Loading

Regasire

ianuarie 11th, 2008

Cind ma trezeam in zorii zilei, credeam ca soarele nu mai vrea sa iasa sa-mi zimbeasca!
Credeam ca pomii nu mai vor sa-si intinda frunzele catre mine ca sa ma intimpine cu vraja diminetii!
Am crezut ca fluturii nu vor sa ma mai salute in zborul lor de peste zi, cum nici florile nu credeam ca-si mai pot impartasi aroma dulce cu mine!
Am incercat nopti de-a rindul sa citesc in stele si sa te gasesc!
Am incercat, dupa fiecare ploaie, sa patrund razele curcubeului si sa mi te inchipui!
Am traversat oceanele lumii pentru a atinge colturi necunoscute viselor mele, crezind ca acolo te voi intilni.
Am mers printre lanuri de griu si pe drumuri de fier, zile dupa zile, nopti dupa nopti atingind linia de orizont cu gindul.
M-am lovit de florile de colt in incercare mea de a atinge piscul cel mai inalt al muntelui, ca sa te pot zari.
Am plins si am ris.
Am cazut si m-am ridicat!
Am obosit, m-am odihnit si am luat-o de la capt in cautarile mele.

Si in tot acest timp ai fost aici, linga mine, clipa de clipa……….doar ca am avut nevoie de atingerea aripilor unui inger pentru a-mi intoarce privirea catre tine!

Interviu cu “Omul anului” al revistei “Time”

ianuarie 9th, 2008

(Ziarul “Time” l-a denumit pe Vladimir Putin “Omul anului 2007”. Redam mai jos pasajele principale din interviul publicat la data de 19 decembrie 2007)

Traducere: Mircea Hortensiu Tomus
Denver (Colorado)
6 ianuarie 2008

Intrebare: Domnule Presedinte. Vreau, in primul rand, sa va transmit in numele intregii echipe faptul ca suntem onorati pentru primirea calduroasa pe care ne-ati acordat-o.
In al doilea rand, socotim ca pentru noi e o mare cinste realizarea unui interviu cu D-stra. Colaborarea D-stra cu revista “Time” inseamna pentru noi foarte mult.
V-ati nascut in anul 1946, eu in 1948. Apartinem, deci, aceleasi generatii. Am crescut in tari opuse, aflate in stare de dusmanie chiar; istoric Rusia si Statele Unite s-au aflat
in centrul marilor conflicte – primul razboi mondial, al doilea razboi mondial – evenimente care ne-au obligat la colaborare. Luand in considerare aceste experiente istorice, privind spre viitor, cum credeti ca se prefigureaza relatiile dintre Rusia si Statele Unite ale Americii?

V.Putin: Daca imi permiteti, o mica corectie la datele invocate. Eu nu puteam sa ma nasc in 1946, deoarece spre sfarsitul razboiului si dupa razboi tatal meu, ranit grav, era spitalizat, mama mea a suportat blocada Leningradului si in razboi au pierit doi dintre copiii lor.
In aceste conditii nu puteau concepe aducerea pe lume a inca unui copil. Iata pentru ce, cred, m-am nascut ceva mai tarzior, in 1952. Sigur, aceasta nu schimba esenta problemei…
Si nici esenta intrebarii pe care mi-ati pus-o, ea e absolut concreta – cum am edificat relatiile noastre inainte, cum le edificam azi si in viitor. Astfel am inteles continutul intrebarii pe care mi-ati adresat-o.
Imi permit sa va raspund astfel, in parte filosofic, dupa cum ati formulat si intrebarea.
Este o realitate ca Rusia si Statele Unite in cele doua mari conflagratii mondiale tragice pentru intreaga omenire – in primul si in cel de al doilea razboi mondial – au colaborat ca aliati.[…] Fara indoiala, tragica pentru relatiile dintre cele tarile noastre a fost perioada “razboiului rece”. Nu asi fi vrut in nici un fel ca rudimentele acelor relatii trecute sa se rasfranga si astazi, si cu atat mai putin in viitor. Cred ca nu va veti supara pe mine, pentru ca m-ati solicitat la o discutie deschisa si, de aceea, voi fi cat se poate de transant.
Mi se pare ca in ultimul deceniu, poate chiar in ultimii 50 de ani, in constiinta societatii americane s-a incetatenit idea suprematiei SUA in lume. Da, exista o posibila explicatie. Pentru ca este aproape un fenomen in istoria omenirii: in ultimii 250 si ceva de ani, dintr-un teritoriu colonial s-a transformat intr-o putere statala infloritoare, intr-unul din liderii marcanti ai zilelor noastre, aceasta spune multe, desigur, spune despre talentul poporului American, despre constructia optimala economica si politica. Dar liderii tarii, de regula, nu au dezvoltat in aceeasi masura drepturi exceptionale, ci au dezvoltat de regula, indatoriri cetatenesti optimale. Iar daca liderii incep sa gandeasca ca ei au drepturi de exceptie, atunci, de regula, isi dilueaza si chiar pierd pozitia de lideri.

Intrebare: Nu demult a fost anuntat ca si candidat la Presedintie d-l Medvedev. CIA-ul american a caracterizat aceasta alegere de candidatura in plan direct ca d-stra sa deveniti prim-ministru. Aceasta ca o perspective spre a oferi posibilitatea de a ramane lider national.[…]. Multi americani considera astfel: ”El incearca sa evite ceva, incearca sa-si cimenteze o pozitie de lider pentru viitor, intarind puterea primului ministru si slabind pozitia si misiunea Presedintelui”.

V. Putin: Se poate gandi si asa, daca as fi actionat sub directa mea supraveghere pentru schimbari in Constitutia Rusiei, sau sa presupunem, as fi stabilit dupa bunul meu plac ingradiri pe termene, sau as fi schimbat imputernicirile legale de drept constitutional intre Guvern si Presedintie si sa ma asez cu de la mine putere in postura de prim-ministru.
Dar in realitatea rusa nici una, nici cealalta nu sunt posibile. Nici nu sunt premise, dar ar fi chiar vatamatoare pentru Rusia. Rusia este un stat care, la fel ca Statele Unite, se bazeaza pe un real balans prezidential, avand ca rezultanta o puternica constructie prezidential-statala. Personal, sunt categoric impotriva distorsionarii puterii constitutionale a Presedintelui Rusiei. Cred cu toata taria ca acest lucru ar fi distructiv pentru Rusia.

Intrebare: In America, dupa cum cunoasteti, a inceput campania prezidentiala. Orice candidat, chiar si actualul Presedinte, s-ar mandri daca ar avea asemenea rezultate de popularitate pe care le aveti D-stra in Rusia.[…]. De ce D-stra, un astfel de presedinte popular, nu permiteti presei si opozitiei in a actiona deplin, deschis.

V. Putin: D-stra ce credeti, de ce d-l Kasparov, cat timp a fost retinut, a vorbit in limba engleza si nu in limba rusa, v-a preocupat acest amanunt? Eu cred ca, in primul rand, intregul sau mesaj nu se adresa poporului rus, ci era indreptat spre a fi inteles de auditoriul apusean. Pe cetateanul care lucreaza pentru auditoriul altui stat, in tara sa nu poate fi numit un mesager politic al propriului popor. De aceea, cel ce are pretentia de a fi ales lider al tarii sale trebuie sa gandeasca in interesul poporului sau, n limba sa natala.
Acum, in ceea ce priveste “autopropulsarea” …
Nu-mi place sa jignesc pe nimeni, dar haideti sa ne aducem aminte de ultimele alegeri ale Presedintelui American, ce au fost legate de anumite dificultati care, in cele din urma, soarta lor s-a hotarat in instanta si nu prin votul direct. Vreau sa va atrag atentia ca, dupa umila mea parere, la sfarsitul sec.al XVIII-lea un astfel de precedent in istoria Statelor Unite a existat deja. Insa noi nu ne pronuntam in niciun fel pentru schimbarea legislatiei voastre electorale: acesta este un drept suveran al poporului american si al legislatiei americane. De ce D-stra considerati ca aveti dreptul sa va amestecati in treburile noastre?

Intrebare: D-le Presedinte, ati amintit ca puteri externe se amesteca in treburile interne ale Rusiei si ca acum ati avea si D-stra posibilitatea de a va amesteca in treburile interne ale Americii. Exista vreun candidat pe care D-stra l-ati sustine la alegerile pentru Presedintia Americana? Vedeti pe cineva dintre republicani sau dintre democrati care, dupa parerea D-stra, ar deveni un bun Presedinte American, putand astfel influenta alegerile americane?

V. Putin: Observ ca nu ati priceput nimic din ce am afirmat. Principiul activitatii noastre consta in aceea ca consideram neloial orice amestec in treburile interne ale altui stat. Noi nu permitem nimanui si nu vom permite nici de aci inainte amestecul in treburile noastre interne, si cu atat mai mult nu intentionam a ne amesteca in treburile interne ale altui stat. […]. Nu avem nici un fel de indoieli in aceasta privinta. Si, mai mult decat atat, sunt adanc convins ca oricine va fi ales in inaltul post de Presedinte al Statelor Unite ale Americii, intregul mers obiectiv al dezvoltarii cooperarii din lumea intreaga, al dezvoltarii legaturilor bilaterale dintre Rusia si Statele Unite, vor actiona pozitiv si asupra colaborarii dintre conducerile celor doua state in vederea edificarii si dezvoltarii continue a unor relatii de bun parteneriat intre ele.[…].
Nu de mult am afirmat ca Uniunea Sovietica a militat pentru a deveni un lider al revolutiei comuniste mondiale. Aceasta tendinta a fost o imensa eroare. Nu vrem sa repetam in viitor astfel de erori. Noi nu intentionam sa comandam nimanui, nu dorim sa fim un superstat, care sa domine si sa impuna hotararile sale altor state. Dar vrem sa avem destula putere pentru a ne apara, pentru a sta pavaza intereselor proprii si pentru a construi astfel relatii bune cu vecinii nostri, cu partenerii nostri de baza, pentru ca acesti parteneri sa fie interesati in dezvoltarea echitabila si intarirea Federatiei Ruse.

Intrebare: Se scie ca D-stra sunteti “un om al comertului, ca intelegeti piata, ca aveti mare incredere in mecanismele comerciale”. Ar fi interesant a cunoaste cum o cariera de fost ofiter KGB, crescut si educat in Uniunea Sovietica, a devenit omul amplelor relatii comerciale?

V. Putin: In primul si in primul rand, am absolvit Universitatea de Stat din Leningrad. Aceasta mi-a pus bazele juridice si nu cele economice, insa, cu toate acestea, au existat multe domenii si sfere unde dreptul si economicul s-au intrepatruns puternic unul cu celalalt. Nu e vorba numai de dreptul civil, ci si de alte domenii ale cunostintelor de drept. M-am specializat in domeniul dreptului privat international, acesta, drept vorbind, e deasemenea o sfera larga ce se leaga intrinsec cu economicul si are tangenta chiar cu economia mondiala. Deci, aceasta, in primul rand.[…]. Mai tarziu, cred ca cunoasteti, sper, am avut satisfactia de a sustine disertatia de candidat in stiinte economice, de aceea si cunostintele teoretice si, cu atat mai mult, experienta practica a anilor de munca mi-au inoculat principii complementare de care m-am folosit in ultimii ani si care au rodit pozitiv.

Inrebare: Ce credeti ca ati invatat din relatia cu ziaristii straini?

V. Putin: Cunoasteti ca esenta nu e nici in ziaristi, nici in activistii politici, nici in cei militari. Ma refer la relatiile interumane.[…]. Trebuie insa sa va spun cu sinceritate, de vreti, puteti da la gazeta, de nu vreti, nu notati, d-stra singuri cunoasteti: sunt oameni deosebit de angajati,in pofida libertatii apusului, incluzandu-i si pe americani, in domeniul presei. Ei isi castiga banii pe care-i primesc de la stapanii lor, cu care nu vor sa intre in conflict.

Intrebare: Am o intrebare personala. V-a trecut prin minte vreodata ca veti conduce candva o tara, un stat,i n conditii deosbite cum sunt aceste vremuri ale schimbarilor, vremuri nelinistite?

V. Putin: Niciodata nu m-am gandit la aceasta si, desigur, nu mi-a trecut vreodata prin cap asa ceva. Am venit la Moscova din Petersburg in vara anului 1996.[…]. Pentru ca omul cu care lucram acolo, domnul Sobceak, a pierdut alegerile, nu am avut posibilitatea de a ma angaja undeva in serviciu. Acolo nu ma angaja nimeni.

Intrebare: Va puteti referi pe scurt la relatiile D-stra cu Eltin si cu d-l Gorbaciov?

V.Putin: D-l Eltin a decedat, dupa cum stiti si d-stra.

Replica: Ma scuzati.

V. Putin: Asa ca pot discuta doar despre relatia mea din acea perioada de timp in care a condus Rusia.[…]. Socotesc ca si dansul, si Gorbaciov, au facut, totusi, dupa a mea parere, ceea ce eu nu as fi putut face, ei au realizat pasul spre distrugerea sistemului pe care poporul rus nu-l mai putea suporta. Nu sunt convins ca as fi fost in stare sa ma hotarasc la asa ceva. Gorbaciov a facut primul pas, iar Eltin a desavarsit aceasta tranzitie, consider istorica, deosebit de importanta pentru Rusia si poporul rus. Ei, cu deosebire Eltin, categoric au redat Rusiei libertatea: aceasta fiind fara nici o indoiala contributia istorica a epocii Eltin.

Intrebare: Cand ati devenit in mod practic, categoric, lider national?

V. Putin: Nu m-am gandit niciodata la cest fapt, tot asa cum nu m-am gandit vreodata ca voi ajunge Presedinte. Ma simt ca un cal de munca care trage la ham dupa el o caruta incarcata la maximum cu marfa grea. Trebuie sa va recunosc ca, in general, in functie de cat de repede si eficient reusesc sa inaintez pe directia propusa, intratat ma reincarc cu satisfactia lucrului dus cu bine la capat.

Intrebare: Cum credeti ca va colabora Rusia cu CSI, fostele republici componente ale Uniunii Sovietice? Aveti dificultati de relatii comerciale, discuti contradictorii in legatura cu preturile, cu livrarile de gaze…

V. Putin: Ce fel de dificultati? Exista preturi mondiale la petrol, gaze. Tuturor le vindem la preturile internationale. De ce trebuie ca noi se vindem produsele noastre sub pretul mondial? V-a trecut prin cap o asemenea punere a problemei? Americanii vand cuiva ceva sub pretul mondial? Poti oare sa intri intr-un magazin din SUA si sa spui: eu sunt din Canada, noi canadienii suntem prieteni apropiati ai Statelor Unite, dati-mi va rog un “Crysler” la jumatate de pret!”. Ce ii va raspunde vanzatorul unui asemenea comparator, cu asemenea pretentii? Ii va spune raspicat: ”Esti tampit!? Ia sterge-o de-aici!”
[…] Intelegeti, nu noi politizam problematica energetica, de exemplu. Haideti sa o spunem pe cea dreapta! Despre ce vorbim? Ce vrem sa clarificam invartindu-ne in jurul cozii, cum se spune pe la noi “ca motanul in jurul farfuriei cu gris fierbinte”, fara sa clarificam esenta problemei? […]. Poate Statele Unite au conchis ca in Ucraina exista o parte a elitei politice proamericane, iar o alta parte proruse. Si si-au zis ca n-ar fi rau sa sustina acea parte care se declara proamericana, asa numitii revolutionarii portocalii.
Bun! Ati hotarat sa-i sustineti, sustineti-i, desi noi socotim ca cest lucru este incorect, pentru ca acolo traiesc oameni cu diferite opinii si cu diferite orientari politice.
Dar, in general, daca politicul pretinde popularitate in randul natiunii sale, el trebuie sa apere interesele sale nationale.[…]. Prin aceste actiuni ati inceput sa dezmembrati Ucraina, integritatea sa teritoriala si sa subminati suveranitatea ei. Iata ce au realizat Statele Unite in Ucraina. Acelasi lucru are loc in Goergia.
Insa cand toti au vazut ca are loc o destabilizare, ca sa nu fie distrusa si destabilizata Ucraina, s-a incercat determinarea Rusiei sa subsidieze economic Ucraina. De ce? Daca d-stra vreti sa sustineti pe cineva, platiti pentru aceasta. Nimeni nu se angajeaza la o astfel de plata. Am discutat cu unul dintre colegii mei europeni, ministru al economiei. Ii spun: ”Ei, platiti in acest caz?”. El imi raspunde: ”De ce, sunt prost?”. Si-atunci ini raspund si mie insumi: ”Da eu, seman a idiot?”.

Intrebare: Dar intr-o perspectiva mai indepartata, ce presupuneti, Ucraina va deveni din nou o parte a Rusiei?

V. Putin: Nu, absolut nu. Acest lucru nici nu ni-l dorim. Noi nu vrem de acum inainte sa includem in componenta Rusiei pe nimeni, pentru ca pentru noi acest lucru ar constitui o greutate economica suplimentara. Dar vrem ca asa numitele bogatii concurentiale naturale din economia mondiala sa fie intrebuintate. Poate fi vorba numai de o integrare economica. Dar incercarea de a forma niste posibile noi state constitue o tendinta negativa,
aiuristica, fara sens, daca la baza acestui demers nu sta vointa explicita a poporului acelei tari.

Intrebare: Actualul Presedinte al Statelor Unite, Bush, a spus ca v-a privit direct in ochi si v-a patruns in suflet. Intrebarea este: D-stra ati simtit sufletul Presedintelui Bush cand v-ati privit ochi in ochi si ce ati simtit?

V. Putin: Intre noi s-a statornicit cu adevarat o relatie personala buna, o pretuiesc, il socotesc ca un partener onorabil, pe care te poti baza, un om respectabil.

Intrebare: Dupa 11 septembrie D-stra ati fost printre primii care ati venit in sprijinul Statelor Unite.[…]. Nu credeti oare ca SUA si Rusia au ratat ocazia de a actiona cu mai multa putere si cooperare in domeniul antiterorismului, datorita Irakului, datorita faptului ca ati considerat interventia in Irak ca o greseala?

V. Putin: Noi am fi putut actiona mult mai concertat, deci mult mai eficient, aceasta in mod précis. Dar, incercand sa nu ma lungesc la vorba, pot spune ca, totusi, colaborarea dintre specialisti domeniilor respective exista, nu intotdeauna ii putem demonstra existenta, dar trebuie sa va spun ca ea exista efectiv. In ceea ce priveste promovarea securitatii, in sensul real al cuvantului, securitatea cetatenilor Rusiei si a cetatenilor Statelor Unite ale Americii este in preocuparea noastra majora. Rezultatele muncii noastre comune de specialitate, putem sa le consideram satisfacatoare, fiind si astazi in stare sa preintampinam actiuni serioase ale potrivnicilor nostri asupra cetatenilor nostri, aceasta facandu-se de o vreme si chiar in aceste zile se realizeaza cu success.
Si ceea ce am afirmat nu e o fraza de confidentialitate, nici generalizatoare. Eu vorbesc avand la baza rezultate concrete ale activitatii de preintampinare ale unor actiuni deosebit de concrete, indreptate fie impotriva noastra, fie impotriva americanilor, a cetatenilor tarilor noastre, masuri reusite ca rezultat a colaborarii noastre.

Intrebare: Vorbiti despre Presedintele Bush, dar ati avut convorbiri si cu Presedintele Clinton. Ati putea sa faceti o comparative a stilurilor dansilor, a posibilitatilor lor intelectuale, sa va referiti la modul cum au reactionat la intrebari, puteti face o asemenea comparatie?

Raspuns: Desigur, as putea sa fac acest lucru, dar chiar credeti ca il voi face? Eu ii respect mult si pe unul, si pe celalalt politician, pentru a-mi putea permite sa fac asemenea comparatii si observatii.
Dar imi amintesc cu ce am inceput. Presedintele Eltin m-a trimis in Noua Zelanda la SAMIT-ul ASASE. Eram pe atunci prim-ministru cu destule perspective politice controversate, multe dintre ele nu-mi erau foarte limpezi. Dar Clinton atunci era deja un om arhicunoscut,r espectat si in propria tara, si in lume. Era un lider recunoscut al lumii. Imi amintesc cum, dupa pranzul comun, cand Clinton s-a ridicat de la masa, a dat ocolul ei, o masa imensa la care sezusera foarte multi lideri ai ASASE, s-a apropiat de mine si mi-a soptit la ureche: ”Volodia, iti propun sa iesim impreuna, amandoi”. Pentru mine a fost un lucru neasteptat, iar continuarea a fost asa: m-am ridicat langa dansul, toti ceilalti colegi s-au dat la o parte, realizand un coridor uman de trecere, iar noi doi, impreuna, am inaintat pe acest coridor in aplauzele celor prezenti. Nu voi uita niciodata si azi ii multumesc Presedintelui. Si, in general, fara a lua in considerare deosebirile de vederi asupra unor probleme, astfel de dovezi de omenie, de atentie si curtoazie, de relatii de bunavointa si bunacuviinta intre oameni, cultura relatiilor interumane intre personae de prim rang este o relatie deosebita, de o importanta covarsitoare.

Intrebare: Cum am putea, oare, caracteriza convingerile D-stra religioase?

V. Putin: Pot spune cu toata convingerea ca, dupa parerea mea, valorile morale fara de care n-ar putea supravietui societatea omeneasca in intregul ei, nici cetateanul concret, nu pot fi altele decat cele religioase. Iar in ceea ce priveste institutia concreta, Biserica, aceasta este o alta problema. Cum s-a mai spus, daca Domnul Dumnezeu exista, El nu cunoaste faptul ca oamenii au pareri diferite despre Biserica.
In legea noastra scrie ca la noi sunt patru religii traditionale, patru. Partenerii nostri americani ne-au criticat pentru aceasta, dar asa au concluzionat legiuitorii nostri si in aceste patru religii traditionale ruse se includ: ortodoxismul, iudaismul, islamismul si budismul.[…].
Eu multumesc mult oamenilor pentru faptul ca au perceput pozitiv faptul ca eu, in cei 8 ani, am muncit cu adevarat, cinstit, ca un rob la galera, in fiecare zi. Si eu vad, fireste, ca cineva poate sa nu fie inteles, asa cum, poate, n-am fost intotdeauna inteles nici eu. Dar eu nu consider ca cei ce nu m-au inteles sunt vinovati cu ceva, eu chiar cred ca si pentru aceasta sunt eu cel vinovat: inseamna ca nu am fost in stare sa ajung pana la ei; inseamna ca n-am muncit atat cat as fi putut. Dar, in intregul ei, tocmai aceasta ma face sa fiu satisfacut, multumit.

[Nota:parantezele punctuate indica absente nesemnificative din textul tradus.]

New York Times – 5 statuete lui Mungiu

ianuarie 7th, 2008

Intr-o lume ideala, Cristian Mungiu si filmul sau, „4 luni, 3 saptamini si 2 zile”, ar trebui sa plece de la Oscaruri cu cele mai importante trofee in brate.

Cel putin aceasta este viziunea unora dintre cei mai importanti critici americani de la „The New York Times”. Intr-o editie speciala dedicata Oscarurilor, de duminica, 6 ianuarie – cu titlul „The Oscars: And the Nominees Should Be…” – trei cronicari ai prestigioasei publicatii, A.O. Scott, Manohla Dargis si Stephen Golden, impart „virtual” nominalizarile propriilor favoriti. Filmul lui Cristian Mungiu e nominalizat de specialisti la nu mai putin de cinci categorii principale.

Doar la „film strain”

Din nefericire, sansele ca „432” sa fie nominalizat, oficial, si la alte categorii decat la Cel mai bun film strain sunt reduse. Una dintre reguli spune ca orice film – inclusiv cele straine – poate fi nominalizat la celelalte categorii daca ruleaza in Los Angeles cel putin o saptamana. E o conditie pe care filmul romanesc o indeplineste: intre 21 si 28 decembrie 2007, „432” a fost programat in salile americane de distribuitorul IFC Films.

„In principiu, datorita saptamanii de proiectie din decembrie, suntem eligibili la toate categoriile, mai putin Cel mai bun film care e obligatoriu vorbit in limba engleza. Dar in practica nu exista sanse pentru altceva decat film strain, caci si promovarea noastra s-a axat, considerand resursele, doar pe asta”, a declarat Mungiu pentru EVZ.

Aprecierea din partea criticilor de care s-a bucurat „432” in Statele Unite culmineaza cu acest dosar al „New York Times”, asteptat in fiecare an de profesionistii industriei cinematografice. E perioada in care toate eforturile producatorilor si distribuitorilor se concentreaza in jurul ceremoniei de pe 24 februarie, iar clasamentele criticilor sunt „vanate” asiduu.

Filmul romanesc, „A fost sau n-a fost?” al lui Corneliu Porumboiu, e mentionat alaturi de „432” la categoria Cel mai bun scenariu original. In clasament, singura pelicula cu mai multe nominalizari e „There Will be Blood”, a americanului Paul Thomas Anderson. In asteptarea nominalizarilor la Oscar, de pe 22 ianuarie, regizorul va participa la ceremonia Globurilor de Aur, duminica, 13 ianuarie.

Noul DEX…

ianuarie 7th, 2008

GHINIOANE = varianta moldoveneasca pentru ardelenescul \”Bine, Ioane\”

HAITI = grupuri de lupi flamanzi care bantuie prin judetul Botosani

LESINA = pe unde merge \”le tren\”

LIBERTATEA PRESEI = privilegiu de care se bucura un ziarist la iesirea din inchisoare

MERITORIU = teritoriul ocupat de livada de meri

MOLIERE = cutiute in care se pastreaza naftalina

NASTURE = plasture pentru nas

PLASTURE = nasture din material plastic

PITON = peshte a carui lungime declarata se obtine din cea reala prin inmultire cu 3,14

RATEU = pateu din carne de ratza

SCARABEU = cetatean ce locuieste la bloc, la scara a doua; din aceeasi familie de cuvinte se cunosc scaraceu si scaradeu.

SCUMPETE = termen dragastos adresat femeii iubite pe timp de inflatie

TRACTOR = actor cu mult trac

TUTUN = a-a-arma de-de-de a-a-artilerie

TZURTZUR = Sunetul soneriei, iarna

VEDETA = nava mica de razboi care se bucura de o deosebita popularitate

BATALION = fratele mai mic al plutonierului Batal Gheorghe

A GENERALIZA = verb mai mare in grad decat \”a coloneliza\”

contributie primita de la Adrian Munteanu

Paradoxul 30 Decembrie

ianuarie 7th, 2008

Dragi tavarasci si pretini, lasati ipocrizia si sarbatoriti asa cum se cuvine glorioasa zi de 30 Decembrie! Votati de zor presedinti normal ca de republica, doar nu de cnezat, insa ii intoarceti spatele propriei optiuni taman la aniversare! Va dati republicani, dar va ascundeti dupa deget cand vine vorba de minunata Zi a Republicii mareata vatra calita-n foc de batalii, ba schimbati pana si numele unor nevinovate strazi, ce inca ne mai aminteau de fericita zi a abdicarii ultimului monarh roman! Ce sa mai vorbim de isteata deviere a numelui comunei 30 Decembrie, jud Ilfov, ajunsa, cu minimum de efort, comuna 1 Decembrie?

De ce fugiti de trecutul victorios? Ia rememorati cu netarmurita mandrie patriotica!

La 21 decembrie 1947, regele Mihai I de Romania revine in tara, din Marea Britanie, unde fusese invitat la nunta principesei Elisabeta, viitoarea regina Elisabeta a II-a, spre nemultumirea capilor comunisti, care ar fi preferat ca el sa se autoexileze, permitandu-le preluarea lejera a puterii si lansarea acuzatiilor de fuga din tara, tradare, hotie, etc, etc. Pe 29 decembrie, Petru Groza solicita o audienta la suveran, recomandand sa fie de fata si Regina-Mama. La audienta, desfasurata pe 30 decembrie la Palatul Elisabeta, participa si Gheorghe Gheorghiu-Dej, altfel spus seful Executivului a venit insotit de conducatorul politic, Secretarul General al PCR. Regelui i se da ultimatum de a semna un act de abdicare, pentru el si urmasii sai (!?) si i se refuza acordarea unui timp de gandire, ca si consultarea cetatenilor cu drept de vot. In acelasi timp, a fost amenintat cu o baie de sange provocata de „indignarea poporului” pe care sarmanii conducatori prosovietici n-o mai puteau stapani (!?) si cu executarea celor circa o mie de studenti arestati de autoritati.

Raportul de forte era evident: Garda Regala fusese dezarmata, legaturile telefonice taiate, palatul era sub supravegherea trupelor fidele comunistilor, iar intreaga Romanie era practic sub ocupatie sovietica. Regele a cedat amenintarilor, a semnat actul de abdicare si a parasit tara pe 3 ianuarie. Prin Legea 363/ 30 decembrie 1947 „Adunarea Deputatilor ia act de abdicarea Regelui Mihai I pentru ei si urmasii sai”. Tot prin aceasta lege, semnata de tradatorii Mihail Sadoveanu (Presedintele Adunarii Deputatilor), Petru Groza (Presedintele Consiliului de Ministri), Lucretiu Patrascanu (Ministrul Justitiei) si secretarul Stelian Morariu, se stabilesc si:
-abrogarea Constitutiilor din 1866 si 1923
-conditiile in care se va elabora noua Constitutie
-noua forma de guvernamant si anume „Republica Populara”
-denumirea de „Republica Populara Romana”
-modul de exercitare a puterii legislative si a celei executive pana intrunirea adunarii legislative constituante, respectiv pana la intrarea in vigoare a noii Constitutii

In aceeasi zi (cata harnicie!), de 30 decembrie 1947, Consiliul de Ministri emite Decretul 2299 de promulgare a Legii 363. Observatii reactionare, anglo-mosieresti, burghezo-americane:
-Daca suntem dispusi sa acceptam semnarea actului de abdicare de catre Mihai I, chiar sub amenintare, trebuie sa constatam ca Mihai I nu avea dreptul sa semneze abdicarea decat in nume propriu si nu in numele urmasilor sai, ceea ce inseamna ca revenirea la monarhia constitutionala presupune aducerea pe tron a urmasului legitim.
-Abdicarea regelui nu presupune implicit schimbarea formei de guvernamant.
-Nu a existat o forma de consultare a cetatenilor cu drept de vot, pe baza careia o Adunare Constituanta sa justifice instaurarea republicii.
-Prestigiul institutiei monarhice si al tanarului suveran erau prea mari pentru ca PCR sa riste declansarea unor revolte de proportii, inevitabile in cazul unei lovituri fatise de stat. Nu ca nu le-ar fi putut inabusi in sange, eventual cu sprijinul Armatei Rosii, dar asta ar fi insemnat ca nu pot controla situatia si aveau toate sansele de a pierde atat functia, cat si viata.

Deci, mult iubiti si stimati concetateni, suntem in impas.
Ori aruncam la cosul de gunoi al istoriei tot ce inseamna 30 Decembrie 1947, caz in care revenim la monarhia constitutionala si apoi punem mana de organizam un referendum dedicat exclusiv alegerii formei de guvernamant (ca sa tinem cont de opinia romanilor de azi), ori ne supunem cuminti Legii 363/ 30.12.1947, caz in care hai sa cantam si sa dansam de Ziua Republicii, iar dupa ce ne saturam de chefuit, ne vine mintea la cap si trecem la acelasi referendum, pentru ca e o aberatie sa sustinem ca ilegalitatea din 1947 a devenit legala prin votarea Constitutiei republicane postdecembriste.

trimis la wwwromanialibera.com, 2 ian 2007, „Marja de eroare”

TOVARASESC INDEMN DECEMBRIST

ianuarie 7th, 2008

Alelei, dragi decedati,
In decembrie impuscati,
Din mormant ca va sculati,
Delegatia intampinati
De senatori si deputati.

Pe dansii ovationati,
Coroanele admirati
Si apoi sa va lasati
Jeluiti si laudati,
Recunostinta exprimati
Pentru bravii emanati.

Multumiri sa le-nchinati,
Ca daca atunci nu mureati,
Acum erati criticati,
Cu degetul aratati,
De nostalgici acuzati
Si de autoritati uitati.

Si nici chiar asa-ngropati
De teroristi nu-ntrebati,
Secrete nu cautati,
Ca veti fi analizati
Si surprinsi o sa aflati
Ca revolutia-ntinati,
Linistea o perturbati,
Si legal voi meritati
Sa fi fost iute arestati,
De militie anchetati,
De feseneu condamnati.
Si rapid executati
Ca sa nu mai deranjati.
Prin urmare, mai fartati,
Tot in groapa ajungeati…

Asa ca fiti multumiti,
Ca macar va odihniti
Si ascultati ce sfat primiti:
Stati, mai draga, linistiti.

Oglinda

ianuarie 7th, 2008

M-am uitat aseară în oglindă
(seara era ca un cearcăn mut),
m-am uitat aseară în oglindă
şi era din nou să mă cuprindă
teama că din nou a început

că iarăşi va trebui să număr
(o deprindere cam fără rost)
că iarăşi va trebui să număr
şirul unor umbre peste umăr
dintr-un şir în care am mai fost

şi m-am revăzut în tinereţe
(fără cearcăne şi zâmbitor)
şi m-am revăzut în tinereţe:
din oglindă îmi dădea bineţe
cerul verii fără nici un nor…

Cine esti tu, Maya?

ianuarie 7th, 2008
In the Mirror of Maya DerenIn the Mirror of Maya Deren

Am vazut acum toate filmele Mayei Deren.

Este dificil sa o prinzi intr-o formula.

Meshes of the Afternoon este fara nici o discutie o capodopera – la nivelul celor mai importante filme dintotdeauna – insa este cumva atipic in creatia ei. De altfel sunt voci care clameaza ca filmul a fost facut de fapt de sotul ei de pe atunci, regizorul Alexander Hammid, care a iubit-o atat de mult incat a pus-o in generic ca regizoare principala.

Ca o ironie, muzica filmului a fost compusa mult mai tarziu, de cel de-al treilea sot al ei, compozitorul Teiji Ito. Si el indragostit nebuneste de ea. Ce-i drept nu-i pacat, femeia asta era de o frumusete boticelliana.

Insa universul de idei al filmului pare sa fie al ei. Cei mai multi sunt inclinati sa creada ce Hammid a fost operatorul, iar ea a fost creatoarea.

Oricum, filmul asta are o naratiune cat de cat. Oricat ar fi de fantastica. In film se intampla ceva. Si in At Land se intampla ceva, cu toata confuzia intentionata de spatii.

In schimb Meditation on Violence este un dans chinezesc – miscarile lui au un corespondent in precepte filosofice (ca si yoga) – insa noi vedem un dans de 12 minute. Este superb, pentru ca daca un film vorbeste prin imagine si ritm (dat de editie), apoi filmul asta are un ritm al lui care este fenomenal. Imaginile curg una din alta, decurg dupa o logica filmica pe care o simti, este un film circular, de la mijoc este derulat inapoi in mod firesc.

Cred ca trebuie sa plec de la pasiunile ei. Au interesat-o miturile, ca expresii fundamentale ale noastre, ritualurile, ca suport al miturilor, dansurile, ca sublimare a ritualurilor. Nu era deloc departe de Eliade sau de Culianu.

A mers insa fireste pe drumul ei. Care a dus-o in Haiti. A filmat ani de zile in Haiti, s-a cufundat tot mai adanc in mitologia voodoo, pasiunea ei a determinat-o sa se converteasca la religia voodoo, pana la urma a devenit preoteasa Voodoo. A scris o carte despre Voodoo.

Filmul despre voodoo nu l-a terminat. Multi ani dupa moartea ei, cel care ii fusese al treilea si ultimul sot, Teiji Ito, a incercat sa termine el filmul, impreuna cu noua lui sotie. Pe DVD sunt date numai opt minute din filmul acesta.

Ce inseamna mitul pentru Maya Deren? Poate de aici ar trebui inceput. Daca miturile exprima ceea ce este fundamental in noi, atunci ele ne vorbesc despre viata si moarte, despre subconstient, despre eros. Poate ca ele exprima o realitate mult mai larga decat cea care ne este evidenta.

O sa pot vorbi mai mult despre ea si despre filmele ei cand voi crede ca reusesc sa inteleg ce intelegea ea prin mit. Si apoi prin ritual. Si apoi prin dans.

“Myth is facts of the mind made manifest through a fiction of matter”. Aseara, revazand DVD-ul, am dat din nou de definitia asta, care suna foarte frumos. Joseph Campbell, cel care a prefatat cartea ei despre voodoo a intrebuintat-o: “Maya considered myth as facts of the mind made manifest through a narrative of matter”.

De aici as incerca sa avansez pe linia ei de gandire. Daca mitul reflecta nevoia noastra de a da o forma concreta, pentru a fi sesizabila, faptelor din mintea noastra (deci unor realitati in afara realitatii concrete), probabil ca simtim nevoia sa reluam mitul mereu (acea naratiunea care materializeaza faptele noastre din afara materiei) – si il reluam prin ritual. Ritualul se sublimeaza prin gest – dansul este gest, adica ritual sublimat.

Plasamente financiare 2008

ianuarie 7th, 2008

Persistenta slabiciunii pietei imobiliare americane face ca atractivitatea investitiilor strainilor pe piata Americana sa fie in crestere in conditiile in care chiriile au crescut in 2007 iar dolarul se pare ca a atins maximul devalorizarii, lucru dovedit de cresterea abrupta a detinerilor nerezidentilor de spatii, birouri, case si apartamente in SUA. Astfel, se presupune acum ca probabilitatea unui eventual reviriment al pietei imobiliare plus chiria va depasi media estimata a unei eventuale continuari a devalorizarii dolarului American cu cel putin 7%, fara a lua in considerare elemente fiscale.

Astfel reducerea latenta a deficitului balantei de plati a SUA indusa de devalorizarea dolarului American de anul trecut va induce cu siguranta canalizarea unor investitii catre piata financiara Americana, in special catre industria de armament in conditiile in care armata SUA va ramane in Iraq in 2008.

O eventuala diversificare poate va mai aduce capital pe pietele de capital rasaritene. Nu este sigur daca bancile recent scapate de faliment isi vor rediversifica investitiile catre proiecte de investitii din sfera project finance international, preluind o parte de venture capital sau vor continua plasamentele imobiliare, la niveluri diferite si la evaluari diferite.

Zone fierbinti pentru 2008 sunt Georgia (cu un nivel mic al capitalizarii, asteptand primul val de fuziuni si absorbtii de care a beneficiat Romania si Rusia), Bulgaria, care inca mai continua primul val al capitalizarii si Cuba in care recent anuntata retragere a lui Castro poate induce oprirea blocadei economice vestice impotriva acestei tari, si implicit o reesalonare a productiei si pietelor bunurilor de consum.

Recomandari de actiuni cu un potential de crestere ridicat: BA Aerospace, CNH, NARFX (Nakoma Fund), FXM (Peso Mexican).

“Declaraţie de război” – fragmente – (LVI)

ianuarie 7th, 2008

Într-o seară, pe la sfârşitul lunii ianuarie 1990, conducerea U.S.S. Braşov era în şedinţă la rectorat. A apărut neanunţată o delegaţie a P.N.Ţ.
— Noi suntem din conducerea P.N.Ţ. — filiala Braşov şi am vrea să discutăm. Voi studenţii, aveţi o mare responsabilitate politică. Vedeţi, comuniştii se regrupează, îşi consolidează puterea. Ar trebui să faceţi ceva!
Voi nu prea ştiţi istorie, aţi fost îndoctrinaţi, dar nu trebuie să acceptaţi, nu trebuie să permiteţi comuniştilor să-şi consolideze puterea!
Le-am răspuns eu:
— Dacă ştim sau nu istorie, asta o puteţi afirma doar după ce aţi stat de vorbă cu noi. Eu pot să mă angajez că în termen de o săptămână Universitatea intră în grevă generală. Dumneavoastră puteţi în schimb să declanşaţi greva în întreprinderile din Braşov?
— Nu…
— Puteţi să-mi garantaţi că muncitorii din aceste întreprinderi nu vor veni să ne dea în cap?
— ???
Delegaţia a plecat, lăsându-ne invitaţia de a participa, duminică, 28.I. la şedinţa organizată de P.N.Ţ. la Teatrul Dramatic.
Am mers la şedinţa respectivă împreună cu trei prieteni. Intenţionam să citesc materialele citite la cursul festiv. Le-am trimis, din sală, unuia din cei care fusese la rectorat şi care acum era în prezidiu. M-a chemat şi mi-a spus că pot vorbi, dar că nu are rost să citesc materialele pentru că sunt prea lungi.
În deschidere a vorbit şeful filialei, care a subliniat trecutul eroic al partidului şi martirajul membrilor ucişi în temniţele comuniste.
Partea proastă a fost că şi următorii vorbitori au repetat aproape acelaşi lucru, astfel că oamenii din sală au început să dea semne de oboseală.
A venit rândul meu.
— Sunt Cionoiu, preşedintele sindicatului studenţesc din Facultatea de Silvicultură, dar aici în calitate de persoană particulară. Aş vrea pentru început să vă recit o poezie.
— Huo! Nu! Huo!
— Să fim bine înţeleşi. Am fost invitat aici împreună cu colegii mei de către conducerea partidului. Dacă nu-mi daţi voie să vorbesc, părăsim sala.
S-a făcut linişte.
— Poezia pe care vreau s-o recit e intitulată „Gândurile sunt libere”. A fost scrisă de marele poet german Schiller şi nu ştiu dacă a fost deja tradusă în româneşte:
„Gândurile sunt libere,
Cine le poate ghici?
Ele zboară ca umbrele nopţii
Nici un om nu le poate şti,
Nici un vânător nu le poate ucide,
Pentru că gândurile sunt libere,
Eu gândesc ce vreau şi ce îmi place,
Dar în linişte şi cu bunăcuviinţă.
Gândurile, aspiraţiile mele
Nu le poate influenţa nimeni
Pentru că gândurile sunt libere.”
Când am terminat de recitat poezia cei din sală au aplaudat. Nu mai huiduiau.
— Pentru că aici s-a discutat foarte mult despre trecutul P.N.Ţ. aş vrea să-mi spun şi eu părerea. Bunicul meu a fost membru P.N.Ţ. şi a făcut câteva luni de închisoare pentru simplul motiv că a fost primar în perioada interbelică, atunci când în sat nu exista nici un comunist. Este adevărat că membrii P.N.Ţ. au fost persecutaţi de comunişti şi că P.N.Ţ. a jucat un rol important în istoria României. Dar după părerea mea în istoria P.N.Ţ. au existat şi greşeli, greşeli care trebuiesc semnalate.
O greşeală a fost politica naţionalistă dusă în anii ’30. Marea greşeală a fost însă participarea P.N.Ţ. la insurecţia de la 23 august. Trebuie să recunoaştem că duşmanii noştri în al doilea război mondial au fost ruşii, nu nemţii! Nu trebuia să trădăm!
În fine‚ vreau să mă refer la noua denumire a partidului: P.N.Ţ.-C.D. (Partidul Naţional Ţărănesc-Creştin şi Democrat). Consider că două din cuvintele ce formează această denumire se exclud reciproc: naţional şi creştin!
Vă mulţumesc.
Nu am fost huiduit, dar cei din sală nu păreau entuziasmaţi de discursul meu. Câţiva au aplaudat.
Preşedintele filialei s-a referit la cele spuse de mine:
— Îi mulţumim domnului student, dar precizăm că părerile domniei sale nu reprezintă punctul de vedere al partidului…
Totuşi, nici unul din cei prezenţi nu a încercat să polemizeze pe marginea obiecţiilor ridicate de mine.
Am aflat mai târziu că unii dintre cei prezenţi în sală m-au etichetat drept extremist. Mă tot întreb: de ce?
După ce şedinţa s-a terminat, participanţii s-au deplasat spontan — organizat spre primărie unde au scandat lozinci împotriva conducerii statului. Eu am plecat la cămin.
În ziua aceea, 28 ianuarie, opoziţia formată în primul rând din P.N.Ţ. şi P.N.L. a organizat mitinguri de protest împotriva Puterii în mai multe oraşe din ţară. Manifestaţia cea mai amplă s-a desfăşurat la Bucureşti, manifestanţii acuzând F.S.N.-ul şi pe domnul Iliescu de faptul că au acaparat puterea.
Simpatizanţii F.S.N. au răspuns cu o contra manifestaţie. A doua zi, în 29 ianuarie, mii de muncitori de la întreprinderile bucureştene i-au vânat pe membrii partidelor istorice şi au devastat sediile acestora. Televiziunea a prezentat partinic faptele, fiind evident că simpatizează cu F.S.N.
În acea zi m-am gândit pentru prima dată, să părăsesc ţara.

Plastografia EURO-ului

ianuarie 7th, 2008

Frenezia târguielilor din preajma sărbătorilor, oferă falsificatorilor de bancnote prilejul rar de a scurge stocul plăsmuit. Cu toate că biletele euro fac parte din valorile monetare cele mai securizate, se constată, în ultimul timp, o recrudescenţă a acestui gen de activitate, ale cărui victime sunt comercianţii mai puţin avizaţi, dar, nu rareori, şi marele magazine, în pofida precauţiunile tehnice de depistare cu care sunt dotate. Printre două miliarde 130 de milioane de euro, circulând anul trecut în Franţa, au fost sesizate 565.000 de bancnote false, ceea ce reprezintă numai o parte, relativ redusă, din acest trafic.
În realitate, falsificatorii nu sunt artişti minuţioşi, aplicaţi asupra operelor de artă în speţă. Scopul lor este crearea biletelor de bancă cu aparenţele cele mai apropiate de realitate, fără să supraestimeze perspicacitatea utilizatorilor. În acest sens, folosesc un material informatic de ultimă generaţie, reperează mijloacele de detectare ale comercianţilor, măsluind, ca urmare, falsele lor bancnote. Simplă lucrătură iluzorie, care trebuie să funcţioneze cât mai rapid posibil, lăsând cât mai puţine urme. Printre biletele în circulaţie, cele de 50 de euro, deţin recordul falselor, iar cele de 500 creează dilemele cele mai dureroase. Astfel, la văzul unui bilet de 500, comercianţii găsesc toate pretextele pentru a-l refuza.
Cu condiţia de a cunoaşte şi a repera semnele de securitate, detectarea lor presupune o observaţie obişnuită, nicicum o operaţie de înaltă expertiză.

Cum le putem recunoaşte?

În primul rând, o încredere oarbă în aparenţe, ne transformă iute în victime. Lămpile UV nu mai constituie o armă absolută în materie de detectare, şi nici firul de securitate încorporat în interiorul bancnotei. Mai mult, falsificatorii au reuşit o contrafacere a fibrelor colorate în roşu, albastru şi verde care, la lumina UV-ului, apar pe hârtie, făcând să dispară mai toate gajurile de autenticitate.
Atunci, pe ce se mai poate conta, ca să evităm „ţeapa”?
Pe un evantai de indicii, urmărind o regulă simplă: a atinge şi a înclina bancnota suspectă. Mai întâi, printr-o palpare senzitivă, se supune bancnota unei operaţii de cracare precum o rămurică. Biletele false sunt moi: „Explicaţia decurge din textura bancnotelor autentice, fabricate dintr-o pastă de hârtie 100% bumbac.”
Un bilet suspect trebuie privit sub toate cusăturile, expunându-l la lumina zilei: „Pentru a face să apară filigranul, obţinut la fabricarea bancnotei, graţie unei suprapuneri de straturi de hârtie”. Rezultat, bancnota se modelează de părţi clare şi umbrite – explică un expert în materie. „Aceasta este foarte vizibil în colţul biletului indicându-i valoarea. Pus pe o suprafaţă plană, cifra apare incompletă. Plasată în plină lumină, cifrele de pe ambele feţe se suprapun în mod perfect. Ca într-un puzzle. Cei mai dibaci falsificatori n-au izbutit să facă acest lucru. A se examina, de asemenea, pastila şi banda holografică unde este afişată valoarea bancnotei, ca si simbolul € pe un fond de culori curcubeu.
Semnele de securitate sunt clasate în trei categorii: cele destinate marelui public (culori şi valori de bllete), cele corespunzând uzajului profesional şi, în fine, cele clasate confidenţiale, niciodată divulgate…

Se impune, aşadar, o vigilenţă acută în momentele euforice al cumpărăturilor sărbătoreşti, dacă nu dorim să devenim deţinători culpabili de false valori pecuniare.

Dialogul dintre stiinta si credinta in definirea notiunii de boala, autor Mircea Gelu Buta

ianuarie 7th, 2008

Motto: “A vedea si a intelege lumea si indeosebi omul, cu ochii lui Dumnezeu, inseamna a ne cunoaste real.” Parintele Galeriu

Exista pareri, care la prima vedere par ireconciliabile, conform carora boala nu poate fi abordata decat unilateral, medical sau teologic. Pentru a instaura dialogul intre stiinta si credinta in ceea ce priveste suferinta si cauzele care o genereaza este de preferat gasirea unui punct de vedere comun, astfel incat cele doua domenii sa devina complementare.

Judecand astfel lucrurile vom reusi sa intelegem cum cunostintele stiintifice stimuleza inteligenta, permitand totodata dezvoltarea unor dimensiuni mai profunde ale credintei, in dubla convingere potrivit careia cunostintele stiintifice permit o mai buna intelegere a textelor fondatoare ale credintei crestine si drept urmare suscita un spatiu de libertate in care stiiinta se dezvolta spre binele umanitatii.

Din punct de vedere al medicinii laice pragurile de semnificatie ale patologicului, de trecere de la normal la anormal si morbid nu sunt nete, nici in cazul suferintei somatice si cu atat mai putin in cazul celei mentale, unde limitele dintre normalitate si patologic impun un grad ridicat de fluctuatii.

In anul 1958 Organizatia Mondiala a Sanatatii a incercat sa defineasca sanatatea ca pe “o stare perfecta de bunastare fizica, psihica si sociala”. Aceasta punctare de termeni, desi are avantajul de a influenta mentalitati si de a implementa noi modalitati de abordare a practicilor de sanatate, tinde sa sugereze ca cineva nu poate fi sanatos fara acea “stare perfecta de bine”.

Dar stim cu totii ca indivizii pot trece prin grade variate de bine, fara sa fie considerati neaparat bolnavi. Judecand astfel lucrurile, ar insemna ca programele de sanatate sa fie in asa fel concepute, incat fiecare individ sa fie adus la o stare de bine, fizic, mental si social, conform unor standarde, uneori “straine” de modul in care el isi concepe viata, si poate, chiar impotriva vointei lui.

Dar corpul uman semnifica mai mult sau chiar altceva decat o retea determinata de reguli biologice. El reprezinta prezenta unei constiinte care porneste din biosfera prin cuvant si prin responsabilitatea de a face din acest cuvant instrumentul dezvoltarii sale si a semenilor sai.

In aceasta perspectiva analiza noastra elibereaza spiritul de seductia neurologica si fondeaza responsabilitatea umana si libertatea sa. Corpul nu reprezinta un recipient, ci este un organ al spiritului. El este corp, adica un dat in spatiu, materie si timp, pe care stiinta il studiaza cu precizie si competenta. Dar corpul nu reprezinta nimic in afara principiului sau de unitate. El nu este materie prima condusa de un spirit strain lui.

Corpul este fiinta considerata in materialitatea sa, in timp ce sufletul este fiinta considerata in spiritualitatea sa. Rezulta de aici ca corpul uman este purtatorul unui proiect de viata. El este purtatorul unei dorinte de viata, efort la autonomnie si participare.

Dorinta se defineste ca pornirea launtrica a unei persoane de a face sau de a avea ceva. Autonomia reprezinta capacitatea individului de a concepe si intreprinde un ansamblu de actiuni capabile sa dea un sens vietii sale. Prin participare se intelege “a lua parte”.

Din aceasta conceptie despre om decurg credintele sale fundamentale:

– omul este un “tot unic”, diferit de ceilalti;
– el este dinamic si se afla in continua evolutie;
– omul este o fiinta relationala, el putand fi in contact cu el insusi, cu ceilalti si cu absolutul;
– este liber de a discerne binele de rau si de a intreprinde actiuni la alegere;
– omul traieste intr-un mediu cu care interactioneaza, dar pe care poate sa-l stapaneasca;
– el tinde spre armonia fiintei sale prin realizarea unui echilibru bio-psiho-social.

Dar boala nu reprezinta doar o problema biologica, ci si o metafora existentiala. Ea nu inseamna numai suferinta, durere si izolare, ci si o provocare pentru credinta.

Din punct de vedere teologic, sanatatea corespunde cu starea normala a naturii omenesti, cea a conditiei paradisiace, si de aceea ea poate fi considerata ca un bun in sine (Sf. Maxim Marturisitorul). Dar pentru om sanatatea trupului nu poate fi un bun dobandit in mod definitiv. Mai mult, in aceasta lume, ea nu exista niciodata in mod absolut si pentru totdeauna, nu este altceva decat un echilibru partial si provizoriu si chiar s-ar putea spune, o stare de mai putina boala (Sf. Simeon Noul Teolog).

Iinsasi notiunea unei sanatati ideale scapa conceptiei noastre omenesti, deoarece ea nu se poate referi la nici o experienta posibila pentru noi acum. Sanatatea, in conditia noastra prezenta este totdeauna, intr-un oarecare fel boala, care nu se arata sau nu are suficienta amploare spre a fi reperata ca atare (J. C .Larchet).

Sfintii Parinti asimileaza sanatatea omului starii de desavarsire careia acesta ii era sortita prin insasi natura sa. Starea paradisiaca, in care omul traia si potrivit naturii sale primordiale ne apare astfel ca o stare de sanatate, in care omul nu cunoaste vreo forma de boala, nici a trupului, nici a sufletului si in care ducea o viata cu totul normala, pentru ca se conforma adevaratei sale naturi si adevaratei meniri.

Savarsind pacatul originar, Adam, prin chiar libera sa alegere a parasit calea pe care il asezase Dumnezeu la crearea lui. Din aceasta despartire i-au venit omului toate relele, caci s-a lipsit astfel de bunurile dumnezeiesti de care se impartasise si pe care prin fire le avea in chip desavarsit. Dar relatia dintre boala si pacat nu trebuie inteleasa in sensul unei pedepse pe care un Dumnezeu razbunator si crud ar aplica-o omului, ci omul insusi prin greseala sa da nastere propriei sale suferinte.

“Despartirea de Dumnezeu inseamna pierderea tuturor lucrurilor care vin de la El deci cei care, prin lepadare le-au pierdut pe toate acestea, sunt cufundati in toate pedepsele, nu pentru ca Dumnezeu ia initiativa pedepsirii lor, ci pedeapsa le vine din insusi faptul ca s-au lipsit de toate bunurile”. (Sf. Irineu).

Faptul ca Adam este la originea caderii naturii umane nu inseamna totusi ca el ar fi singurul responsabil de starea actuala a acesteia. Exista intr-adevar o responsabilitate a tuturor oamenilor in masura in care s-au facut imitatorii lui Adam.

Astazi realitatea ne arata ca 50% dintre boli, infirmitati si decese sunt rezultatul stilului de viata pe care oamenii il adopta. Controlul asupra factorilor de risc, precum alimentatia dezechilibrata, consumul excesiv de alcool, fumatul, drogurile, promiscuitatea sexuala, poluarea mediului etc, sau in termeni teologici “caderea in pacat”, ar putea preveni 40-70% din totalul deceselor premature, 33% din totalul infirmitatilor si 66% din totalul afectiunilor cronice.

Faptul ca omul isi vatama atat de grav firea, lucrand impotriva a tot ce-i este in chip fundamental folositor, ajungand pana la a-si amputa fiinta cufundandu-se cu totul si mai adanc in suferinta, indepartandu-se de plinatatea vietii si fericirea cea desavarsita, cu care fusese inzestrat de la inceput, constituie cu adevarat nebunie, spun Sfintii Parinti.

Desi la crearea sa omul avea deja o anumita desavarsire, incetul cu incetul acesta a uitat care este adevarata sa natura, nu-si mai cunoaste adevaratul sau destin, nu mai stie care este viata sa cea adevarata si nu mai stie aproape nimic despre sanatatea sa cea dintai. In acest sens, gasim in “Invataturile de suflet folositoare” ale Avvei Dorotei urmatoarea remarca:

“De unde am venit la toate necazurile acestea? De ce am cazut in toata starea aceasta vrednica de plans? Nu din pricina nebuniei noastre? Si pentru ce toate acestea? Nu a fost zidit omul intru toata desfatarea, intru toata bucuria, intru toata odihna, intru toata slava? Nu era in rai? I s-a poruncit: Sa nu faci aceasta! Si a facut! De aceea Dumnezeu zice: “Acesta e nebun, acesta nu stie sa se bucure”.

Desavarsirea relativa pe care omul o avea la crearea sa nu sta numai in simpla capacitate de a se uni cu Dumnezeu, ci detinea in insasi natura sa toate virtutile. Dar realizarea lor presupune participarea activa a omului cu toate facultatile sale la planul lui Dumnezeu.

Viata umana, sub aspectul ei de existenta biologica nu poate fi considerata un bun absolut ce trebuie pastrat pentru el insusi. Valoarea si sensul sau ultim se afla in afara ei, dincolo de limitele existentei pamantesti, iar adevarata sfintenie a vietii umane consta in persoana mai mult decat simplul fapt al existentei sale fizice.

Plecand astfel de la conceptia despre om si a credintelor sale fundamentale, conceptul de sanatate poate fi redefinit ca “o stare de armonie, rezultata din echilibrul tendintelor fundamentale ale fiintei umane”. In acest mod de a vedea lucrurile, sanatatea ia in calcul fiinta umana in toata complexitatea, inclusiv cu capacitatile ei de a face fata situatiilor existentiale.

Aceasta conceptie despre persoana si sanatatea ei permite redefinirea obiectivelor si metodelor de interventie ale profesionistilor, care se vor adresa atat individului si grupului sau de apartenenta, cat si societatii, intelegand aceste lucruri medicul crestin poate colabora in chip armonios cu preotul, spre binele pacientului, acceptand in completarea terapiilor medicale caile duhovnicesti ale comunicarii: rugaciunea si Sfintele Taine.

www.crestinortodox.ro

Somnambulia 4

ianuarie 7th, 2008

Rotundă ca o piatră din râu
Şlefuită de răbdarea apelor,
A timpului,
Luna ne tulbură nopţile.
Ne căutăm cu ochii închişi.
Trecem unul pe lângă celălalt;
Tot mai departe.
Bâjbâim.
Scenă dintr-un film absurd
Care se repetă
De când ne cunoaştem.
Cutia milei
În care mai las din când în când
Câte-un păcat
Sperând să mi se ierte,
S-a umplut.
Păcatele mai uşoare
Au început să se reverse.
Celelalte atârnă la fund.
Luna rotundă şi albă
Trece nepăsătoare.
A împrumutat răbdarea apei,
A timpului.
Ne tulbură minţile
Iertându-ne.

Dan David, Los Angeles, mai-06-2006.

Creditul Minier

ianuarie 7th, 2008

Creditul Minier a fost o societate petrolieră cu capital românesc, una dintre cele mai mari întreprinderi petroliere din România, prima cu capital exclusiv românesc, înfiinţată în 1919 cu sediul la Bucureşti. Capitalul iniţial era de 1.750.000 lei, sporit ulterior până la peste 23 miliarde în 1945. Terenurile deţinute direct şi indirect (prin participaţii), însumau 150.000 hectare. În 1948, prin adoptarea Legii naţionalizării, societatea Creditul Minier a fost naţionalizată.

Societatea a fost înfiinţată de un grup de ingineri romani care prin activitatea lor apărau interesele româneşti în exploatarea zăcămintelor de petrol, gaze, aur şi altele. Din consiliul de administratie făceau parte inginerii Virgil Alimăşteanu, Constantin Buşilă, Mihai Constantinescu, Ion Demetrescu, Valeriu Puşcariu, Petre Lucaci, Virgil Tacit, Ilie Popescu şi alţii. Înfiinţarea Creditului Minier a constituit un exemplu pentru constituirea altor societăţi inginereşti, ca IRDP (Industria Română de Dezvoltare Petrolieră şi altele).

În acea perioadă, industriile extractive de minereuri şi în special de extragere şi prelucrare a petrolului, erau aproape complet sub controlul marilor companii miniere internaţionale, din Statele Unite ale Americii, Franţa, Belgia, Germania, Olanda, etc.

patru situatii pe o masa de operatie

ianuarie 7th, 2008

in faza intaia ni se taie cordul
ca sa nu mai simtim durerea
nici tactul unui quartet de coarde

in faza a doua ne asezam goi la masa de scris
ca sa ne vedem mai bine degetele
pline de indoieli
si cutele oboselii de dupa postmodernism

in curte te asteapta o banca subreda
si halatul celor incurabili
dragostea cica nu are leac
si nici scapare nu e

mai e o ultima scena
cea din gara la sfarsit de viata
cand fanfara canta valsuri triste
iar logdnica isi cauta batista
in buzunar gaseste poza soldatului
si o floare uscata din
livada lor cu visini..

La rascruce de vânturi (Wuthering Heights), de Emily Bronte

ianuarie 7th, 2008
Fritz Eichenberg (1901-1990): HeathcliffFritz Eichenberg (1901-1990): Heathcliff

Prozatoare si poeta engleza, Emily Bronte (1818-1848) este autoarea romanului La rascruce de vânturi si a unui volum de Poeme scrise în colaborare cu surorile ei, Anne si Charlotte.

LA RASCRUCE DE VÂNTURI

Titlul romanului indica situarea casei personajului principal si îi simbolizeaza destinul. Copil parasit, Heathcliff este crescut de domnul Earnshaw împreuna cu fiul acestuia, Hindley, care îl persecuta pe orfan, si cu fiica lui Earnshaw, Catherine, de care Heathcliff se îndragosteste. Auzind-o pe fata spunând ca nu se va casatori cu el, Heathcliff paraseste casa si se întoarce îmbogatit dupa trei ani, cu un singur gând: razbunarea. Iubirea violenta si sumbra dintre el si Catherine se sfârseste cu moartea acesteia la nasterea unei fiice, Cathy. Heathcliff se casatorise cu Isabelle (sora lui Edgar Linton, fostul sot al Catherinei) pe care o terorizeaza si se razbuna pe Hindley, dând fiului acestuia, Hareton, o crestere nepotrivita. Cathy este obligata sa ia în casatorie pe respingatorul fiu al lui Heathcliff. Dupa moartea lui Heathcliff, Cathy, ramasa vaduva între timp, se casatoreste cu Hareton.
În fragmentul de mai jos, doamna Dean, menajera familiei Earnshaw, povesteste copilaria lui Heathcliff.

Capitolul 4

Iata cum a intrat Heathcliff în familie. Întorcându-ma dupa câteva zile (caci nu puteam crede c-am fost surghiunita pe veci), am vazut ca-l botezasera Heathcliff. Era numele unui baiat care le murise înca de mic, si de-atunci acesta a ramas atât numele cât si prenumele lui. Domnisoara Cathy se împrietenise la toarta cu el, dar Hindley îl ura ! Si, drept sa va spun, îl uram si eu si-l chinuiam si ma purtam nerusinat cu el; caci eu nu aveam destula minte pentru a-mi da seama ca sunt nedreapta, iar doamna niciodata nu-i lua partea când vedea ca-i nedreptatit.
Parea un copil posomorât, rabdator; si poate ca, înasprit de-atâtea brutalitati, rabda loviturile lui Hindley fara a clipi sau a varsa vreo lacrima, iar ciupiturile mele nu-l faceau decât sa-si tina rasuflarea si sa deschida ochii mari, de parca se lovise singur, din întâmplare, si nimeni altul nu era de vina. Aceasta putere de a rabda îl facea pe batrânul Earnshaw sa se înfurie ori de câte ori descoperea ca fiul sau îl persecuta pe bietul orfan, dupa cum zicea el. În mod cu totul ciudat, se lega foarte tare de Heathcliff, crezând tot ce-i spunea (de fapt spunea foarte putine si de obicei adevarul), rasfatându-l mai mult decât pe Cathy, care era prea zburdalnica si îndaratnica pentru a fi favorita lui.
Asa ca, de la început chiar, el a adus zâzanie în casa, si dupa moartea doamnei Earnshaw, adica nici doi ani dupa venirea lui la noi, Hindley, tânarul stapân, se învatase sa-l socoteasca pe tatal lui mai degraba tiran decât prieten, iar Heathcliff, uzurpatorul dragostei si ocrotirii parintesti ce i se cuvenea lui; astfel, tot meditând asupra acestor nedreptati, deveni ciufut. Un timp am fost de partea lor, dar când copiii s-au îmbolnavit si eu a trebuit sa-i îngrijesc, luându-mi deodata raspunderile unei femei, mi-am schimbat parerile. Heathcliff a fost foarte bolnav, si cum el era în mai mare primejdie, a trebuit sa stau tot timpul la capatâiul sau; cred ca a simtit câta osteneala mi-am dat cu el, dar nu era destul de istet sa-si dea seama ca eram silita sa ma port astfel. Totusi, trebuie sa recunosc c-a fost cel mai linistit copil pe care l-a îngrijit vreodata o infirmiera. Deosebirea dintre el si ceilalti m-a obligat sa fiu mai putin partinitoare. Cathy si fratele ei m-au necajit peste masura; Heathcliff nu se vaita, era rabdator ca un miel, cu toate ca asprimea si nu blândetea lui îl faceau sa-mi dea atât de putina bataie de cap.
S-a vindecat, si doctorul spunea ca în mare parte datorita mie, si m-a laudat pentru felul cum l-am îngrijit. Am fost mândra de laudele lui si am devenit binevoitoare fata de cel datorita caruia le primisem, astfel ca Hindley si-a pierdut ultimul aliat. Totusi, nu-l puteam îndragi prea mult pe Heathcliff, si deseori ma întrebam ce-o fi gasind stapânul sa-l admire atâta la acest baiat posac, care, dupa câte tin eu minte, niciodata nu i-a rasplatit bunatatea cu vreun semn de recunostinta. Nu era obraznic fata de binefacatorul sau, ci pur si simplu nesimtitor, cu toate ca stia prea bine câta stapânire pusese pe inima lui si-si dadea seama ca la o singura vorba spusa de el casa întreaga ar fi fost silita sa se închine în fata dorintelor lui. De pilda, îmi aduc aminte ca o data domnul Earnshaw cumparase o pereche de mânji de la târgul parohial si daduse fiecarui baiat câte unul. Heathcliff l-a luat pe cel mai frumos, dar curând calul lui începu sa schiopateze, si când a descoperit acest lucru, îi spuse lui Hindley:
-Trebuie sa schimbam caii; mie nu-mi place al meu, sa mi-l dai pe-al tau; daca nu vrei am sa-i spun tatalui tau ca mi-ai tras saptamâna asta trei snopeli si am sa-i arat vânataile de pe brat.
Hindley a scos limba la el si l-a plesnit peste urechi.
-Ar fi bine sa faci schimbul chiar acum, starui Heathcliff, fugind în tinda (erau în grajd), tot va trebui sa mi-l dai, si daca-i mai pomenesc si despre loviturile astea, ai sa le primesti înapoi cu dobânda.
-Iesi afara, câine ! striga Hindley, amenintându-l cu o greutate de fier care folosea la cântarirea cartofilor si fânului.
-Azvârle-o ! îi raspunse Heathcliff, ramânând nemiscat, atunci am sa-i spun ca te-ai laudat c-o sa ma dai afara din casa când o muri, si-ai sa vezi ca o sa fii tu dat afara numaidecât.
Hindley arunca greutatea si-l izbi în piept; Heathcliff cazu jos, dar se ridica imediat, clatinându-se, cu rasuflarea taiata si alb ca varul. Si de nu-l opream eu, s-ar fi dus de-a dreptul la stapân si-ar fi fost razbunat din plin, pentru ca starea în care se afla vorbea de la sine, dezvaluându-l pe faptuitor.
-Daca-i asa, ia tu, tigane, mânzul meu ! zise tânarul Earnshaw. Si ma rog lui Dumnezeu sa-ti frânga gâtul ! Ia-l si fii blestemat, haimana si cersetor ce esti ! Si încânta-l pe tata sa-ti dea tot ce are, si numai dupa aceea arata-i cine esti, fiu al Satanei ! Ia-l, si sper c-o sa-ti dea una cu copita de-o sa-ti crape scafârlia !
Heathcliff se duse sa dezlege mânzul ca sa-l mute în boxa lui. Trecea tocmai pe la spatele calului când Hindley îsi ispravea amenintarile; atunci Hindley îi puse o piedica, trântindu-l sub picioarele calului si, fara sa mai stea sa vada daca nadejdile i s-au împlinit, o rupse la fuga cât putu de iute. Am fost uluita de sângele rece cu care copilul s-a ridicat în picioare si si-a vazut mai departe de treaba; a schimbat saua si toate celelalte, apoi, înainte de a intra în casa, s-a asezat pe un maldar de fân pentru a-si domoli greata pricinuita de izbitura aceea puternica. Fara nici o greutate l-am convins sa ma lase sa pun vânataile pe seama calului; putin îi pasa ce voi spune, de vreme ce obtinuse ceea ce dorea. De fapt, se plângea atât de rar de ciocniri ca aceasta, încât eram într-adevar încredintata ca nu-i razbunator. Dar cât de mult m-am înselat veti vedea din cele ce urmeaza.

Biserici mutilate

ianuarie 7th, 2008

Capitolul 2

Biserici din Podgoria Odobeştilor

Odobeştii şi podgoria omonimă au avut la apogeul lor, în prima parte a secolului al XX-lea, peste douăzeci de lăcaşuri de cult, din care numai în frumosul târg de la poalele Şarbei şi în satele de la periferie, douăsprezece biserici. C. C. Giurescu, singurul istoric care a dedicat o lucrare podgoriei, compară Măgura Odobeştilor cu Muntele Athos: «(…) prin numărul de lăcaşuri monahale poate să sugereze imaginea unui mic Munte Athos românesc» , scrie istoricul în monografia Podgoriei Odobeştilor.
De la catedrala episcopului catolic a misterioasei reşedinţe Civitas de Mylco, din secolul al XIII-lea, pe care cei mai mulţi istorici o situează în zona Odobeştilor, la cele douăsprezece biserici, pe care Odobeştii le aveau înaintea Primului Război Mondial, au trecut şapte secole, timp în care răzeşii din satele Vineşeşti, Grozeşti şi Odoba au hotărât în secolul al XVII-lea să se unească pentru a-şi apăra, mai bine, interesele.
Printre primele atestări documentare ale Târgului Odobeştilor se numără şi un act de vânzare din 1626, în care se pomeneşte despre un preot din satul Odobeşti. Evoluţia aşezării a cunoscut mai multe perioade, Odobeştii fiind situat în zona de confluenţă a celor două ţări române şi revendicat, pentru o anumită perioadă, de domnitorii ambelor ţări.
Până la Ştefan Cel Mare, Odobeştii au ţinut de Muntenia. După ce domnitorul moldav a alipit cetatea Crăciuna, la 1482, hotarul Moldovei a fost mutat, pentru totdeauna, pe Milcov, deci la sudul târgului, iar Biserica a trecut în jurisdicţia Episcopiei Romanului. În secolele care au urmat, la Odobeşti s-au instalat armenii, grecii, negustorii cazaclii şi spre sfârşitul secolului al XVIII-lea evreii, care au dezvoltat comerţul, iar aşezarea de pe Milcov a devenit un târg înfloritor, mai ales după Pacea de Adrianopol (1829), când evreii s-au stabilit masiv în cele două Principate.
Odobeştii au beneficiat şi de poziţia lor ca localitate aflată pe drumurile care porneau, atât pe Valea Milcovului, pe Valea Putnei, cât şi spre podgoriile din sudul Odobeştilor, de lângă Valea Râmnei şi a Râmnicului Sărat, Podgoria Odobeştilor întinzându-se şi la sud de Milcov, chiar dacă aceasta era în Muntenia. Interesant este că Odobeştii nu au ţinut dintru începuturi de Vrancea, decât mai târziu, când odobeştenii au cumpărat posesiuni în Vrancea arhaică.
Răzeşii satelor care au format Odobeştii au ţinut apoi să preia, fără succes, situaţia juridică a schiturilor vrâncene, aceea de a depinde de Obşte şi nu de Biserică şi să o impună schiturilor podgoriei. Ani în şir răzeşii au încercat să scoată Schitul Buluc din jurisdicţia Bisericii, după modelul Vrancei (Valea Neagră) şi al Lepşei, dar nu au reuşit.
O palmă grea au primit răzeşii odobeşteni din partea Mănăstirii Mera, care a devenit, dintr-un schit al familiei Moţoc din Odobeşti, o mănăstire puternică, un rival nebănuit, care a rupt în două proprietăţile odobeştenilor de pe Valea Milcovului, transformându-i pe micii proprietari în clăcaşi, luând chiar părţi din munte până la Muntioru şi proprietăţi în Târgul Odobeştilor.
De-a lungul secularei sale istorii oraşul a fost ars de mai multe ori şi bisericile sale au fost demolate, nu o dată, de cutremure. La 1717, austriecii au ocupat Odobeştii, la 1758 tătarii l-au ars, urcând pe Valea Milcovului, la 1787-1788 austriecii, turcii şi ruşii s-au bătut la Odobeşti, l-au ocupat şi l-au jefuit. Incendiul din 1803 a deschis calea distrugerilor din secolul al XIX-lea, iar la 1821 grecii care coborau din Rusia spre Ţara lui Homer, pentru a o elibera de turci, s-au înfruptat nemilos din odoarele bisericilor târgului. Între 1854-1856 ostaşii ruşi şi austrieci au fost încartiruiţi în orăşelul de pe Milcov, pricinuind pierderi ireparabile patrimoniului religios odobeştean.
La jumătatea secolului al XVIII-lea găsim pe negustorii cazaclii la Odobeşti, iar prezenţa acestora era aşa de importantă încât negustorii au fixat până la 1859 preţul vinurilor de Odobeşti şi au făcut cunoscut oraşul dintre vii până la Odessa, Sankt Petersburg şi Kiev. De numele lor se leagă danii nenumărate făcute bisericilor, dar, mai ales, biserica «Sfinţii Apostoli», pe care au ridicat-o la 1777.
La Odobeşti aveau vii, Mitropolia Iaşilor şi Episcopiile de Roman şi Rădăuţi. Bogăţia locului s-a reflectat şi în numărul mare de biserici, pe care oamenii înstăriţi ai podgoriei le-au ridicat în micul târg de pe Milcov şi în satele învecinate. În 1835, la Odobeşti sunt menţionate zece biserici, iar la 1900, doar şapte, semn că din cauza cutremurelor de la sfârşitul secolului al XIX-lea celelalte biserici erau în paragină.
Viaţa religioasă odobeşteană a rivalizat tot Evul Mediu cu cea din Focşanii Moldovei şi ai Munteniei. La cumpăna dintre cele două secole, în 1897, la Odobeşti exista o societate cosmopolită unde, din 3500 de locuitori, existau câteva zeci de greci şi maghiari, o mână de armeni, şi aproape 900 de evrei.
Decadenţa patrimoniului religios al Odobeştilor a început în timpul Primului Război Mondial, când oraşul a fost ocupat de trupele austro-germane, iar bombardamentele au distrus multe din aşezămintele sale religioase. Refăcute, în parte, după Primul Război Mondial, două decenii mai târziu, cutremurul din 10 noiembrie 1940 a afectat grav bisericile podgoriei. Singura Biserică domnească ridicată de Cantacuzini pe pământul Vrancei, Biserica «Ovidenia», din cimitirul din Dealul Odobeştilor, a stat în ruine jumătate de secol, până la căderea comunismului, fiind restaurată abia în 1994. Ctitorită în jurul anilor 1670, de Iordache Cantacuzino, pe ancadramentul uşii principale a rămas peste veacuri vulturul bicefal, simbolul Cantacuzinilor. Totuşi, după ce s-au investit sume importante, biserica este în prezent închisă.
De la cutremurul din 1940 a rămas nerestaurată biserica «Sfinţii Apostoli», ridicată de negustorii cazaclii, la ieşirea din Odobeşti, spre drumul Vrancei şi Valea Putnei, pe locul unde se găsea fostul sat Grozeşti. Aceeaşi soartă a avut-o şi biserica «Sfânta Cruce» din centrul oraşului, iar biserica «Ovidenia» din Boteştii Păţeştilor, fiind închisă după Primul Război Mondial şi demolată în 1984.
Desigur, în afara celor douăsprezece biserici, câte numărau Odobeştii la apogeul său, în podgoria de la poalele Măgurii au existat şi alte lăcaşuri de închinăciune. Cel mai vestit lăcaş de închinăciune din zona Odobeştilor va rămâne legendara catedrală a Episcopiei Cumaniei , pe care arheologii o caută neîncetat.
În Podgoria Odobeştilor au existat mai multe vetre mănăstireşti, de la sudul Milcovului, teritoriu aflat sub jurisdicţia Munteniei, până la confluenţa cu Vrancea arhaică unde, în Măgură, s-a dezvoltat un buchet de mănăstiri, unele străbătând timpul până în zilele noastre.
Pe Dealul Odobeştilor, la marginea sudică a podgoriei, arheologii au descoperit ruinele unei cetăţi, despre care unii istorici cred că este vorba de celebra cetate a Kruceburgului, ridicată de cavalerii teutoni, care avea, cu siguranţă, lăcaş de rugăciune. Pe această cetate este posibil să fi fost ridicată, mai târziu, cetatea Crăciuna. Ruinele unei vechi cetăţi pe acel amplasament au existat până târziu în secolul trecut. Astăzi a mai rămas doar amintirea în memoria locului, locul fiind numit chiar, la Cetăţuie.
Târgul Odobeştilor avea el însuşi câteva aşezăminte monahale, cum au fost Schitul Mănăstirea, din care mai funcţionează doar biserica «Naşterea Maicii Domnului», Mănăstirea «Sfântul Gheorghe» din Caragea, de la care există încă biserica «Sfântul Gheorghe» şi Schitul Vineşeşti, de la care nu au rămas decât menţiuni istorice.
De Odobeşti aparţinea Schitul Buluc, din Măgură, ridicat de un răzeş odobeştean. Biserica mare a schitului a căzut la cutremurul din 1940 şi face subiectul lucrării de faţă. Tot de Odobeşti ţinea şi fostul Schit Căpătanu, de pe Valea Milcovului, ctitorit de odobeştenii care au fondat localitatea Căpătanu, respectivul Căpătanul de Jos, care a aparţinut administrativ, până la Al Doilea Război Mondial, de Odobeşti.
Demne de menţionat sunt fostele schituri «Sfântul Gheorghe» din Ivănceşti (Boloteşti), din care avem astăzi biserica «Sfântul Gheorghe» din satul Ivănceşti şi Schitul Scânteia, a cărui biserică «Adormirea Maicii Domnului» a fost ridicată de spătarul Andrieş şi boierul Stamatin, socrul său şi este astăzi biserică de mir.
Vom menţiona în câteva cuvinte şi biserica mutilată a Schitului Tarniţa, care a ars în aprilie 2005. Nu trebuie trecute cu vederea lăcaşurile de închinăciune ale evreilor din Odobeşti, mai ales fostul «Templu Coral», monument de arhitectură, demolat la începutul anilor ‘80.
După 1989 s-a reluat restaurarea bisericilor odobeştene, s-au redeschis schiturile Buluc şi Tarniţa dar, faţă de alte localităţi vrâncene, la Odobeşti nu s-a construit nici un lăcaş nou, cu excepţia bisericii de lemn ce urmează a fi asamblată pe amplasamentul de sinistraţi din satul Unirea şi un imobil pe care credincioşii romano-catolici îl vor transforma în lăcaş de cult.
Odobeştii sunt singura localitate urbană din Vrancea în care, cu excepţia a două capele necesare – la Spitalul Orăşenesc şi la Centrul de Integrare prin Terapie Operaţională – nu s-a construit nici o biserică după 1989, fapt ce a permis restaurarea vechilor lăcaşuri de cult, faţă de alte localităţi din ţară unde s-a dat prioritate ridicării de noi biserici, neglijând patrimoniul religios. Ultima iniţiativă a autorităţilor locale şi a credincioşilor este restaurarea singurului edificiu rămas în paragină la Odobeşti – biserica «Sfinţii Apostoli», a negustorilor cazaclii. Cu ajutorul DJCCPCN Vrancea, lăcaşul de cult urmează să fie clasat şi să fie înscris pe Lista Monumentelor Istorice. Din acest punct de vedere, patrimoniul religios odobeştean are şanse serioase să fie salvat de la distrugere.
Dincolo de aceste aspecte subiective ale istoriei recente trebuie reţinut că, între «drumul calicilor» de pe malul Milcovului, lângă fostul sat Vineşeşti şi «drumul Vrăncii», situat dincolo de satul podgorenilor din Grozeşti, asimilat de Târgul Odobeştilor în secolul al XIX-lea, şi locuit mai mult de un secol de negustorii cazaclii, creştinii satelor care au pus bazele actualului oraş au ridicat pentru nevoile lor spirituale nu mai puţin de 12 lăcaşuri de închinăciune, care au ajuns până în zilele noastre.
Nu trebuie uitat că înainte de unirea administrativă a Focşanilor din 1862, Odobeştii rivalizau cu Focşanii Moldovei, şi ca populaţie şi ca putere economică. Unirea Focşanilor şi plecarea negustorilor cazaclii de la Odobeşti au făcut ca târgul de la poalele Şarbei să treacă în umbra Focşanilor, iar acesta din urmă să devină spre sfârşitul secolului al XIX-lea centrul religios prin excelenţă al Ţinutului Putna, cu cele mai multe biserici de mir şi aşezări monahale.

____________________________________________________________________________________________________________

. C. C. Giurescu, Istoria Podgoriilor Odobeştilor. Din cele mai vechi timpuri până la 1918 (cu 124 de documente inedite, 1626 – 1864 şi 3 reproduceri), Bucureşti, 1969, p. 68.
. Târg important pe malul stâng al Milcovului, la frontiera naturală dintre Muntenia şi Moldova, Odobeştii au beneficiat de atenţia celebrului istoric C. C. Giurescu. Acesta a scris acum jumătate de secol cea mai importantă istorie a Podgoriei Odobeştilor în care a rezervat un capitol bisericilor şi mănăstirilor podgoriei. O monografie a dedicat Odobeştilor francezul Jossef Dodun de Perriers (Monografia regiunii Odobeşti din punct de vedere viticol, Bucureşti, 1924), fost profesor la Şcoala elemenatară de viticultură între 1902-1931, pe care însă nu am consultat-o. În rest, despre lăcaşurile de cult din Odobeşti avem informaţii destul de subţiri, articolaşe şi menţiuni în lucrări tehnice sau ghiduri turistice. Nici o biserică din podgoria de la poalele Şarbei nu a fost subiectul vreunei cercetări serioase, care să depăşească stadiul unui material de revistă sau articol evocator. Pentru a avea o vagă idee despre viaţa religioasă odobeşteană, lăcaşurile din acest târg şi împrejurimile sale pot fi consultate: Dimitrie Rotta, op. cit., p. 43; Mihail Canianu şi Aurelian Candrea, Dicţionar Geografic al Judeţului Putna, Bucureşti, 1897, pp. 212-218 ; Documente Putnene, I, Vrancea, Odobeşti – Câmpuri, publicate cu un studiu introductiv despre Vrancea de Aurel V. Sava, prefaţă de Nicolae Iorga, Focşani, 1929 ; Vasile Ţiroiu, Istoricul Podgoriei Putnene. Studiu monografic (ms.), o lucrare foarte interesantă (373 pagini dactilografiate), care aduce informaţii inedite despre Odobeşti şi bisericile podgoriei sale. Lucrarea se găseşte la Direcţia Judeţeană Vrancea a Arhivelor Statului (DJVAS), fondul 374 – Învăţător Vasile Ţiroiu, dosar 4 ; Id., Monografia satului Boloteşti, (ms.), vol I, capitolul al XI-lea, pp. 313-335, la DJVAS, fondul 374, dosar 5 ; Id., Din Focşani pe trei drumuri spre Vrancea (Valea Milcovului, Putnei şi Şuşiţa). Ghid monografic turistic, (ms.), pp. 81-106, la DJVAS, fondul 374, dosar 7. Indispensabile pentru înţelegerea istoriei Vrancei şi a Ţinutului Putnei sunt cele două lucrări ale istoricului Cezar Cherciu, profesor la Colegiul Naţional Cuza, care cuprind date şi informaţii culese din documente nepublicate, aflate în arhive : Vrancea şi Ţinutul Putnei. Un secol de Istorie, 1820-1920, Focşani, 1995; Id., Vrancea şi Ţinutul Putnei – o lume de altădată. 1921-1945, Focşani, 2005. . Episcopia catolică a cumanilor a fost înfiinţată în 1227 prin convertirea cumanilor care stăpâneau aceste teritorii. Marea migraţie a tătarilor din 1241 a pus capăt acestei entităţi religioase, nu însă şi existenţei misionarilor catolici din Cumania, cum se numea la acea dată sudul Moldovei. Reşedinţa Episcopiei Cumaniei a fascinat imaginaţia multor istorici şi a stârnit interesul cercetătorilor din secolul al XIX-lea până astăzi. Dacă asupra existenţei acesteia nu este nici o îndoială, problema care a rămas nerezolvată este aceea a locului unde a avut sediul această Episcopie. Există mai multe ipoteze care o situează de-a lungul Milcovului, pe o rază de mai multe zeci de km, de la Focşani pînă la Reghiu, trecând prin Odobeşti şi Vârteşcoiu sau chiar pe locul fostei Mănăstiri Mera. Cel mai avizat istoric al Odobeştilor, C. C. Giurescu opina că sediul episcopiei – Milcovia (Civitas de Mylco) ar fi fost la Odobeşti. O ipoteză interesantă este susţinută de arheologul vrâncean dr. Victor Bobi care, în urma descoperirilor arheologice din zona Vârteşcoiu-Beciu, a avansat ipoteza că aşezarea scoasă la lumină în acel loc ar fi putut fi reşedinţa episcopului catolic al Cumaniei. Pentru o minimă orientare bibliografică vezi C. C. Giurescu, Tîrguri sau oraşe şoldovene. Din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, Bucureşti, 1967, pp. 39 – 47; Id., Istoricul Podgoriei Odobeştilor, op. cit., pp. 36 – 41 ; Vasile Gh. Sibiescu, «Episcopatul cuman de la Milcovia (1227/1228-1241). Împrejurările înfiinţării, rezistenţa băştinaşilor români-ortodocşi», în Spiritualitate şi istorie la întorsura Carpaţilor, sub îngrijirea dr. Antonie Plămădeală, Buzău, 1983. vol. I, pp. 284-320; Ionel Ene, Gothia şi episcopii ei, Buzău, 2002, capitolul II «Episcopia cumană», pp. 47-54.
cetăţi moldovene. Din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, Bucureşti, 1967, pp. 39 – 47; Id., Istoricul Podgoriei Odobeştilor, op. cit., pp. 36 – 41 ; Vasile Gh. Sibiescu, «Episcopatul cuman de la Milcovia (1227/1228-1241). Împrejurările înfiinţării, rezistenţa băştinaşilor români-ortodocşi», în Spiritualitate şi istorie la întorsura Carpaţilor, sub îngrijirea dr. Antonie Plămădeală, Buzău, 1983. vol. I, pp. 284-320; Ionel Ene, Gothia şi episcopii ei, Buzău, 2002, capitolul II «Episcopia cumană», pp. 47-54.

2.1. Biserica «Ovidenia» din Boteşti

Pe drumul care leagă Odobeştii de Focşani a existat până la începutul secolului trecut o localitate despre care puţini contemporani din podgorie au auzit în ultimii ani – satul Boteşti, un cătun întemeiat de oameni liberi – răzeşi, care grupa gospodăriile foştilor boieri podgoreni odobeşteni de la extremitatea estică a podgoriei şi se întindea la Vest până la Păţeşti, fiind pentru câtva timp o localitate de sine stătătoare.
Boteştii au avut, ca toate satele vrâncene, şi lăcaşuri de închinăciune. Este vorba de biserica «Ovidenia», construită, se pare, pe la 1820 şi biserica «Sfântul Gheorghe», ridicată după Primul Război Mondial. Astăzi, jumătatea de Vest a satului face parte din satul Unirea, jumătatea estică a dispărut, iar pe locul acesteia nu mai există decât câteva cruci de piatră şi temeliile bisericii «Ovidenia», demolată în 1984. Este, de altfel, singura biserică distrusă de comunişti în Podgoria Odobeştilor.
De trecutul acestui lăcaş se leagă o parte din istoria nescrisă a podgoriei Odobeştilor şi a unor familii de podgoreni care s-au stins şi despre care nu se mai ştie nimic. De altminteri, într-o oarecare măsură, dispariţia acestei biserici a fost pricinuită şi de poziţionarea geografică a acestui aşezământ, situat la extremitatea estică a podgoriei şi de haotica evoluţie demografică a teritoriului dintre Focşani şi Odobeşti. Boteştii au făcut parte din comuna Păţeşti alături de satele Slobozia-Vidraşcu (azi dispărut), Pânteceşti (puţin cunoscut), Floreşti şi Gugeşti. Părăsirea satelor Floreşti şi Gugeşti de către locuitori, în a doua parte a secolului al XIX-lea, a fost urmată şi de o slăbire economică a satului vecin -Boteşti, iar din punct de vedere demografic, aşezările s-au deplasat spre Focşani şi Odobeşti, Biserica rămânând singură în mijlocul viilor.
Biserica «Ovidenia» a deservit în epocă şi o parte din satul Floreşti, mult mai mare decât cătunul Boteşti, care se găsea pe partea stângă a Milcovului, lângă Pânteceşti şi se învecinau cu fostul sat Păţeşti, actualul sat Unirea. Între cele două războaie, pe locul unde astăzi sunt doar ruine mai existau câteva case, o moară şi o fântână, lângă răspântia Odobeştilor cu localitatea Câmpineanca. Moara era deservită de Milcovelul, acel braţ al Milcovului care pleca, de la Pânteceşti spre Focşani şi care a fost pentru secole frontiera naturală a celor două ţări române.
«Vinovat» de abandonul acestei biserici este evoluţia demografică a acestei părţi a Podgoriei Odobeştilor şi dispariţia marilor proprietari, spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, când Boteştii au încetat, practic, să mai existe. În acest lăcaş s-a slujit până la sfârşitul Primului Război Mondial. Dispariţia în timp a cătunului Boteşti şi retragerea satului Floreşti spre Milcov, în aval, au făcut ca biserica să se găsească la un moment dat solitară, acompaniată doar de mormintele din curtea bisericii, ale familiilor celor care nu mai aveau urmaşi, dintre care unele se mai văd şi astăzi. De asemenea, mai existau morminte la care creştinii mai aprindeau o lumânare la Paşti şi de Ovidenie, când se venea cu o colivă la căpătâiul celor plecaţi.
Construcţia bisericii «Sfântul Gheorghe» la doar jumătate de km distanţă, în cimitirul de pe malul Milcovului, a însemnat scoaterea din circuit a bisericii «Ovidenia». Ceea ce surprinde în osândirea acestei biserici este maniera ipocrită în care statul comunist şi Biserica s-au înţeles asupra demolării în anii ‘80. Trebuie reamintit că biserica «Ovidenia» nu a fost distrusă pentru că figura într-o zonă ce urma a fi sistematizată, nici nu era în interiorul localităţii şi deranja anumite instituţii prin prezenţa sa. Dimpotrivă, biserica «Ovidenia» se afla în afara localităţii Păţeşti, în plin câmp, înconjurată de vii şi nu încurca planurile nimănui. Afectată de cutremurul din noiembrie 1940, ca şi multe alte biserici vrâncene, dar nu atât ca să fie demolată, lăcaşul s-a comportat bine şi la cutremurul din 4 martie 1977. În 1984 se găsea aşa cum arată în fotografia de la sfârşitul acestei lucrări, mult mai bine decât majoritatea bisericilor din Odobeşti şi nu existau motive obiective pentru a fi distrusă. Şi totuşi, laxismul autorităţilor bisericeşti şi ignoranţa conducerii oraşului Odobeşti din acei ani au făcut ca într-o zi ploioasă de toamnă, în 1984, să fie demolată cu buldozerul, iar cărămida şi molozul au fost transportate la prundul Milcovului, la doi paşi, peste drum.
Nici creştinii, nici conducerea Episcopiei Buzăului nu s-au zbătut pentru biserica lor, acceptând ca lăcaşul să fie demolat, pur şi simplu pentru că mai întâi fusese abandonat de Biserica locală, mai precis de parohia «Sfântul Gheorghe» din Păţeşti-Unirea. De fapt, motivul pe care l-au invocat autorităţile a fost starea de abandon în care se găsea lăcaşul de cult. Din cauză că parohia «Sfântul Gheorghe» avea patru biserici şi un singur slujitor, cel de-al patrulea lăcaş de cult, biserica «Ovidenia», nu mai beneficia de susţinerea parohiei, nici măcar de o minimă îngrijire. Profitând de această stare de abandon din partea parohiei, autorităţile locale au decis să dărâme acea biserică părăsită. Li s-a cerut credincioşilor din Păţeşti şi Floreşti să-şi transfere morţii din curtea bisericii «Ovidenia», la cimitirul cel mai apropiat şi cu asta drumul a fost lăsat deschis buldozerelor şi basculantelor. Deşi a fost timp suficient pentru a transporta osemintele care odihneau în jurul bisericii, au fost deshumate doar o parte din morminte.
La două decenii de la acel trist eveniment, parohia «Sfântul Gheorghe» nu s-a învrednicit să ridice măcar o cruce memorial, pe care să se menţioneze că pe acel loc a existat un sfânt lăcaş de cult. Încă mai există cruci din piatră vechi de secole care nu s-au năruit la căpătâiul mormintelor celor care nu au mai avut urmaşi, iar locul este un fel de islaz, deşi terenul aparţine de drept parohiei.
Ceea ce puţină lume ştie este că, oficial, în actele Episcopiei Buzăului şi Vrancei, biserica «Ovidenia» nu figurează ca fiind un lăcaş distrus cu buldozerul, ci o biserică «transferată» la Gugeşti-Câmpineanca. Cei care vor studia peste secole istoria bisericilor odobeştene vor găsi în arhivele buzoiene că biserica a fost «transferată» la Gugeşti, deşi zidurile au fost distruse cu buldozerul. Este vorba despre o altă formă de ocultare a adevărului, prin care conducerea Bisericii încerca să păcălească şi capra şi varza, din dorinţa de a «trăi bine».

____________________________________________________________________________________________________________

2. 2. Biserica negustorilor cazaclii

Călătorii care zăresc ruinele bisericii «Sfinţii Apostoli», undeva la capătul unei străzi ale podgoriei nu îşi imaginează că în acest lăcaş de cult, acum două secole, cei mai faimoşi negustori de vinuri din Europa de Est, după ce participau la slujba duminicală, stabileau preţul vinului pentru toată Europa de răsărit. Şi mai ales că într-o podgorie din Ţările Române, aceşti negustori cazaclii au ridicat o biserică numai pentru a se putea închina şi ruga pe graiul lor, fie în ruseşte, fie în greceşte, fie în româneşte.
Deşi în memoria locului se vorbeşte de cazaci, Biserica a fost ridicată de negustorii cazaclii, sintagmă sub care găsim pe toţi negustorii de vinuri din acest colţ de Europă şi care aveau sediul breslei în Ţara Căzăcească, la Nejin, dincolo de Kiev. Aceşti negustori formau aproape un «cartier» în partea de Nord a oraşului, pe locul fostului sat Grozeşti, pe care l-am putea numi astăzi «cartierul negustorilor cazaclii». Negustorii cazaclii erau un amestec de naţionalităţi pe care îi uneau doar afacerile. Găsim printre ei greci, cazaci, aromâni, dar şi negustori moldoveni. Chiar la Nejin, aceşti negustori aveau biserica lor, biserica Greacă, iar la Odobeşti au ridicat biserica «Sfinţii Apostoli», pe care au înzestrat-o cu avere, în special vii.
Biserica negustorilor cazaclii era un lăcaş cosmopolit, în care se slujea în slavoneşte, româneşte şi greceşte. Nu trebuie uitat că ne găsim în secolul al XVIII-lea, iar cărţile de cult erau scrise în slavonă. Tot în acea perioadă pătrunde puternic în Biserică influenţa grecilor fanarioţi. Biserica negustorilor era imaginea plastică a societăţii odobeştene şi nu este o întâmplare că aceasta a încetat să mai fie în centrul vieţii odobeştenilor o dată cu dispariţia societăţii multietnice din Odobeşti. Din acest punct de vedere, biserica «Sfinţii Apostoli» din Cazacli-Odobeşti este unul din lăcaşurile de cult unicat în podgoriile româneşti. Că astăzi este o ruină este cu totul altă poveste şi este vina credincioşilor şi a conducerii Bisericii locale. Că stă în picioare de jumătate de secol, nu este meritul contemporanilor, ci al constructorilor care au ridicat cu migală o adevărată operă de artă, care impresionează prin calitatea materialului şi măiestria ornamentelor.
Situată pe strada Cazacli, în cartierul Satul Nou, istoria bisericii «Sfinţii Apostoli» este legată de istoria vinului de Odobeşti şi poate deveni un punct turistic pe «traseul vinului», biserica fiind «consecinţa» directă a bogăţiei odobeştenilor – vinul.
Ne găsim în secolul al XVIII-lea, o epocă în care Ţările Române se aflau sub fanarioţi, beneficiau de o oarecare stabilitate politică, iar comerţul era apanajul negustorilor greci, cazaci, turci, armeni şi evrei. La Odobeşti nu era gară, nici drumul pietruit spre Focşani. Şi totuşi, pe drumul Vrancei, carele duceau butoaiele cu vin către îndepărtata Rusie. Datorită vinurilor sale, Odobeştii au fost un El Dorado al Europei de Est şi negustorii evrei, greci şi cazaci au luptat ani în şir pentru a avea monopolul vinului. În cele din urmă au învins negustorii cazaclii. Aşa de mult iubeau vinurile de Odobeşti încât s-au instalat la poalele Şarbei, lângă vii, iar pentru nevoile lor duhovniceşti şi-au construit propria lor biserică. Din «Pisania» Bisericii, încă vizibilă pe peretele de miază-noapte, se vede anul construcţiei – 1777.
Negustorii cazaclii se aflau şi în Muntenia şi în Moldova, iar apelativul de «Cazacliul» este frecvent în documentele epocii. Reprezentativ pentru aceşti negustori era căciula de lână neagră de miel, înaltă şi cu fundul de postav alb. Dispariţia negustorilor cazaclii din Odobeşti s-a produs pe fondul creşterii taxelor vamale impuse de Rusia Ţaristă produselor care ieşeau din Principate. Din acest motiv, după 1859, negustorii cazaclii au renunţat pentru totdeauna la comerţul cu vin de Odobeşti. Biserica acestora însă, fiind o construcţie importantă şi de o calitate arhitectonică de invidiat a fost iubită de odobeşteni, care şi-au înmormântat în cimitirul din curtea bisericii o parte din eroii celeo două războaie mondiale şi din Războiul de Independenţă. Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a zdruncinat din temelii construcţia, redând practic imposibilă utilizarea acesteia.
Venirea comunismului i-a dat ultima palmă, pe lista preocupărilor acestora nefigurând istoria religioasă a acestui neam. Biserica nu este izolată, ci doar la câteva minute de drumul principal care leagă Odobeştii de DN 2M şi DN 2D.
Dacă în timpul comuniştilor conducătorii Bisericii locale invocau politica regimului pentru a justifica neimplicarea în reparaţia şi restaurarea imobilelor religioase, astăzi nimeni nu-i mai împiedică să refacă aceste lăcaşuri de cult. Problema este una mai degrabă administrativă. Dacă acum două secole, când s-au ridicat aceste biserici, exista un preot pentru fiecare biserică, întrucât biserica aparţine unei comunităţi distincte, pentru care este hirotonit un slujitor, iar canoanele Bisericii interzic preotului slujirea la mai multe biserici, secularizarea practicată de Biserică în secolul al XX-lea şi schimbările administrative din timpul comuniştilor au făcut să fie create parohii mari, prin contopirea mai multor sate sau cartiere şi să existe o parohie cu mai multe biserici şi un singur preot.
Recenta iniţiativă a credincioşilor şi a autorităţilor locale odobeştene, de a restaura biserica negustorilor cazaclii este unică în peisajul religios din Episcopia Buzăului şi Vrancei, care se caracterizează mai mult prin construirea de noi biserici decât prin restaurarea celor vechi. De altminteri, Odobeştii sunt printre puţinele localităţi urbane din România şi singura din Vrancea unde s-a acordat prioritate restaurării vechilor biserici şi nu s-a construit nici o biserică după 1989.
Demersul autorităţilor locale şi al creştinilor din Odobeşti şi acordul de principiu al DJCCPCN Vrancea, de a-l introduce pe Lista Monumentelor Istorice şi a-l restaura, este şansa unică pentru a salva o construcţie rarisimă din peisajul religios al României.
____________________________________________________________________________________________________________
. Informaţiile despre negustorii cazaclii şi biserica «Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel», ridicată de aceştia pe locul fostului sat Grozeşti sunt foarte vagi şi nu există nici un studiu de referinţă. Pentru câteva informaţii generale se poate consulta : Ion Ionescu, Agricultura română în Judeţul Putna, Bucureşti, 1869, pp. 275-276 ; C. C. Giurescu, op. cit., pp. 63-64 ; pp. 129-136 ; p. 196 ; Vasile Ţiroiu, Istoricul Podgoriei Putnene. Studiu monografic, op. cit., pp. 76-77 ; p. 122 ; pp. 305-307, în care se vorbeşte despre legăturile dintre negustorii cazaclii şi Odobeşti şi despre maniera prin care şi-au ridicat negustorii biserica în Podgoria Odobeştilor. Pentru aşezămintele monahale din podgorie vezi Vasile Ţiroiu, Monografia satului Boloteşti, vol. I, (ms.), pp. 328-334 şi pp. 327-328, intereantă mai ales pentru fostele schituri «Adormirea Maicii Domnului» din Scânteia şi «Sfântul Gheorghe» din Ivănceşti.

2.3. Biserica «Schimbarea la Faţă» de la Buluc

Schitul Buluc este unul din aşezămintele reprezentative ale dorinţei de independenţă a odobeştenilor. Răzeşii acestui târg au încercat în scurtul Ev Mediu valah să se individualizeze şi să se distanţeze chiar şi formal de celelalte localităţi. Profitând de bogăţia podgoriei, odobeştenii au încercat, fără succes, să scoată de sub tutela Episcopiei Romanului, schitul de la poalele Măgurii după modelul oferit de Obştea Vrancei, care administra schiturile Lepşa şi Valea Neagră.
Există mai multe legende ale fondării schitului. Cert este că, după 1650, răzeşul odobeştean Isaia Caragea a început construcţia Schitului Buluc, pe care l-a înzestrat cu vii, păduri şi chiar o moară în Odobeşti. În jurul bisericii de lemn cu hramurile «Sfânta Treime» şi «Pogorârea Duhului Sfânt» se va constitui obştea schitului. Biserica de lemn, cu mici reparaţii a ajuns până în zilele noastre. De numele familiei Caragea se leagă numele actualului cartier al Odobeştilor în care se găsesc două biserici din perioada imediat următoare, una dintre acestea fiind biserica Mănăstirii «Sfântul Gheorghe».
Între 1922-1928 a fost ridicată biserica de zid cu hramul «Schimbarea la Faţă». După numai un deceniu, biserica a căzut la cutremurul din 10 noiembrie 1940. Războiul a împiedicat refacerea bisericii, iar desfiinţarea aşezământului în 1959 a făcut ca pe ruinele bisericii să crească buruienile. Din fericire, schitul din Măgura Odobeştilor nu a fost distrus cu buldozerele, ca multe aşezăminte monahale pentru că era departe de lumea satelor şi nu se situa într-o zonă care putea fi utilizată pentru agricultură.
Creştinii din Podgoria Odobeştilor nu au părăsit niciodată acest schit. Dimpotrivă, după alungarea monahiilor, în urma decretului din 1959, schitul a trecut, neoficial, în grija parohiei Vărsătura şi la 6 august, de hramul bisericii căzute la cutremurul din 1940, sute de creştini din parohiile podgoriei şi din satele de pe Valea Milcovului şi Valea Putnei treceau dealurile şi veneau la hramul de la Buluc, perpetuând în plin comunism viaţa spirituală în Măgura Odobeştilor. Acest pelerinaj a permis întreţinerea fostelor chilii şi mai ales a bisericii de lemn.
După 1989 schitul a fost redeschis, biserica de lemn a fost restaurată, chiliile au fost refăcute, monahiile au revenit la mănăstire, iar de 6 august 2006 a fost sfinţită o Troiţă, o nouă clopotniţă şi un aghiazmatar pe altarul ruinelor bisericii «Schimbarea la Faţă».
Poate, într-o zi, odobeştenii vor găsi, din nou, forţa să refacă biserica de zid. Până atunci însă, chiar şi aşa, ruinele bisericii «Schimbarea la Faţă» din Măgura Odobeştilor rămân peste timp dovada că lăcaşul de rugăciune de la Buluc era între cele două războaie mondiale, biserica aflată la cea mai mare altitudine din Măgura oraşului vinurilor.
Este greu de imaginat că monahiile de la Buluc vor avea prea curând puterea să refacă biserica de piatră. Şi totuşi, putem asista şi la minuni. Aşteptând această minune, imaginea învechită de vremi a bisericii căzute la cutremurul din 1940 demonstrează că, prin credinţă, se poate ridica oricând o biserică de piatră, chiar şi în Măgura Odobeştilor.

2.4. Biserica de lemn de la Tarniţa

Istoria fondării actualei Mănăstirii Tarniţa este, ca multe alte istorii ale începuturilor vieţuirii monahale, una care are ca punct de plecare dorinţa de rugăciune. Se spune că pe Valea Putnei, în actuala localitate Boloteşti, s-au aşezat prin veacul al XVI-lea meşteri lemnari care realizau şei, tarniţă însemnând în sârbă, şa, un obiect foarte căutat în acea vreme, când calul era cel mai rapid mijloc de locomoţie, iar şaua era piesa de bază a călăreţului, şi pe timp de pace şi pe timp de război.
Printre aceşti meşteri lemnari erau şi monahi care utilizau şi ei, ca monahii atoniţi astăzi, calul pentru deplasări. Din motive necunoscute, aceştia au părăsit satul de pe malul Putnei, pe la începutul secolului al XVIII-lea şi s-au aşezat la poalele Măgurii Odobeştilor.
Data construirii bisericii de lemn «Adormirea Maicii Domnului» nu este cunoscută cu exactitate. După analiza materialelor şi arhitectura fostei biserici de lemn, se pare că era de la mijlocul secolului al XVIII-lea.
Schitul Tarniţa nu a ajuns niciodată la statutul aşezămintelor monahale din Munţii Vrancei. Viaţa monahilor de la Tarniţa s-a derulat în jurul bisericii «Adormirea Maicii Domnului» şi datorită modestiei aşezării a reuşit să străbată toate epocile. Nici secularizarea averilor mănăstireşti din 1863, nici războaiele nu au pus capăt rugăciunii în acest schit, chiar şi atunci când în Primul Război Mondial localităţile vecine au fost bombardate, la câţiva kilometri fiind complet distrusă biserica din Boloteşti.
În 1959 flacăra rugăciunii s-a stins şi la Tarniţa. Dacă în alte locuri din Vrancea bisericile au fost profanate sau chiar distruse, la Tarniţa, biserica de lemn «Adormirea Maicii Domnului» a rămas neatinsă.
După 1989 monahiile au revenit oficial la schit şi între 1993-1995 au ridicat o nouă biserică. Dacă a reuşit să străbată perioade vitregi din istoria creştinismului românesc din secolul al XX-lea, nu a reuşit să reziste incendiului.
Într-o noapte din Postul Paştelui anului 2006, biserica «Adormirea Maicii Domnului» a ars ca o torţă, lăsând în urmă doar amintirea unei biserici de lemn care a reuşit vreme de două secole şi jumătate să fie ferită de incendii şi de săbiile năvălitorilor. Lăcaşul de închinăciune de sub Măgura Odobeştilor se adaugă tristei liste de biserici de lemn arse în ultimii ani.
Există în Vrancea peste 30 de biserici de lemn. Unele figurează pe Lista Monumentelor Istorice şi ar trebui, în principiu, să fie protejate de legislaţie, altele, la fel de vechi şi importante, nu figurează pe această listă şi nici măcar nu ştim de existenţa lor. Multe sunt pline de cărţi de cult cu valoare de patrimoniu, de icoane şi obiecte de cult inestimabile. Focul distruge nu doar scheletul din lemn al bisericii, ci şi toate comorile care se găsesc în biserică.
Fiecare biserică de lemn este o construcţie unică, nu numai prin arhitectură, ci şi prin pictură şi broderii. Mistuirea acestor biserici de lemn văduveşte patrimoniul religios vrâncean de obiecte şi picturi care nu se mai găsesc nicăieri. Biserica de lemn de la Tarniţa era una din aceste construcţii pe care nimic nu o mai poate înlocui, ca şi biserica de lemn de la Blidari – Cârligele, care era singura biserică de lemn din ţară, pictată pe tablă. Această din urmă fusese construită în 1788 în Mândreştii Munteniei, şi fost adusă la Blidari în 1834, pentru ca un secol mai târziu să ardă.
Dispariţia acestor biserici de lemn este un veritabil semnal de alarmă privind starea acestor monumente şi mai ales vulnerabilitatea acestora. După ştiinţa noastră, nici o instituţie din judeţ nu are o situaţie la zi a pericolului în care se găsesc bisericile de lemn, ameninţate de foc şi nu există nici un repertoriu exhaustiv cu aceste construcţii de lemn.
Mă tem că aşa cum a dispărut biserica «Adormirea Maicii Domnului» de la Tarniţa, or să mai dispară şi altele în viitorul apropiat, aceste lăcaşuri de lemn nefiind protejate împotriva incendiilor.

2.5. Foste aşezăminte monahale

În Podgoria Odobeştilor există bisericile mai multor aşezăminte monahale, azi dispărute. În afara lăcaşurilor de la care nu mai avem decât consemnarea cronicarului (fostul Schit Vineşeşti), bisericile unor aşezăminte monahale au devenit biserici de mir, cum s-a întâmplat cu lăcaşul Mănăstirii «Sfântul Gheorghe» din Caragea, cartier al Odobeştilor, actualmente biserică parohială. Aceeaşi soartă a avut-o şi Schitul «Mănăstirea», situat pe Dealul Odobeştilor, din care nu mai rămâne la începutul secolului al XXI-lea decât biserica «Naşterea Maicii Domnului», considerată una din cele mai vechi biserici din Odobeşti, ridicată la 1732 de vel spătarul Costachi Razul, cămăraşul Vasile Găuzilă şi Panait Cupeţ. Schitul a fost, ani în şir, metoc al Mănăstirii Mera, care deţinea imobile şi moşii în Odobeşti şi împrejurimi. Nemţii au folosit biserica pentru depozit între 1916-1918, iar cutremurele i-au slăbit structura. A fost restaurată şi se găseşte în condiţii bune.
Părăsind Târgul Odobeştilor, pe Valea Milcovului se găseşte biserica «Sfântul Nicolae» a fostului Schit «Căpătanu». Ridicat în a doua parte a secolului al XVIII-lea de familia Căpătanu, pe ruinele unei biserici mult mai vechi, din satul care purta numele familiei, în Căpătanu de Jos, pe malul stâng al Milcovului, înfiinţarea Schitului Căpătanu este posterioară cu câteva decenii fondării la sfârşitul secolului al XVII-lea a Mănăstirii Mera. Atestat documentar în 1769, la 1797 a fost închinat Episcopiei Romanului de ieromonahii Silvestru şi Macarie. Cutremurul din 1802 a zdruncinat din temelii întreg aşezământul. Biserica a fost distrusă în timpul războiului din 1916-1918 şi reparată în 1936. De câţiva ani au început lucrări de restaurare şi consolidare a bisericii.
La capătul celălalt al Podgoriei Odobeştilor, pe Valea Putnei, nu departe de faimosul Târg al Putnei, azi dispărut, se mai zăresc urmele Schitului «Sfântul Gheorghe» din Ivănceşti (Boloteşti), din care a mai rămas pe verticală biserica cu acelaşi nume, avariată în 1916-1918, dar reparată în 1920. Astăzi este o filială a parohiei din Purceleşti. Aşezământul a fost construit de spătarii Vasile Andrieş şi Vasile Buzdugan, între 1825-1830. La scurt timp de la sfinţirea lăcaşului, aşezământul a fost unit cu Schitul «Scânteia» – rectitorit de boierul Stamatin, pentru a fi mai uşor întreţinute, iar la 1860, Schitul din Ivănceşti a fost desfiinţat.
Schitul «Scânteia» este mult mai vechi, primul lăcaş al aşezământului, biserica «Înălţarea Domnului» fiind ridicată la 1733. La 1800 s-a ridicat a doua biserică, cu hramul «Adormirea Maicii Domnului». La 1815 monahiile de la «Scânteia» au fost mutate la Schitul «Trotuşanu». În 1825 boierul Toma Stamatin reconstruieşte aşezământul. După această dată, istoria Schitului «Scânteia» se leagă de Schitul «Sfântul Gheorghe» din Ivănceşti, cu care a fost unit, administrativ, de la 1830 la 1860. A primit de la ctitori multe bunuri şi moşii, fapt care a adus-o în conflict cu Mănăstirea Mera. A fost desfiinţat, pentru scurt timp, în a doua parte a secolului al XIX-lea, iar în primii ani ai veacului al XX-lea, clădirile şi bisericile se aflau într-o stare precară. Primul Război Mondial le-a ruinat şi a pus, practic, capăt vieţii monahale de la Scânteia. Astăzi, biserica fostului schit este biserică de mir în satul care îi poartă numele.

drum

ianuarie 7th, 2008

Ne mai aducem aminte de Eminescu?

ianuarie 7th, 2008

Daca nu am observat ziua din calendar, macar am simtit mirosul florilor de tei si parca ceva ne-a spus: a trecut! Si asa va trece in fiecare an, oare, din ce in ce mai putin observata, ziua in care comemoram trecerea in nemurire a marelui poet national Mihai Eminescu!?
Ne-am nascut cu el, am crescut cu el si il vom lasa in urma noastra dupa ce noi vom da binete aceastei lumi a prezentului!
Nu am vazut, nu am auzit, nu am simtit cum cei in masura ar fi comemorat cum se cuvine aceasta zi atit de plina de metafora. O coroana de flori aici, una acolo, un articol mic, o poezie la radio, sau o stire scurta la actualitati ….. citeva evenimente pe care le pot innumara pe degetele de la o mina. In lumea asta larga, cu asa de multi romani pretutindeni, ar fi trebuit sa se auda de numele lui Eminescu de la hotar la hotar!
Si atunci ma intreb: de ce nu recunoastem aceasta realitate si nu daruim, prin cel mai mic efort, averea Eminesciana celor din jurul nostru, celor care azi ne spun mama si tata, incercind sa faca primii pasi in viata, uitindu-se in ochii nostri cu acea privire infometata de cunoastere! Numai prin ei putem sa-l comemoram pe marele poet si in viitorul viitorului.

“Când tot se-nveseleşte, când toţi aci se-ncântă,
Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori,
Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă
L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.

Şi inima aceea, ce geme de durere,
Şi sufletul acela, ce cântă amorţit,
E inima mea tristă, ce n-are mângâiere,
E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.”
(M. Eminescu – Din strainatate)

Domnul Severin si “minoritatea fascistoida”

ianuarie 7th, 2008

Intr-un alarmant elan retoric, Adrian Severin publica in “Ziua” un articol in care isi propune sa demonteze argumentele aduse, cu calm si spirit rational, de H.-R. Patapievici in ciclul de articole din EVZ, “Batalia pentru opinia publica”.

Teza domnului Patapievici, respinsa cu vehementa de dl Severin, este ca gesturile de sustinere publica din partea multor intelectuali la adresa programului politic si moral al presedintelui Traian Basescu nu semnifica o adeziune oarba, o renuntare la spiritul critic, ci expresia convingerii ca nu Traian Basescu, ci o anumita majoritate parlamentara pune sub semnul intrebarii fundamentele statului de drept. Adrian Severin a scris pe larg si in repetate randuri despre „pornirile dictatoriale” ale lui Traian Basescu.

Este dreptul sau sa le detecteze (ori sa le imagineze), dupa cum este dreptul intelectualilor critici sa se intrebe cum este posibila suspendarea presedintelui ales democratic dupa ce Curtea Constitutionala s-a pronuntat limpede in privinta inexistentei unor „grave violari ale Constitutiei”.

Pe dl Severin il deranjeaza profund o anumita resurectie a spiritului critic-democratic in randul intelectualilor din Romania. Mai mult, lui, ca si celor cu care se afla acum de aceeasi parte a baricadei, ii displace ca, in urma celor doua Apeluri ale intelectualilor, s-a nascut o solidaritate ce parea pana de curand imposibila.

Tocmai aceasta pozitie de angajament civic deschis, marturisit fara vreun echivoc, lipsit de motivatii secrete, deci tocmai acest refuz al oportunismului capitulard explica faptul ca printre semnatarii Apelurilor intelectualilor se afla oameni care, in multe privinte, pot sa aiba opinii cat se poate de diferite.

La vremea cand dl Severin a scris nu tocmai fericitele sale consideratii despre rolul „alogenilor” in politica (ii mentiona acolo, pe langa Traian Basescu, pe Hitler si pe Stalin!), am fost printre putinii care am sustinut luarea unei pauze de respiratie inaintea unei condamnari abrupte a „derapajului” sau.

Nu puteam uita rolul sau in apropierea romano-maghiara si nu-mi venea sa cred ca un om, altminteri cultivat, ar putea aluneca pe panta unui penibil sovinism. Mi-e teama insa ca Adrian Severin este mult prea patimas in retorica sa pamfletara, ori de-a dreptul orbit de basescofobie, si ca nu-si alege termenii cu suficienta precautie.

Ideologul social-democrat, directorul Institutului „Ovidiu Sincai” (un fel de think-tank al PSD) nu poate sa nu stie care sunt elementele definitorii ale ideologiei fasciste. A vorbi despre intelectualii care au cerut respectarea procesului democratic drept „o minoritate fascistoida” este o insulta si o desfigurare revoltatoare a realitatii.

Sunt oare Andrei Plesu si Andrei Cornea, Anca Oroveanu si Magdalena Boiangiu, Gabriel Liiceanu si Mircea Cartarescu, Sorin Iliesiu si Armand Gosu, H.-R. Patapievici si Mihnea Berindei, Monica Lovinescu si Andrei Oisteanu, Mircea Mihaies si Virgil Nemoianu, Matei Calinescu si Tom Gallagher, Adriana Babeti si Traian Ungureanu membrii unei asemenea minoritati? Am selectat la intamplare doar cateva nume dintre semnatarii unuia sau altuia dintre cele doua faimoase Apeluri.

Nu crede dl Severin ca afirmand acest lucru intra intr-o zona a nascocirii fantasmagorice in care adevarul poate fi siluit si schilodit fara sa-i mai pese cuiva? Ne putem juca de-a vorbele? Ne-am pierdut oare orice busola axiologica si putem improsca invective dupa cum ni se nazare? Este suficienta aversiunea pentru Traian Basescu pentru a purta, de buna-voie si nesiliti de nimeni, ochelarii de cal ai zelotului ideologic?

H.-R. Patapievici este unul dintre cei mai consecventi sustinatori ai liberalismului civic, anticomunist si antifascist. Opera sa filosofica, scrierile sale politice, actiunea sa publica probeaza acest lucru in chip perseverent si cat se poate de persuasiv. Iar apropo de Institutul „Ovidiu Sincai”, ma intreb in ce consta mostenirea teoretica a fostului sef de cabinet al lui Adrian Nastase pentru a justifica atribuirea numelui sau acestui institut, in defavoarea, sa spunem, a lui C. Dobrogeanu-Gherea, Serban Voinea ori Titel Petrescu?

A afirma precum Adrian Severin ca „Basescu si intelectualii lui” (printre care, sunt sigur, ma include si pe mine) promoveaza o „conceptie dictatoriala, chiar fascista” nu este o discutabila hiperbola, ci o scandaloasa aberatie. Una este lupta politica si alta nascocirea demagogica de „samavolnicii” si agitarea aiuritoare a spectrului tiraniei.

O cultura a civilitatii presupune utilizarea responsabila a notiunilor politice in spatiul public. Recurgand la lexicul dispretului, al urii si al ponegririi, Adrian Severin contribuie la perpetuarea unei culturi a neadevarului, in care calomnia este pretuita drept virtute, iar cei care se opun manipularilor abjecte sunt prezentati, precum partidele democratice in perioada 1945-1947, drept „elemente fasciste”.

CRĂCIUN

ianuarie 3rd, 2008

Pe calea laptelui o stea de picuri
îngheaţă când decembrie spre capăt
sclipeşte iar către pământ albastru
ca fiul omului îmbătrânind să treacă
în anul nou smerenia iubirii

trei astrologi trei magi păstori de astre
măsoară locul ieslei şi aşează
sub unghiul potrivit lumina iernii
pe snopii razelor moşind destinul
la prorocita naştere şi cântă

colinda suie ca un fum subţire
de mirturi scorţişoară de răşină
să ocolească lumea aţipită
dar care s-a umplut deja de vestea
cea bună şi visează că renaşte…

Ocolul pamintului in patru anotimpuri

ianuarie 3rd, 2008

Cind incepe un an nou, simtitm ca incepe o noua calatorie a destinului! Ne imbarcam cu toata speranta, care sa ne tina de cald si sa ne indrume pe drumul cel bun. Si mergem, si mergem, si ne mai dam jos cite o cojoaca, precum Baba Dochia; mai culegem cite un ghiocel la colt de primavera, ne scaldam in sorele auriu al verii, ne potolim setea cu mustul viilor la rod de toamna si ne asezam in fata sobii, sa ne tragem sufletul, indreptind ochii spre fereastra, pentru a vedea primii fulgi ai iernii! Am revenit la locul de unde am plecat? Sintem la sfirsitul calatoriei anului ce a trecut, sau sintem la inceputul unei noi drumetii? Am avut timp sa mirosim cele patru anotimpuri? Sau ne-am pierdut in viltoarea alergaturii de la o poteca, la alta, cautind linia de sosire?
Am trecut peste munti si oceane, am poposit in poienite, bind apa rece de izvor, ne-am cufundat talpile picioarelor obosite in nisipipul deserturilor timpului si ne-am unduit figurile de Fata Morgana in apa oazelor. Am cules griul din cimpii si l-am transformat in bucata de piine calda de linga strachina cu lapte proaspat. Ne-am trezit odata cu rasaritul si am continuat sa mergem inainte si dupa apus. Deci unde am ajuns? La sfirsitul anului, sau la inceputul lui? Am facut ocolul pamintului, sau au trecut cele patru anotimpuri peste noi?
Nu-i nici un bai. O luam de la capat si poate vom gasi raspunsul data viitoare.

JAIKU

ianuarie 3rd, 2008

JAIKU- poezie in forma fixa
inventator : Adrian G

reguli:
3 sau 4 randuri
pe vertical: prima şi ultima litera identice
***

ecologie

dezolant islaz
deşeartă clipă de răgaz
desfac încet masca de gaz

mafie

jaluzele trase
jandarmi prin case
jale în lalele

vara

somn de dimineaţă
splendoare solară
seninul zilelor de vară

paradisul

polenul florilor de mai
plăcută pajişte, de rai
paşim alene ca doi crai..

nuntă

translucenţa sticlei mate
transa fetei măritate
tristeţea tinereţii luate

un călător medieval

glie strabună, departe un burg
garoafe poartă, spre chipul drag
galop nebun, călare pe murg
grăbită ziua-i spre amurg

Port Haven

fugare sunete, un gong
furioase valuri se preling
farul, vaporul, şuier lung
furtuna trece, calmul dong

spaniola spre polul sud

ultra marin, pe punte seniora
umbra ei in noapte fantoma
uragan domolit, aurora..

Şi dorul doare

ianuarie 3rd, 2008
DambalahDambalah

M-au năpădit nevralgiile.
Peste tot.
La mâini, la ochi, la picioare.
Chiar şi în piept.
Şi dorul doare!
Dacă tot ai plecat
Fără geamantane,
Să-mi fi lăsat
Un bilet, o scrisoare!
Nu te-aş mai fi aşteptat.
În prima săptămână
Am crezut că-i un joc.
Am sperat să apari
La un moment dat
Cu un zâmbet, cu-o floare.
Dar zilele zboară
Cu trenul timpului.
Accelerat.
M-au năpădit nevralgiile.
Peste tot.
La mâini, la ochi, la picioare.
Chiar şi în piept.
Şi dorul doare!

Dan David, Los Angeles, iunie-02-2006.

Anno Domini 2008 în Orientul Apropiat

decembrie 31st, 2007

Mă regăsesc cînd într-o piesă al lui Caragiale, cînd într-una al lui Ionesco.

Palestinienii (fracţiunea PLO) vor iniţial un stat pe teritoriul West Bank + Gaza cu capitala în Jerusalem, ca mai apoi să se reîntoarcă în toate oraşele şi zonele pe care le-au părăsit în ’48 cînd n-au recunoscut Hotărîrile ONU de înfiinţare a Statului Israel. Fracţiunea Hamas, care actualmente guvernează numai în Gaza, nefiind recunoscută ce Israel, SUA , UE şi Russia, doreşte un armistiţiu pe timp de 30 de ani, nerecunoscînd pe de o parte Statul Israel, iar pe de altă parte, actuala conducere a PLO-ului.

Israelul este de acord cu formarea unui Stat Palestinian, cu transfer de teritorii (o parte din teritoriile colonizate în West Bank şi împrejurimile Jerusalemului să fie înglobate în Israel, iar ca recompensă să se cedeze teritorii în sud – westul Hebronului viitorului Stat Palestinian), fără drept de întoarcere a palestinienilor plecaţi în ’48 şi cu capitala în Abu Dis, nu în Jerusalem.

SUA doreşte ca Israelul să se retragă în cadrul graniţelor internaţionale 1967 (graniţe dinaintea războiului de 6 zile) iar Jerusalemul să fie Oraş Internaţional fiind capitala celor 2 state, locurile Sfinte fiind administrate de un Consiliu Internaţional (sigur că aceste lucruri nu sînt spuse în mod direct). (Regele Moare – Ionesco)

Vaticanul doreşte să administreze locurile Sfinte.

Iranul şi Islamul fundamentalist doreşte desfiinţarea Statului Israel. Lumea arabă moderată doreşte linişte economică, deci este de acord cu USA şi UE.

Russia vrea şi una şi alta, deşi formal este de părere cu UE.

Şi în concluzie, parafrază la Caragiale “să se facă totul, dar să nu se schimbe nimic”.

Anno Domini 2008

decembrie 31st, 2007

Este ultima zi Anno Domini 2007. Nu vreau să fac bilanţ de nici un fel. Cum se spune, cea fost, a fost.
2008 o să fie un An cu schimbări în bine. America nu va mai fi “jandarmul mapamondului”; Russia sub “Ţarul Putin” ca fost Preşedinte şi în continuare ca Prim Ministru, va contracara noii parteneri democraţi din Lumea Nouă. China în urma Olimpiadei va deveni activă pe plan internaţional ca partener economico-militar. Europa în postura ei de “Uniunea Europeană” va da tonul, balansînd pe cei trei parteneri.
Se vor dezvolta surse energetice alternative petrolului, balansîndu-se astfel dependenţa mondială de state ca Iran şi Venezuela. Se va da o mai mare importanţă ecologiei. Medicina alternativă va complementa Medicina clasică, aducîndu-şi aportul atît în prevenire cît şi în tratare.
În speranţa că litigiile tribale, religioase,regionale, statale, şi de orice altă natură se vor rezolva prin condeie şi nu prin focuri de armă, păşesc cu optimism în Noul An.

Ocolul pamintului in patru anotimpuri

decembrie 31st, 2007

Cind incepe un an nou, simtim ca incepe o noua calatorie a destinului! Ne imbarcam cu toata speranta, care sa ne tina de cald si sa ne indrume pe drumul cel bun. Si mergem, si mergem, si ne mai dam jos cite o cojoaca, precum Baba Dochia; mai culegem cite un ghiocel la colt de primavera, ne scaldam in soarele auriu al verii, ne potolim setea cu mustul viilor la rod de toamna si ne asezam in fata sobii, sa ne tragem sufletul, indreptind ochii spre fereastra, pentru a vedea primii fulgi ai iernii! Am revenit la locul de unde am plecat? Sintem la sfirsitul calatoriei anului ce a trecut, sau sintem la inceputul unei noi drumetii? Am avut timp sa mirosim cele patru anotimpuri? Sau ne-am pierdut in viltoarea alergaturii de la o poteca, la alta, cautind linia de sosire?
Am trecut peste munti si oceane, am poposit in poienite, bind apa rece de izvor, ne-am cufundat talpile picioarelor obosite in nisipul deserturilor timpului si ne-am unduit figurile de Fata Morgana in apa oazelor. Am cules griul din cimpii si l-am transformat in bucata de piine calda de linga strachina cu lapte proaspat. Ne-am trezit odata cu rasaritul si am continuat sa mergem inainte si dupa apus. Deci unde am ajuns? La sfirsitul anului, sau la inceputul lui? Am facut ocolul pamintului, sau au trecut cele patru anotimpuri peste noi?
Nu-i nici un bai. O luam de la capat si poate vom gasi raspunsul data viitoare.

Madalina Corina Diaconu

Cantecul Mayei

decembrie 31st, 2007
Maya Deren, imagine din filmul ei, Meshes of the AfternoonMaya Deren, imagine din filmul ei, Meshes of the Afternoon

A regizat doar o mana de filme. Primul a fost Meshes of the Afternoon, realizat in 1943. E un film care se aseaza incet incet in privitor, mult timp dupa ce a fost vizionat. O sa revin asupra lui, si asupra celorlalte filme ale ei. Este un film de 14 minute, in care eroina are un cosmar, dar nu am vazut pana acum un film in care un cosmar sa fie prezentat cu atat de multa gratie, cu atat de multa delicatete.

Nu ni se explica nimic, scenele se reiau, odata, si inca odata, si inca odata, eroina se dubleaza, se tripleaza, se quadrupleaza, cheia devine cutit, apoi devine telefon scos din furca, apoi ac de patefon. O fantoma fara fatza apare periodic, un barbat intra in casa, nu vom sti nicodata daca este amantul, sotul, asasinul.

Realitate si iluzie, trezvie si vis, profan si ritual, aflate in tensiune de nerezolvat – tensiune sublimata printr-o coregrafie delicata.

Daca ati vazut Cainele Andaluz (sau alte filme de Bunuel), imaginati-va un Bunuel care are gratie, in care tot absurdul devine o coregrafie si iti da impresia spumei de la o tarta cu fragi.

Maya Deren este gratioasa, absurdul ei nu mai este cinic, ci un balet ireal, in care dansatorii plutesc. Insa sub aceasta usurinta, actiunea are o logica de fier. O sa incerc alta data sa povestesc filmul.

Am vazut si al doilea film al ei, At Land. Ganditi-va de data aceasta la nuvelele fantastice ale lui Eliade.

Se nascuse la Kiev, prin 1913, familia a parasit Ucraina pentru a scapa de pogromuri.

In America a devenit din Derenkovskaja, Deren. Avea sa isi schimbe si numele mic, Eleonora, in Maya, pentru ca Maya a fost mama lui Buddha, dar si a lui Hermes, zeita muntilor si a campiilor. In sanscrita Maya inseamna iluzie. Dar si Eleonora avea o istorie, mama ii alesese numele dupa marea actrita Eleonora Duse.

Moartea ei prematura, in 1964, avea sa ramana insotita de mister. Va fi fost un asasinat ritual infaptuit de credinciosi voodoo, asa cum crede Brakhage? Maya pregatea un film despre voodoo, care a ramas neterminat. Va fi aparut dupa moarte unor prieteni poeti, in sedinte de spiritism? Cand e vcrba de Maya Deren, totul ramane posibil.

Ramanem insa pentru totdeauna cu imaginea ei in Meshes of the Afternoon, privind pe geam, cu ochi care privesc in adancul lor insisi. O frumusete boticelliana.

La majorat

decembrie 31st, 2007

Nu mai e un secret pentru nimeni ca rascoala din decembrie 1989 a fost amorsata nu pentru a grabi, ci pentru a controla schimbarea echipei de conducere de la Bucuresti. Detalii care atunci, la cald, au fost remarcate de prea putini, se vad altfel de la o distanta egala cu majoratul „tinerei noastre democratii”.

Azi nu mai pare o simpla intamplare ca orasele in care s-a incercat aprinderea fitilului revoltei inca de pe la 14-15 decembrie au fost Iasi si Timisoara, adica tocmai resedintele de judet in care Ion Iliescu indeplinise functii pe linie de PCR si existau sanse ca numele sau sa fie recunoscut si acceptat de cetateni.

Impuscarea doar a unui soldat izolat, ori doar a unui oarecare ins din multime, de catre un tragator necunoscut, nu mai pare un act iresponsabil, ci un procedeu eficient de a inflama spiritele pana la incandescenta.

Aparent prost gandita organizare a unui miting pe 21 decembrie la Bucuresti, in conditiile in care cu 2 zile mai devreme se interzisese si simpla adunare a 3 oameni pe strada, nu mai pare consecinta unei evaluari eronate a opiniei publice, ci dimpotriva, o metoda de a face mamaliga sa explodeze. Sa ne amintim ca in discursul lui, Ceausescu a multumit organizatorilor! Cadoul pentru care multumea era o bomboana otravita!

Sa ne mai amintim si ca fortele armate au trecut de partea populatiei la putin timp dupa ce nu se stie nici acum cine l-a sinucis pe generalul Milea.

Ceausescu ar fi putut parasi sediul CC al PCR nevazut si nestiut, dar i s-a servit o noua bomboana otravita, fuga cu elicopterul. Astfel, nu numai ca a oferit populatiei revoltate o foarte palpabila si de rasunet victorie, ci s-a si pus pe tava sistemelor de supraveghere a traficului aerian.

Avalansa de anunturi prapastioase pline de „pericole” cu care eram bombardati la teve, asa-zisa lupta cu teroristii, spectacolele de sunet si lumina cu rapaieli de automat si mii de trasoare au creat pe moment senzatia de nesiguranta menita sa induca ideea ca abia dupa fuga „odiosului” a inceput adevarata batalie ai carei eroi erau neobositii fesenisti. Confuzia astfel generata doar pentru a justifica noua echipa de la putere si a masca sangeroase reglari de conturi, a provocat 1000 de morti, iar vinovatii stau linistiti si azi.

In 22 decembrie, unul dintre multele discursuri transmise de televiziune a fost al lui Mihai Chitac. Viitorul ministru de interne, la data aceea general in armata, a vorbit despre noua ordine, socialist-democratica, si despre faptul ca toti cei care nu o accepta vor fi considerati dusmani ai „revolutiei”. Atunci, pe moment, toti ne doream si chiar parea a fi vorba despre noua ordine socialist-DEMOCRATICA, din ce in ce mai putin socialista. Acum, dupa 18 ani, punand cap la cap asasinarea lui Ceausescu (in strada s-a strigat „sa fie judecat!” si nu omorat), mascarada din 12 ianuarie cu joaca de-a decretele si desfiintarea PCR, transformarea FSN in partid politic, 24 ianuarie, reutilizarea politica a lesne santajabililor criminali din decembrie, readucerea in functii de varf a suspectatilor de colaborationism cu URSS, mineriadele, intelegem ca era vorba, in realitate, despre noua ordine SOCIALIST- democratica, ai carei inamici au fost considerati, constant, nu antidemocratii, ci anticomunistii!

Definitoriu pentru cei iesiti in strada in decembrie 1989 a fost ca, dincolo de obiectivul limitat (perfect pentru justificarea unei lovituri feseniste de stat) al inlaturarii lui Ceausescu in favoarea unui colectiv de activisti din linia a treia si trecerea la o perestroika blanda, aliniata la Est, au cerut raspicat o „tara libera”, „fara comunisti” si democratie reala. Cat de sugestiv a fost gestul spontan al decuparii stemei de pe steagul RSR pentru a-l transforma in steag romanesc! Cat de evidenta a fost respingerea discursului tovarasesc al lui Ion Iliescu, tinut din balconul CC al PCR!

Rascoala din decembrie 1989 s-a transformat in revolutie prin afirmarea clara a dorintei de democratie reala, iar revolutia a fost inecata in sange dupa 6 luni, atunci cand noii conducatori, consolidati prin votul de la 20 mai, au folosit tarnacopul mineresc pentru a incerca distrugerea presei libere, partidelor politice de opozitie, societatii civile.

Fortele contrarevolutionare s-au coalizat inca din decembrie 1989. Grupul politic care l-a inlaturat de la putere si eliminat fizic pe Ceausescu a intrat in simbioza perfecta cu dulaii fostului dictator, caracterizati nu de devotamentul fata de stapan, ci de disponibilitatea de a linge orice mana (hai sa zicem asa…) dispusa sa le garanteze accesul nelimitat la ciolan.

In evenimentele din decembrie 1989- iunie 1990, cetatenii cu aspiratii democratice au fost permanent in opozitie fata de liderii politici, atat fata de cei vechi, cat si fata de cei noi. Timp de 5 luni, din decembrie pana in mai, s-au spus adevaruri, nu toate dar destule, s-au spus minciuni, insa cel mai important a fost ca i-am observat la lucru, mai necenzurat chiar decat azi, pe actorii scenei politice. Timp de 5 luni, cine a avut ochi a vazut, cine a avut urechi a auzit, iar cine a vrut sa gandeasca, a avut timp s-o faca. Primul vot liber de dupa decembrie 1989 a avut o importanta mai mare decat toate cele de mai tarziu, pentru ca era prima mare rascruce dupa aproape o jumatate de secol de dictatura comunista. Arbitrul suprem, electoratul, a vazut, a auzit, a placut si a ales pe 20 mai 1990.

De la decembrie 1990 au trecut 18 ani. Acum, libertatea noastra a ajuns la majorat. Nu mai avem scuze pentru erori si balbe, nu ne mai putem juca de-a democratia, de-a votul pe baza de salam cu soia, de-a privatizarea, de-a anticoruptia, de-a aderarea, de-a facut si desfacut partide, de-a ordonanta, de-a educatia. E cazul sa gandim ziua de maine, sa ne asumam raspunderea pentru actele noastre si sa nu mai facem pe copilul mic si neajutorat de la marginea civilizatiei.

Etica medicala crestina, autor Pr. Prof. Dr. Ion Bria

decembrie 31st, 2007

Biserica este tinuta sa protejeze etica crestina de inspiratie evanghelica si patristica, nu sa legitimeze, fara discernamant, analizele sociologilor si revendicarile societatii civile, sau declaratiile si conventiile internationale cu privire la “Drepturile omului”. Codul civil prevede principii si norme cu caracter moral pe care statul le impune tuturor cetatenilor sai, indiferent de religie. Multe din aceste legi si regulamente, chiar daca nu sunt de inspiratie crestina, promoveaza valori comune tuturor religiilor, credinciosilor si filozofiilor. Biserica in solicitudinea ei spirituala si pastorala nu este intoleranta si abuziva, dar nu admite substituirea sau falsificarea Traditiei sale morale care urmareste sfintirea omului, adica dezlegarea acestuia din robia legalista, moralista si din aservirea cosmica, idolatra (cf. Gal. 4,3-10). De aceea nimeni nu trebuie sa se astepte ca Biserica sa faca o pledoarie deschisa pentru avort – eliminarea sarcinii (“roada pantecelui”), pentru homosexualitate – distrugerea casatoriei parentale prin familie, mai precis a maternitatii femeii si a paternitatii barbatului, pentru eutanasie – sinucidere asistata medical, chiar daca aceste acte ar fi permise de catre legislatia statului.

Exista miscari, asociatii si grupuri care, in numele democratiei politice si a “Drepturilor omului\, reclama liberalizarea erotismului chiar in formele lui absurde si grotesti: prostitutia, pornografia, pedofilia, homosexualitatea. Alte miscari si asociatii cer depenalizarea homosexualitatii, a avortului, a consumului de stupefiante (autoritatile geneveze au pus la dispozitie un local pentru consumul de droguri pe cale intravenoasa), adica inlaturarea oricarei bariere contra unor “noi modele de viata”. Acestea n-ar fi transgresiuni morale “contra naturii”, de aceea represiunea lor ar trebui sa fie ridiculizata si chiar interzisa. Este important de stiut ca unele miscari de acest gen se folosesc de “teologia feminista”, care separa intentionat ceea ce Biblia uneste: sexualitatea de dragoste, feminitatea de maternitate, formarea copilului de mediul familial, autonomia persoanei de comunitate. Mai mult, exista secte care initiaza si practica sexualitatea libera intre membrii lor. Nocivitatea acestor secte care manipuleaza libertatea adeptilor prin coruptia minorilor, degradarea femeilor si desfiintarea familiilor, trebuie sa fie interzisa. De asemenea, autoritatile bisericesti trebuie sa vegheze sa nu se incurce elogiul maternitatii femeilor cu discursul despre curatirea mamei de “intinaciunea trupeasca pricinuita de nastere”.

In ceea ce priveste domeniul eticii conjugale si sexuale, preotii vor consulta intotdeauna corpul medical. In ultima vreme, acesta a demonstrat ca este capabil sa faca recomandari etice pertinente despre avort, homosexualitate si eutanasie. Medicii participa la dezbaterile despre intreruperea sarcinii in functie de statutul embrionului, despre protectia fatului in raport cu sanatatea femeii si dreptul ei de a decide in mod autonom, despre femeile insarcinate contra vointei lor (violul), despre realitatea suferintei si a mortii, despre identitatea fiintei umane. O intrebare permanenta pentru teologie: cand stiinta medicala este o institutie seculara, cand autoritatile penale dau verdicte radicale (“fetusul nu e o persoana”), ce poate teologia oferi medicilor care iau decizii care privesc viata si moartea pacientilor lor? Impotriva moralei crestine sunt si cei care cred ca aceasta ar contine zone arhaice si ca teologia morala continua sa inspire mentalitati invechite privind sexualitatea, procreatia, familia sau ultima etapa a vietii. Crestinii ar fi victimele unor prejudecati conservatoare, fundamentaliste. Pentru acestia, liberalizarea moralei ar fi o maniera de a raspunde chestiunilor ridicate de femei, de tineri, de persoanele ce se afla la sfarsitul vietii, oferindu-le dreptul sa decida ei insisi pentru ei, nu societatea sau familia. Din nefericire, decizia in aceste cazuri apartine unor persoane care sunt indiferente sau n-au nici o convingere religioasa despre vocatia si destinul omului, despre “dincolo de moarte”.

Disciplina morala nu se poate realiza fara un spatiu familial, eclezial si social. Familia este un alt “pamant bun” in care se cultiva semintele Evangheliei, fiind celula in care se asigura continuitatea vietii.

Grija pastorala pentru familie este capitala. In primul rand prin consolidarea “unirii nuntii”, a integritatii comuniunii dintre soti. Avortul, divortul – distructiv pentru educatia copiilor -, concubinajul se practica adeseori sub presiunea sotului. In al doilea rand, au aparut situatii noi care necesita asistenta sociala particulara: familii monoparentale, mame singure cu copii din parinti biologici diferiti, tineri obligati sa paraseasca satele, femei victime ale violentei conjugale, fara adapost, care muncesc in afara de camin, copii lipsiti de invatamant, educatie si sanatate, victime ale incestului si pedofiliei. Fidelitatea si coresponsabilitatea sotilor sunt indispensabile intr-o familie crestina. Iar cand parintii au esuat, trebuie sa intervina institutiile medicale si statul care apara de drept cauza copiilor, mamelor si familiilor.

Parohia este chemata sa fie un “pamant bun”, un loc viabil (un “oikos”) prin excelenta, deoarece solidaritatea si comuniunea care domnesc aici isi au sursa in Sfanta impartasanie. Toti crestinii, barbati si femei, tineri si batrani, toti se hranesc din aceeasi paine euharistica si beau din acelasi potir. Fiecare crestin botezat are dreptul sa primeasca la Liturghie Sfintele Daruri. Cum aducerea darurilor la altar si rugaciunea de multumire sunt colective (“Noi pe Tine Te laudam, noi pe Tine Te binecuvantam, noi Tie iti multumim”), cum preotul exercita preotia sa in numele lui Hristos si in numele comunitatii care aduce lauda de multumire, impartasania frecventa cu Sfintele Daruri face parte din disciplina fiecarui crestin in calitate de madular al Trupului lui Hristos.

Exista multe alte slujbe si ierurgii care contribuie la comuniunea parohiala, model pentru spiritualitatea familiala. De pilda, “frangerea painii” (Litia care se face in mijlocul bisericii) ce aminteste de inmultirea painilor pentru multimea infometata adunata in pustie sa asculte pe Iisus predicand Vestea cea Buna: toti vor avea din nou viata, si viata din abundenta.

“Nu cauta la pacatele noastre, ci ia seama la credinta multa a Bisericii”. Acest dicton al teologiei sacramentale ortodoxe poate fi invocat in favoarea revizuirii canoanelor de penitenta prevazute pentru pacatele amintite mai sus. Interzicerea de a se cumineca cu “painea vietii” pentru o perioada lunga (zece ani pentru avort), este greu de suportat, mai ales de catre femeile fara familie sau victime ale violentei. Acolo unde pacatosul realizeaza ca omul nu traieste numai cu sex, bani si violenta, acolo incepe “dimineata pocaintei”. “Iar pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afara. Iar voia Celui ce M-a trimis aceasta este: sa nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat, ci sa-l inviez in ziua de apoi” (Ioan 6, 37, 39). Pedepsele prevazute de canon (in cazurile amintite de Molitfelnic) par totusi excesive in raport cu conditiile de saracie economica in care traiesc majoritatea femeilor din regiunile ortodoxe ale Europei.

Biserica pastreaza un dialog permanent cu societatea unde apara prioritatile morale si sociale ale credinciosilor ei. Ea nu face politica celor puternici si bogati, ci sta de partea celor saraci si celor exclusi (femeile), de partea acelor institutii economice si umanitare care promoveaza binele comun. Ea asculta si mangaie strigarea, plangerea, suspinarea si rugaciunile celor umiliti, ale batranilor si tinerilor, ale mamelor si pruncilor lor, striga la “urechea imparatului” si face cereri staruitoare: “Nu pierde cu foamea si cu setea poporul Tau si animalele”.

O observatie despre glosarul “medical” insuficient definit din punct de vedere etic. De pilda, corelatia bolii, suferintei, mortii cu puterile raului si cu pedeapsa lui Dumnezeu. Dar boala nu este un semn al parasirii sau absentei harului dumnezeiesc prin care “tot sufletul viaza”, nici o condamnare a lui Dumnezeu. Dupa cum nici sanatatea fizica nu este o preconditie a mantuirii. A concepe suferinta ca semn al maniei lui Dumnezeu inseamna a destabiliza pe cel ce sufera, spun medicii. Patul suferintei nu e patul deznadejdii, caci acolo pacientul, devenit penitent, asteapta vindecarea, liberarea ca ceva pozitiv. Vindecarea este tocmai un esec al puterilor raului care se impotrivesc vointei lui Dumnezeu ca toti sa se tamaduiasca, prin Iisus Hristos, “doctorul sufletelor si al trupurilor”. Vindecarea este un dar si un simbol al imparatiei lui Dumnezeu. De aceea canonul de pocainta nu este nici reparare materiala a pacatelor savarsite, nici o condamnare, ci o poarta de iesire din infidelitatea fata de “Datatorul de viata”.

Expresiile si definitiile (a defini inseamna a pune cuvinte pe credinte si experiente) improprii duc la neintelegeri. “A trecut in nefiinta” exprima convingerea celor ce n-au o intelegere religioasa despre “dincolo de moarte”. Exista un hotar intre Dumnezeu si creatia Sa, deoarece aceasta a fost trasa din nefiinta la fiinta. Dar omul cazand in abisul pacatului, Iisus Hristos rastignit si inviat l-a tras din nou din nefiinta la fiinta. Moartea fizica nu inseamna deci disparitia in neant, in nefiinta, ci trecerea (paste) de la viata de aici la viata in care crestinul si-a pus nadejdea, o instrainare de lumea aceasta spre imparatia lui Dumnezeu cea nesfarsita.

“Cu cat publicitatea este mai mare cu atat populatia devine mai toleranta” s-a spus dupa festivalul Gay Pride din Sion, Elvetia, din iulie 2001. Intr-adevar, mediatizarea are un rol capital in propagarea avortului, prostitutiei, pedofiliei, violentei rasiale, homosexualitatii. Aceasta face abuz de dreptul femeii de a intrerupe procesul vietii din diverse motive: “eroare de conceptie”, lipsa de mijloace de existenta. O mare amploare a luat turismul sexual, care are ca scop exploatarea sexuala a copiilor, sau prostitutia tinerelor sarace. Prostituatele de cele mai multe ori transporta stupefiante si sufera violente fizice si psihice periculoase. Exista campanii publicitare axate pe comunitatea gay, sau turism specific destinat clientelei homosexuale – prospera in termeni socio-economici, restaurante si discoteci pentru lesbiene. Tinerii sunt invitati sa participe la “rave party”, care s-a dovedit a fi o vasta piata libera de droguri si stupefiante, care ataca integritatea lor fizica si sanatatea mintala.

Un ultim cuvant despre rolul statului in apararea cauzei si drepturilor copiilor, mamelor si familiilor. Desigur, parintii au raspundere directa pentru familia lor. Dar neglijenta si esecul lor nu anuleaza obligatia statului sa protejeze sanatatea mamelor (pensii alimentare) si educatia copiilor. Foarte multe familii fara copii recurg la adoptie. Statul, maternitatea, pot interveni pe langa femeile tentate sa avorteze pentru a le propune alternativa familiilor adoptive pentru copilul lor.

Reteta de mititei de la Restaurantul CARUL CU BERE din Bucuresti

decembrie 31st, 2007

Bucuresti, la 28 maiu 1920
Onorate Domnule Ofiter!
Pentru caci fiecare vizita a Domniei voastre, ca si cu 20 ani în urma cele ale tatalui Domniei voastre, dimpreuna cu cinstitul Conu Luca Caragiale este, pe lânga onoare, si un deosebit eveniment pentru localul nostru, vroiesc sa dau la rându-mi dovada de cavalerism, împartasindu-va la dorinta onoratei Dumneavoastre sotii, Doamna Mariuta Baciu, retetarul de preparare ai mititeilor nostri, care, dupa cum bine stiti sunt cei mai laudati din tot Bucurestiul.

Astfel dau dovada de încredere în Domnia voastra spre a nu trada nicidecum secretul deliciosilor nostri mititei, secret pe care la rândul meu l-am primit de la marele Maestru Gastronom D-l Tica Preoteanu, antemergatoriul meu la conducerea bucatariei Carului.

Adresez aceieasi rugaciune si onoratei Dumneavoastre sotii, Doamnei Mariuta, celei mai desavârsite amfitrioane pe care sunt bucuros sa o fi cunoscut.

Perfectiunea seratelor de cina din casa Domniilor voastre, la care, multumesc lui Dumnezeu, am fost poftit, mi-au determinat hotarârea sa va divulg taina celui mai de pret preparat culinar care ne cinsteste numele în capitala, în tara întreaga si în strainatate.

Mititeii sunt un produs culinar din carne de vita, în stare finita de sapte pâna la opt centimetri si la o grosime de cam trei centimetri, ce se servesc ori ca o gustare între mese la o halba de bere, ori ca entrée, ori ca fel de mâncare de sine statatoru.

Ei îsi au originea în Balkani, provenind din Serbia, dar se întâlnesc si în Grecia si Turcia, de unde au fost preluati de bucataria româneasca.
Cum le spune si numele, sunt niste rulouri mici, fiind si numiti astfel: mici, în Regat, din carne cu mirodenii, având menirea sa încânte gustul mesenilor.
Se servesc numai proaspat prajiti pe gratar de jar, fie cu tacâm, ori la scobitoare sub forma de gustare.

Se ia carnita de vaca de la gât, fara a se îndeparta grasimea si se da de doua ori prin masina, pentru a se marunti cât mai bine si cât mai uniform.
Daca va fi carnea prea slaba, se va adauga ceva seu de vaca sau din lipsa acestuia chiar de oaie, ca la 100 pâna la 150 de grame pe fiecare kilogram cântarit de carne. Nu se va lua în nici un caz slaninuta, costita sau carne de porc, care nu fac decât sa strice gustul si sa ia din minunata savoare a mititeilor.

Se fierbe o zeama din oase de vaca cu maduva, care se scade bine, din 500 grame de oase la fiece kilogram de carne.

Se pregatesc pentru fiecare kilogram de carne mirodenii si condimente dupa cum urmeaza:
8 grame de piper proaspat pisat marunt
12 grame de cimbru uscat cât mai proaspat pisat marunt
4 grame de enibahar pisat marunt
2 grame de coriandru pisat marunt
2 grame de chimion turcesc pisat marunt
1 gram de anis stelat pisat marunt
8 grame de bicarbonat de sodiu
1 lingurite de zeama de lamâie
1 lingura de untdelemn
1 capatâna buna de usturoi aromat si nu din cel iute

La cantitati mai mari de cinci kilograme, se va adauga pentru fiecare alte cinci kilograme de carne, câte o masura mai mult din mirodeniile pomenite.

Se framânta carnea într-un vas pe masura timp de un ceas, adaugând la început bicarbonatul de sodiu, care se stinge cu zeama de lamâie.
Jumatate din zeama de oase si toate celelalte condimente, afara de usturoi, se adauga treptat, uniform si putin câte putin.

Amestecul se acopera si se da la ghetar o zi si o noapte, dupa care se scoate, se lasa câteva ceasuri la dezmortit si se mai framânta o data pret de o jumatate de ceas cu restul de zeama de oase dezmortita.
Se face un mujdei de usturoi cu apa calduta dintr-o capatâna pentru fiecare kilogram de carne, care se lasa la tras o jumatate de ceas.
Se stoarce mujdeiul de usturoi într-un tifon, se adauga sucul de mujdei si se mai framânta odata amestecul pret de un sfert de ceas.
Se da din nou la ghetar pâna a doua zi.
Pret de trei ceasuri înainte de a fi prajiti si serviti mititeii, se scoate amestecul de la ghetar, pentru a se încalzi si inmuia; dupa trei ceasuri sau când s-a dezmortit amestecul, se formeaza mititeii ca de un deget mare lungime si ca de doua degete grosime, se ung cu untdelemn pe toate partile si la capete si se lasa sa stea la zvântat un ceas.
Se prajesc pe jar iute de lemne sau carbune, ungându-se din când în când cu mujdei, asa ca sa prinda o crusta rumena de
jur împrejur.

Gratargii nostri întorc fiecare mititel doar de trei ori pâna este prajit. La prajit mititeii vor scadea putin, de unde si denumirea lor, sau cea de mici. Nu se lasa sa se patrunda, ca sa nu se usuce sucul care contine savoarea condimentelor. Daca se prajesc la foc prea mic, mititeii scad prea tare, se usuca, leapada tot sucul aromat si devin seci.
Se servesc alaturi de chifle proaspete ori felii de franzela, cu Mutard de Dijon sau mustar picant si aromat, dupa preferinta si cu sare.
Doar si numai asa veti obtine mititei savurosi cum se zice ca numai la noi sunt.

Cunosc multi din asa numitii gastronomi prin birturi si bodegi mai ales prin mahalale, care din nestiinta ori din spirit de falsa economie înmultesc aluatul de mititei cu alte soiuri de carne de porc, cal ori oaie. Afara ca scad mai putin la prajit decât cei de carne de vaca, nu au pe departe gustul si savoarea mititeilor adevarati.
O greseala mare mai este si zgârcenia la condimente, mai ales la usturoiu si piperu.
Mai cu seama usturoiul este partea dominanta a gustului atât de specific al mititeilor.
Sunt fericit sa dezvalui Doamnei Mariuta acest mic secret, pe care stiu ca nu îl va da mai departe, asa cum nici eu nu-l voi dezvalui decât urmasului meu Maitre Cuisiner Sorin Luca plecat asta vreme prin tara intru cunoasterea clientelei si instruiri.

Mititeii preparati de Dânsa sunt extrem de gustosi, dar simtul meu gustativ mi-a dezvaluit imediat lipsa coriandrului, a anisului stelat si al chimionului turcesc. Cu aceste mirodenii, mititeii Doamnei Mariuta vor fi inegalabili!

Va astept luna viitoare când va întoarceti cu regimentul din manevre, dimpreuna cu Domnii Ofiteri Dinu si Vatache spre a savura o tava de mititei si câteva halbe împreuna!

Dorindu-va sanatate, voie buna si noroc, va rog a-i transmite umile sarutari de mâini Doamnei Mariuta, cea mai desavârsita gospodina si Doamna din înalta societate!

Dumnezeu sa va ajute!

Cu plecaciune,

Marian Ditu
Maestru Gastronom

*** Reteta semnalata de D-l Ionel Rizescu

Biserica Neagră

decembrie 31st, 2007

Biserica Neagră (în germană Die Schwarze Kirche, în maghiară Fekete Templom) biserică evanghelică în stil gotic din Braşov. Construită în jurul anului 1380 (probabil începând cu 1377) şi cunoscută iniţial sub numele de Biserica Sfânta Maria, clădirea a fost parţial distrusă dupa marele incendiu din 1689, când a primit numele actual. Biserica Neagră este unul dintre cele mai reprezentative monumente de arhitectură gotică din România datând din secolele XIV-XV.

Construcţia bisericii a început serios în anul 1384 şi a fost finalizată în anul 1477. O inscripţie descoperită în zidul bisericii îl atestă ca prim ctitor pe Thomas despre care aflăm că a murit în anul 1410.

Grav avariată după incendiu, Biserica Neagră a fost refăcută cu ajutorul unor meşteri veniţi din oraşul hanseatic Danzig, pentru că meşterii locali nu mai ştiau să închidă bolţi de dimensiuni atât de mari. Noile bolţi, însă, sunt în stil baroc, nu gotic.

Planul utilizat de către arhitecţi a fost acela de bazilică cu trei nave, egale ca înălţime, înscriindu-se în tipul de biserici–hală preferate în secolele XV-XVI în spaţiul german, de unde proveneau dealtfel unii dintre arhitecţi şi meşteri.

Biserica Neagră este cel mai mare edificiu de cult în stil gotic din sud-estul Europei, măsurând 89 de metri lungime şi 38 de metri lăţime. În această biserică încap circa 5.000 de persoane.

Biserica Neagră este celebră nu doar prin dimensiunile sale ci şi prin alte lucruri: astfel, în cloponiţă se află cel mai mare clopot din spaţiul românesc, un clopot din bronz care cântăreşte 6 tone. Biserica Neagră este cunoscută şi pentru marea sa orgă având peste 4.000 de tuburi, fiind una din cele mai mari din Europa de Sud-Est. Corul susţinut de contraforţi exteriori decoraţi cu edicole care adăpostesc statui de sfinţi constituie unul din puţinele exemple de acest tip din Transilvania. Colecţia de covoare orientale a Bisericii Negre este cea mai bogată de acest tip din România. Săptămânal se organizează un concert de orgă.

Cântece (Canti), de Giacomo Leopardi

decembrie 31st, 2007

Poet si prozator romantic italian, Giacomo Taldegardo Francesco di Sales Saverio Pietro Leopardi (1798-1837) este considerat, alaturi de Dante, cel mai mare poet italian. Abordeaza o lirica în care strabat ca motive centrale: meditatia filozofica pe tema efemeritatii vietii si-a iubirii, imposibilitatea atingerii fericirii, constiinta durerii cosmice si a neantului.
Scrie Cântece si mici opere morale, dialoguri si eseuri, în proza. Traduce din poeti consacrati ai antichitatii eline si latine. Poezia lui, ca si a celorlalti mari romantici, respira o generoasa dragoste de oameni.

CÂNTECE

În Catre Italia, poetul realizeaza o oda spre slava patriotismului si a libertatii.

O, patrie, vad ziduri vechi, vad arce,
columne, statui, turnuri solidare
ce le-au naltat cândva strabunii,
dar nu vad gloria de altadata,
nici spadele, nici laurii de care
stiut-au bunii nostri sa se-ncarce.
Bicisnica si dezarmata,
ti-arati azi fruntea goala si gol pieptul.
Vai ! câte rani, cât sânge, ce paloare !
ah, jalnica-mi apari, tu preafrumoaso !
Strig astazi, cer si lume, voua :
ci spuneti, spuneti, cine a adus-o
în starea asta ? Dar mai rau ca toate :
ea are-n lanturi bratele-amândoua !
Cu parul despletit, fara cununa,
sta la pamânt nemângâiata,
dispretuita, ascunzându-si fata
între genunchi, si varsa lacrimi grele.
Plângi, ai de ce, Italie, sa plângi,
tu, cea nascuta sa-ntreci neamuri multe
si-n vremi prielnice, si-n ceasuri rele.

De ti-ar fi ochii doua vii izvoare –
Si plânsul tau n-ar spala otrava
rusinii si scaderii tale :
stapâna-ai fost : azi – biata roaba.
Ah, cine, prin viu grai ori prin scrisoare,
reamintind trecutul tau si slava,
nu spune : fu mareata ; astazi oare
nu e tot ea, nu e aceeasi ?
De ce, de ce ? unde-i stravechea vlaga,
si armele,- dârjirea, vitejia ?
Din mâna cine ti-a smuls spada ? cine
te-a fost tradat ? A cui fu dibacia,
ori încordarea, ori puterea mare
de-a-ti sfâsia hlamida si cununa ?
De la atâta culme, când si ce fel
Te-ai prabusit atât de jos ?
nu lupta nimeni pentru tine ?
si nimeni dintre-ai tai nu sare
în apararea ta ?
La arme ! dati-mi arme : voi lupta
eu singur ! singur voi cadea !
O, faca cerul sângele-mi sa fie
italicelor piepturi – vâlva vie !

Unde-ti sunt fii ? Aud zvon de arme,
de care, glasuri si batai de tobe :
departe, pe pamânt strain
se bat si mor flacaii tai.
Asculta, o, Italie, asculta !
zaresc, sau mi se pare,- o revarsare
de pedestrasi, de cai, si praf, si fum,
si luciul spadelor în soare,
Ca printre ceturi fulgere-orbitoare.
Nu prinzi curaj ? privirea-ti înfricata
nu suferi sa-ti-o-ndrepti spre-acasta lupta
nehotarâta înca ? Pentru cine
se razboiesc pe-acele-ntinderi
toti tinerii Italiei ? O, zei !
se bat italicele sabii
nu pentru tine : pentru alta tara !
Amar de-acel ce piere-n batalii
Nu pentru vatra lui strabuna,
nu pentru soata-i credincioasa
si dragii lui copii,
ci-nfrânt de dusmanii unui strain
si pentru-alt neam. El nu poate sa spuna
murind : Ah, maica, tara buna,
viata ce mi-ai dat-o, azi ti-o-nchin.

“Declaraţie de război” – fragmente – (LV)

decembrie 31st, 2007

După Revoluţie la multe facultăţi au existat cazuri în care unii profesori au fost contestaţi.
Imediat după Revoluţie disciplinele de ştiinţe sociale au fost scoase prin ordin ministerial din programele de învăţământ ale facultăţilor tehnice (aveau să fie reintroduse în toamnă), aşa că cei care predaseră acele discipline au scăpat de furia studenţilor.
În facultatea noastră relaţiile student-profesor erau în general amicale, totuşi două cadre didactice au fost contestate.
Conferenţiarul Boş preda în anul I topografie. Nu i se putea reproşa nimic la modul de predare, dar toată facultatea ştia că nu e corect. Cu studenţii de rând era foarte exigent, dar pentru protejaţii lui îşi punea obrazul şi la examenele pe care aceştia le aveau de susţinut cu alţi profesori. Şi avea destul de mulţi protejaţi. De aceea studenţii din anul I, care erau îngroziţi de frica lui, au cerut să predea un alt cadru didactic cursul, urmând ca domnul Boş să treacă pe post de asistent. Totuşi, pentru a-l menaja, în memoriul ultimativ adresat consiliului profesoral nu s-a menţionat adevăratul motiv al contestării, ci a fost învinuit de incompetenţă profesională. E drept că nu toţi profesorii erau „uşă de biserică”, dar s-a considerat, în mod justificat după părerea mea, că doar domnul Boş depăşise măsura.
Celălalt cadru didactic contestat a fost conferenţiarul Furnică. Domnia sa a fost acuzat de incompetenţă de către studenţii de anul III în cadrul unei adunări generale a sindicatului. Personal nu am fost de acord cu contestarea conferenţiarului Furnică, dar nu am reuşit să-mi impun părerea.
Conferenţiarul Furnică mai avea doar câţiva ani până la pensie. Era un om foarte corect. Cursul tipărit era foarte bun, dar motivul de nemulţumire al studenţilor a fost faptul că la cursuri vorbea îngrozitor de încâlcit. Eu cred că la examen era obiectiv, dar mulţi studenţi erau de altă părere. Îl considerau sclerozat.
S-a votat şi marea majoritate a decis ca în memoriul ultimativ adresat consiliului profesoral, conferenţiarul Furnică să fie învinuit de incompetenţă cerând să fie desemnat un alt cadru didactic care să predea cursul.
Având funcţia de preşedinte al sindicatului a trebuit să semnez memoriul.
Temându-se de o grevă studenţească, consiliul profesoral a acceptat necondiţionat toate revendicările memoriului.
Conferenţiarul Furnică, care fusese sacrificat practic pe nedrept, a refuzat să accepte postul de asistent şi a demisionat. Se poate spune că, într-un fel, fusese o victimă nevinovată a Revoluţiei.
Abia după ce domnul Furnică părăsise facultatea am aflat un lucru cutremurător. Domnia sa mai fusese odată, cu totul pe nedrept, victimă a unei revoluţii. Fusese victima revoluţiei socialiste, a comuniştilor.
Prin anii ’50, datorită rezultatelor bune obţinute în facultate, dar fără a avea un merit politic, reuşise să devină asistent. Cineva, care voia să-i facă rău pentru că-i râvnea postul, a trimis o anonimă Securităţii. În anonimă se afirma că Furnică fusese legionar, că frecventa des biserica, că făcea propagandă religioasă în facultate.
Securitatea l-a arestat imediat. După câteva luni de cercetări s-a dovedit că acuzaţiile din scrisoarea anonimă fuseseră false. Singura vină care i s-a putut găsi a fost aceea că pe vremea când era copil‚ îl ajutase pe preot în biserică. Provenea dintr-o familie săracă din Schei şi căutase să-şi ajute familia câştigând un ban.
Securitatea i-a dat drumul şi i s-a permis să revină la facultate. Postul iniţial fusese între timp ocupat, aşa că a trebuit să accepte postul de asistent la o altă catedră.
Conferenţiarului Furnică ar fi trebuit să i se ceară scuze. Ar fi trebuit să merg să-mi cer scuze, — în calitate de preşedinte al sindicatului, semnasem memoriul care îl acuzase de incompetenţă. M-am gândit că trebuie să-mi cer scuze, dar nu am făcut-o. Mi-era ruşine, dar laşitatea a învins.
În toamna anului 1990 domnul Furnică, probabil din motive materiale, a acceptat postul de asistent şi a revenit la facultate.
În primăvara anului 1991, la un an după ce semnasem memoriul, am făcut o vizită la Braşov. Întâmplător l-am întâlnit pe stradă pe domnul Furnică. Ne-am salutat, continuându-ne grăbiţi drumul în direcţie opusă. În timpul anului care trecuse îmbătrânise fantastic. Arăta rău. M-am gândit din nou că ar trebui să-mi cer scuze, dar laşitatea a învins şi de această dată. Acum e prea târziu. Conferenţiarul Furnică a murit. De inimă. De inimă rea.

peisaj cu indragostiti

decembrie 31st, 2007

Biserici mutilate

decembrie 31st, 2007

O radiografie a distrugerii patrimoniului religios
din Vrancea şi Ţinutul Putnei
Editura Pallas, Focşani 2006
Bibliografie:
Romeo-Valentin MUSCĂ – născut la 4 septembrie 1967 la Odobeşti-Vrancea. A studiat între 1988-1993 la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti. A urmat în paralel, între 1991-1994, cursurile Facultăţii de Istorie din Bucureşti. Din 1994 a făcut cercetări la Facultatea de Teologie Catolică a Universităţii Pontificale Mizericorde din Fribourg (Elveţia) unde a obţinut, în 2000, un doctorat în teologia latină medievală. Între 2001-2004 a făcut cercetări post-doctorale la Facultatea Autonomă de Teologie Protestantă de la Universitatea din Geneva, pregătind o lucrare despre gândirea religioasă românească din secolul al XX-lea.

Capitolul 1

1.1. Argument

Puţine sunt regiunile din România unde lăcaşurile de cult au suferit atât de mult ca în Vrancea şi Ţinutul Putnei. Nu este alt loc în această ţară unde societatea civilă risipeşte timpul pe eterne lupte intestine şi polemici fără substanţă, iar capodoperele religioase ale geniului artistic românesc să se năruie sub foc, ploaie şi vânt.
Nici un judeţ din România nu se poate lăuda cu tristul record al distrugerii patrimoniului religios ca Vrancea. Cu excepţia capitalelor celor două Principate – Iaşi şi Bucureşti şi a reşedinţei Banilor olteni – Craiova, nu există alt oraş în această ţară care să rivalizeze în biserici cu reşedinţa judeţului Vrancea – municipiul Focşani.
Dacă Bucureştii au peste 200 de biserici la 2 milioane de locuitori, Focşanii, cu cei 100 de mii de locuitori, au peste 50 de biserici, adică o biserică pentru 2000 de locuitori, având, după unele statistici, cele mai multe lăcaşuri de cult pe cap de locuitor din întreaga Europă. Şi totuşi, la Focşani, în anul de graţie 2006, sunt în lucru noi biserici, gen «Biserica ANL», iar în 2001 a demarat proiectul unei megalomanice «catedrale», deşi în perimetrul acestui viitor lăcaş de cult există cinci biserici ortodoxe, iar la câteva sute de metri de centrul administrativ al municipiului, două biserici monument istoric sunt ruine – biserica «Sfântul Nicolae» din Tăbăcari şi biserica «Sfântul Gheorghe» Armeană. Proprietarii acestor lăcaşuri, Protoieria Focşani I şi Epitropia Armeană, aşteaptă, probabil, ca aceste monumente să se prăbuşească pentru a valorifica pământul, întrucât se găsesc într-o zonă centrală şi dispun de o suprafaţă de teren importantă, care pare să fi intrat deja în vizorul oamenilor de afaceri. Nu este exclus ca aceste două biserici să aibă soarta cimitirului evreiesc din Focşani, situat în strada Nicolae Bălcescu, care a ajuns, cu morminte cu tot, pe piaţa imobiliară.
Dacă Bucureştii deţin nefericitul record al demolărilor din «epoca de aur», cu 29 de lăcaşuri de cult , Vrancea şi Ţinutul Putnei nu sunt departe, prin monumentele distruse în ultimul secol. Indiferent pe unde am intra în judeţ, dinspre Moldova, Muntenia sau Transilvania, judeţul nostru arată ca o necropolă profanată, pentru că Vrancea este cimitirul monumentelor religioase. Dacă vii pe drumul naţional dinspre Bucureşti, te întâmpină ruinele bisericii «brâncoveneşti» de la Bordeşti, ignorate de un secol, de toate regimurile politice. Dacă intri în judeţ dinspre Transilvania, dai peste Soveja şi Vizantea, pietrele de temelie ale istoriei medievale vrâncene, care se găsesc de ani buni în ruină, iar la ieşire, spre nord, bisericile de lemn de lângă Adjud trăiesc ultimele zile. Acestea sunt argumentele pentru care am realizat această radiografie a dezastrului din patrimoniul religios vrâncean.
____________________________________________________________________________________________________________
. Afacerile cu terenul din jurul monumentelor istorice este unul din ultimile «chilipiruri» ale oamenilor de afaceri vrânceni. Cea mai spectaculoasă a fost intrarea pe piaţa imobiliară focşăneană a unei părţi din cel mai vechi cimitir evreiesc din Focşani, situat în strada Nicolae Bălcescu. Cu aprobări de la toate instituţiile statului, inclusiv de la Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Vrancea, o parte din acest cimitir a fost vândută şi a intrat pe piaţa imobiliară. De atunci, terenul a cunoscut mai mulţi proprietari şi evreii înhumaţi acum trei secole vor avea, în curând, deasupra capului imobile de locuit. Această afacere s-a derulat cu aprobarea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, care patronează discreţionar, din 2002, întreg patrimoniul istorico-religios al evreilor din România
. Vezi Bisercile osândite de Ceauşescu. Bucureşti, 1977-1989, Bucureşti, 1995. Lucrarea a fost realizată de un colectiv de autori, arhitecţi şi istorici. După cutremurul din 4 martie 1977 au dispărut din peisajul religios bucureştean 20 de biserici, 3 case de rugăciune ale cultelor protestante şi 6 sinagogi.

1.2. Cauzele distrugerii patrimoniului religios: cutremurele, războaiele, focul, ignoranţa

Patru mari nenorociri au îngenunchiat aşezămintele religioase din «spaţiul mioritic» în ultimile două secole şi au distrus pentru totdeauna zeci de lăcaşuri de închinăciune: cutremurele, războaiele, focul şi ignoranţa. De la «cutremurul cel mare» din 1802, care a trimis în apa Dobromirului biserica «Naşterea Domnului» a Mănăstirii Dobromir (Soveja), ridicată de Matei Basarab, continuând cu seismele din 1838, 1868, 1894, 1908 şi terminând cu seismul din 1940, care a distrus cele mai multe lăcaşuri de cult din toate timpurile, peste 100 de lăcaşuri de rugăciune au fost distruse parţial, pe parcursul ultimilor două secole. Aproape jumătate dintre acestea au ieşit definitiv din peisajul religios al Vrancei.
Celălalt duşman al bisericilor, războaiele duse pe teritoriul Vrancei şi în Ţinutul Putnei, între începutul secolului al XVIII-lea şi jumătatea secolului al XX-lea, au ruinat lăcaşurile de cult şi aşezămintele monahale în mai multe rânduri. Cele mai dureroase momente au fost în timpul războiului austro-ruso-turc din 1736-1739, în timpul invaziei tătare din 1758 şi a turcilor din 1769. Au urmat distrugerile în perioada războaielor ruso-turce din 1787-1792 şi 1806-1812. Lăcaşurile de cult din acest colţ de Românie au fost folosite şi ca adăpost pentru ostaşi şi animale, în timpul războaielor, iar multe biserici de lemn au fost puse pe foc. Uneori ostaşii creştini au fost mai lipsiţi de umanitate decât musulmanii. Nu numai că au pus pe foc bisericile ortodoxe, dar soldaţii austrieci au scos osemintele Cantemireştilor din cripta domnească a Mănăstirii Mera şi le-au aruncat în apele Milcovului.
Nici eteriştii nu au fost mai indulgenţi cu bisericile, iar ultima lovitură, înaintea secularizării, a venit din partea ruşilor care, la 1854, au trecut Focşanii prin foc. Din acel dramatic incendiu, cel mai important aşezământ religios de pe malul Milcovului – Mănăstirea «Sfântul Ioan Botezătorul» nu şi-a mai revenit niciodată. Doi ani mai târziu, în 1856, Emanuel Baron de Salomon de Friedberg , aflat în trecere prin Focşani, notează în amintirile sale o imagine de-a dreptul deplorabilă a bisericilor din Focşani cu trei ani înaintea Unirii de la 1859, consemnând faptul că lăcaşurile sfinte, deşi erau pictate în stil bizantin, fuseseră văruite pe dinafară, iar pe focşăneni îi omora o lene grea!
La jumătate de secol de la constatarea Baronului de Salmon de Friedberg, în timpul Primului Război Mondial au fost bombardate de nemţi şi ruşi 25 de biserici, dintre care unele au fost rase de pe suprafaţa pământului ca biserica din Boloteşti, de exemplu. După al Doilea Război Mondial, consecinţa decretului nr. 410/1959, prin care monahismul a fost anihilat, alte biserici au ajuns în ruină pe teritoriul Vrancei, unele nemaiputând fi restaurate după 1989. Cutremurul din 1977 a zguduit din nou, din temelii, zeci de biserici, statul comunist profitând de ocazie şi demolând biserica «Ovidenia» de lângă Odobeşti şi biserica «Domnească» din Focşani.
Războaielor şi cutremurelor li s-a adăugat focul. Doar în câţiva ani au ars trei biserici de lemn, ultima fiind a Schitului Tarniţa, în aprilie 2006, şi sunt toate premizele ca altele să urmeze, din cauza instalaţiilor vetuste.
____________________________________________________________________________________________________________
. O parte din amintirile Baronului au fost traduse şi comentate de Virgiliu P. Arbore, în lucrarea Milcovia văzută de un călător străin în anul 1856, Focşani, 1934. Lucrarea ar merita retipărită pentru ca vrâncenii să descopere cum trăiau strămoşii lor acum un secol şi jumătate şi să înţeleagă mai bine prezentul.

1.3. Situaţia oficială şi neoficială a monumentelor

O radiografie a acestor aşezăminte de cult distruse parţial sau dispărute nu a fost publicată niciodată de vreo instituţie din judeţ, nici înainte, nici după 1989 şi nici nu există vreun proiect în lucru. Din nefericire, în acest an există în Vrancea mai bine de 10 lăcaşuri de cult mutilate, abandonate din neglijenţa conducătorilor bisericii locale şi a credincioşilor. O listă completă a acestor lăcaşuri şi starea acestora nu deţine nimeni. Nici Ministerul Culturii şi Cultelor, prin Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional (DJCCPCN) Vrancea, nici Episcopia Buzăului şi Vrancei pentru că, din 1989 există un haos generalizat în administrarea Patrimoniului Cultural Naţional, deşi există o legislaţie a protejării şi conservării patrimoniului, începând cu Legea Patrimoniului nr. 58/1974 şi terminând cu ultimile măsuri legislative în domeniu, respectiv Legea 422/2004. Atât statul cât şi Biserica au, în principiu, pârghii pentru protejarea acestui patrimoniu. În realitate, situaţia la zi a lăcaşurilor de cult din Vrancea nu o cunoaşte nimeni. Chiar oficiala Listă a Monumentelor Istorice, realizată cu greu de Ministerul Culturii şi Cultelor şi aflată pe site-ul ministerului, cuprinde erori de clasificare, date inexacte, informaţii depăşite. În ultimul an DJCCPCN Vrancea a încercat să le corecteze, dar nu este decât un început.
Din cele 420 monumente istorice din Vrancea, existente pe această listă, au dispărut, în ultimii ani, unsprezece. Conform datelor generale oferite de Ministerul Culturii şi Cultelor, 75% din aceste monumente sunt în pericol şi 35% din monumente sunt degradate. Nu mai vorbim despre dispariţia multor documente privitoare la biserici şi la celelalte monumente religioase aflate pe listă, cum ar fi de exemplu cimitirele evreieşti şi fostele mănăstiri. Unele din aceste documente au fost ridicate de organele de miliţie după desfiinţarea mănăstirilor în 1959. Altele au ajuns la Arhivele Episcopiei şi Protoieriilor, în dosare încă inaccesibile sau zac prin beciurile unor mănăstiri ori au fost, pur şi simplu, distruse. La aceasta se adaugă intervenţia pripită a Bisericii după 1989 care, din dorinţa de a redeschide aceste lăcaşuri, închise în 1959, a început lucrări fără o prea bună cercetare a monumentelor. Acest lucru chiar cu acordul fostului Inspectorat de Cultură Vrancea, cum a fost în cazul distrugerii picturilor murale unicat din «Peştera» de la Mănăstirea Brazi.
____________________________________________________________________________________________________________
. Dacă lăcaşurile de cult din Vrancea distruse în urma decretului nr. 410/1959 nu au făcut obiectul vreunui studiu serios, în schimb avem o lucrare bună, cel puţin ca bagaj informativ, despre oamenii Bisericii din Vrancea persecutaţi de comunişti: Mihai Silviu Ivan, Ionel Ene, Jertfă în spaţiul mioritic, prefaţă Valeriu Florin Dobrinescu, Focşani, 2001. După cunoştinţa noastră este singura lucrare mai consistentă despre suferinţele vrâncenilor. Dacă autorii refac materialul, îl organizează de o manieră logică, adaugă la fişa biografică a unor preoţi faptul că au mers în puşcărie pentru că făcuseră parte din cuiburi legionare, o completează cu o bibliografie serioasă, un aparat critic demn de anul 2006 şi scot textele vădit antiecumenice, care nu fac cinste unor persoane cu răspundere în Biserica Ortodoxă Română, Jertfă în spaţiul mioritic poate fi o «Biblie» a suferinţei vrâncenilor.
. În loc să scoată în evidenţă dezastrul din patrimoniul religios vrâncean, oamenii Bisericii nu fac decât să acopere acest dezastru şi în intervenţiile lor scrise nu suflă o vorbă despre bisericile aflate în ruină. Pentru exemplificare vezi Florin Şerbănescu, «Purtarea de grijă faţă de patrimoniul cultural naţional bisericesc», în Deplinătatea slujirii lui Dumnezeu prin slujirea oamenilor. Episcopul Epifanie 70 de ani, Buzău, 2002, pp. 323-339 ; Ionel Ene, «Aşezămintele monahale din Eparhie îmbracă haină nouă», în op. cit., pp. 340-361.

1.4. Episcopia Buzăului şi Vrancei refuză dialogul

Refuzul Bisericii de a furniza informaţii oficiale privind patrimoniul religios este de notorietate. Cât priveşte opacitatea Episcopiei Buzăului şi Vrancei, în urma demersului nostru de a avea situaţia lăcaşurilor de cult la zi, această poziţie este de neînţeles. Reprezentantul Episcopiei, respectiv consilierul juridic venit special la Focşani, ne-a trimis să numărăm lăcaşurile de cult din Eparhie şi a refuzat să ofere orice informaţie despre patrimoniul religios al Episcopiei Buzăului şi Vrancei, respectiv fostele colecţii muzeale bisericeşti care existau la parohii. Unele din aceste colecţii au fost desfiinţate tacit, înainte şi după 1989, iar obiectele din colecţie s-au evaporat. Neavând sprijinul, nici suportul logistic al Bisericii, lucrarea nu poate pretinde că oferă toate datele despre starea patrimoniului religios al Vrancei. Este doar o simplă mărturie despre lăcaşurile de cult, de care se leagă o parte din istoria acestor teritorii de la Curbura Carpaţilor, atât din Vrancea arhaică, cât şi din întreg Ţinutul Putnei şi de pe Valea Râmnicului.
Ţinând cont de lipsa fondurilor pentru protejarea acestor mărturii ale trecutului religios al actualei unităţi administrative, peste câţiva ani, multe din aceste monumente vor dispărea definitiv. Vor rămâne imortalizate, în parte, pe fişele realizate, paradoxal, pe timpul comuniştilor, de specialiştii Muzeului Vrancei, în articole şi studii publicate în reviste de specialitate din ţară, în Cronica Vrancei, editată de Muzeul Vrancei şi între copertele acestei lucrări, ca generaţiile care vor veni să afle că pe aceste meleaguri au fost odată oameni care, între două anotimpuri, ridicau şi lăcaşuri de închinăciune, unele, adevărate opere de artă. Faptul că biserica «Adormirea Maicii Domnului» din Bordeşti a fost pictată de zugravul Pârvu Mutu, iar mănăstirile din Munţii Vrancei erau adevărate fortăreţe medievale, demonstrează că pe aceste ţinuturi nu erau numai păturici şi scatii, chiar dacă personajul Tănase Scatiu a existat în carne şi oase pe pământul Vrancei, iar conacul boierului Râmniceanu se mai ţine pe picioare la Bonţeşti.
Aceste rânduri sunt mai degrabă un semnal de alarmă, prin care dorim să arătăm opiniei publice starea jalnică a patrimoniului religios. O parte din aceste informaţii au fost prezentate, dintr-o perspectivă jurnalistică, în «Ziarul de Vrancea», sub forma unui serial, pentru a sensibiliza opinia publică din judeţ şi ne-au atras animozităţi din partea Bisericii locale, mai precis din partea aşa numitei «ortodoxii mioriţice» .
Un alt aspect dezolant al patrimoniului religios din Vrancea îl reprezintă capelele din mausoleele eroilor neamului de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Soveja. Subfinanţarea din partea autorităţilor locale a acestor monumente istorice a transformat aceste capele ale memoriei eroilor neamului în triste lăcaşuri de închinăciune. Din cauza umidităţii, aceste sanctuare ale vitejiei poporului român arată ca nişte morminte ale durerii. În lumea civilizată, pe altarul acestor capele arde continuu câte o flacără în memoria acestor martiri. La noi, nici nu ai de unde să cumperi o lumânare pentru a o aprinde la căpătâiul miilor de ostaşi căzuţi pe câmpurile şi în Munţii Vrancei.
Cât despre Capela din Mausoleul Eroilor din Focşani, aceasta funcţionează împotriva oricărei legi civile sau bisericeşti, pentru că mausoleul este prin definiţie un monument funerar şi nu o biserică, iar legile bisericeşti interzic funcţionarea unei biserici într-un cavou. Faptul că timp de 17 ani această capelă a funcţionat fără întrerupere, încă mai funcţionează şi nu deranjează pe nimeni, înseamnă că în Vrancea anormalitatea a luat locul normalităţii şi prostia a ajuns la rang de virtute.
Şi pentru că ignoranţa în acest judeţ este la ea acasă, în 2005 a fost declasat unul din puţinele morminte monument istoric din Cimitirul Nordic (Focşani) – mormântul familiei Apostoleanu, deşi morţii fuseseră strămutaţi în alte morminte după cutremurul din 1977, iar mormântul vândut de mai bine de două decenii, deşi acest lucru nu trebuia să se întâmple, întrucât era un monument istoric şi nu putea fi tranzacţionat. De altfel, mormintele monument istoric din cimitirele Vrancei, fie ele cimitire creştine sau evreieşti, sunt alt capitol sumbru al acestui dezastru sistematic care se desfăşoară în judeţ, de zeci de ani, fără ca autorităţile să mişte măcar un deget. La sesizările specialiştilor de la DJCCPCN Vrancea, autorităţile iau act, jaful continuă, iar organele abilitate nu se autosesizează.
____________________________________________________________________________________________________________
. Întrucât nu există la nici un nivel – primărie, protoierie, Prefectură ori Consiliu Judeţean – o situaţie la zi a lăcaşurilor de cult din judeţ, şi nici nu o să fie prea curând, ne-am adresat, în baza Legii nr. 522/2001, privind accesul la informaţiile de interes public, Episcopiei Buzăului şi Vrancei, respectiv Episcopului Epifanie Norocel, printr-o scrisoare, prin care-i ceream mai multe informaţii despre monumentele religioase, colecţiile şi muzeele din Eparhie şi desigur despre situaţia la zi a bisericilor. P. S. Epifanie a trimis la Focşani pe consilierul juridic, pr. Nicolae Popescu, nu însă pentru a răspunde întrebărilor noastre, ci pentru a ne spune că Biserica Ortodoxă este autonomă şi dacă doresc să cunosc situaţia lăcaşurilor de cult, să merg să le număr : «Sunteţi liber. Mergeţi şi le număraţi !», ne-a spus, pe un ton ironic, pr. Nicolae Popescu, în biroul Protoieriei Focşani I, de faţă fiind secretarul Protoieriei şi Protoiereul Ionel Ene. Pentru cei care nu-l cunosc, pr. Nicolae Popescu este funcţionar al Episcopiei Buzăului şi Vrancei de dinainte de 1989, iar în decembrie 1989 a fost unul din cei fugăriţi prin Eparhie de preoţi. Pentru ce motive fiecare poate să înţeleagă ! Astăzi, pr. Nicolae Popescu se manifestă cu aceeaşi aroganţă faţă de preoţi ca şi până în 1989 şi a reuşit să provoace adevărate revolte ale credincioşilor din localităţile Trotuşanu, Răstoaca şi Rugineşti. . Este vorba despre un fel de inteligentzia, în variantă mioritică, reunită în jurul revistei «Ortodoxia vrânceană», care apare din martie a.c. (Anul I, nr. 1, Martie 2006), pe care redactorul publicaţiunii, respectiv protopopul de Focşani I, conferenţiar univ. dr. pr. Ionel Ene o utilizează pentru a pune la punct presa independentă, în speţă «Ziarul de Vrancea», care a avut curajul să scrie despre «afacerea catedrala» unde, cu semnătura protopopului, au fost îngropate 11,7 miliarde.

1.5. Necesitatea unui studiu al bisericilor mutilate

Deşi pare de necrezut, nu există nici un studiu exhaustiv despre bisericile din Vrancea, cu atât mai puţin despre bisericile mutilate. Însăşi lucrarea noastră nu este decât un semnal de alarmă privind dezastrul din domeniul patrimoniului religios şi nu un studiu sistematic. Aceasta nu a fost redactată pentru biblioteci sau bibliofili, nici pentru a fi citită de specialiştii în patrimoniu, ci pentru cei tineri, care trebuie să afle realitatea lumii în care trăiesc.
Pentru a uşura înţelegerea materialului prezentat şi a nu poticni lectura acestei cărţi, nu vom oferi decât un minim bagaj informaţional şi o sumară bibliografie. Cu excepţia studiului introductiv, vom da doar câteva note bibliografice la începutul fiecărui capitol. De asemenea, imaginile monumentelor religioase vor fi grupate la sfârşitul lucrării.
Împotriva uitării am adunat câteva zeci de imagini cu ruine ale creaţiei sufletului celor care au construit, fără fonduri de la Ministerul Culturii şi Cultelor sau de la Consiliul Judeţean, biserici pentru nevoile lor sufleteşti.
Frumuseţea Munţilor Vrancei l-a determinat pe Carol I, care a vizitat, în 1869, aceste teritorii, să ceară titlul de «Conte al Vrancei». Vrancea şi Ţinutul Putnei din 2006 au ajuns o ruină a monumentelor religioase. Nimeni nu ar mai dori să poarte astăzi numele unei asemenea provincii.
O lucrare despre bisericile mutilate din Vrancea şi Ţinutul Putnei, într-o lume normală, scrisă cu timp şi mijloace adecvate, ar trebui să aibă peste o mie de pagini şi să cuprindă câteva tomuri. Din păcate statul, prin reprezentanţii şi instituţiile sale de cultură, nu subvenţionează decât propriile lucrări pentru a justifica salariile. Noi înşine am bătut la uşile multor instituţii vrâncene, încercând să le explicăm importanţa subvenţionării tipăririi unei asemenea cărţi, dar nu am găsit îngăduinţă. Cu excepţia Primăriei şi Consiliului Local Odobeşti şi a DJCCPCN Vrancea, conducătorii celorlalte instituţii, fie au ridicat din umeri, neînţelegând nici o iotă din demersul nostru, fie se pregăteau de «luptă» şi ne-au spus să revenim după «război».
La 17 ani de la căderea comunismului, autorităţile Vrancei nu au reuşit să subvenţioneze o istorie a Ţării Vrancei, o istorie a Ţinutului Putnei sau a Bisericilor din acest colţ de ţară, ori o istorie a Focşanilor sau vreo monografie a unei mănăstiri vrâncene. Vorbind despre cercetarea istorică, în cuvântul înainte al monografiei despre Vizantea, preotul I. T. Grosu, scria la 15 decembrie 1940 : «Ceea ce se cere a se face la noi acum, pe acest tărâm, în Apus s-a făcut cu mult înainte» . La aproape 7 decenii de la constatarea preotului Grosu, cercetarea istorică asupra monumentelor religioase din Vrancea a rămas la acelaşi stadiu. Singura branşă care a beneficiat de o atenţie deosebită este cea a bisericilor de lemn, unde specialiştii Muzeului Vrancei au publicat două lucrări importante prin cercetătorii Lelia Pavel şi Ion Cherciu .
Pentru că am luat ca reper oraşul celor 200 de biserici – Bucureştii, localitatea care a pierdut cele mai multe lăcaşuri de cult în timpul regimului comunist şi chiar în secolele trecute, vom constata că şi înainte şi după 1989, Bucureştii au avut parte de studii pe măsură. De la Bisericile Bucureştiului, scrisă de Costin Dacus Florescu , până la cea mai recentă lucrare, o adevărată enciclopedie dedicată monumentelor religioase bucureştene, s-au publicat sute de studii şi lucrări despre istoria şi arhitectura lăcaşurilor de cult din Bucureşti. În ultimii ani s-a editat chiar un ghid al acestor aşezăminte religioase şi multe din parohiile bucureştene au iniţiat publicarea unor monografii despre biserici celebre ori le-au retipărit pe cele vechi.
În Vrancea, după 70 de ani de la monografia pr. I. T. Grosu nu avem decât un singur monument religios care a beneficiat de atenţia unor istorici şi anume Mănăstirea Brazi . Dacă în timpul comunismului cercetarea lăcaşurilor de cult s-a făcut cu parcimonie, iar studiile s-au publicat, în general, în revistele bisericeşti şi almanahuri, după 1989 au trecut 17 ani şi cu excepţia Brazilor, nu a apărut nici o monografie de anvergură despre lăcaşurile de cult din actualul judeţ, scrisă de vreun specialist. Mănăstirile vrâncene, singurele monumente de arhitectură ale Evului Mediu din «spaţiul mioritic», nu şi-au găsit încă cercetătorii, cu toate că mulţi oameni ai Bisericii din Vrancea sunt licenţiaţi în teologie, au masterate şi doctorate şi defilează pe la manifestările oficiale din judeţ, purtând cruci grele pe piept şi primesc chiar diplome.
Deşi există numeroşi cercetători care au cochetat cu istoria vieţii religioase din Vrancea şi Ţinutul Putnei, aceste teritorii nu figurează cu nici o lucrare de anvergură în bibliotecile străine ori în vreo colecţie de specialitate a vreunei edituri occidentale. Documente există, ziduri mai sunt, bisericile nu au fost desfigurate definitiv de restauratori, cadrul juridic permite, timpul are multă răbdare, lipseşte însă pasiunea şi dorinţa de a se dedica unor lucrări elaborate pe teme precise şi mai lipseşte şi o politică culturală de anvergură în acest domeniu.
Este o ruşine pentru cei care conduc instituţiile de cultură din Vrancea că la începutul secolului al XXI-lea încă mai cităm, cu nonşalanţă, din Istoria oraşului Focşani, scrisă de ardeleanul Dimitrie F. Caian, fost primar al oraşului şi om de cultură, dar nu istoric, acum un secol, în 1906! Paradoxal, la un secol de la paginile scrise de Caian despre bisericile focşănene, nu putem adăuga altele. Puţinele studii care s-au publicat în acest secol nu au îmbogăţit cunoştinţele despre monumentele religioase din Focşani, pentru că multe din aceste studii nu fac decât să-l citeze pe Caian.
____________________________________________________________________________________________________________
. I. T. Grosu, Monografia Monastirei Vizantea. Schiţă istorico-literară, Focşani, 1940, p. 4.
. Lelia Pavel, Bisericile de lemn din judeţul Vrancea, Focşani, 2005.
. Ion Cherciu, Bisericile de lemn din Ţara Vrancei – factor de identitate culturală, Bucureşti, 2004.
. Costin Dacus Florescu, Bisericile Bucureştiului, 2 volume, Bucureşti. Nu se precizează anul publicării.
. Lucia Stoica, Neculai Ionescu-Ghinea, Enciclopedia lăcaşurilor de cult din Bucureşti / Encycolpedia of worship places of Bucarest, 2 volume. Studiu introductiv – Costion Nicolescu. Cuvânt înainte de Răzvan Theodorescu, ediţie îngrijită şi postfaţă de Doina Uricariu, Bucureşti, 2006.
. Atlas-Ghid. Istoria şi arhitectura lăcaşurilor de cult din Bucureşti din cele mai vechi timpuri până astăzi, 3 volume, Bucureşti, 1999, editat de un colectiv de arhitecţi şi istorici.
. Grigore Popescu, Gion D. Ionescu, Schitul Brazi, Editura Episcopiei Buzăului, Buzău, 1991 ; Ioan Ivan, Mănăstirea Brazi – Panciu şi trecutul ei istoric, Editura Episcopiei Buzăului şi Vrancei, Buzău, 2005 ;
. Neculai Stoicu-Buciumeni a dedicat două monografii mănăstirilor Sihăstria şi Buciumeni. Acestea însă nu fac parte din monumentele religioase despre care facem referire în această lucrare : Mănăstirea Buciumeni, Bucureşti, 1999 şi Mănăstirea Sihastru. Monument istoric, Bucureşti, 2000.

1.6. Dispreţul faţă de patrimoniul religios după 1989

Din 1989 şi până în 2006 s-au schimbat guverne, s-au făcut promisiuni, s-au băut litri de şampanie prin birourile focşănene cu reprezentanţii Ministerului Culturii şi Cultelor, veniţi în vizită în oraşul Unirii, dar nu s-a făcut mare lucru pentru bisericile monument istoric din Vrancea şi Ţinutul Putnei, cu excepţia câtorva miliarde acordate anual pentru a calma spiritele. Şi ca totul să aibă un nume, în Vrancea s-a mai demolat o biserică şi după căderea comunismului, singura biserică romano-catolică, construită în 1846, în centrul Focşanilor, pentru a se ridica, pe acelaşi loc, o «catedrală» impozantă! Neoficial, acest lucru i-a determinat pe ortodocşi să grăbească demararea lucrărilor la «catedrala ruşinii», în 2001, anul sfinţirii bisericii romano-catolice, altă «catedrală a ruşinii», de această dată deoarece s-a distrus o biserică monument istoric, pentru a face loc unei biserici impunătoare.
Pe lângă aceste monumente, în Vrancea mai există peste 30 de biserici de lemn, unele consolidate, altele restaurate, iar unele aflate într-o stare de degradare avansată, dar nici una nu este protejată împotriva incendiilor. Cu toate că majoritatea se găsesc pe Lista Monumentelor Istorice şi fac parte din Patrimoniul Cultural Naţional, nu există nici o strategie de salvare şi protejare a acestor monumente de arhitectură medievală românească. Dacă inerţia şi dezinteresul continuă, la sfârşitul acestui secol nu va mai exista nici un monument de arhitectură din lemn. Culmea ignoranţei a fost construirea în Focşani a unei biserici de lemn în stil «maramureşan», stil care nu are nici o legătură cu tradiţia meşterilor lemnari vrânceni. În loc să aducă o biserică de lemn din Munţii Vrancei, care oricum va dispărea, din lipsa conservării lemnului, au adus una din Maramureş. Nu mai spunem că la Muzeul Etnografic din Crângul Petreşti nu este nici o biserică de lemn, deşi pentru a crea imaginea unui sat vrâncean, prezenţa unei biserici este lucrul fundamental.
În aceeaşi situaţie se găsesc şi crucile de piatră vechi de secole, Troiţele care încă mai stăjuie drumurile, răspântiile şi cimitirele Vrancei. Starea avansată de degradare şi intervenţia accidentală a omului vor duce la dispariţia sigură a acestor simboluri ale religiozităţii neamului românesc. Faţă de kitchurile de troiţe realizate după 1989, în care se amestecă hristoşi proletari cu chipuri apocaliptice, împodobiţi cu beculeţe şi artificii din talciok şi texte scrise de fel de fel de mecena băştinaşi, aceste vechi Cruci de piatră sunt adevărate opere de artă.
Din aceeşi categorie fac parte şi crucile de piatră din vechile cimitire părăsite, pe care creştini fără suflet le-au folosit ca element de umplutură la betoane, prin borduri şi ziduri de consolidare. Noi înşine am descoperit asemenea sacrilegii prin jurul bisericilor monument istoric, unde vechile cruci sunt acoperite de alei de beton sau adunate la colţul sinucigaşilor din cimitir. Printre aceste cruci din secolele XIX, chiar XVIII, am sesizat texte vechi, care ar putea îmbogăţi cu informaţii istoria acestui judeţ. Dar cine să cutreiere cimitirele după asemenea valori ?
La distrugerea monumentelor de piatră se adaugă jaful care există în patrimoniul culturii scrise, respectiv cărţile vechi de cult şi icoanele, o adevărată afacere mafiotă, prin care comorile Vrancei medievale sunt vândute de adevărate reţele de traficanţi, aşa cum se întâmplă cu bijuiterile dacilor din Munţii Orăştiei. Sute de tipărituri şi icoane de o valoare inestimabilă, care încă mai mucegăiesc prin beciuri şi case parohiale părăsite, vor intra în curând pe mâinile acestor afacerişti.
Dacă regimul comunist a prigonit slujitorii Bisericii, a demolat lăcaşuri de cult şi a persecutat pe creştini, acel regim odios nu închidea ochii în faţa afacerilor cu obiecte de patrimoniu, respectiv carte veche, icoane, obiecte bisericeşti etc. După 1989 în schimb s-a dat liber la jaful patrimoniului religios şi instituţiile statului nu mai protejează aceste valori.
Am rămas înmărmurit când am descoperit cum dispar din anumite mănăstiri şi biserici vrâncene cărţile vechi, fără să se consemneze aceste dispariţii. Deşi pare surprinzător, nici o instituţie din România, fie ea bisericească sau laică, nu are un inventar al acestui patrimoniu şi nici o faţă bisericească nu a pus problema spolierii patrimoniului religios din ultimii ani.
Nimeni nu ştie ce valori se află în custodia aşezămintelor monahale sau ale parohiilor, pentru că nu există nici un invenatar al acestor valori. Le vom descoperi peste ani, prin colecţii private occidentale şi abia atunci vom realiza valorile acestor cărţi şi icoane. După ce s-a dat Legea Patrimoniului în 1974, o mică parte a fost inventariată şi câteva cărţi vechi şi icoane au fost salvate. Au mai fost salvate de la distrugere cărţi şi icoane vechi o dată cu înfiinţarea Depozitului Muzeu al Cultelor de la biserica «Sfântul Ioan Botezătorul», la sfârşitul anilor ’70. Un inventar general al acestor cărţi şi icoane din România nu s-a mai făcut de un secol şi jumătate şi anume din 1869, când regele Carol I, constatând jaful din patrimoniul religios al ţării, după secularizarea averilor mănăstireşti din 1863, a dat o lege prin care s-au inventariat toate bunurile mănăstirilor. În 2006, ne găsim în aceeaşi situaţie ca în 1869 şi numai intervenţia statului mai poate opri afacerile cu obiecte din patrimoniul Bisericii, fie printr-o lege sinonimă cu aceea a regelui Carol I, fie prin autosesizarea organelor abilitate care pot verifica, în baza Legii Patrimoniului, valorile de patrimoniu existente la fiecare parohie şi mănăstire.

1.7.Apartenenţa juridică a Bisericii din Vrancea

Pentru a înţelege mai bine situaţia religioasă din actuala unitate administrativă şi poziţionarea monumentelor religioase despre care facem referire în această lucrare, trebuie spus că, din punct de vedere canonic, Ţinutul Putnei şi Vrancea arhaică au ţinut de Episcopia Romanului până în perioada interbelică, iar partea de la sud de Milcov şi din zona de câmpie au depins de Episcopia Buzăului. Cât despre apartenenţa statală a Vrancei arhaice, până la 1482, aceasta a fost teritoriu al Munteniei. După ce Ştefan Cel Mare îl învinge pe Basarab al IV-lea (Ţepeluş) şi alipeşte cetatea Crăciuna, hotarul Moldovei a fost mutat pe Milcov. Din acel moment, Ţara Vrancei a ţinut de Moldova, fapt dovedit şi de jurisdicţia canonică a bisericilor din Ţara Vrancei. Credincioşii din zona de câmpie şi Râmnicul Sărat au depins, canonic, de Episcopia Buzăului.
În concluzie, Vrancea de astăzi cuprinde trei mari ţinuturi, care au aparţinut până la 1859, de Muntenia şi Moldova. Vrancea actuală este o entitate modernă şi a luat fiinţă în 1968. Până la jumătatea secolului trecut, locuitorii judeţului se numeau putneni. Încă mai sunt intelectuali din vechea gardă care s-au născut şi au trăit o parte din viaţă în judeţul Putna. Melancolia putneană se mai simte în târgul Focşanilor, dar noile generaţii habar nu au că în perioada interbelică la Focşani funcţionau zeci de societăţi şi organizaţii putnene, Focşanii fiind reşedinţa judeţului Putna. Pentru aceşti venerabili, Vrancea este denumirea adusă de ultimul război, care a aruncat Putna la coşul de vechituri, după ce timp de jumătate de mileniu aceste ţinuturi s-au numit Putna, iar Starostele Ţinutului Putnei a fost la un moment dat cronicarul Miron Costin. În acel Ţinut al Putnei, oficial, la 1888 existau 210 biserici ortodoxe, trei catolice, şapte sinagogi şi două biserici armene.
Înainte de Al Doilea Război Mondial, pe aceste teritorii au existat trei protoierii : Focşani, cu reşedinţa la Focşani, cu 47 de parohii ; Mărăşeşti cu reşedinţa la Adjud, cu 43 de parohii ; Vrancea cu sediul la Vidra, cu 30 parohii. În 1936 erau 136 de parohii, cu 135 biserici parohiale şi 68 de biserici filiale. În 1943 existau în acest teritoriu de la Curbura Carpaţilor peste 200 de biserici, 147 de parohii, 163 de slujitori şi nouă schituri funcţionale. La aceste date trebuie adăugate şi edificiile religioase de pe Valea Râmnicului şi cele situate la sud de Milcov ce au aparţinut până în 1968 de judeţul Râmnicu Sărat. Anuarul Eparhiei Buzău din 1935 consemnează existenţa a 4 aşezăminte religioase în această regiune (Dălhăuţi, Vărzăreşti, Coteşti, Rogoz) şi un schit desfiinţat (Poiana Mărului), care funcţiona în acel an ca staţiune. Astăzi, în 2006, parohiile din Vrancea se înmulţesc de la o zi la alta, prin divizarea parohiilor şi sunt împărţite în trei protoierii : Focşani I, Focşani II şi Panciu. Vrancea pe care o cunoaştem în 2006 este o construcţie administrativă modernă şi orice referire la Vrancea, de-a lungul acestui studiu, va privi această unitate administrativă.
____________________________________________________________________________________________________________
. Cf. Dimitrie Rotta, Dicţionar geografic, topografic şi statistic al Judeţului Putna ,Focşani, 1888, p. 59.
. Cf. Anuarul Eparhiei Romanului, Bucureşti, 1936, «Judeţul Putna : protoieriile şi parohiile», pp. 191-278.
. Cf. Monografia Judeţului Putna, Focşani, 1943, «Biserici, Mănăstiri şi Culte», pp. 162-175.
. Cf. Anuarul Eparhiei Buzău – 1935, Buzău, 1935, pp. 184-195.

1.8. Organizarea materialului

Pentru o mai bine situare a acestor monumente în spaţiul geografic al judeţului, am ales prezentarea materialului în cinci mari capitole, ce corespund, grosso modo, celor cinci zone culturale, grupate, întrucâtva, în jurul centrelor economice importante. Este vorba despre Podgoria Odobeştilor, cu bisericile mutilate din Măgura Odobeştilor şi din oraşul de la poalele Şarbei, singurul târg din acest colţ de ţară unde negustorii cazaclii au ridicat propria lor biserică, ale cărei ruine există încă pe verticală la marginea oraşului. Odobeştii sunt şi oraşul care mai poartă doliul demolării bisericii «Ovidenia» din Boteştii Păţeştilor. Ajungem apoi la oraşul Unirii – Focşanii, două oraşe distincte până la 1862, oraş simbolic prin situarea sa pe cele două maluri ale Milcovului, cu biserici ruine în plin centrul oraşului, în 2006, singurul oraş din fostele ţări socialiste unde s-a distrus o biserică după căderea regimului.
Continuând spre nordul judeţului ajungem în Podgoria Panciului, un oraş înconjurat de schituri şi mănăstiri, cu multe biserici demolate şi cu un ansamblu religios subteran despre care nu vorbeşte nici o lucrare de istorie bisericească. Un capitol aparte îl constituie ruinele celor mai celebre ctitorii voievodale din Munţii Vrancei : Mănăstirile Vizantea, Dobromira (Soveja) şi Mera, ajunse (cu excepţia fostei Mănăstiri Mera) într-o stare de degradare iremediabilă. Vom consacra un capitol Vrancei de sud, ruinelor bisericeşti de pe Valea Râmnicului-Sărat, dintre care se remarcă enigmatica biserică a fostului Seminar Monahal de la Dălhăuţi şi biserica pictată de Pârvu Mutu de la fosta Mănăstire Bordeşti, ambele în ruină.
Pentru că Biserica s-a născut în sinagoga evreiască, iar Iisus Hristos şi Apostolii au predicat mesajul iubirii în sinagogă, o lucrare despre creştinism şi lăcaşurile de cult nu poate să omită lăcaşurile de închinăciune evreieşti şi vestigiile religioase ale poporului în sânul căruia s-a născut Fiul lui Dumnezeu.
Această lucrare nu ar fi putut fi scrisă fără bunăvoinţa unor persoane cărora le mulţumim pe această cale. Dr. Horia Dumitrescu, directorul Muzeului Vrancei şi muzeografa Lelia Pavel, şefa Secţiei de Istorie a Muzeului, ne-au pus la dispoziţie biblioteca, arhiva, informaţii şi imagini inedite despre unele din lăcaşurile de cult care fac obiectul lucrării. Prof. Petre Obodariu directorului Direcţiei Judeţene Vrancea a Arhivelor Statului, ne-a permis studierea documentelor într-un moment în care arhivele vrâncene erau sufocate de cererile pentru recalcularea pensiilor şi la arhivele vrâncene am descoperit imaginea rară a bisericii «Adormirea Maicii Domnului» de la Buluc. Informaţii de ultimă oră despre monumentul religios de la Bordeşti şi biserica «Sfântul Gheorghe» Armeană din Focşani am primit de la drd. Aurel Nicodei, cel care a participat alături de o echipă a Muzeului Vrancei la cercetări pe aceste monumente. Paraschiv Usturoi, directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Vrancea care, cu riscul de deranja conducerea Bisericii locale, ne-a prezentat situaţia reală a monumentelor religioase din judeţ. Profesorul Ionel Budescu ne-a dat informaţii interesante despre istoria Dălhăuţilor şi a avut răbdarea să citească manuscrisul înaintea publicării. Ţin să mulţumesc tuturor monahiilor şi monahilor care mi-au oferit documente şi informaţii despre monumentele religioase din Vrancea. În sfârşit, mulţumesc iubitei mele soţii Ani şi fiului nostru Andrei-Raphael, pentru că mi-au lăsat nopţile să rămân în faţa computerului ca această lucrare să vadă lumina zilei.
Dacă pe unii i-am uitat, să mă ierte, dacă pe alţii i-am nedreptăţit, să treacă cu vederea. Istoricii şi teologii vrânceni care vor comenta această lucrare îi rog, încă de pe acum, să scrie ei, pe banii lor, în timpul lor liber, alta mai «bună». Comentariile lor nu au nici o valoare, atâta timp cât nu vor avea curajul să realizeze o radiografie a dezastrului din patrimoniul religios vrâncean. Nu pentru că i-ar ameninţa cineva, dar şi-ar pierde salariul de merit, autoturismul de serviciu şi ştampila. Or, timpurile sunt grele, benzina se scumpeşte de la o zi la alta, posturile bugetare se restructurează, şi-i mai bine să te faci că nu vezi dezastrul din patrimoniu religios vrâncean, să nu superi mai marii zilei, care ar putea să-ţi ia, şi maşina, şi benzina, şi chenzina.

Politeţea de zi cu zi – prezentare de carte

decembrie 31st, 2007

Un înţelept spunea că libertatea înseamnă înţelegerea necesităţii – sau a regulii, am putea zice noi în cazul de faţă. Poate vă întrebaţi ce legatură au regulile de poliţete cu libertatea. Dar cu nevoia dvs. de a fi respectat, apreciat, înţeles? Sau poate cu dorinţa de a vă exprima într-un mod adecvat într-o situaţie anume? Unii ar putea spune că politeţea de zi cu zi este în mare suferinţă. Credem mai degrabă că suferinţa vine din necunoaşterea regulii şi are drept consecinţă un comportament neadecvat. Cum să mă comport în această situaţie? Şi, mai ales, de ce să mă comport astfel? Sinceritatea cuceritoare a acestei cărţi vă poate da toate răspunsurile. Nu este un simplu cod al manierelor, ci vorbeşte cu mult umor despre întâmplările noastre de zi cu zi. Situaţii normale, jenante, bizare sau năstruşnice – politeţea vă poate scoate din impas în orice împrejurare. Gesturile mărunte fac cât o mie de cuvinte. Regulile sunt un simplu mijloc de comunicare, ne ajută să ne înţelegem cu semenii noştri. Într-o anumită măsură, putem spune că suntem definiţi de comportamentul nostru. Care este faţa pe care vreţi să o arătaţi lumii? Credeţi că veţi fi iubit pentru aceasta?

Donald McCullough este preşedinte al Seminarului Teologic (Prezbiterian) din San Francisco şi profesor de teologie şi morală. A condus congregaţii din Solana Beach, California şi Seattle. Dr. McCullough deţine titlul de doctor de la University of Scotland şi are un masterat la Seminarul Teologic Fuller. Este autorul mai multor cărţi, printre care The Trivialization of God (Banalizarea lui Dumnezeu) şi Waking from the American Dream (Trezirea din visul american). În prezent locuieşte la Anselmo, California.

Autor: Donald McCullough

Colecţia: Familia la Curtea Veche

Pentru 2008

decembrie 31st, 2007

Uneori ajung la concluzia ca rezumatele scrise de jurnalisti din intreaga lume care isi propun sa treaca in revista cele mai importante evenimente ale anului care tocmai a trecut nu reprezinta decat un gest arogant. Argumentul? Ceea ce se intampla in jurul nostru nu ne influenteaza la fel. Ceea ce ni se intampla noua poate sa fie decisiv in viata noastra si sa nu insemne nimic pentru altii. A oferi un astfel de rezumat inseamna a incerca sa le arati altora lumea prin proprii tai ochi – dar oare in 2007 nu putem vedea si singuri lumea?

Pentru cititorii mai vechi ai publicatiei noastre electronice nu este o surpriza ca inclinatia noastra nu este spre globalitate si generalizare ci spre local si particular, dar, daca se poate, cat mai autentic. In echipa editoriala incurajam pe cat se poate de mult textele si imaginile originale, constienti totusi ca unicitatea reprezinta un obiectiv foarte greu de realizat. Incercam sa mentinem vie ideea ca vom ingriji aceasta publicatie atata timp cat proprii ei cititori vor avea ceva de spus – fara a face in mod absurd competitie agentiilor de stiri sau publicatiilor de analiza, fara a umple paginile ei cu materiale copiate – doar pentru a aparea saptamanal.

Le-am vorbit azi pentru cateva minute copiilor mei despre obiceiul de a-ti stabili obiective la inceput de an. (Statistica arata ca aproximativ dupa a treia saptamana a lunii ianuarie, peste noua din zece dintre aceste decizii sunt uitate sau incalcate sub o forma sau alta.) Probabil vom mai avea multe de discutat pe tema asta copiii mei si cu mine – importanta este insa ideea independentei de la lua decizii pentru tine insuti.

Este ceea ce, pe langa sanatate, cu plecaciune va doresc in 2008, dragi cititori ai publicatiei electronice ACUM: sa aveti energia si intelepciunea de a lua decizii bune pentru dumneavoastra si cei dragi dumneavoastra, in anul care vine. Sa aveti taria de a nu va lasa manipulati si de a vedea adevarurile dumneavoastra personale: singurele care conteaza. Continui sa cred ca exista o voce buna a constiintei in fiecare om.

Va doresc nu doar s-o auziti in 2008, ceea ce este o performanta in sine, ci sa reusiti s-o si urmati.

contrarii

decembrie 30th, 2007

**lui Publius Ovidius Naso**

plimbându-se pe dig, prin ploi ce-aduc din depărtate ţări
epistole pierdute ;
înfăşurat în plasa de tristeţe a cocorilor-
constrânşi de gerul iernii să-şi lase în pădurea neatinsă de lumină cuiburile goale,
poetul
priveşte cum farul semne face
pe garduri de himere.
ecoul altor vremuri-dulci acorduri,
alunecă
de
la un capăt al memoriei la altul.

Neliniştea-cu pletele-i nicicând tăiate,
întinde arcul,
să ţintească
coşmarul ce-i bântuie fiinţa.

corăbii stranii plutesc pe-mpietritul cer-
plin ochi cu nepăsare.
cutremurate sunt de
respingerea…
apropierea…
respingerea…
apropierea
neîmblânzitelor talazuri.
“ E timpul să-ncălzim al nostru suflet
la flacăra prieteniei!” a spus poetul.
atunci…
un murmur de-ncuviinţare
s-a auzit
printre
războinici.

Dimineti ortogonale

decembrie 30th, 2007

ma dau jos din pat
afara e o zi solara, peste cap pasari
sobele fumega orizontal
nu te-am visat destul se pare
si pasari mari imi aduc ancore
timonele unei caravele cu care plutesc spre tine
intr-o calatorie cu multe necunoscute
tu
la capatul plapumei
cauti granita tacerilor eloquente
fericirea
nu vine dinspre icoane
ochelarii asteapta pe masa
cartile zac necitite pe podea
Mahler e tot acolo
in finalul unei simfonii cu orga
Stau
si ma uit la noi
cum am sadit o mare dragoste
intre cioburi de viata
intre clipe de ragaz
cresc copacii nostrii spre cer
si cafeaua inca nu a fiert
astept cuminte… prima ta clipire…

Cercul din copac

decembrie 30th, 2007

Cuvântu-mi mângâie inima copacului
îngemănat lumină şi cunoaştere
iubirea mă atinge uitarea-i departe
odihnesc privirea în smerenie şi dor

lumina din zori mă trezeşte cuminte
coboară măiestru pe geana-mi dormită
în braţele tale curcubee smaralde
dănţuiesc pe buze-mi sărutul-noroc

urc în spirală să-ţi sărut ochii
respirând magic în dimineaţa născândă
genuni ce fecundă trăiri dimpreună
cu iubirea de pe tâmple ce se îngână

ondină de vis din cercul de viaţă.

Semiumbre

decembrie 30th, 2007

Printre salcâmi
Umbra nu e prea deasă.
E mai mult o jumătate de minciună;
Străvezie, ademenitoare
Ca o jumătate de adevăr,
Ca o plasă.
Dar tălpile calcă pe covoare cu spini.
Printre salcâmi
Este ca printre vorbele tale
Jumătate şoptite.
Ca printre privirile
Ochilor tăi neiertători.
Duminica la biserică
Lumina se filtrează abia
Prin vitraliile vieţilor sfinţilor
Cu feţele supte.
Printre salcâmi.
La apus umbrele se vor aduna
Pentru vecernie
Să se disculpe.
Tălpile calcă pe covoare cu spini.

Dan David, Los Angeles, aprilie-07-2006.

Sărbători

decembrie 26th, 2007

M-am trezit în aromă de cozonac. Mirosul plăcut al copilăriei îmi gîdilă memoria. Bradul de pe aleea principală este împodobit cu ghirlande colorate, clopoţeii sunînd în freamătul vîntului. Cineva dintre cei ai casei, sculat în zori, a pus focul în godinul din suita-mi aflată sub acoperişul conacului. De cîte ori vin la bunici, mi se pregăteşte suita pe care am transformat-o din camerele de copii ale tatălui şi unchuilui meu, unchi care a plecat în lumea celor drepţi. După un duş reconfortant, am coborît în cuhnie, furînd o bucată de cozonac – rupt ţărăneşte şi o cană de lapte vanilat. Sub dojana blîndă a bunicii, am părăsit cîrdul de proteste ale muierilor ce roboteau de zor.
Bărbaţii au plecat încă din zori să pregătească bucate vînătoreşti.
M-am retras în bibliotecă; aprinzîdu-mi o pipă din tutunul preparat de bătrîn, m-am lăsat pradă visurilor, udînd valurile gîndurilor cu un pocal rubiniu din barul ascuns între cărţi. Am frunzărit Cartea de Cristale, urmărind formele unduitoare ale flăcărilor din cămin reflectate fantomatic de cristalele candelabrului.
M-am regăsit în Cardoul Jerusalemului Milenar, în forfota pregătirilor de Sărbători. Miros de portocali şi mirodenii îmbălsămează străzile neschimbate de mii de ani. Tineri te ademenesc cu ceaiuri aburinde şi baclavale aduse pe tăvi de cupru, întretăindu-se cu pelerini de pe tot mapamondul. Localnicii, se strecoară spre dughenele construite în grosimea zidurilor milenare, cumpărînd cele de trebuinţă pentru masa de Crăciun. Cu toate mallurile şi magazinele moderne, locuitorii Cetăţii Milenare, preferă piaţa dintre ziduri. Aici se aduce marfă proaspătă de cîteva ori pe zi. Mă găsesc şi eu printre ei, căutînd cadouri de Crăciun. Mă hotărăsc cu greu, în final optînd pentru cîteva bijuterii la doamne şi cîteva flecuşteţe orientale pentru bărbaţi; bunicii un inel filigramat din Damasc, bunicului o trusă de pipă din spumă de mare. După ce-am mai luat nişte năframe moderne, am trecut şi pe la Sfîntu Mormînt, deh… dacă tot sînt aici, în Jerusalem.
Cu o voce din altă lume, bunicul mă readuce în lumea lui, iar Eu trăiesc Sărbătorile în Lumile Altora.

Care înmormântare?

decembrie 26th, 2007

Doctorul Petre Boiangiu nu avea de unde să ştie ce se pregătea. Undeva în intestinele sistemului, în tăcere, se concepeau tot felul de scenarii, care mai de care mai halucinante.
Petrică era un out-sider, chiar dacă în cabinetul său stăteau cu gura căscată să le picure amalgam din aur topit cu mercur în cariile vechi ori pe colţii polizaţi până aproape de inima lor vie, toţi specialiştii manipulării fricii, campionii terorii tăcute; în sensul că despre ei nu se vorbea prea mult.
Animalul – aşa îi ziceam -, era bolnav. Nu se comunicase nimic oficial dar subteranele duduiau de zvonuri pe această temă.
– Are diabet avansat; se duce repede! îi ziceam doctorului.
– Pleacă dom’le de te culcă! Nu se moare astăzi din diabet. Îl duci pe umeri până la o sută de ani, dacă ai zile. Vorbeam şi beam vin de Ştefăneşti în serile de week-end când ne invitam reciproc, alternativ, la cină. Orice discuţie am fi demarat, orice temă s-ar fi aflat temporar pe tapet, şi Petre era o enciclopedie formată în îndelungate şi substanţiale lecturi în tinereţe dar şi mai apoi, reveneam la preocupările vieţilor noastre cenuşii, la lipsurile din magazine, la zădărnicia încercărilor modeste, mai mult naive, de imixtiune în dinamica sistemului, care pentru noi era evident că nu mai avea cum să se salveze.
– Răbdare preietene, răbdare. În starea în care a ajuns, nebunia aceasta s-ar manifesta anarhic, imprevizibil, dacă ar fi perturbată în procesul disoluţiei sale, de expansiune pregătitoare a exploziei finale, letale.
– Nu văd cum s-ar putea autodistruge fiara aceasta dacă nu vor fi exercitate presiuni, lovituri, şocuri, asupra sa, mai ales din interior. De acord că orice act ar fi însoţit de un risc extrem; presimţindu-şi sfârşitul, chiar dacă nu îl recunoaşte explicit, fiara îl poate muşca pe cel bănuit. Îl poate ucide.
Nu ne feream să discutăm. Acceptam riscul de a fi interceptaţi dar ştiam că altele erau preocupările şi temerile lor acum.
– Când o fi să moară, n-o să-mi vină să cred! Ca să fiu sigur, sunt în stare să merg pe jos o sută douăzeci de kilometri până la Bucureşti, să-l văd. O să-mi pregătesc un ac solid şi o să i-l înfig în mâna aceea cu care gesticulează ca un nebun, ca să fiu sigur că decesul nu este o farsă, că e aievea.
Obsedant şi elementar, doream atât de mult moartea cuiva încât ne înspăimântam noi înşine de latura feroce care ni se dezvoltase de-alungul anilor dictaturii.
Câţiva colegi de la serviciu care cunoşteau relaţia noastră mai apropiată mă avertizau discret, aluziv mai mult, să am grijă când discut cu doctorul Boiangiu, că „ăsta are gura mare, prea slobodă; n-ar fi exclus să fie agentul lor sau chiar securist adevărat şi să te traga de limbă.”
Dimineaţă am primit un telefon. Era duminică pe la opt şi jumătate.
– Alo, doctore, ai limba cam ascuţită şi dacă nu-ţi vezi de treabă, s-ar putea să ţi-o înţepăm noi, să ţii minte.
– Scuzaţi, cu cine doriţi să vorbiţi? Nu am înţeles.
– Greşeală.
Cineva acolo în umbră încurcase numerele de telefon; i se adresase doctorului la numărul meu. Am râs dar ne-am şi îngrijorat a doua seară când ne-am întâlnit la atelierul de umplut sifoane.
– Să vezi şi să nu crezi! Azi dimineaţă colonelul Vrabie i-a zis directorului: „Nu te mai strofoca atâta şefule, că n-ai pentru ce!” Farmache a rămas „ca la dentist”. Respectabilul director tocmai îi raporta colonelului faptul că „doctorul Boiangiu trăncăneşte cam multe în cabinet cu pacienţii în timp ce le tratează cariile. Pacienţii, chiar dacă ar vrea să-i răspundă, să-l pună la punct, nu pot vorbi. Trebuie să stea cu gura căscată, cu tampoanele de vată sub limbă în timp ce Petre le îndrugă vrute şi ne-vrute.” turna fără pic de jenă directorul.
A venit revoluţia, dictatorul a căzut, a fost judecat şi ucis, binemeritat dealtfel, chiar dacă nu prea corect din punct de vedere formal.
Doctorul Petre Boiangiu nu s-a mai dus la Bucureşti la înmormântare pentru a verifica veridicitatea decesului. „Care înmormântare, prietene, care înmormântare? Las’ că e bine şi aşa.”

Dan David, Los Angeles, mai-31-2007

Wish You Were Here Se dedica varului meu Dan Filip

decembrie 26th, 2007

Bradul adus din munti la marginea lumii intre palmieri
loc isi face,
nu e umbra,
nici alta imbratisare cu cerul mai inalta.

Cetina verde,
mi-ai canta de dincolo de ocean, la tine acasa
eu aici in camino real inchinand cu pina colada,
tu cu rachie din prune bistritene unde visul creste in pajistile cu pomi si
adolescente razand in soare sau dansand,
la cules.

Brad fratzane
tu imparti semetia intrecandu-te cu arborii de mango,
aici e zi
la voi e noapte – si tu mergi din casa in casa cu colinda ;
aici e inca zi,
forfota digitala peste supermarketul golit isi tremura rudolph with the red nose song
si iti spui ca nu e decat o alta noapte intre straini,
si tu imi canti despre strada,
muntii cu brazi, cavaleri impietriti in teracota de smarald a Transilvaniei.

Sibiul cu mii de ochi nu doarme,
ninge in Piata Mica,
copiii din noi isi dau drumul cu sania pe dealul ursulinelor.

As vrea sa fii aici,
stiu ca si tu ai vrea sa fiu acolo.

CLING-CLING, COLINDA

decembrie 26th, 2007

Faptul că ascultăm colinde, ţine de viaţa noastră culturală şi mai puţin de sărbătoare.
Colinda „se dă” cui are nevoie şi toţi avem nevoie. Ca s-o „dai”, trebuie să faci efortul să mergi la casa omului, să i-o „duci”. Firesc este ca şi gazda să-ţi răsplătească urarea, colinda nefiind ceva despre care să spui „Mulţumesc, las-o acolo pe masă…”
În mod paradoxal, asistăm la declinul colindei şi la reînvierea ei. În sate, repertoriile colindătorilor au sărăcit şi au pierdut din anvergura de altădată. La oraş însă, după 1989 mai ales, tinerilor li s-a redeschis gustul pentru colinde. Îndrăznesc să spun că s-a produs o minune şi noi nu avem timp să observăm. Când îmi bat la poartă de Crăciun şi la întrebarea „cine-i” răspund cu colind, mi se pune un nod în gât de emoţie. I-aş ţine toată seara dacă aş putea. În asemenea momente mă gândesc că ne-a mai rămas ceva din ce-a fost, că puzderia de oameni care se află în urma noastră nu au trăit degeaba dacă au reuşit să se continue prin noi, să ducă prin noi, CLING-CLING, COLINDA.

Un an de la Raportul privind regimul comunist din Romania

decembrie 25th, 2007

A trecut un an de la momentul crucial din 18 decembrie cand, in pofida huiduielilor desantate organizate de nostalgicii Epocii de Aur, a debandadei bine puse la punct de nesfanta alianta PRM-PSD, presedintele Traian Basescu a condamnat, in numele statului roman, regimul comunist drept ilegitim si criminal.

A facut-o in plin Parlament, ducand pana la capat, cu exemplara demnitate, un discurs menit sa faca istorie. Prezentarea Raportului Comisiei Prezidentiale de catre presedintele Basescu a avut o valoare simbolica incontestabila, oricum am privi lucrurile. Iar in politica simbolurile sunt esentiale. Institutiile, tratatele, acordurile sunt de fapt cristalizarea unor simboluri. Parlamentul insusi intruchipeaza ideea reprezentarii, a delegarii si a separarii puterilor in stat.

In discursul tinut la Brasov cu prilejul aniversarii a doua decenii de la revolta muncitoreasca anticomunista din 15 noiembrie 1987, Traian Basescu a reluat, cu maxima empatie pentru victime, gestul de a cere iertare in numele statului roman. Pozitia lui Traian Basescu este comparabila cu aceea a lui Jacques Chirac, primul presedinte francez care a avut onoarea si curajul de a-si cere iertare in numele statului pentru crimele comise de guvernul de la Vichy impotriva populatiei evreiesti.

Publicarea la Editura Humanitas in noiembrie 2007 si lansarea la Targul Gaudeamus a „Raportului Final” reprezinta repere palpabile ale continuarii demersului initiat de Traian Basescu in aprilie 2006, cand a decis infiintarea Comisiei Prezidentiale. Volumul de la Humanitas, editat de Dorin Dobrincu, Cristian Vasile si subsemnatul, este rezultatul unui efort colectiv de analiza a mecanismelor, institutiilor si personalitatilor care au facut posibila instaurarea si perpetuarea dictaturii totalitare. Gabriel Liiceanu spunea la lansarea de la „Gaudeamus” ca este o „carte-monument”.

Cred ca are dreptate nu numai in sens concret (volumul are 880 de pagini), ci si metaforic: lucrarea se doreste nu doar o examinare „la rece” a catastrofei comuniste, ci si un demers empatic in raport cu victimele represiunii. Am auzit voci care ne-au acuzat, pe membrii si expertii Comisiei, de „absolutism moral” in explorarea epocii totalitar-comuniste. Raspund fara ezitare: in raport cu crimele impotriva umanitatii, relativismul moral mi se pare obscen.

Volumul de la Humanitas se deschide cu discursul presedintelui Basescu din 18 decembrie, in care se leaga condamnarea tiraniei comuniste de actuala stare a Romaniei: „Poate ca unii se intreaba ce ne da dreptul sa condamnam? Ca presedinte al romanilor, as putea invoca faptul ca am fost ales. Dar cred ca avem o motivatie mai importanta: dreptul de a condamna ni-l da obligatia de a face sa functioneze institutiile statului de drept intr-o societate democratica”.

Aceasta a fost perspectiva filosofica pe care ne-am intemeiat abordarea: pozitia sustinerii consecvente a valorilor liberalismului civic, ale individualismului umanist si ale respectului indefectibil pentru statul de drept. De aici si atacurile care ne-au insotit intreaga activitate, din clipa in care Traian Basescu a anuntat constituirea Comisiei. Nu ni s-a iertat, nu ni se iarta faptul ca am respins mitologia autojustificatoare a national-stalinismului, ca am accentuat, fara vreo ambiguitate, criminalitatea Securitatii pe tot parcursul nefastei sale existente.

Nu ni se iarta faptul ca am fost uniti, membrii si expertii Comisiei, ca nu ne-am lasat intimidati de corul cobelor, al detractorilor si al lacheilor diversilor oligarhi infricosati de insasi ideea transparentei privind trecutul. Nu ni se iarta pozitia limpede conform careia nu este posibila o reconciliere atata vreme cat calaii continua sa beneficieze de scandaloase privilegii, batjocorin-du-si victimele.

Pentru Ion Iliescu, „Raportul” ar fi un text vindicativ, cu efect de dezbinare in viata publica. Eu unul cred ca este exact opusul. Amnezia nu poate conduce spre adevar, iar o democratie inradacinata in minciuna sufera de un cronic deficit de legitimitate. Ea poate fi usor persiflata si subminata. In carti aparute de curand, fostii demnitari comunisti Dumitru Popescu si Silviu Curticeanu au si ei obiectii de tot felul la adresa condamnarii comunismului. Se invoca din nou retorica egalitarist-utopica, uitandu-se ca sistemul comunist a insemnat de fapt o dictatura asupra populatiei exercitata de o casta privilegiata (din care acesti autori au facut parte pana in ultima clipa).

Lucrare colectiva, „Raportul” este, spre a relua expresia lui Gelu Ionescu, „un document fondator al Romaniei de maine”. Ori, cu cuvintele profesorului Charles King de la Universitatea Georgetown, este „cel mai serios, profund si comprehensiv efort facut vreodata pentru intelegerea experientei comuniste din Romania”.

Craciun la tropice

decembrie 24th, 2007

Craciunul la tropice reprezinta o fantezie, mai ales ca imaginea sarbatorii nasterii Domnului se suprapune iernii cu Mosul sosind in sania lapona trasa de reni.
Oceanul straluceste in albastru inchis si neclintit, timpul furtunilor tropicale a trecut.
Locuitorii impodobesc palmierii, leandrii si alti arbori tropicali in beteala sarbatoririi lui Isus. Strazile, casele abunda in lumini, ghirlande, tot felul de improvizatii audio-vizuale fredonand Jingle Bells sau I Wish You a Merry Christmas.
Craciunul la americani ia o turnura comerciala si din pacate spiritul traditional se transforma in schimb exacerbat de cadouri.
De cele mai multe ori sarbatorirea inseamna si apropiere intre colegii de lucru si relaxare, Daca unii prefera iesirile la un pahar, in restaurantul in care lucrez – local evreiesc despre care am mai scris cu ocazia celebrarii pesah-ului si numit Too Jays ne-am decis sa ne adunam intr-o seara cu totii si sa aducem fiecare cate un fel de mancare specifica zonei natale.
Inainte de seara intalnirii s-a facut o tragere la sorti in urma careia s-a intocmit o lista cu numele tuturor angajatilor si fiecare dintre noi trebuie sa aduca un cadou in valoare limita de 20 dolari, insa nestiind cui vom oferi cadoul pana in momentul ocaziei festive. Lista se tine in secret de catre un manager.
Daca ne vedem in fiecare zi in aceleasi haine de lucru, si adesea trasaturile distinctive ale colegilor trec neobservate, ascunse de rutina si de uniforma muncii, de data aceasta identitatea fiecaruia, in parte, se deruleaza in culori, bijuterii si linii diferite: Annette – o tanara mexicana straluceste intr-o rochie din matase neagra; Jeremia, un portorican se impune prin afisarea musculaturii; Jessie o graficiana americanca intr-o bluza isi etaleaza spatele gol tatuat cu un poem, s.a.
Florida este un conglomerat etnic si ca atare, locul nostru de munca inglobeaza angajati originari din Mexic, Ungaria, Grecia, Hong Kong, Haiti, Brazilia, Italia, Israel si binenteles din Romania.
Bufetul dispus pe trei mese a insumat bucate exotice si delicioase. Amintesc doar cateva: o salata asiatica de paste fainoase, aripioare de pui a la creole (picante); lasagna de spanac (vegetariana); o tocana de vitel romaneasca dupa o reteta a regretatului scriitor–gastronom Anton Roman; o tarta de mere fara zahar dupa o reteta din Boston; chec de banane si ghimbir specific zonelor tropicale.
Atmosfera s-a derulat in plina destindere, fara nici un fel de eticheta.
S-au impartit tutoror baloane cu cate un numar.
Numerelor trase la sorti le corespund premii in valoare de sute dolari (aparate de radio, dvd-uri, mixere de bucatarie, telefoane etc).
Toata lumea s-a bucurat, a aplaudat frenetic castigatorii. Atmosfera impresionaza tocmai prin simplitatea sarbatoririi, fara alcool, fara barfa, fara ifose.
In finalul serii ne-am impartit cadourile afland doar atunci cui trebuia sa oferim cadoul. Aceasta traditie americana de cadorisire se numeste Secret Santa (Craciunul secret).
Aceasta seara plina de veselie, de uitare a propriilor greutati reveleaza in fond ca Nasterea Domnului in Betleem, un loc simplu si comun ramane darul cel mai de pret oferit omenirii prin imaginea lui Iisus, inseamna dragostea pentru aproapele tau, dorinta de a-l sti pe celalalt fericit.
Oamenii de rand sunt aceeasi pe Terra. Un cadou reprezinta un simbol a ceea ce spunea Pavel: «In cinste fiecare sa dea intaietate altuia». Rom. 12:11.”
Lumea crestina se caracterizeaza prin suprematia iubirii aproapelui folosindu-se de simboluri simple, nefastuoase. Porumbelul, ramura de maslin, ieslea in care s-a nascut Iisus, vinul si painea sunt elementele accesibile oricarei clase sociale.
Nu trebuie sa fii multimilionar ca sa te poti bucura de sarbatoarea Craciunului. Iisus apare ca model pentru intreaga lume, invatatura lui fiind accesibila tuturor.
In mijlocul atator noi locuri, schimbari inteleg ca simplitatea si smerenia marii sarbatori a crestinitatii consta si in inima oricarui om bun si oricarei gazde – deschizatori ai portii de lemn din Ardeal unde ninge fara cer si pamant, iar satul miroase a cozonaci calzi pe stergarele mai albe decat neaua.
Departe de Sibiul drag inchid putin ochii si-mi soptesc : « Au venit colindatori, florile-s dalbe Noaptea pe la cantatori florile-s dalbe…”.

Concerte de Craciun

decembrie 24th, 2007
caedoniacaedonia

Ambasada Romaniei la Washington, impreuna cu biserica ortodoxa romana “Sfinta Cruce” din Alexandria, statul Virginia, precum si cu suportul grupului “Vox Ama Deus” din Philadelphia, sub conducerea artistica a domnului Valentin Radu, au organizat la data de 12 Decembrie, concertul de binefacere “Un cintec de Iarna”. Binecunoscutii artisti de talie internationala, soprana Georgeta Stoleriu impreuna cu pianistul Valentin Radu, au interpretat lucrari din operele compozitorilor Vivaldi, Bach, Handel, Chopin, Mozart, precum si din folclorul romanesc. Fondurile strinse, au fost donate proeictului de construire a noii biserici ortodoxe romanesti “Sfintul Andrei” din statul Maryland.

In perioada 12-29 Decembrie 2007, corul de camera “Caedonia” din Sibiu, se afla in turneu in Statele Unite, in calitate de ambasador Cultural al Sibiului, oras care in acest an reprezinta Capitala Culturala Europeana. Corul de camera “Caedonia” apartine Casei de Cultura al Sindicatelor din Sibiu, avind ca dirijor pe domnul profesor Florin Soare. La data de 12 Decembrie, corul a sustinut un concert de colinde romanesti si internationale, la biserica ortodoxa romana “Sfinta Maria” din orasul Falls Church, statul Virginia. Acest concert a fost organizat si cu sprijinul Congresului Romanilor Americani. Cu binecuvântarea Inalt Prea Sfintitului dr. Nathaniel, la data de 17 Decembrie, corul a sustinut un concert de colinde, muzica religioasa si prelucrari folclorice, la biserica “Sf. Dumitru” din Manhattan, New York.

VOX RENAISSANCE CONSORT si PHILLY JAZZ sub conducerea artistica a pianistului Valentin Radu, au sustinut un concert de Craciun “Jazz Renaissance Noel” la data de 20 Decembrie, la Ambasada Romaniei din Washington. Au fost prezente costumele de epoca, clopoteii si colindele Europei Renascentiste, precum si sunetele moderne de pe Broadway.

Dragoste la vreme de holera

decembrie 24th, 2007
Imagine din filmImagine din film

El amor en los tiempos del cólera. Romanul lui Marquez adus pe ecran. Cum sa recreezi atmosfera halucinanta care traieste in frazele lui Marquez? Regizorul (Mike Newell) stia foarte bine ca trebuie sa spuna ce are de spus prin imagini.

Iar imaginile sunt socante – pentru ca universul frazelor lui Marquez este socant. Sunt luxuriante – dragostea aceea nebuna traieste intr-un univers vegetal coplesitor in care viermuieste o multime coplesitoare. Casele, delabrate, cu camere ingramadite cu mobile vechi care te inabusa, te sufoci, te ingrozesti.

Javier Bardem creaza un rol pe muchie de cutit. Barbatul respins in tinerete de cea pe care o iubea, continuand sa o iubeasca si sa o astepte toata viata, implinindu-si dragostea de abia cand amandoi sunt foarte batrani. Javier Bardem isi creaza eroul pe muchie de cutit, pentru ca nu il idealizeaza. Este greu sa spui daca il admiri sau il detesti. Daca e un erou sau un las. Daca e un indragostit, sau un incapatanat. Daca este normal sau nebun. Daca este indragostit de o femeie, sau de dragostea pentru o femeie. Mai dur spus, daca dragostea lui este adevarata, sau e numai ambitia obraznica a unui om de nimic. Sau a unui maniac periculos. Daca este un pur sau un ticalos.

El, Javier Bardem, iti lasa tie, spectator, puterea sa decizi. Este in fond performanta pe care a reusit-o si in Nalucile lui Goya (Goya’s Ghosts). Aici e unul din riscurile asumate de Bardem. Era in personajul lui din Goya’s Ghosts o slugarnicie perversa, o lasitate, care este si aici. Dar acolo lucrurile erau mai clare. Personajul era un ticalos. Nuantele erau acolo necesare pentru a evita schematismul. Insa aici personajul iubeste.

Primul risc pentru Javier Bardem era deci sa repete jocul din Goya’s Ghosts. Florentino Ariza sa fie o variatie pe tema Fratele Lorenzo. Ei bine, Bardem si-a asumat riscul manierismului, poate pentru ca asa trebuia construit si noul personaj.

Al doilea risc era sa nu mai intelegi nimic. In fond este un erou compus din bucatele. Este si indragostit, si viclean, si ambitios, si nebun, si chibzuit, si sincer, si nesincer, si pur, si ticalos. Este un om in carne si oase, asa cum suntem fiecare din noi, fara sa ne cunoastem.

Rolul nu putea fi creat decat asa cum l-a creat Javier Bardem, din bucatele care sa nu se lege intre ele, pentru ca asa suntem noi, amalgam de bucatele.

Zice Blaga,

Suflete, prund de pacate
Esti nimic si esti de toate
Roata cerului e-n tine
Si-o multime de jivine.

L-a citit Bardem pe Blaga? Desigur ca nu. L-a citit insa pe Marquez si l-a inteles.

Ii da replica Giovanna Mezzogiorno, dar de o alta actrita care apare in film vreau sa amintesc, pentru ca face o mare creatie: Fernanda Montenegro, in rolul mamei eroului principal. Am vazut-o acum cativa ani intr-un rol extraordinar in Central do Bresil (Gara Centrala, Central Station).

Povestea este superba. Eroul nostru a fost respins in adolescenta de iubita lui, care s-a maritat cu altul. Viata lui va fi o continua asteptare a ei. Nu va trai decat gandindu-se la ea. Si viata va inainta, cu ale ei, cu epidemii de holera, cu schimbari in noroc, cu dementa senila a mamei (Fernanda Montenegro), cu trecerea intr-un nou secol, cu aparitia pe strazi a primelor automobile, cu razboaiele civile din Columbia, dar mai ales cu holera, mereu prezenta. Si eroul va imbatrani, gandindu-se la iubita lui, va deveni tot mai batran, iar toate grozaviile din jurul lui, holera cea groaznica, se vor scurge peste el, ramas indiferent la toate grozaviile, ramas indiferent la holera care tot revine, avand un singur gand, iubita lui.

Si aici e arta mare a lui Marquez – trecerea vietii nu e marcata de ani, ci de evenimente, de holera, de razboaie civile – pentru ceilailti. Iar pentru el, traind doar pe o singura coarda, dragostea pentru iubita lui – ei bine, pentru el trecerea vietii este marcata de experiente erotice. Omul asta nu trece dintr-o epidemie de holera in alta, nu trece dintr-un an in altul, trece dintr-o femeie in alta. Incercand in felul acesta sa lupte impotriva obsesiei lui – iese invins de fiecare data. Nici o femeie, nici o experienta carnala, nu pot sa ii scoata obsesia din suflet. Bolnav de dragoste, boala cumplita precum holera!

Vor fi peste sase sute de femei in viata lui. Si pana la urma, cand iubita lui, de acum baba, este vaduva, el va reveni si va insista, si va insista, pana cand, excedata de obsesia lui, ea il va accepta.

Superba poveste. Wong Kar-Wai ne spune o poveste un pic asemenea, in 2046 – si acolo trecerea vietii e marcata de experientele sexuale ale eroului (interpretat de Tony Leung). Si acela incearca sa uite de marea lui dragoste.

Ei bine, povestea e nebunesc de superba. Dar e povestea lui Marquez. Filmul incearca sa o redea prin imagine. Iar regizorul nu are totusi talentul lui Wang Kar-Wai. Sau al marilor latino-americani.

Pentru ca exista un ritm in romanul lui Marquez. Punctat acolo de cronica pe care si-o tine eroul in carnetul lui. Femeie dupa femeie. Viata care inainteaza prin experiente erotice punctate de cronica, precum ticaitul unui ceas.

Aici filmul incearca sa reia pur si simplu momentele din carte in care eroul se aseaza sa noteze. Cred ca trebuia altceva in film. Alta solutie pentru a marca scurgerea vremii. Un echivalent cinematografic al notitelor facute in carnetul – cronica

Cum ar fi aratat filmul acesta daca ar fi fost facut de Guillermo del Toro?

.

Concepţia despre epectază a Sf. Grigorie de Nyssa. O teologie a dorinţei, autor Ilie Chişcari

decembrie 24th, 2007

Sfântul Grigorie de Nyssa, ca teolog mistic, nu a fost remarcat atât cât ar fi trebuit. Iar atunci când s-a vorbit despre mistica sa, de multe ori a fost situat în mod nedrept pe linia lui Filon şi a tradiţiei neoplatonice. De aceea, studiul de faţă are drept scop şi dezvoltarea unuia din aspectele teologiei sale spirituale, pentru demonstrarea faptului că poate fi, fără rezerve, denumit „părinte al teologiei mistice”.
Ceea ce este remarcabil la Sfântul Grigorie de Nyssa este faptul că el pune accentul, dincolo de ceea ce este în sine procesul de desăvârşire a omului, dincolo de etapele şi mecanismele lui de dezvoltare, pe însuşi elanul vieţii spirituale. Evidenţiază mai ales ceea ce pune în mişcare întregul proces al îndumnezeirii, impulsul sufletesc, dorinţa nemistuită, care determină sufletul să meargă mereu înainte, să exploreze fără încetare frumuseţile vieţii dumnezeieşti.
De aceea, Sfântul Grigorie, în toate scrierile sale, face o descriere a creşterii dorinţei în paralel cu cea a participării şi a reînnoirii constante pe care o trăieşte viaţa spirituală. În acest sens, un text revine mereu, ca un leitmotiv, în locurile în care Sf. Grigorie abordează această problematică: „… uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând (epekteinomai) către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus.” (Filipeni 3, 14).

(studiu premiat la Concursul de Patrologie “I. G. Coman” Bucureşti 2005 şi publicat in Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Bucureşti, 2005)

Accesul la informatii clasificate

decembrie 24th, 2007

Pe timpul mandatului de deputat, ca membru al Comisiei de Aparare & Siguranta Nationala, am solicitat sa fiu verificat si am primit de la O.R.I.S.S. accesul la informatii clasificate. Si l-am folosit. Principala pirghie cu impact asupra populatiei pe timpul revolutiei din decembrie 1989 a fost diversiunea. Cea mai sofisticata componenta a acestei diversiuni, a fost considerata cea radio-electronica. Totusi, atunci cind ai acces la documentele secretizate si te pricepi, lucrurile devin extrem de simple. In continuare va trimit o serie de concluzii de pe urma unei sumare anchete pe care am apucat s-o intreprind in legatura cu acest subiect. Informatiile respective au fost remise procurorului militar gen. bg. Dan Voinea care avea in lucru dosarul Revolutiei, fara ca acesta sa le ia in seama. Intrucit mandatul de deputat s-a terminat in decembrie 2004, noii membrii ai comisiei n-au considerat necesara finalizarea anchetei, parcurgind si ultima etapa, de redactare a raportului. Ca o ciudatenie, generalul care in 1989 conducea Fortele Aeriene a ramas si dupa pensionarea sa din 1995 in structura de decizie a MApN. In perioada 2001-2005 el fiind adus ca civil de Ioan Mircea Pascu pe postul de sef al consilierilor ministrului Apararii. Dupa schimbarea lui Pascu, respectiul a coborit doar o treapta raminind consilier al ministrului Apararii.

Suveranitatea statului roman asupra spatiului sau aerian era asigurata in decembrie 1989 de catre comandantul Comandamentului Aviatiei si Apararii Antiaeriene a Teritoriulu ( C.Av.M & Ap.AA.T.) prin apararea cu mijloace specifice a obiectivelor economice si militare, a principalelor grupari de trupe, a patrimoniului national si a populatiei. Comandantul era responsabil de planificarea si coordonarea zborurilor aeronavelor militare si civile, românesti si straine, de controlul respectarii regimului de zbor în spatiul aerian al României, cu scopul prevenirii incalcarii acestuia de catre aeronavele infractoare. La aparitia incalcarii regimului de zbor, seful C.Av.M & Ap.AA.T dispunea identificarea, urmarirea si determinarea caracteristicilor de zbor ale mijloacelor aeriene, escortarea la ruta initiala de zbor sau obligarea respectivelor avioane sa aterizeze pe cel mai apropiat aeroport pentru clarificarea situatiei. Tot el ordona si de nimicirea aeronavelor infractoare, în situatiile în care ele deveneau o potentiala amenintare pentru suveranitatea statului roman. C.Av.M & Ap.AA.T solutiona in mod oportun situatiile aeriene neclare aparute, prin interzicerea patrunderii în spatiul aerian a aeronavelor neprogramate. Indeplinirea misiunilor stabilite prin lege pentru C.Av.M & Ap.AA.T nu era posibila decit prin înstiintarea despre situatia aeriana generala precum si prin asigurarea cu date specifice a tuturor structurilor subordonate. In acelasi timp C.Av.M & Ap.AA.T raspundea si de înstiintarea celorlaltor categorii de forte armate, ( unitatilor apartinind trupelor de uscat si marinei militare ) despre situatia aeriana existenta, informatiile acestea fiind necesare pentru asigurarea securitatii zborurilor aeronavelor proprii.
Planificarea unui zbor al unei aeronave militare considerat intrebuintare in lupta urma un algoritm obligatoriu. Primul pas este realizat prin emiterea programarii militare a zborului care este definita prin scopul zborului ( cercetare aeriana, bombardament, atac la sol, interceptare, transport, etc ), indicativul pilotului, tipul ( varianta de inarmare) si inmatricularea aeronavei, ora si aerodromul de decolare, traiectul, inaltimea, viteza de zbor, codul de recunoastere folosit, ora si aerodromul de aterizare. Referitor la codul de recunoastere, toate aeronavele militare (avioane si elicoptere ) erau echipate cu un echipament electronic special destinat sa emita un semnal codificat pentru identificarea sa ca aparat amic de catre radarele de la sol. Acest cod este mereu altul in fiecare zi, schimbarea producindu-se la primele ore ale diminetii, cind este comunicat de catre C.Av.M & Ap.AA.T tuturor unitatilor ale caror mijloace de lupta lucreaza cu sistemele de recunoastere. Odata emisa programarea, se trece la pasul numarul doi, care consta in comunicarea ei si a elementelor sale definitorii de catre C.Av.M & Ap.AA.T la beneficiarii subordonati, prin raionul carora sau zona de foc, trece traiectul zborului. Pina cind programarea militara a parcurs in intregime acest traseu, pilotul aeronavei militare nu primeste aprobarea de pornire a motoarelor. Similar procedeaza C.Av.M & Ap.AA.T si cu aeronavele civile, Tarom sau straine care i-au solicitat, prin Autoritatea Aeronautica Civila Romana dreptul de survol si autorizare. Se poate observa cu usurinta ca pentru a identifica o aeronava militara romanesca drept infractoare de la regimul de zbor, aceasta trebuie sa indeplineasca simultan 2 conditii. Prima ar fi aceea ca a intrat fara a avea programare in raza de foc a cel putin unei subunitati de aparare AA. Mai simplu spus, comandantul divizionului sau bateriei de artilerie sau rachete AA nu a fost informat anterior despre acest zbor, sau aeronava a deviat de la traiectul comunicat. Chiar daca se intimpla asa ceva, aeronava militara romaneasca este identificata ca atare de radarul de dirijare al rachetelor sau de conducere a focului artileriei AA, datorita codului semnalului de recunoastere. Asadar, cea de-a doua conditie pe care ar trebui s-o indeplineasca, simultan cu prima, pentru a deveni o aeronava infractoare, este aceea a absentei codului de recunoastere valabil pentru acea zi. Dreptul de a da ordinul de deschidere a focului de nimicire aparitine comandantului C.Av.M & Ap.AA.T sau inlocuitorului legal al acestuia. Comandantul C.Av.M & Ap.AA.T poate da un astfel de ordin in cazul unei aeronave militare careia i-a repartizat tot el o misiune de intrebuintare in lupta doar daca e nebun sau daca urmareste sa-i omoare pe proprii sai subordonati. Va reamintesc citeva astfel de situatii petrecute in decembrie 1989 care n-au fost niciodata privite din aceasta perspectiva, de catre procurorii militari. Prima ar fi doborirea elicopterului IAR-330 Puma apartinind regimentului de la Tuzla in noaptea de 23/24.12.1989, de catre o racheta KUB lansata asupra sa de un divizion amplasat in Dobrogea. Echipajul elicopterul doborit, impreuna cu echipajul elicopterului coechipier care a scapat, au primit misiunea de cercetare direct de la C.Av.M & Ap.AA.T si nu s-au abatut de la traiectul ordonat. Alt elicopter IAR-330 Puma apartinind regimentului de la Boteni a fost doborit in aceasi noapte chiar pe platforma aerodromului de la Boteni, in timp ce acesta decola, de catre o racheta SA-3 lansata de divizionul care-I asigura protectia. Al trilea elicopter IAR-330 Puma doborit de apararea AA de la sol apartinea regimentului de la Sibiu, pilotii acestuia ( mr. Tudor si cpt. Motica ) primind in seara zilei de 22.12.1989 de la C.Av.M & Ap.AA.T misiunea de a se deplasa la Arad pe un traiect anume indicat si de a prelua de acolo pe generalii MI Nuta si Mihalea. Nici avionul AN-24, cursa charter TAROM, la bordul careia se afla ziaristul belgian Danny Huwer, cu casete “sensibile” filmate la revolutie, nu a fost doborit din eroare de racheta SA-3 lansata de acelasi divizion din nord-vestul Bucurestiului.
Comandantul C.Av.M & Ap.AA.T isi exercita actul de conducere atit din P.C.P. amenajat la Balotesti, in imediata apropiere a Bucurestiului cit si de la sediul C.Av.M & Ap.AA.T de la Baneasa. Ambele fiind echipate cu elementele de comanda ale sistemul automatizat ALMAZ -2, de productie sovietica. Rolul lui ALMAZ -2 era unul de interfata necesara monitorizarii componentelor sale aflate in dotarea U.M. si M.U. Av. si Ap. A.A. a Teritoriului. Odata cu descoperirea unei tinte aeriene de catre o subunitate de radiolocatie, ALMAZ -2 facea ca informatia sa fie imediat afisata tuturor radarelor de descoperire si dirijare ale aviatiei si rachetelor/artileriei A.A. subordonate. Aceasta operatiune era vitala aviatiei de vinatoare si divizioanelor de lansare R.A.A., pentru a-si trece succesiv echipajele si rachetele existente pe rampele de lansare in starile de pregatire pentru lupta, ce precedau decolarea avioanelor sau lansarea rachetelor. Asadar, chiar daca informatia primara, oferita de unele subunitati de radiolocatie care deserveau nemijlocit fiecare regiment de aviatie si fiecare divizion ( baterie ) de rachete A.A., nu indicau existenta vreunei tinte aeriene, totusi sistemul automatizat de conducere o introducea, via P.C. Principal sau Comandamentul Aviatiei si Apararii Antiaeriene a Teritoriului. Interfata ALMAZ asigura la nivelul tactic, conectarea in retea a fiecarui regiment de aviatie vinatoare, unitate ( subunitate ) R.A.A. sau artilerie A.A., unitate ( subunitate ) radar printr-o componenta esentiala numita VOZDUH 1M. Acesta era in fapt un computer integrator a carui memorie inmagazina mai intii toate tintele aeriene introduse si repartizate pe unitati si mari unitati de catre Comandamentul Aviatiei si Apararii Antiaeriene a Teritoriului de la displayul comandantului acestei categorii de forte armate. Apoi fiecare componenta VOZDUH 1M instalata la regimentele de aviatie vinatoare extrapola traiectoria tintelor repartizate, facind calculele de navigatie tactica pentru stabilirea aliniamentelor de introducere in lupta pentru fiecare avion de vinatoare disponibil in serviciul de lupta. Dupa decolarea avionului de vinatoare, incepea dirijarea acestuia instrumentala, utilizind un echipament distinct ( sistemul de calcul CASCAD APN-1) existent si el in Punctul de Comanda al unitatii de aviatie vinatoare ) cu scopul introducerii acestuia pe aliniamentul de interceptare a tintei aeriene repartizate. Acelasi lucru se intimpla si cu fiecare racheta A.A. lansata, la P.C. al divizionului de rachete AA existind un sistem de calcul al traiectoriei similar lui CASCAD. Transmiterea comenzilor de dirijare a avionului de vinatoare era realizata printr-o linie de date imposibil de bruiat numita LAZUR-ARL . Prin aceasta linie de date erau transmise neintrerupt la bordul avionului de vinatoare viteza adevarata si numarul Mach, pe care pilotul trebuia sa o asigure, inaltimea de zbor, afisa distanta fata de tinta si alte elemente de navigatie tactica. Odata introdus in lupta pe aliniamentul de interceptare, pilotul avionul de vinatoare trebuia sa descopere tinta, s-o identifice ca fiind inamica si sa o incadreze folosind radarul sau aparatura optica/ infrarosu de conducere a focului de la bord. Rachetele A.A. erau dirijate de calculator pina in apropierea tintei, la distanta la care intra in parametrii focosul de proximitate al acestora. Radarul, aparatura optica/ infrarosu de conducere a focului de la bordul avionului si focosul de proximitate al rachetei functionau in mod autonom. Nefiind prevazute cu componenta VOZDUH 1M nu inmagazinau tintele introduse de seful Comandamentului Aviatiei si Apararii Antiaeriene a Teritoriului prin intermediul interfatei ALMAZ – 2. Acest amanunt explica faptul ca niciunul din cei peste 60 de pilotii decolati la interceptare incepind cu 23 decembrie 1989 nu a descoperit tintele pe ecranele radar de bord si nici nu a raportat vreun contact vizual cu tintele aeriene pe care ar fi trebuit sa le combata. In cadrul aplicatiilor, introducerea tintelor de catre comandament prin sistemul automatizat ALMAZ, constituia un procedeu utilizat curent in vederea verificarii capacitatii combative a trupelor, care nu implica consumuri de munitie, carburanti si resursa de aviatie. Proiectanctul sovietic a creat suplimentar o schema de blocaj a lansarii accidentale de pe rampa a rachetelor A.A. Astfel, in absenta unei tinte aeriene primare descoperite de radarul de urmarire al bateriei sau divizionului R.A.A. si identificate in prealabil ca fiind Inamica, nu se putea deschide focul. Singura varianta de inselare a blocajului de lansare a rachetei AA o constiuia transferul unei tinte aeriene, considerate ca descoperita in prealabil de alta subunitate radar si transmisa prin linia de date cu toate coordonatele sale catre esalonul superior. Comandantul Aviatiei si Apararii AA apasa pe un singur buton si ALMAZ – 2 facea instantaneu transferul datelor tintei catre divizionul dorit si in maxim 5 secunde racheta era lansata practic “in orb”. Surprinzator, dar in conditiile in care P.C.P. a confirmat existenta unui puternic bruiaj considerat ca fiind provocat de generatoare externe, s-a interzis folosirea echipamentului VP-15 conjugat cu componenta VOZDUH 1M. VP-15 calcula, prin metoda triangulatiei, coordonatele tintei aeriene generatoare de bruiaj, prin receptia emisiei acesteia de catre 2-3 receptoare in banda larga de frecventa. Rezulta urmarirea cu maxima precizie a evolutiei generatoarelor de bruiaj si eliminarea lor ca tinte. VP-15 exista in inzestrarea P.C. Diviziei de Aparare AA si cu un esalon mai jos, pina la P.C. al batalionului de radiolocatie, P.C. al divizionului de rachete AA si P.C. al regimentului de aviatie vinatoare. Toate aceste incalcari voite ale regulamentelor de intrebuintare in lupta, ma fac sa cred, ca incepind cu data de 22 decembrie 1989 nu a fost nevoie sa mai fie utilizata nici macar o singura aeronava a fortelelor speciale ale SUA, pentru a bruia sistemul de descoperire radar al C.Av.M. si Ap.A.A.T, intrucit sarcina aceasta a fost indeplinita cu success chiar de catre comandantul Comandamentului Aviatiei si Apararii Antiaeriene a Teritoriului. Faptul ca tintele au aparut ca din senin, fiind descoperite brusc in imediata apropiere exact a acelor obiective care intrau in sarcinile Apararii A.A. a Teritoriului si in perimetrul aerodromurilor aviatiei militare a ramas fara nici o explicatie. Fara explicatie a ramas si modalitatea concreta prin care au fost introduse tintele false in sistemul de aparare A.A. a teritoriului, de catre sisteme ultrasofisticate portabile de bruiaj radioelectronic, de marimea unei genti diplomat, pe care nu le-a vazut nimeni, dar care erau manipulate “cu certitudine” de cetateni straini aflati la bordul unor autoturisme Lada.

S-a scris inca din 1991 despre modul in care generalul Nicolae Militaru, proaspat numit de autorii loviturii de stat in functia de ministru al Apararii, a dispus spre miezul noptii de 23/24.12.1989 deplasarea lt. col. Gheorghe Trosca seful de St. maj. al USLA impreuna cu 3 grupe de interventie imbarcate pe 3 ABI-uri la sediul M.Ap.N. din Drumul Taberei. Se stie de asemenea ca uneia din “Gorilele mercenare” cum au fost prezentati a doua zi in paginile Romaniei Libere, uslasii macelariti cu tunurile si mitralierele de pe tancurile si TAB-urile din curtea M.Ap.N., respectiv plutonierului Ion Muicaru i-a fost taiat capul, care a fost asezat la vedere pe turela unui TAB. Alaturi de cadavrele uslasilor, lasate 3-4 zile la locul masacrului, au fost puse coli de hirtie cu eticheta “terorist” si au fost adusi in mod premeditat “oameni de bine “sa scuipe si sa urineze fara rusine pe nefericitii militari romani. Regia a apartinut fara indoiala armatei si ca acum nu mai surprinde pe nimeni ca la primele ore ale diminetii de 24.12.1989, postul national de televiziune a prezentat la comanda un reportaj de la fata locului. Scenariul a fost scris de lucratorii autorizati sa desfasoare operatiuni speciale ai compartimentului de razboi psihologic si propaganda militara care functiona in cadrul Consiliului Politic Superior al M.Ap.N. a carui comanda fusese preluata deja de col. Ioan Talpes de la gen. lt. Ilie Ceausescu. Pentru a fi convingator, rolul de prezentator a fost jucat de un capitan M.Ap.N. purtind semnele de arma ale radiolocatiei. Dincolo de imaginile socante si inscriptiile care dirijau formarea perceptiei publicului, argumentul utilizat de cpt. Emil Streinu in demascarea lui Trosca drept terorist, a fost acela ca mantaua cu care era echipat purta insemnele corespunzatoare gradului de maior ( o singura stea ), iar vestonul pe cele de locotenent colonel ( doua stele ). Este cit se poate de evident ca acel capitan Streinu care apare in cadrele mai sus amintitului reportaj, a executat un ordin. Si cu toate acestea, din momentul in care s-a dovedit ca totul a fost o inscenare cu consecinte tragice si pina azi nimeni nu a fost curios sa-l intrebe pe acel capitan cine i-a dat ordin si in ce imprejurari. In a doua parte a anului 2003 si inceputul lui 2004, au fost dedicate citeva emisiuni Tv asa-zisei “diversiuni radioelectornice” la care Armata romana a fost supusa incepind cu 22.12.1989. TVR, dar mai ales OTV, prin emisiunea Dan Diaconescu Direct si National TV, prin emisiunea Miezul Problemei, moderata de Madalin Ionescu au prezentat o singura versiune, anume cea a capitanului Emil Streinu din 1989, devenit intre timp colonel dr. ing. la SPP ( n.r.- din 2005 general de brigada ). In sprijinul versiunii sale, ofiterul E.S. a adus niste fragmente de circuite electronice, de zmee si baloane cu invelis metalizat, pretinzind ca toate acestea au fost folosite de teroristii din decembrie 1989 pentru inselarea aviatiei si apararii AA. Moderatorii emisiunilor in care a fost invitat col. Streinu au luat drept axiome toate acele argumente pentru care in alte imprejurari, ar fi fost dati afara si de la gradinita. Fiind ofiter activ, colonelul nu se putea duce la un post TV din proprie initiativa, pentru ca ar fi incalcat statutul cadrelor militare. Asadar, ca si in decembrie 1989, ofiterul a executat la ordin, o alta misiune de dezinformare a opiniei publice, la fel de evidenta ca si prima. Intr-un stat de drept, cel care ar fi trebuit sa se autosesizeze in cazul lansarii de catre un militar a informatiilor false, era Parchetul Militar.
Imaginea de luptator pentru aflarea adevarului cu privire la evenimentele din decembrie 1989 confectionata procurorului Dan Voinea e falsa si a fost indusa premeditat tocmai de cei care s-au cocotat in virful puterii dupa debarcarea cuplului Ceausescu. Cuplu care in 25.12. 1989 a fost judecat de un asa-zis Tribunal Militar exceptional avind ca procuror-acuzator pe maiorul Dan Voinea, cel care a formulat o gramada de capete de acuzare imotriva Ceausestilor, pentru care nu a avut nici o proba. Toata documentatia sa, probatoriul, s-a redus la enumerarea unor articole din codul penal copiate inaintea sedintei pe o simpla coala tip A4. Altfel au stat lucrurile in 1996 cind aparitia unor articole de presa care-l incriminau pe gen.bg. Tudor Tanase a obligat Parchetul Militar sa deschida o ancheta. Pe Tudor Tanase, Revolutia l-a prins maior in cadrul unitatii R a Securitatii raspunzind de buna functionare a mijloacelor de telecomunicatii de la bordul aeronavelor prezidentiale. Ca Ceausescu n-a mai reusit sa ia legatura cu nimeni dupa decolarea de pe sediul CC e o alta poveste. In perioada 1990-1996 fosta unitate R a trecut de la Securitate la MapN, devenind ulterior o structura independenta botezata Serviciul de Telecomunicatii Speciale ( STS ). Iar Tudor Tanase a ocupat in aceasta perioada functia de director adjunct. Faptele reclamate de presa se rezumau la construirea de catre Tudor Tanse si Tudose Ion a cite unei vile la Breaza, prin utilizarea materialelor, a mijloacelor de transport si a fortei de munca din STS. Ancheta unui simplu procuror din Parchetului Militar a dovedit ca faptele au existat si a fost calculat si un prejudiciu. Cum decizia de aprobare a rechizitoriului si de trimitere in judecata apartinea sefului sectiei Parchetelor Militare, Dan Voinea a decis fara nici un temei neinceperea urmaririi penale pentru Tanase si Tudose. In cu totul alt mod a procedat Dan Voinea in cazul Tigareta 2, unde nici pina azi n-au existat probe si nici prejudiciu real. Trebuie facuta precizarea ca Tudose Ion era supervizorul financiar al Curtii de Conturi desemnat sa controleze STS si SPP, fiind totodata si finul gen. lt. Dumitru Iliescu, seful SPP si posesor al unei vile similare la Breaza. Odata inceputa ancheta Parchetului Militar, Tudor Tanase s-a pensionat pe caz de boala si beneficiind de marinimia lui Traian Basescu-ministrul Transporturilor din acea perioada, a fost numit director adjunct la ROMATSA (regia care se ocupa cu dirijarea aeronavelor civile in spatiul aerian al Romaniei). Ca urmare a revenirii in 2000 pe scaunul prezidential a lui Ion Iliescu, Tudor Tanase s-a insanatosit brusc, devenind director plin al STS, iar Ion Tudose a fost facut din civil direct general si adjunct pe probleme economice al lui Tudose.

Viaductul Caracău

decembrie 24th, 2007

Viaductul Caracău este un viaduct de cale ferată pe linia Miercurea Ciuc – Ghimeş, dat în folosinţă la 18 octombrie 1897.

În timpul ostilităţilor din Primul Război Mondial, grinda centrală a fost complet distrusă (1916).

Armatele austro-ungare au reuşit în anul următor să monteze o grindă dreaptă, dar susţinută la o treime din deschidere de o palee metalică de peste 40 m înălţime. Această soluţie, cu titlu de provizorat, a ramas în exploatare 27 de ani.

A trebuit să vină Al Doilea Război Mondial şi în 1944 trupele germane l-au distrus complet. Odată cu încheierea razboiului viaţa economică a ţării începe să îşi revină şi astfel se reia legatura peste munţi. Din decembrie 1944 şi până în 12 februarie 1945 constructorii români au realizat un viaduct provizoriu, complet din lemn (3.600 metri cubi). Performanţa unică în istoria construcţiilor feroviare.

În paralel s-a început construcţia la un nou viaduct, şi în 14 septembrie 1946 s-a dat în funcţiune. Noua construcţie a viaductului fiind cel mai mare pod de cale ferată executat din beton armat din România. Lungimea totală a viaductului este de 264 m, bolta are deschidera de 100 m, iar săgeata este de 37 m. Lătimea bolţii este de 6.50 m la cheie şi de 10 m la naştere. Secţiunea bolţii este casetată, având înălţimea de 2.5 m la cheie şi de 4.8 m la naşteri.

Merry Christmas, Dear Reader! A Tale of Christmas

decembrie 24th, 2007

MERRY CHRISTMAS, DEAR READER!
A TALE OF CHRISTMAS
by Leonard Oprea

The news of their return had spread across the city. From the King and his knights to the last servant, men and women were all animated by the announcement. The priests alone frowned and called for God’s Word to validate their distrust. But nobody paid any attention to them. The same question and the same hope, the same fear and relief, the same laughter and the same tears tormented the souls of swineherd and king alike.
The years had gone by with endless wars, with famine and plagues, with frosts and dry seasons, years that looked like the end of the world, read the chronicles. The hermits sighed and the whole city prayed for the redemption that the two chosen men could bring.
For the Magus and the Errant Knight had been sent, as foretold by the wise men of yore, to seek and fetch the Effigy and the Epitaph, which alone could provide the key to any living soul’s redemption. For in the face of Death, everyone knew, we all stand equal.
In vain had the priests tried to prophecy, ‘…it is as it should be, your sins made God turn his face from you…’ – for they too had dishonored the Scriptures. The people, from swineherd to king, knew only too well that the priests had lied, cursed, ended the life of their brethren. They knew only too well that the Lord has His own ways and that the chosen ones are but few. Nevertheless they had all prayed, but it seemed it was too late. So that, finally, driven mad by the terror, they had decided. They sent the Magus and the Errant Knight to seek their redemption – the Effigy and the Epitaph.
It was snowing tiny flakes that swirled with the frail breath of the wind and it was sunny and the next day was Christmas. A good omen, they said and laughed at their luck. They had all gathered outside the city gates: the king and knights were all dressed in marten and ermine fur, purple velvet, diamonds and sapphires, the people had washed their hands, face and necks, had combed their hair that still swarmed with lice, and were wearing their awkward best for the occasion, and there was fretting and restlessness outside the city gates. By order of his majesty the king, the inn keepers offered wine and sausages, the jesters tumbled in the snow, and all, all yearned for redemption.
Pigs and chickens sneaked through the legs of the crowd. Legs that kicked. The sudden squeals and various cries merged with the peals of laughter in a strange humming mirth that floated all around with the snowflakes in the sunlight. Suddenly there was silence, except for the scarce cock crow, dog snarl, or the soft neighing. Then the field of undisturbed white and the dark deep forest nearby froze .
The two reached the great gray stone arch of the gates. They dismounted in front of the king. A short simple bow. The Magus: tall and thin, worn tunic and ragged cloak. The magic stick alone looked the same. The Errant Knight: strong, rough looks and aging face, yet quiet and proud in his scratched armor. The sword alone seemed to throb in his closed fist.
The king returned their greeting and ordered them to speak. They took turns to tell their quiet tale, each showing in strikingly simple words, so masterly chosen, how they had traveled the whole wide world and how they had managed, together, to return safely from their quest, for the Effigy and the Epitaph had unimaginably powerful protectors and keepers.
Clear and resounding, their words stirred the souls, like bow strings ready to snap.
Finally, the king demanded the unequivocal result. And everything went deaf, for such was the depth of the silence.
The glowing eyes of the Magus and the clear eyes of the Errant Knight met. No one saw their faint smile like a snowflake melting on feverish lips.
‘Speak!’ the royal summons was heard once again, and the crowd took an eager step towards the two men.
‘Wait!’ came their tired advice.
Instantly, the Magus raised his magic stick and the Errant Knight drew a circle with his sword.
What were they going to do – kill each other now, in the hour of their redemption?! Now that the found Effigy and Epitaph had bestowed angelic powers on them? they all gasped, from king to swineherd. But the Magus turned on his heels unexpectedly and pointed his stick at his side of the crowd. And the sword whisked to the side of the Errant Knight.
‘Wait!’ the two men’s voices lashed the air.
A few women yielded subdued cries, a few knights pulled at the reigns and their steeds rose on their hind legs and neighed.
‘Wait!’ and the two took a quick charging step, then another.
The crowd shrunk back, hundreds of throbbing hearts, eyes rolling like those of terrified cattle, all the same, all at once.
The Magus straightened up and brought down his magic stick. The Errant Knight subdued his sword and quietly turned his back on them.
‘We have spoken’, their rocky whisper reached the crowd.
The two men mounted.
The sound of the flying hoofs. For a while, there was nothing but the flying hoofs, dying away.
Eventually, came a late curse. Then another, – then the others. And the whizzing of the flying stones. And the soldiers spurring their horses. The Knights balancing their lances. The priests rushing in front of the crowd, rising the Cross. And may God and may the sins…
The Magus and the Errant Knight melted in the distance like two ghosts, estranged by the fury of blind terror. Yet protected by the play of the snowflakes, by the undisturbed silence of the field and the forest, by the Effigy and the Epitaph. By the Christmas Eve. Amen.
***
(© Copyright, All rights reserved – Leonard Oprea, “The Book of Theophil Magus or 40 Tales about Man”, Ed.“AuthorHouse”, 2003, USA)
===============================================

Oglinda, Da-mi ziua mea, Maraton (Specchio, Dammi il mio giorno, Maratona), de Salvatore Quasimodo

decembrie 24th, 2007

Poet italian, participant la miscarea de rezistenta, Salvatore Quasimodo (1901-1968) a scris poezii lirice ermetice, cântând natura si Sicilia natala (Ape si pamânturi, Oboiul uitat, Poezii, Si brusc se lasa seara). Evolueaza spre lirica sociala patrunsa de umanism (Cu inima apasata de piciorul strain, Viata nu e vis, A da si a avea, Pamântul neasemuit etc.), traduce din liricii greci si poetii latini. În 1959 a primit Premiul Nobel.

OGLINDA

Si iata, pe trunchi
încep sa dea muguri :
un verde mai proaspat ca iarba
ce-ti bucura inima :
trunchiul parea ca murise
plecat peste râpi.
Si toate au gustul minunii,
Si sunt acea apa a norilor,
ce azi oglindeste în gropi,
mai albastra, bucata-i de cer,
sunt verdele acela ce spinteca scoarta
si care-asta noapte lipsea.

DA-MI ZIUA MEA

Da-mi ziua mea,
ca sa-mi caut din nou
un chip de ani potolit,
pe care un râu straveziu
sa-l rasfrânga în apa-i fugara,
si ca sa-mi para rau de mine însumi.
Umblu pe inima ta
si stele se-aduna, o, noapte,
în mari arhipelaguri fara somn,
înfratite cu mine,
fosila ivita-n lumina de-un val ostenit ;
o înclinare de orbite-ascunse
pe care stam
cu stâncile, cu iarba.

MARATON

Plânsetul mamelor din Maraton,
si racnetul multimii, nimeni
nu le-auzi. Elada era libera.
E libera Elada. Maratonul
e o localitate de soldati
si nu de vraji – nu cresc altare, temple.
Mormântul e întreg – din înaltimi
vezi Eubea. Vierme-al istoriei,
fiece lucru-aici îsi are rostul,
pietre cu vechi inscriptii, coifuri, spade ;
oricât de Maraton e Maratonul,
omul traieste-n sesul Argosului
mereu în ziduri ca-ntr-un turn de paza.

“Declaraţie de război” – fragmente – (LIV)

decembrie 24th, 2007

Într-o zi, în sesiunea de iarnă, la începutul lui februarie 1989, înainte de revoluţie, un grup de colegi, băieţi veseli care nu scăpau nici un prilej să chefuiască, s-a dus la un restaurant pentru a sărbători faptul că îşi luaseră examenul de exploatare.
După ce s-au ameţit bine au pornit spre complex. Era seară. Pe drum, pe strada Lungă, au răsturnat tomberoanele cu gunoi pe care locatarii le scoseseră în stradă întrucât a doua zi veneau gunoierii. Au spart geamurile de la avizierul cu programul cinematografelor, au agresat verbal trecătorii.
Scandau:
— Facem rău! Facem rău!!
Ajunşi în complex au dansat pe maşinile unor studenţi arabi. O formă de manifestare a patriotismului. Bineînţeles au cântat cântece de beţie, dar şi o strofă din „Deşteaptă-te române.” Mai mult nu ştiau.
În scurt timp a apărut în cămin decanul, câţiva profesori şi şeful de post din complex, căpitanul Bucşă. Aflaseră deja cine au fost eroii, cel puţin numele câtorva dintre ei.
A doua zi au fost chemaţi la postul de miliţie, pe rând, să dea declaraţii. Nu s-a considerat că acţiunea lor a avut un caracter politic, doar în bătaie de joc au fost întrebaţi:
— De ce aţi cântat „Deşteaptă-te române”? Ce, dormea cineva? — întrebare la care anchetatorii nu aşteptau răspuns.
Cazul nefiind grav, organele de stat au stabilit că rufele murdare pot fi spălate în familie, turbulenţii urmând să fie sancţionaţi de decanat. Majoritatea au primit mustrare, doar Cici şi Costică au fost exmatriculaţi pentru un an, deoarece aveau antecedente. Cici bătuse un coleg, iar Costică intrase într-o noapte peste o studentă. Fuseseră şi atunci beţi.
Acasă la Costică oamenii ştiau că acesta fusese exmatriculat pe motive politice, pentru că a cântat „Deşteaptă-te române”.
În toamnă au fost reprimiţi la şcoală…
Seara târziu, la câteva luni după Revoluţie când toată ţara era cuprinsă de febra alegerilor, apare în cămin Bebiţă.
Disperat intră dintr-o cameră în alta alarmând studenţii:
— Săriţi că vor să-i omoare pe Cici şi pe Costică pentru că sunt studenţi şi nu vor să voteze cu Frontu’!
Bebiţă, care fusese cu un grup de colegi între care şi cei doi pe „Cetate”, susţinea că ei îşi văzuseră de treabă, dar la ieşirea din restaurant un grup de huligani îi aşteptaseră şi voiseră să-i linşeze. Câţiva, printre care şi el, reuşiseră să fugă, dar alţii, între care se aflau Cici şi Costică, nu putuseră părăsi restaurantul.
În câteva minute s-au adunat în fata căminului vreo 15 studenţi decişi să-şi salveze colegii asediaţi.
Cum nu aveau la dispoziţie decât o maşină, cei mai mulţi s-au deplasat pe jos, în pas alergător. Fiind preşedintele sindicatului mi s-a făcut loc în maşină şi am plecat să vedem despre ce e vorba.
Când am ajuns în faţa „Cetăţii” colegii noştri asediaţi, încadraţi de câţiva poliţişti, urcau în dubă. M-am apropiat de ofiţerul care conducea echipajul şi i-am spus:
— Sunt Cionoiu, şeful Sindicatului studenţesc din Facultatea de Silvicultură şi vrem să ştim ce se întâmplă cu colegii noştri!
Ofiţerul, pe un ton foarte agresiv, ne-a răspuns că aceştia făcuseră scandal, pagube şi vor fi duşi la poliţie spre a fi anchetaţi.
Maşina poliţei a dispărut, dar noi, cei veniţi cu maşina, am rămas să-i aşteptăm pe eliberatorii care plecaseră din cămin pe jos spre a le spune să se întoarcă.
Bebiţă minţise. Nu existase nici un motiv politic şi nici un grup de huligani. Studenţii veseli băuseră, iar înainte de plecare, pentru a se distra, aruncaseră câteva scaune de metal de pe terasă. Unul din scaune a lovit o maşină parcată, maşină care aparţinea unui chelner. Când au vrut să părăsească „Cetatea”, un grup de chelneri a încercat să-i reţină. Cu succes…

Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor – prezentare de carte

decembrie 24th, 2007

Ceva în firea noastră încearcă cu disperare să obţină iubirea celuilalt. În familie şi o privire poate jigni, iar un cuvânt nepotrivit poate distruge totul. Iubiţii pot deveni duşmani, iar familia un câmp de luptă. Avem noi, părinţii, perspicacitatea şi dorinţa de a încuraja copiii să devină persoane gânditoare, independente, creatoare şi cu principii morale? Se pare că pentru mulţi adulţi răspunsul nu este de la sine înţeles. Miezul familiei constă în iubirea raţională şi voită. Noua colecţie, Familia la Curtea Veche, vă ajută să vă asumaţi cât mai deplin rolul dumneavoastră în familie.

Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor vă învaţă cum să vă iubiţi mai eficient copilul şi conţine sugestii complexe pentru a vă ajuta să deveniţi un bun părinte. Întrebarea cheie a cărţii este: Oare vă exprimaţi iubirea într-un limbaj pe care să-l înţeleagă şi copilul vostru? Fiecare copil, ca de altfel fiecare adult, îşi exprimă şi receptează cel mai bine iubirea într-un limbaj propriu. Oricât de mult ar fi iubiţi de părinţi, copiii nu ştiu acest lucru de la sine. De aceea este foarte important ca părinţii să descopere şi să înveţe principalul limbaj de iubire al copiilor lor. Prin intermediul unuia dintre cele cinci limbaje de iubire, specific copilului dumneavoastră timpul acordat, cuvintele de încurajare, darurile, serviciile sau mângâierile fizice , îi veţi putea transmite în mod eficient şi necondiţionat, sentimente de respect, afecţiune şi implicare totală, care vor avea o mare rezonanţă în sufletul său. Atunci când sunt pregătiţi cum trebuie, părinţii pot folosi aceste limbaje pentru a comunica cu copiii lor, pentru că atunci când copilul simte că este iubit, nu numai ca îi veţi satisface cea mai profundă nevoie emoţională, dar va fi mult mai receptiv la sfaturile şi îndrumările dumneavoastră ca părinţi.

Dr. Gary Chapman are o bogată activitate în domeniul educaţiei bisericeşti. Este cunoscut în SUA mai ales prin seminariile pe probleme de familie pe care le conduce în întreaga ţară. În activitatea sa de consilier matrimonial, dr. Chapman îndruma permanent cupluri căsătorite. Este autorul cărţilor de succes Toward a Growing Marriage (Spre o căsnicie înfloritoare), Hope for the Separated (Speranţe pentru cei divorţaţi) şi Building Revolutionships (Cum se construiesc relaţiile interumane). Marele succes îl cunoaşte cu seria The five love languages, editată în numeroase ediţii, inclusiv pe casete audio şi video. Prima carte, cu titlu omonim, din această serie a apărut în traducere româneasca (cu titlul Cele cinci limbaje ale iubirii) la editura Curtea Veche anul trecut. Volumul de faţă propune cea de-a doua carte din această serie (The five love languages for children), cea de-a treia fiind The five love languages for teenagers (Cele cinci limbaje de iubire ale adolescenţilor).

Dr. Ross Campbell este psihiatru şi un reputat consilier pentru relaţiile dintre părinţi şi copii. Este fondator al Southeastern Counseling Center din Chattnooga, Tennessee, unde a fost director până în 1996. În 1997, a fost numit de guvernatorul statului Tennessee în consiliul de conducere al Trustees of Mocasin Bend Mental Health Institute. Este profesor asociat la catedra de pediatrie şi psihiatrie a Colegiului de Medicină din cadrul Universităţii Tennessee. A absolvit Academia Navala şi a făcut studii de medicină la Universitatea Florida. Este autorul cărţii de mare succes How to Really Love Your Child (Cum să-ţi iubeşti cu adevarat copilul), vândută în peste un milion de exemplare în toată lumea. Dintre cărţile publicate, mai amintim: How to Really Love Your Teenager (Cum să-ţi iubeşti cu adevarat adolescentul), Kids in Danger (Copii în primejdie) şi Getting a Clue in a Clueless World (Găseşte indicii într-o lume fără indicii).

Autori: Gary Chapman, Ross Campbell

Colecţia: Familia la Curtea Veche

Orizont si apus de soare

decembrie 24th, 2007

/ COPACUL INVERS, SAU LA CE FOLOSESC RADACINILE /

decembrie 22nd, 2007

îmi povestea cineva
de demult nu-mi mai aduc bine aminte
de un arbore cu rădăcinile în cer şi fructe
luminoase atârnate spre pământ parcă
erau planete de aur

când m-a dus tata la ţară câteva săptămâni
satul lui de sub munte m-a primit ca pe un răsad –
copil de oraş – să cunosc traiul străbunilor mei
din ceea parte a lumii – lucru (tare) bun a fost
începusem să cred că ar putea fi globuri de aur
în copacul crescut din ceruri spre noi
ca un brad de Crăciun

cele două, trei luni mi-au părut în vremea aceea un vis
visul fiind unul bun, nu vreun lucru slab, vreau să spun –
mi-a hrănit viaţa toată

(îţi putea părea pe atunci perimat de pervers
să te întrebi la ce folosesc rădăcinile, cum
somnambulam noi mânaţi în transa infinitului progres
aşteptând în locul bărbii să-mi crească antenele)
placentă luminoasă aversul în revers
cuvintele în coajă de aur, gândeam

cerul s-a deschis
frumos ca în vers
şi s-a arătat
copacul invers

cerul deschis frumos ca în vers
deodată copacul invers

Sibiu-pe-Cibin,
joi, 13 Undrea 2007,
mihai posada

Impactul Virtualului, note de lectura

decembrie 22nd, 2007

PRECIZARE
I URMA CU CATEVA ZILE ,AVAND O DEFECTIUNE LA COMPUTER, AM APELAT LA BIANCA MARCOVICI SA VA TRIMITA IN NUMELE MEU MATERIALUL DESPRE CARTEA EI NOUA DE POEZIE, IMPACTUL VIRTUAL.
ACCENTUEZ CA MATERIALUL CARE V-A PARVENIT IMI APARTINE, EL FIIND TRIMIS DE BIANCA LA RUGAMINTEA MEA.
VA MULTUMESC
ANDREI FISCHOF

IMPACTUL BIANCĂI MARCOVICI CU VIRTUALUL – GÂNDURI NOTATE PE MANŞETA CĂMĂŞII

Andrei Fischof

Se pare ca a avut dreptate cel care susţinea că nu se poate face critică literară de către cineva care scrie acelaşi gen de literatură ca şi \”criticatul\”. Adică un poet nu poate face, sau nu e cazul să facă cronică unui volum de poezii scris de un confrate, şi aşa mai departe. Nu pentru că nu ar fi obiectiv (acest lucru este mai degrabă o chestiune de fire), sau pentru că ar invidia autorul pentru vreo metaforă neaşteptată, ci pentru ca, citind poemele, criticul-poet nu se poate abţine faţă de el însuşi să nu se întrebe cum ar fi scris el poemul respectiv.

Aşa şi cu noul volum al poetei şi concetătenei mele, Bianca Marcovici apărut de curănd într-o editie personală, cu titlul IMPACTUL VIRTUALULUI. Poeta trăieşte de fapt în trei medii, concomitent, cu sau fară a fi constientă de schimbarea raporturilor între acestea, odată cu înţelepciunea rezultată din experienţa de viată: muzica , iubirea deplină si necondiţionată si Israelul ca existentă în sine. Aceste trei cercuri se întretaie, atât in viaţa cotidiană cât şi în poeme, chiar dacă titlul unora este luat dintr-unul din medii iar conţinutul accentuează altul, ca în poemul SIMFONIA SPANIOLĂ DE LALO, în care, de la început suntem în faţa unui adevar de necontestat
rezultat dintrr-o viată trăită intens: \”ţi s-a spus ca Viclenia in 5 părti / nu mai poate sa-si închisă / cuvintele într-un seif / deja / codul seifului e ştiut de toată lumea.\” Iar apoi: \”viclenia cu spatele gol / într-un dans spaniol cifrat /…/ pantoful cu toc da de un vierme / care trebuie strivit, ezită / şi eu ezit\”

Cele trei cercuri se intretaie deci, născând un sector de cerc comun, în care sunt prezente toate cele trei medii. Acolo e urma impactului virtualului în fiinţa noastra, in modul nostru de a gândi şi acţiona. Ca si al poetei. O regasim pe Bianca Marcovici in atat de cunosuta voce neaşteptată, izbindu-ne în primul vers al poeziei VULCANUL: \” sfărşitul lumii e un basm pentru copii\” ca şi cum ne-ar readuce la proportiile reale ale dramelor existenţiale.

Nu în ou salasuieşte izvorul vieţii, spune poeta, ci în ce s-a întamplat înaintea lui, dragostea totală, adâncă, pregatitoare şi sfâşietoare totodată în legîturile noastre , caci; \”cât de greu se clădesc lucrurile în relaţiile atât de înselatoare …/ prevăd şi aştept mereu să nu mi se întâmple ceea ce presimt în ochii tăi atât de deschişi\” (CE ARUNCI PE FEREASTRA, (pagina 11).

Intretăierea cercurilor, impactul, doare, ca o vânătaie după o lovitură, dar nu renunţăm la niciunul din ele, nici la viaţa în această ţară caldă, nici la iubirea – iubire plină şi deplină, nici la muzica devenita încă din copilăria ieşeană lumea în sine a poetei. Iată o auto-disecţie a curajului de a fi mai presus de orice, cum spunea Marele Will, sincer cu tine însuţi:
\” niciodată nu mă pregătesc pentru tine / spontan îţi redau cum sunt cum / uneori nu vreau să fiu, / capăt forma ta nemăsurată / închid ochii şi-ţi scriu/ pianul meu sună la unison , clapele/ urmaresc literele latine, cele ebraice se sting/ capăt forma ta când mă
cuprinzi / e normal să-mi repet că inspiraţia mea/ curge din izvorul pămantului roscat.\” (SEMNE PESTE TIMP,pag. 14).

Poemul în cinci rânduri care dă titlul volumului vine ca un supliment interior, un fel de CODA : \” ne-am legat la ochi ,/ ne-am astupat urechile. / ramanem legati / asa cum lumea ne leaga/lumea virtuală\” (IMPACTUL VIRTUAL,pagina 15).

Mentionez cea mai scurta poezie (neobişnuit act al Biancai Marcovici), a carei lipsa de deznodământ se simte precum focul din craterul vulcanului nestins: \”cineva îmi cunoaste sufletul / altcineva trupul…\” (CINEVA, pagina 33).

Am lăsat la sfârşit prefaţa autoarei, venind în întâmpinarea celui prea sigur de el , precum praştia lui David în faţa lui Goliat: \” MĂNUŞI POTRIVITE\”, în care ,aparent fară legatură cu atmosfera volumului, ne reaminteşte rolul mănuşii, ca parte a îmbrăcăminţii, ori ca scut împotriva frigului, ori, şi aici e legatura cu volumul insusi, ca \”mănusă nepotrivită a poliţistului pe post de dirijare a circulaţiei cuvântului, cand el, cuvântul, vine de la sine, prin inspiraţie\”….De unde vine puterea de a termina o cursa, probabil de la interior, alergând spre interior.\”

Aş adăuga, tocmai pentru valoarea poemelor din acest volum, că un plus de atenţie la recorectarea textului computerizat ar fi fost de dorit .

Şi iată cum, scriind aceste gănduri, observ că mănşeta cămăşii s-a umplut cu notiţe luate citind volumul şi recitind câteva din poeme , aşa că o păstrez, ofrandă cuvântului , sângele poemelor de oricând.
Este aceasta o carte net mai coaptă şi mai emoţionantă decât cele anterioare, chiar şi mai recente.

In intuneric

decembrie 22nd, 2007
foto cu minefoto cu mine

In intuneric…
de Daniela Gifu

Teona refuza sa se lase prada unei existente lineare si, printr-o reactie inversa, hotari ca tot ceea ce-i lipsea implinirii concrete pe plan profesional sa fie compensat pe plan intim.
O rodea un fel de razbunare a goliciunii interioare, a unor energii latente, nemanifestate pe fondul nereplicarii interesante din partea vietii de pana atunci. Este fiica unui modest functionar public, descendent insa dintr-o veche familie nobiliara. Constienta de pretentiile mari ale parintilor in ceea ce-o privea, cautase de mica sa fie mereu prima, dar reusitele spectaculoase intarziau sa apara.
Iata ca deja trecuse un deceniu de la terminarea facultatii de istorie-filologie pe care a absolvit-o la Universitatea Al. I. Cuza din Iasi in anul 1997. De atunci a schimbat multe locuri de munca, mai intai a fost profesoara la scoala primara din comuna Baciu, dupa un an s-a transferat la liceul din Podu Iloaiei, apoi, din octombrie 1999, revine in Iasi unde tine cursuri universitare, dar si conferinte publice de istoria religiilor si literatura universala la Centrul Regional de Educatie a Adultilor care functioneaza in cadrul Universitatii. Conduce inclusiv un cerc literar, publicand din cand in cand diverse articole in unele reviste de specialitate.
In studiile sale exalta oarecum valoarea literaturilor de granita si a culturilor populare in care se regaseste cu usurinta incrucisarea si amestecul populatiilor, limbilor, mentalitatilor spirituale eterogene. Viata Teonei este insa plina de frustrari, de traume morale si amoroase. In 1998 s-a casatorit cu Valentin Morar, care s-a dovedit un sot insensibil si foarte posesiv, pentru ca peste trei luni sa constate ca suferea de schizofrenie, fapt ce-o va determina ca in 1999 sa abandoneze caminul conjugal.
In Iasi intra destul de usor in cercul unor intelectuali pe care la inceput ii crezu rafinati, dar despre care intelese repede ca erau, de fapt, \”de mana a doua\”. Ideea de a scrie un roman autobiografic o salva intr-un fel inexplicabil. Primise brusc o propunere de editare, dar se temea ca nu o va onora conform asteptarilor. Pana atunci incercarile ei literare fusesera destul de modeste. Trebuia, neaparat, sa se remonteze emotional. Avea nevoie de iubire… Dar cum sa dea de ea?
Teona se decise, intr-una din zile, sa incerce o noua experienta, relationarea online. „Hm”, isi zise, „ce-ar fi sa incerc sa-mi gasesc pe cineva prin intermediul Internetului, ca-i tot la moda?!”
Zis si facut… Deschise dulapul, intesat cu haine inca de pe vremea liceului (corpul sau isi pastrase frumusetea adolescentina), si incepu sa caute, cu o frenezie molipsitoare, vestimentatia potrivita pentru acest nou demers amoros, de parca se pregatea de o intalnire reala. „Nimic nu se potriveste. Ar trebui sa-mi reinnoiesc garderoba si sa ma mai scap de toalele vechi. ”
In cele din urma alese un taior rosu peste un top alb cu niste picatele rosii, foarte decoltat, care-i scotea chiar prea indraznet in evidenta sanii ei obraznici, de forma perii; un pantalon alb atat de stramt, incat a trebuit sa se intinda pe pat ca sa-i poata imbraca si care dezvaluiau un fund ferm, bombat, asemenea celor pe care le etaleaza atletele negrese cu nonsalanta pe stadion. Desigur, picioarele subtiri, lungi si zvelte, le faceau pe multe colege sa-si roada unghiile de invidie, iar pe colegi si colaboratori sa saliveze ca niste vieri in calduri. Si ca totul sa se incadreze unei tinute impecabile, in picioare isi lua o pereche de pantofi cu toc cui, albi, cu o funda rosie lateral. Machiajul, bine scos in evidenta, fusese atent pus la punct si rezultatul o facu sa zambeasca de placerea propriului ei chip. Parul blond, natural, si-l prinse intr-o coada de cal, facand-o sa arate cu cel putin cinci ani mai tanara. Unii chiar ii dadeau numai douazecisicinci. Da, cu siguranta, era o femeie fermecatoare, emanand o sexualitate tulburatoare in jurul ei, care reusise sa treaca peste momentele neplacute ale trecutului ei marital cu insesizabile reminiscente asupra chipului. Cu sufletul era deja o alta poveste…
Isi verifica cu o privire strengara prezenta fizica in oglinda de pe hol, isi facu o cruce fugara in dreptul unei icoane mostenite (singurul ei refugiu drag, care ii ascultase toate trairile, iluziile, sperantele si care n-o dezamagea nicicand) de la strabunicii ei, ramura tatei, si pe-aci ti-i drumu’. Nu putea, in timp ce pasea convinsa ca ceva special se va prefigura in viata ei destul de insipida, sa nu se gandeasca la figura lui Iisus, mereu luminoasa, ferma si blanda in acelasi timp, care mereu o astepta sa o mangiie simbolic pana la epuizarea lacrimilor varsate ce-i aduceau nepretuitul somn, asemenea unei stari de lesin in care se abandona cu inconstienta.
Isi aminti ca la o distanta de vreo 500 de metri de blocul ei se gaseste un Internet Caffé. „Cine mai merge azi la Internet Caffé? Poate unii puradei, care prefera jocurile de strategie in retea si, cine stie, cativa oameni, aflati in trecere, care vor sa-si verifice e-mail-urile…”
Teona, desi avea un calculator performant acasa, refuzase cu toata taria sa-si instaleze Net-ul si asta din doua motive: sa nu devina prizoniera virtualitatii si sa nu fie la cheremul retelei mondiale de calculatoare a „internautilor”, cum ii numea in gluma. Sa mearga la ea la birou era cea mai nepotrivita idee. „De ce sa dau satisfactie libidinosilor de acolo?”
Intra – in sfarsit – in acel Internet Caffé, acum ceva mai nesigura pe decizia ei, si o intampina un aer atat de imbacsit de transpiratie si fum de tigara incat era pe punctul sa se intoarca. La un moment dat, ivit parca de nicaieri, un barbat, neglijent imbracat si cu alura de cioban urbanizat, ii dadu binete si o invita sa mearga la statia S3, urmand sa plateasca la final, in functie de cat timp va sta, „va pierde”, gandise de fapt administratorul. Ora se taxa cu 2 lei.
Neavand insa nici cea mai mica experienta in ale chatului online ceru, cu o jumatate de gura (se simtea destul de neconfortabil in a-i cere acestui individ consultanta, dar ce era sa faca?!…) o initiere minimala. Acesta nu statu prea mult pe ganduri, inca de cum deschisese usa ii aruncase ocheade hulpave, isi trase un scaun langa ea si incepu sa-i explice, lipsit de orice simt pedagogic, cum functiona acest gen de comunicare. Gura ii duhnea atat de scarbos – „Acesta nu s-a mai spalat de cand l-a facut masa!” – incat biata Teona abia se abtinu sa nu vomeze pe tastatura plina de scrum si firimituri de produse de patiserie. „Tastatura asta jegoasa ascunde multe amprente sufletesti. Oare si-au gasit vreodata linistea acele fiinte pierdute?”
Cu un zambet amabil il asculta cateva minute, care-i parura ani de spitalizare la sectia de boli infectioase, multumi nu foarte convingator, se trase cat mai aproape de monitor (parca sa nu piarda din vedere nici un potential partener virtual) si „la vanatoare” – isi spuse. Si, fiindca nu raspunse in nici un fel chinuitelor lui avansuri, domnul „sconcs”, inainte sa se intoarca la treburile sale, o anunta ca si timpul ce tocmai se scursese va trebui sa fie platit tot de ea. „Ce mitocan, se intelege ca-i voi achita serviciile, dar damful la care m-a supus cine il va plati?”
Trecu peste acest episod sufocant si privi la lista interminabila de ID-uri (desi ii spusese sa-i selecteze doar pe cei din Iasi). Se ingrijora de inflatia amaratelor fiinte in cautarea perechii potrivite. „Sa fiu si eu la fel de decazuta interior?!” Si daca tot venise, se autoincuraja, „hai sa vedem ce-o iesi si din isprava asta?!”
Nici nu apuca sa-si gaseasca o pozitie cat de cat confortabila pe acel chinuitor scaun din plastic (stiti, dintre acelea care se gasesc vara pe terasele ieftine de pe litoral), ca si fu invadata de persoane care isi alesesera niste nickname-uri extrem de primitive, gen senzualul, 666sexy, seducatorul, bosumflatul78 etc. Acceptase provocarea cu amuzament, dar ce sa afle de la aceste simpliste fiinte umane…?! Nu avea de ce sa se lege, sa inchege cat de cat o discutie de-o normalitate macar de nivel primar… Acum, e drept, nici nu avea pretentie de subiecte academice, totusi… Si ferestrele acelea, care nu conteneau sa apara, suprapuse deja pe bietul monitor de doar 15 inch, sunau toate la fel, nimic, dar absolut nimic interesant. „Hi, ce faci frumoaso, cati ani ai, de unde esti, nu te-am mai vazut pana acum…”
„Dumnezeule, ce caut aici? De unde au aparut oamenii astia”, se intreba din ce in ce mai alarmant si mai determinata sa se retraga inainte de-a abdica in fata acestor ciudati.
Teona preferase o identitate fireasca, cu legatura la persoana ei, pur si simplu alesese teona_7, sapte fiind numarul ei favorit.
„Nu fac mare scofala daca voi continua astfel. Trebuie sa-mi schimb tactica. Ce-ar fi sa pun un ramasag cu mine insami ca dintr-o singura incercare voi da peste cel cautat…” Cu acest gand se hotari sa selecteze ea, un singur nume, dupa propriul ei instinct, ca doar, vorba aia, „intuitia apartine sexului frumos”, isi spuse cu un glas aproape imperceptibil. Citi si reciti cu multa rabdare cele cateva sute, cred ca erau, de nume si il alesese pe el, david_3.
Teona: „Buna. Cred, as vrea sa fiu convinsa, ca avem ceva in comun. Voi trece peste intrebarile generale si banale, cu permisiunea ta, si ti-as cere acelasi lucru. Ce cauta David, banuiesc ca acesta e numele tau real, in aceasta lume virtuala?”
Nimic. Trecura mai bine de zece minute, timp in care ea gandi ca nu procedase cel mai intelept sa fie atat de transparenta, directa si fara nici o unda de superficialitate in abordarea ei si, cand gata, gata sa se ridice de la calculator, brusc se deschise fereastra dorita.
David: „Sa indraznesc a-ti raspunde inseamna sa-mi divulg indentitatea interioara. Sa-ti raspund in doi peri, mi-ai cam interzis si cu siguranta m-ai trece pe linie moarta. Sa o fac pe desteptu’, ma vei eticheta idiot. Sa nu-ti raspund deloc se pare ca am exclus, desi – dupa cum ai sesizat – am tacut o vreme, nu pentru ca nu am receptionat mesajul tau, sau nu mi-a placut indrazneala ta, ci fiindca nu am stiut cum ar trebui sa onorez, fara sa dau dovada de nesabuinta, invitatia ta.”
Teona: „Stii ce, cu acest raspuns ai reusit sa-mi luminezi ziua. E suficient pentru mine. Ti-as propune, fiindca trebuie sa plec, sa ne dam intalnire, evident virtuala, maine la aceeasi ora si vom vedea… Ce zici?”
David: „OK.”
Asta a fost tot. Se uita la ceas. Era 10h20’. Isi achita datoria (2,40 lei), de data aceasta fara a se mai obosi sa-i zambeasca supraveghetorului, pentru a nu-i mai vedea inca o data dantura ingalbenita si plina de resturi alimentare, si iesi oarecum impacata. Se ivise o unda de speranta… Ii veni in minte o lege pitagoriana: „Multumeste-te sa urmezi de departe speranta, nu ii da mana: te-ar face sa mergi mai repede si mai departe decat ai dori. Nu trebuie sa ai rasuflarea taiata ca sa mergi alaturi de speranta.” Cat va dura, timpul va decide, dar tot e ceva decat nimic…
Noaptea devenise atat de chinuitoare incat refuza sa stinga lumina. Toata noaptea citise Femeia de treizeci de ani de Balzac. Emotiile de nedescris pe care i le indusera atat romanul, cat si credinta intr-un nou inceput…ii tradara nevoia sufleteasca. Trupul ii fremata aparent inexplicabil, ratiunea se abandonase visarii. „Mintea mea incepe sa-mi joace feste, toata convingerea verticalitatii mele incepe sa se darame… Vai mie…”
La ora 5.30 renunta si la citit, si la visat cu ochii pe tavan, si la mototolit cerceaful in speranta atipirii, macar, pentru vreo cateva minute… Locuia intr-un apartament de doua camere, atat si-l dorise!!!, care suferise multe modificari dupa bunul ei plac. Ii venise ideea ca din bucatarie si balconul din fata sa-si faca un living, iar cele doua camere sa ramana dormitoare, unul al ei si unul pentru musafiri. Acesta din urma fusese folosit doar de vreo doua ori, la intervale mari de timp, atunci cand o vizitasera parintii.
Privind absenta la televizor, care la ora aia transmitea doar reluari de programe (prefera, atunci cand timpul ii permitea, doar emisiunile culturale si, uneori, talk-show-urile politice, ca sa fie la curent cu imbecilitatile spuse si gandite, de mintile prea-luminate ale parlamentarilor), puse de cafea (ramasese fidela modului turcesc de a si-o prepara), evident ca in cele din urma dadu pe-afara…. „Uff, ce neindemanateca sunt! Oare ce-i voi spune lui David?”
Cu acest gand, la ora 9 si 30 de minute pleca spre Universitatea AL. I. CUZA. Lua tramvaiul din statia Tg. Cucu si peste mai bine de 20 de minute se afla deja la birou. Isi instala in graba Yahoo Messenger-ul, se loga imediat (era deja 10h15’) si, cand colo, in offline se afla deja un mesaj de la David: „Ma gandesc la tine.” Inima incepu sa pulseze ca nebuna, sangele se zvarcolea ca prada in gura unui sarpe, in abdomen se instalase o dorinta nestapanita… „Ce e cu mine? Cine e acest David? De-ar sti ca deja mi-am ratat o noapte din acelasi motiv, si ce gust straniu are acesta…?”
Se uita la ceas. Era chiar ora fixata de ieri, 10h20’. Dar David se incapatana sa nu se arate… La 11 fix se decise sa-i lase si ea un mesaj, tot in offline: „Asa nu faci decat sa-mi testezi nervii si ai mei sunt dintre cei foarte sensibili… Ai inceput cu stangul. O zi plina de armonie, dar nu din cea de care am eu parte in aceste momente…” si dadu Reply. In urmatoarele secunde, supriza:
David: „Nu, nu e ce crezi tu. A intervenit o problema personala pe care a trebuit sa o rezolv. De-ai sti tu oare ce se petrece cu mine?! Aceste ultime 24 de ore au dat un nou sens existentei mele. Te rog, nu te supara pe nedrept. Acum sunt aici cu tine si nu vreau sa ma consemnezi pe nedrept. Viata mea are nevoie de aceasta… comunicare.”
Teona: „Stii… si a mea.”
„Oare ce-o fi vrut sa zica prin problema personala? O fi, cu siguranta, insurat si cu vreo doi prunci… Si eu imi fac griji ca proasta…”, isi spuse Teona cu amaraciune in sinea sa.
David: „Atunci e pacat sa ne privam de o poveste ce pare ca ne-a prins pe amandoi.”
Teona: „Am atatea intrebari sa-ti pun si imi lipseste curajul de-a o face. Cine esti? De ce te-ai lasat antrenat in acest joc? De ce te-am ales tocmai pe tine?”
David: „Sincer sa fiu, la mine Y.M. e activat doar in interes de serviciu si pentru prieteni (nu sunt asa de multi…). Acum vreau sa cred ca te pot numara printre prietenii mei… poate chiar mai mult… In cea mai mare parte a timpului lucrez acasa. Sunt interfata intre societatea pe care o prezidez (evita sa-i spuna numele) si omoloagele ei din spatiul european. Faptul ca tu m-ai ales pe mine ca partener de discutie m-a magulit peste poate, fiindca am apreciat exact ce tu credeai ca ma va tine la distanta.”
Teona: „Am putea continua asa la nesfarsit. In acest moment ma multumesc cu atat. Maine, cine stie…?! Tu crezi in Dumnezeu?”
„Ce stupid trebuie sa sune?”, gandi Teona si ar fi dat orice sa poata anula intrebarea, dar era prea tarziu. Trebuia doar, in functie de raspunsul lui, sa se scoata din incurcatura.
David: „E singura mea certitudine.”
Teona: „Indraznesc sa-ti spun ca ma simt, inexplicabil, foarte atrasa de tine… Stiu, e o marturisire riscanta, dar mi-o asum. Acum trebuie sa plec la ore. Poate vorbim mai tarziu, sau o lasam pe maine la aceeasi ora.”
David nu apuca sa mai zica nimic, deconectarea – acel zgomot de usa trantita in nas – il lasa fara drept la replica… „Oare cum o fi aratand aceasta fata enigmatica?”
Teona, dintr-o data, se simti eliberata de povara tacerii lungi de peste ani. Avusese cateva relatii, nici pe departe multumitoare asa cum visase in adolescenta, fugare, insipide si cu repercursiuni deloc incurajatoare. Acum se indragostise (de cine?, habar nu avea)… era atat de convinsa ca viata ii devenea pentru prima oara aliata, incat tot comportamentul ei incepea sa o tradeze. Studentii o priveau foarte suspicios, zambetul larg si nevoia ei de interactivitate cu acestia o transformasera intr-un lector incantator…
Dupa ore si-a reprimat dorinta de a se conecta online, fiindca avea nevoie de autoconfirmarea noilor trairi ce-i vibrau intreaga fiinta. Trupul ei, altadata inert, absent, chiar frigid, incepea sa freamate doar gandindu-se la el. Renuntase la speranta, rugaciunile pareau sa nu fie auzite, sau – gandea – ca este incapabila sa se daruiasca, sa fie toleranta la slabiciunile celui de-alaturi, sa se sacrifice uneori de dragul celuilalt… Erau vorbe care nu-i spuneau nimic. Prea multa goliciune ii posedase fiinta.
In fiecare zi cei doi se descopereau cate putin… Nici un dialog nu semana unul cu celalalt. Erau din ce in ce mai convinsi ca, dincolo de semnificatia cuvintelor online, fiecare astepta momentul sa se bucure de manifestarea lor, gata sa se divizeze atat in constiintele lor individuale, cat si in materialitatea tuturor emotiilor.
„Noi nu putem cunoaste decat ceea ce este in manifestare si nu ceea ce e nemanifestat. Ea se reflecta cel mai bine prin potentialitatea noastra…”, ii spuse la un moment dat David, in incercarea de a-i sugera Teonei trecerea pe un alt nivel a relatiei lor.
Zilele incepeau sa semene, doar schimbul conversational crestea atat de firesc, incat nici unul nu se simtea pregatit sa avanseze marea intrebare: „Nu crezi ca e momentul sa ne simtim bataile inimilor, sa ne auzim timbrul vocii glasuind vorbe pasionale, sa ne…?”, dar cine sa cuteze?! Teama ca ar putea fi prea devreme ii framanta pe amandoi. Si nici unul nu indraznea…
O alta zi, ziua cand celebrau a saptea luna de cunoastere, descoperire si redescoperire a propriilor experiente, invataturi si nepretuita impartasire emotionala, din nefericire inca virtuala. Aceeasi ora 10h20’. David si Teona aveau acelasi gand, „E momentul sa ne intalnim. Este iubirea asteptata care merita mai mult decat atingerea unui mouse rece si a unor taste lipsite de viata.
David: „Esti de acord…” – din greseala daduse deja Enter.
Teona: „…. sa ne intalnim?”
In sfarsit sosise ziua X. Natura se dovedea a le fi prielnica. O zi de iunie de-a dreptul splendida imbia indragostitii la visare…
David venise cu ideea ca Teona sa-l afle dupa cateva semne distinctive. Stia ca el va purta o camasa de culoarea piersicii (culoare preferata de ea), pantalon maro si in mana va avea un trandafir alb. Locul de intalnire se stabilise pe banca din fata teiului lui Eminescu, simbolul iubirii nepieritoare. Ce putea fi mai romantic?!
Desi distanta intre Universitate si parc e neinsemnata, Teonei i se paru de sute de kilometri. Picioarele refuzau sa o mentina in stare de echilibru. Mergea atat de stangaci, incat la un moment dat a fost cat pe ce sa se impiedice. „Doamne ajuta-ma sa ajung in bratele iubitului pe care Tu mi l-ai scos in cale si apoi fa ce vrei cu mine. Doar atat! Sa-i simt caldura trupului…”
Era cuprinsa de senzatii intraductibile, un amestec de curiozitate, dorinta carnala, convingerea ca EL este… Mai avea putin pana cand se va abandona in bratele iubirii… De data asta nu se grabise sa guste din deliciul amorului fugar, avusese rabdare, virtute ce nu facea parte din zestrea ei genetica. Si, totusi…. „se poate”, gandea in timp ce se apropia de culminatia cupidoniana…
Silueta lui David incepea sa prinda contur. La o distanta de circa 10 m, il vazu, era atat de minunat… Si ochelarii aceia fumurii pe ochi ii dadeau un aer atat de misterios… Statea pe banca intr-o liniste de-a dreptul mefitica, totul era impecabil la el, dar nu intelegea de ce nu o cauta cu privirea… In fata lui, chipul ei se pietrifica neasteptat. Langa David se afla un baston. Alb. Acum intelegea TOTUL!

Şi eu vă iubesc!

decembrie 22nd, 2007

Punctul acesta, de fapt eu,
Sunt centrul în jurul căruia
Se învârt toate semnele de întrebare.
Ca nişte ciori dezorientate.
Sunt stâlpul de la intersecţia
Autostrăzilor unu şi doi.
Vânturile nu ştiu încotro să se îndrepte,
Ploile îşi schimbă şi ele
Direcţia ropotelor
Iar oamenii, furnici somnambule,
Confundă Nordul cu Sudul,
Stânga cu dreapta.
Mi-e milă de ei!
Toţi mă salută în felul lor:
Ploile îmi udă pletele colorate,
Vânturile mă îmbrâncesc,
Oamenii mă scuipă adesea
Cu dispreţ
Şi merg mai departe.
Eu zâmbesc şi le spun tuturor:
Şi eu vă iubesc!

Dan David, Los Angeles, april.-02-2006.

18 ani de la masacrul care a deturnat revoluţia anticomunistă

decembrie 21st, 2007

18 ani de la masacrul care a deturnat revoluţia anticomunistă

D-lui Traian Băsescu – Preşedintele Românei

Spre informare: D-lui Călin Popescu Tăriceanu – Prim Ministru, D-lui Nicolae Văcăroiu – Preşedintele Senatului, D-lui Bogdan Olteanu – Preşedintele Camerei deputaţilor, D-nei Laura Codruţa Kovesi – Procuror General, D-lui Jose Manuel Durao Barroso – Preşedintele Comisiei Europene, D-lui Hans-Gert Poettering – Preşedintele Parlamentului European, D-lui Franco Frattini – Vicepreşedintele Comisiei Europene, comisar pentru Justiţie, D-lui Jaap de Hoop Scheffer – Secretar general al NATO, D-lui Nicholas Taubman – Ambasadorul Statelor Unite ale Americii în România.

Stimate Domnule Traian Băsescu – Preşedintele României,

Nu vom putea avea un Crăciun fericit şi nu vom putea celebra revoluţia anticomunistă începută în Decembrie 1989, până când nu vom cunoaşte adevărul despre masacrul de acum 18 ani înfăptuit la Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Cluj, Braşov sau alte oraşe martirizate de câţiva români fără Dumnezeu care au ordonat masacrarea fraţilor lor: peste 1100 au fost ucişi şi peste 3300 au fost răniţi. Din cele 1104 crime înfăptuite acum 18 ani, doar 162 au fost comise din ordinul lui Ceauşescu. Odată cu arestarea acestuia, masacrul se oprise. În acceaşi zi de 22 Decembrie 1989, puterea a fost preluată de grupul condus de comunistul nomenklaturist Ion Iliescu, astăzi urmărit penal pentru crime prin rezoluţia dată de procurori la data de 19 iunie 2007, infirmată momentan datorită unor mărunte vicii de procedură. În seara zilei de 22 Decembrie 1989, mulţimea neînarmată şi paşnică din Piaţa Revoluţiei din Bucureşti a scandat “Fără comunişti!” şi “Jos comunismul!”. Ca reacţie la voinţa populară, cei care i-au luat locul lui Ceauşescu, au ordonat nu doar reluarea masacrului, ci amplificarea (de şase ori) a măcelului: 942 de oameni au fost ucişi şi mii de oameni au fost răniţi.
Culmea batjocurii şi a sacrilegiului faţă de eroii revoluţiei a fost că grupul uzurpator condus de Iliescu, i-a numit miniştri în noul guvern “revoluţionar” tocmai pe generalii care au făcut exces de zel în masacrarea manifestanţilor: criminalul Chiţac a fost numit Ministru de Interne, iar criminalul Stănculescu a devenit Ministrul Apărării Naţionale.
Domnule Preşedinte, conform art.21 din Constituţie, victimele celor peste 1100 de crime, miile de răniţi şi urmaşii eroilor revoluţiei “au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”. 18 ani nu este un termen rezonabil, ci o batjocură faţă de eroi şi faţă de noi înşine. Conform art.80 din Constituţie, “Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”.
Domnule Preşedinte, România de astăzi este profund imorală tocmai pentru că este clădită pe fratricidul nepedepsit reprezentat de cele peste 1100 de crime. De 18 ani păcătuim în neadevăr şi injustiţie. România nu va putea clădi nimic bun pe crime, minciuni şi nedreptăţi. Incredibilul masacru nu a fost judecat până acum doar pentru că justiţia şi alte instituţii ale statului au fost aservite sau corupte de autorii celor peste 1100 de crime. Nu ne vom elibera de marea corupţie, nu vom reforma clasa politică şi justiţia decât abia după ce vom cunoaşte adevărul despre fratricidul din decembrie 1989 care a deturnat revoluţia, şi despre cel din iunie 1990 comis împotriva societăţii civile, a partidelor istorice şi a presei independente. Orice efort e în zadar dacă nu începem cu începutul: cunoaşterea acestui adevăr care este unica şansă a României. Societatea românească de astăzi, inclusiv viitorul vot uninominal, trebuie să poată distinge între criminali şi oameni cinstiţi. Prin tăcerea ei, o mare parte din clasa politică de astăzi se face vinovată de complicitate morală cu vinovaţii masacrului.
Domnule Preşedinte, spre meritul istoric al dvs., la cererea fermă şi argumentată a societăţii civile, aţi condamnat crimele comunismului. Dar ultima dintre crime şi cea mai mare în contextul internaţional dat, respectiv masacrul comis în revoluţia începută în 1989, a rămas nejudecat.

Prezentăm câteva fragmente referitoare la revoluţie preluate din Raportul final de condamnare a crimelor comunismului pe care vi l-aţi asumat. Cităm: “Revoluţia din 1989 a avut un caracter pronunţat anticomunist (…) Imediat după 22 decembrie 1989, grupul care a preluat puterea a deturnat caracterul pronunţat anticomunist al revoluţiei, prin subminarea demonstraţiilor spontane populare anticomuniste, prin cenzurarea mesajelor anticomuniste în cadrul emisiunilor televiziunii, care devenise „cartierul general” al unei „telerevoluţii” în premieră mondială. Prin televiziune s-au făcut majoritatea diversiunilor, cea mai eficientă fiind reprezentată de „pericolul de moarte” omniprezent întruchipat de „teroriştii fideli dictatorului Ceauşescu”; acesta a fost arestat în 22 decembrie, într-o unitate militară din Târgovişte. Pericolul părea total credibil întrucât în perioada 22-27 decembrie au fost înregistraţi 942 de morţi şi mii de răniţi. Majoritatea au fost ucişi şi răniţi pe străzile din centrul capitalei şi al altor oraşe martirizate ca urmare a acestei diversiuni. Ulterior nu a fost acuzat şi judecat nici un terorist. (…) Potrivit declaraţiilor generalului-magistrat Dan Voinea: „În decembrie 1989 scopul era deturnarea caracterului anticomunist al revoluţiei şi preluarea puterii prin teroarea instalată”. Putem conchide că regimul politic instalat după căderea oficială a comunismului a fost de esenţă neocomunistă (…). Comunismul a căzut doar oficial la 22 decembrie 1989. Neoficial, structuri, dar mai ales metode şi mentalităţi comuniste au continuat să existe sub diferite forme, unele extrem de grave (…). Comisia propune şefului statului să ia în consideraţie necesitatea de a analiza în mod riguros, ştiinţific, evenimentele din decembrie 1989 şi postdecembriste, direct legate de regimul comunist, inclusiv prin finalizarea în regim de urgenţă a cercetărilor începute prin justiţie. Deturnarea caracterului anticomunist al revoluţiei din decembrie 1989 şi reprimarea manifestărilor anticomuniste au constituit acte deliberate de asfixiere a pluralismului democratic şi tentative de restaurare a unui regim autoritar, de tip dictatorial”, adică a comunismului.

Cităm în completare din Rechizitoriul publicat de procurorii Justiţiei române în 1999:
«În primele zile ale evenimentelor – dar şi după aceea – prin declaraţii publice (…) s-a acreditat ideea că principalii vinovaţi (…) sunt teroriştii. Întreţinerea acestei diversiuni s-a făcut prin presă, radio şi prin televiziune (…) şi a căpătat credibilitate prin afirmaţiile făcute pe postul TV de către persoane importante ale noii puteri ca de exemplu:
Ion Iliescu: Acţiunile diversioniste, teroriste, criminale, a grupelor de terorişti care vor să împiedice funcţionarea noii puteri şi să destabilizeze societatea noastră. (…) Teroriştii acţionează din clădirile locuite, chiar din apartamente, (…) Vrem să vă spunem că teroriştii nu sunt în uniformă, ei sunt civili! De multe ori caută să creeze confuzie – şi-au pus şi banderole ca să fie confundaţi cu oameni din formaţiunile acestea organizate, cetăţeneşti (…) şi să creeze confuzie. Împuşcă din orice poziţie. De aceea este important ca cetăţenii (…) să nu acţioneze pentru că pot fi confundaţi cu teroriştii şi să cadă victimă confruntărilor cu unităţile militare.
Teodor Brateş (redactor TVR): Sunt grupuri din acestea teroriste organizate care nu vor să cedeze de bună voie (o voce: Au armament, sunt fanatici şi sunt nebuni ca şi şeful lor!). …grupuri de terorişti se îndreaptă de la blocul Turn din Piaţa Palatului spre Radiodifuziunea de pe str. Temişana, urmând să se alimenteze cu muniţie în punctele Povernei, Moxa şi Lemnea. Toţi cei aflaţi în zonă sunt rugaţi să acţioneze să nu-i lăsăm (o voce: Să-i împiedicăm!) ».
Cităm concluzia Rechizitoriului: «Aşadar, după ocuparea mijloacelor de informare în masă, s-a declanşat o vastă operaţiune de diversiune căreia i-a căzut victimă populaţia română. (…) Cetăţenii români nu aveau de unde să ştie că ceea ce se petrece sub ochii lor era de fapt una dintre cele mai mari diversiuni de acest fel din istorie. Dar în lupta pentru putere din acele zile nu interesa faptul că din cauza diversiunii erau luaţi prizonieri, răniţi sau ucişi oameni nevinovaţi…».

D-l Ion Iliescu a fost implicat “într-una dintre cele mai mari diversiuni de acest fel din istorie”, în urma căreia s-au înregistrat mii de morţi şi răniţi. Diversiunea “teroriştii” a fost demonstrată de Justiţie, nefiind găsit nici un terorist printre morţi, răniţi sau arestaţi. D-l gen. Dan Voinea spune clar: \”Teroriştii nu au existat. S-a minţit pentru a-i ascunde pe adevăraţii criminali”. Până în prezent D-l Iliescu nu a fost judecat întrucât, timp de 11 ani, a beneficiat de imunitate ca Preşedinte al României.

Stimate Domnule Preşedintele al României, aţi condamnat crimele comunismului. În numele celor peste un milion de sindicalişti, a celor peste 40 de ONG-uri civice şi a peste 750 de personalităţi ale culturii române care au semnat apelurile din martie 2006 şi martie 2007 pentru condamnarea acestora şi pentru aplicarea recomandărilor raportului de condamnare, vă cerem să vă onoraţi angajamentul împlinirii idealurilor de Dreptate şi Adevăr pentru care românii v-au votat.

Vă amintim că la data lansării celor două apeluri menţionate mai sus, presa a remarcat următoarele personalităţi semnatare (prezentate în ordine alfabetică): Sorin Alexandrescu, Radu F. Alexandru, Dragoş Paul Aligică, Alexandru Andrieş, Liviu Antonesei, Vartan Arachelian, Brînduşa Armanca, Adriana Babeţi, Teodor Baconsky, Petre Mihai Băcanu, Ana Blandiana, Viorica Bucur, Ionel Cană, Ion Caramitru, Nicolae Caranfil, Costin Cazaban, Matei Călinescu, Mircea Cărtărescu, Ştefan Câlţia, Magda Cârneci, Manuela Cernat, Ruxandra Cesereanu, Livius Ciocârlie, Denisa Comănescu, Emil Constantinescu, Rodica şi Flavia Coposu, Doina Cornea, Î.P.S.S. Nicolae Corneanu, George Costin, Gheorghe Crăciun, Ladislau Csendes, Rodica Culcer, Alexandru Darie, Mircea Diaconu, Dan Dimancescu, Dorin Dobrincu, Vasile Docea, Constantin Ticu Dumitrescu, Sorin Dumitrescu, Smaranda Enache, Dan Erceanu, Radu Filipescu, Victor Frunză, Anneli Ute Gabanyi, Tom Gallagher, Vasile Gorduz, Armand Goşu, Ioan Groşan, Sergiu Grosu, Stere Gulea, Cristian Hadji-Culea, Alexandru Herlea, Bogdan Hossu, Lucia Hossu Longin, Valentin Hossu-Longin, Virgil Ierunca, Sorin Ilfoveanu, Sorin Ilieşiu, Cicerone Ioniţoiu, Doina Jela, Thomas Kleininger, Cristian Lascu, Gabriel Liiceanu, Monica Lovinescu, Norman Manea, Nicolae Manolescu, Viorel Marineasa, Mircea Martin, Nicolae Mărgineanu, Teodor Mărieş, Liviu Mihaiu, Florian Mihalcea, Mircea Mihăieş, Dan C. Mihăilescu, Mariana Mihuţ, Ada Milea, Christian Mititelu, Ioan T. Morar, Maia Morgenstern, Mona Muscă, Carmen Muşat, Gheorghe Muşat, Bujor Nedelcovici, Virgil Nemoianu, Cornel Nistorescu, Nicolae Noica, Viorel Oancea, Andrei Oişteanu, Stejărel Olaru, Leonard Oprea, Marius Oprea, Ion Mihai Pacepa, Toader Paleologu, Octavian Paler, Şerban Papacostea, Vasile Paraschiv, Horia-Roman Patapievici, Vlad Păunescu, Oana Pellea, Dan Perjovschi, Marta Petreu, Lucian Pintilie, Andrei Pippidi, Cristian Pîrvulescu, Andrei Pleşu, Maria Ploaie, Stela Popescu, Radu Portocală, Florin Postolachi, Nicolae Prelipceanu, Cristi Puiu, Dan Puric, Vasile Puşcaş, Tania Radu, Nestor Rateş, Mircea Răceanu, Johnny Răducanu, Speranţa Rădulescu, Constantin Răuţă, Victor Rebengiuc, Marilena Rotaru, Romulus Rusan, Vlad Russo, Monica Spiridon, Lavinia Stan, Dan Stanca, Petre Stoica, Valeriu Stoica, Liviu Ioan Stoiciu, Şerban Sturdza, Dorel Şandor, Eugen Şerbănescu, Mihai Şora, Alex Ştefănescu, Stelian Tănase, Alin Teodorescu, Vladimir Tismăneanu, Cornel Todea, Gábor Tompa, Toro Tibor, Dorin Tudoran, Florin Tudose, Cristian Ţopescu, Cristina Ţopescu, Tudorel Urian, Andrei Ursu, Cristian Vasile, Ion Vianu, Sorin Vieru, Daniel Vighi, Sanda Vişan, Smaranda Vultur, Dinu Zamfirescu, Florin Zamfirescu, Vlad Zografi, Şerban Rădulescu Zoner, Alexandru Zub.

Stimate domnule Preşedinte, în numele acestora şi al tuturor semnatarilor, vă cerem să vă respectaţi jurământul pe care l-aţi rostit când aţi devenit Preşedinte al României: “Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.
Aţi jurat, domnule Preşedinte, să apăraţi dreptul fundamental la adevăr şi la dreptate al celor peste 4400 de compatrioţi ucişi sau răniţi în revoluţie, precum şi al miilor de urmaşi ai eroilor. Aţi jurat “să vegheaţi la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice”, “să exercitaţi funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”. Aţi jurat “să vă dăruiţi toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală a poporului român”. Aceasta este posibilă, domnule Preşedinte, mai ales prin cunoaşterea adevărului despre cumplitele crime ale istoriei recente a României.

22 Decembrie 2007, la 18 ani de la demararea masacrului care a însângerat sărbătoarea Naşterii Fiului Lui Dumnezeu.

Dumnezeu să-i odihnească în pace pe cei masacraţi la ordinul celor fără Dumnezeu!

În numele semnatarilor apelurilor din martie 2006 şi martie 2007 pentru condamnarea crimelor comunismului şi pentru aplicarea recomandărilor raportului de condamnare a crimelor comunismului,

Sorin Ilieşiu – Vicepreşedinte, Alianţa Civică – iniţiatorul apelului de condamnare a crimelor comunismului
Mircea Cărtărescu – Scriitor
Tom Gallagher – Profesor, Bradford University, Marea Britanie
Liviu Antonesei – Preşedinte, Fundaţia Culturală Timpul, Iaşi
Teodor Mărieş – Preşedinte, Asociaţia 21 Decembrie 1989
George Costin – Preşedinte executiv, Blocul Naţional al Revoluţionarilor 1989
av.Antonie Popescu – Senior, Liga Studenţilor, 1990
Pompiliu Alămorean – Preşedinte, Fundaţia Naţională a Revoluţiei din Decembrie 1989 – Timişoara
Nicu Bănuţoiu – Preşedinte, Asociaţia Adevăr şi Dreptate

“Cadou” de Craciun din partea Camerei Deputatilor pentru GDS

decembrie 20th, 2007

Camera Deputatilor, condusa de Bogdan Olteanu, a adoptat, la 11 decembrie 2007, in urma unor dezbateri care au indus in eroare o parte din parlamentari, o modificare a Legii nr.350/2006, legea tinerilor, prin care incearca din nou sa lase Grupul pentru Dialog Social si revista 22 fara sediul din Calea Victoriei 120.

Pe motiv ca doreste doar sa clarifice situatia celor doua Fundatii Nationale pentru Tineret, redenumind-o pe una dintre ele Consiliul National al Fundatiilor pentru Tineret (CNFT), deputatii, sub conducerea presedintelui Bogdan Olteanu, au modificat si articolul 14 al legii, introducand o alta sintagma “in posesia UTC”, pentru a stabili care imobile vor fi trecute la nou redenumitul CNFT. Astfel, lista imobilelor care vor face parte din patrimoniul CNFT include si imobilul din Calea Victoriei 120, care nu s-a aflat niciodata in proprietatea UTC.

Cladirea din Calea Victoriei 120 a fost transmisa, in 1981, din administrarea Muzeului satului si de arta populara in administrarea C.C.al UTC, fara plata, pe durata nedeterminata si a fost folosita de Nicusor Ceausescu si de anturajul sau.

Pe linga tentativa de a prelua sediul pe care GDS il are doar in administrare, Camera Deputatilor incearca sa improprietareasca cu o cladire de patrimoniu o asociatie a Fundatiilor Nationale si Judetene pentru Tineret implicate in multe scandaluri imobiliare prin care si-au instrainat sediile.

Grupul pentru Dialog Social

Declaratia BNR pentru Romania

decembrie 18th, 2007

DECLARAŢIA PENTRU ROMÂNIA A
BLOCULUI NAŢIONAL AL REVOLUŢIONARILOR 1989 ROMĂNIA LA MAJORATUL
REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

La 18 ani – MAJORATUL – de la declanşarea REVOLUŢIEI ANTICOMUNISTE ROMÂNE (16 – 22 decembrie 1989), de la deturnarea sensului său anticomunist şi acapararea PUTERILOR STATULUI ROMÂN de către exponenţii vechiului regim comunist (22 – 28 Decembrie 1989), NAŢIUNEA ROMÂNĂ, are dreptul la o analiză lucidă, obiectivă şi mai ales de bună credinţă a cauzelor care au blocat sau îngreunat evoluţia ROMÂNIEI pe calea unei AUTENTICE DEMOCRAŢII.
DECLARAŢIA PENTRU ROMÂNIA s-a născut din nevoia de reacţie a societăţii civile faţă de NEPUTINŢA sau REAUA CREDINŢĂ manifestate de clasa politică, partidele politice, care au guvernat sau guvernează România de a efectua analize lucide, obiective şi mai ales de bună credinţă faţă de poporul român, care să determine luarea măsurilor care să înlăture cauzele care blochează dezvoltarea României ca stat de drept, democratic, compatibil cu exigenţele U. E. şi N.A.T.O.
În acest scop BLOCUL NAŢIONAL AL REVOLUŢIONARILOR 1989 ROMÂNIA, ASOCIAŢIILE DE REVOLUŢIONARI, ORGANIZAŢIILE, SINDICATELE ŞI FUNDAŢIILE semnatare a prezentei DECLARAŢII componente ale SOCIETĂŢII CIVILE PENTRU ROMÂNIA, care, au ca scop principal îndepărtarea cauzelor şi consecinţelor principalelor erori şi abuzuri în exercitarea puterilor statului român, determinante pentru VIITORUL ROMÂNIEI,

D E C L A R Ă,

I. Este VITALĂ pentru viitorul democratic al ROMÂNIEI ca stat membru al U.E. şi N.A.T.O. RECUNOAŞTEREA caracterului anticomunist al REVOLUŢIEI DIN DECEMBRIE 1989 şi a consecinţelor deturnării sensului ANTICOMUNIST AL ACESTEIA.
Este clar şi fără echivoc faptul că primul şi cel mai important OBIECTIV al Revoluţiei a fost înlăturarea de la putere a REGIMULUI COMUNIST TOTALITAR şi nu doar a lui Nicolae Ceauşescu şi a celor mai importanţi acoliţi ai săi.
“JOS COMUNISMUL” a fost sloganul fundamental al Revoluţiei, care, aşa cum se arăta în Pct. 1 al PROCLAMAŢIEI DE LA TIMIŞOARA, a fost scandat de la început în zilele Revoluţiei, şi, a reprezentat “IDEALUL REVOLUŢIEI” şi garanţia întoarcerii la valorile autentice ale DEMOCRAŢIEI .
Acelaşi slogan “JOS COMUNISMUL” a fost preluat şi consacrat la Bucureşti şi în toată ţara, transformându-se în OBIECTIV FUNDAMENTAL ce ar fi trebuit să se regăsească în CONSTITUŢIA ROMÂNIEI adoptată în 1991 ca NORMĂ FUNDAMENTALĂ, alături de celelalte obiective ale Revoluţiei (economie de piaţă, nivel de trai decent, stat de drept democratic şi social – guvernat pe principiul separaţiei puterilor în stat: legislativă, executivă şi judecătorească, apărarea şi garantarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor şi a libertăţilor publice).
Din păcate pentru poporul român, în perioada 22 – 28 Decembrie 1989, cu preţul vieţii a mii de cetăţeni români, acest obiectiv a fost deturnat, iar revolta românilor a fost canalizată exclusiv împotriva clanului Ceuşescu şi a unui număr restrâns de membri C.P.Ex. şi unelte apropiate ale acestora prin inventarea aşa zişilor terorişti.
Această deturnare s-a produs prin recuperarea rapidă de către un grup de exponenţi de marcă ai vechiului regim comunist, a activiştilor fostului P.C.R. şi U.T.C. şi acoliţii lor din cadrul SECURITĂŢII, ARMATEI, MILIŢIEI, JUSTIŢIEI, PROCURATURII şi principalelor instituţii publice, cu ajutorul cărora au preluat pârghiile puterilor statului utilizând întregul arsenal de mijloace de DIVERSIUNE, DEZINFORMARE şi MANIPULARE A VOINŢEI PUBLICE, creat şi utilizat tot de ei timp de peste patru decenii anterior Revoluţiei.
Preluând puterea, acest grup a ignorat şi a “uitat” obiectivul fundamental al Revoluţiei – ÎNLĂTURAREA REGIMULUI COMUNIST şi a SECHELELOR COMUNISMULUI, înlocuindu-l cu obiectivul REFORMĂRII regimului comunist după modelul gorbaciovian.
Indicaţiile din PERESTROIKA au devenit literă de lege pentru grupurile instalate la putere, care sprijiniţi de activişti P.C.R. şi U.T.C. desemnaţi să controleze cele mai importante pârghii de exercitare ale puterilor statului au constituit un CENTRU DE PUTERE care a supus poporul român, fără a fi consultat, unui nou experiment de tip bolşevic, cu consecinţe extrem de grave, care se reflectă şi astăzi, în viaţa de zi cu zi a cetăţenilor şi pun în pericol transformarea României într-un autentic stat de drept democratic, guvernat de legi drepte, echitabile care să corespundă aspiraţiilor majorităţii cetăţenilor acestuia .
PUTEREA astfel constituită s-a grăbit să semneze un nou tratat de vasalitate cu fost U.R.S.S. dovedind întregii lumi că cei care au preluat prerogativele puterii statului român după Decembrie 1989 sunt mai fideli Moscovei decât poporului român.
După ce s-a dovedit că utopiile gorbacioviene din Perestroika nu au putut salva comunismul, iar U.R.S.S. s-a destrămat, ACELAŞI CENTRU DE PUTERE, cu aceeaşi oameni proveniţi din rândurile P.C.R. şi U.T.C. cu aceleaşi mijloace tipice regimului comunist şi cu acelaşi dispreţ faţă de cetăţean, a impus o DEMOCRAŢIE ORIGINALĂ – după chipul şi asemănarea lor, în care nu au dat satisfacţie decât unor interese conjuncturale sau de grup ŞI NU MAJORITĂŢII.

Acest sistem legislativ stufos şi incoerent, supus unui control constituţional formal, exercitat de Curtea Constituţională aservită, constituită pe criterii eminamente politice, a permis exercitarea puterilor statului de pe poziţii discreţionare, arbitrare.
Astfel s-a ajuns la situaţia când Curtea Constituţională a emis decizii în slujba grupurilor de interese, infracţionale, sau au fost făcute legi pentru interesul aceloraşi grupuri de interese, ori pentru a salva de la cercetare şi judecare înalţi demnitari şi funcţionari.
Persoanele alese sau investite să exercite prerogativele puterilor statului ca exponenţi ai noului centru de putere constituit în Decembrie 1989 şi-au ASIGURAT în primul rând CONTROLUL ABSOLUT asupra JUSTIŢIEI, POLIŢIEI, SERVICIILOR SECRETE, şi altor instituţii cu atribuţiuni de control.
Această situaţie le-a permis să-şi exercite prerogativele ca nişte stăpâni aroganţi şi indiferenţi faţă de cei mulţi, ştiind că tăcerea şi imperfecţiunea legii îi apără de orice sancţiune pentru faptele lor.

În aceste condiţii:

1. CENTRUL DE PUTERE format în Decembrie 1989 din rândurile activiştilor P.C.R. şi U.T.C. şi-a constituit propria OLIGARHIE FINACIARĂ TRANSPARTINICĂ compusă din vârfurile PUTERII şi foştii activişti P.C.R. şi U.T.C., miliţieni, securişti care au devenit azi cei mai bogaţi oameni din România.
Marile lor averi s-au constituit în principal pe calea devalizării averii publice, la adăpostul haosului legislativ instaurat în acest scop.
Au fost devalizate bănci, fonduri de investiţii, au apărut zeci de caritasuri care au supt averea cetăţenilor, iar resursele materiale şi financiare ale statului aflate în administrarea guvernanţilor au ajuns obiecte de troc între oligarhi, iar MAREA PRIVATIZAREA s-a dovedit, cu mici excepţii, EŞEC TOTAL din punct de vedere al intereselor generale ale cetăţenilor români.
Împrumuturile, împroprietăririle, fondul funciar şi ajutoarele de stat frauduloase, au reprezentat mijloace tipice de acumulare şi transfer a averii publice în buzunarele oligarhilor.
Aproape toate componentele economiei naţionale au fost distruse, falimentate cu bună ştiinţă şi înstrăinate pe sume modice.
Şcoala şi asistenţa medicală se degradează pe zi ce trece, astfel că, la fiecare început de an peste 75% dintre şcoli nu sunt autorizate pentru funcţionare iar spitalele, policlinicile şi dispensarele sunt focare de boli devenind autentice „crematorii umane”.
Tinerii au fost OBLIGAŢI să migreze pentru a putea să-şi asigure subzistenţa familiilor, creându-se astfel clasa „căpşunarilor”, iar copii acestora devenind delicvenţi şi analfabeţi, prin lipsa frecvenţei la cursurile şcolare datorită lipsei controlului părintesc, iar bătrânii au îngroşat rândurile cerşetorilor.
Aşa s-a ajuns la ECONOMIA DE PIAŢĂ de azi, ANARHICĂ, OLIGARHICĂ, INHIBATOARE, catalogată cu condescendenţă de organismele internaţionale drept „ECONOMIE DE PIAŢĂ NEFUNCŢIONALĂ”.
2. CORUPŢIA a fost ridicată la rang de înaltă politică de stat, iar instituţiile statului TOTAL POLITIZATE şi aservite în acest scop, au devenit UNELTE şi MIJLOACE DE PROTECŢIE a corupţiei la nivel înalt. JUDECĂTORII, PROCURORII, POLIŢIŞTII, FUNCŢIONARII SERVICIILOR SECRETE şi alţi funcţionari de stat plătiţi de cetăţeni să-i protejeze, nu au putut şi nu vor putea să lupte eficient împotriva corupţiei atâta timp cât instituţiile în care activează sunt conduse sau controlate de exponenţi ai centrului de putere constituit în Decembrie 1989 în condiţiile arătate.
3. NIVELUL DE VIAŢĂ DECENT – aşteptat de majoritatea cetăţenilor români ca urmare a înlăturării regimului comunist a ajuns un simplu enunţ în articolul 47 din Constituţie.
În realitate, peste 50% din cetăţenii României trăiesc sub limita sărăciei, iar alţi aproape 40% la limita sărăciei (conform statisticilor operate de diverse organisme interne şi internaţionale).
Această situaţie se datorează în primul rând faptului că nici astăzi, la aproape 17 ani de la adoptarea Constituţiei nu au fost adoptate NORME CONSTITUŢIONALE care să definească noţiunea „NIVEL DE VIAŢĂ DECENT”, să stabilească CRITERIILE de apreciere a „NIVELULUI DE VIAŢĂ DECENT” şi sancţiunile ce pot fi aplicate celor care, administrând averea publică şi au obligaţia să lucreze responsabil, eficient şi să creeze condiţiile asigurării nivelului de viaţă decent conform legii.
4. PALEATIVELE LEGISLATIVE adoptate sub presiunea organismelor internaţionale NU au fost de natură să diminueze CORUPŢIA . Doar în ultimii ani s-a putut constata o oarecare inhibiţie a CORUPŢIEI LA NIVEL ÎNALT datorată în principal schimbării puterii şi presiunilor exercitate de Preşedintele României – Traian Băsescu.
Se constată încă o reacţie de respingere, uneori chiar dură, din partea instituţiilor puterii judecătoreşti, împotriva iniţiativelor guvernamentale sau preşedinţiale de înlăturare de la conducerea justiţiei a magistraţilor corupţi sau aserviţi vechii puteri.
5. ADEVĂRUL despre Revoluţia din Decembrie 1989, dar şi a celor care au urmat acesteia, – mineriadele -, a fost şi este ascuns cu grijă de Centrul de putere constituit după Decembrie 1989.
Asasinatele colective, distrugerile de bunuri, instigările la violenţă a unor grupuri de cetăţeni împotriva altora, au reprezentat mijloace tipice regimului bolşevic totalitar de înăbuşire a oricărei tentative a populaţiei de a readuce în conştiinţa publică, CARACTERUL ANITICOMUNIST AL REVOLUŢIEI şi de coagulare a unor exponenţi ai cetăţenilor angajaţi în Revoluţie într-un CENTRU DE PUTERE capabil să lupte cu loialitate pentru împlinirea OBIECTIVELOR – IDEALURILOR REVOLUŢIEI ROMÂNE din DECEMBRIE 1989.
JUSTIŢIA, PROCURATURA, POLIŢIA şi SERVICIILE SECRETE reorganizate sub controlul exclusiv al CENTRULUI DE PUTERE constituit după Decembrie 1989, au blocat timp de 18 ani orice tentativă de a scoate la lumină probele care îi încriminau pe cei vinovaţi ca AUTORI, INSTIGATORI sau COMPLICI ai asasinatelor, vătămărilor şi distrugerilor comise cu ocazia acelor evenimente şi care de cele mai multe ori s-au ascuns şi se ascund în spatele unor funcţii sau demnităţi de rang înalt în ierarhia puterilor statului.

II. Este VITALĂ pentru viitorul democratic al ROMÎNIEI recunoaşterea necesităţii adoptării LEGII LUSTRAŢIEI, ca premisă pentru DECOMUNISTIZAREA ROMÂNIEI pe calea unui PROCES AL COMUNISMULUI.
Aşa cum este consemnat în Pct. 1 al prezentei DECLARAŢII, deturnarea sensului ANTICOMUNIST AL REVOLUŢIEI şi acapararea PUTERII de către un grup de exponenţi ai vechiului regim comunist, reprezintă principala CAUZĂ care împiedică reaşezarea statului român pe baze cu adevărat democratice.
Controlând toate pârghiile puterii statului, foştii activişti P.C.R. – U.T.C. şi acoliţii lor au conceput şi adoptat O ORDINE CONSTITUŢIONALĂ (ordine de drept) ANACRONICĂ, DESUETĂ, au instaurat haosul legislativ, au jefuit averea publică constituindu-şi propria OLIGARHIE FINANCIARĂ, au dezvoltat CORUPŢIA la nivelul POLITICII DE STAT, au generat şi au organizat o ECONOMIE DE PIAŢĂ ANARHICĂ, OLIGARHICĂ, INHIBATOARE considerată ca fiind NEFUNCŢIONALĂ. Astfel, s-a blocat orice şansă ca ROMÂNIA să se dezvolte ca un STAT DE DREPT – DEMOCRATIC, guvernat de o ORDINE CONSTITUŢIONALĂ (DE DREPT) POZITIVĂ, compusă din LEGI DREPTE, ECHITABILE, care să corespundă aspiraţiilor majorităţii cetăţenilor şi COMPATIBILĂ cu LEGISLAŢIA EUROPEANĂ.
În aceste condiţii, este clar şi fără echivoc faptul că nici un program de reformă, oricât de bine gândit, nu are nici o şansă de reuşită, dacă nu este sprijinit de STRUCTURI DE PUTERE care să funcţioneze pe baza unei ORDINI CONSTITUŢIONALE (DE DREPT) POZITIVE. Ori, atât structurile de putere cât mai ales ORDINEA DE DREPT necesară, nu pot fi obţinute decât pe calea unei REFORME CONSTITUŢIONALE şi LEGISLATIVE PROFUNDE.
Aceasta nu va putea fi adoptată atâta timp cât principalele pârghii ale puterilor statului sunt controlate de exponenţii vechilor structuri P.C.R. – U.T.C. şi OLIGARHIA FINANCIARĂ constituită în jurul acestora.
Aceste structuri nu pot fi îndepărtate de la controlul pârghiilor puterii decât de o LEGE A LUSTRAŢIEI, care să limiteze vremelnic accesul foştilor activişti P.C.R.- U.T.C. şi acoliţii lor (magistraţi, procurori, poliţişti, înalţi funcţionari publici, demnitari) la funcţii şi demnităţi care presupun exerciţiul puterilor statului (legislativă, executivă, judecătorească).

III. Este VITALĂ REFORMAREA CLASEI POLITICE prin ADOPTAREA LEGII VOTULUI UNINOMINAL DIRECT fără liste de partid.
Problema cea mai profundă cu care se confruntă societatea românească este lipsa de încredere şi chiar ostilitatea faţă de clasa politică.
În acest sens referendumul pentru suspendarea Preşedintelui României a fost şi trebuie să constituie reperul prin care CLASA POLITICĂ ESTE OBLIGATĂ să CONŞTIENTIZEZE FAPTUL CĂ, POPORUL ROMÂN ESTE SUVERAN şi s-a săturat de minciună, şantaj, dezinformare, corupţie înaltă, dominată de demnitari protejaţi de legi speciale.
Referendumul pentru introducerea votului uninominal nu este un eşec, deoarece parte covărşitoare a celor care s-au prezentat la vot au spus răspicat „DA” adoptării unei LEGI A VOTULUI UNINOMINAL DIRECT.

Absenteismul de la vot este modul de exprimare şi lehamitea POPORULUI ROMÂN faţă de clasa politică dominată de OLIGARHI, NEPOTISM ŞI CLIENŢI AI INSTANŢELOR DE CERCETARE ŞI JUDECATĂ.
Modul de desemnare a candidaţilor pentru alegerile parlamentare sau locale, bazat APROAPE ÎNTOTDEAUNA pe criterii ce ţin de NEPOTISM clientelar, sau apartenenţă la OLIGARHIA FINANCIARĂ au propulsat în parlament sau consiliile locale cu precădere persoane şantajabile sau în majoritate care au probleme cu justiţia şi care, de regulă, şi-au cumpărat locurile pentru a profita de imunitatea funcţiei, sau pentru a influenţa adoptarea de acte normative în interes propriu sau de grup.
Depinzând de conducerea partidului prin nominalizarea sau nu pe locuri eligibile, aceştia iniţiază şi adoptă acte normative în interesul lor sau dictate de conducătorii de partide, astfel ajungându-se în situaţii când:
– parlamentarii adoptă legi sau modificări de legi pentru a salva foşti sau actuali miniştri de răspunderea penală,
– miniştrii iniţiază sau adoptă hotărâri pentru a salva parlamentari de la aceeaşi răspundere penală,
– parlamentarii şi miniştrii iniţiază şi adoptă legi sau hotărâri pentru a-şi salva colegi care au încasat chirii ilegale sau pentru a-şi achiziţiona case de protocol cu prioritate şi la preţuri cu mult sub preţul pieţei, etc.

IV. Iată de ce ESTE VITALĂ adoptarea urgentă a LEGII LUSTRAŢIEI şi a LEGII VOTULUI UNINOMINAL DIRECT care ar avea următoarele efecte pozitive imediate:
a. Ar crea bazele adoptării urgente a unei reforme constituţionale şi legislative profunde care ar pune ţara pe picioare, determinând funcţionarea normală a instituţiilor statului.
b. Ar permite recuperarea unei mari părţi din averea publică devalizată, prin confiscarea averilor dobândite ilicit de către reprezentanţii OLIGARHIEI FINANCIARE TRANSPARTINICE.
c. Ar permite organizarea unei economii de piaţă funcţională în care regulile acestui tip de economie să fie respectate şi completate de concurenţa loială, iar împrumutul şi ajutorul de stat să fie utilizat cu respectarea strictă a normelor U.E.
d. Ar permite eliminarea CORUPŢIEI INSTITUŢIONALIZATE la nivel înalt şi inhibarea până la limite rezonabile a corupţiei mici şi mijlocii.
e. Ar permite definirea noţiunii de NIVEL DE VIAŢĂ DECENT, stabilirea criteriilor de apreciere a NIVELULUI de viaţă decent, garantat de art. 47 din Constituţie şi angajarea răspunderii celor desemnaţi să ia măsuri care să asigure nivelul de viaţă decent conform legii.
f. Ar permite eliminarea paleativelor legislative şi adoptarea de legi compatibile cu legislaţia U.E. în perspectiva adoptării Constituţiei Europene.
g. Ar permite primenirea clasei politice şi, treptat, ar limita şi chiar ar elimina accesul la demnităţi şi funcţii înalte a persoanelor corupte şi dependente de OLIGARHIA FINANCIARĂ, sau de vechea structură a P.C.R. – U.T.C.
h. Ar reduce aproape de zero posibilitatea adoptării de legi în interesul grupurilor de interese dominate de „băieţii deştepţi”.
i. Ar permite stabilirea adevărului în legătură cu violenţele şi distrugerile comise în Decembrie 1989 şi cu ocazia mineriadelor, identificarea şi tragerea la răspundere conform legii a autorilor, instigatorilor şi complicilor vinovaţi de uciderea şi rănirea gravă a mii de cetăţeni sau a distrugerilor materiale comise.
j. Ar permite îndepărtarea din JUSTIŢIE a judecătorilor şi procurorilor corupţi, aserviţi politic sau unor interese oculte, tributari sechelelor justiţiei comuniste dominată de abuz de putere şi nesocotire a drepturilor cetăţenilor şi înlocuirea lor cu magistraţi capabili să asigure FUNCŢIA DE BAZĂ A JUSTIŢIEI, aceea de GARANT AL RESPECTĂRII DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI ŞI A LIBERTĂŢILOR PUBLICE.
k. Ar permite declanşarea unui amplu PROCES DE DECOMUNISTIZARE A ROMÂNIEI, de eliminare a sechelelor comunismului şi de asanare morală a societăţii româneşti prin organizarea PROCESULUI COMUNISMULUI.
În acest sens există actul oficial, document de stat, respectiv „RAPORTUL COMISIEI DE CERCETARE A CRIMELOR COMUNISMULUI” adoptat exact acum un an de Preşedintele României, PRIN CARE SE CONSTATĂ FAPTUL CĂ: „Regimul comunist din România a fost ilegitim şi criminal”.
Acest fapt ar putea deveni posibil prin instituirea unui TRIBUNAL NAŢIONAL SPECIAL, cu atribuţii, obiective şi principii de funcţionare similare cu TRIBUNALUL DE LA NUREMBERG sau TRIBUNALUL INTERNAŢIONAL DE LA HAGA.
i. AR PERMITE APLICAREA PREVEDERII CONSTITUŢIONALE, CONFORM CĂREIA „NIMENI NU ESTE MAI PRESUS DE LEGE”.

Având în vedere prezenta
DECLARAŢIA PENTRU ROMÂNIA
a
BLOCULUI NAŢIONAL al REVOLUŢIONARILOR 1989 ROMĂNIA
la
MAJORATUL REVOLUŢIEI DIN DECEMBRIE 1989,
solicităm cetăţenilor României, întregii SOCIETĂŢI CIVILE, opiniei publice şi întregii clase politice,
să ia act de cele consemnate şi să sprijine cu toate mijloacele de care dispun iniţierea, adoptarea şi aplicarea măsurilor care se impun.

DACĂ NU NOI, CINE?
DACĂ NU ACUM, CÂND?

A D O P T A T Ă LA
CONGRESUL EXTRAORDINAR AL B.N.R. 1989
Bucureşti – PALATUL NAŢIONAL AL COPIILOR
18 Decembrie 2007

Publius Ovidius Naso

decembrie 18th, 2007

vultur regal la orizont.
cenuşa
îndiguitorului este dusă în rafale de vânt,
atrasă fiind de câmpul magnetic al unei iubiri de

început.

de niciun somn pângărită,
marea
aleargă încoace si-n colo
spre
al împăciuirii ţărm.

sfâşiere de stânci;
seminţe de fulgere risipite pe solzi argintii de ape;
soarele Sulmonei ochii pleacă, mângâiat doar de

tainicul dor.

coloane de aripi se deschid deasupra corabiei;
migraţia alcionilor inundă cerul;
talazuri-
răsturnate din amfora exilului,
îngustează drumul.

douăsprezece noduri la batistă,
douăsprezece suspine,
douăsprezece spaime
la pieptul poetului.

alungat de Imperiu,
vine pe intuneric,
pe drumuri cărunte
la
Pontul Euxin.
un astru strălucitor
are zidit
pe
frunte.

Janus, monument pentru un soldat aproape mort

decembrie 18th, 2007

am nevoie sa stiu gustul laptelui tau
cum tasneste el din ranile unui soldat
cum se prelinge glorios peste morminte
cum trec anii in reducere la neant
cum creste spicul inalt peste ogoare
cum se iteste floarea din pantoful ars de razboi
cum da vantul castanele jos, furtuna
cum scartie ancora, vela, farul, oasele prizonierului
casa, patul, mansarda, desenele dupa Breughel
regretele tineretii mele pierdute
cum picura ceata peste umerii poetului
cazuti si ei de atata zadar
privind in gol paharul cu lapte
si calimara seaca..

Şcoala Pedagogică de Fete

decembrie 18th, 2007

Mi-am citit în palmă.
Liniile se uneau şi se despărţeau
Într-un dans obscur.
Până la urmă dintre toate
Am ales-o pe cea mai scurtă:
De la Zalău la Cluj şi retur.
Meseşul mi se părea doar o glumă
Peste care zburam cu gândul
Ca peste o poartă înălţată în mine.
Dintotdeauna îmi doream
Să-i învăţ pe grauri să zboare
Cu ochii acoperiţi
Iar pe silabe să se despartă
Fără războaie de secesiune.
La şase le-am lăsat pe toate baltă
Şi am plecat la Opera Magna.
Ca o babă bănuitoare,
Catedrala mă pândea puritană.
M-am întors aproape la miezul nopţii.
Fluturii dormeau ghemuiţi în liliacul înflorit
Din faţa internatului de fete
Lângă ochiul mereu treaz al arbitrului
Care nu punea geană pe geană.
Joia îi invitam la balul şcolii
Pe băieţii de la Metalurgică;
Flăcăi cu palmele ca nişte lopeţi de catran.
Pe Radu îl iubea Ica Stăncel.
Eu nici nu îl băgam în seamă
Pe lunganul de Dorel Vişan.
Toamna aceea frumoasă a venit pe neaşteptate.
M-a surprins cu mâna într-o coşarcă de struguri.
Din boabele acelea aurii
Şi din apusurile care suspinau,
Povestea s-a extins dincolo de liniile din palmă.
Aproape uitate acum, abia se mai desluşesc.
Straturi, straturi, frunzele ruginite
Se vor fi aşezat peste urmele paşilor.
Nu le mai găsesc.

Dan David, Los Angeles, aprilie-01-2006.

AS VREA!

decembrie 18th, 2007

AS VREA

as vrea cu dor sa ma alinti
si-n brate calde tu sa ma cuprinzi.
cu soapte de dor sa ma invaluiesti
si mii de sarutari sa-mi daruiesti

as vrea sa fiu strigatul de fericire
ce-ti daruieste zambete divine.
as vrea sa fiu
eroul pe care tu-l slavesti,

as vrea sa fiu copacul
pe care tu-l rasfeti,
as vrea sa fiu pamantul
pe care tu pasesti.

tu,

esti suspinul,
fiorul,
esti geneza
din care ma nasc,
doar alaturi de tine.

RODICA

Focuri de arma curma viata unui cuplu de romani din Arizona!

decembrie 17th, 2007

Stirea potrivit careia, miercuri, 12 decembrie, 2007, in jurul orei 8:50, dimineata, un roman si-a impuscat mortal sotia in Glendale, Arizona a bulversat comunitatea din Phoenix la numai cateva ore dupa ce CNN a transmis aceasta veste intr-un mod destul de vag. Pe website-ul ziarului “Arizona Republic” insa informatiile deveneau din ce in ce mai concrete, pe masura ce stirea era actualizata tot la interval de cateva ore. Potrivit canalelor mediatice americane, Daniel Parasca in varsta de 37 de ani (nascut in Bistrita), a impuscat-o pe sotia lui, Gabriela Parasca, de30 de ani, (nascuta in Oradea) care tocmai divortase de el in urma cu trei luni. Cei doi au avut impreuna doi copii: o fetita de patru ani si un baietel de numai trei anisori. Tragedia s-a petrecut in momentul in care Gabriela a oprit masina in curtea gradinitei unde urma sa-i lase pe cei doi copii. La interval de cateva secunde, Daniel a parcat si el un Mitsubishi Lancer de culoare inchisa, din 2001 alaturi SUV-ul ei. In mai putin de un minut cateva gloante au fost descarcate prin geam vizand cu precizie capul femeii, care, se afla la volan, in masina ei, fiindt pronuntata moarta intr-un termen foarte scurt. In seara aceleiasi zile, Daniel si-a curmat viata folosind aceeasi arma, un pistol de mana de calibru mic si, potrivit politiei, a fost gasit mort intr-un tunnel aproape de rezindenta acestuia. Astfel, intr-o singura zi doi copii au ramas orfani de ambii parinti. Evenimentul de azi este deznodamantul unor conflicte pre-existente, nesolutionate. Daniel si Gabriela s-au cunoscut in Austria in urma cu cinci ani si in anul 2002 s-au casatorit in Oradea, orasul natal al Gabrielei (numele ei de fata a fost Ardelean). La aproximativ doi ani dupa casatorie, Daniel incepe sa o banuiasca pe sotia lui de relatii extraconjugale. Pe fondul acestor suspiciuni incep conflictele in familie. Cei doi apeleaza chiar si la consiliere, ocazie cu care i se recomanda sotului sa renunte la agresivitate iar sotiei sa sisteze orice legaturi cu amicii acesteia, pentru a-l convinge pe sot ca banuielile lui nu au fost intemeiate. In pofida acestor recomandari, starea conflictuala dintre cei doi continua si pe marginea unor certuri soldate cu violenta, Gabriela isi paraseste sotul, care continua cu reluctanta sa o urmareasca si sa se amestece in viata ei personala. In consecinta, in luna august, 2007, Gabriela, obtine un ordin de protectie temporar (restraint order) prin care curtea de justitie ii interzicea sotului sa se apropie de ea, de locuinta sau locul de locul ei de munca. Acele hartii insa s-au dovedit a fi incapabile sa-i pastreze viata. Conform curtii supreme de justitie din Phoenix, in luna septembrie, 2007, Gabriela Parasca si-a depus cerere de divort, fapt care a inrautatit si mai mult situatia. In dosarul de divort, Gabriela specifica faptul ca sotul se purta foarte urat cu ea si o batea chiar si in fata copiilor. Adevaratele motive care au dus la deteriorarea relatiei dintre cei doi, raman insa in continuare neelucidate. Cei care detin informatii (prieteni, apropiati) le au de la unul dintre cei doi. Ce putem sa observam noi, sunt doar efectele. In absenta unei investigatii minutioase, cauzele vor ramane in continuare necunoscute. Chiar daca gasim acte reprobabile usor de condamnat la adresa unuia, aceasta nu-l face pe celalalt nevinovat. Pe de alta parte, desi uneori unul dintre parteneri pentru a-si face legitim divortul in ochii opiniei publice joaca rolul de victima si lucrul care il poate duce la exasperare pe partenerul conjugal, totusi aceasta nu justifica recurgerea la acte de violenta sau de cruzime.
Mai multe amanunte cat si fotografii recente cu familia Parasca le puteti gasi pe website-ul recent creat in urma tragicului incident: www.ourgabriela.com
Octavian D. Curpas
Phoenix, Arizona

Viziunea teologiei ortodoxe asupra controversei creationism-evolutionism, Preot dr. Doru Costache

decembrie 17th, 2007

In lumea moderna, si poate chiar ceva mai devreme, teologia ortodoxa pare sa fi pierdut relatia cu spiritul traditiei Parintilor, cu criteriile constitutive acestei traditii. Faptul este evident in asumarea necritica a unor probleme si raspunsuri din afara contextului sau natural, fenomen denuntat de miscarea neopatristica – reprezentata de elita teologilor ortodocsi din secolul XX, de la parintii G. Florovsky si P. Florensky, trecand prin V. Lossky, P. Nellas si P. Evdokimov, pana la parintii J. Popovici si D. Staniloae – ca o adevarata captivitate babilonica.

Una din problemele straine de spiritul traditiei Parintilor, preluata totusi de teologia ortodoxa moderna, este aceea a judecarii raporturilor dintre stiinta si teologie prin grila reductionista a ideologiilor pe care toata lumea le cunoaste sub numele creationism si evolutionism. Privita critic, aceasta problema consuna cu alte propuneri ale cugetarii occidentale, cum sunt raporturile dintre credinta si ratiune, natural si supranatural etc., intelese ca relatii de adversitate.

Din capul locului, trebuie spus ca infrastructura teologica si mentala reprezentata de intelegerea tensionata a raporturilor amintite imediat mai sus nu se regaseste ca atare in teologia Parintilor. In primul caz, al relatiei dintre ratiune si credinta, teologia Parintilor descrie un raport sintetic, pentru care ratiunea este puterea analizei (care se poate exersa cu mai multa sau mai putina patrundere duhovniceasca, insa ramanand ceea ce e), iar credinta este puterea intelegerii teologice (un anumit mod al mintii, in care criteriile “autonome” sunt inlocuite cu cele “teonome”). Cele doua puteri coexista fara probleme, intr-o manifestare completa pe care sfantul Maxim Marturisitorul o numeste “ratiunea comparativa care priveste [lucrurile] teologic”. In al doilea caz, al raportului natural-supranatural, teologia Parintilor, departe de a afirma vreo ruptura de nivel, descrie o relatie sinergica, care, la nivelul comuniunii omului cu Dumnezeu, spre exemplu, implica faptul ca in orice progres – in cunoastere si desavarsire deopotriva – functioneaza un principiu al sinergiei; modelul, cum se va vedea infra, suporta extensie cosmologica.

Or, daca, pentru teologia ortodoxa, nu exista un conflict fiintial intre credinta si ratiune, intre natural si supranatural, nu exista motive puternice pentru abordarea relatiilor dintre credinta si stiinta sub semnul adversitatii.

Edificatoare, in acest sens, este observatia lui Claude Allegre ca, in vreme ce clerul occidental manifesta, in epoca renasterii, o ambigua reticenta fata de stiinta nascanda, refugiatii bizantini, clerici si teologi, priveau cu mult interes emergenta noului fenomen, sprijinind cercetarea.

Dincolo de aceasta observatie (trebuie sa recunoastem, putin familiara ortodocsilor insisi), teologia ortodoxa nu are motive pentru a se grabi catre imbratisarea sau respingerea unei anumite paradigme stiintifice.

Vladimir Lossky afirma ca, neavand preferinte filosofice, Biserica a utilizat mereu cu multa libertate filosofia/stiinta, in scopuri misionare (etosul acomodarii la exigentele unui context anume), fara a avea de aparat aceste adevaruri trecatoare. De aceea, spune el, nici cosmologiile moderne nu afecteaza in vreun fel adevarul fundamental descoperit Bisericii: teologia se impaca preabine cu orice teorie stiintifica despre univers, cu conditia ca aceasta din urma sa nu-si depaseasca limitele, incercand sa nege tot ceea ce se afla in afara campului sau vizual.

Aceasta situatie nu poate fi corect inteleasa daca nu se accepta faptul ca stiinta si teologia sunt doua apropieri diferite – si de aceea complementare – fata de realitate, ceea ce ramane de stabilit fiind planul/nivelul de realitate pentru care fiecare din ele da seama/este competenta. In acest sens, as vrea sa reamintesc faptul ca, vorbind despre conflict – in eseul “Stiinta si religie” -, Einstein afirma ca, intre cauzele acestuia, un loc de frunte ocupa tocmai depasirea competentelor. Atat stiinta, cat si teologia, au vrut mai mult decat li se cuvenea: cea dintai, legitimitatea interpretarilor sale reductioniste, recunoasterea caracterului obiectiv (un termen modern pentru ceea ce anticii considerau a fi ontologicul) al viziunii sale materialiste despre lume, iar cea de a doua dreptul de a descrie realitatea, din nefericire prin apelul necritic la cunostintele antichitatii.

Or, stiinta trebuie sa se limiteze la a cerceta, la a descrie lumea, la explicatii, uzand de instrumentarul sau teoretic si tehnologic, lasand teologiei posibilitatea de a interpreta modelele propuse, din perspectiva revelatiei divine. Vocatia stiintei este descrierea, nu hermeneutica (realizata de obicei, ideologic, in numele \”luminilor\” ratiunii autonome), iar a teologiei interpretarea, nu cercetarea (desfasurata, sub numele creationismului stiintific, in numele unei iluzorii stiinte biblice; voi incerca sa arat, ceva mai jos, ca o asemenea stiinta nu exista). Asa incat, in privinta raportului dintre o anumita stiinta si discursul teologic, este vorba, cel putin din perspectiva celui din urma, de a incerca translarea mesajului teologic din contextul vechii paradigme in cel nou, nu de a accepta sau nega acea anumita stiinta.

Un cadru comprehensiv pentru relatiile dintre stiinta si teologie. Aspecte hermeneutice

De cele mai multe ori, cand este vorba de a transla mesajul teologic din categoriile antice, in care Parintii si-au configurat discursul, in cele moderne, ale contextului imediat, apar extremisme, cum sunt inventarea consonantelor unde nu exista (concordismul, eventual gen new age) si vederea dezacordurilor unde acestea sunt doar aparente (lectura literala a Bibliei si a Parintilor).

Trebuie spus ca aceste doua solutii nu aduc nici un serviciu cauzei, i.e., perspectivei dialogului. Nici una din ele nu-i in stare sa refunctionalizeze, spre exemplu, relatarea biblica despre creatie, ca punct de sprijin pentru acest dialog. Metoda pe care incerc sa o propun porneste de la premisa ca stiinta si teologia sunt doua demersuri autonome in cunoastere, al caror raport autentic nu este nici acela de a se contrazice, nici acela de a se confirma reciproc. Problema nu-i de a le pune de acord sau dezacord, ci aceea de a stabili si de a respecta competenta fiecareia, potrivit modelului propus de Einstein.

Din perspectiva teologiei, cercetarea stiintifica produce un material pe care cea dintai il poate utiliza ca vehicul pentru a ajunge la mintea celor ce traiesc conditionati de descrierea stiintifica a realitatii. Utilizarea datelor stiintei este necesara teologiei Bisericii pentru ca nu se poate investiga un comportament oarecare fara a chestiona caracteristicile paradigmei culturale ce determina un asemenea comportament.

In aceste conditii, pentru a ramane in aria deja amintita, referatul biblic asupra facerii lumii si omului trebuie circumscris cu mare atentie, deopotriva cu libertate duhovniceasca, renuntand la prejudecata ca acesta propune o descriere stiintifica a faptelor. Din punctul traditiei Bisericii- care este factorul resemnificarii diverselor texte ce alcatuiesc Scriptura, exprimat prin chiar ordonarea lor in canon (potrivit unor criterii exclusiv eclesiale), fapt ce implica o detasare de sensul istoric si literal al celor relatate -, textul a fost graitor pentru oamenii primei antichitati, apoi, in transcrierea elenistica (operata de Parinti), relevant pentru crestinii primelor veacuri, si ramane la fel de graitor pana azi. Asa incat chiar caracterul conjunctural (pe care oricum interpretarea literalista il ignora, fapt ce indica o oarecare si ciudata dependenta fata de ideea kabbalista a Torei vesnice) al redactarii referatului despre creatie este un aspect secundar fata de mesajul eclesial.

Pentru o apropiere evlavioasa, trebuie sa se tina seama de faptul ca Scriptura foloseste un limbaj iconic, poetic, imprumutand metafore si imagini mitice curente in acea vreme (din sensibilitatea semitica, din gandirea chaldeeana si din cea egipteana), limbaj care trebuie descifrat cu atentie, in ambianta Duhului Sfant – in care a fost redactat si resemnificat (2 Pt 1, 20-21) -, pentru ca mesajul sa poata fi redat inteligibil omului zilelor noastre, fara tradarea sensului originar. De asemenea, un limbaj sacral, care nu poate fi abordat riguros prin hermeneutica moderna atee (“demitologizanta”) ori prin investigatia stiintific-literala. Literalismul creationistilor de astazi, spre pilda, e semnul mai curand al idolatrizarii literei decat al cunoasterii Scripturii. Un asemenea literalism este la fel de inadecvat – in privinta resemnificarii eclesiale a textelor – ca si criticismul istorizant al interpretarilor liberale.

Orice lectura ad litteram a Bibliei este riscanta, Sfantul Pavel atentionand ca, in vreme ce litera ucide, “duhul”/sensul ascuns in trupul ei este cel ce da viata (2 Co 3, 6). Parintii Bisericii, in comentariile asupra acestui text, au facut distinctie intre haina culturii antice, procedand la o noua “intrupare a Cuvantului”, de data aceasta in haina culturii elenistice. Ceea ce inseamna ca duhul/mesajul acestui text (si al oricarei predicari evanghelice, cum s-a descoperit in ziua Cincizecimii) este exprimabil prin posibilitatile oricarei culturi (ceea ce implica: si ale culturii stiintifice moderne).

Din alt unghi, se poate spune ca Sfintii Parinti au facut distinctie intre limbajul “trupesc” al Scripturii, potrivit unor oameni “trupesti”- cum observa Hrisostom despre evreii din vremea lui Moise -, si mesajul, sensul care se exprima prin acesta, la care au acces cei tari in credinta, care si-au curatit mintea de intiparirile patimilor si au scapat de servitutile unei culturi autoidolatre. Remarcam, la Parinti, o atitudine paradoxala fata de Scriptura: de o parte, respectul datorat unei realizari inspirate, divino-umane, rezultat al intalnirii dintre Duhul Sfant si elita umanitatii, sfintii, iar de alta o mare libertate fata de text, care este numai simbol al adevarului. Evident, in hermeneutica patristica se manifesta o alta intelegere a inspiratiei Bibliei decat in cercurile care idolatrizeaza litera.

O abordare literala poate conduce fie catre conflictul cu reprezentarile stiintifice de acum (in ideea ca Biblia expune o stiinta “vesnica” despre lume si om), fie spre ideea ca referatul creatiei e doar una din variantele cosmogoniilor mitice. In cazul celei de-a doua posibilitati, interpretul trebuie sa ia in calcul faptul ca textul se serveste de limbajul mitic doar pentru a vehicula o viziune religioasa radical innoita. In privinta primei posibilitati, interpretul trebuie sa fie atent la informatia referatului, care – construita prin intreteserea “stromatica” a trei perspective diferite (concentrica, simetrica si functionala) – dovedeste o mare libertate fata de orice criteriu istoric de expunere.

Doar intelegand aceste aspecte se poate proceda la o noua translare a mesajului teologic despre cosmogeneza (si antropogeneza), de data aceasta din categoriile antice in cele ale culturii stiintifice moderne. Pentru aceasta operatie, interpretul trebuie sa fie conectat atat la spiritul mesajului teologic cat si la tendintele stiintei de la un moment dat. Or, intre interpretarea teologica a universului si reprezentarea stiintifica exista diferente vizibile.

Cosmologia teonoma a Bisericii Rasaritului nu se aventureaza in ipoteze despre inceputul si miscarea universului, cum se intampla in stiinta; ea porneste de la un dat divino-uman, de la spiritul referatului biblic (i.e., de la revelatie), de care nu poate face abstractie cand angajeaza dialogul cu teoriile cosmologiei stiintifice. Lupta teologiei insa nu-i aceea de a impune o anumita descriere a realitatii, ci o anumita interpretare, evident teologica si teleologica (dinspre si inspre Dumnezeu), a acesteia.

Interesanta este atitudinea Sfantului Vasile cel Mare, care, in veacul al patrulea, a interpretat referatul biblic despre facerea lumii din perspectiva teoriilor cosmologice ale timpului sau. Utilizand sau numai referindu-se la fizica vremii sale, sfantul a constatat diverse contradictii, care l-au determinat sa nu se ataseze de vreuna din aceste teorii, desi a interpretat Facerea dinspre paradigma antica a universului inchis, static si supraetajat (in acest context, incercarile moderne ale unor teologi ortodocsi, cum e cazul parintelui Serafim Rose, de a contrapune viziunea vasiliana celei stiintifice de azi, implica o mare neatentie, sfantul neavand intentia polemizarii cu o paradigma necunoscuta in vremea sa…).

Sfantul spune: “Multe au grait filosofii eleni despre natura, dar nici una din ideile lor n-a ramas neclintita si nerasturnata; totdeauna ideile celui de-al doilea au surpat ideile celui dintai, asa ca nu mai este nevoie sa le vadesc eu desertaciunea. E indestulatoare combaterea unora de catre altii”.

Din aceasta perspectiva, ceea ce are de facut teologia astazi e nu sa se implice in discutarea punctuala a diverselor paradigme cosmologice, ci sa vorbeasca omului contemporan utilizand imaginea curenta si general-acceptata despre univers (o lume uriasa, deschisa, in miscare), renuntand la imaginea antica (o lume inchisa, supraetajata si statica), nefamiliara omului de acum.

Tocmai pentru ca Parintii au indraznit sa transpuna mesajul teologic al creatiei in alta haina decat cea semitica, trebuie spus ca nici interpretarile patristice – dependente de contextul cultural al vremilor – nu pot fi luate ad litteram, ca solutii pentru provocarile stiintei de acum. Teologia trebuie sa repete azi lectia Parintilor, observa parintele Dumitru Staniloae, nu sa repete ceea ce au spus acestia la vremea lor, in contextul unor paradigme disparute.

Cand e vorba de a evalua corect sensul literei, metoda eclesiala este cea mystagogica (“initiere in taina”). Mystagogia, fara a constitui un cumul de invataturi, este un cadru interpretativ, o metoda descifrativa, singura aceeptata de Sfintii Parinti (aceasta metoda nu poate fi confundata cu diversele sale expresii, cum sunt literalismul si alegorismul). In esenta, aceasta metoda presupune doi pasi.

Mai intai, pornind de la premisa ca orice lucru (Scriptura, creatia, omul) este alcatuire dihotomica (litera-duh, vazut-nevazut, trup-suflet), cere o mare circumspectie fata de capacitatea imediata de a discerne – pentru a limita discutia la Biblie – sensul literei. Primul pas este unit, asadar, cu smerenia mintii, fapt ce impune purificarea omului, ca act prealabil oricarui exercitiu contemplativ. Abia initiind drumul despatimirii, interpretul trece la “despicarea literei” (cum spune sfantul Grigorie Teologul), la privirea dincolo de litera, la depasirea acesteia pentru aflarea sensului situat in miezul ei de taina. Aici, pentru a fi sigur ca nu este prada inselarii, el trebuie sa verifice “duhul” pe care l-a aflat (exigenta exprimata in 1 In 4, 1-3), apeland la criteriile ultime ale constiintei eclesiale: comuniunea, divino-umanitatea si indumnezeirea (acestea trei sunt, de asemenea, elementele structurii launtrice a Bisericii). Abia acum, consolidat, interpretul poate proceda la intoarcerea catre litera, la privirea literei dinspre “duhul” acesteia, restituind literei singurul sens (practic, substanta hristologica a textului) compatibil cu experienta si credinta Bisericii lui Hristos.

Mystagogia depaseste atat literalismul cat si alegorismul (acestea raman legitime eclesial numai ca expresii ale aplicarii metodei mystagogice, nicidecum in cazurile in care sunt intelese ca alternative ale acesteia). Metoda teologiei ortodoxe traditionale, cand e vorba de a dialoga in termenii unei paradigme anume, e cea selectiva, de asumare critica a interpretarilor stiintifice – dupa sensul indicat de Sfantul Vasile (pe urmele marelui Clement din Alexandria) in Omilia a XXII-a. Catre tineri, 2, metoda aplicata magistral in Omiliile la hexaemeron -, care nu presupune nici abdicarea de la sensul Scripturii si nici o atitudine de refuz fata de stiinta. O metoda care evita ideea conflictului ireductibil, dar care nici nu cauta cu orice pret corespondente.

Metoda selectiva presupune, cum am mai afirmat, utilizarea conceptiilor stiintifice de la un moment dat ca vehicul pentru mesajul revelat, in efortul de intelegere aprofundata si de expunere conjuncturala a acestuia. Recuperarea si aplicarea imediata a acestei metode este solicitata azi, pe de o parte, de lipsa adecvarii la context a mesajului ortodox, cu implicatii pentru eficienta predicarii (daca Biserica este trimisa catre “toate neamurile”, inseamna ca ea are o datorie si catre comunitatea oamenilor de stiinta, si catre cei ce nu cred, pretextand o anumita intelegere a stiintei), pe de alta de necesitatea depasirii crizei relatiei omului modern cu lumea (problema ecologica).

Utilizarea metodei selective este motivul principal pentru care cosmologia ortodoxa nu a cunoscut, la intrarea in modernitate, conflictul cu stiinta, cum s-a intamplat in apus, unde teologii au vazut in cosmologia antica o philosophia perennis, ultimul cuvant pentru interpretarea Bibliei. In acest context, trebuie spus ca disputa stiintei nu-i cu Scriptura, ci cu o teologie care a inteles Scriptura gresit. Identificand mesajul Bibliei cu o anumita paradigma culturala, teologia a ucis “duhul”, lasand a se intelege ca, pentru a fi crestin, trebuie sa traiesti in trecut: atitudine complet opusa mesajului Scripturii si Liturghiei. Liturghia, care este adevarata exegeza a Scripturii, pentru ca repeta neincetat taina intruparii Cuvantului (prima parte este dedicata proclamarii, cea de a doua gustarii Cuvantului intrupat), interzice orice intoarcere in trecut, care ar avea alt motiv decat acela de a invata o lectie pentru acum si aici, asa cum interzice orice intoarcerere spre viitor care ar avea alt motiv decat acela de a invata o lectie pentru acum si aici.

Oricum, solutionarea conflictului amintit pare azi mai aproape decat oricand, teologia, pe de o parte, revizuindu-si afirmatiile si intorcandu-se la revelatie – cum a fost aceasta articulata dogmatic (antinomic sub aspectul continutului, paradoxal sub aspectul formei) de Biserica, in urma filtrarii inspirate de catre Parinti, dar nu asa cum a fost exprimata, in haina culturii antice (haina care este numai un simbol incarcat de revelatie, nu insasi revelatia) -, iar stiinta, pe de alta, renuntand la triumfalismul secolului XIX si optand pentru o privire apofatica (din momentul in care nu s-a mai multumit cu analiza, ci cauta intelegerea si semnificatia lumii), taina esentei create fiind la fel de insondabila precum aceea a fiintei dumnezeiesti, spre care trimite neincetat.

Tensiunea dispare astazi treptat, cel putin cosmologii incercand o abordare metafizica a realitatii pe care o cerceteaza, renuntand la pretentia certitudinilor de neclintit si recunoscand ca modelele stiintifice nu pot da seama de ansamblul realitatii, ramanand simple aproximatii. Fizicianul Jean-Pierre Lonchamp afirma ca azi devenim tot mai constienti de limitele stiintei. Orientata spre actiune, stiinta a permis descoperirea extraordinarului dinamism launtric al unei energii generatoare de structuri din ce in ce mai complexe, culminand in creierul si spiritul uman. Stiinta descrie, partial, aceasta evolutie, dar e incapabila sa ne ofere semnificatia acesteia ori sa raspunda intrebarilor pe care umanitatea si le pune dintotdeauna: ce suntem? de unde venim? incotro ne indreptam?.

Apare din ce in ce mai des ideea complementaritatii domeniilor. Daca pana de curand se vorbea de spatii bine delimitate ale stiintei, filosofiei, artei si religiei (mitul contextului, in limbaj popperian), acum se acrediteaza ideea ca diversele domenii se acopera reciproc, ceea ce le lipseste inca fiind limbajul comun. Postmodernismul cauta o viziune integrativa (metadiscursul) si un limbaj universal (metalimbajul) – o “limba a pasarilor”, in termenii lui Andrei Plesu -, intr-un demers transdisciplinar, care sa poata da seama de toate nivelurile de realitate, fara reductionismele bine-cunoscute ale stiintei clasice.

Stiinta, responsabila, prin atitudinea anterioara, pozitivista, pentru “insensibilitatea metafizica” a multor contemporani, cum observa Christos Yannaras, pare sa devina un nou ferment spiritual. Cred ca, astfel intelese, stiinta si teologia nu mai pot fi privite ca adversare.

Scurta istorie a conflictului. cu o privire asupra mentalitatii occidentale

Istoria culturala a occidentului crestin incepe cu fericitul Augustin; o descifrare a infrastructurii si tendintelor acestei culturi fara o prealabila (chiar sumara) initiere in gandirea teologului african pare imposibila. De asemenea, cunoasterea principalelor repere ale gandirii augustiniene este importanta pentru intelegerea cauzelor care au condus, in lumea moderna, la conflictul dintre stiinta si teologie.

Neoplatonist prin formatie (numeroase elemente din sistemul plotinian se regasesc la el tale quale), dar influentat si de stoicism, de unde a preluat conceptia despre ratiunile seminale, Augustin, preocupat de afirmarea transcendentei si omnipotentei lui Dumnezeu, a postulat ca acesta e Cauza prima si creatoare a lumii, punctul fix in jurul caruia se misca universul. Lumea, perfecta dintru inceput (o afirmatie prin care Augustin vroia sa combata opinia maniheilor ca lumea este fundamental rea), se misca in virtutea impulsului exterior initial si a ratiunilor imanente, fara sa existe o implicare directa a lui Dumnezeu in aceasta miscare. Precum in cazul lui Origen, imobilitatea era un atribut al lui Dumnezeu, in timp ce caracteristica lumii era miscarea, vazuta insa de aceasta data a fi buna, conforma naturii (spre deosebire de conotatiile pesimiste pe care miscarea le avea atat in plotinism cat si in origenism). Din cauza accentului pe atotputernicia divina si dorind, poate, sa scape de sechelele trecutului sau maniheic, Augustin a ajuns sa afirme insa ca universul a fost creat nu doar in stare de perfectiune, ci si dintr-o data. El ignora cu buna stiinta referatul biblic, care descrie o desfasurare in trepte a facerii si in care se descopera sinergia Creatorului cu miscarea fiintei create.

Aceste cateva repere permit intelegerea fondului dualist al acestei cugetari, prin dualism intelegand nu numai discernerea diferentei dintre Creator si creatie, ci mai curand o perspectiva separationista, in virtutea careia universul pare o realitate autonoma fata de Dumnezeu.

Solutia dualista a lui Augustin s-a impus definitiv in crestinismul apusean, desi a suferit in timp unele modificari. Cert e ca “dualismul instinctiv” al teologilor occidentali a determinat conceperea unei distante din ce in ce mai mari intre Dumnezeu si cosmos, intre invizibil si vizibil, expresia clasica a acestei distantari fiind separatia scolara intre Dumnezeul necreat si creatie prin introducerea unui etaj intermediar: gratia, supranaturalul creat.

Metoda scolastilor pare a fi fost aristotelismul (spun pare pentru ca, la Aristotel, fizica deborda in metafizica), insa, departe de a reduce distanta dintre spirit si materie, dintre Dumnezeu si lume, teologii medievali afirmau autonomia celei din urma, fara ca aceasta sa implice si opozitia ireductibila a celor doi termeni ai relatiei. Gratia supranaturala creata perfectioneaza lumea vazuta (directie ce avea sa fie radicalizata in conceptul protestant sola gratia), insa pentru scolasti acest fapt era vazut in sensul ca supranaturalul potenteaza autonomia universului fata de Dumnezeu.

Foarte importanta, pentru aceasta discutie, observatia ca teologia romana a pastrat pana acum ideea interventiei indirecte a lui Dumnezeu in creatia sa, fapt evident in conceptul cauzelor secunde, vehiculat de Catehismul Bisericii Catolice: “Dumnezeu nu daruieste fapturilor sale doar existenta, ci si demnitatea de a actiona ele insele, de a fi cauza si principiu unele pentru altele si de a conlucra in felul acesta la implinirea planului sau”; “Dumnezeu actioneaza in toata actiunea creaturilor sale. El este cauza prima care lucreaza in si prin cauzele secunde”.

Textele citate demonstreaza o preocupare pentru articularea Creatorului cu faptura, dar este evident faptul ca nu-i si o incercare reusita. Intr-o analiza atenta, se observa ca nu exista nici o explicatie despre modul in care Dumnezeu poate sa actioneze in interiorul creatiei sale. Este, posibil, o urmare a faptului ca, de la Augustin, teologia occidentala nu a inteles ratiunile divine drept structuri informatice – situate in egala masura in Logos si in creatie, cum afirmase deja sfantul Atanasie; sau ca energii, cum a precizat, aristotelic, mai tarziu sfantul Maxim – prin care Dumnezeu se articuleaza cu lumea, ci in sensul unor modele exterioare fiintelor, actionand prin “cauzalitate exemplara”.

La alt nivel, se poate spune ca este o urmare a faptului ca Occidentul nu a construit si o cosmologie a facerii prin Logos, ci doar una a facerii din nimic.

Modernitatea antiscolastica s-a prevalat de afirmarea distantei imaginate de teologia scolastica, adancind prapastia si excluzand (deistic) orice atingere intre Dumnezeu si univers, intre supranatural si natural, pentru ca, in cele din urma – in numele ideii universului infinit si al ideii evolutiei intamplatoare -, sa renunte cu totul la ipoteza divina in interpretarea lumii. Dr. Alexandros Kalomiros observa ca, de fapt, ceea ce a permis ateismului uzurparea conceptului evolutiei si utilizarea acestuia impotriva credinteia fost lipsa de libertate a crestinilor fata de prejudecatile stiintei antice, i.e. imobilismul. Ceea ce inseamna ca, de fapt, nu-i vorba de un conflict imediat intre stiinta si teologie, ci intre doua viziuni asupra lumii, doua ideologii.

Eliminarea lui Dumnezeu din discutie era o consecinta fireasca a dualismului ontologic si a celui epistemologic (teoria scolastica a dublului adevar – exista un adevar al credintei si unul al ratiunii-, teorie zamislita in laboratorul gandirii dualiste medievale), pentru care inteligibilul se afla situat in afara sensibilului: inteligibilul (in sens antic) este de competenta credintei, sensibilul (la fel de antic) ramane de competenta ratiunii.

Deismul, in directa linie, a exclus orice relatie a lui Dumnezeu si a credintei cu lumea concreta/fenomenala. In aceeasi linie, Descartes, situandu-si zeul doar ca origine, limitand posibilitatea prezentei Creatorului in Univers dupa aducerea acestuia la fiinta, a elaborat celebrul sau dualism, potrivit caruia res cogitans si res extensa sunt complet separate si, consecutiv, investigabile pe cai/cu metode complet diferite.

Pozitia modernitatii este, dincolo de pretentia intemeierii stiintifice, la fel de filosofica precum cea scolastica, optand, prin reactie fata de supranaturalismul medieval, pentru materialism: universul si viata sunt doar materiale, materia este vesnica, organizarea acesteia realizandu-se numai prin cauze inerente, printr-un principiu al determinarilor pur intamplatoare. Potrivit acestei ideologii materialiste (evolutionismul), la nivel fizic si biologic deopotriva, totul s-ar explica printr-o dinamica naturala a cosmosului. (Acelasi Kalomiros arata ca nu s-a ajuns la controversa dintre creationism si evolutionism decat prin ignorarea Scripturii si a naturii, atat de catre oamenii de stiinta cat si de crestini.)

Nerezolvarea multumitoare a raportului dintre atotputernicia divina si miscarea lumii in teologia occidentala, problema dublata de prezumtia moderna ca universul infinit nu poate avea vreo legatura cu Dumnezeu, se afla la originea reticentelor de azi ale unor oameni de stiinta fata de teme ca aceea a creatiei. Cert e ca, in modernitate, s-a ajuns, de la imaginea universului static, proprie antichitatii si evului mediu occidental – reprezentare de care se mai ataseaza ideologii creationismului stiintific -, la conceperea universului in miscare, in expansiune, deschis, supus transformarilor. Trecerea de la “nu se misca pentru a nu se strica ordinea prestabilita” la “se schimba pentru ca se misca”. Oricum, noua paradigma permitea eliminarea teologiei (atasata nejustificat culturii antice in care Sfintii Parinti si-au imbracat mesajul despre lume si om) ca partener credibil pentru investigarea realitatii.

In fata privirii reductioniste a stiintei teologizate, teologia occidentala a replicat prin elaborarea creationismului, pentru care originea si miscarea lumii erau explicate exclusiv prin cauze supranaturale si in care universul, inchis, nu era privit ca eveniment dinamic. Conflictul era declansat, teologia discreditandu-se pe masura ce stiintele avansau in descrierea universului. Singura viziune comuna creationismului si evolutionismului este aceea a unei lumi incapabile de progres calitativ, supusa inexorabil declinului (mitul antic al succesiunii varstelor, pentru creationism) si entropiei (principiul al doilea al termodinamicii, pentru evolutionism), viziune incompatibila cu chipul lumii desavarsite, descris in Apoc. 21-22.

Astazi, desi atat teologii cat si oamenii de stiinta isi reconsidera pozitiile, descoperind ca intelegerea implica dialogul si o constiinta a complementaritatii, continua sa se manifeste si opinii mature (sau chiar interesate in continuarea conflictului), cum sunt evolutionismul politizat al curentelor marxiste (lumea goala de sens, de vreme ce pare ca o istorie indelungata a universului exclude principial prezenta activa a lui Dumnezeu) si creationismul stiintific (care vrea sa demonstreze cu orice pret ca universul este mult mai nou decat afirma datele actuale, ca si cand intr-un cosmos recent ar fi mai mult loc pentru Dumnezeu).

In vreme ce evolutionistii au tendinta de a ignora argumentele care indica incompletitudinea teoriei evolutiei, creationistii tind sa propuna, prin fortarea textului biblic (si a marturiilor patristice), o tehnologie creatoare de factura mitologica.

Diagnoza realizata de Sfantul Vasile asupra teoriilor cosmologice ale vremii sale, pe care o redau imediat mai jos, e relevanta si pentru conceptia moderna/atee despre lume. De asemenea, pentru o cale autentic traditionala de raportare a teologiei la rezultatele cercetarii stiintifice.

“Acesti filozofi, necunoscandu-l pe Dumnezeu, n-au pus la temelia crearii universului o cauza rationala, ideile lor despre facerea lumii fiind concluziile nestiintei lor initiale despre Dumnezeu. De aceea unii [...] au alergat la ipoteze materialiste, atribuind elementelor lumii cauza crearii universului; altii si-au imaginat ca natura celor vazute este formata din atomi, [...] corpi indivizibili ce se unesc si se despart unii de altii succesiv, ducand astfel la nasterea si distrugerea fiintelor [...]. Necredinta in Dumnezeu [...] i-a inselat si au spus ca universul e fara conducere si fara ordine, fiind purtat de intamplare”.

Singura pretentie a teologiei este aceea de a nu se incerca o interpretare a lumii fara Dumnezeu; ea nu are si vocatia de a descrie intr-un anumit fel universul, cum opineaza partizanii creationismului. Teologia occidentala mai noua incearca sa depaseasca premisele culturii dualiste, care au condus la acest conflict si care inca il mai sustin. Spre pilda, in viziunea lui Jürgen Moltmann, insistenta teologiei vechi pe relatia cauzala dintre Creator si creatie se afla la originea conflictului dintre creationism si evolutionism, promovand imaginea separationista a unor raporturi exterioare intre Dumnezeu si univers. Moltmann considera ca distinctia vechi-testamentara – ceruta de contextul panteist in care traiau evreii- intre Dumnezeu si lume, care avea rostul de a elimina orice interpretare a lui Dumnezeu in termenii lumii si de asemenea orice interpretare a lumii ca divina, a fost inteleasa in apologeticele moderne ca pretext pentru procesul caracteristic european al secularizarii si implicit pentru implinirea visului(la fel de european) de exploatare eficienta a resurselor naturale, de dominare a lumii in locul lui Dumnezeu.

Ceea ce impune azi revizuirea ideii occidentale despre raporturile dintre Dumnezeu si creatie este degradarea radicala a mediului inconjurator, rezultat al absentei unei perspective a complementaritatii domeniilor.

“O doctrina ecologica a creatiei implica un nou mod de a gandi despre Dumnezeu. Centrul noii viziuni este recunoasterea prezentei lui Dumnezeu in lume si a prezentei lumii in Dumnezeu”. Pentru Moltmann, e vorba de regasirea acelei “intelepciuni a creatiei”, pierduta de occident dar pastrata in rasaritul crestin, in Bisericile Ortodoxe, intelepciune care poate oferi “cele mai importante idei spre revolutionarea atitudinii noastre fata de natura, de care astazi e atat de vitala nevoie”.

Solutia propusa de teologul reformat, chiar daca insolita pentru obisnuintele teologiei clasice occidentale, nu-i o noutate pentru Biserica; mai mult, marcheaza intoarcerea la sursele crestinismului patristic, spre perspectiva paradoxala a transcendentei si a prezentei lui Dumnezeu in creatie, care presupune de la bun inceput depasirea separatiei filosofice spirit-materie (natural-supranatural). Prezent prin Duhul sau in creatie, Dumnezeu sustine si imprima lumii structura unei comuniuni, a unei armonii dinamice.

Fata de problema amintita, teologia are in acest moment sarcina de a se intoarce la adevaratul sens al credintei biblice, afirma Moltmann: “prin Duhul sau cosmic, Dumnezeu, Creatorul cerului si al pamantului, e prezent in fiecare din fapturile sale si in comunitatea creatiei din care acestea fac parte. [...] Dumnezeu nu-i numai Creatorul lumii. El este de asemenea Duhul universului. Prin potentialitatile Duhului, Creatorul se implica in fapturile pe care le-a zidit, le anima, le tine in viata si le conduce spre viitorul imparatiei sale”.

E o perspectiva a spiritualitatii si a finalitatii creatiei, dincolo de abuzurile si lipsa de sens acuzate de modernitate. In aceste conditii, conflictul dintre stiinta si teologie, dar mai ales opozitia celor doua ideologii, creationismul si evolutionismul, raman semne ale ignorantei, ale atasamentului pentru o paradigma filosofica ce s-a dovedit a fi nu doar falsa, ci si contraproductiva.

O perspectiva ortodoxa asupra conflictului creationism-evolutionism

Cosmologia biblica, in lumina gandirii Sfintilor Parinti, am mai spus, exclude orice unilateralitate, asa incat nu poate fi judecata prin grila occidentala a rupturii natural-supranatural. Dumnezeu este cel care a creat din nimic si a zidit (organizat) universul, dar organizarea creatiei nu s-a facut nici dintr-o data, nici prin eludarea miscarii fapturilor, miscare desfasurata potrivit ratiunilor intiparite de Logos in creatie (dupa cum intruparea Cuvantului a insemnat asumarea firii umane intregi, pentru ca Dumnezeu nu lucreaza decat prin cel ce lucreaza, observa sfantul Maxim; cf. Ambigua, 2). Dumnezeu a creat viata, insa i-a dat si acesteia puterea – nu in sensul occidental al autonomiei, de vreme ce lumea este sustinuta de el prin prezenta proniatoare/energiile divine – unei miscari proprii (aceasta trebuie inteleasa, cel putin in viziunea unor Parinti cum sunt sfintii Grigorie al Nyssei si Maxim Marturisitorul, in sensul unui proces de actualizare a potentelor lumii). De altfel, toate fapturile \”participa la Dumnezeu\” prin faptul ca exista si se misca. Aceasta perspectiva, spune dr. Kalomiros, se poate numi evolutiva (dar nu intr-un inteles ateu).

Ceea ce permite o asemenea viziune este intelegerea operei creatoare ca expresie a unui plan anterior, care stabileste ca toate etapele, registrele si fiintele din univers sa fie anticipat conforme ultimei stari a creatiei. Sfantul Maxim observa ca Dumnezeu creaza contempland in Hristos imaginea finala/desavarsita a lumii. Acestea-s motivele pentru care Dumnezeu, intervenind prin ceea ce s-ar putea numi un miracol continuu (pe care minunile nu fac decat sa-l reveleze ochilor nostri, altfel neputinciosi sau pur si simplu neobisnuiti cu experienta contemplativa) – nu in sensul de suspendare a ordinii naturale, ci de revelare a starii eshatologice a universului-, nu exclude miscarea si libertatea creatiei.

Sfantul Vasile evidentiaza maniera complexa in care Dumnezeu, prin cuvintele/energiile sale, sustine fertilitatea naturala (conceputa si daruita tot de el) a creatiei:

“Gandeste-te la cuvintele lui Dumnezeu care strabat creatia! Au inceput de atunci, de la facerea lumii, si lucreaza si acum, mergand mai departe, pana la sfarsitul lumii. [...] “Sa scoata pamantul suflet viu!”. Aceasta porunca a ramas statornica in pamant si nu inceteaza sa stea in slujba Creatorului. Unele vietati sunt aduse la existenta prin nastere din cele care existau mai inainte, iar altele si acum se nasc chiar din pamant” (Omilii la hexaemeron, 9, 2). In Cuvantul sau apologetic la hexaemeron, sfantul episcop al Nyssei vorbeste de eficienta poruncilor dumnezeiesti, prin care Cuvantul “pare de-a dreptul innascut in fapturi”.

Cele doua afirmatii indica prezenta activa neintrerupta a Cuvantului creator in univers, asa incat e de inteles ca textul Facerii trebuie luat in sensul unei paradigme a modului in care Dumnezeu lucreaza permanent in creatie, nu in sensul unui illo tempore in care lucrarea dumnezeiasca era complet diferita de ceea ce se petrece acum in univers.

Nu-i vorba nici de o ordine statica, nici de o miscare producatoare a dezordinii. Paradoxul cosmic sau ceea ce stiinta de acum observa in starile de complexitate (pe care noile sesizam ca ordine si dezordine in acelasi timp), era numit deja de Sfintii Parinti stabilitate mobila si mobilitate stabila. Parintii afirma ca organizarea lumii si miscarea acesteia se savarsesc din initiativa (Dumnezeu le “cheama la fiinta pe cele ce inca nu sunt”; Rm 4, 17) si cu aportul divin, manifestat prin energiile necreate, dar in convergenta cu puterea naturala a fapturilor. Se observa legatura interna dintre facere si pronie, expresii ale atotputerniciei divine.

Cred ca solutia Parintilor rasariteniar fi usor de receptat azi de cosmologi (mai putin de antropologi, care nu au asumat inca nici directiile noii cosmologii), care cauta inca sa se eschiveze doar pentru ca nu au fost obisnuiti cu un Dumnezeu Atotputernic si Atottiitor in acelasi timp, adica imuabil si transcendent, dar si in miscare iubitoare spre lume. Un Creator care, fiind Atotputernic, s-a autodeterminat la slabiciune, cum spune deseori sfantul Pavel (1 Co 1, 27), la acomodarea cu posibilitatile limitate ale universului, actionand prin acestea.

Sfantul Atanasie descrie pe de o parte inconsistenta lumii (imagine familiara celor mai multi dintre noi, impusa de principiul heisenbergian al incertitudinii, versiunea ontologica), pe de alta implicarea permanenta a Creatorului, care se face voluntar si iubitor substrat al lumii, spre dainuirea si sporirea acesteia: “vazand [Dumnezeu] ca toata firea creata e, prin ratiunile sale, curgatoare si pe calea dezarticularii, ca sa nu patimeasca ea aceasta si pentru a nu se retopi universul in inexistenta, dupa ce le-a facut pe toate prin Cuvantul sau vesnic si a dat consistenta zidirii, n-a lasat-o sa fie purtata si clatinata de firea ei si amenintata sa recada in nimic, ci, fiind bun, conduce si stabilizeaza creatia intreaga prin Cuvantul sau, care e si el Dumnezeu, asa incat, luminata prin conducerea, prin purtarea de grija si prin conservarea ei in ordine de catre Cuvantul, sa poata dura statornic”.

Prapastia uriasa dintre necreat si creat este depasita prin coborarea energetica a Dumnezeirii spre lume si prin urcusul rational al acesteia spre Dumnezeu. E un raport mult mai complex decat cele descrise de creationism si evolutionism.

Parintele prof. Dumitru Popescu observa diferenta acestei viziuni fata de perspectivele occidentale: “Aceasta cosmologie teonoma se distanteaza si de creationism, si de evolutionism. Nu poate accepta nici creationismul, care considera ca lumea a fost perfecta din momentul crearii, intrand in conflict cu evolutionismul, si nu accepta nici evolutionismul, fiindca acesta considera ca lumea se dezvolta prin ea insasi, fara legatura cu Dumnezeu. Cosmologia teonoma depaseste aceste doua tendinte prin conceptia despre procesul de creatie continua, care are obarsia in creatia de la inceput, prin care Dumnezeu a scos lumea din neant, si se incununeaza cu creatia finala, cand totul se transforma in Hristos, ca Logos Creator si Mantuitor, intr-un cer nou si un pamant nou. Aceasta creatie continua e posibila doar in masura in care Creatorul pastreaza o legatura interna cu universul prin energiile necreate si aduce lucrurile la existenta prin ratiunile lor interne la timpul potrivit, dupa intelepciunea sa”.

Este o viziune care se intemeiaza pe conceptia sfantului Atanasie despre ratiunile divine ale lumii, situate deopotriva in Dumnezeu si in fapturi, conceptie reluata de sfantul Grigorie Teologul, care afirma ca ratiunile fiintelor au fost preelaborate de Logos, dar ca acestea se activeaza in timp.

Cosmologia contemporana dezbate doua opinii privind isotropia expansiunii cosmice: istoria universului e determinata de un set de conditii prestabilite, sau de conditii ce apar, imprevizibil, in timp?

Perspectiva creatiei continue, a cosmologiei teonome – cu intemeierea patristica evocata – depaseste dilema, afirmand in egala masura o conditionare prestabilita si o activare secventiala a conditiilor.

De asemenea, daca logosul este in fenomenal, daca inteligibilul este structura launtrica a sensibilului (cum spune sfantul Maxim), teoria dublului adevar pierde legitimitatea, iar conflictul stiintei cu teologia inceteaza. E ceea ce a intuit si profetic afirmat parintele Pierre Teilhard de Chardin.

Pentru sfantul Maxim, in spiritul hotararii dogmatice a sinodului al IV-lea ecumenic (Chalcedon, 451), modelul si motorul sinergiei puterii lui Dumnezeu si a fortelor cosmice este unirea ipostatica a celor doua naturi, divina si umana, in Hristos. Dupa cum cele doua naturi pastreaza in Hristos vointa si energia proprie, manifestandu-se mereu teandric, tot astfel, desfasurarea lumii se realizeaza printr-o convergenta a energiilor create si necreate (in care se regaseste “asimetria” modelului hristologic: divinul precede si copleseste creatul, fara a-l anula).

Principiul sinergiei este indispensabil creatiei, care nu se poate sustine doar prin sine, si de aceea e intensificat in Iisus Hristos, care “a realizat iconomia privitoare la noi in mod teandric”, manifestandu-se deodata printr-o lucrare divina si umana. Hristos nu reprezinta un caz exceptional, pentru ca in vietuirea lui pamanteasca discernem implinirea sensului intregii creatii, inceputul generalizarii modului teandric la scara cosmica. Textul maximian din Qu. Thal. 60 sugereaza faptul ca realizarea sinergiei intre creat si necreat solicita o prealabila – si potentiala – constitutie teandrica, sinergia intensificand-o.

Mobilitatea lumii nu e nici rea (ca in origenism), nici autonoma (cum se crede azi); cum spune Yannaras, “materia lumii e energie. Universul este eveniment energetic activat dinamic”, avand “un scop pentru care este pus in miscare evenimentul lumii”.

Aceasta convergenta a energiilor necreate si create este posibila intrucat lumea, intemeiata rational si spiritual, are sens si miscare teocentrica. Orice separatie intre materie si spirit, intre vazut si nevazut e depasita prin afirmarea articularii interne intre Dumnezeu si creatie, implicand un Dumnezeu viu, care “a intrat in fiinta tuturor celor din lume”, punand “toate partile ei in armonie unele cu altele si a facut un tot armonic, corespunzator si de acord cu el”.

Principiul sinergiei exclude explicatiile reductioniste furnizate de creationisti si de evolutionisti. Ceea ce inseamna ca o teologie ortodoxa intemeiata traditional nu poate simpatiza cu supranaturalismul ideologiei creationiste (dupa cum, desigur, nici cu naturalismul ideologiei evolutioniste).

Cateva elemente pentru interpretarea referatului biblic despre creatie

Fiind evident ca piatra de scandal in relatiile dintre teologie si stiinta (mai ales dintre ideologiile care le paraziteaza pe acestea, ma refer la creationism si, respectiv, evolutionism) este textul biblic al Facerii, consider necesar sa atrag atentia asupra unor dificultati ale textului, a caror ignorare conduce spre ratarea sansei unei interpretari corecte, adecvate canonului eclesial. Pe scurt, este vorba de faptul ca acest text nu are intentia unei descrieri stiintifice a lumii.

Structura textului e foarte complexa. Desi la prima vedere este vorba de o istorie a creatiei, referatul biblic (mai precis, prima versiune, desfasurata intre 1, 1 si 2, 4a) nu propune o cronologie riguroasa, relatand evenimentele facerii prin intreteserea unor perspective diverse: paralelista/simetrica, concentrica/reductionista si functionala/teleologica. Indraznesc a spune ca, de fapt, prima intentie a textului nu vizeaza cosmogeneza, ci promovarea unei noi teologii; facerea lumii si a omului au functia de argument pentru aceasta noua teologie. Trecerea de la politeism la monoteism nu era posibila fara o noua cosmologie si mai ales fara o noua antropologie.

Textul din Gn 1 este evanghelia unei noi teologii (fata de teologiile politeiste ale paganilor pe care evreii ii cunosteau), in care Dumnezeu se recomanda printr-o cosmologie, o geologie, o biologie si o antropologie, care, familiare omului, au functia de argumente pentru unicul Dumnezeu (cu aceeasi intentie, Dumnezeu i se descopera lui Moise ca fiind Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacov, patriarhii fiind acum cartea de vizita a Creatorului; Ex 3, 6) Asadar, o istorisire, nu o istorie; o teologie, nu o stiinta.

Excluderea oricarei pretentii stiintifice a textului e si mai evidenta in a doua versiune (care incepe cu 2, 4b), care plaseaza omul inainte de viata (in dezacord literal cu imaginea primeiversiuni), intarind impresia ca mesajul se adreseaza unui om ce trebuie vindecat de politeism (i.e., adorarea stihiilor) prin infatisarea sa, abrupt, fata-in-fata cu Dumnezeu.

Ordinea “zilelor” creatiei este mai mult logica, desfasurata potrivit unor principii libere de factorul cronologic, urmarind sa afirme planul si implicarea directa a lui Dumnezeu in aducerea la existenta si in organizarea universului. Acesta este motivul pentru care Parintii insista ca “Dumnezeu este cel care le face si le preface pe toate si le ordoneaza pe toate dupa voia lui”. De asemenea, acesta-i motivul pentru care atentioneaza ca “nu trebuie sa vorbesti de facerea cerului si a pamantului ca despre o intocmire realizata de la sine, cum si-au inchipuit unii, ci ca de o lucrare cu cauza la Dumnezeu”. Aceasta sustinere a Parintilor nu implica insa si o descriere a manierei in care Dumnezeu lucreaza. Viziunea antropomorfist-manufacturiera despre lucrarea lui Dumnezeu abuzeaza de metaforele textului- despre al caror regim voi vorbi imediat mai jos – in timp ce Parintii arata ca asa cum stim ca Dumnezeu exista, fara a sti cum este el, tot astfel stim ca Dumnezeu lucreaza, dar nu stim cum.

Daca miza textului e teologica, evident ca – in indiferent ce paradigma stiintifica – demersul teologic ramane unul interpretativ, nu explicativ (descriptiv).

Intreg referatul biblic e construit in imagini simbolice, in analogii luate din experienta cotidiana a evreilor din vremea lui Moise. Chiar termenul zi este folosit nu pentru a desemna un timp de douazeci si patru de ore, cum s-a crezut multa vreme (si cum mai sunt ispititi a crede unii creationisti de spirit augustinian), ci, prin comparatie cu ziua de munca, pentru a indica prezenta divina activa: tot ce exista este lucrat de Dumnezeu! Cu alte cuvinte, termenul zile nu desemneaza unitati temporale (structuri cronologice), fiind o metafora, rezultatul aplicarii unei analogii existentiale.

Scriptura, fiind un intreg indivizibil (nu doar pentru ca Biserica a stabilit canonul, ci si pentru coerenta sa interna, data in inspiratia Duhului Sfant), e guvernata de aceleasi principii in toate partile si straturile sale. Astfel incat, daca Hristos – care este norma interna si externa a Scripturii- vorbeste in parabole si metafore, care sunt structural analogii existentiale, acelasi regim il are si textul Facerii, o parte manifestand tot ceea ce este intregul (cf. sfantul Maxim Marturisitorul, Mystagogia, 1).

Termenul zi este utilizat in acelasi regim cu expresia “pamant netocmit si gol”, care vorbeste despre starea universului dinaintea organizarii facand apel la experienta egipteana a evreilor: universul era, mai inainte de organizare, asemenea desertului egiptean, infertil si inconsistent, caracterizat de moarte si instabilitate (de vreme ce nisipul nu rodeste iar vantul schimba mereu arhitectura dunelor).

Aceasta intelegere a “zilelor” devine motivul cel mai puternic pentru ca miliardele de ani pe care le numara stiinta sa nu-l sperie pe teolog si sa nu mai para o lipsa de evlavie fata de atotputernicia divina. Ziua de munca vorbeste de un Dumnezeu care-si afirma demnitatea si puterea prin chenoza, prin coborarea in posibilitatile/slabiciunile creatiei, cum a procedat si spre mantuirea acesteia.

Faptul ca-i vorba de zile de munca este indicat si de structura quasi-identica a celor sase etape ale facerii: (1) Dumnezeu porunceste prin Cuvantul atotputernic si toate se fac; (2) Creatorul isi evalueaza opera, vazand ca este buna si frumoasa, conforma gandului sau despre ea; (3) faptura primeste un nume, adica i se descopera sensul si functia; (4) in cazul fiintelor vii, acestea sunt binecuvantate, adica primesc puterea dezvoltarii si inmultirii prin participare la puterea Creatorului; (5) finalul “si a fost seara, si a fost dimineata”, indicand dinamica dezvoltarii universului potrivit planului dumnezeiesc elaborat mai inainte de a fi lumea.

Complexitatea structurala a textului Facerii reclama prudenta. Orice interpretare a referatului biblic, chiar cu mijloacele stiintei, impune o atitudine apofatica, o rezerva, asa cum chiar taina creatiei lui Dumnezeu impune. Tocmai libertatea acestui text fata de orice intentie stiintifica permite articularea perspectivei pe care o ofera cu orice paradigma stiintifica (in masura in care aceasta este, la randul sau, libera de ideologiile nihiliste si atee).

Doar citita eclesial inceteaza Scriptura a mai fi casus belli. Lumea trimite mereu catre Ziditorul sau, iar Scriptura, intrupare a Cuvantului, trimite neincetat catre cel ce vorbeste constiintei omenesti prin ea; de aceea, investigatia teologica nu poate ramane niciodata la nivelul descrierii lumii, cum nu poate ramane in idolatrizarea literei, fiind chemata sa inteleaga realitatea (a fapturii si a Scripturii deopotriva) prin cunoasterea Cuvantului Creator.

Revenind cu minte, cu intelepciune la spiritul traditiei eclesiale – ceea ce implica: renuntand la raspunsurile prefabricate de teologia occidentala -, teologia ortodoxa are sansa nu numai de a se redescoperi pe sine, ci si aceea de a se dezvalui culturii contemporane ca partener serios pentru dialog, in efortul conjugat pentru intelegerea lumii in care traim.

Preot dr. Doru Costache

www.crestinortodox.ro

Ancheta in legatura cu livrarea ilegala de rachete Iranului

decembrie 17th, 2007

Procurorii Departamentului National Anticoruptie au deschis o ancheta in legatura cu livrarea ilegala de rachete Iranului. Fostul consilier prezidential Marius Oprea a fost deja audiat in acest caz prezentind documente care demonstreaza existenta unor negocieri oficiale, copii din contractul incheiat.si anexe ale acestuia care demonstrau planificarea unui grafic al livrarii echipamentelor necesare pentru dotarea a doua regimente cu rachete sol-aer. Statul român se angaja inclusiv sa instruiasca militarii iranieni pentru a sti sa foloseasca acest tip de rachete. Din aceste documente reiese ca 7,39 milioane USD era costul efectiv al echipamentelor militare, restul pina la 8,9 milioane USD fiind cheltuieli de instruire ale militarilor iranieni.

http://www.gardianul.ro/2007/12/07/dosar-c58/exclusivitate_dovada_afacerii_arme_pentru_iran_-s105712.html

Legea nr.39 / 13 decembrie 1990 privind infiintarea, organizarea si functionarea Consiliului Suprem de Aparare al Tarii, stabileste acestuia functia de a aproba programele de perspectiva privind inzestrarea cu tehnica militara a fortelor armate si decizia de a livra peste hotare, tehnica din dotarea armatei. Responsabilitatea autorizarii operarii mijlocele adecvate si a transportului echipamentelor militare din Romania este clar specificata de legislatia romaneasca. Decretul nr. 688 din 28.12.1973 – privind reglementarea activitatii de zbor in spatiul aerian al Republicii Romania – Regimul de zbor in spatiul aerian al Republicii Romania este inca in vigoare si la articolul 8 Decretul 688 specifica: “ pentru zborurile aeronavelor straine in spatiul aerian al Republicii Socialiste Romania in scopul executarii unor transporturi de trupe, tehnica militara, armament si alte materiale militare, ministerele si alte unitati socialiste care primesc sau organizeaza asemenea actiuni, sint obligate sa obtina aprobarea comandamentului suprem al Fortelor Armate ale Republicii Socialiste Romania presedintele Consiliului Suprem de Aparare al Tarii). Numai dupa obtinerea acestei aprobari se procedeaza la darea autorizarii de survol, conform prevederilor art.6”.
Contractul cu Iranul a inceput sa fie derulat in primele luni ale anului 1996, dupa care a fost sistat datorita embargoului la care a fost supus Iranul. Ultima livrare pe ruta Teheran a fost efectuata pe 29.09.1996 cu un avion IL-76 ukrainian inmatriculat UR-76730 operat de compania aeriana Miravia si incarcat la platforma militara a Bazei 90 Transport de la Otopeni. Din motive necunoscute, ca urmare a schimbarilor provocate de rezultatul alegerilor din toamna lui 1996, la inceputul anului 1998 noii guvernanti au decis reluarea livrarii pina la epuizarea lui. La data de 21.02.1998 seria transporturilor cu rachete pentru Iran a fost reluata prin inchirierea unei aeronave tip AN-12, inmatriculata UK 11369, avind indicativul UZB 3509/3510, care a aterizat la Baza 90 Transport Otopeni de unde a plecat incarcata cu armament. MApN a emis Acordul de survol nr. 0009/02.1998 scopul zborului inscris in document fiind: transportul componentelor de racheta ale “Arsenalului Armatei”. Zborul a beneficiat de aplicarea “Procedurilor de tratare a zborurilor speciale in sistem C.F.M.U.” elaborata si aplicata in comun de Statul Major General al M.Ap.N. si A.A.C.R. De altfel au fost identificati in operarea acestui zbor indicatori de statut: STS/STATE, (care codifica un transport prioritar, datorita faptului ca beneficiarul este unul din elementele Sistemului National de Aparare) si STS/PROTECTED, (care implica confidentialitatea transmiterii oricarei informatii despre zborul in cauza). Ca si aplicarea HG-711/ 05.09.1995 prin care Baza 90 Transport fusese declarata punct vamal. A urmat pe 28.02./01.03.1998 un alt zbor operat tot pe platforma militara de la Otopeni, de o mai veche cunostinta din 1996, compania MIRAVIA. Avionul liberian B-707, inmatriculat EL-JNS avea ca aeroport inscris in banda de evidenta a controlului traficului aerian Teheran (OIII-in codificarea aeronautica) si numarul de programare militara acordat de MApN: 8663, tipic pentru un transport special. Seria livrarilor de rachete a continuat pe 23.03.1998 tot cu AN-12 inmatriculat LZ-BFD apartinind companiei bulgare Air Sofia si s-a oprit dupa un scurt-circuit aparut in cazul operarii din 16/17.04.1998 cu un avion IL-76 inmatriculat UR-UCA operat tot de Air Sofia. Sub amenintarea dezvaluirii intregii tarasenii, autoritatile romane au inscenat in acest caz o presupusa contrabanda cu tigari (devenit cazul “Tigareta 2”) si la o saptamina dupa decolarea avionului au aruncat in presa un fax “anonim”. A urmat cercetarea penala si judecatoreasca de tip Gestapo cu persoane maltratate, arestate si condamnate, desi nu exista nici azi vreo proba ca ar fi avut o legatura cu traficul de tigari sau cu cel de arme. Cum a fost posibil asa ceva in Romania?
Recent ziarul ZIUA a publicat in premiera un protocol incheiat in 1998 intre Ministerele Justitiei, Internelor, SRI, SIE, Ministerul Public si cel al Finantelor, prin care s-au pus bazele unei grupari de politie politica – intitulata pompos Grupul Operativ Central (GOC). Jurnalistii au demonstrate ca aceast GOC a functionat din greu emitind planuri de masuri. Acest grup ultra-secret, infiintat in timpul regimului Constantinescu, a fost puternic finantat, a primit mina libera sa incalce legea sub pretextul declarat al combaterii criminalitatii organizate si coruptiei. In grup au fost capacitati ofiteri din conducerea serviciilor secrete si magistrati (unii inrolati in ascuns dinainte de 1989 in serviciile secrete) cu misiunea de a realiza “trimestrial sau la ordin”, in mod legendat, adica sub acoperire, supravegherea, filajul, “surprinderea si inregistrarea audio video a conduitei functionarului public in exercitiul functiunii”. Conform protocolului “pentru asigurarea dovedirii faptelor si a inregistrarii probelor vor fi utilizate, cu autorizarea procurorului, mijloace tehnice de fixare si interceptare a comunicatiilor, din dosarea UM 0962 sau atrase de la SRI si SIE, se vor realiza legende, jocuri si combinatii operative, efectuarea de acte premergatoare si luarea de masuri procedurale. Aceste activitati se vor desfasura cu caracter de continuitate si vor fi analizate lunar la sediul Grupului Operativ Central de reprezentantii institutiilor implicate in actiune”. Acest protocol a insemnat in practica oficializarea politiei secrete, cu scopul a se ascunde cu usurinta o mare escrocherie de rang inalt, inscenind altor persoane o fapta inexistenta, fabricindu-se probe ca au fost filate, si ascultate, in “scop preventiv”. Faptul ca nici o institutie a statului (ministerele enumerate si serviciile secrete implicate), nu a declarat ca protocolul din 1998 a fost anulat, dovedeste ca respectivul grup functioneaza mai departe, excluzind orice control al autoritatii judecatoresti si lasind la latitudinea serviciilor secrete si procurorilor aserviti inscenarea filajului si a interceptarilor imaginare, fara mandat, conform celor stipulate in clauzele protocolului. Desi prin legile de organizare si functionare a Justitiei, obliga pe toti magistratii sa dea declaratii ca nu lucreaza sub acoperire pentru vreun serviciu secret, (sub sanctiunea indepartarii din Magistratura in caz de depistare a unui magistrat-ofiter acoperit), pana in prezent nu exista nici un caz de magistrat verificat pe acest aspect. Declaratiile lor, atitea cite sunt, zac la CSM, institutie care nu s-a invrednicit cu nici o verificare. Nu mai este pentru nimeni un secret ca multi procurori, in special de la sectia Parchetelor Militare si mai recent de la DIICOT, lucreaza cu “marfa” oferita de serviciile secrete si ca, in cele mai multe cazuri, abuzul comis este premeditat. Cei implicati, ale caror nume apar in Protocol, se prefac ca sunt loviti de amnezie sau bagatelizeaza amanuntele importante si sustin ca nu mai stiu nimic. Printre cei care apar in protocol se numara semnatarii: Valeriu Stoica, fost ministru al Justitiei, Mircea Criste, fost Procuror General al Romaniei, Gavril Dejeu, fost ministru al Internelor, Costin Georgescu, fost sef al SRI, Catalin Harnagea, fost sef al SIE, si Decebal Traian Remes, fost ministru al Finantelor. Daca cei enumerati mai sus au fost semnatarii Protocolului, in cuprinsul acestuia sunt enumerati si cei care l-au format si condus: Mircea Zarie, actual adjunct al sefului DNA; fostul secretar de stat la Interne Liviu Popescu si generalii Nicolae Berechet, Anghel Andreescu. Cea mai surprinzatoare declaratie fata de acest protocol a fost cea data de fostul presedinte al Romaniei, Emil Constantinescu, care a sustinut ca nu stie nimic despre acest protocol. Procurorul Mircea Zarie a declarat ca s-au instumentat dosarele grele pe baza datelor adunate de grup, iar chestorul Nicolae Berechet de la Interne ne-a declarat ca acest grup ar functiona in continuare.
Documente care evidentiaza care a fost adevarul, despre abuzurile si inscenarile comise, depre adevaratii vinovati din cazul “Tigareta 2” sau mai bine zis “Arme romanesti pentru Iran” gasiti in detaliu pe coloana din stinga a paginii: http://www.myspace.com/val2002

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Nota:
Documente aflate la http://www.myspace.com/val2002:
-07-12,….– sunt documentele din Gardianul ale lui Marius Oprea care atesta existenta contractului si derularea lui
-1196876838- documentul publicat de Ziua, emis de Grupul Operativ Central
-17- ultima livrare de rachete din 1996
-q567.b3- document emis de ministrul Transporturilor la sugestia MApN cu scopul stergerii urmelor transporturilor anterioare
-3.M. progrEL-JNS-banda progresiva a controlorilor de trafic Romatsa pt. zborul din 28.02.1998 a avionului EL-JNS. Se observa Teheranul ( OIII ) si nr. Programare militara : 8663
– 3.O.nr_progr_mil_IL-76- banda progresiva a controlorilor de trafic Romatsa pt. zborul din 16/17.04.1998 ( Tigareta 2 ), se observa numerele de programare militara 8929 si 8964
-4.T.UZB5.- banda progresiva a controlorilor de trafic Romatsa pt. zborul din 21.02.1998 indicativ UZB-3509, avion AN-12, imnatriculat UK11369 cu nr. Progrmare militara : 8683
– 4.O.UZB3. acordul de survol emis de MApN pentru avionul AN-12, imnatriculat UK11369, din care se observa ce anume transporta
– 4.N.UZB2. fax de solicitare catre MApN si nu Autoritatii Aeriene Civile Romane pentru a autorizarea zborului pentru avionul AN-12, imnatriculat UK11369, conform prevederilor Decretului 688. Se observa detaliul ca intra in spatiul aerian al Romaniei gol ( F-ferry ) si iese din spatiul aerian al Romaniei plin si nu cu orice incarcatura ( M-military ).

La TOHU se joue de l’hiver! – Musiques du monde aux rythmes ensoleillés

decembrie 17th, 2007

Bonjour à toutes et à tous,

J’ai le grand plaisir de vous annoncer l’apparition du magazine Terra
Nova dans une nouvelle formule graphique.

On vous invite à la lecture, avec nos meilleurs voeux pour le Nouvel An.

http://www.terranovamagazine.ca

Felicia Mihali

Rédactrice en chef
TERRA NOVA Magazine
www.terranovamagazine.ca

****

La TOHU se joue de l’hiver!
Musiques du monde aux rythmes ensoleillés

Au programme : Yousy Barbara Ruiz, La loi des cactus, Oztara & Roberto López Project Montréal, le 11 décembre 2007 – Janvier se terminera sous le soleil à la TOHU avec une série de 4 spectacles de musiques du monde aux rythmes ensoleillés et festifs. Se succèderont dans la salle circulaire de la TOHU, la salsa enlevante de Yousy Barbara Ruiz le vendredi 18 janvier; les rythmes chauds de la formation La loi des cactus le samedi 19 janvier; la folle musique festive du groupe Oztara le vendredi 25 janvier; et l’univers musical irrésistible du Roberto López Project le samedi 26 janvier. Une belle façon de réchauffer les froides soirées d’hiver!
YOUSY BARBARA RUIZ
Le vendredi 18 janvier 2008, à 20 h
Étoile montante à Cuba, la Cubaine d’origine et Québécoise d’adoption Yousy Barbara Ruiz est souvent comparée à la légendaire Célia Cruz par sa voix inoubliable et sa présence élégante. Gagnante du Festival de la chanson latino-américaine en 2005 (Ottawa), elle est accompagnée sur scène par des musiciens hors pairs. Elle enchaîne jazz, salsa, merengue, rumba et guaracha : des rythmes chauds, pour un déhanchement assuré!
www.showcaseyourmusic.com/barbararuiz
www.reverbnation.com/barbara
LA LOI DES CACTUS
Le samedi 19 janvier 2008, à 20 h
La loi des cactus est un groupe formé de cinq jeunes musiciens qui se sont donnés le mandat de faire danser et bouger les foules. Nul ne peut résister à leurs musiques contagieuses, vibrantes et leurs rythmes chauds reggae, ska et latins. Des refrains accrocheurs, d’heureuses mélodies de trompette, une énergie inépuisable… Une formation qui a du piquant, une machine à festoyer!
www.laloidescactus.com
OZTARA
Le vendredi 25 janvier 2008, à 20 h
Sur des airs de guitare, d’accordéon, de contrebasse et de percussions, Oztara s’envole vers une douce folie, empreinte de voyage, de liberté, d’humour et d’engagement. Laissez-vous emporter par la folle musique festive de ce groupe fanfardesque qui déplace de l’air! Que la fête commence, et qu’elle ne s’arrête jamais!
www.oztara.net
ROBERTO LÓPEZ PROJECT
Le samedi 26 janvier 2008, à 20 h
Roberto López Project est un orchestre polyculturel qui rassemble un arsenal de rythmes et de couleurs sonores afin de créer un univers musical des plus surprenants. Puissant et mélodique, le style Nu Afro Latin mélange la musique afro-colombienne et afro-cubaine jusqu’au hip-hop urbain, au boogaloo, au jazz et à la musique électronique… Toutes s’harmonisent ensemble dans un cocktail pétillant.
www.robertolopez.ca
www.myspace.com/robertolopezproject
LAISSEZ-PASSER GRATUITS
Laissez-passer gratuits offerts en primeur, deux semaines avant chaque spectacle, aux résidants du quartier Saint-Michel, et une semaine avant chaque spectacle pour les résidants de l’île de Montréal à la billetterie de la TOHU au 514 376-TOHU (8648). Les places sont limitées, faites vite!
POUR SE RENDRE À LA TOHU : 2345, rue Jarry Est (angle d’Iberville)
Métro Jarry (autobus 193 – Est)
Métro d’Iberville (autobus 94 – Nord)
INFORMATION : Tél.: 514 376-TOHU (8648)
Sans frais : 1 888 376-TOHU (8648)
www.tohu.ca

Piete de capital in formare, bancile in directie gresita

decembrie 17th, 2007

Recent-derulatul IPO, in care bancile romanesti au acordat investitorilor credite negarantate in valoare de circa 500 mil. euro pentru a subscrie in cadrul ofertei Transgaz, denota imaturitatea sistemului bancar romanesc. Aceste credite, gajate numai de valoarea actiunilor cumparate cu ele, multe pe termen mediu si lung, invita bancile la pierderi in cazul in care pretul Tranzgaz va cadea in secondary-trading.

Diferenta intre un repurchase “repo” agreement convertibil intr-un credit garantat, forma normala de operare pentru IPOuri si formula actuala de finantare a subscrierilor se bazeaza pe o exuberanta irationala cum ca pretul Tranzgaz se va ridica dupa IPO. In realitate, pretul este si asa ridicat, ratia PE a utilitatilor pe pietele mature fiind mai redusa.

Se pare ca principalul vinovat de aceasta aiureala este chiar divizia bancara a grupului Raiffeisen, o fosta banca cooperatista de liga secunda, care si-a finantat IPO ul derulat de propria divizie de capital cu 300 MM scrisori de garantie, un conflict de interese interzis in SUA, care duce la sustinerea artificiala a pretului IPOului si iluzia de aparenta suprasubscriere.

Astfel nu este de mirare interesul in continuare redus al fondurilor de pensii americane fata de piata de capital din Romania, acestea fiind in cautare de siguranta!

Pentru calibrarea sistemului financiar romanesc, este nevoie de licentierea urgenta a examenelor Agentiei Americane de Actiuni si Instrumente Derivate (NASD) si in Romania, Seriile 7, 63 si Seria 24 pentru manageri, aceste examene tratand aceste aspecte peste ocean incepand din anii ’40, si de impunerea regulilor continute de ele cu privire la siguranta pietelor financiare.

Apel către cetăţenii Timişoarei

decembrie 17th, 2007

Timişoreni,

În urmă cu 18 ani, în seara zilei de 16 decembrie 1989, sute de cetăţeni ai oraşului nostru şi-au învins frica şi au ieşit în stradă pentru a arăta că s-au săturat de minciună şi au scandat lozincile „Jos Ceauşescu” şi „Jos comunismul”.
În zilele care au urmat însă, reprezentanţii intereselor nomenclaturii comuniste au transpus în practică scenariul diabolic al unei farse temeinic pregătite, al cărui scop a fost identificarea comunismului cu Ceauşescu şi al nomenclaturii comuniste cu revoluţia.
De ani buni este dovedit faptul că banda domnului Iliescu este responsabilă cel puţin de moartea oamenilor care au fost ucişi după fuga cuplului Ceauşescu – 942 de victime, de aproape 6 ori mai mulţi morţi decât până la fuga soţilor Ceauşescu.
Sângele nevinovat vărsat în urmă cu 18 ani strigă la cer şi ne cere să spunem în sfârşit răspicat adevărul: evenimentele din decembrie 1989 au fost de fapt o lovitură de stat organizată de serviciile secrete occidentale, KGB şi reprezentanţii intereselor nomenclaturii comuniste din România mascată printr-o revoltă populară catalizată de organizatorii loviturii de stat.

Acest apel a fost citit în după-amiaza zilei de 16 decembrie 2007, pe treptele Catedralei din Timişoara.

ICR Madrid prezinta expozitia omagiala a pictorului Romeo Niram, dedicata lui Mircea Eliade

decembrie 17th, 2007

Institutul Cultural Roman din Madrid organizeaza expozitia omagiala dedicata lui Mircea Eliade intitulata “Diario – Mircea Eliade – ensayo” (“Jurnal – Mircea Eliade – eseu”), a pictorului roman Romeo Niram, deschisa intre 18 Decembrie 2007 si 16 Ianuarie 2008, la sediul sau din c/ Marques de Urquijo, 47, 1o-dcha., 28008 Madrid. Cu prilejul vernisajului din 18 Decembrie, ora 20, vor avea loc doua conferinte.
Criticul de arta Begona Fernandez Cabaleiro, Doctor in Istoria Artei, cu specializarea in Arta si Gandire Contemporana, va interveni cu o conferinta despre expozitia de pictura a lui Romeo Niram, intitulata “Pintado como un libro. Escrito como un cuadro. Mircea Eliade. Romeo Niram” (“Pictat precum o carte. Scris precum o pictura. Mircea Eliade. Romeo Niram”). Begona Fernandez Cabaleiro este membra a Asociatiei Criticilor de Arta din Spania (AECA), autoarea a numeroase studii publicate in revistele de specialitate din Spania si membra a Comitetului Spaniol de Istorie a Artei (CEHA).
Horia Barna, directorul Institutului Cultural Roman din Madrid va sustine o conferinta intitulata “Eliade intre Occident si Orient”.
Romeo Niram s-a nascut in 1974 si a studiat pictura la Academia de Arte Frumoase din Bucuresti. A avut expozitii personale în Romania, Turcia, Germania, Portugalia si Spania. Dintre cele mai importante opere ale sale le mentionam pe cele din seria “Eseu despre Luciditate” (2006) si din ciclul “Brancusi: E=mc2” (2007).
Urmand regulile unui eseu literar, picturile din ciclul “Diario – Mircea Eliade – ensayo” vor fi expuse intr-o anumită ordine, asemenea paginilor unei carti, formand o constructie pictoriala unitara. Astfel, fiecare tablou este o continuare a anteriorului, putandu-se “citi” pe panze, de la dreapta la stanga, in ordinea inversa citirii europene, cateva din cele mai importante aspecte ale vietii lui Mircea Eliade: calatoria in India si intalnirea cu Maitreyi, anii 1941-1945 petrecuti la Lisabona, impreuna cu sotia sa, Nina, admiratia pentru Dostoievsky, influenta lui Nae Ionescu, aprofundarea universului cultural portughez marcat de prezenta pictorului Lima de Freitas si a poetului Fernando Pessoa, pana la perioada americana, la Chicago, cu ultimul portret fotografic cunoscut al scriitorului.
Criticul de arta Dan Caragea explica: “ ceea ce un eseist plastic propune lumii nu este ceva nici comod, nici conformist, nici neutru, nici autoreferential. Pe de alta parte, asa cum vedem la Niram, lucrarile surprind formal si stilistic, avand o conceptie autonoma, impura, mediata si care apeleaza la reflectie critica pentru justa lor receptare. Metaforele, “imaginile”, pulverizeaza de multe ori coerenta semantica, devenind “dizertatie”, digresiune, insa conceptele, daca le sesizam, recapata mult din puritatea originara a stiintei sau filosofiei. De aceea, eseu plastic este, in chip esential, interpretare.

Eseurile lui Romeo Niram sunt, asadar, cicluri, succesiuni, cu reveniri si “rescrieri”, o eterna intoarcere la anumite montaje spatiale emblematice, utopice, unde eroul sau a pasit intaia data. Erou miturilor lui Niram este intotdeauna Marele Roman (calator sau exilat) pe care artistul il intalneste in peisaje straine si, totusi, familiare. Suntem, evident, la punctul terminus al eseului, al intrigii, la “lovitura de teatru”. Niram ne revela, in sfarsit, identitatea eroului in numele caruia a construit cu luciditate, etapa cu etapa, acest indraznet scenariu.”
Astfel, puncteaza Dan Caragea, “eliadofania a devenit tema tinta a Jurnalului lui Romeo Niram”.

Venalitate sexuala fara frontiere (2)

decembrie 17th, 2007

Definirea şi limitele prostituţiei nu sunt tocmai simplu de stabilit. În infinitudinea de situaţi, o distincţie se impune de la bun început între prostituţia liber consimţită şi aceea impusă cu de-a sila, straină oricărei tentaţii, plăceri, sau perversiuni. După unii analişti, definiţia istorică şi socio-antropologică a prostituţiei e formulată astfel: „tot exerciţiul sexualităţii feminine din afara cadrului legitim, fixat de societatea respectivă, indiferent dacă actul a fost sau nu acceptat de partea feminină, sau dacă a fost sau nu remunerat”. Personal, găsesc formula mult prea reductoare. Nu orice adulter poate fi socotit drept act prostituţional, chiar dacă se soldează printr-o răsplată numita cadou. Însăşi cadrul conjugal legitim, presupune unele compensaţii economice în vederea accesului la sexualitatea partenerei, ca să nu mai evocăm obligaţiile de multi-parteneriat impuse consoartei în unele civilizaţii. La Masaii din Nigeria, la Himas din Uganda, sau la alte populaţii, partenerele (soţiile) sunt „împrumutate” amicilor şi rudelor soţului în modul cel mai natural. Lucru inadmisibil în civilizaţia occidentală, în Franţa de pildă, unde soţul sau concubinul prostituatei este considerat proxenet şi supus rigorilor legii, având sau nu cunoştinţă de activitatea delictuală a partenerei de viaţă.

Între o prostituţie ocazională şi una profesională, diferenţele sunt sensibile. Anumite persoane se prostituează din lipsă de venit, altele pentru procurarea drogurilor sau alcoolului, deseori pentru obţinerea unor avantaje sau protecţii. În general, profesionistele nu sunt tandre cu amatoarele, reproşându-le că nu onorează suficient o anumită „deontologie” proprie prostituţiei autentice. Printre altele, nerespectarea „codului” profesional unde figurează abolirea orgasmului ca măsură de precauţiune contra eventualelor violenţe (datorite extazului…) din partea clienţilor. Disocierea actului sexual de sentimente, le conferă posibilitatea selecţionării clienţilor, impunând condiţii cum ar fi utilizarea prezervativului sau tarifele pieţii. Aceasta îmi aminteşte o butadă a lui Jean de La Fontaine: „Amor, amor, când ne-ai prins în meandrele tale, ne putem spune, pe drept, adio prudenţă ”

Nimeni nu poate contesta faptul că mizeria economică este terenul fertil pe care se dezvoltă industria prostituţiei, exersată masiv în ţările din lumea a treia, în Europa de est, în ţările din ex-Uniunea Sovietică şi din Balcani şi asimilată noului vânt de libertate care suflă intens, tulburând spiritele proaspăt ieşite din carcanele dictaturilor. Prostituţia poate apărea, mai cu seamă, ca rezultat al catastrofelor sociale şi a ruinelor economice, provocate de politicile de ajustare structurală, de privatizările precipitate, de liberul schimb în sens unic, pe scurt, de mondializare şi de inegalităţile sociale din sânul ţărilor înseşi sau a celui dintre ţări. Fără să mai vorbim de agravarea fulgurantă a sărăciei celor lipsiţi de „simţul” afacerilor oportune, unde scrupulele nu sunt decât facultative.
Femeile, se găsesc deseori într-o poziţie de vulnerabilitate particulară, datorită discriminărilor, carenţelor educative şi profesionale sau a feminizării sărăciei din ţările de baştină. Angajarea în sexualitatea venală nu poate fi socotită ca un act deliberat ci, mai curând, ca o necesitate, permiţând accesul la un nivel de viaţă mai satisfăcător, altminteri, inabordabil originilor sociale modeste şi a unei slabe competenţe profesionale.

Prostituţia de provenienţă bulgară este una dintre cele mai răspândite în Europa, fapt constat de „Centrul de studii al democraţiei, criminalităţii şi corupţiei”. Unele estimări, relativ modeste, pretind că prostituţia bulgară produce venituri între 900 de milioane şi 1,5 miliarde de euro pe an, ceea ce ar reveni între 3,6% şi 7,2% din PIB (produsul interior brut) bulgar în 2006, comparat cu un proces similar în Taiwan şi Corea de sud. Potrivit studiilor, între 18.000 şi 21.000 de cetăţene bulgare se prostituează în Europa; 6000 – 7000 în Germania, Belgia, Grecia şi Olanda; 7000 sau 8000 în Franţa, Italia şi Spania. Mai mult decât atât, fenomenul pare a fi răspândit şi în rândul studentelor şi infirmierelor bulgare, prezente în Europa occidentală, prestatoare de servicii sexuale pe durate limitate.
În Germania, ţară europeană unde comerţul cu servicii sexuale este cel mai dezvoltat, s-a ajuns la un sort de paroxism. Un ministru, cel de la Cooperare, a derapat primejdios editând un „Ghid de voiaj pentru femei”, destinat tinerelor ukrainiene doritore să lucrez ca prostituate în cadrul Cupei Mondiale de fotbal. Printre sfaturile prodigate candidatelor la emigraţie, în vederea evitării tracasărilor poliţieneşti, am remarcat sugestii cu un caracter totalmente ilegal, ca de pildă: „…treceţi prin frontiera verde”, o zonă ne-supravegheată, fără post de gardă, „…multe femei o fac…” fraze reieşind din faimosul manual, redactat în limba rusă. Iată, aşadar, cum un Stat e surprins în flagrant delict de ipocrizie. Pe de-o parte legitimează prostituţia, pe da alta, favorizează intrarea clandestină pe propriul teritoriu. Şocant, ghidul a fost retras de al circulaţie, punând astfel capăt unei cacofonii ridicole.
Claes Borgstrom, un fan de foot dar şi mediator suedez privind egalitatea dintre sexe, a tentat să tulbure acest joc obscen, propunând, pur şi simplu, boicotarea Campionatului Mondial. Ne-am fi putut imagina feţele anunţătorilor Adidas, Reebok, Coca-Cola, Budweiser, Orange şi atâţia alţii… Reacţii de revoltă? Nicidecum. Cine Dumnezeu ar fi cutezat să anuleze marea mesă a „foot-buisness”-ului mondial, privit de miliarde de telespectatori, pentru o mână de amărâte de peripateticiene?
„Interesele financiare sunt colosale…” explică Claudine Lagardinier şi Said Bouamama în „Clienţii prostituţiei”: „În spatele acestei părţi emergente ale aisbergului, care este afacerea Artemis, există un lanţ de interese financiare de ordin tentacular, la capătul căruia sunt agăţaţi operatorii telefonici care difuzează fotbalul dar, în paralel, şi servicii sexuale, sitele internet, din ce în ce mai aprige în materie de pornografie, drive-uri de sex, presa şi cinematograful porno. În realitate, tot acest dispozitiv este fondat pe constrângere, viol, mizerie. Iată un aspect pe care clientul nu doreşte să-l vadă, suporter sau nu al fotbalului”.

În ceea ce priveşte prostituţia feminină liber consimţită, aceasta există de-asemenea. Am putea-o numi un colţişor de libertate într-un univers consacrat dominaţiei masculine, unde propria sexualitate e separată de prestaţiile oferite contra cost, independente de procreaţie şi de afecţiune, ca şi de celelalte servicii puse la dispoziţia bărbaţilor.
Pe de altă parte, o seamă de activităţi remunerate au contingenţe cu sexul, fără să antreneze însă un act sexual stricto sensu, iar persoanele care le exersează nu admit încadrarea lor în categoria stigmatizantă a prostituţiei. Este cazul table-dancers-urilor, al stripteuzelor, al animatoarelor din baruri, al anumitor “spcialiste” in masaj, sau al actriţelor de filme pornografice.
Cu toate acestea, o mare parte dintre practicante care, văzând condiţiile degradante în care se exersează astăzi prostituţia, doresc să-şi abandoneze simpatica meserie şi să iasă de sub stăpânirea barbara a proxeneţilor, dacă autorităţile statale ar catadicsi să le procure o altă existenţă şi o protecţie întrucâtva mai eficientă.

Pagini dintr-un jurnal neterminat. I Believe in Santa Claus

decembrie 17th, 2007

Dupa mai bine de doua decenii revin in locul primului meu de stagiu ca dascal de tara, dupa absolvirea studiilor universitare.
In peisajul arid, neclintit ma simt inapoia timpului.
Autogara din Tulcea inconjurata de terase invaluite de fumul gratarelor si de manelele stridente. E inceput de august si caldura ridica praful, iar gunoaiele debordeaza din pubele. Ma uimeste tristetea din ochii oamenilor, sleiti de saracie si de resemnare.
Asteptam autobuzul in directia comunei tulcene Peceneaga, loc ce aminteste de trecerea pecenegilor si a cumanilor pe aceste meleaguri.
Urcam intr-un microbuz coscovit fara aer conditionat, mirosul de motorina intretaindu-se cu praful si transpiratia calatorilor. Microbuzul este intesat de pasageri inghesuiti, pedepsiti sa suporte si gropile unui drum nepavat de ani si uitat de Dumnezeu.
Scrisesem in 1987 cateva articole usturatoare la adresa autoritatilor comuniste, randuri difuzate pe undele postului de radio Europa Libera.
Imaginile din trecut reapar cu tristetea si revolta unui cadru didactic incartiruit intr-un bloc de nefamilisti si neincalzit, fara apa curenta si cu toaleta situata in spatele imobilului. Pe atunci nu mi se repartizasera lemne si nici cartela de paine, faceam o naveta de 17 kilometri intr-un sat vecin, Dorobantu. Autoritatile locale in frunte cu un primar abuziv, corupt (pe nume Mandra) nu se sinchiseau, alte si alte evenimente prind conturul dureros si mizer al nedreptatii, al opresiunii…
As fi putut sa calatoresc la Viena ori la Paris ori inspre alte locuri minunate, mai ales ca e vorba de voiajul de nunta.
Ii arat sotiei, Delia, locurile si coturile Dunarii
Am ales aceasta destinatie tocmai pentru ca nu pot uita caldura sufleteasca si atasamentul taranilor si in mod special al catorva familii ce mi-au fost de mare sprijin in perioada stagiaturii. M-au facut sa ma simt ca unul de-al lor si ma incurajau. Din putinul lor imparteau painea, vinul si lemnele cu mine stiindu-ma strain.
Cobor chiar in fata fostului magazin satesc si ma intampina Nea Costica Zainea. Imbratisari, lacrimi, bucuria revederii cu oameni dragi.
Nu gasesc cuvinte. Nea Costica replicheaza:
«Haide, bre, Dom Profesor, acasa, ca s-o fi racit si borsul de peste!»
Delia imprumutase sfiala si emotia neputintei de a mai vorbi si ne poticneam de privirile curioase ale copiilor, ale satenilor.
Am intrat in casa frumos vopsita in albastru decupat din cerul senin, intampinati de Tanti Paunica, femeie cu ochi blanzi si vorba domoala. Ne-am asezat apoi la o masa de lemn sub o galerie de vita.
«Ce mai zici, bre Dom’ Florin? Pe unde ai mai umblat? Da ‘ bine le-ai mai scris la Europa Libera si toata lumea vorbea te pomeneste si azi.»
Am inchinat pahar dupa pahar. Iata-l si pe Nicu, fiul lui Nea Costica, acum barbat in toata firea si tata a doi copii minunati.
«Bai, Nea Costica, esti bunic, sa traim cu totii, si sa mai cinstim un pahar!»
Din vorba in vorba aflu ca alti oameni minunati au trecut in nefiinta alde Nea Hristache, Nea Gherghisan, Letut, Baba Valera s.a.
«Dom’ Florin s-a schimabt pe aici si nu prea. Saracii toti saraci au ramasi si aia de dinainte tot la putere… Bine ai facut ca ai plecat!»
Oamenii ar munci mai mult, pamanturile sunt lucrate rudimentar, nu dau roadele scontate. Redobandirea terenurilor nu s-a facut in mod judicios. Din spusele localnicilor fostii comunisti au avut grija sa faca disparute toate actele de proprietate nemaifiind posibila reimproprietarirea de drept a taranilor-victime ale colectivizarii din anii ’60.
Tinerii pleaca la munca in Spania ori in Italia.
Comuna devine un taram pustiu, case paraginite, copaci si morminte acoperite de ierburi.
Nu stiam ce sa spun. Le-am povestit din viata mea cu tarile vizitate, cu tristetile si cu bucuriile mele. Inteleg ca Romania este in inimile oamenilor dragi, nealterati de viciile politice ori de perversitatea perpetuata dincoace de schimbarile revolutionare. Acesti oameni sunt receptivi la nou si ar vrea sa schimbe sistemul lucrului pamantului datorita tehnologiei noi, dar nu sunt sustinuti si nici incurajati. Se multumesc ca in locurile ideale de productie agricola sa cumpere pasta de tomate si faina din Ungaria.
Am iesit la Dunare, la un cot al bratului Dunarii dincolo de care Insula Mare a Brailei a devenit proprietatea nu stiu carui baron local, care nu mai are farmecul povestirilor lui Istrati, acum pamant inrait si schimonosit de catre noii proprietari. La Coltan cum i se spune cotului apa e adanca, cu ulcioare periculoase, insa un loc ideal de pescuit. Daca nu am prins prea multi pesti, am cumparat somni, stiuci, salai de la alti pescari mai dibaci decat mine si ne am infruptat dintr-o saramura pe cinste stropita de vin dobrogean de vie veche si nealtoita cum numai la fratii Zainea gasesti.
Frumusetea salbatica a Dunarii si crangul de plopi din jurul fluviului, colinele dobrogene contrasteaza cu viile nelucrate, pamant agricol napadit de blestem, de indolenta ”haosmosului” actual si de neputinta taranului de-a-si mai putea lucra pamantul. Nu departe de Dobrogea, in Bulgaria vecina mai intalnesti pe marginea soselei tarani vanzand piersici uriase, struguri si alte fructe. Investitori romani cu simt patriotic ar putea sprijini si ajuta locurile acestea unice, le-ar transforma intr-un colt de rai turistic cu croaziere pe Dunare, cu hanuri, terenuri de tenis, de golf sa.
Intr-o buna zi vor sosi turci ori veri ai lui Hayssam sa cumpere si sa intreprinda ceea ce noi, romanii nu suntem capabili. Si asa in inima celor mai bune productii agricole cumparam fructe si rosii otomane. Daca nu au reusit spahiii sa ne supuna pana la 1877, reusesc acum.
Privesc Dunarea si imi revin amintiri din perioada stagiaturii. Pe aceste locuri adunam in plina iarna trunchiuri, crengi aduse de fluviu la mal pe care le foloseam ca lemne de foc. Nea Costica cu fratele sau, Nea Gica m-au ajutat sa le aduc acasa cu caruta. Cine poate uita ajutorul lor?
Imi amintesc de o alta noapte unde vantul intensifica viscolul si frigul si eu n-avem lemne. Am iesit furios si am scos latii din gardul primariei si m-am incalzit, caci era parte din bunul poporului. Satenii a doua zi la interogatoriile sefului de post, nea Popescu, au raspuns ca nu au habar cine a stirbit falnicul gard al primariei. Aveau un simt nemaipomenit al umorului. Unul imi spuse adoua zi: «Dom’Florin era cald la mata in casa, de puteai face baie, nu?»
I-am raspuns si eu ca daca vrea reteta i-o dau.
Bucuria revederii, calatoria de nunta cu fericirea de a fi alaturi de femeia vietii mele se impletesc cu durerea de a vedea ca in tara natala suferinta ia proportiile poeziei lui Octavian Goga:

«La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe…

Pe boltă, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare…
La noi de jale povestesc
A codrilor desişuri,
Şi jale duce Murăşul,
Şi duc tustrele Crişuri.»

Urmatoarea zi avea sa fie duminica si sarbatoare mare, si anume Schimbarea la Fata. Nu am dat atentie acestei sarbatori si nici nu prea ii stiam semnificatia. Stiam ca vara s-a sfarsit si ca toamna e prea aproape.
Ne-am alaturat satenilor la oficierea sarbatorii in biserica. Satenii aduc cosuri cu coliva, bucate si fructe spre a fi binecuvantate si a fi oferite apoi ca pomana in numele celor plecati dintre noi. Nu uit niciodata aceasta slujba religioasa ce mi-a revelat ideea de prefacere sufleteasca, de ridicare la lumina divina, deci de iluminare si apropiere de Dumnezeu. “Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se schimba şi sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul” (Marcu 9, 3).
Cum era firesc, dupa biserica satul trecu la festinul traditional, ca in cartile lui Creanga. Nu plouase de zeci de zile si in timpul slujbei, a inceput sa ploua. Oamenii au iesit in gradini, in ulite multumind cerului pentru binecuvantarea ploii mult asteptate.
Ploua, iar noi in galeria cu vita la Nea Costica cinsteam pahar dupa pahar.
«Bre, Dom’Florin, cred ca mata ai adus ploaia… Hai sa bem pentru treaba asta.»
I-am povestit de individul (Rainmaker, al lui John Grisham) sosit intr-o localitate americana ce promite oamenilor ca el aduce ploaia, expert in acest domeniu si ca in final dupa peripetii, ploua in tinutul secetos, iar omul respectiv este crezut. Nea Costica nu face diferenta dintre real si literatura, toate fiind episoade frumoase si demne de repovestit altora prin sat.
Intentionasem sa ramanem cateva zile, pentru weekend, insa Nea Costica a insistat sa mai ramanem. Nu am putut rezista rugamintii si am mai ramas cateva zile. Am fi dorit sa mai vizitam si alt locuri, in comuna nu se gasea nici un punct de vanzare de carburanti, cea mai apropiata benzinarie fiind la peste 40 kilometri, la Macin ori la Daeni.
Ne-am despartit cu parere de rau, promitand ca vom reveni. Orice plecare ne da sentimentul unei culpabilitati recunoscuta pana si de de cei mai mari hoinari, vorba cantecului «cine iubeste si lasa». Autobuzul iese din Peceneaga printre lanurile de floarea soarelui, plopi, vii si intreaga asezare de saratura in hurducaturile soselei bolnave de-a lungul Dunarii..
E decembrie 2007 si suntem departe de Pecneaga. Urmaresc un reportaj difuzat pe canalul de televiziune Realitatea, intitulat: Tragedia ultimei paini.
Batrani neajutorati se inghesuie de dimineata sa li se acorde o paine de catre serviciile Casei de Ajutor Reciproc (daca am retinut bine). Oamenii au muncit zeci de ani si nu e vina lor ca au ajuns in pragul saraciei.
Sunt multi si painile nu ajung. S-a distribuit ultima paine si alti pensionari se intorc acasa cu mainile goale. Intervievat un pensionar raspunde ca nici nu stie de ce mai e in fata camionului aducator de paine, doar sa se afla si el in treaba, concluzioneaza el.
In aceeasi zi cu difuzarea emisiunii mai sus amintite clasa privilegiata a noii nomenclaturi primeste un substantial cadou sub bradul de Craciun, anume o decizie a Guvernului privind facilitarea achizitonarii locuintelor de protocol de catre locatarii acestora la preturi avantajoase fata de piata imobiliara.
Iata ca Nea Costica din Peceneaga, nefiind el un analist politic licentiat are perfecta dreptate!
Citez lista amanuntatita, publicata in articolul de prima pagina a cotidianului bucurestean Romania libera:
«Demnitarii ocupa apartamente in suprafata totala de pana la 448 metri patrati, la care se adauga alte cateva zeci de metri patrati de teren. Chiria pentru locuintele de serviciu si de protocol, amplasate in zone centrale ale Capitalei, este de un euro/metru patrat.
Nicolae Plesita, Gelu Voican Voiculescu, Victoria Halaicu, Gabriel Cotabita, Virgil Magureanu, Stefan Andrei, sotia fratelui lui Nicolae Ceausescu, Elena, fostul ministru Vasile Dancu, Iuliu Winkler, Petre Roman si Mircea Geoana sunt cateva nume ale actualilor chiriasi in locuintele de protocol ale statului pentru care platesc chirii de nimic.
Ion Iliescu a platit numai 52 de milioane pentru cei 160 mp din cea mai luxoasa zona a Capitalei. Tradus in dolari, ar insemna ca liderul onorific de azi al PSD si-a cumparat apartamentul cu o suma modica, in jur de 15 mii de dolari. Hrebenciuc, sub obladuirea lui Vacaroiu, nu s-a putut limita doar la fostul presedinte al tarii, astfel ca o pleiada de fosti nomenclaturisti ori apropiati ai regimului Iliescu (parlamentari, consilieri, ministri, judecatori, procurori, chiar si actori) si-au cumparat locuintele de lux in care locuiau, unii inca din anii comunismului, pe strazi celebre din Bucuresti precum: Trestiana, Turda, Ardeleni, bd. Dacia, Molière, Tolstoi, Pache Protopopescu, adica prin centrul Bucurestiului ori in cartierele Primaverii si Dorobanti. Preturile cu care s-au achizitionat toate cele 52 de locuinte de lux sunt modice. Ene Vasile a cumparat pe str. Trestiana 72 mp cu 307 RON, fostul judecator la Inalta Curte de Justitie si Casatie Leonida Pastor a cumparat si el pe Trestiana un apartament de 70 mp cu 380 RON, Heghedus Ladislau si Heghedus Eugenia au cumparat pe Calea Dorobanti un apartament de 150 mp cu 25 de milioane lei vechi, Eugeniu Florescu a cumparat pe bd. Balcescu 127 mp cu 33 de milioane de lei. Numele miruitilor lui Viorel Hrebenciuc sunt urmatoarele: Ene Vasile, Leonida Pastor, Diana Gabriela Craciun, Sima Constantin, Mircea Chirila, Alina Nitulescu Georgescu, Maria Calinescu, Gabriela Mazilu, Larisa Adriana Vladescu, Ovidiu Sincai, Niculina Dinte, Maria Popa, Nucu Gheorghe Marin, Anda Albulescu, Dragos Luchian, Gheorghe Negrea, Georgeta Dinu, Radu Cristian Constantin, Ion Ghizdeanu, Ileana Dima, Grigore Popescu, Constantin Ionescu, Ion Ratoi, Vasile Chivulescu, Nicolae Spanu, Eugeniu Florescu, Ladislau Hegedus, Gheorghe Popescu, Mihai Arghir, Dumitru Apostoiu, Veronica Ciobanete, Eugen Tarhon, Ana Anghelescu, Ion Tuca, Marin Marinoiu, Angela Voicila, Remus Ghergulescu, Eremia Costel, George Prioteasa, Ionel Cetateanu, Gheorghe Picos, Stefan Barceri, Stelian Pintelie, Constantin Balint, Marin Cristea, Nicolae Croitoru, Nicolae Dragason, Petre Ghimbulut. Ion Zipis, Ion Iliescu (aici nu e ultimul pe lista, sic!), Razvan Chivu, Ionel Tanase, Nicolae Teodorescu, Maxim Bergheanu, Dan Voiculescu, Nina Anastasiu, Irina Raicoviceanu, Mihail Diaconescu, Zerlin Dimofte, Constantin Mihaila. Ultimii sapte de pe lista au cumparat respectivele apartamente in urma unei sentinte civile, ceilalti beneficiind fiecare in parte de cate o hotarare speciala a SGG, condus de Hrebenciuc. De pilda, Dan Voiculescu a achizitionat in Kiseleff la nr. 22 apartamentul nr. 6 cu o suprafata de 224 mp cu 70.000 USD prin sentinta civila 5100 din 2001. Astazi, apartamentul este mult mai valoros.
Preturile de achizitie a apartamentelor date de Hrebenciuc celor de mai sus variaza intre 3 milioane, aproximativ 800 de dolari la cursul din anul respectiv, pentru spatii de 72 mp, si 40 de milioane, cat a dat Remus Ghergulescu pe apartamentul de aproape 200 mp in C.A. Rosetti, 38 de milioane, cat a costat apartamentul din Primaverii al lui Eremia Costel din str. Andrei Muresanu, de 147 mp, 26 de milioane, cat a platit Prioteasa George pentru casa din Molière, de 118 mp.» (Andreea Nicolae, Simona Popescu, Vineri, 14 Decembrie 2007)
Ninge din plin. Poate cineva isi aduce aminte de hraparetul Scrooge din povestea lui Charles Dickens, cuprins de remuscare sau de vreun sentiment crestin si deschide usa pensionarului sarac umplandu-i odaia mizera cu daruri macar pentru o seara de Craciun. Romania a ajuns in cele din urma o lume deposedata de caldura, de paine si de visul unei seri de Craciun.
Suna ireal, demnitarii nu vor intra automobilele prin strazi laturalnice si nici prin Peceneaga, doar si-ar pata costumele si apoi nu s-ar cobori la spiritul traditional romanesc cu colinde si datini de iarna.

Cugetarile unui fost colindator

decembrie 17th, 2007

“Mergi la colindat?”…. aceasta era intrebarea principala auzita pe la toate colturile caselor, cu citeva zile inainte de Craciun, sau Anul Nou, in timp ce sa inalta un derdelus, sau se punea umarul la rostogolirea bulgarilor de zapada, pentru a face un om de zapada si mai mare decit al celor de pe partea cealalta a strazii. Saniile se transformau in banci, ca la sfatul batrinilor satului. Trupe de cite trei, patru, ne adunam si puneam tara la cale! Hotariri importante! La cit sa ne intilnim, de la ce casa sa incepem colindatul, pina unde meregem! De cele mai multe ori, ulita mare era piatra de hotar. Pina acolo, sau mai departe? Ce mai conta! Important era sa ne scoatem desagile din cufarul cu jucarii, sa le scuturam bine si sa le pregatim a le umple cu mere, covrigi si nuci! Dimineata de Mos Ajun era ca un preludiu al colindului mare ce urma! Sorcova si buhaiul aveau sa fie punctele culminante ale planurilor marete din vacanta de iarna. Doamne si ce rosii eram in obraji, si ce voiosie in inimile noastre de copii, numai la gindul ca se apropie colindatul! De repetat, nu repeta nimeni. Ce nevoie aveam? Erau versurile colindelor in inimile noastre! Nu ne paraseau tot timpul anului! Stateau acolo cuminti, asteptind cu sufletul la gura venirea sarbatorilor de iarna.
Este din nou sfirsit de an. Craciunul bate la usa si dupa el, cu repeziuciunea gindului, va veni si noaptea de Anul Nou. Va sint desagile pregatite? V-ati luat sorcove? La cine a ramas buhaiul? Cine are un bici si un clopotel, ca sa rasune plugusorul pina la marginea satului vecin? Sau nici nu stiti despre ce vorbesc? V-ati invatat copiii cum se colinda? Sau v-ati pierdut in viltoarea cumparaturilor de la “Mall” si a luminitelor colorate din piata mare?
Sa nu lasam ulitele satelor, strazile comunelor, luminile oraselor sa ofteze in lipsa grupurilor de copii galagiosi, care sa alerge de la o casa la alta, cintind din rasputeri si multumind gospodarilor pentru ofrandele primite. Sa nu lasam serile de colind din propria noastra copilarie sa devina povesti inchise intr-un album cu aminitiri. Ce cadou poate fi mai pretios sub pomul de Craciun, daca nu datinile noastre stramosesti, atit de frumoase si pline de intelepciune. Sarbatori Fericite, buni Romani!

“Oaspeti cu azur în gene
Si zapada pe opinci
Se ivira la ferastra
Cu colinde si tilinci.
[…]
Si cântara, si urara
Si plecara ca un dor,
Stralucea un puf de înger
Risipind pe urma lor […]”(\”Oaspeti cu azur în gene\” de Nichifor Crainic)

Cetatea Soroca

decembrie 17th, 2007

Cetatea Soroca este o cetate moldovenească din secolul XV, întemeiată de Ştefan cel Mare, în faţa vadului peste Nistru, pe locul unei vechi fortăreţe genoveze, Alciona. Cetatea a fost reconstruită ulterior de către Petru Rareş, care a reconstruit zidurile în piatră.

La 12 iulie 1499, la Curtea Domnească de la Hârlău, în sala de tron, boierii din Sfatul Domnesc adeveresc adeverind biruinţa lui Ştefan cel Mare, pacea cu regele polon Ioan Albert. Printre boierii Ţării Româneşti Moldova se aflau Toader şi Negrilă, starostii de Hotin, Ieremia şi Dragoş, pârcalabii de Neamţ, Luca Arbore, portarul de Suceava, Ivanco şi Alexa, pârcălabii de Orhei, Coste, pârcălab de Soroca.

La 14 septembrie 1499, Ştefan cel Mare încheie un tratat de ajutor reciproc cu marele duce de Lituania Alexandru, unde ca şi-n documentul precedent este menţionat pan Coste, staroste de Soroca.

Câteva izvoare istorice menţionează ridicarea unor cetăţi pe Nistru la vaduri, din lemn sau din piatră, în scaunul cărora se aşează pârcălabi şi mari căpitani de Hotin, Soroca, Orhei, Tighina şi Cetatea Albă. Se presupune că la Soroca a fost înălţată o cetate din lemn şi pământ, a unei palănci sau poate chiar posade în primul sfert al secolului XV, dar cu o primă menţiune documentară la 12 iulie 1499 prin primul ei pârcălab Coste.

Datorită reliefului geologic pe care îl străbate, Nistrul prezintă până la vărsarea sa maluri abrupte iar vadurile de trecere sunt destul de puţine, acestea fiind şi singurele porţi de intrare a cetelor de tătari cu scopuri de jaf şi distrugere a aşezărilor moldovene. Dacă vadurile de la Hotin şi Tighina erau apărate de garnizoanele cetăţilor cu acelaşi nume, în schimb cel de la Soroca era fără protecţie. Abia în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, vadul şi aşezarea încep să fie apărate prin construirea aici a unei fortificaţii de lemn, înconjurată cu valuri de pământ, care avea să existe şi pe vremea lui Bogdan cel Orb.

În timpul domniei lui Petru Rareş, pe resturile vechii cetăţi se construieşte o cetate nouă, din piatră, de 15-20 m. care se păstrează şi astăzi într-o stare excepţională. Cetatea Sorocii este unică printre cetăţile medievale moldoveneşti prin sistemul arhitectonic de construcţie. Planul său circular are un diametru de 37,5 m., patru turnuri circulare şi un turn de acces de plan rectangular.

După ridicarea puternicei fortificaţii, oraşul Soroca începe să crească în importanţă având o funcţie administrativă şi comercială prin punctul vamal instalat aici. Totodată prin fortificarea nucleului urban de la Soroca, se încerca crearea unui nou centru de greutate a reţelei urbane moldoveneşti şi în special a comerţului de tranzit, după pierderea cetăţilor din sudul Moldovei.

Cetatea şi ţinutul Soroca, a cărei personalitate istorică şi geografică apare deja definitiv fixată la sfârşitul secolului XV ar rezulta din necesitatea organizării:

* unei frontiere politice în cursul de mijloc al fluviului Nistru pe porţiunea Naslavcea – Vadu Raşcu;
* unei circulaţii comerciale aflate sub protecţia Cetăţii Soroca;
* unei vieţi economice a ţinutului Soroca din a cărei activitate economică îşi avea existenţa populaţia ţinutului.

La 1 iunie 1512, domnitorul Bogdan al III-lea adresează regelui polonez o scrisoare, în care roagă să i se transmită în posesie nişte mori pe Nistru, aşezate faţă în faţă cu „castrum nostrum Sorocianum… contra paganos tutelam habet” – castelul nostru de Soroca, care ne apară de păgâni, document care confirmă existenţa, cât şi rostul Cetăţii Soroca.

Intalniri neasteptate cu Romani – Jean Negulescu

decembrie 17th, 2007
Jean Negulescu - Natura moarta, Phillips Collection, WashingtonJean Negulescu – Natura moarta, Phillips Collection, Washington

Vizitam Phillips Collection acum catva timp – ma duc destul de des acolo, este un muzeu alcatuit cu mult rafinament. Nu e mare, dar toate lucrarile sunt de prima mana. Nu gasesc intotdeauna exact aceleasi tablouri. Unele mai calatoresc prin alte muzee ale lumii, altele sunt puse la pastrare si inlocuite cu cele tinute pana atunci in depozit, colectia fiind mult mai mare decat ceea ce este expus.

Si de data aceasta aveam sa gasesc o lucrare pe care nu o mai vazusem inainte. Era o natura moarta destul de cubista. Autorul era Jean Negulesco!

Mi-am amintit deodata de o fotografie pe care o vazusem cu ani in urma intr-o revista de cinema. Cred ca aveam paisprezece sau cinsprezece ani, eram cu parintii mei in vizita la niste prieteni de-ai lor si gasisem acolo o revista veche frantuzeasca de cinema. Am rasfoit-o si am dat de un articol despre Sophia Loren. Textul era insotit de mai multe fotografii de-ale ei. Intr-una din poze era alaturi de Jean Negulesco. Era prima data cand dadeam de numele lui.

Sophia Loren jucase intr-un film regizat de el, Boy on a Dolphin. Nu am avut cum sa il vad, in Romania nu a fost adus, iar aici in America este foarte greu de gasit azi, fiind atat de vechi. Nici nu exista pe dvd, ci doar pe caseta.

Numele lui ma intriga, Jean Negulesco, as fi vrut sa aflu ceva despre el, cand plecase din Romania, cum reusise in strainatate sa devina atat de cunoscut. Nu stiam pe cine sa intreb.

In Romania a fost adus un alt film al lui, Titanic, se spune ca este cel mai bun dintre filmele despre tragedia Titanicului, nici filmul asta nu l-am vazut, eram prea mic.

Si anii au trecut, multi, pana cand l-am regasit pe Negulescu in Phillips Collection, la Washington.

De data aceasta l-am cautat pe Internet si am gasit foarte repede o multime de informatii despre el. I-am scris apoi lui Marius Dobrin, un bun prieten, craiovean ca si Negulescu. Dela el am mai aflat cateva informatii si am legat cumva portretul.

Craioveanul nascut la cumpana dintre secole, absolvent al unuia din marile licee ale Romaniei vremii aceleia, Carol I, se decide sa devina pictor, ajunge la Paris unde lucreaza ca scenograf, se stabileste in 1927 in America, va intra in lumea cinematografiei si va ajunge unul din regizorii cunoscuti dela mijlocul secolului. O stea ii pastreaza memoria pe Walk of Fame: 6200 Hollywood Boulevard.

M-am luat apoi cu altele, au mai trecut cateva luni. M-am reintalnit cu numele lui Jean Negulesco acum de curand, pe neasteptate. Un cd, care are o poveste…

Il cumparasem pentru ca voiam sa ascult muzica de John Adams. Pe cd insa, alaturi de un concert pentru vioara si orchestra de Adams, mai era si o ciacona compusa de John Corigliano, o dezvoltare a unei piese superbe pe care el o compusese pentru filmul Red Violin – era apoi un fragment din Rapsodia I a lui Enescu – si apoi o fantezie pe un motiv din Tristan si Isolda. Autorul fanteziei, Franz Waxman, o compusese in 1946, pentru un film de Jean Negulesco, Humoresque!

Mi-am facut rost de dvd-ul cu Humoresque – voiam sa vad filmul lui Negulescu.

Fantezia compusa de Waxman pe teme din opera wagneriana este interpretata in finalul tragic al filmului. Si suna superb. De altfel unul din meritele filmului este matching-ul perfect intre muzica si actiune: Humoresca, Simfonia Spaniola, o fantezie pe tema Habanerei din Carmen, Tristan si Isolda.

Cu violonistul e o poveste interesanta. Au vrut sa il foloseasca pe Jascha Heifetz, dar ar fi costat mult prea mult. Asa incat producatorii au apelat la un tanar, Isaac Stern!

Sigur, muzica a fost preinregistrata, dar apoi interpretul (John Garfield) trebuia sa fie filmat cantand el la vioara. Au fost folositi de data aceasta doi violonisti – un truc de filmare – amandoi stand ascunsi in spatele lui Garfield – unul avea mana dreapta bagata prin costumul lui Garfield si manuia arcusul, celalalt avea mana stanga si ciupea coardele. Bine inteles ca filmarea era perfecta si noi il vedeam numai pe John Garfield.

Joan Crawford este extraordinara in Humoresque. O vazusem doar in Grand Hotel, produs inainte de razboi, in care cred ca a realizat un rol mult mai bun decat interpreta principala, Greta Garbo. pentru ca avut o interpretare extrem de moderna prin naturalete si nuantare. Iar dupa ce am vazut-o in Humoresque o pot considera una din marile actrite dintotdeauna.

Joan Crawford joaca aici rolul unei femei superbe careia viata nu i-a refuzat nimic, dar care simte apropierea crepusculului. Este bogata, este frumoasa, este adorata, dorita si temuta. Este capricioasa, isi satisface toate placerile, dar este ceva in ea, un semnal surd care o avertizeaza ca toate astea se vor sfarsi. Incearca sa uite, inca un adorator, inca un amant, inca un pahar, si inca un pahar, si inca un pahar. Degeaba.

Este la al treilea sot. Un om cumsecade, extrem de tolerant, care isi accepta situatia cu umor, care o intelege si o iubeste discret.

Violonistul tanar si sarac pare a fi inca un capriciu. O amuza, o intereseaza, il va sponsoriza, se va juca in timpul acesta putin cu el, cu sentimentele lui…. de fapt se indragosteste de el, nebuneste, total, simte nevoia ca sa el sa fie celebru si in acelasi timp mereu al ei, numai al ei. Simte nevoia ca el sa fie admirat de toti si in acelasi timp cunoscut numai de ea.

De fapt il vrea ca argument ca ea nu imbatraneste, si in acelasi timp e roasa de certitudinea ca e un argument fals. Si il iubeste cu deznadejdea celei care stie ca este vorba de ultima ei sansa, care simte ca de fapt nu mai este ultima sansa, pentru ca este prea tarziu.

Si toate starile ei sunt insotite de muzica lui, cand optimista, cand melancolica, uneori jucausa, uneori patetica, intotdeauna frumoasa, cum si ea e intotodeauna frumoasa – Dvorak, Lalo, Bizet, Wagner.

Si maiestria regizorala – tot timpul ai impresia ca ea e femeia fatala care il seduce si il inrobeste pe violonist, ca el e victima fara scapare – prins pentru totdeauna in mrejele ei – si de fapt este invers – ea e prinsa in propriile mreje, fara scapare.

Ma gandeam daca exista si o dimensiune spirituala romaneasca in filmul acesta. Ei bine, cred ca este una, de echilibru – solutia regizorala pentru echilibrarea patetismului filmului – violonistul are un prieten foarte bun, pianistul acompaniator (interpretat de Oscar Levant), un soi de raisonneur aparent cinic, de fapt protejandu-l tot timpul pe erou sa nu isi arda aripile. Este interesant ca Oscar Levant a fost nu numai actor, ci si pianist si compozitor. Si talentele lui multiple nu l-au ajutat la Hollywood, mai mult l-au incurcat. Si-a jucat in filmul asta propriul rol!

Si ma gandeam daca Jean Negulescu nu ne spune cate ceva si despre el insusi in povestea violonistului ajuns celebru si realizand ca pretul pe care platesti poate fi uneori cumplit. Aici e una din imaginile superbe ale filmului, eroul mergand pe strada aceea new-yorkeza din Lower East Side, in care lumina zorilor incepe sa mijeasca peste intunericul noptii. Este strada pe care copilarise si si-o amintea in plina lumina, dar filmul isi depanase povestea mai ales in scene de seara sau noapte … oricum, scenele de la inceput au o tusa personala – copilul care se lupta cu tatal sau pentru visul de a fi artist.

Imi aminteam de Joan Crawford si dintr-un alt film, Scrisoare de la o necunoscuta – insa greseam. Acolo a jucat Joan Fontaine. Nascuta in 1917, si-a sarbatorit anul acesta al nouzecelea an de viata. Ce isi doreste? I hope I’ll die on stage at the age at 105, playing Peter Pan.

––––––––––––––––––

Muzica din film este atat de frumoasa incat as vrea sa va dau cateva linkuri, unde puteti asculta si vedea cativa mari artisti:

Humoresque, cu Itzhak Perlman si Yo-Yo Ma:

http://www.youtube.com/watch?v=ScSCILXXLnM

Simfonia Spaniola, cu Silvia Marcovici:

Isaac Stern:

Iata-l si pe Jascha Heifetz, violonistul care nu a putut fi folosit in film. Capriciul nr. 24 al lui Paganini:

Si (fara sa faca parte din film) iata si un fragment din Rapsodia I-a, cu Sergiu Celibidache la pupitrul Atheneului:

Avarul (L´avare), de Molière

decembrie 17th, 2007
Charles-Antoine Coypel (1694-1752): Portretul lui MolièreCharles-Antoine Coypel (1694-1752): Portretul lui Molière

În Avarul, pornind de la Aulularia lui Plautus, Molière pastraza doar ideea centrala a unui zgârcit care îsi ascunde comoara, obsedat de pierderea ei. Prin Harpagon, personajul principal al comediei, realizeaza tipul avarului de pretutindeni si de totdeauna, surprinzând si aspecte esentiale veacului sau. Tip al camatarului, el este dominat de pasiunea mistuitoare de a agonisi cât mai mult aur din care sa cheltuiasca cât mai putin. Avaritia îl stapâneste pe Harpagon, care doreste sa-si casatoreasca fiica, pe Elise, cu Anselme – om în vârsta, pentru ca admite s-o ia fara zestre, sa-si însoare fiul, Cléante, cu o vaduva bogata, pastrând partea lui de mostenire, si el sa se însoare cu Mariane, o fata tânara si saraca, pe care fiul sau o iubeste. Cele doua perechi de îndragostiti, Elise si Valère, Mariane si Cléante, care evolueaza în jurul lui Harpagon traiesc momente dramatice din cauza situatiei în care îi arunca zgârcenia si planurile acestuia.
Când fiul încearca sa împrumute banii care i-ar aduce independenta, descopera ca acel camatar cu care un valet îl pune în legatura nu este altcineva decât Harpagon. Valère, îndragostit de fata lui Harpagon, se introduce în casa sub un nume fals si maguleste pasiunea stapânului, asteptând ca împrejurarile sa-i îngaduie sa recurga la un subterfugiu.
Fiind furata o caseta cu bani, este acuzat Valére. Luat din scurt, Valère crede ca Harpagon îi reproseaza tainuirea dragostei sale pentru Elise. De aici un quiproquo de mare haz.

ACTUL V
Scena III

Valère
…Sunt gata sa îndur toate urmarile furiei dumneavoastra. Însa, credeti-ma, va rog, ca daca la mijloc e vreun rau, numai pe mine trebuie sa va descarcati mânia, deoarece fiica dumneavoastra nu are nici o vina.

Harpagon
Asta da, te cred. Prea ai treaba neauzita ca fiica mea sa fie si ea partasa la o asemenea nelegiuire. Acum vreau sa-mi regasesc comoara, asa ca spune unde ai dus-o.

Valère
Dar n-am dus-o nicaieri. Se gaseste si acum în casa dumneavoastra.

Harpagon (aparte)
O, caseta mea draga ! (Tare) Se gaseste la mine în casa ?

Valère
Da.

Harpagon
Si ia spune. Nu te-ai atins de ea ?

Valère
Eu ? A, sunteti nedrept nu numai fata de mine, dar si fata de ea ! O vapaie curata si respectuoasa ma mistuie pentru dânsa !

Harpagon (aparte)
Îl mistuie pentru caseta mea !

Valère
Mai curând mor decât sa-mi întinez simtirea cu vreun gând jignitor. Este prea cuminte si cinstita.

Harpagon (aparte)
Caseta mea, cinstita !

Valère
Toate dorintele mele se împlinesc cu prisosinta când o privesc doar, si nici o ticalosie n-a murdarit patima pe care ochii ei frumosi ai aprins-o în inima mea.

Harpagon (aparte)
Ochii frumosi ai casetei mele ! Vorbeste de ea ca de-o ibovnica !

Valère
Jupâneasa Claude cunoaste tot adevarul în privinta asta si va poate sta marturie…

Harpagon
Cum, slujitoarea mea e si ea partasa ?

Valère
Da, domnule, a fost martora a legamântului nostru si numai dupa ce si-a dat seama cât e de cinstita dragostea mea, m-a ajutat s-o hotarasc pe fiica dumneavoastra sa-mi daruiasca mâna ei, primind-o în schimb pe a mea.

Harpagon (aparte)
Nu mai pricep nimic, ori frica de puscarie îl face sa bata câmpii ? (catre Valère) Ce-mi îndrugi aici de fiica mea ?

Valère
Vreau sa spun ca mi-au trebuit toate silintele de pe lume ca s-o fac sa-si învinga sfiiciunea, sa consimta la ceea ce râvnea patima mea.

Harpagon
Sfiiciunea cui ?

Valère
A fetei dumneavoastra. Asa ca ieri de abia s-a învoit sa semnam în scris amândoi o fagaduiala de casatorie.

Harpagon
Fata mea a semnat o fagaduiala de casatorie cu tine ?

Valère
Da, domnule, dupa cum, la rândul meu, am semnat una la fel.
……….

Valère îsi dezvaluie numele adevarat si aflam ca este fratele Mariane-ei si fiul lui Anselme, care fusese odinioara despartit de copiii sai într-un naufragiu.
………
Portretul pe care i-l face jupân Jacques, bucatarul si totodata vizitiul sau, îl înfurie, desi acesta îl prezinta la cererea lui Harpagon.

“Daca tineti cu orice pret, poftim – începe jupân Jacques. Mai întâi toti îsi bat joc de dumneavoastra cum le vine la gura… Unii spun ca tipariti pe socoteala dumneavoastra calendare unde zilele de post sunt trecute în numar îndoit si ca va siliti oamenii sa le tina, ca bagati în buzunar ce v-ar costa mâncarea de dulce. Altii, ca de cum se apropie sarbatorile, sau când vor sa plece de la dumneavoastra, le cautati din senin nod în papura servitorilor – ba ca sunt lenesi, ba ca raspund obraznic – ca sa nu le platiti simbria. Altul povesteste ca ati dat în judecata pisica vecinului, fiindca v-a mâncat ce-a mai ramas dintr-o friptura de berbec. Altul, ca ati fost prins într-o noapte furând cu mâna dumneavoastra ovazul cailor, asa ca vizitiul – cel dinaintea mea – v-a croit strasnic cu reteveiul, iar dumneavoastra nici n-ati crâcnit. (…) Sunteti râsul si batjocura tuturor, nu va spun decât zgârcitul care-si manânca de sub unghie, scârbosul si camatarul.”

“Declaraţie de război” – fragmente – (LIII)

decembrie 17th, 2007

Funcţia de preşedinte al Sindicatului studenţesc din facultate mi-a dat multă bătaie de cap.
Locţiitorul meu, Sergiu, era student în anul IV şi era un tip foarte şmecher, lucru de care nu mi-am dat imediat seama.
În timp ce eu mă străduiam să rezolv diferendele dintre studenţi şi profesori, trebuia să reprezint facultatea în Senat şi încercam să-mi impun punctul de vedere în cadrul Biroului Uniunii Sindicale pe Universitate, dorind să-i dau acesteia o anumită orientare politică, Sergiu se ocupa de probleme materiale. Gestiona şi distribuia ajutoarele primite din străinătate. Numeroşi studenţi s-au plâns că o făcuse după bunul plac.
Prin martie, noul decan ne-a informat că Departamentul Silviculturii, dând curs unei invitaţii a Facultăţii de Silvicultură din Nancy, hotărâse să finanţeze o excursie în Franţa pentru un grup de 15 studenţi. Aceştia urmau să participe la Nancy la un turneu internaţional amical de fotbal, la care mai erau invitate echipe studenţeşti de la facultăţile de silvicultură din câteva ţări.
Ni s-a cerut să-i desemnăm pe cei 15. Eu am lipsit pentru câteva săptămâni din Braşov fiind plecat acasă, aşa că ceilalţi din conducerea sindicatului au trebuit să se descurce singuri. Lista a fost întocmită de Sergiu după criterii numai de el ştiute, după bunul său plac. Bineînţeles, figura şi el printre cei 15, deşi era un fotbalist foarte slab şi habar nu avea de limba franceză.
Când am revenit la Braşov un grup de studenţi nemulţumiţi mi s-a plâns, făcându-mă responsabil de cele întâmplate.
Am mers la decanat să iau lista, dar decanul mi-a spus că aceasta nu mai poate fi modificată întrucât fusese trimisă deja la Minister. Mai puteam face un singur lucru: să-l pedepsim pe Sergiu interzicându-i să plece, urmând ca grupul ce se va deplasa la Nancy să fie format doar din 14 studenţi. Am propus acest lucru celor din conducerea sindicatului, dar aceştia, nevrând să-şi asume răspunderea, au fost de părere să organizăm un sondaj de opinie referitor la soarta lui Sergiu.
Am scris pe o coală tema sondajului:
„Sunteţi de acord ca Necşulescu Sergiu care, profitând de funcţia de vicepreşedinte al sindicatului, a întocmit în mod incorect lista cu studenţii ce urmează să plece în Franţa, să fie sancţionat, interzicându-i-se să facă parte din grup?”
Am mers prin tot căminul, din cameră în cameră, pentru a afla părerea studenţilor.
Rezultatele sondajului de opinie au fost următoarele:
— de acord cu sancţiunea: 10%
— împotriva sancţiunii : 20%
— abţineri : 70%
Merită semnalat faptul că mulţi din cei care au fost împotriva sancţionării au pus problema în felul următor:
— Dacă nu pleacă el poate pleca altul în locul lui?
— Nu
— Atunci lasă-l să plece!
Seara am prezentat concluziile sondajului de opinie studenţilor nemulţumiţi care-l reclamaseră pe Sergiu. Acesta a putut pleca demn, susţinut fiind de majoritate, să viziteze Franţa.

Orice femeie poate! Împlinire în dragoste şi în sfera sexuală pentru femei necăsătorite, văduve, divorţate şi… căsătorite – prezentare de carte

decembrie 17th, 2007

Deşi această carte se adresează femeilor, ea este scrisă şi pentru fiecare bărbat care doreşte să ştie mai multe despre femei şi despre felul în care ele îşi găsesc împlinirea. Folosindu-se de anii săi de experienţă ca psihiatru şi bazându-şi concluziile pe studii detaliate de caz, dr. Reuben oferă o varietate de sfaturi sănătoase, practice, pentru femei – necăsătorite, văduve, divorţate sau căsătorite, referitoare la felul în care acestea pot să-şi îmbunătăţească viaţa afectivă.
Deşi poate îmbăaca forme subtile, represiunea şi discriminarea sexuală a femeii din partea societăţii este încă o practică întâlnită. Dr. Reuben, conştientizând falsa problematizare a tematicii sexuale, vorbeşte deschis despre asumarea acestui aspect foarte important în viaţa şi sănătatea fiecăruia. Negarea, demonizarea sau tratarea cu falsa pudoare a sexualităţii nu ajută la nimic. Nici personal, nici atunci când o discuţie pe asemenea teme este purtată cu un copil sau cu un adolescent, care poate fi cu uşurinţă influenţat negativ.
Autorul stabileşte linii clare de orientare, care pot ajuta femeia să-şi găsească bărbatul potrivit şi să rămână împreună cu el, ducând o viaţă fericită şi plină de satisfacţii. Puteţi învăţa cum să câştigaţi dragostea partenerului şi să aveţi o viaţă sexuală mai vibrantă şi mai împlinită.

Autor: David Reuben

Colecţia: Familia la Curtea Veche

Pietrele Doamnei

decembrie 17th, 2007

Ispita comunista si orbirea utopica

decembrie 17th, 2007

“Tema seductiei exercitate de mitul marxist asupra intelectualilor ramane extrem de actuala“.
Chiar daca religia seculara comunista a capotat, mai ales odata cu naruirea blocului sovietic, atractia radicalismului milenarist nu a disparut.
Voi reveni la acest subiect cand voi scrie despre recent disparutul istoric Norman Cohn, unul dintre cei mai respectati cercetatori ai doctrinelor chiliastice in diversele lor ipostaze. Amintesc aici si cartea lui Raymond Aron, „Opiul intelectualilor”, recent publicata in traducere romaneasca la Editura Curtea Veche, in colectia „Constelatii”.

In prelegerea tinuta la Scoala de Vara de la Sighet, editia 2007, publicata in revista „22”, din 7-13 august, Andrei Plesu ofera o patrunzatoare incursiune in acea matrice de iluzii si asteptari care explica persistenta crezului salvationist de provenienta marxista. Este bizar sa constatam ca se incearca exonerarea nucleului originar al doctrinei marxiste prin artificiala separare a teoriei de ceea ce s-a probat a fi o practica dezastruoasa.

Se invoca din nou „racilele” capitalismului, consumerismul si alienarea, pentru a se justifica un profetism in care scientismul ostentativ s-a combinat cu un romantism politic iresponsabil. Revolutia totala anuntata de Marx era, de fapt, un clocotitor scenariu apocaliptic inradacinat in resentiment care nu avea cum sa zamisleasca o lume a libertatii. Cultul violentei si dispretul pentru intregi categorii umane fac parte din insasi esenta viziunii marxiste.

Din pacate, multi dintre admiratorii de ultima ora ai lui Marx au citit prea putina marxologie si par sa nu stie ca printre criticii „materialismului istoric” au fost ganditori si militanti ai stangii anti-autoritare de la Proudhon si Lassalle la Korsch si Castoriadis. A celebra marxismul ignorand practicile barbare ale comunismului mi se pare o proba de alarmanta cecitate etica.

Nu se pune nicicum problema unei culpabilizari a stangii in genere. Vorbim aici despre stanga totalitara, inrudita, prin afinitati vizibile si invizibile, cu dreapta fascista, si ea totalitara. Admiratorii unui „inocent” comunism arhetipal ar avea de castigat din lectura unor carti de Robert Conquest ori Richard Pipes.

In prelegerea sa, exemplara prin rafinament conceptual, melancolica ironie si solida coerenta a argumentatiei, dl Plesu isi pune pe buna dreptate o serie de intrebari legate de obstinatia unor oameni altminteri inteligenti de a acorda suspecte alibiuri unui determinism monist care a fost suportul experimentelor dictatoriale de tip leninist: „Mi-am repus aceasta intrebare in ultimele luni, cand am constatat ca exista si in Romania o generatie, printre ai carei reprezentanti se gasesc simpatizanti ai marxismului, ba chiar ai comunismului. Cum se explica faptul ca, la numai 17 ani dupa caderea regimului comunist, el recupereaza ceva din seductia originara? Comunismul nu pare sa fie compromis. Sunt foarte putini oameni dispusi sa spuna cu voce tare: „Am fost nazist in tinerete”.

Dar oameni care sa spuna: „Am fost comunist in tinerete, stiu ca s-au facut greseli, dar ideea ramane inca una foarte atragatoare” exista. Parte din problema provine, cred eu, din dificultatea de a admite ca un proiect ce se pretindea expresia „umanismului absolut” (Gramsci) a devenit o legitimare a universului concentrationar in versiunea sa leninist-stalinista. La care se adauga pariurile existentiale ale diversilor militanti, identificarile emotionale cu sistemul comunist, nedorinta (ori neputinta) de a admite ca sustinerea comunismului a insemnat o forma de capitulare in fata Raului radical.

Andrei Plesu are dreptate, asemenea oameni nu pot recunoaste ca au gresit, ca si-au jucat viata pe un miraj, ca de pe urma comunismului, ca si de pe urma fascismului, nu ramane decat amintirea unei enorme, morbide, maniacale ambitii de a „curata” umanitatea de toti presupusii dusmani. Comunismul ca sistem s-a bazat pe aparatul birocratic, iar acesta a fost format din militantii devotati unui corp de dogme si unei camarile mafiote in frunte cu secretarul general. Cu cuvintele lui Andrei Plesu: „Activistul e, prin definitie, cineva care n-are timp sa gandeasca, care e activ pana la insomnie”. Aparatcikul este „Omul Nou” in statu nascendi.

Care este responsabilitatea ideologiei, deci a marxismului (oricat de vulgarizat)? A compara marxismul cu crestinismul inseamna sa ignori ca, in cazul „socialismului stiintific”, este vorba de o promisiune de a instaura societatea perfecta, aici si acum, cu orice pret si cu orice metode.

Mitul marxist este, de fapt, o vindicativa teologie seculara in care aparatul (substituit proletariatului) joaca rolul de „mantuitor”. Dictatura cadrelor este „paradisul” leninist. Avem de-a face cu un mesianism bazat pe o fictiune sociologica, pe impostura etica si pe o imposibilitate antropologica. Aceste date cruciale le-au inteles cei care, de la Souvarine si Istrati la Koestler, Milosz, Orwell si Kolakowski, au avut curajul rupturii cu vraja narcotizanta a utopiei marxiste.

4, 3, 2, nominalizat la Globul de Aur

decembrie 14th, 2007

NEW YORK, 13 decembrie 2007 – In această dupa-amiaza au fost anuntate la Hollywood nominalizarile celei de-a 65-a editii a Premiilor Globul de Aur. 4 luni, 3 saptamani si doua zile reprezinta Romania la categoria “Cel mai bun film intr-o limbă straina”.

ULTIMA ORA>>> 4, 3, 2 a castigat Premiul Asociatiei Criticilor de Film din Chicago pentru Cel Mai Bun Film Strain, facand din nou pereche cu No Country For Old Men al fratilor Coen, care pare sa fie favoritul criticilor americani din acest an. Printre membrii juriului s-a aflat si Roger Ebert, cel mai cunoscut si mai citit critic de film din lume (www.rogerebert.com).

Pentru detalii, va rugam sa deschideti documentul atasat.
Multumim,

Cristian Neagoe
Communications Coordinator
Romanian Cultural Institute in New York
200 East 38th St., New York, 10016 NY
Tel: 212-687-0180
Fax: 212-687-0181
E-mail: cristian@icrny.org
Website: www.icrny.org

AN NOU 2008 – LA MULTI ANI ! si… DIAVOLUL (IN)COTIDIAN

decembrie 14th, 2007

Fireste, trebuie sa admitem ca Diavolul este parte integranta a existentei noastre mundane. Stau marturie, cel putin traditiile folclorice, mitologiile si religiile acestei lumi. Vorbesc si marturisesc elocvent despre asta mai ales artele si in special literatura, povestile si basmele lumii, sau operele unor mari scriitori, dintre care ii amintesc doar pe Goethe, Gogol, E.T.A. Hoffmann, M.Bulgakov, Isaac B. Singer.
Si face parte Diavolul din existenta noastra zilnica in practic cvasi-infinite aparitii si ipostaze.
Toata aceasta desfasurare, aparent haotica ( totdeauna exista o tinta bine determinata) a Diavolului in existenta fiecaruia dintre noi, este definita perfect prin trei “sentinte” fundamentale. Le gasim in Evanghelia dupa Luca, in capitolul 4(patru): “Ispitirea Lui Iisus Christos”. Ele sint cele trei replici decisive ale Domnului Iisus Christos date Diavolului ce-L ispitea in pustie:
“Omul nu va trai numai cu piine, ci cu orice cuvint al Lui Dumnezeu.”
“Sa te inchini numai Domnului Dumnezeului tau si numai Lui sa-I slujesti.”
“Sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau!”
Privite in oglinda adevarului existentei noastre cotidiene, pe loc aceste trei porunci purificatoare, devin “sentinte” fundamentale ce il definesc si intre care Diavolul se desfasoara in viata noastra, dupa cum am spus, in cvasi-infinite aparitii si ipostaze.
“Cvasi-infinite” fiindca viata noastra paminteana este, evident, finita.
“Cvasi-infinite” fiindca, evident, doar Dumnezeu este infinit.
“Cvasi-infinite” fiindca, evident, doar Dumnezeu Unul este bun. Iar in acest sens avem chiar marturia Lui Iisus Christos, care in Luca 18/19 si Marcu 10/18
(precum, dar altfel formulat si in Matei
19/17) afirma raspicat:
“Pentru ce Ma numesti bun? Nimeni nu este bun decit Unul singur: Dumnezeu”, raspunzind astfel celui care-L intreaba: “Bunule Invatator, ce sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?“
In acest context Diavolul face parte din acesta lume si practic o domina, dupa cum avem iarasi marturii destule, intre care chiar si acelea ale lui Iisus Christos Insusi
(o citez doar pe aceasta):
“Nu voi mai vorbi mult cu voi, caci vine Printul lumii acesteia si el n-are nimic in Mine.”(Ioan 14/30).
In mod explicit deci, Diavolul NU este si Dumnezeu.
Implicit NU EXISTA IAD IN INTERIORUL LUI DUMNEZEU.
“LOCUL LUI DUMNEZEU ESTE LUMEA, DAR LUMEA NU ESTE LOCUL LUI DUMNEZEU“ cuvinta splendid un aforism rabinic.
***
(© Copyright 2006. All rights reserved – Leonard Oprea,“Theophil Magus – Confesiuni 2004-2006”, Ed.Universal Dalsi, 2007)
===============================================

Jerbe de scîntei

decembrie 14th, 2007

A căzut prima zăpadă. Cîntul butucilor trosnind în căminul salonului, mă readuce în zilele tinereţii. Mă regăsesc în pădurea albită de neaua neîntinată, căutînd brăduţ pentru studioul meu din mansardă. Ai mei pregătesc bradul din salon, dar eu prefer să-l am pe al meu, numai pentru mine şi prietenii mei. În fine am ales un brăduţ; acum îl împodobesc cu ghirlande, acadele, nuci poleite, mici figurine fabricate din ghindă şi chibrite, totul făcut cu voie bună de către mine în lungile nopţi ale iernii.
Sărbătorile bat la uşă; se fac ultimele pregătiri. Ca ultim dichis atîrn în geam cununa de mirt.Casa miroase a cetină, a cozonaci, ce mai, a Sărbătoare. Oaspeţii sosesc încărcaţi cu mici pacheţele ce le pun discret sub bradul din salon. Copiii, fără astîmpăr se bucură desfăcînd învelişurile foşnitoare, bucurînd cu chiote de exclamaţii oaspeţii. În libaţiunile nopţii, după cina prelungită, încet, încet, oaspeţii părăsesc casa în noaptea înstelată.
A doua zi de Crăciun mă retrag numai cu prietenii în studioul din mansardă, în atmosfera-i liniştită, reconfortantă. Ne desfătăm cu visuri despre alte meleaguri; apoi pe înserate ne aşezăm la o partidă de bridge, ca intr-un tîrziu să coborîm în cuhnie aranjîndu-ne platouri după gust, fără dichisuri de salon. Întremaţi ne reîntoacem în mansardă, ca în noapte, la lumina stelelor, printre fulgi de nea, să plecăm pe valurile fanteziei.
Zburăm în lumile altora, reîntîlnindu-ne după ani, în alte vieţi. Ne reîntoarcem de Sărbători, şi în jerbele de scîntei din cămin ne depănăm aventurile şi nostalgiile.

Regii Frantei

decembrie 14th, 2007

mi-e dor de voi oameni
remarkabil
imi tai venele si din ele curg litere cubane
stiu ca sunt in voi for ever
si chiar dupa moartea mea
mult inca dupa ea si chiar secole
veti avea frisoane cubane
cu multe havane in lacrimi
dupa un prieten disparut
si ai sa plangi ca nu i-ai sarutat buzel
si nici starea de imbratisare intre doua berze albe
intre orele de nonsens in care iti cercetezi trecutul
iar eu imi privesc cutele in oglinda negativa
viatza
e un absurd insuportabil de placut
gandesc absentza mea volatila
fara sa stiu daca m-ai iubit vreodata
si daca nu
paguba in ciuperci
ca si regii Frantzei
care erau tristi
bastarzii..
AG

Scot

decembrie 14th, 2007

Dimineaţa e transparentă.
Curată ca un pahar
Abia scos din maşina de spălat.
Undeva în Santa Monica pe plajă
Scoicile se usucă la soare
Iar pe sideful strălucitor
Apar subţiratice cristale de sare.
La şase ne-au dat afară din bar.
N-avem ce face.
Ni s-a făcut foame.
Lovim scoicile argintii
Prin nisipul ud, la-ntâmplare,
Cu şlapii, crocodili verzulii.
Scot,
Poliţistul gras de la circa zece,
Plin de sine ca un curcan
Înainte de Thanksgiving day,
Pe lângă bicicleta lui nouă
Cu douăsprezece viteze
Şi cu faruri de ceaţă,
Merge legănându-se ca un robot.
– Bună dimineaţa, prietenii!
Aţi început cam devreme.
Aveţi grijă să nu vă îmbolnăviţi;
Nisipul e încă rece!

Dan David, Los Angeles, iunie-07-2006.

Blocul National al Revolutionarilor – 1989 Romania – comunicat de presa

decembrie 13th, 2007

BLOCUL NAŢIONAL AL REVOLUŢIONARILOR – 1989 ROMÂNIA –

H.J. Nr. 1 / P..J. / FED. / 20. 02. 2003 şi Nr. 2 / P.J. / FED. / 14. 01. 2004

Tribunalul Bucureşti – Secţia 3 Civilă –
Adresa : Bucureşti , str. Ghiocei nr. 20, sector 2 ; Tel / fax : 021.211.20.26 : bnrromania1989@yahoo.com

Nr. 090 / 13 decembrie 2007

C O M U N I C A T

În data de 18 decembrie 2007 începând cu orele 11.00, la PALATUL COPIILOR din BUCUREŞTI, se desfăşoară lucrările CONGRESULUI EXTRAORDINAR al Blocului Naţional al Revoluţionarilor 1989 România .

OBIECTIVELE CONGRESULUI :

A. – stoparea modului defectuos de lucru, care permite tergiversarea finalizării dosarelor Revoluţiei Române din Decembrie 1989 ,

– aflarea ADEVARULUI despre DECEMBRIE 1989 si demascarea criminalilor, a instigatorilor şi complicilor care au ucis peste 1200 de revoluţionari în Decembrie 1989 ,

– îndepărtarea din instituţiile care au tangenţă cu revoluţionarii din decembrie 1989 : a impostorilor, a corupţilor şi a foştilor angajaţii ai ministerelor care au contribuit la reprimarea sângeroasă a manifestanţilor paşnici în Decembrie 1989 .

B. – deblocarea si finalizarea in regim de urgenta a preschimbării certificatelor de revoluţionar, prin eliminarea intereselor de grup sau partinice, precum şi a şantajului ..

Sunt invitaţi să participe la acest CONGRES EXTRAORDINAR toţi revoluţionarii nemulţumiţi de indiferenţa cu care autorităţile statului tratează problemele deosebite cu care aceştia se confruntă .

Convocarea CONGRESULUI EXTRAORDINAR a B.N.R. 1989 s-a făcut în plenul şedinţelor succesive ale CONSILIULUI NAŢIONAL al B.N.R. 1989, desfăşurate la Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 în datele de 04 şi 11 decembrie 2007 .

PREŞEDINTE B.N.R. 1989
PREŞEDINTE EXECUTIV B.N.R. 1989

Dorin Lazăr MAIOR George COSTIN

PENTRU CONFORMITATE

SINDICATUL LIBER ŞI INDEPENDENT LIGA EUROATLANTICĂ

Maria Magdalena ROTARU

Informatii de ultima ora

decembrie 10th, 2007

*** Tudor Chiuariu, ministrul Justitiei, este asteptat, luni dimineata, sa-si depuna demisia, dupa ce a anuntat ca va face acest lucru, duminica. El a promis, in schimb, ca, atunci cand “aceasta inscenare ridicola va lua sfarsit”, se va intoarce pentru a continua reforma in justitie.

“Va aduc la cunostinta ca voi renunta la functia de ministru al Justitiei. Ma voi reintoarce, cand se termina ancheta, sa duc la capat reforma Justitiei”, a anuntat duminica Tudor Chiuariu.
– Emil Boc: “Mai bine mai tarziu decat niciodata”
– Ponta: “Ma asteptam la o declaratie mai demna”
– Crin Antonescu o va propune pe Norica Nicolai pentru Justitie
– Orban: “Nu-l inteleg pe domnul Chiuariu”
– Bolcas: “Chiuariu a fost surprinzator…”
– Adomnitei: Am incredere ca este nevinovat”
Chiuariu a spus ca l-a anuntat, inca de sambata, pe premierul Calin Popescu Tariceanu despre decizia sa de a demisiona si ca, desi il sustine, seful Guvernului ii va accepta cererea.

Intreaga conferinta de presa a lui Chiuariu s-a constituit intr-un raspuns adresat presedintelui Traian Basescu, de altfel ministrul incepandu-si declaratia cu formula \”Domnule Basescu\”, pe care a mai folosit-o de cateva ori dupa aceea.
Chiuariu a afirmat: \”Nu am gresit cu nimic si refuz sa particip la mascarada pe care ati inscenat-o, domnule Basescu, folosindu-va de institutii care actioneaza la comanda incovoiata de servilism\”, a spus Chiuariu.

\”Nu fostii procurori ai lui Ceausescu pot reforma Justitia. Am multe alte optiuni in afara politicii, nu depind de aceasta functie, de aceea nu sunt intimidat de amenintarile dumneavoastra. Vremea populismului si a invrajbirii in politica romaneasca se apropie de sfarsit\”, a mai clamat el in timpul conferintei de presa.

Presedintele Traian Basescu a declarat, vineri, ca lanseaza un apel public la intelepciune si la o remaniere a ministrului Justitiei, apreciind ca ar fi grav daca acesta ar ajunge in fata procurorilor din aceasta postura.

\”Week-endul este un sfetnic bun si sunt dispus sa am rabdare daca as sti ca acest lucru se intampla (n.r. – remanierea lui Chiuariu)\”, a afirmat seful statului.

Ministrul Justitiei, Tudor Chiuariu, l-a informat, saptamana aceasta, pe premierul Tariceanu ca ia in calcul posibilitatea demisiei, el trimitand la Guvern un document in care prezinta un astfel de gest ca pe o consecinta a esecului in ceea ce priveste adoptarea Ordonantei de modificare a Legii ANI.

In document Chiuariu anunta ca intentioneaza sa-si inainteze demisia in cursul saptamanii, aratand ca mai sunt cateva proiecte la Ministerul Justitiei pe care ar dori sa le finalizeze.

*** Actorul Radu Beligan a fost mutat la sectia de terapie intensiva a Spitalului Universitar de Urgenta, dupa ce starea sa de sanatate s-a agravat, in weekend, afirma revista VIP. La inceputul lui noiembrie maestrul, in varsta de 88 de ani, a cazut pe scari si a suferit traumatisme la coloana.

Dupa ce, initial, medicii au afirmat ca Radu Beligan sufera de un traumatism cranio-cerebral minor si o fractura la coloana cervicala cu o contuzie a maduvei spinarii, tot ei au spus ca o operatie ar fi prea riscanta. Doctorii au afirmat, la vremea respectiva, ca recuperarea va fi grea. Starea sanatatii marelui actor s-a inrautatit, in ultimele zile.

Pe de alta parte insa, NewsIn contrazice articolul din VIP, citandu-l pe dr. Valentin Calu, care a afirmat, luni, ca actorul Radu Beligan va incepe, marti, programul de recuperare pentru membrele superioare la Spitalul de Urgenta Elias din Capitala pe care a fost nevoit sa-l amane aproape doua saptamani din cauza unor probleme respiratorii.

Putatorul de cuvant al Spitalului de Urgenta Elias, dr. Valentin Calu, a precizat ca maestrul Radu Beligan a fost adus la spital in urma cu zece zile, tocmai pentru a incepe programul de recuperare pentru membrele superioare dupa ce in urma cu aproape o luna a cazut pe scari si a suferit un traumatism de coloana cervicala.

\”Maestrul a fost nevoit sa amane programul de recuperare deoarece a suferit o serie de complicatii respiratorii si avea stari febrile, motiv pentru care a trebuit sa stea internat la reanimare pentru o mai buna monitorizare\”, a precizat Valentin Calu.

Potrivit purtatorului de cuvant, starea de sanatate a maestrului Beligan este foarte buna. \”Actorul se afla in momentul de fata in grija medicului Mihai Bertean, insa nu stim cat va fi nevoie sa ramana internat in spital. Depinde foarte mult de modul in care va raspunde la tratament\”, a mai spus Valentin Calu.

*** Trei suporteri stelisti au fost arestati de politie pe un aeroport din Londra, la scurt timp dupa ce aterizasera in capitala britanica, anunta Radio Romania Actualitati.

Cei trei faceau parte dintr-un grup care a sosit la Londra pentru a asista la meciul Arsenal-Steaua, programat miercuri in grupele Ligii Campionilor.

Politia britanica a interpelat alti cinci stelisti, carora le-au luat datele. Suporterii romani au injurat personalul aeronavei care-i transporta in Anglia si au avut un comportament agresiv.

Cei trei risca sa fie intorsi in tara fara sa fie lasati sa urmareasca meciul.

*** Valoarea salariului minim pe economie incepand cu 1 ianuarie 2008 va fi de 500 de lei urmand ca aceasta sa se majoreze la 540 de lei in a doua jumatate a anului, in functie de evolutia indicatorilor economici, a declarat ministrul Muncii, Paul Pacuraru, informeaza Realitatea Tv..

Reprezentantii Guvernului, ai sindicatelor si ai patronatelor au semnat, luni seara, un protocol prin care au stabilit un salariu minim unic pentru anul 2008. Astfel, anul viitor, nu vor mai exista un salariu minim garantat in plata stabilit de guvern si unul negociat intre sindicate si patronate.

Ministrul Muncii a spus ca incepand cu ianuarie 2008, salariul minim va fi de 500 de lei urmand ca din iulie acesta sa creasca la 540 de lei. Pacuraru a precizat insa ca majorarea din iulie se va face in functie de evolutia indicatorilor economici, respectiv a PIB-ului, a inflatiei si a evolutiei productivitatii muncii.

In cazul in care proiectia bugetara nu va fi respectata, salariul minim va ramane la valoarea de 500 de lei si in a doua jumatate a anului. Ministrul a mai precizat ca protocolul semnat luni se va materializa intr-o hotarare de guvern in prima sedinta de guvern. Pacuraru a spus grila de salarizare previzuta in contractul colectiv de munca va fi negociata intre sindicate si patronate, aceasta neintrand in atributiile Guvernului.

Pe de alta parte, sindicatele ameninta in continuare cu protestele anuntate pentru ca, sustin reprezentantii acestora, salariul minim era doar una dintre revendicarile lor.

Presedintele CNSLR Fratia, Marius Petcu, a precizat ca sindicatele vor picheta in 12 decembrie toate prefecturile din tara pentru a convinge Parlamentul sa dezbata Legea bugetului pana la sfarsitul anului, Petcu a spus ca bugetul ar putea fi dezbatut in plen in 21 decembrie, sedinta la care vor fi prezenti si aproximativ 200 de sindicalisti.

In cazul in care bugetul va fi votat fara a se tine cont de cerintele lor, sindicalistii ameninta in continuare cu greva de avertisment in ianuarie. Ministrul Muncii a precizat totodata ca sindicalistii nu mai au nicio motivatie pentru declansarea protestelor.

Traian Basescu, in Spania

decembrie 10th, 2007

Presedintele Romaniei, Traian Basescu a avut o intrevedere in cadrul Ambasadei Romaniei din Madrid, luni 26 noiembrie 2007, cu reprezentanti ai comunitatii romanesti din teritoriul spaniol cu ocazia vizitei efectuate in Regatul Spaniei. In cadrul acestei reuniuni s-au purtat discutii specifice in legatura cu problemele romanilor din Spania si cu posibilitatea eliminarii moratoriului cu privire la libera circulatie a fortei de munca in Peninsula Iberica. La aceasta intalnire au participat printre altii: Ministrul de Externe al Romaniei, Adrian Cioroianu, Ministrul pentru Intreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale, Ovidiu Silaghi, Secretarul de Stat din Ministerul Muncii, Valer Bindea. In cadrul aceleiasi reuniuni, presedintele FEDROM, Miguel Fonda Stefanescu a avut un dialog cu presedintele Romaniei, Traian Basescu in legatura cu posibilitatea de consolidare a miscarii asociative intre toti reprezentantii comunitatii romanesti pentru a se constitui intr-un partener viabil de dialog atat cu autoritatile spaniole cat si cu cele romane. Ministrul de Externe, Adrian Cioroianu a anunţat că vor fi deschise în scurt timp trei noi consulate în Regatul Spaniei, în Castilla la Mancha, Zaragoza şi Almeria. La aceasta întâlnire, Traian Băsescu a mai spus că România deja se confrunta cu problema fortei de muncă mai ales in domeniul constructiilor şi că speră că romanii din Spania vor începe să ia în considerare varianta întoarcerii în ţară. Aceasta intalnire a fost de asemnenea un prilej de comunicare intre diversi reprezentanti ai comunitatii romanesti din Spania

http://fedrom.blogspot.com/

Piatra din Rosetta

decembrie 10th, 2007

Piatra din Rosetta este o stelă egipteană, datând din anul 195 î.e.n., din timpul regelui Ptolemeu V.

Piatra este din granit negru, are formă rectangulară, cu 3 inscripţii în 3 scrieri diferite, hieroglifică, demotică şi greacă. Din partea superioară, cea care conţine inscripţia hieroglifică, lipseşte o parte. Folosind inscripţiile pietrei din Rosetta, Jean-François Champollion a reuşit să identifice metoda de traducere a scrierii hieroglifice.

A fost descoperită în anul 1799, în oraşul egiptean Rosetta (araba Rashid), situat în delta Nilului, în apropierea Mării Mediterana, în timpul expediţiei franceze, conduse de generalul Napoleon Bonaparte. Stela a fost descoperită în timpul lucrărilor la un fort, în fundaţia unei vechi cetăţi arabe, unde fusese folosită ca material de construcţie. Descoperirea este atribuită lui Pierre-Francois Bouchard, un ofiţer de geniu în armata franceză.

Importanţa acestei stele a fost sesizată imediat, textul grecesc specificând că este vorba despre acelaşi text, în toate cele 3 versiuni. Între 1799 si 1801 a fost păstrată şi studiată la Cairo, atunci realizându-se primele sale copii. În 1801, la retragerea armatei franceze, a fost reţinută de către trupele engleze şi în 1802 a fost adusă în Anglia, apoi expusă la British Museum.

Venalitatea sexuala fara frontiere (1)

decembrie 10th, 2007

“Totul se vinde şi se cumpără şi, cu toate acestea, totul nu poate fi vândut şi cumpărat fără a săpa bazele înseşi ale umanităţii”
André Gauron

Este prostituţia un rău necesar, sau un atentat insuportabil la demnitatea umană? Avocaţii libertăţilor nelimitate vor pleda, fără îndoială, cauza răului necesar, chiar dacă, lăsat la voia întâmplării, poate lua forme monstruoase.
Se recurge sistematic la argumentul, întrucâtva tocit, precum că prostituţia ar fi cea mai veche meserie din lume şi că ar fi oferit servicii inestimabile înveteraţilor singurateci… La rigoare, astfel de argumente mai pot ţine încă la drum, numai că în prezent industrializarea comerţului sexual şi caracterul lui transnaţional au devenit elementele fundamentale care diferenţiază prostituţia contemporană de cea de odinioară.
Puţine sunt analizele mondializării capitaliste care iau în consideraţie înfloritoarea industrie a comerţului sexual, generator de venituri mirobolante, unde proxenetismul şi crima organizată deţin roluri de prim plan. Comerţul sexual este socotit, din ce în ce mai mult, ca o industrie de divertisment, iar prostituţia ca o activitate legală, la adăpost de orice sancţiune de ordin moral. Se asistă, cu surâsuri de satisfacţie, la apariţia megabordelelor în inima Europei, sub ochiul ocrotitor al guvernanţilor şi al camerelor de luat vederi din lumea întreagă, martore a ceea s-au obişnuit să numească evoluţie de moravuri.
„Foot, bere şi sex”, cu aceşti termeni, s-a desfăşurat Mondialul de fotbal 2006 din Germania, unde Angela Merkel a ales calea „înţeleaptă” a legalizării prostituţiei. Se vorbea de 40.000 de fete, venite de pe toate meridianele, destinate repausului suporterilor. Faptul a suscitat un vehement protest al Asociaţiei internaţionale „Coaliţia contra Traficului de Femei” (CATW) şi al mai multor personalităţi angajate în favoarea petiţiei intitulate: „A cumpăra sex, nu-i un sport”, din al cărui conţinut extragem următoarele: „A trata corpul femeilor ca pe o marfă, violează standardele internaţionale ale sportului” sau, „Oamenii de onoare nu cumpără sex, deoarece ei respectă demnitatea şi integritatea fiinţei umane”.
Una dintre protagonistele aboliţioniste ale comerţului de corpuri, Malika Mrcovici, văzând, disperată, că adversarii ei câştigă teren, a condus campania de protest până in Parlamentul de la Bruxelles, declarând un război necruţător acestor “big bosses” ai prostituţiei, negustori de sex cu look de manageri, redutabili şi din ce în ce mai abili în Europa de Nord. Lupta ei este angajată contra „peştilor”, deveniţi magnaţi ai industriei sexului, asistaţi de o armată de avocaţi şi de ataşaţi de presă, graţie puterii banului, dar şi susţinuţi tacit de mai multe State, în particular Germania şi Olanda. Este suficientă evocarea scandaloasei construcţii de la Berlin, un megabordel de 3000 de m2, veritabil supermarchet al sexului, instalat la ieşirea a trei staţii de metrou din apropierea stadionului olimpic.
Va fi oare capabilă Malika Marcovici şi asociaţia ei să facă faţă acestui „tsunami” cu o cifră de afacere planetară a cărei caniotă se ridică la zeci de miliarde de dolari, reţele internet, cluburi, discoteci, saloane de masaj, toate acestea dublate de discursuri liberal-libertine, bine unse, revendicând dreptul „legitim” de a dispune de corpul feminin, potrivit fantazmelor cele mai insolite, atâta timp cât „prestaţia” este remunerată ?
Traficul de femei şi de copii din Asia de Sud şi de Sud-Est este estimat la 400.000 de persoane pe an. Statele independente din ex-URSS, Europa de Est şi Europa Centrală constituie a doua grupă în ordinea importanţei furnizează circa 300.000 de persoane pe an, România, Albania, Bulgaria, Bosnia, Ukraina, facând parte din lotul ţărilor care au gustat recent din această libertate amară şi primejdiosă. Urmează America latină şi Caraibele cu aproximativ 100.000 de persoane, iar Africa cu 50.000, etc., etc.
Acest tablou ar fi incomplet dacă nu s-ar ţine cont de industria pornografiei, căci filierele ei sunt deseori auxiliare ale filierelor prostituţiei, industrie care şi-a făcut apariţia pe la începutul anului 1950, odată cu lansarea revistei Playboy, dispunând de mijloacele de comunicare şi de distribuţie dintre cele mai moderne.

Tehnica recrutării sordide, dar ingenios organizate, a început să fie sesizată de tinere, seduse de posibilitatea câştigului pecuniar facil şi imediat. Multe dintre ele, încă naive şi credule, au făcut tragica experienţă a promisiunilor fantasmagorice cu salarii de vis şi munci nu mai puţin onorabile. Odată transportate în ţările idilice, imaginea s-a întunecat ca prin magie, paradisul promis devenind infernul insuportabil al sclaviei sexuale. Departe de ţările de origine şi de familii, şi introduse în angrenajul consumului de „carne vie”, aceste făpturi, mai mult sau mai puţin inocente, devin de o vulnerabilitate sfâşietoare, fiind obligate să răspundă celor mai perverse şi imunde exigenţe.
Oamenii politici, dar nu numai, au estimat că aceste fast-food-uri „specializate în carne proaspătă”, violează normele internaţionale de egalitate dintre sexe, atribuind femeilor rolul reductor de „servitoare sexuale ale bărbaţilor”. Legalizând prostituţia, Statul german, a fost tratat el însăşi de „proxenet” prin beneficiile fabuloase trase de pe urma acestui gen de comerţ, indemn pentru secolul 21, supranumit secolul drepturilor omului.

Franţa, are meritul de a se menţine în stadiul indiferenţei în ceea ce priveşte faimoasa legalizare a negoţului de relaţii sexuale, ba mai mult, apariţia legii anti-racolaj, obţinută de Nicolas Sarcozy. a înăsprit condiţiile precare prin care amorul se vinde şi se cumpără pe sub mână.
În felul acesta Comisia pentru Drepturile Femeii din Parlamentul European, e îndreptăţită să nutrească ideea – crezută de unii utopică – a unei umanităţi mai fraternele, unde sexul nu mai este prezentat ca o marfă pe care este afişat preţul, reducând la neant beneficiarii fără scrupule ale acestui pazarlâc respingător.

You are kindly invited

decembrie 10th, 2007

Dear Friends, Colleagues, Students and former Students:

I would like to invite you to our special event, WORLD MUSIC & beyond, which will take place at the Leonard Nemoy Theater at Symphony Space, Broadway at 95th Street, on Wednesday, December 12th, at 8.30 PM.

You will hear ethnic based compositions by Tom Beyer, Pedro Da Silva, Lucia Caruso, Dimitri Lambrianos, Wendy Luck, Jeanann Dara, Christine Ghezzo and myself, Dinu Ghezzo.

We celebrate the Winter Holidays and the very diverse ethnic communities of New York, with melodic materials from or inspired by Romania, Hungary, Greece, Argentina, Spain, Portugal, Cuba and India.

Hope you can be with us at this very special winter concert !

Dr. Dinu Ghezzo
NYU Professor Emeritus

http://homepages.nyu.edu/~ddg1

dinu_ghezzo@yahoo.com
dghezzo@gmail.com

Romanian Cultural Institute in New York
200 East 38th St., New York, NY 10016
Tel: (001) 212-687-0180
Fax: (001) 212-687-0181
E-mail: icrny@icrny.org
Website: www.icrny.org

Ce imi doresc eu pentru Romania,…!

decembrie 10th, 2007

Eu personal, (si cred ca si romanii de pretutindeni, cei nascuti in Romania si pe cei de origine romana), vreau sa fiu martor si participant activ la crearea unei noi Constitutii, pentru a ne stabili justitie, teluri comune, securitate, identitate, bunastare si stabilitate a intregii comunitati, din care cu totii facem parte.

Ca sa ne putem proteja libertatiile de care avem nevoie si pe care, ca indivizi le cerem in continuare, trebuie sa le stim, sa participam impreuna la formularea lor. Trebuie sa avem o tribuna si un loc unde sa le putem expune. Sigur ca opinia fiecaruia este personala, dar, tocmai asta cred ca ne va face confortabili cu ideea de a ne face auziti si intelesi in acceptia noastra a tuturor,…!

Este important sa ne scriem propria Constitutie, s-o adoptam si s-o respectam, cu speranta ca ne va proteja si ca ne va oferi o participare activa la viata statului.

Aceste cateva cuvinte credem ca vor fi suficiente pentru a tenta fiecare roman sa-si aduca aportul in a identifica elementele Constitutiei, intentia noastra a tuturor, de a scrie si amenda aceasta noua Constitutie, de a identifica Principiile si Regulile dupa care Guvernul si Parlamentul romanilor vor functiona si bineinteles a defini balanta care va sta la baza relatiilor intre puterile din Stat.

Stim ca acest lucru este pe cat de important, pe atat de greu de realizat, dar mai stim ca daca noi n-o facem, nimeni nu o va face pentru noi. Niciodata in istoria moderna poporul nu a fost invitat sa-si scrie propria constitutie, pentru prima oara in istoria noastra, cred ca a venit timpul sa ne urnim si s-o facem.

Moartea lupului (La mort du loup), de Alfred de Vigny

decembrie 10th, 2007

Poemul constituie, prin accentul puternic, etic si meditativ, adevarata lectie despre acceptarea demna a durerii si mortii, despre „demnitatea durerii“.

MOARTEA LUPULUI

Sus, peste luna-n flacari, nori grei îsi grabeau drumul
Asa cum din incendii alearga-n slava fumul.
Si codrii erau negri, si-adânci în departari.
Mergeam tacuti prin iarba jilavelor carari,
Prin balaria deasa si spinii-nalti si goi,
Când, pe sub brazii-asemeni cu cei din Lande, noi
Zariram urma slaba a unor gheare mari.
Lasate-n haituire de niste lupi hoinari.
……….
Erau la chip asemeni si-n joc la fel erau;
Dar în tacere puii de lup se zbenguiau,
Stiind ca, treaz aproape, si numai la doi pasi
Doarme-ntre ziduri omul, cumplitul lui vrajmas.
Statea-n picioare tatal si, lânga un copac,
Lupoaica împietrita parea statuia-n veac(1)
Ce-o adorau romanii; crescând sub coapsa ei
Pe Romulus si Remus, stravechii semizei.
……….
Pe labe-ntinse lupul se-aseaza si, cârlige
Crispatele lui ghiare, jos, în nisip, le-nfige,
Pierdut se socoteste,-ncoltit cum nu gândise,
Retragerea-i taiata, potecile închise;
Atunci a prins puternic, cu gura-nflacarata
Pe cel mai ager câine de calda beregata,
Si nu vrea sa-i dea drumul din falcile-i-de-otel,

Desi potop de gloante treceau ca-n ciur prin el
Desi ca niste cleste, cutite de vapaie
Se-ncrucisau, intrându-i adânc în maruntaie,
Decât în clipa-n care dulaul sugrumat,
De mult timp mort, îi cade sub labe sfâsiat.
Abia atunci îl lasa si ne priveste lupul.
Pâna-n prasele-nfipte cutitele-n tot trupul,
Îl tintuiau de iarba scaldata-n al sau sânge;
Pusti l-împresoara-acolo si-n cerc sinistru-l strânge.

El tot ne mai priveste si somnul mortii-l fura,
Lingându-i negrul sânge ce-i înflorea din gura,
Si fara sa încerce de loc a sti cum piere,
El ochii mari si-nchide si moare în tacere.

II
Cu fruntea sprijinita de arma, mohorât,
M-am cufundat în gânduri si nu m-am hotarât
Sa-i urmaresc lupoaica si pe lupanii lui,
Ce, sa-l astepte vrura; de n-ar fi avut pui (2),
Vadana sa frumoasa, în crunta disperare
L-ar fi urmat, fireste în marea încercare;
Era de datoria acestei biete mame
Sa-i scape, sa-i învete, sa sufere de foame,
Ferindu-i si de legea nedreapta din orase,
Când omul se slujeste de animale lase(3),
Ce-alunga-aici, ca tihna sa-i puna capatâi,
Pe cei ce stânci si codri le-au stapânit întâi.

III
Vai, ma gândeam, cu toate ca omul e un nume,
Mi-e uneori rusine ce slabi suntem în lume(4)!
Cum sa iesim din viata si chinurile sale,
Voi singure stiti taina, sublime animale !
Când vezi ce-a fost în viata si cât în urma-apune.
Tacerea doar e mare; tot restul-i slabiciune.
-Te-am înteles prea bine, salbatic calator,
Privirea ta din urma o simt ca un fior !

Spunea: “De poti fa totul ca sufletul s-ajunga
Prin viata, cu silinta si cugetare lunga,
Pân´la înalta treapta de stoica(5) mândrie
Unde, nascut în codri, sa urc mi-a fost dat mie.
Gemi, plângi, te rogi, e-aceeasi eterna lasitate.
Energic du-ti întruna povara vietii-n spate,
Pe drumul unde soarta te cheama-adeseori,
Apoi ca mine rabda si fara-o vorba mori !”(6).

1 Aluzie la lupoaica romana, care era de bronz si nu de marmura. Se afla în prezent la muzeul din Capitoliu.
2 Alegerea lupoaicei de a ramâne lânga pui, este simbolul echilibrului în suferinta si al masurii, care orienteaza pe drumul bun.
3 Poetul se refera la “câinii” care, “animale lase”, si-au tradat “fratii” din padure “lupii” (ca în Lupul si câinele de La Fontaine).
4 Versul suna axiomatic, poetul admirând tacerea în suferinta, în încercare.
5 Stoicismul, doctrina întemeiata de Zenon (cca 490-cca 430), recunoscuta prin fermitatea în fata durerilor vietii.
6 Moartea lupului este o lectie de stoicism , stapânire de sine în fata marilor dureri, încercari ale vietii.

Divanul, de Dimitrie Cantemir – în versiune araba (2)

decembrie 10th, 2007

Patriarhul Athanasios III Dabbas (nascut Bulos/Paul Dabbas, în anul 1647 la Damasc) era vlastarul unei vechi familii din Hauran, vatra crestinismului sirian, care daduse deja doi patriarhi ortodocsi: Athanasios II (1611-1618) si Kyrillos IV (1619-1628). Urmasii acestei ilustre familii, care traiesc astazi la Beirut, se preocupa de punerea în valoare a operei înaintasilor, pregatind o monografie despre patriarhul Athanasios III. Educatia lui, predominant greceasca, a cuprins si studii de siriaca, araba, latina si italiana. Ales staret al mânastirii Sf.Sava din Betleem, unde a trait o lunga vreme, devenind patriarh în anul 1685, cedând temporar tronul patriarhal, în 1694, unui competitor înversunat – Kyrillos Ibn al-Za’im. Pâna în anul 1720 când si-a reluat misiunea de patriarh, a ramas mitropolit de Alep, calatorind departe în cautare de ajutor financiar si spiritual pentru comunitatile crestine levantine. Urmând calea ilustrilor sai predecesori, patriarhii Meletius Karma (1572-1635) si Makarios Ibn al-Za’im (1597-1672), Dabbas a luptat pentru valorile crestine ortodoxe, reflectate în numeroasele sale scrieri istorice, teologice, liturgice si polemice. Dupa anul 1695 a calatorit în Europa rasariteana, unde a fost întâmpinat cu bunavointa si generozitate de domnii români, bucurosi sa-l gazduiasca. Oaspete al lui Constantin Brâncoveanu în primavara anului 1700, Dabbas a participat la nunta fiicei acestuia, Safta, cu Iordache Cretulescu, iar în iulie 1703 a fost prezent la ceremoniile de confirmare la domnie a familiei Brâncoveanu. La cererea domnitorului muntean, Dabbas a scris în anul 1702, în limba greaca, o ISTORIE A PATRIARHILOR ANTIOHIEI, dedicata protectorului sau si tiparita la Bucuresti în acelasi an. Argumentând cu staruinta nevoia crestinilor orientali de a avea carti de cult în limba lor, Dabbas a obtinut de la Brâncoveanu sprijin pentru tiparituri în araba si greaca. Lucrând alaturi de Antim Ivireanul, care a gravat matritele arabe, ei au tiparit împreuna în anul 1701 un LITURGHIER la Snagov, iar în 1702, un CEASLOV la Bucuresti. La plecarea lui Dabbas în Siria în 1705, principele Brâncoveanu i-a daruit întreaga tiparnita, care a fost instalata la Alep si a tiparit între anii 1706-1711, în cladirea resedintei metropolitane, unsprezece carti în araba, unele în editii succesive (Psaltirea, Evangheliarul s.a.)

Curând dupa tiparirea DIVANULUI la Iasi, Dabbas a obtinut un exemplar pe care l-a luat cu el, pentru a traduce versiunea greaca în limba araba vorbita de crestinii din Orientul Apropiat, fapt pe care Dimitrie Cantemir nu parea sa-l fi cunoscut. Preocupat de calitatea traducerii sale, Dabbas a apelat la ajutorul unui calugar maronit cunoscut pentru cunostintele sale de araba clasica, Gibra’il (Gabriel) Farhat. Nascut la Alep în anul 1670, Farhat provenea dintr-o familie maronita originara din Liban. Dupa ce studiase limba araba cu un seic musulman, Farhat scrisese o gramatica a limbii arabe întemeiata pe teste evenghelice, lucrare de pionierat folosita de multe generatii de arabi crestini apartinând tuturor confesiunilor. Cunostintele sale de greaca, siriaca, teologie si poezie, ca si cultura lui vasta au contribuit în a-i atrage faima de mare carturar. Dupa ce si-a petrecut o buna parte din viata în mânastire, Farhat a fost ales în anul 1725 mitropolit al comunitatii maronite din Alep (cu numele de Germanos), continuându-se opera de iradiere a culturii arabe crestine.

În manuscrisele DIVANULUI arab înregistrate pâna acum, Dabbas precizeaza ca nu este autorul acestei carti, ci el doar a tradus-o. Cu toate acestea, numele lui Dimitrie Cantemir nu este mentionat nicaieri în versiunea araba, din care lipsesc toate cele trei texte introductive, precum si Prefata la CARTEA A III-a. Prin urmare, tinând seama de informatiile existente pâna la identificarea textului de catre Virgil Cândea, s-a presupus ca textul a fost scris fie de Patriarhul Dabbas însusi, fie de Sf.Vasile cel Mare. Aceasta lacuna a fost interpretata de Virgil Cândea (1972) ca un gest de loialitate fata de Brâncoveanu, adverser al lui Cantemir în viata politica. Este posibil, de asemenea, ca Dabbas sa fi fost supus si unor constrângeri politice locale, încercând prin ascunderea autorului real al scrierii sale sa evite cenzura autoritatilor otomane. Faptul ca, pe lânga fragmentele care ar fi putut arata autorul adevarat, lipsesc de asemenea câteva pasaje dispretuitoare la adresa catolicilor, demonstreaza si grija lui Athanasie Dabbas de a nu provoca nemultumirea crestinilor uniti cu Roma, al caror numar era în crestere în provinciile levantine.

DIVANUL arab a fost citit timp de doua sute de ani, nu numai în cercurile crestin-ortodoxe, dar si în cele greco-catolice, întocmindu-se noi copii pâna la sfârsitul secolului al XIX-lea. Au fost identificate pâna în prezent unsprezece manuscrise, între care cele mai accesibile se afla la Bibliothéque Nationale de France (Ms.Arabe 6165, 142 fol.), si Biblioteca Apostolica Vaticana (Ms.Arabe 337,no.2,226 fol.), acestea fiind si cele pe care le-am folosit pentru editia pe care am întocmit-o.

Publicata pentru prima oara în editie critica si traducere engleza, traducerea araba a DIVANULUI cantemirian reprezinta asadar un eveniment stiintific asteptat din momentul identificarii scrierii, adica de treizeci si sase de ani. Pentru Virgil Cândea se impunea ca orice scriere a lui Dimitrie Cantemir, orice text cantemirian inedit sa vada mai întâi lumina tiparului la Editura Academiei Române. Versiunea araba a DIVANULUI s-a înscris astfel, în mod firesc, în seria operelor marelui carturar umanist publicate de aceasta institutie de înalta tinuta stiintifica. Volumul constituie deci un eveniment si sub aspect editorial, fiind prima editie bilingva araba-engleza a unui manuscris arab medieval publicata în România.

(Va urma)

“Declaraţie de război” – fragmente – (LII)

decembrie 10th, 2007

Nu ştiu dacă din proprie iniţiativă, sau sfătuit, Bălăcescu a apărut imediat după 22 decembrie la tipografia din Braşov. A înfiinţat un nou ziar, „Replica”, în locul fostului „S.C.B.”. Bineînţeles, era tot redactor şef.
În aceeaşi perioadă asistenţii de la catedra de Socialism au scos şi ei un ziar: „Politica”.
La doar trei săptămâni de la Revoluţie apăruseră o mulţime de ziare noi, majoritatea covârşitoare fiind scoase de foştii redactori ai ziarelor tipărite înainte de 22.
La scurt timp după reînceperea cursurilor, Federaţia Sindicatelor Studenţeşti a hotărât să scoată un ziar, dar acest lucru nu a fost posibil. Ni s-a spus că tipografia nu mai ia comenzi deoarece e deja suprasolicitată.
Am încercat să obţinem o pagină în „Replica”, dar am fost refuzaţi categoric: „Replica”, deşi înfiinţată în locul ziarului ce se pretinsese studenţesc „S.C.B.”, era un ziar particular. Bălăcescu devenise primul patron dintre studenţii braşoveni.
Înaintea alegerilor din mai, majoritatea redactorilor de la „Replica” au încercat să dea ziarului o orientare net anticomunistă. Doar Bălăcescu şi câţiva admiratori s-au opus categoric, fapt ce a dus în vară la înlăturarea lui din conducerea ziarului.
Deşi datorită celorlalţi redactori „Replica” devenise cel mai bun ziar din Braşov, la scurt timp după plecarea lui Bălăcescu şi-a încetat apariţia ca urmare a presiunilor morale şi materiale făcute asupra redactorilor.

*

Până în seara lui 22 decembrie 1990 mă uitam foarte rar la televizor, aproape deloc. Eram sătul de propaganda comunistă.
În zilele de după revoluţie am urmărit ore în şir programul pentru a afla ce se întâmplă în ţară. Credeam, speram mai bine zis, că s-a terminat cu propaganda.
Am fost foarte mirat când într-o seară, imediat după 22, un ţăran bătrân din Maramureş a apărut pe ecran în costum naţional, aducând cadou o pâine şi o sticlă de pălincă redactorilor de la televiziune. Atât aspectul lui, cât şi limbajul pe care îl folosea semănau înfiorător de mult cu cel al ţăranilor festivi care-l întâmpinau pe Ceauşescu atunci când acesta făcea vizite de lucru. Nici o urmă din bunul simţ al ţăranului român, de care se făcea atâta caz, nu s-a văzut la el.
— … Aud că primim ajutoare din străinătate. Să ne trimită că şi noi le-am dat destul!…
În altă zi, reporterii televiziunii au ieşit din clădire pentru a-i intervieva pe unii din soldaţii care apărau televiziunea. Au discutat cu un militar în termen, chiar lângă unul din tancurile ce ne ofereau tuturor garanţia că armata ne va scăpa de terorişti.
Întrebat ce melodie ar dori să dedice familiei, militarul a optat pentru „Noi suntem români” şi pe micul ecran a fost transmis un fragment decupat dintr-unul din spectacolele patriotarde realizate în timpul lui Ceauşescu. Doar tabloul acestuia lipsea.
Altă dată, a venit un grup de studenţi din Ploieşti care afirmau că poporul român a înfruntat cu umorul care îl caracterizează dictatura şi ca argument au spus câteva bancuri penibile cu Ceauşescu.
O droaie de oameni au vorbit în numele colectivelor de oameni ai muncii, al satelor şi oraşelor din care veneau, în numele tuturor studenţilor, întregului popor, fără a spune ceva concret.
Nici un student braşovean nu a mers să vorbească la televiziune, dar în aprilie a venit televiziunea la noi. Redacţia emisiunilor săptămânale „Gaudeamus”, emisiune despre care se spune că e făcută de studenţi, voia să facă un reportaj la Braşov. Se afirma că emisiunea „Gaudeamus” e o emisiune studenţească, dar eu nu sunt de acord. Susţin că a fost o emisiune ce avea ca scop compromiterea studenţilor.
D-şoara Gheorghiu, absolventă de filosofie a venit să pregătească terenul. Eu credeam că ni se va acorda un spaţiu de emisie şi vom face noi emisiunea, dar nu a fost aşa.
Reportera s-a documentat şi apoi a împărţit rolurile. Eu trebuia să apar în cadrul unei mese rotunde care îi reunea pe preşedinţii de sindicat de pe facultăţi şi în cadrul căreia urma să se dezbată întrebarea: „E nevoie de mai mult umanism în Universitate?”
Am scris un scurt material pe această temă şi i l-am arătat reporterei înainte de începerea filmării:
Aş vrea să încep cu o referire la o afirmaţie din Geneză: „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa.”
Principalul atribut al Divinităţii, atribut preluat şi de om, este creativitatea. Pe de altă parte putem afirma că omenirea a apărut în momentul când mediul natural ajunsese la un optim care îi permitea existenţa şi s-a dezvoltat în condiţiile acestui optim natural.
Pe măsură ce a progresat, omenirea a ajuns în posesia mijloacelor ce-i permit să intervină radical asupra mediului.
Dintr-o singură celulă extrasă dintr-o frunză poate fi obţinut, în laborator, un arbore, dar întreaga informaţie genetică e conţinută în celula respectivă. Au fost izolaţi în laborator acizi nucleici. Dar toată ştiinţa secolului XX nu a putut crea din materia moartă un organism, cât de primitiv.
Din păcate, omul e de multe ori ignorant, gândirea mecanicistă fiind poate dovada cea mai revelatoare a acestui fapt.
E firesc ca omul să caute să înţeleagă tainele lumii, să emită ipoteze referitoare la organizarea acesteia, dar e anormal să acţionezi asupra mediului în baza unor presupuneri care adesea se dovedesc false.
Filosofia lui Lucian Blaga caută să împace religia cu ştiinţa, deşi acest lucru e aparent imposibil.
Ce nevoie e de contemplaţie, meditaţie, specifice religiei, în aceste momente de explozie informaţională, în plină revoluţie tehnico-ştiinţifică?
Consider că e nevoie de prudenţă în acţiunile umane pentru că omenirea a devenit foarte puternică şi a crea nu trebuie să însemne a distruge. Contemplaţia conduce la prudenţă, la frânarea pornirilor distructive. Mai mult ca oricând, ar trebui să medităm la o afirmaţie a lui Goethe: „Numai dacă vei reuşi să trăieşti eternitatea clipei nu vei regreta trecerea timpului.”
Reportera a citit materialul şi a spus apoi că ea consideră că acesta nu are nici o legătură cu tema propusă. Cum eu mi-am apărat punctul de vedere, pe platou a impus iniţial o altă temă, urmând ca tema umanismului să fie atacată ulterior…

— Şi acum vă rog să-mi spuneţi de ce consideraţi necesară înfiinţarea de facultăţi umaniste la Braşov!
— Pentru că la facultăţile tehnice sunt prea puţine fete, a răspuns preşedintele Sindicatului din facultatea T.C.M., fost secretar A.S.C. pe facultate.
Nu am apucat să deschid gura pentru că domnişoara Gheorghiu fixând foarte profesional camera de luat vederi a spus:
— Dar mai mult despre această temă într-o emisiune viitoare…
Reflectoarele s-au stins. Înregistrarea s-a încheiat. Refuzam să cred că ceea ce se întâmplă e real. Noroc că la prima temă apucasem să spun câteva vorbe, altfel s-ar fi putut crede că am funcţionat doar ca decor la masa rotundă care durase mai puţin de un sfert de oră.
Emisiunea fiind realizată la Braşov, trebuia prezentat drept ceva inedit momentul revoltei muncitoreşti din 15 noiembrie 1987.
Reportera a aflat de existenţa celor trei care fuseseră exmatriculaţi în 1987. Lor voia să le acorde trei minute în care aceştia să răspundă la întrebări. Bia era bolnav, iar Rică şi Luci voiau să prezinte un material ce scotea în evidenţă criza morală în care se zbate societatea românească.
Reportera nu s-a putut înţelege cu cei doi şi în consecinţă s-a adoptat o soluţie de compromis: a fost descoperit un student care în data de 15.11.1987 efectua stagiul militar la o unitate de pompieri din Braşov.
Acesta a fost adus în faţa camerei:
— Ce s-a întâmplat în 15 noiembrie?
— Eu eram în unitate când s-a dat alarma. Ni s-a spus că nişte huligani au incendiat primăria. Am fost îmbarcaţi pe maşinile de intervenţie şi am plecat la primărie.
— Şi ce-ai văzut acolo?
— Că nu erau huligani. Erau demonstranţi.
— Ce făceau demonstranţii?
— Făceau gesturi ample!…
Un alt moment al emisiunii l-a constituit prezentarea revistei studenţeşti „Replica”, fost „S.C.B.”, al cărei redactor şef era Bălăcescu.
—…—… Sunt foarte fericit că după aproape cinci ani de rezistenţă a scrisului pot prezenta, în calitate de redactor şef, această revistă pe micile ecrane!…
Emisiunea în ansamblu a fost penibilă şi cred, sunt convins, că nu puţini au fost cei care au afirmat, după ce au vizionat-o, că studenţii braşoveni nu au nimic în cap.

 
54.161.175.231