două mari perioade: evul mediu, când oglinda metalică avea dimensiunile feţei umane, şi romantismul, când oglinda de sticlă capătă statura umană. Autorul studiului descoperă şi unele coincidenţe care îl determină să-şi pună întrebarea dacă tehnica sticlei a contribuit la orientarea poeziei clasice spre exactitate şi claritate. Între cele două epoci de cultivare asiduă a temei oglinzii a existat un interval de trei secole “clasice“ în care oglinda este reflectată în literatura franceză doar în scurta perioadă a barocului.
În poezia românească, mitul oglinzii ocupă un loc central şi apare sub cele mai rafinate forme la Eminescu. În poezia sa, oglinda este prezentă deseori într-o perspectivă cosmică. Rolul ei este acela de a reduce dimensiunile cosmice, de a împreuna spaţii şi de a transpune ca un obiect de apropiere.
Lentilele nu există sau nu sunt importante, ci doar fenomenul de reflecţie ca atare este cel vizat. Oglinda apropie lumi separate de distanţe enorme, atât spaţial cât şi temporal.
Cât ştia Eminescu despre fenomenul fizic de oglindire? George Călinescu spunea că: “Eminescu nu era însă, hotărât, un om de ştiinţă şi nici măcar un cunoscător sistematic al vreunei discipline, ci numai un amator vag de profunditate.“ Totuşi, fenomenul ca atare este foarte des întâlnit în poezia sa.
Eminescu, “sfântul preacurat al ghiersului românesc“ cum îl numeşte Tudor Arghezi, este conştient de puterile magice ale oglinzii. De aceea el le multiplică şi le regăseşte în fiecare obiect luminat din jurul său.
Oglinzile preferate ale lui Eminescu sunt: lacul, izvorul, apa în general, dar şi luna, marmura, gheaţa şi, desigur, oglinda propriu-zisă. În acelaşi timp poetul vizează şi lumi duale, simetrii şi asimetrii, jocuri de umbre şi lumini care transpun imagini paralele deosebit de sugestive. În perioada iluziilor şi idealurilor tinereşti poetul s-a exprimat prin tonalităţi majore, culori vii şi lumini curate. Poezia tinereţii – tânjind după bucuria clipei de dragoste şi împlinirea iubirii desăvârşite – abundă de vegetaţie şi veşnice sclipiri de ape. Prezenţa constantă a apei în ipostaza de lac sau de izvor este caracteristică acestei perioade. Apa joacă un dublu rol în imagine: unul coloristic, sprijinind jocul de valori plastice, plin de lucire fină şi tremurătoare în întunericul pădurii, şi unul sonor, de acompaniament a!
l stărilor sufleteşti.
Lacul reprezintă probabil cel mai mirific obiect al oglindirii în poezia eminesciană. Cu apa sa liniştită, el participă în mod aproape firesc la reflectarea cerului senin: “În lacul cel verde şi lin / Resfrânge-se cerul senin,“ (Frumoasă-i – 1866).
În “Crăiasa din poveşti“ apa aduce alte virtuţi plastice: “Lângă lac, pe care norii / Au urzit o umbră fină, / Ruptă de mişcări de valuri / Ca de bulgări de lumină…“. La fel şi în “Lacul“: “Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă; Tresărind în cercuri albe / El cutremură o barcă“.
Lacul sclipeşte adesea, oferind un miraculos joc de lumini, iar unduirile apei sale par un leagăn al întregului univers: “Tresărind scânteie lacul / Şi se leagănă sub soare… “ (Freamăt de codru – 1879). Stelele nu se văd întotdeauna pe cer, ci direct pe pământ, aproape de eroi, mereu reflectate de apele lacului: “Ce mi-i vremea, când de veacuri / Stele-mi scânteie pe lacuri “ (Revedere – 1879). Lacul poate fi adânc, dar mereu neted. El poate reflecta şi zâne: “În lacu-adânc şi neted, în mijlocul de lunce / Părea că vede zâne cu păr de aur ros.“ (Codrul şi salon).
Ce este mai potrivit decât un lac pentru a oferi imaginea oglindită a unui castel? “În lac se oglindă castelul. A ierbii / Molatece valuri le treieră cerbii“ (Diamantul nordului – Capriccio). Conform unui principiu care spune că drumul razei de lumină nu depinde de sensul ei de propagare, cunoscut în fizică sub denumirea de principiul reversibilităţii drumului razelor de lumină, imaginea poate fi privită ca izvor şi invers, izvorul ca imagine. Eminescu oferă reţete proprii cu privire la magia apelor unui lac. Pentru a întrevedea un chip e nevoie să priveşti cum apa se scurge în cercuri, sugerând unde subtile, în special apa lacurilor, mereu limpede şi curată, purtătoare permanentă a minunatei proprietăţi de a oglindi lucrurile: “Ca să vad-un chip,se uită / Cum aleargă apa-n cercuri, / Căci vrăjit de mult e lacul/De-un cuvânt al sfintei Miercuri“ (!
Crăiasa din poveşti-1876).
Refracţia luminii este un fenomen des surprins în poezia eminesciană. Cerul se răsfrânge în apa lacului până în adâncul acestuia: “Ca cerul ce priveşte-n lac / Adâncu-i surprinzându-l.“ (Să fie sara-n asfinţit – 1882). Luceferii din ceruri sunt prieteni ai iubirii poetului la care sunt părtaşi împreună cu undele lacului: “Din cerurile-albastre / Luceferi se desfac, / Zâmbind iubirii noastre / Şi undelor pe lac.“ (Din cerurile-albastre). Lebăda, asociată uneori cu lacul, pluteşte pe undele acestuia. Undele sunt asemuite cu nişte oglinzi: “Aripile-i albe în apa cea caldă / Le scaldă, / Din ele bătând, / Şi-apoi pe luciu, pe unda d-oglinde / Le întinde: / O barcă de vânt.“ (Lebăda).
Aşa cum susţine Slavici, poemul “Scrisoarea IV“ (1881) a fost inspirat de lacul de lângă castelul Oteteleşanu, la care ieşea poetul cu Maiorescu, Slavici şi alţii. Acest lac aduna pe atunci apa din câteva izvoare domolite în fântâni şi mici cascade. În prima parte a poemului cadrul este bogat în jocuri de umbre şi lumini întâmplate între castel şi lac, în mişcări molcome tăiate de lebede pe unde, în respirarea apelor.
Luminile lunii sunt însoţite de sunete delicate, apele, pădurile şi luceferii participă la aventura îndrăgostiţilor porniţi în plimbarea liniştită pe lac. Razele prin care se petrece refracţia luminii prin undele lacului poartă cu ele veşnicia imaginii: “Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, / Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. / Se înalţă în tăcere dintre rariştea de brazi, / Dând atâta întunerec otitorului talaz“.
Dualitatea imaginii pe care o reprezintă oglinda este întâlnită aproape pretutindeni. Deşi dincolo de oglindă se află o lume virtuală, ea este simetrică lumii reale în care trăim iar imaginea reflectată este adeseori cea care ne arată exact aşa cum suntem, dar ne oferă şi perspectiva unei construcţii noi. Shakespeare spunea într-un sonet: “Privindu-te-n oglindă spune-i celui / ce te repetă, că e timpu-acuma / alt chip s-aducă-n lume, … “.
Veşnicul prieten al poetului, izvorul este şi el un obiect al reflecţiei luminii, prin care îţi poţi afla imaginea proprie prin oglindire: “Şi Narcis văzându-şi faţa în oglinda sa, izvorul, / Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul. / Şi de s-ar putea pe dânsa cineva ca să o prindă, / Când cu ochii mari, sălbateci se priveşte în oglindă, / Subţiindu-şi gura mică şi chemându-se pe nume / Şi fiindu-şi şi e dragă cum nu-i este nime-n lume…“ (Călin – file din poveste – 1876). Izvorul participă direct la împlinirea iubirii, îmbiind el însuşi iubita la oglindire în apa sa limpede pentru a-şi admira frumuseţea şi a-şi reflecta visătoare sentimentul: “Se întreabă trist izvorul: / Unde mi-i crăiasa oare? / Părul moale despletindu-şi, / Faţa-n apa mea privindu-şi, / Să m-ating!
59; visătoare / Cu piciorul?“. În poemul “Freamăt de codru“ (1879), izvoarele pot fi şi zgomotoase, dar soarele, ale cărui raze pot pătrunde undele acestuia, îmbie la o plăcută imagine de vis: “Din izvoare şi din gârle / Apa sună somnoroasă; / Unde soarele pătrunde / Printre ramuri a ei unde, / Ea în valuri sperioasă / Se azvârle“.
Apa, din orice sursă ar proveni – izvor, râu, lac, ploaie – apare ca fiind cel mai sugestiv obiect care deţine proprietatea de oglindire. Lucirile argintii ale acesteia sunt completate de culori intense. Trecerea de la o imagine la alta se face treptat, într-o cadenţă care inspiră liniştea şi apăsarea, atenuate de culori îmbietoare. De exemplu, floarea de tei – cu sugestia căderii ei în ploaie – face trecerea de la sclipirea argintie la un vegetal colorat. De altfel, ea e o prezenţă aproape permanentă în poezia eminesciană de tinereţe, sugerând elemente coloristice, dinamice (căderea şi troienirea) şi olfactice.
În “Egipetul“ (1872) legenda bătrânului fluviu este purtată în timp mereu împreună cu oglinda: “Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară / Către marea liniştită ce îneacă al lui dor“, iar magul priveşte, într-o oglindă de aur, cerul care îngrămădeşte mii de stele. Deşi mic în raport cu dimensiunile cosmice în care se integrează, magul scrutează căi tainice, iar cu varga sa fermecată trasează drumuri descoperite numai de el, sâmburele lumii, frumuseţea, bunătatea şi dreptatea: “În zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur, / Magul priivea pe gânduri în oglinda lui de aur, / Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun. / El în mic priveşte-acolo căile lor tăinuite / Şi cu varga zugrăveşte drumurile lor găsite: / Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun“. În lungile unde ale !
Nilului se reflectă tulburate stelele, în timp ce luna arginteşte frumuseţea întregului Egipt antic. E nevoie de o suprafaţă netedă şi lucioasă dar şi de o sursă de lumină pentru ca proprietatea de reflectare să se întâmple.
Argintul este considerat metalul cu cele mai bune proprietăţi de reflectare: “Dar ş-acum tulburând stele pe-ale Nilului lungi unde, / Noaptea flamingo cel roşu apa-ncet, încet pătrunde, / Ş-acum luna arginteşte tot Egipetul antic“. Tot o oglindă dinamică, purtătoare de magie, întâlnim şi în poemul “Diana“: “În cea oglindă mişcătoare / Vrei să priveşti un straniu joc“.
Noţiunea de simetrie este strâns legată de oglindire. O structură este simetrică dacă rămâne neschimbată atunci când o reflectăm într-o oglindă obişnuită. Aceasta se distinge de o structură asimetrică prin aceea că poate fi suprapusă peste oglindirea ei. Pentru a deosebi două forme gemene ale unor obiecte asimetrice se obişnuieşte să li se atribuie denumirile de “dreaptă“ şi “stângă“. Cu toate că acestea sunt foarte diferite, oricât le-am cerceta sau le-am măsura nu vom putea descoperi la una vreo proprietate pe care să nu o aibă şi cealaltă. Acest paradox l-a intrigat pe Immanuel Kant care a spus: “Ce poate semăna mai mult cu mâna mea şi să fie mai identic în toate privinţele, decât imaginea ei în oglindă? Şi totuşi nu pot să pun mâna pe care o văd în oglindă în locul originalului ei“.
Un fluviu cu apa sa limpede poate deveni un uriaş cumul de oglinzi, care fixează pe o suprafaţă extinsă imagini astrale, iar stelele, privite ca nişte icoane, se prelungesc prin refracţie până în fundul apei. Imaginea se transpune mirific şi inversată, ca şi cum ai privi întreaga bogăţie a cerului prin prisma apei limpezi a fluviului. Viaţa însăşi poate părea mai inconsistentă, mai asemenea substanţei visului. Vastul poem eminescian “Memento mori“, publicat postum, oferă spiritului prea refrexiv al eroului un şir de tablouri grandioase ale marilor civilizaţii antice şi ale unor momente din istoria mai apropiată, întoarse în neant fără explicaţie, prin simetrii şi asimetrii, fără sens, fără urmă, prilej de dureroase comentarii asupra lipsei de finalitate a lumii: “Iară fluviul care taie infinit-acea grăd!
ină / Desfăşoară-în largi oglinde a lui apă cristalină, / Insulele, ce le poartă, în adâncu-i nasc şi pier; / Pe oglinzile-i măreţe, ale stelelor icoane / Umede se nasc în fundu-i printre ape diafane, / Cât uitându-se în fluviu pari a te uita în ceri“. În acelaşi poem, acelaşi fluviu devenit al cântării, care străbate în drumul său codri semeţi şi luminează ca o oglindă uriaşă formând un lac gigantic, lumina întreagă a zilei umple şi desăvârşeşte natura. Claritatea imaginii este într-atât de reală, încât până şi culorile se pot vedea pe fund: “Prin pădurile de basme trece fluviul cântării / Câteodată între codri el s-adună, ca a mărei / Mare-oglindă, de stânci negre şi de munţi împiedicat / Ş-un gigantic lac formează, într-a cărui sân din soare / Curge aurul tot al zilei ş!
i îl împle de splendoare, / De poţi număra în fundu-!
i tot ar
gintul adunat“.
Ochiul uman distinge cu usurinţă lucrurile pe care le priveşte. Totuşi, două puncte alăturate nu se mai văd separate cu ochiul liber dacă distanţa dintre ele este mai mică decât cinci miimi de milimetru. Aceasta reprezintă distanţa dintre două elemente fotosensibile ale retinei. Dar tot ochiul omenesc suportă o anumită sensibilitate la culori, numită sensibilitate spectrală relativă. El prezintă o sensibilitate diferită pentru culori diferite, adică pentru diferite lungimi de undă ale radiaţiei luminoase. De exemplu, este ştiut că el are sensibilitatea maximă pentru culoarea verde. Însă bogăţia de culori este un factor care caracterizează deseori frumusetea. În “Memento mori“, râul este argintiu şi capătă proprietăţi magice de a reflecta prin oglinda lui plană, la lumina lunii, culori şi umbre!
de neasemuit, peste care natura îşi revarsă întreaga frumuseţe: “Pe când greieri, ca orlogii, răguşit prin iarbă sună, / De pe-un vârf de arbor mândru ţes în nopţile cu lună / Pod de pânză diamantină peste argintosul râu, / Şi cât ţine podul mândru, printre pânza-i diafană, / Luna râul îl ajunge şi oglinda lui cea plană / Ca-ntr-o mândră feerie străluceşte vioriu.“
Marea, cu valurile ei, întruchipează un izvor de nemărginită oglindire, mai cu seamă sub influenţa razelor luminoase ale astrului nopţii – luna – o întreagă lume reflectată până în imaginarele ei adâncuri: “Adânca mare sub a lunei faţă, / Înseninată de-a ei blondă rază, / O lume-ntreagă-n fundul ei visează / Şi stele poartă pe oglinda-i creaţă.“ (Adânca mare – 1873). Însă marea participă cu undele ei şi la imaginea cosmică reflectată în mintea umană căreia nu i se dezvăluie toate tainele universului: “Oricâte stele ard în înălţime, / Oricâte unde-aruncă-n faţă-i marea: / Cu-a lor lumină şi cu scânteiarea / Ce-or fi-nsemnând, ce vor – nu ştie nime.“ (Oricâte stele…). Reflectarea prin raze poate transpune murmure şi gânduri, dureri şi mângâieri: “Iar râul suspină de blânda-i durere !
/ Poetic murmur / Pe-oglinda-i de unde răsfrânge-n tăcere / Fantastic purpur;“ (O călărire în zori).
Valul deţine de asemenea proprietăţi magice de a reflecta ceea ce este aproape de el. Dumbrava de pe mal este, în poemul “Frumoasă-i“ (1866), chiar obiectul reflectat: “Dumbrava cea verde pe mal / s-oglindă în umedul val“.
În amurgurile liniştite luna răsare permanent şi se reflectă dintotdeauna în apă. La acest eveniment diurn, de umbre şi lumini magice, participă întreaga imagine a lumii de deasupra prin oglindire. Tremurul apei este urmat de un tremur simetric al imaginii reflectate: “Să fie sara-n asfinţit / Şi noaptea să înceapă; / Răsaie luna liniştit / Şi tremurând din apă. “ (Să fie sara-n asfinţit – 1882). Stelele sunt privite adesea ca nişte icoane care străbat aici, aproape, lângă noi, pe suprafaţa apei plane, luciul acesteia şi se refractă până în fundul ei: “O stea din cer albastru / Trecu a ei icoană / Din faţa apei plană / În fundul diafan… “ (Lectură).
În cuibarul rotit de ape, mai degrabă din undele apelor liniştite decât de pe cer, luna veghează în permanenţă: “Şi sărind în bulgări fluizi pe pietrişul din răstoace, / În cuibar rotit de ape peste cari luna zace.“ (Călin nebunul).
După anul 1877, obosit şi dezamăgit de loviturile vieţii şi de neînţelegerea societăţii contemporane lui, Eminescu construieşte armonii poetice noi, de mari adâncimi, din ce în ce mai triste şi mai pline de renunţare. Poetul devine mai complex, iar decepţiile din dragoste îl copleşesc şi îl marcheză pentru totdeauna. “Cum s-ar putea reda portretul umbrei şi al timpului neisprăvit?“ se întreabă Tudor Arghezi la construirea unui portret al poetului. Şi tot el adaugă: “Câteva reflexe e tot ce se poate aduna pe oglinda unei lentile“. În această ultimă perioadă a creaţiei eminesciene se petrece o concentrare a imaginii, o stilizare şi o fixare de contururi apăsate. Luminile se sting, culorile încep să pălească. Apar pe rând “oceanul cel de gheaţă“ (De câte ori, iubito…), “bolta alburie“, “luna cea galbenă – o pată“!
nu mai are strălucire, “Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec!“ (Trecut-au anii…). Toamna metaforică, ca anotimp al sfârşitului, apare des: “O toamnă care întârzie / Pe-un istovit şi trist izvor;“ (Te duci…). Marmura slujeşte acum ca termen frecvent utilizat pentru sugerarea frumuseţii îngheţate, ireale, fantomatice parcă: “Şi când răsai nainte-mi ca marmura de clară… “ (Nu mă înţelegi), “Din încreţirea lungii rochii / Răsai ca marmora în loc“ (Atât de fragedă), “Din valurile vremii, iubita mea, răsai / Cu braţele de marmur…“ (Din valurile vremii…), “…chip de marmură frumos“ (Te duci). Marmura apare din ce în ce mai des cu atributele ei de material – rece, friguroasă, de gheaţă – sugerând o atmosferă specifică poeziei de renunţare sau tragică evocare a dragostei stinse: “O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi, !
/ Privirea ta asupra mea se plece, / Sub raza ei mă las&#!
259; a p
etrece / Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.“ (Sonete).
În “Înger şi demon“ (1873), plenitudinea umbrei unei copile îngenuncheate poate fi asemuită cu reflectarea. Umbra poate reflecta la rândul ei, ca o apă lină sau o marmură curată. Portretul umbrei este redat în totalitatea lui, mai expresiv decât însuşi obiectul. În acest poem există o vorbire prematură despre marmură, ca despre un material curat, nu neapărat rece şi respingător aşa cum îl va vedea poetul în ultimii săi ani de creaţie: “Pe un mur înalt şi rece de o marmură curată, / Albă ca zăpada iernii, lucie ca apa lină, / Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină – / Umbra ei, ce ca şi dânsa stă în rugă-ngenuncheată“.
Gheaţa are şi ea proprietăţi de oglindire, chiar dacă numai asemănarea este cea care sugerează acest lucru: “Colinde, colinde! / E vremea colindelor, / Căci gheaţa se-ntinde / Asemeni oglinzilor“ (Colinde, colinde).
În basmul liric “Călin“ împlinirea dragostei se manifestă pregnant în chipul fetei. Nunta se pecetluieşte şi se petrece solemnă la marginea lacului, peste care luna se răsfrânge ca în cuibarul apelor primordiale: “în cuibar rotind de ape, peste care luna zace“. Poemul de inspiraţie folclorică are un final de dragoste care constituie o sinteză a peisajului eminescian caracteristic primei perioade de creaţie erotică. Întunericul tainic şi strălucitor al pădurii de argint, lucirile apei şi lunii, florile albastre, văzduhul tămâiat, toate aceste elemente converg spre a crea cadrul vrăjit al dragostei împlinite între fata de împărat şi Zburător. În “Gazelul“ de început al poemului “Călin – file din poveste“ imaginea iubitei devine mai frumoasă dacă este contemplată într-o oglindă: “E iubitul care vine / De mijloc să te cuprindă / Şi în f!
aţa ta frumoasă / O să ţie o oglindă, / Să te vezi pe tine însăţi / Visătoare, surâzândă“. Oglinda poate reflecta şi imagini mai puţin plăcute, dar care trebuie neapărat descoperite pentru a te vedea pe tine însuţi: “Ea a doua zi se miră cum de firele sunt rupte, / Şi-n oglind-ale ei buze vede vinete şi supte“. Un perete de oglinzi poate împlini visul de iubire al frumoasei prinţese: “Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător / Şi strângându-l tare-n braţe, era mai ca să-l omor… / Şi de-aceea când mă caut în păretele de-oglinzi, / Singurică-n cămăruţă braţe albe eu întinz…“
“Scrisoarea I“ (1881) îl expune pe poet într-o perspectivă cosmică în care se mişcă cu o nespusă linişte şi stăpânire în diferite momente. În primul moment el se plasează în obişnuita încă din tinereţe perspectivă lunară, identificânu-şi raza propriei vederi cu raza lunii, sau folosindu-se de aceasta ca de un reflector cu care pătrunde în viaţa oamenilor de pe pământ, surprinzându-i în ocupaţii care caracterizează câteva tipuri umane, fundamentale: parazitul elegant care îşi caută în oglindă înfrumuseţarea chipului nesuferit de lumea din jurul său (“Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,…“), apoi înţeleptul sau istoricul (“Altul caută în lume şi în vreme adevăr“), neguţătorul, şi, în sfârşit, dascălul, savantul, astronomul, un erou a cărui soartă o deplânge.!
În medii omogene şi izotrope, lumina se propagă în linie dreaptă. De aceea e nevoie de un cer senin şi de liniştea absolută a nopţii prin care transpare raza lunii. Geneza lumii e un nou prilej de ridicare a poetului în ameţitoarea perspectivă cosmică. Există uluitoare sugestii sonore de mişcare a sferelor: tristeţea infinită a sfârşitului, colorat aproape omeneşte, descrierea dispariţiei luminii, căderea astrelor din ritmul universal. Oglindirea poate avea însă un sens mai larg.
Ecoul poate fi uneori considerat drept o oglindire a sunetului, iar melodiile pot fi asemuite cu nişte tonuri ordonate în lungul dimensiunii unice a timpului. Martin Gardner şi alţii au oferit numeroase demonstraţii şi exemple detaliate în care arta, în general, reflectă construcţii la baza cărora se află fenomenul de oglindire.
Târziu, în ultimile clipe ale creaţiei sale artistice, Eminescu revine asupra oglinzii ca obiect uzual care reflectă, asemeni ochiului uman, aproape până la absorbţie totală, frumuseţea desăvârşită a iubitei: “De-al tău trup el se pătrunde, / Ca oglinda îl alege – / Ce priveşti zâmbind în unde? / Eşti frumoasă, se-nţelege. “ (Lasă-ţi lumea – 1883).
Reflectările în oglindă sunt atât de puternic integrate în viaţa noastră de toate zilele, încât avem impresia că le înţelegem complet. Cu toate acestea, numeroşi oameni nu mai ştiu ce să răspundă când sunt întrebaţi: “De ce inversează o oglindă stânga cu dreapta, dar nu şi susul cu josul? “. Întrebarea stârneşte cu atât mai multă confuzie, cu cât este uşor să construim oglinzi care să nu inverseze stânga cu dreapta. Platon, în “Timeu“, şi Lucreţiu, în “Despre natura lucrurilor“, descriu o astfel de oglindă confecţionată dintr-un dreptunghi de metal lustruit, căruia i s-a dat o formă uşor concavă. Dacă vă uitaţi într-o astfel de oglindă, vă veţi vedea faţa, aşa cum o văd ceilalţi. Oglindirea unei pagini tipărite poate fi şi ea, într-o astfel de oglindă, citită f!
59;ră dificultate.
La întrebarea de mai sus se poate răspunde oarecum pe baza razelor luminoase şi a principiilor optice. Simplul fapt că putem distinge dreapta noastră de stânga noastră implică o asimetrie a sistemului perceptiv, cum a remarcat Ernst Mach în 1900. Suntem, astfel, până la un punct, o minte asimetrică sălăşluind într-un corp cu simetrie bilaterală. Eminescu surprinde clar asemenea detalii în poezia care avea să-i înlocuiască sublim mai târziu propriul său nume, “Luceafărul“: “Şi din oglindă luminiş / Pe trupu-i se revarsă, / Pe ochii mari, bătând închişi / Pe faţa ei întoarsă“. Acest poem de simbolistică mitologică şi filozofică este atât o dramă a renunţării la dragoste, cât şi o dramă a cunoaşterii. El tinde la explicarea sorţii nefericite a geniului în lumea contemporană poetului, înfăţi!
şat în forma atât de familiară lui Eminescu, aceea a basmului. Concluzie a vieţii şi gândirii eminesciene, poemul e cu atât mai tragic cu cât realizează răsturnarea ierarhiei valorilor din opera tinereţii. În acest poem oglinda participă la întregirea a două lumi diferite, oferind şansa unei iluzorii apropieri: “Ea îl privea cu un surâs, / El tremura-n oglindă, / Căci o urma adânc în vis / De suflet să se prindă“.
Mistuit de o arzătoare iubire pentru o “preafrumoasă fată“ de împărat, “Luceafărul“, în ciuda deosebirii de natură dintre ei, pătrunde prin întrupări succesive în viaţa şi sufletul fiinţei pământene, iar fenomenul se petrece prin intermediul oglinzii.
Comentând acest poem-oglindă, George Călinescu, în “Studii eminesciene – 75 de ani de la moartea poetului“, publicat în anul 1965 de Editura pentru Literatură, spunea: “Cele patru strofe care zugrăvesc cum cel menit să fie pură oglindă lumii contemplă pe fata de împărat în oglindă, sunt prilej nu numai de a observa o măiestrită tranziţie de la static la dinamic, dar şi de a întrevedea într-acest ansamblu de fantastic adevărul viziunii plastice“.
Hyperion e readus la realitatea abstractă şi solitară a existenţei lui în finalul poemului, explicând această cunoaştere a deosebirii celor două lumi: “Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece“. Conştiinţa apartenenţei la o lume superioară prin cunoaşterea rece a adevărului absolut e de data aceasta slaba compensaţie a renunţării la patima fierbinte şi ispititoare a vieţii pământeşti, a înfrângerii în dragoste.
Oglinda poate fi folosită şi la măsurarea urâţeniei, dezamăgirii, nefericirii. E de ajuns să te priveşti într-o oglindă atunci când simţi aceste stări: “Când îţi trec prin minte acestea, copilă, / Te uiţi în oglindă şi îţi plângi de milă; “ (Viaţa).
Nu mai puţin adevărat este şi faptul că oglinda reprezintă obiectul în faţa căruia s-au scos de-a lungul timpului cele mai multe suspine. Ea este martora multor vise care se petrec adeseori chiar în faţa ei: “Ci tânăra speranţă în haină de mister / Arată-n lume-oglinda-i cea plină de visări! “ (Lumina). “Oglinda-ţi spune farmecul cum trece“, ne spune Shakespeare într-unul din sonetele sale. Indiferent de metamorfoza lucrurilor şi a oamenilor, oglinda este acelaşi rece şi neiertător obiect care ne “spune“ cum arătăm în realitate.
Dacă lumea pare doar a se transforma, în trecerea ei se opune oglinda care reflectă totdeauna realitatea ca o făclie care ne însoţeşte permanent în curgerea noastră: “Oricât se schimbe lumea, de cade ori de creşte, / În dreapta-vă oglindă de-a pururi se găseşte: / Căci lumea pare numai a curge trecătoare / Toate sunt coji durerii celei nepieritoare“ (Ca o făclie).
Ochii femeii iubite pot reflecta întreaga viaţă. În ei se regăsesc liniştea deplină şi fericirea absolută: “Părea c-aşteaptă s-o cuprind în braţă / Şi faţa mea cu mânile s-o ieie / Ca să mă pierd în ochii-i de femeie. / Citind în ei întreaga mea viaţă“ (Părea c-aşteaptă…).
Realităţile pot apărea uneori întoarse pe dos. Luna, deşi izvorul ei veşnic este întunericul, nu răsare totdeauna pe cer, ci uneori îşi face apariţia direct din ape, inundând totul cu lumină şi multiplicând la infinit undele în care se revarsă: “Deodată luna-ncepe din ape să răsaie / Şi pân\\’ la mal durează o cale de văpaie. / Pe-o repede-nmiire de unde o aşterne / Ea, fiica cea de aur a negurei eterne“ (Sarmis).
Acelaşi astru are proprietăţi magice de a aluneca neobservat, putând deveni chiar cadoul minunat ce poate fi oferit iubitei: “Cum nu sunt ca ea, / Ca să mă strecor, / Drept oglinda ta / Să cobor! “ (Ochiul tău iubit). Tot luna poate fi şi o oglindă a marilor suprafeţe terestre. Lanurile bogate pot fi văzute chiar pe suprafaţa astrului. Iată o inversare de roluri între lună şi lac, acesta din urmă având şi funcţia de acompaniament sonor: “Şi verzile lanuri se leagănă-n lună, / Şi lacuri cadenţa cântărilor sună“ (Diamantul nordului – Capriccio). O frunte gânditoare poate fi privită metaforic ca o mare oglindă a lumilor senine şi virtuale: “Şi-n fruntea mea, oglindă a lumilor senine, / Aveam gândiri de preot şi-aveam puteri de regi“ (Cum universu-n stele…). Despre toate aceste inversiuni George Călinescu afirma la!
un moment dat: “…puterea de a oglindi prezentul în vis, făcând din el un cer întors şi fără fund, este enormă şi împiedică paşii tereştri. Eminescu era un lunatec sublim, în sufletul căruia visele creşteau ca nalba, acoperind şi colorând priveliştea orizontală… “
Din punct de vedere fizic o imagine se numeşte reală, atunci când ea se obţine din intersecţia razelor de lumină, şi virtuală, dacă se obţine din intersecţia prelungirilor acestor raze. Lumea poate fi transpusă printr-o proiecţie de pe zăpadă direct pe cer, acesta din urmă având şi el proprietatea de a răsfrânge şi zugrăvi umbre, culori şi mişcări de tot felul. În “Călin nebunul“ poetul reuşeşte să reflecte realitatea în acest mod, ca printr-o proiecţie pe un gigantic şi tulburător ecran: “Lumea iese dintre codri, noaptea toată stă s-o vadă, / Zugrăveşte umbre negre peste giulgiuri de zăpadă / Şi mereu ea le lungeşte şi suind pe cer le mută, / Parcă faţa-i cuvioasă e cu ceară învăscută“.
În legătură cu sfârşitul tragic al poetului care a cântat şi încântat atât de frumos oglinda, Garabet Ibrăileanu, în “Studii literare“, a afirmat că “…poate avem dreptul să spunem că în Eminescu natura crease pe cel mai mare liric modern şi că, geloasă de propria-i operă, i-a plăcut să sfarme de timpuriu minunata oglindă în care s-a răsfrânt atât de încântător. “
Pentru Eminescu, lumea este un spectacol miraculos, în care spaţiul şi timpul capătă o puternică coloratură afectivă. Universul are dimensiunile cele mai stranii, de aceea poetul ni-l înfăţişează adesea ca pe un joc etern de lumini şi umbre, o imensă oglindă în care fiecare dintre noi ne putem regăsi în întregime ori de câte ori dorim să ne privim în ea. În Eminescu şi eternitatea discursului liric, Romul Munteanu spune: “Eminescu este, fără îndoială, un poet al privirii. Dar între el şi «lumea de piatră» apar tot felul de obstacole care opacizează «oglinzile lumei». Când între eul receptor al scriitorului şi «bolta lumii» nu se interpun nici un fel de obstacole ale privirii ca «munţi de neguri», «neguri de argint», «gene de nor», «Însetata lor viaţă prin ceaţă», Eminescu devine un poet al privirii neiertătoare. Când poetul ved!
e visul ce se destramă, realitatea apare oribilă şi necesitatea voalării elementelor referenţiale, ostile visului luminos, se împlineşte cu ajutorul poeziei. “
Prin tulburătoarea sa viaţă cât şi prin întreaga sa operă poetică, Eminescu ne-a fost, ne este şi ne va rămâne o veşnică şi luminoasă oglindă.

Petre Rău

doar doua „CLIPE”

februarie 12th, 2008

doar doua \”CLIPE\”

CLIPĂ

Iubire!
Spune-mi sincer
unde te-ai ascuns,
în ce gând tainic ai pătruns,
pe cine slăveşti
şi cui dăruieşti
clipe de vis
în tainice dimineţi
cu raze blânde de soare,
cu roua pe frunze
şi vânt sălbatec, nebun
ce dorinţa mi-o stârneşte
şi la drum lung
mă porneşte!

Clipă de noapte
ce o retrăiesc
doar cu gândul la tine,
clipă ranită
de dorul de tine,
clipă dorită când sunt cu tine!
Rănită şi uimită
de raza de soare
ce printre gene-mi apare,
eu clipă te blestem
în veşnicie
pe pat de soare să te-aşterni,
cu voal din spumă de mare
chipul să-ti ascunzi
şi doar în infinit
să pătrunzi!

CLIPA!

Roata vieţii alene
trece peste mine,
depănând nisipul
şi vidul din clepsidră.
Îmi jelesc poate
anii ce-au trecut,
îmi jelesc gândurile
ce adesea m-au durut,
sau poate îmi jelesc
visele, dorurile
ce-n neant, ele toate
aproape s-au pierdut!

Himere, au fost adesea
ele, dorurile şi visele mele.
Dă-mi D-ne putere
să mă hrănesc
cu stele,
cu dorurile
şi visele mele,
doar aşa poate,
clipele,
nu se vor mai risipi prin noapte
şi el, sufletul meu
şi el, sângele tau
îsi vor găsi alinarea!

Iubirea şi versul
poate, doar ele
îmi sunt menirea
când lujerul vieţii
trăieşte,
se risipeşte
pe lacrimi de rouă,
pe secerea lunii cea nouă,
printre prieteni,
pe aripi de vânt
şi raze de soare,
pe valuri înspumate de mare
şi pe-o undă de vânt
călătoare…..

Când lumea întreagă
pleacă la culcare
eu, cu pas domol
pătrund în infinit
să-mi trăiesc visele,
să-mi trăiesc clipele,
să mă regăsesc,
să te caut
şi să te alint
cu pletele-mi de noapte
înmiresmate şi pline de şoapte,
să te sărut
cu buze fierbinţi
mustind de dorintă,
să-ţi aduc iubire şi credinţă,
să-ţi aduc zile senine
pline de dor şi iubire!

RODICA CERNEA
GALATI
06.10.2007

cale-n(dar)

februarie 12th, 2008

mă găsesc o duminică
aşezată-n calendarul tău
desenat pe buzele
seduse de trup
trăiri
ating apropierea
presărat pe covorul verde
cu iarbă cosită
mirosul tău
trăire
împletesc clipe-n priviri
pe sânul zilei
ce trece agale spre mâine
aşteptându-mă presimţirea
trăirilor.

IN MEMORIAM – Acad.Virgil CÂNDEA (1927-2007)

februarie 11th, 2008

Acad.Prof.Dr. VIRGIL CÂNDEA a trecut în lumea „celor care nu cuvânta”, în urma cu un an, în ziua de 16 Februarie 2007. Membru titular al Academiei Române din anul 1993, OM de mare cultura al României, umanist, Virgil Cândea s-a nascut la Focsani în ziua de 20 Aprilie 1927, fiind unul dintre cei mai cunoscuti istorici ai culturii românesti, elaborând cercetari si studii în relatiile culturale Sud-Est europene si din Mediterana Orientala, patrimoniul cultural national înstrainat al României, arta melkita, umanismul românesc, aparitia intelectualilor moderni în Europa de Sud-Est, spiritualitatea ortodoxa, Istoria diplomatiei românesti, Istoria Transilvaniei si nu în cele din urma un ahtiat si admirator „cantemirist”, dat fiind marea lui preocupare ce a avut-o fata de scrierile lui Dimitrie Cantemir, printre care si un unic Tratat de medicina scris în vechea limba latina readaptat la latina noua.

Virgil Cândea a absolvit Facultatea de Drept a Universitatii Bucuresti, Facultatea de Filosofie si Institutul de Teologie Ortodoxa din Bucuresti, Doctor în Filosofie în 1970, si-a dedicat întreaga viata scriind si predând ca profesor asociat la Facultatea de Drept din Bucuresti, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, Facultatea de Teologie si Istorie ale Universitatii din Bucuresti. A fost invitat la „Institut Universitaire des Hautes Études Internationales” din Geneva, „Institut Universitaire d’Études Européenes”, Universitatea din Beirut, Universitatea din Strasbourg, precum si la Universitatea „La Sapienza” din Roma.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România si al Comisiei Nationale române UNESCO, vicepresedinte al Centrului italo-român si de studii istorice din Milano, Fellow al Centrului Wilson Smithsonian Institution din Washington, precum si Membru al Academiei Europene de Stiinte, Arte si Litere din Paris, al Asocietiei Elene de Arheologie din Atena si al Societatii pentru Europa de Sud-Est din München. Bineînteles, poliglot si cunoscator al Limbii arabe.

În ultima perioada a vietii, respectiv din anul 1972 pâna în 1990, a fost Secretarul Asociatiei „România” din Bucuresti, institutie care mentinea relatiile culturale cu diaspora româna, prin organul de presa „Tribuna României”. În aceasta perioada l-am cunoscut si lucrat alaturi de Acad.Virgil Cândea, care mi-a fost un adevarat Mentor, caruia îi datorez o buna parte din aprofundarea si perfectionarea limbilor straine, si nu în cele din urma Istoria umanitatii. A fost un adevarat erudit, care a muncit neîncetat pâna la ultima suflare, nefacându-si decât datoria fata de tara si poporul român pe tarâm cultural. A ajutat mult colaboratorii în momentele penibile ale vietii.

Se spune – POST MORTEM, NIHIL EST (Dupa moarte nu mai e nimic). Într-adevar, fizic nu mai este, dar de la Acad.Virgil Cândea au ramas documente foarte importante pentru cultura poporului român si nu numai, care pot fi gasite în marile Biblioteci ale lumii, asa cum am gasit si eu în Bibliotecile din Montréal.

Locul de veci al Acad.Virgil Cândea se afla la Mânastirea Cernica, unde REQUIESCAT IN PACE alaturi de devotata lui sotie, iar Sâmbata 16 Februarie, la orele 10, va avea loc la Biserica Sf.Silvestru din Bucuresti, enorie din care facea parte, comemorarea împlinirii unui an de când a plecat dintre noi…

„Calcaiul lui Ahile” – al presedintelui Sarkozy

februarie 11th, 2008

O cădere brutală în sondaje a preşedintelui Nicolas Sarkozy – mai mult de 8 puncte într-o lună – stârneşte emoţii intense în sânul majorităţii prezidenţiale. După institutul de sondaj CSA-Dexia, numai 37% dintre Francezi estimează că acţiunile preşedintelui merg, mai degrabă, în bunul sens, 52% în sens invers: „trecere de la starea de graţie la acea de alertă face ca dreapta să se îngrijoreaze” se scrie în „Le Parisien”. Acest scor riscă să compromită, în mod primejdios, municipalele şi cantonalele din luna martie, de care ne despart mai puţin de o lună.
Răsfoind ziarele, ai sentimentul unei „conjuraţii” de bârfitoare, pusă la cale de mass-media, cu un scop manipulator, dacă nu pur distructiv, la care se adaugă logoreea repetitivă şi agresivă a unei opoziţii destructurate. „Şurligăi care nu vor decât pielea preşedintelui, o veritabilă vânătoare de capete”, afirmă Rama Yade, secretara de Stat pentru drepturile omului.
Ziarele considerate serioase, au dat şi ele în patima tabloidă, vehiculând calomnia cu o dezinvoltură rară. Sub protecţia secretului surselor de informaţii, de care dispune orice simplu editorialist, pot apare cele mai imunde afirmaţii la adresa şefului de Stat. Un presupus text SMS, trimis de preşedinte fostei soţii Cécilia, 8 zile înaintea căsătoriei cu Carla Bruni: „Dacă te întorci acasă, anul totul”, publicat de „Nouvel Observateur”, este numai un eşantion dintr-o serie de josnice indiscreţii pe care presa franceză le prezintă drept „scoop” de primă pagină. E drept că suntem departe de formulele mioritice abrupte ale unor politicarzi sau jurnalişti români, dar e destul de surprinzător pentru o presă care a ştiut întotdeauna să utilizeze sarcasmul în mod subtil şi civilizat.
Tensiunea dintre preşedinte şi mass-media, după primele „luni de miere”, evidentiaza o trăsătură de caracter tipic franceză, dar nu numai, emoţională prin definiţie, aceea a permanentei nemulţumiri, indiferent de capacităţile patronului. Francezii sunt „râleurs” (protestatari), chiar în absenţa obiectului. Lipsa de reforme îi scoate în stradă; aplicarea lor îi pune pe jaratec. Revendicările de drepturi sunt quasi permanente. Când însă le sunt amintite îndatoririle, fac pe surzii. Campioni planetari ai grevelor, astfel că, aşteptând în van tranvaiul, trenul, avionul sau autobuzul, preferi s-o iei apostoleşte, fără să ştii dacă poarta întreprinderii îţi va mai fi accesibilă. Greva taximetriştilor, care-a întrerupt traficul circulaţiei în capitală şi în mai multe oraşe, a spulberat toate nădejdile revenirii la un ritm economic normal. Pentru un „da” sau un „nu”, francezul laborios devine ostatic în mâinile sindicatelor.
Pe de altă parte, fără o asistenţă socială asigurată de stat în mai toate domeniile şi încurajată în mod excesiv de socialişti, te poţi aştepta, în orice moment, la o nouă Revoluţie Franceză…
Deja anumiţi jurnalişti, lipsiţi de bunul simţ elementar, au trecut la tutuirea preşedintelui în timpul interviurilor.

Vizita preşedintelui în India din luna ianuarie, importantă şi fructuoasă pe plan economic, a fost urmată, ca de obicei, de o conferinţă de presă. Numai două întrebări i-au fost adresate de jurnalişti pe această temă, restul fiind irosit în chestiuni derizorii de ordin privat cum ar fi: „Aţi simţit lipsa Carlei Bruni în timpul vizitei?”
Nu-i mai puţin adevărat că divorţul de Cécilia şi căsătoria, oarecum precipitată, cu Carla Bruni, au constituit, dacă pot spune aşa, un exerciţiu monden al preşedintelui. Vroindu-se popular şi asemănător cetăţeanului de rând, în ceea ce privesc tribulaţiile şi bucuriile familiale, Nicolas Sarkozy s-a trezit taxat de populist. El, care sperase, probabil, la o participare a maselor, graţie transparenţei afişate, a devenit victima propriei sale tentative de ruptură cu trecutul nobilard al omului de stat, unde totul se petrecea în penumbra alcovului.
Dubla şi misterioasa viaţă intimă a socialistului Mitterand, cu toată cohorta legăturilor nelegitime, era ocrotită precum un secret de stat, pe când un divorţ şi o căsătorie legitimă, în văzul lumii, prilejuieşte desfătul maliţios al intrigantului de presă.

Caracterul frondor al francezului, dublat de conjunctura economică nefavorabilă: stagnarea puterii de cumpărare, creşterea exagerată a valorii euro-ului în raport cu dolarul, scumpirea petrolului, încetinirea exporturilor, delocalizările masive ş.a.m.d,, nu i-au permis preşedintelui Sarkozy să aplice programului prevăzut iniţial, aducând apă la moara eternilor nemulţumiţi şi făcând din el „le bouc émissaire” (ţapul ispăşitor).
Dacă i s-ar putea reproşa ceva în mod cinstit, eu aş înclina să cred c-ar fi vorba de o tendinţă „regaliană” egocentrică de a controla personal toate treburile statului, lăsând mult prea puţin guvernului. Hiperactivitatea acestui şef de Stat, redutabil pelerin, contrastează sensibil cu premergătorii lui şi cu comoditatea prezidenţială cu care aceştia erau acomodaţi, lăsând greul răspunderilor pe seama guvernului. Nu-i oare ciudat că mai toate reuşitele lui Nicolas Sarkozy, timp de mai puţin de 9 luni la Elysée, par trecute sub tăcere? Scăderea şomajului, eliberarea infirmierelor bulgare, transferul implicaţilor din Arca lui Zoe din Ciad în Franţa, adoptarea legii asupra puterii de cumpărare, mărirea pensiilor şi SMIC-ului, numeroase contracte economice semnate într-un timp record, legea pentru protecţia mediului înconjurător, intervenţia în favoarea menţinerii marelui combinat ARCELOR MITTAL (350.000 salariaţi) şi atâtea alte realizări, pentru care jurnaliştii ostili dau semne de amnezie.
În fiecare dimineaţă, cu cei 12 consilieri apropiaţi, Nicolas Sarkozy semnalează unul sau altul din jurnalişti care „…visează de multă vreme să-i trântească un articol asasin”.
Este foarte probabil ca supramediatizarea divorţului şi căsătoriei, să fi devenit „călcâiul lui Achile” al preşedintelui Sarkozy, fapt care-ar aminti, întru-câtva, „peripeţiile” preşedintelui Clinton în intimitatea biroului oval…, şi proporţiile pe care un fapt banal le poate căpăta în cazul unei personalităţi cârmuitoare într-o democraţie.

Primul recurs la o instanta europeana / peste 1100 de crime nejudecate

februarie 11th, 2008

Comunicat de presa

La data de 5 febr.a.c., delegatia pentru Adevar a revolutionarilor protestatari a sosit la Strasbourg.
Din delegatie au facut parte revolutionari aflati in greva foamei din 18 dec.2007 pentru adevarul despre crimele istoriei recente, pentru lustratia anticomunista si pentru alte revendicari.
Delegatia a fost formata din 39 de persoane: revolutionari, urmasi ai eroilor martiri, raniti, retinuti, luptatori in timpul revolutiei (din: Bucuresti, Timis, Brasov, Cluj, Dambovita, Constanta, Prahova, Olt, Galati, Hunedoara, Bacau), precum si reprezentanti ai societatii civile – Alianta Civica – si ai sindicatelor din Galati, Slatina, Hunedoara, Roman, care compun Federatia sindicala “Solidaritatea – Virgil Sahleanu” a siderurgistilor din Romania.
Revolutionarii considera ca deplasarea la Strasbourg a fost unica forma de a stabili pe cale juridica aflarea adevarului despre crimele comise in perioada infractionala 14 dec.1989-15 iunie 1990.

La data de 6 febr. a.c., intre orele 13-16 (ora Frantei), Delegatia pentru Adevar a manifestat in fata Palatului Drepturilor Omului din Strasbourg.
Avocatii delegatiei, impreuna cu alti reprezentanti ai acesteia, au depus la Curtea Europeana a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) o actiune impotriva statului roman, solicitand prin aceasta, o hotarare a C.E.D.O. care sa oblige institutiile statului roman sa solutioneze dosarul 97/P/1990 referitor la crimele comise in timpul revolutiei.
Actiunea a fost depusa de catre Teodor Maries – Presedintele Asociatiei 21 Decembrie 1989, insotit de reprezentanti ai revolutionarilor aflati in exil, ai diasporei romanesti, ai Consiliului Mondial Roman.
Aceasta actiune reprezinta primul recurs la o instanta europeana indreptat impotriva tergiversarilor inacceptabile si anticonstitutionale care se manifesta in cercetarea penala a masacrului infaptuit acum 18 ani in timpul revolutiei anticomuniste din decembrie 1989 cand s-au inregistrat peste 1100 de crime – nejudecate pana in prezent.

Pentru detalii suplimentare, puteti sa-l contactati in Romania pe Teodor Maries – Presedinte, Asociatia 21 Decembrie 1989, tel: 0722-649218 sau 0745-649218.

***

Comunicatul de presa este semnat de:
– Revolutionarii protestatari aflati in greva foamei
– Reprezentantii acestora si a celor care sustin revendicarile comune cu dezideratele societatii civile:
Teodor Maries – Presedinte, Asociatia 21 Decembrie 1989
George Costin – Presedinte executiv, Blocul National al Revolutionarilor
Sorin Iliesiu – Vicepresedinte, Alianta Civica
Gheorghe Tiber – presedinte, Federatia sindicala “Solidaritatea – Virgil Sahleanu” a siderurgistilor din Romania
Stefana Bianu – Vicepresedinte, Consiliul Mondial Roman
Ana Ciucan Tutuianu – Alianta Civica Bucuresti
Liviu Antonesei – Presedinte, Fundatia Culturala Timpul, Iasi
Antonie Popescu – Senior, Liga Studentilor, 1990
Pompiliu Alamorean – Presedinte, Fundatia Nationala a Revolutiei din Decembrie 1989 – Timisoara
Nicolae Banutoiu – Presedinte, Asociatia Adevar si Dreptate

Pionierii aviatiei romane

februarie 11th, 2008

- Aviatorii Aurel VLAICU (1882-1913) si Traian VUIA (1872-1950) au fost pionierii AVIATIEI ROMÂNE.
AUREL VLAICU, s-a nascut în ziua de 19 Noiembrie 1882 în comuna Bintinti, în apropierea oraselului Orastie, Judetul Hunedoara, decedând în ziua de 13 Septembrie 1913, în comuna Banesti de lânga Câmpina. Inginer de formatie, inventator si pionier al aviatiei române si mondiale, A.Vlaicu a absolvit Colegiul Reformat al Liceului Calvin din Orastie si Bacalaureatul la Sibiu, în anul 1902, continuând studiile superioare la Universitatea din Budapesta si Ludwig-Maximilians-Universität din orasul München (Germania), obtinând Diploma de inginer în anul 1907. Pe la jumatatea lunii August 1900, Aurel Vlaicu a realizat primele sale încercari de zbor cu aeroplanul sau, ridicându-se pâna la 150 m. înaltime, cu o viteza de 120 km/ora.

În continuare, a lucrat ca inginer în Germania, la Uzinele Opel din Rüsselsheim, iar în anul 1908 a revenit în comuna natala Bintinti unde a construit un planor cu care a întreprins mai multe zboruri de încercare în anul 1909, an în care s-a si mutat la Bucuresti începând constructia primului avion la Arsenalul Armatei din Bucuresti, caruia i-a dat denumirea de \”VLAICU I\”. În Iunie 1910 a zburat cu avionul Vlaicu I, nefacând nici un fel de modificare, iar în anul 1911 a construit un al doilea avion, denumit \”VLAICU II\”, cu care în anul 1912 a câstigat cinci premii memorabile la Meeting-ul aerian de la Aspen din Austria. La acel concurs din 1912, tinut între 23-30 Iunie au participat 42 piloti din 7 tari, dintre care 17 din Austro-Ungaria, 7 germani, 12 francezi, printre care si spaniolul Roland Gaross, cel mai renumit pilot al vremii, un rus, un belgian, un persan si bineînteles românul VLAICU.
Cel mai important ziar vienez /Neue Freie Presse/ mentiona urmatoarele: \”Minunate si curajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chiar de zburator, cu doua elici, între care este asezat aviatorul. De câte ori masina virà pe loc, lasa impresia ca se da peste cap, iar lumea îl rasplatea pe român cu ovatii furtunoase, aclamându-l cu un entuziasm de neînchipuit\”.

În ziua de Sâmbata 31 August 1913, Vlaicu urcat în avionul sau dorind sa treaca peste culmile Carpatilor… A fost vazut în jurul orelor 16 de cetatenii orasului Ploiesti, zburând deasupra orasului, la înaltimea de cca.400-450 m., executând mai multe virajuri temerare… Între Câmpina si satul Banesti, câtiva tarani l-au vazut, declarând ca \”aparatul a pornit în picaj, cu o iuteala ametitoare, iar la înaltimea de aproximativ 50-60 m., a mai încercat sa se redreseze în înaltime, însa, ca o sageata, avionul a cazut la pamânt\”. Corpul lui Vlaicu a fost gasit sub motorul avionului, constatându-se ca avea o rana la cap de aprox.10 cm., si ambele picioare fracturate. Cauza caderii a fost stabilita datorita virajurilor exagerate pe care le executa si nu unor defectuozitati ale motorului. Vlaicu, se stia ca era un virtuos al virajurilor primejdioase si abuza de curajul si competenta lui. S-a presupus ca el dorea sa aterizeze la Baicoi, deoarece simtise nesiguranta aripilor, dar spre nenorocirea lui, se afla deasupra unor livezi de pruni unde caderea a fost fortata. Se presupune ca ar fi vrut sa zboare mai departe, dar una din aripi s-a desprins, avionul cazând ca un bolid la pamânt.

Înainte de a muri în ziua de 13 Septembrie 1913 în satul Banesti, din nefericire la vârsta de numai 31 ani, lucra la savârsirea a 4 aparate de zbor ale Companiei Marconi din Londra. A dorit sa fie înhumat în Capitala tarii pe care a slujit-o si i-a fost devotat. A fost depus la Biserica Sft.Gheorghe din Bucuresti si înhumat la Cimitirul Bellu.

În cinstea lui, comuna Bintinti se numeste astazi Aurel Vlaicu.

– Aviatorul TRAIAN VUIA, s-a nascut în ziua de 29 August 1872 în comuna Surducul Mic din judetul Timis. Tatal sau a fost preot. A urmat clasele primare în comuna Bujor, astazi poarta numele /Traian Vuia/ si la o alta scoala din Faget. Între anii 1884 si 1892, a urmat Liceul din orasul Lugoj, petrecând mult timp în mijlocul familiei Coriolan Brediceanu, care l-au sfatuit, ajutat si încurajat sa urmeze liceul. Traian Vuia a fost un alt inventator român, pionier al aviatiei, realizând în anul 1906 primul zbor autopropulsat (fara catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decât aerul.

Din primii ani de scolarizare si în continuare liceul, Vuia a dovedit o predilectie pentru mecanica aplicata. La vârsta de 10 ani a asistat la primele manifestari cu caracter aviatic, dezvoltând o pasiune pentru Zmeu, fapt pentru care urmarea cu mare atentie detaliile lor, încercând la rându-i sa construiasca altele mai perfectionate. În timpul liceului si-a însusit notiuni de Fizica si Mecanica, nemultumindu-se însa numai cu construirea zmeelor, ci încercând si reusind sa explice ce se petrece în jurul aparatului, fortele care actioneaza lansarea si mentinerea lui în aer, conditiile de echilibru s.a.m.d. În anul 1892 a absolvit Bacalaureatul si a plecat tot la Budapesta, ca si Vlaicu, urmând cursurile serale de mecanica la Politehnica, dar din motive financiare s-a retras, înscriindu-se la Facultatea de Drept, practicând apoi avocatura în birourile de avocati din Banat, pentru a-si asigura mijloacele de trai. Cu toate ca aspiratiile lui erau cele ale aeronauticii, el s-a evidentiat si în domeniul Stiintelor juridice, iar în anul 1901, pe ziua de 6 Mai, Traian Vuia a obtinut Doctoratul în Stiinte Juridice cu teza: \”Militarism si industrialism, regimul de Status si Contractus\”.

Dupa absolvirea facultatii, Traian Vuia s-a înapoiat la Lugoj, unde a continuat sa studieze problema /zborului uman/ începând sa construiasca primul aparat de zbor, pe care l-a numit /aeroplan-automobil/. Lipsurile financiare nu i-au permis sa duca la capat proiectul, decizând astfel în anul 1902 sa plece la Paris, cu speranta ca va gasi pe cineva interesat sa-i finanteze proiectul, sperând ca pasionatii de aerostate îl vor subventiona, dar, din pacate, s-a izbit de mult scepticism asupra ideii ca o \”masina zburatoatre cu o densitate mai mare decât cea a aerului ar putea zbura\”. Nelasându-se abatut, Vuia s-a adresat unui cunoscut teoretician care construise în 1879 un model experimentat de aeroplan, anume Victor TATIN, acesta manifestându-se imediat interesat de proiect, dar încercând sa-l convinga pe Vuia ca \”nu este nimic de facut, pentru ca-i lipseste un motor adecvat si este instabil\”. Vuia nu s-a lasa convins si a continuat promovarea proiectului sau, pe care l-a trimis direct Academiei de Stiinte din Paris în data de 16 Februarie 1903, deci în urma cu exact 105 ani, prezentând /posibilitatea zborului cu un aparat mai greu decât aerul, precum si procedura de decolare/. Academia, sceptica si neîncrezatoare, îi respinge Proiectul, motivând ca ar fi UTOPIC, mentionând urmatoarele: \”Problema zborului cu un aparat care cântareste mai mult decât aerul, nu poate fi rezolvata si nu este decât un vis\”.

Vuia, perseverent si consecvent în ideile sale, nu se da batut si în continuare s-a înscris pentru un Brevet, care i-a fost acordat pe 17 August 1903 si publicat pe 16 Octombrie al aceluiasi an, Inventia brevetata numindu-se /AEROPLAN AUTOMOBIL VUIA I/, iar constructia aparatului a început în iarna 1902-1903, perfectionând în cele mai mici detalii planurile originale la care lucrase cu un an înainte la Lugoj. Dar, din pacate, s-a lovit din nou de probleme financiare, reusind însa pâna la urma sa le depaseasca, ajutat fiind tot de mentorul sau Coriolan Brediceanu. În anul 1904 Vuia a început sa construiasca si un motor, tot o inventie personala, iar în 1904 a obtinut alt Brevet si pentru aceasta inventie în Marea Britanie, întreaga mecanica fiind terminata în luna Februarie 1905, iar aparatul fiind gata definitiv în Decembrie acelasi an, dupa ce s-a montat motorul, dându-i numele de VUIA I. Primele încercari experimentale au început în 1905 ca pe un automobil, cu aripile demontate, pentru a capata experienta în manevrarea lui. Aparatul era prevazut cu o greutate totala de 250 kg., o suprafata de sustinere de 14 m.p. si un motor de 20 CP.

În ziua de 18 Martie 1906, în localitatea Montesson de lânga Paris, aparatul VUIA I a zburat pentru prima oara. Dupa o acceleratie pe o distanta de 50 m., aparatul s-a ridicat la înaltimea de aproape un metru, pe o distanta de 12 m., dupa care elicele s-au oprit si avionul a aterizat. S-a scris mult despre \”primul om român care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie si aterizare\”, în ziarele din Franta, Statele Unite si Marea Britanie. În continuare Vuia a mai fost brevetat si construit diferite inventii, precum /generatorul de abur în 1925, doua elicoptere între 1918 si 1922. Traian Vuia a decolat si a aterizat folosind mijloace proprii de bord – grupul motor propulsor si trenul de aterizare cu roti. Tot el a realizat elice tractive si a realizat primul aeroplan cu aripi pliante. La 18 Martie 1906, a efectuat epocalul zbor cu avionul \”Vuia I\”, aterizând pe terenul de la Montesson, iar la 17 August a obtinut si Brevetul de inventie francez pentru aeroplanul-automobil.

Traian Vuia a fost numit Membru de onoare al Academiei Române, stingându-se din viata la data de 3 Septembrie 1950 la Bucuresti, fiind înhumat tot în Cimitirul Bellu.

„Procesul tranziţiei” – fragmente – (I)

februarie 11th, 2008

Câteodată rotiţele mi se învârtesc cu o viteză ameţitoare, idei clar formulate se succed într-un ritm nebun şi apoi dispar, în minte rămânându-mi doar amprenta lor. Amprenta ideilor mă terorizează.
Mă obsedează un coşmar. Visez adesea că nu am terminat facultatea. Sunt în examen. Trag biletul şi mă aşez în bancă. Ştiu subiectul. Îl scriu complet pe ciornă. Sunt foarte sigur pe mine, dar în clipa în care îmi vine rândul la tablă, cuvintele scrise pe ciornă încep să dispară, de parcă ar fi fost scrise cu cerneală simpatică. În câteva clipe coala e din nou albă şi simt cum subiectul îmi dispare din memorie. Mă cuprinde groaza.

*

Nu mi-a plăcut niciodată să scriu. Dacă profesoara de limba română ne cerea să scriem o compunere, sau dacă mama mă punea să scriu rudelor, mă simţeam terorizat. Uram compunerile şi scrisorile. Mult timp nu mi-am dat seama care este motivul acestei stări de spirit. Răspunsul cel mai la îndemână era: „Nu ştiu ce să scriu!”‚ dar de fapt nu voiam să scriu. Aveam senzaţia că cei care îmi cer să scriu o fac pentru a forţa intrarea în intimitatea mea sufletească şi simţeam că scrisul echivalează cu deschiderea spre strada plină de curioşi a ferestrei unei încăperi secrete.
Până la 26 de ani nu am scris din proprie iniţiativă nici măcar o scrisoare. Rudelor şi prietenilor le trimiteam vederi: „Multe salutări de la mare (din Bucegi etc). Gigi.” Nu am scris scrisori de dragoste. În clasa a VIII-a am vrut să-i scriu unei colege, dar după câteva ore de chin am renunţat: frazele aşternute pe hârtie sunau îngrozitor de fals.
Împlinisem deja 20 de ani când am auzit pentru prima oară despre literatura de sertar. Au mai trecut apoi câţiva ani până când am avut revelaţia faptului că scrisul poate reprezenta un act de curaj. Curaj nu în sensul de a brava, ci ca antidot împotriva resemnării sau a blazării. Scrisul te poate ajuta să rămâi lucid, să nu înnebuneşti. Kafka afirma că scrisul este o formă a rugăciunii.
Pentru prima dată am simţit nevoia să scriu în primăvara anului 1987. Până în decembrie ‘89 nu scrisesem mai mult decât echivalentul a 30 de pagini de carte. În timpul „Revoluţiei” şi în zilele imediat următoare am mai scris vreo 30, apoi până la alegerile din septembrie ‘92 nu am mai scris nimic. Spectacolul şi rezultatul alegerilor (rezultat care a dezamăgit mulţi oameni, dar care mi-a confirmat pronosticul) au constituit impulsul care m-a ajutat să scriu „Declaraţie de război”. Cartea existase în mintea mea din decembrie ‘89 şi m-a obsedat timp de aproape trei ani, dar nu am putut să o scriu.
Când am terminat de scris „Declaraţie de război” (titlul iniţial era „Nebunul” şi Nebunul eram eu), eram convins că nu voi mai scrie, că nu voi mai avea nimic de spus. Un an mai târziu mi-am dat seama că m-am înşelat.
În „Don Quijote în Est”, Octavian Paler analizează teoretic şansele de supravieţuire ale celebrului personaj în lumea aflată la sfârşit de secol XX.
Mă laud: eu, Cionoiu Gheorghe, sunt Don Quijote!
Am plecat în lume neştiind exact încotro merg. O întrebare începuse să mă obsedeze: „Care e sensul existenţei?!” Mult timp nu am ştiut răspunsul şi simţeam că mă cuprinde nebunia, dar perioada de criză a trecut. Sunt eliberat! Paradox: sensul existenţei mele este să mă întreb care e sensul existenţei. Şi pentru că am ajuns să fiu convins de lucrul acesta, analizez lumea din jur. Evenimente considerate de alţii neimportante sau normale mi se par ciudate sau mă revoltă.
Am înţeles că singura modalitate de a scăpa de durerile de cap este scrisul. Nu e uşor, dar trebuie să scriu!

Peste 25 de ani

februarie 11th, 2008

Peste cca 25 de ani lumea va aparţine generţiei considerată astăzi bătrînă; e vorba de cei ce vor fi peste vîrsta de 60 de ani, vîrstă azi considerată bună pentru pensie. Azi trăiesc în lume cca 675 milioane persoane din această categorie, persoane ce au depăşit această vîrstă. În următorii 25 de ani numărul se va tripla ajungînd la 2 miliarde. Acest lucru este considerat normal intrucat calitatea vieţii s-a îmbunătăţit simţitor. Oamenii sunt mai conştienţi de problemele unei alimentaţii adecvate, sunt mai sportivi, medicina s-a dezvoltat, atît cea convenţională cît mai ales cea alternativă – preventivă; se tine cont din ce în ce mai mult de mediul înconjurător, de mediul ambiant şi de condiţiile de lucru.
Numai în puţine domenii se ţine cont azi de capacitatea oamenilor de a-şi continua activitatea peste vîrsta de pensie – în domeniul academic, juridic, politic, ziaristică, cultural – artistic, religie.
Implicaţiile economico-sociologice ale longevităţii trebuie luate deja în considerare în prognoza economică la nivel statal pe de o parte, şi la nivel legislativ Unional – European, dacă ne referim la ţările membre ale UE.
Oamenii vor continua să lucreze pîna la cca 75 de ani, în posturi de coordonare, îndrumare, conducere. Sigur că acest lucru este la latitudine personală.

(articolul are la bază un studiu făcut de Prof. Dr. Werner Weidenfeld – Universitatea München)

Cuptorul cu microunde

februarie 11th, 2008

Un tinar de 26 de ani a vrut sa-si faca o cafea. A luat o ceasca cu apa si a bagat-o in cuptorul cu microunde ca sa o incalzeasca (lucru pe care il mai facuse de multe ori inainte). Nu se stie exact pentru cit timp a programat ceasul, dar se pare ca voia sa aduca apa la fierbere.
Cind ceasul a oprit cuptorul, el a scos ceasca. S-a uitat la ea si a observat ca apa nu fierbea. Dar, deodata, apa i-a sarit direct in fata. Ceasca a ramas intacta pina cind el a aruncat-o din mana, dar aproape toata apa l-a oparit pe fata, ca urmare a acumularii de energie.
Pielea de pe fata i-a fost arsa pina la gradul 2 sau 3, cicatricile fiind inevitabile. S-ar putea chiar sa piarda ochiul sting. La Urgenta fiind, medicul care l-a tratat, i-a spus ca ceea ce i s-a intimplat e destul de frecvent, si ca apa nu trebuie sa se incalzeasca nicioadata intr-un cuptor cu microunde. Daca totusi trebuie sa procedeze asa, in apa trebuie bagat un obiect care sa disipeze energia termica: o lingurita de lemn, un pliculet de ceai, etc. Desi e mult mai sigur sa fierbi apa intr-un ibric, pe foc.

Raspunsul companiei General Electric:
Va multumim ca ne-ati contactat. Va vom informa cu placere despre problema descrisa. Cele semnalate in emailul dvs. sunt corecte si reale. Apa supusa microundelor, la fel ca si alte lichide, nu ajunge sa fiarba intotdeauna cu bule, atunci cind atinge temperatura de fierbere.
Ba chiar poate sa se supraincalzeasca si sa nu fiarba deloc. Lichidul supraincalzit se va revarsa din ceasca atunci cind va fi amestecat, sau cind un obiect ca o lingurita sau un plic de ceai, va fi introdus in ceasca. Pentru a evita acest incident, precum si riscul leziunilor, nu incalziti un lichid mai mult de 2 minute pentru fiecare ceasca. Dupa incalzire, lasati ceasca in cuptor pentru inca 30 de secunde inainte sa o miscati sau sa-i adaugati vreun alt ingredient sau obiect, sau daca o faceti, nu o tineti in mana!

Raspunsul unui fizician roman:
Chestia asta stiam ca se intampla (atat „in sus”, la fierbere, cat si „in jos”, la inghet) cu lichidele foarte pure, in care nu exista centri de fierbere/inghet, respectiv acele impuritati microscopice de la care incepe procesul.
Probabil ca nefericitul o fi folosit apa plata din sticla… de unde se vede ca tot mai buna-i apa jegoasa de la robinet :-) Pe vremuri, cand lucram la Magurele, ma distram ocazional cu un astfel de experiment – luam apa distilata si filtrata printr-un filtru micronic si o puneam intr-un vas foarte curat, pe care la randul lui il scufundam in azot lichid (-196 Celsius). Apa nu ingheta, desi ajungea rapid la multe zeci de grade sub zero.
Partea spectaculoasa era ca atunci cand aruncam ceva in ea – un bat de chibrit, cateva fire de nisip etc., ingheta practic instantaneu, aproape exploziv… Nu mi-a trecut insa niciodata prin cap (din fericire…) sa fac experimentul invers, cu apa clocotita…

informatie primita de la un corespondent

Fatalitatea la români sau despre Oamenii de neînlocuit

februarie 11th, 2008

Fatalitatea nu constituie nici pe departe apanajul exclusiv al mentalităţii românilor. O găsim răspândită pe întreg pământul. Sub nuanţe diferite, însă, şi la intensităţi care variază de la un continent la altul, de la o ţară la alta, de la un oraş la alt oraş, de la sat la sat, şi chiar de la om la om. La noi, însă, fatalitatea îmbracă veşmântul posomorât al unor „credinţe oarbe”, atât de adânc înrădăcinate în conştiinţa colectivă încât au căpătat de-a lungul vremii conotaţii transistorice şi transpersonale. Ca şi cum aceasta ar fi un element constitutiv al formării noastre ca naţiune şi ca indivizi care posedă conştiinţă de sine. Fatalitatea sau, altfel spus, credinţa oarbă, lipsită de orice temei raţional, în ceea ce este „prestabilit şi implacabil în mersul lucrurilor, ca şi în viaţa oamenilor” (soarta!, destinul!) ne defineşte în cele mai nesemnificative amănunte, ne umple mintea şi sufletul într-o aşemenea măsură încât nu mai suntem capabili să fim noi înşine. Dacă nu cumva „a fi noi înşine” în spaţiul mioritic înseamnă, înainte de toate, a fi fatalist. Pentru că, pornind de la mai sus pomenita trimitere la balada Mioriţei, trecând prin legendele şi prin întreg folclorul românesc, totul musteşte de prezenţa acestui „nimb”, care ne aurolează vieţile până la a le face una cu pământul din care ne-am ridicat. Îl întâlnim, sub forme uimitor de asemănătoare, la omul incult ca şi la cel foarte educat, la sate ca şi la oraşe, în universitate ca şi pe stradă, etc. Suntem intoxicaţi, victimizaţi, mutilaţi şi bolnavi sufleteşte de fatalitate.
Dincolo de ceea ce se poate spune, la modul foarte general, despre „fatalitate”, ca însuşire definitorie a mentalităţii noastre colective se află, însă, o realitate mult mai crudă. Atât ca manifestare socială, cât şi ca impact asupra conştiinţei civice autohtone. Este vorba despre una din acele multe „înfăţişări” ale „fatalităţii” româneşti pe care o ilustrează prejudecăţile cu privire la aşa zişii „oameni de neînlocuit”. Cine sunt aceştia? Un francez, celebru prin a doua parte a secolului trecut, spunea că „sunt pline cimitirele cu oameni de neînlocuit”. De atunci s-a tot repetat acest lucru, în multe graiuri şi pe cele mai îndepărtate meleaguri. Afirmaţia în cauză pare a avea însă mai mult decât valoarea unui simplu adevăr afirmat în mod paradigmatic. Tocmai de aceea adevărul acestei sentinţe ţinteşte cu mult mai adânc decât ne lasă aparenţele să bănuim.
Aparenţe care nu sunt deloc străine de această nefericită îmbinare dintre „fatalitate” şi „oamenii de neînlocuit” pe meleagurile carpatine. Diferenţa o face, însă, amploarea fenomenului. Şi asta pentru simplu fapt că spaţiul nostru public este sufocat de oameni care se consideră „de neînlocuit” prin naştere şi care, paradoxal, reuşesc să-i facă şi pe ceilalţi să creadă acest lucru. Asemenea exemplare există peste tot în lume, însă o societate sănătoasă dispune şi de mijloacele pentru a se debarasa de ele în momentul în care pierd simţul măsurii. La noi, în schimb, se întâmplă exact pe dos. Ne lăsăm acaparaţi de asa zisii „oamenii de neînlocuit” tocmai în momentul în care ar trebui să ne descotorosim de ei. Şi o facem în virtutea unor credinţe pe cat de inexplicabile, pe atat de irationale, că aşa trebuie să fie, pentru că nu există nici o altă cale. Ei, „oamenii de neînlocuit”, deţin singura soluţie la noianul de probleme care ne copleşesc în viaţa de zi cu zi, chiar dacă n-au mişcat niciodată vreun deget pentru binele celorlalţi. Şi, ca şi cum asta n-ar fi destul, toti aceşti ipochimeni se folosesc fără scrupule de prejudecaţile oamenilor pentru a le exploata mai apoi slăbiciunile.
Sufletul poporului român este un teren mai mult decât propice pentru a hrăni frustrările „oamenilor de neînlocuit”. Supuşi la o presiune fără seamăn din partea vicisitudinilor istoriei, românii au învăţat pe pielea proprie expresia „capul plecat sabia nu-l taie”. Un exemplu de fatalism (lasitate?) împins(a) la extrem. De care a profitat însă acea categorie bine definită de indivizi care şi-a făcut din spaţiul public propria scenă de exhibiţionism. Ei sunt slujbaşii de la oricare nivel al institutiilor statului, pentru care împrejurarea de a ocupa, vremelnic, o anume pozitie in ierarhia socială si/sau institutionala constituie încununarea supremă a unei vieţi, altminteri lipsită de orice glorie. Sau, mai precis, a cărei singură glorie o constituie interiorizarea si proclamarea obsesiva a faptului că sunt de neînlocuit. Această aberaţie a făcut posibil, în mare măsură, iadul comunist. Curios este că o bună parte din „oamenii de neînlocuit” de azi sunt descendenţii în linie directă ai acelui ev întunecat care părea, la un moment dat, că nu se va mai termina. S-a terminat însă, pentru simplul motiv că nimeni şi nimic nu este de neînlocuit în lumea în care trăim. Chiar dacă unii dintre noi nu se pot împăca niciodata cu acest lucru, în ciuda faptului că sunt pline cimitirele de exemplare ca ei.

Totusi, ar trebui sa iasa ceva bun si din asta.

februarie 11th, 2008

Justitia face ravagii in Romania, si nu pentru ca este campioana egalitatii ci dimpotriva, ne aminteste de complexitatea relatiilor dintre vechile structuri si problemele lor penale.

Doi dintre jucatorii vechilor structuri comuniste, domnii Andon si Melescanu au reusit un adevarat spectacol in recentele actiuni intreprinse. Ce au acesti domni in comun este deja cunoscut. Provin din sistemul juridic comunist, sistem putred care a functionat ca un pilon de sustinere a Partidului Comunist Roman. Andon a reusit ingineria spectaculoasa in a scoate macar temporar CNSAS-ul din functiune. Melescanu pe de alta parte a urmarit prin tergiversarea inaintarii dosarelor ministrilor corupti spre Procuratura, astfel sperand sa vada si eventual sa intre in posesia dosarelor originale de urmarire penala a acestora.

Amandoua actiuni, de altfel frumos coordinate, au avut in opinia mea, un singur scop. Stoparea inceperii procedurilor de urmarire penala a colegilor si prietenilor lor. In timp ce Melescanu a putut fi oprit din actiune la timp, domnii Voiculescu si Andon au reusit, cel putin pentru moment sa dezafecteze CNSAS-ul. Nu este de mirare. Justitia fiind practic paralizata, oricare dintre fostii juristi comunisti pot schimba dupa proprile nevoi practic orice,..orice nu le convine. Fostii conducatori comunisti si-au plasat acolitii la Curtea Constitutionala, si rezultatele nu intarzie sa apara. ‘Frumusetea’ este ca domnul Andon s-a lansat imediat in iesiri spectaculoase pe mai toate posturile de televiziune spunand ca aceasta constatare (dupa 9 ani de functionare) este un pas inainte pe calea democratiei. Tupeul domnului Andon merge mai departe decat orice imaginatie. Tocmai EL, campionul incompatibilitatilor vine sa ne explice progresul facut de justitie prin aceasta inadmisibila gafa juridica. Domnul Andon, continua sa functioneze la conducerea Comisiei juridice din Camera si in acelasi timp pledeaza in instanta cauze penale ale clientilor domniei sale ‘seful de partid , Voiculescu. Asta da exemplu de cinste. Numai in Romania, tara corupta, aceasta situatie este tolerata si propagata de domnul Sergiu Andon, care se vrea un adevarat justitiar.

Nici prin minte nu le trece fostilor comunisti sa-si apere cinstea in fata judecatorilor. Domnul Andon nu vrea sa argumenteze in fata unui judecator pe fond, ci numai pe procedura, stiind bine ca aici pot face ei ce vor. In fata instantei, cu probele pe masa, va fi poate prea tarziu sa-si mai apere clientul.

Sigur ca toate aceste manevre initiate de catre acesti oameni nu se vor opri aici. Cred ca suntem doar la inceput. Totusi nu pot sa nu vad si o parte buna acestor lucruri. Fiecare excrocherie facuta de acesti ‘criminali cu gulere albe’, sunt, fara ca ei sa bage de seama, inca o magarie epuizata. Si incet incet, vor epuiza tot arsenalul de inginerii juridice care il au la indemana,..si atunci se vor trezi in sfarsit in fata judecatorilor. Imi aduc aminte cu emotie, momentul cand lui Ceausescu i s-au legat maineile la spate, trist dar emotionant, ce penibil si degradant. O merita din plin. Ma gandesc care dintre actualii politicieni ii vor calca pe urme lui Ceausescu,.. ? Sa fie Tariceanu, B. Olteanu, Iliescu sau Nastase, pentru ca istoria ne arata ca unul dintre ei va fi acolo. Ceausescu a murit in opinia mea pentru ca a mers la limita cu cat a putut poporul sa indure. Acelasi lucru il fac si actualii politicieni

 
54.166.50.213