Loading

Valurile Dunarii… in Bahamas

aprilie 14th, 2008

In aparenta intre Bahamas si Florida nu ar fi mari diferente de clima ori ca pozitionare in Oceanul Atlantic. Mi-am spus: «Aceeasi palmieri si acelasi ocean!»
O decizie pripita in gasirea unei croaziere de week end: Destinatia Nassau cu un vapor de capacitate redusa, numit Regal Empress. Vasul are o vechime de peste 50 ani, isi pastreaza linia clasica parand un pitic pe langa noii colosi ai liniilor contemporane de croaziera si gazduieste 1000 de pasageri. Vasul a fost proiectat si inaugurat in 1953 pentru linia greceasca Olympia.
Regal Empress dispune de sali de spectacol, doua restaurante, doua baruri, sala de jocuri de noroc cu minicasinou si de doua piscine.
Daca ii lipsesc ultimele gaselnite digitale si patinoarul, sau ecranele tv gigant existente pe celelalte vapoare, ne-am simtit excelent in cele cateva zile la bordul acestui vas retro, departe de computer, de telefoane si de stresul citadin. Este ca si cum ai conduce o masina mai veche, in stare excelenta, ce iti creeaza senzatia reintoarcerii in lumea tineretii parintilor si a bunicilor.
Regal Empress performeaza croaziere de scurta durata, trei zile, intre Fort Lauderdale (Florida) si Nassau (Bahamas).
Imbarcarea este similara cu cea a intrarii in avion, check-in, control de securitate, dar toate facute cu rabdare si cu politete de catre personalul portului Everglades din Florida ce ofera servicii optime si mai ales spatii de parcare supravegheate. Am lasat propria masina in port, in parcare, doar la cativa metri de intrarea in vapor.
Ni s-a desemnat cabina, am optat pentru una mai ieftina si fara televizor si fara balcon. Am iesit pe punte, langa psicina si cu un bar in aer liber deasupra oceanului. Mancarea se serveste din abundenta, cafeaua si ceaiul, bauturi racoritoare, incluse in costul pachetului turistic.
Sirena a dat semnalul de plecare. Ne-am departat de port in aplauze si in muzica orchestrei.
Nu ne-am mai dezlipit cateva ore bune de privelistea departarii vasului de tarm si de zgomotul oceanului, de stropii sarati biciuindu-ne usor obrazul. Apusul pe mare inauntrul oceanului a fost o revelatie mistica, noaptea si ziua danseaza peste oglindirea de argint coclit, soarele coboara, dar lumina mai staruie in timp ce stelele isi fac loc si ele, una cate una.
Am fost incantati de vocea placuta a solistei, de eleganta interpretarii unui repertoriu clasicizat, din anii anii ’50 si ’60. Delia, sotia mea, imi spune ca interpretarea valsului lui Ivanovici e prea buna ca sa fie cantata de catre o americanca. Ca intr-un cadru in cadru, un tablou cu valuri deasupra valurilor, albastru din albastru in vis, am dansat acest vals simtiandu-ne cumva acasa deasupra Dunarii sau la marea noastra.
Un tanar ofiter imbracat in alb, inalt si frumos ne-a intrebat in romaneste daca noi suntem romanii sositi pe vas. Am fost suprinsi, am facut cunostinta cu tinerelul cu pricina. Ne-a spus ca este angajat pe vas ca ofiter de paza si de supraveghere cu un contract de cateva luni. Ne-a spus ca mai lucreaza si alti romani pe vas. Ne-a mai spus ca si cantareata este din Romania, precum si sotul ei pianist si organist.
In cateva minute au venit si alti romani, bucurosi de intalnire si de o conversatie in limba natala. Fiecare isi poarta propria istorie si ambitia de a reusi in viata printre straini. Daca in Europa romanii si-au creat numele de «capsunari», in America de Nord migratia muncii reprezinta o cifra majoritara prin joburile de pe vasele de croaziera, se bucura de un renume de invidiat. Multi se gandesc la ziua intoarcerii in tara la cei dragi, altii refuza sa se mai intoarca.
In pofida ambitiei de reusi in viata, munca pe mare nu e doar o poveste romantata. Se citeste pe fetele lor tinere si tristetea celor plecati de luni de acasa, uneori ziua se prelungeste in ore istovitoare de munca, apoi intervin rigorile jobului cu publicul strict legate de doleantele si mofturile turistilor.
Am ajuns in Nassau, parte a insulelor din Caraibele estice, insula descoperita de catre Cristofor Columb. Locuitorii sunt politicosi, prietenosi si ospitalieri.
Insula a fost revendicata un secol mai tarziu, in 1629 devenind un amestec britanic-hispanic.
Nassau a fost declarata o insula britanica si crestina in 1695. Regatului britanic i-a fost foarte greu sa asigure o colonizare totala din cauza piratilor, ale atacurilor atator rebeli, dezertori (outlaws). Abia in 1713 Anglia trimite un guvernator, Woodes Rogers, insotit de trei corabii cu soldati reuniti sub motto-ul: Expulsis Piratis – Resituta Commercia (Afara cu piratii – restaurarea comertului, al bunului mers economic). Independenta insulei avea sa fie proclamata in 1973.
Nassau straluceste in culori puternice: galben, roz, bleu, alb intruchipand suita aspiratiei catre libertate, catre ingemanare cu florile tropicale, cu oceanul.
Insula isi reverbereaza o muzica specifica, intreg arhipeleagul Bahamas fiind supranumit The Island of Song (Insula cantecului). Junkanoo, goombay si rake’ n’ scrape sunt genurile specifice muzicii bahamiene: un fluid intre ritmurile Africii de vest (tobe confectionate din piele de capra), acordeon, ghitare proprii, aranjamente corale tip blues si intre muzica sudamericana.
Cantecele au o istorie seculara si transmit istorii de dragoste, evenimente din viata cotidiana, lupta pentru eliberare din sclavie.
Am evitat tururile cu ghid, in limuzina sau in taxiurile acvatice, alte binefaceri oferite de catre agentiile de turism, preferand hoinareala pe jos.
Briza oceanica diminueaza canicula tropicala. Am vizitat hotelul Hilton construit in stil hispanic, grupul statuar Cristofor Columb, un muzeu al istoriei sclaviei in Bahamas si binenteles cateva boutique-uri, bazarul central.
Nassau ca orice alta insula din Caraibe ramane o atractie turistica unica, este vizitata zilnic de cel putin 5000 de turisti debarcati pentru o zi, de pe vasele de croaziera si insumeaza 400 de centre bancare, boutique-uri de renume(duty free) ca Gucci, Breitling, Cartier, Fendi etc. Intregul arhipelag, pe langa imaginea de resort de vacanta se impune si prin cea a unui paradis exclusiv al shopping-ului, nou sindrom al turistilor, al societatii de consum.
La cativa pasi de port am distins suntele unei muzici grecesti. O terasa deasupra unui magazin de bijuterii cu numele Athena fluturau doua drapele grecesti. Ne-am oprit sedusi de muzica, de privelistea insulei si a portului. Am intrat in vorba cu ospatarii in limba greaca. Ma uimeste mereu spiritul national de fraternizare al grecilor oriunde in lume, numindu-se intre ei patrioti. Meniul cafenelei ilustreaza specificul bucatariei elene: Musacaua, Salata de icre (Taramassolata), Gyros-ul etc. Am baut o cafea ca la mama acasa, un ouzaki (in traducere tuiculita greceasca de anason). Ne-am simtit acasa si prin muzica lui Teodorakis, prin optimismul grecesc dintre mari si tari. Ne-am amintit de finalul filmului Alexis Zorba cu Grecul dansand pe tarm sfidand spatiul si furtunile vietii. Insulele Bahamas se aseamana cu arhipeleagurile grecesti. O insula chiar poarta numele Eleuthera (din greaca Eleutheria; in romana libertate) al carei colonizari se datoreaza misionarului si guvernatorului de Bermuda William Sayles, in 1642 autor al unor interesante insemnari Aventurile Eleutherine.
Grecii ne-au spus ca preotul ortodox din Nassau este roman, iar biserica e la cativa pasi, o casa modesta destinata serviciilor religioase ortodoxe. De Pasti organizeaza o serbare cu miel la gratar, la care vor participa binenteles si multi dintre angajatii romani de pe vasele de croaziera. Am fi dorit sa intalnim preotul roman, dar timpul sederii pe insula se apropia de sfarsit.
Altadata in mod sigur ii vom bate la usa.
Am revenit pe vas inainte de asfintitul soarelui.
E ziua mea. Sarbatoresc alaturi de romanii intalniti pe vas. Mi-as dori ca toti romanii plecati la munca sa poata arbora drapelul national cu mandrie, sa-si spuna patrioti, sa apartina cuiva. Undeva in Polonia tanarul Claudiu Crulic moare intr-o inchisoare, facand greva foamei, acuzat pe nedrept pentru un furt din magazin. A scris memorii consulatului roman din Polonia cerand sprijin juridic si consultanta fara sa primeasca un raspuns.
Privesc insulele si palmierii cum se miscoreaza si se pierd ca anii.
Am schimbat prefixul cu 2 in Sibiu, pe cel cu 3 in Freiburg, pe cel cu 4 in Boca Raton, iar pe cel cu 5 in Bahamas… Sa fiu trist, sa ma bucur ?
Acelasi vals de la Dunare, cantecele grecesti, muzica latina ne repun in sarbatoarea generala de pe vas, intr-o fiesta permanenta a vietii, uitand de orice suparare.

Noi aparitii in portalul dedicat scriitorilor romani din New York

aprilie 14th, 2008

Noi aparitii in portalul dedicat scriitorilor romani din New York http://vetiver.weblog.ro

Constantin Eretescu despre False obiecte pretioase de Alexandra Tarziu; Mirela Roznoveanu despre Sanda Golopentia: Limba descantecelor romanesti si Theodor Damian: Nemitarnice; Valery Oisteanu despre Guglielmo Achille Cavellini; Mircea Săndulescu: Gânduri despre Elegiile din New York ale Mirelei Roznoveanu; Poem de Liviu Georgescu: CU BRAŢELE ARSE.

Liviu Georgescu

CU BRAŢELE ARSE

calc prin vid
cu tălpile ca nişte feţe mirate
şi paşi se evaporă, dispar pe rînd
versurile părăsesc scrisul
scrisul dispare din coala de hîrtie
hîrtia pleacă din mine
încît totul se umple pe sine
calc prin visul celor nenumăraţi
vii sau morţi
eu vă presimt prezenţa voi îmi adulmecaţi memoria
sufletul meu se risipeşte din ascunzişul monadelor
cu leandrii aprinşi lîngă naşteri continue
unde liniştea e singurul instrument muzical
vă îmbrăţişez cu braţele arse
cu iluminare
cu lumină
cu apa urcînd nepărtinitoare

WITH BURNT-OFF ARMS

I am walking through the vacuum
with the soles of my feet looking as if
they were astonished faces
and their steps evaporate vanishing one by one.
The verses abandon the writing
the writing disappears from the sheet
the paper leaves me
so that all is getting full of all.
I walk through the dream of the countless ones
alive or dead,
I sense your presence
you follow the scent of my memory.
My soul is scattered about the monads’ hideout
with burning oleanders next to the continuous births
where silence is the only musical instrument.
I embrace you with burnt-off arms
with illumination
with light
with water impartially rising.

Unde a disparut antimateria din Univers?

aprilie 14th, 2008

Dacă în Big Bang au fost produse materie şi antimaterie în cantităţi egale, dar Universul nostru este format doar din materie, unde a dispărut antimateria? Experimentul Belle de la laboratorul japonez de fizica particulelor KEK a descoperit o nouă asimetrie între materie şi antimaterie.

Unul din cele mai mari mistere despre Univers este urmatărorul: dacă în Big Bang au fost produse cantităţi egale de materie şi antimaterie, cum se face că în totalul de materie şi antimaterie din Univers noi observăm peste 99.99% doar materie? Din anii 50 încoace, oamenii de ştiinţă au observat că există diferenţe de principiu între legile fizicii aplicate la materie şi cele aplicate la antimaterie, ceea ce ar putea în principiu să ducă cu timpul, de la Big Bang încolo, la o dispariţiei a antimaterie din Univers. Totuşi, diferenţele descoperite până acum ar explica dispariţia a doar 0.2% din antimateria ce a dispărut. Suntem încă departe de a rezolva misterul. Dar un nou pas mic a fost realizat, fizicienii au descoperit încă un caz de asimetrie între materie şi antimaterie, care ar putea ridica procentul explicat.
Descoperirea vine de la acceleratorul de particule de la laboratorul japonez KEK, de la detectorul de particule Belle, unde în ciocniri de electroni (materie) şi pozitroni (antimaterie) se produc perechi de mezoni B (materie şi antimaterie), dar aceştia se dezintegrează în particule mai puţin masive în mod diferit, spune PhysOrg. Rezultatul a fost publicat în cea mai recentă ediţie a prestigioasei revistei Nature. Dar pentru a aprecia rezultatul lor, haideţi să revedem câteva noţiuni de bază despre antimaterie.
Noţiuni de bază despre antimaterie
Antimateria nu este subiect de science-fiction, ci este fundamentată experimental şi teoretic. Unei particule de materie încarcată electric îi corespunde o particulă de antimaterie cu aceeaşi masă, dar de sarcină electrică de semn opus.
Particula de materie corespunzătoare electronului este pozitronul, adică o particulă de masa electronului, dar pozitivă din punct de vedere electric.
Particula de antimaterie corespunzătoare protonului este antiprotonul, care are o masă egală cu cea a protonului, dar este negativ din punct de vedere electric.
Neutronul este neutru din punct de vedere electric. Este atunci neutronul propria sa particulă de antimaterie? Nu chiar, căci neutronul nu este o particulă elementară, ci este formată din trei particule încă şi mai mici, toate trei încărcate electric. Un neutron este format din un cuarc \”top\” (sarcină electrică +2/3) şi doi cuarci \”down\” (sarcină electrică -1/3). Particula de antimaterie ce corespunde astfel neutronului se numeşte antineutron şi este formată din un anticuarc \”top\” (sarcină electrică -2/3) şi doi anticuarci \”down\” (sarcină electrică +1/3).
Un atom este format din protoni, neutroni şi electroni. Un antiatom este format din antiprotoni, antineutroni şi antielectroni.
Dar dacă atomii emit lumină, antiatomii ce fel de lumină emit? Dacă particula elemantară corespunzătoare luminii se numeşte foton, care este corespondentul de antimaterie al fotonului? Ei bine, fotonul este neutru din punct de vedere electric, este o particulă elementară, fotonul este chiar propria lui antiparticulă! Aşadar, atât atomii cât şi antiatomii emit acelaşi fel de lumină. Materia şi antimateria nu poate fi deosebită prin lumina ce o emit!
Universul e format doar din materie
Oamenii de ştiinţă cred că Universul nostru este format doar din materie. Dar cum noi studiem universul mai ales prin lumina ce o primim din diferite părţi ale Universului şi cum acelaşi tip de lumă este emisă şi de materie şi de antimaterie, cum de ştim că Universul nu este jumate format din materie şi jumate din antimaterie? Ei bine, dacă ar fi aşa, atunci ar exista o graniţă între cele două zone unde materia şi antimateria s-ar întâlni şi atunci s-ar anihila în explozii violente cu emisie de lumină de o anumită lungime de undă foarte precisă. De exemplu, în cazul anihilării unui electron şi a unui pozitron sunt emişi doi fotoni, fiecare având o energie egală cu energia corespunzătoare masei electronului. Astfel, dacă am observa această lumină cu o semnătură precisă, am putea identifica zone de graniţă între materie şi antimaterie. Însă în ciuda unor căutări amănunţite cu foarte multe telescoape, oamenii de ştiinţă nu au observat aceasta. Desigur, experimentele continuă, poate că există zone mai mici de antimaterie, ce nu ar produce lumină aşa de intensă. Însă din ce s-a observat până acum se pare că mai mult de 99.9% din totalul de materie şi antimaterie din Univers este format doar din materie.
Totuşi, în Big Bang au fost produse cantităţi egale de materie şi antimaterie
Într-adevăr, în laboratoarele de fizica particulelor, zi de zi, milioane de perechi de materie-antimaterie sunt produse în coliziuni de particule, pentru a conserva sarcina electrică şi alte mărimi denumite numere cuantice. Dar în Big Bang ceva foarte asemanător a avut loc. Exista energie pură concentrată în un volum ofarte mic şi la un moment dat au fost create perechi de materie şi antimaterie. Universul s-a existins apoi foarte rapid în un timp foarte scurt, materia şi antimateria existentă s-au anihilat mai mult sau mai puţin. Dacă aşa ar fi fost, atunci Universul nostru ar fi trebuit să nu aibă nici materie, nici antimaterie (deci noi să nu existăm!), sau ar fi trebuit ca materia să fie în unele zone de Univers şi antimateria în alte zone de Univers (şi atunci să detectăm lumină cu semnătura specifică!). Unde a dispărut aşadar antimateria? Fără exagerare, acesta este unul din cele mai mari mistere despre Univers. Subiectul este studiat de fizica particulelor elementare împreună cu cosmologia şi astrofizica. Un premiu Nobel va fi rezervat automat celor ce vor deslega acest mister.
Mici diferenţe între materie şi antimaterie
Ce ar fi dacă ar exista o usoară diferenţă în legile fizicii între materie şi antimaterie? Cum ar fi dacă se produce mereu materie şi antimaterie în cantităţi egale, dar când se dezintegrează în particule mai mici, antimateria dispare puţin mai multă decât materie, lăsând un excedent mic de materie, dar care proces repetându-se de foarte multe ori la începutul Universului, ar fi dus la Universul nostru format din materie? Ei bine, aceasta ar avea sens, deşi tot nu am înţelege de ce ar avea loc aceste diferenţe …
Ei bine, exact aceasta au descoperit fizicienii din anii 50 încoace. Problema este că diferenţa ce au observat-o între materie şi antimaterie este atât de mică încât ar putea explica prezenţa de doar 0.2% din materia din Univers. Diferenţa aceasta era observată în cadrul unor particule subatomice numite mezoni K, apoi în cadrul unor alte particule subatomice numite mezoni B. Speranţa lor este ca dacă aceste diferenţe între materie şi antimaterie se descoperă şi la alte particule, procentul de materie din Univers ce ar fi explicată ar creşte.
Există modele teoretice încă neverificate experimental care presupun prezenţa de noi particule elementare, încă şi mai masivă, denumită materie întunecată. Dacă s-ar descoperi particulele subatomice ce ar forma această materie întunecată, dacă s-ar observa că ele prezintă o diferenţă între materie şi antimaterie, cum aceste particule sunt masive, ar creşte şi mai mult procentul de materie explicat din Univers. Şi cine ştie, poate se va explica cu întreaga cantitate de materie din Univers. Cercetarea continuă aşadar în studiul asimetriei între materie şi antimaterie.
Progres recent în acest sens
Iar progresele nu întârzie să apară. Când e vorba de acceleratoare de particule, aţi auzit desigur de Large Hadron Collider, care va intra în funcţiune la laboratorul european de fizica particulelor, CERN, la Geneva, Elveţia, vara aceasta. Aţi auzit poate şi de Tevatron, acceleratorul care a fost timp de 20 de ani, şi încă mai este până intră în funcţiune Large Hadron Collider, cel mai puternic accelerator de particule din lume. La Tevatron a fost descoperit în 1995 cuarcul top, cea mai masivă din particlele elementare. Dar există şi multe alte acceleratoare de particule în jurul lumii, la fel de importante în studiul Universului.
De exemplu, în Japonia, există un oraşel creat în anii 1970 special pentru a fi un oraş ştiinţific. Numit Tsukuba, se situează la două ore nord de capitala ţării, Tokyo. Acolo se găseşte laboratorul naţional japonez de fizica particulelor, KEK. KEK găzduieşte un accelerator de particule ce accelerează electroni şi antimateria lor, pozitroni, la viteze foarte foarte apropiate de cea a luminii. Aceştia sunt lăsaţi apoi să se ciocnească, iar din energia lor de mişcare se crează masă, adică particule noi. Ştim de la formula lui Einstein E=mc2 că masa şi energia sunt echilvalente şi se pot transforma unele în altele. Ei bine, acest accelerator este proiectat în aşa fel pentru a produce mari cantităţi de mezoni B de materie şi de mezoni B de antimaterie.
Studiindu-i atent, fizicienii au descoperit o diferenţă în modul în care cele două tipuri de particule se descopum în alte particule mai puţin masive, sugerând o diferenţă între materie şi antimaterie, spune PhysOrg. Aceasta este un pas înainte spre rezolvarea misterului unde a dispărut antimateria din Univers. Rezultatul a apărut recent în prestigioasa revistă Nature.
Sursa antimateriei din galaxia noastră a fost descoperită
S-a înţeles care este mecanismul prin care se producea antimateria observată deja de trei decenii în centrul galaxiei noastre. Rezultatele acestea au fost publicate în numărul din 10 ianuarie al revistei Nature. Dar să le luam pe rând …

Ce este antimateria?
Fiecărei particule de materie îi corespunde o particulă de antimaterie, de aceeaşi masă, dar de sarcină electrică de semn opus. De exemplu, electronului, care este negativ din punct de vedere electric, îi corespunde antielectronul, care are masa electronului, dar este încărcat electric pozitiv. I se mai spune şi pozitron. Protonului, care este pozitiv din punct de vedere electric, îi corespunde antiprotonul, care are masa protonului şi este negativ din punct de vedere electric.
În vreme ce un atom de hidrogen este format din un proton pozitiv în jurul căruia se roteşte un electron negativ, un antiatom de hidrogen este format din un antiproton negativ în jurul căruia se roteşte un pozitron pozitiv. Un atom emite lumină atunci când un electron trece de pe un nivel de energie mai mare la un nivel de energie mai mică. Un antiatom emite lumina în acelaşi fel. Dar emite lumină, sau antilumină? Ei bine, lumina şi antilumina sunt unul şi acelaşi lucru. Fotonul, particula de lumină, este propria sa particulă de antimaterie.
Există antimaterie în Cosmos?
Dar atunci, cum noi detectăm lumina de la o stea îndepărtată, cum putem noi şti dacă steaua este formată din materie sau din antimaterie? Ei bine, dacă acea stea ar fi singură în Univers, nu ne-am putea da seama. Dar ea nu este singură în Univers. Şi atunci, dacă ar exista o zonă din Univers în care nu ar exista materie, ci doar antimaterie, această zonă de antimaterie s-ar învecina neaparat cu o zonă de materie. Şi la graniţa dintre cele două zone, materie şi antimaterie neapărat s-ar întâlni. Când aceasta se întâmpla, are loc o mică explozie. Materia şi antimateria dispar (se anihilează), lâsând în urma lor lumină de o anumită lungime de undă.
Când materie şi materie se întâlnesc, se anihilează, cu eliberare de energie sub formă de particule. Când un electron şi un pozitron aproape în repaus se întâlnesc, se emit doi fotoni de lumină, fiecare având o energie egală cu energia corespunzătoare unui electron în repaus, anume .511 MeV.
Dacă pe Terra am detecta lumină cu aceste lungimi de undă, atunci am putea identifica zone de graniţă între un tărâm de materie şi unul de antimaterie. Dar cum încă nu s-a descoperit această lumină în intensităţi mari, încă nu s-au descoperit zone din Univers formate majoritar din antimaterie. Experimente însă caută în continuare.
Antimaterie în centrul galaxiei noastre
S-a detectat totuşi ceva în acest sens. S-au detectat mici cantităţi de antimaterie în o zonă de Univers dominată de departe de materie. De aceea, antimateria se întâlneşte foarte uşor cu materia ce o înconjoară, cu care se anihilează, rezultănd lumină de lungime de unde specifică. Această lumină a fost detectată încă din 1978 provenind de undeva din centrul galaxiei noastre. Da, chiar în galaxia noastră există antimaterie. Era o veste intrigantă. Cercetările au continuat şi acum fizicienii propun în sfârşit un mecanism al apariţiei acestei antimaterii. Acest mecanism a fost publicat în ediţia din 10 ianuarie a revistei Nature. Despre ce este vorba?
Sursa antimateriei din galaxia noastră a fost descoperită
Atunci când o stea de neutroni, care de felul ei este foarte masivă, atrage materie de la o stea vecină şi accelerează această materie foarte puternic spre ele, materia, dacă este încărcată electric, păţeşte ceva foarte interesant. Anume, ea emite lumină. Această lumină este foarte energetică şi când trece prin materie, suferă şi ea ceva interesant. Anume, lumina dispare şi lasă în locul ei perechi de materie şi antimaterie.
Aceasta antimaterie însă trăieşte foarte puţin, căci fiind în minoritate, se loveşte repede de materie şi se anihilează cu materie, producând lumină de lungime de undă precisă (cum am explicat mai sus). Observarea acestei lumi a permis astronomilor să detecteze prezenţa antimateriei. Tocmai acest mecanism de producere a antimateriei a fost publicat în ediţia din 10 ianuarie a revistei Nature.
Unde se întâlneşte antimaterie pe Terra?
Antimaterie este produsă mereu pe Terra în acceleratoare de particule, prin ciocnirea unor fascicule de particule subatomice de viteză mare cu ţinte fixe, sau cu alte fascicule de particule. Există chiar acceleratoare ce ciocnesc materie şi antimaterie, precum acceleratorul (protoni cu antiprotoni sau electroni cu pozitroni). Antimaterie este produsă şi prin descopuneri radioactive de nuclee atomice ce au mai mulţi protoni de cât ar trebui. Un astfel de nucleu este folosit pentru tehnica de imagistică medicală denumită scanări PET, sau tomografie cu emisie de pozitroni. Antimaterie este produsă şi atunci când particule cosmice de mare energie (cele provenind de la Soare se numesc vânt solar) se lovesc de nuclee din atmosfera Pământului. Aceste particule de antimaterie sunt precum niste picături de apă dulce în o mare de apă sărată. Ele se anihilează foarte repede cu particulele de materie din jurul lor, rezultând noi particule sau lumină.
Concluzie
Antimateria nu este doar o idee SF, este reală, bine-mersi, fără nimic paranormal, dar cu un mare mister: dacă în Big Bang au fost produse cantităţi egale de materie şi antimaterie, unde a dispărut antimateria?

Sursa informatiei : Stiinta.info

„Fascismul liberal” – oximoron sau realitate

aprilie 14th, 2008
Coperta cartii Coperta cartii „Fascismul liberal”

Autorul cartii “Fascismul liberal” (Doubleday, 2007), Jonah Goldberg a dorit si a reusit sa creeze o dezbatere aprinsa pe marginea ideii sale, aparent revizioniste, ca fascismul e un fenomen ideologic de stanga.

Goldberg, un cunoscut comentator (neo)conservator american, are intentii polemice declarate.

El intoarce pe dos acuzatia stangii care-i eticheteaza pe oamenii dreptei conservatoare drept “fascisti” sau “nazisti”.

Dimpotriva, sustine Goldberg, conservatorii, ca adepti ai capitalismului si ai statului de drept, ai traditiei si ai religiei in societate, sunt exact opusul fascistilor, care nu si-au ascuns niciodata dispretul fata de valorile dreptei traditionale si care in esenta sunt niste revolutionari, mostenitori spirituali ai iacobinsmului revolutiei franceze.

Punctul de plecare in argumentatie pentru autor este intemeietorul curentului ideologic numit fascism, dictatorul italian Benito Mussolini.

Mentionarea radacinilor socialiste, de care Mussolini nu s-a dezis niciodata, nu contine in sine nici o controversa.

Goldberg insa continua prin a-l considera pe Hitler un “om al stangii” si merge si mai departe pe o panta revizionista, gasind elemente fasciste la presedinti calificati in mod traditional drept “progresisti”, ca Woodrow Wilson, Franklin Delano Roosevelt, John Kennedy sau Lyndon Johnson.

Autorul asmileaza fascismului tentatia interventionsita permanenta a acestor politicieni cu scopul declarat de “ameliorare” a societatii.

El exemplifica prin limitarea libertatii de exprimare pe timpul primului razboi mondial, folosita de Wilson si apoi de succesorii sai in scopul fauririi unui “consens national” impotriva individualismului tipic American.

Goldberg califica “New Deal”-ul de dupa 1933 drept o politica economica de tip fascist, fapt care a starnit mania multor comentatori de stanga.

Nu este uitata nici cochetarea stangii cu eugenia, fireste in alte scopuri decat cele declarate de Hitler, dar care ar dovedi potrivit lui Goldberg dubla masura cu care e tratata stanga fata de dreapta.

Desi mentioneaza de nenumarate ori pe parcursul cartii ca fascismul in Statele Unite nu are conotatii si implicatii ca cele din Italia si Germania dinainte de 1945, Goldberg provoaca apoplexia comentatorilor de stanga prin coperta cartii, un “smiley” reprezentand figura lui Hitler.

Un “fascism liberal cu zambetul pe buze”, sugereaza Jonah Goldberg si cheama la vigilenta in numele libertatii pentru ca in Statele Unite san u aiba success nici macar aceasta varianta edulcorata de fascism.

Autorul nu se rafuieste doar cu figurile istorice ale stangii progresist-liberale, ci si cu cele actuale, cum ar fi candidata la investitura prezidentiala a Partidului Democrat, Hillary Clinton.

Goldberg detecteaza atitudini pe care la califica drept fasciste in demersul politic al fostei prime doamne in favoarea socializarii medicinei si in conceptiile sale “progresiste” in favoarea copiilor in raport cu parintii.

Criticii cartii au contestat vehement validitatea argumentelor lui Goldberg, insistand asupra diferentelor intre stanga liberala si fascism/nazism, mai ales cand vine vorba de rasism si militarism, precum si asupra ciocnirilor uneori violente intre adeptii celor doua curente.

Chiar daca suntem de acord cu premisa cartii sau dimpotriva o contestam, si chiar daca tinem cont de mesajul eminamente politic, in ultima instanta, intr-un electoral in Statele Unite, nu putem insa sa nu remarcam vigoarea dezbaterii ideologice de pe scena americana.

Un gen de dezbatere complet absent din Romania, daca omitem obosita contrapunere “comunist – anticomunist”, devenita complet irelevanta in secolul XXI.

Ei, acolo – îmbuibaţi

aprilie 14th, 2008

Nu meritele trecutului trebuie să ne împăuneze, ci ceea ce suntem în stare să facem azi. Şi azi, o spun cu toată convingerea, reprezentanţii din administraţia locală şi judeţeană n-au găsit încă nici mijloacele şi nici formele prin care să ieşim din mediocritatea prezentului.
În necurmata sa curgere, timpul se dovedeşte perfid şi, adesea, halucinant de grăbit. Ne pare incredibilă viteza cu care clipele, zilele, lunile, anii se furişează pe lângă noi şi devin trecut. Cum de-am ajuns aici, în pragul resemnării? Poate că noi, prea preocupaţi de propria supravieţuire şi, ei de propria înavuţire, în loc să fim atenţi şi uniţi, în loc să ne căutăm şi să ne regăsim, ne tot îndepărtăm unii de alţii… Ei, acolo-îmbuibaţi! Noi, aici-supravieţuitori şi resemnaţi!

„Procesul tranziţiei” – fragmente – (IV)

aprilie 14th, 2008

Există oameni (Claude Karnoouh — „Adio diferenţei”) care susţin că satirele lui OrweIl — „1984” şi „Ferma animalelor” — se referă în primul rând la democraţiile burgheze occidentale şi nu doar la dictaturile de dreapta sau de stânga.
După părerea mea, Orwell satirizează defectele naturii umane şi nu un anume tip de organizare socială. Cred că cele mai sinistre personaje din „Ferma animalelor” nu sunt porcii, ci oile. Imediat după izgonirea omului de la fermă, oile sunt conduse de un porc pe o păşune grasă şi behăie apoi, în toiul dezbaterilor organizate la fermă, aparent fără nici o noimă: “Four legs good, two legs bad!”
În momentul în care purceii exersează mersul biped în faţa animalelor încremenite de mirare, oile salvează situaţia: „Four legs good, two legs better!”
Relaţia oi-porci descrisă în „Ferma animalelor” este analogă cu relaţia cărturari-farisei prezentată în Evanghelii.
Majoritatea animalelor lui Orwell nu reuşesc să înveţe întreg alfabetul, acestea luând de bune declaraţiile porcilor şi lozincile behăite de turma de oi (reprezentativ este calul, care nu poate învăţa decât primele 5 litere, pentru că atunci când încearcă să le înveţe pe următoarele, le uită pe primele, motiv pentru care se decide să-l creadă fără rezerve pe Napoleon). Un personaj mai aparte este măgarul. Acesta a reuşit să înveţe întreg alfabetul, dar stă deoparte. Măgarul este inteligent, dar absolut pasiv, atitudinea lui semănând oarecum cu cea a pustnicilor care afirmă că totul este nebunie şi deşertăciune. Măgarul simbolizează tipul omului inteligent, cult, dar laş sau blazat. Este omul care se informează, înţelege situaţia social-politică, dar care de frică (în anii totalitarismului) şi din comoditate sau pesimism (în anii „tranziţiei”) refuză să se implice, deşi e convins că elita conducătoare este incapabilă să lucreze pentru binele public.
Un tip uman nedescris diferenţiat de Orwell este snobul. Snobul poate fi încadrat în categoria oilor, dar este o oaie mai proastă. Oile deştepte, elita culturală, au avantajul gloriei şi al bunăstării materiale, pe când snobul este o oaie voluntară, care nu pretinde să fie stimulată material. Snobul e fericit că poate poza în om cult, emancipat, şi behăie convins lozincile lansate de elita oilor doar pentru a se auzi vorbind. Snobul nu poate învăţa alfabetul pentru că nici măcar nu se străduieşte. El e convins că ştie precis totul şi ambiţia lui e să fie un guru pentru animalele care nu pot învăţa alfabetul, dar care au măcar bunul simţ să recunoască lucrul acesta.

Eva, ONT, Lido – Aici a fost odata Muzeul Simu

aprilie 14th, 2008
Eva, ONT, Lido... si trafic ca la Hong Kong - Muzeul Simu - Casa de pe Arthur Verona - Gradini si case dinainte de blocurile Eva si ONTEva, ONT, Lido… si trafic ca la Hong Kong – Muzeul Simu – Casa de pe Arthur Verona – Gradini si case dinainte de blocurile Eva si ONT

Blocurile Eva si ONT par infipte acolo de cand lumea. De fapt au aparut pe la inceputul anilor saizeci, iar constructia blocului ONT a insemnat si demolarea cladirii Museului Simu. Strada Anastase Simu a ramas, o strada foarte scurta, intre una din laturile blocului ONT si strada Nicolae Golescu. Asadar strada era in spatele muzeului. Cu strada din fata e o problema. Articolul pe care l-am gasit pe web plaseaza muzeul pe strada Mercur numarul 2. Mie imi pare mai curand ca se afla pe strada Pictor Arthur Verona. Din doua una: ori strada se numea inainte Mercur, ori existau acolo mai multe stradute, lucru care nu este imposibil, daca luam in considerare dimensiunile blocurilor Eva si ONT.

Cladirea muzeului, in forma de templu ionic, era o bijuterie. Iarasi o dilema: articolul ne spune ca arhitectul a fost un anume Sciky, pe cand o alta pagina web il da ca autor pe marele arhitect Petre Antonescu. Si aici poate fi o explicatie, pagina dedicata lui Antonescu vorbeste de clădirile care adaposteau muzeul, asadar Sciky putea foarte bine sa aiba ideea templului, pe cand Antonescu sa fi fost conducatorul proiectului. Dar hai sa nu ma avant in supozitii.

Cum arata Museul Simu inauntru? Fac din nou apel la colectia de fotografii vechi ale prietenilor mei Gabi si Ovidiu. Exuberant si totodata distins, aducand mult cu colectia Frick din New York.

Distins, pe cat de distins a fost Anastase Simu, diplomat, senator, membru de onoare al Academiei, pasionat colectionar de arta. A fost prieten de o viata cu Bourdelle. Si-a donat colectia de arta Statului Roman si s-a angajat sa continue sa o intretina toata viata. Ce pacat ca raspunsul peste ani al statului a fost sa darame templul!

O casa care era vecina cu muzeul a ramas. Am descoperit-o recent, la coltul dintre strazile Pictor Arthur Verona si Nicolae Golescu, in plina renovare. In spate se zareste silueta blocului ONT.

Am copilarit in zona aceasta si am apucat Museul Simu. Nu imi amintesc insa deloc ce era acolo in afara de muzeu: blocurile Eva si ONT sunt enorme. Imi amintesc vag ca ma mai duceam cu prietenii din cartier pe acolo si erau niste trepte uriase, apoi un spatiu imens. Doua poze din colectia lui Gabi si Ovidiu imi vin un pic in ajutor:

Si inainte de toate acestea? Un articol din Ziarul Financiar ne vorbeste depre un anume plan alcatuit de maiorul Borroczyn, contemporan cu Cuza: aici a fost Posta Veche.

Iata un fragment din articol:

Printr-un miracol, ulitele din zona Episcopiei nu au disparut, nu au suferit nici macar unele modificari de traseu. Pur si simplu, au capatat un nume, au fost pavate si prevazute cu trotuare, avand dreptul sa se intituleze strazi. Strazile acestea ne sunt binecunoscute: strada C.A. Rosetti, strada Nicolae Golescu, strada George Enescu etc. Postea Rumineaska, cum a notat-o Borroczyn, se afla pe actuala strada Nicolae Golescu, exact intre strazile Anastase Simu si Arthur Verona. In locul delimitat astazi de aceste strazi, Simu si Verona, si strada Nicolae Golescu se intindea o curte imensa, dreptunghiulara. De jur imprejur, pana la strada Pitar Mos, erau gradini si livezi. Intrarea in curtea Postei se facea printr-o ulita pe locul careia s-a inaltat acum blocul Eva.

Shining Through a Long Dark Night: Romanian Cinema, Then and Now

aprilie 14th, 2008

April 16-27 | Walter Reade Theater, Lincoln Center
Shining Through a Long Dark Night:
Romanian Cinema, Then and Now

Following a string of critical acclaim in recent years for the films The Death of Mr. Lazarescu, 12:08 East of Bucharest, The Paper Will Be Blue and last year’s Cannes Palme d’Or winner 4 Months, 3 Weeks and 2 Days, Romania has emerged as one of the world’s most creative and cutting-edge filmmaking cultures. The Film Society of Lincoln Center and the Romanian Cultural Institute offer New Yorkers the rare chance to delve deep into that country’s rich artistic tradition in Shining Through a Long, Dark Night: Romanian Cinema, Then and Now, for 11 days at the Walter Reade Theater.

The series pairs eight recent films by contemporary directors with ten groundbreaking, pre-1989 movies, all screened in pristine new prints. Several artists and guests will attend screenings during the series, including filmmakers Dan Pita, Elisabeta Bostan, Iosif Demian, Mircea Daneliuc, Tudor Giurgiu, Ruxandra Zenide, Florin Mihailescu and Gabor Tarko, actor Dan Nutu and film critics Manuela Cernat, Alex Leo Serban and Mihai Chirilov.

You can meet them on Thursday, April 17, 7:30 pm, when the Romanian Cultural Institute in New York hosts a panel discussing the tradition of Romanian filmmaking and on Saturday, April 19, 11 am, for a press conference and interviews (in Romanian) at the RCINY Auditorium.

“Through this series,” says Richard Peña, program director at the Film Society, “we hope to introduce the lively—if frequently interrupted by censorship—tradition of Romanian filmmaking that forms the deep foundation for the current cinematic explosion that has led some critics to claim that Romanians have re-invented the art film.”

WALTER READE THEATER > 165 W 65th St (close to Amsterdam Ave) > www.filmlinc.com
Buy tickets now ONLINE or at the box office.

Visit www.icrny.org for more detailed information.

Secretul căsniciei fericite. Idila poate dura o viaţă – prezentare de carte

aprilie 14th, 2008

Nu lãsaţi dragostea din cãminul dumneavoastrã sã pãleascã. Acest sentiment care vã leagã trup şi suflet de partener vã poate însoţi — şi chiar se poate amplifica — odatã cu trecerea anilor. Întâmplãrile mici, zilnice pe care le trãiţi împreunã dau un farmec discret vieţii. Acest secret îl dezvãluie cu mãiestrie Zig Ziglar în volumul de faţã. El vã oferã sfaturi, inspiraţie şi strategii care, urmate pas cu pas, pot face din cãsnicia dumneavoastrã un colţ de paradis.

Puteţi afla cum sã puneţi punct unei situaţii pentru a o lua de la capãt — bineînţeles, alãturi de partenerul dumneavoastrã de o viaţã; cum puteţi evita (sau îndepãrta) efectele distrugãtoare ale adulterului, ale absenţei mai mult sau mai puţin îndelungate a partenerului din mijlocul familiei sau ale abuzului de orice fel; cum sã vã pãstraţi romantismul şi sã vã bucuraţi de o relaţie sexualã care sã vã aducã împlinire şi care sã permanentizeze iubirea şi prietenia cu partenerul.
Oricare ar fi starea actualã a relaţiei dumneavoastrã cu soţul sau soţia, începeţi sau continuaţi sã-i faceţi curte. Este secretul tinereţii fãrã bãtrâneţe a iubirii şi a entuziasmului în cãsnicie.

Autor: Zig Ziglar

Colecţia: Familia la Curtea Veche

manz

aprilie 14th, 2008

Prometeu încatusat (Prometheus desmotes), de Eschil, Literatura greaca

aprilie 14th, 2008
PrometeuPrometeu

Primul dintre cei trei mari tragici ai Greciei antice, Eschil (525-456 î.e.n.) a compus tragedii cu conflicte puternice, bazate pe subiecte simple si concentrate, realizate într-un ton grav si în care eroii se afla în lupta cu destinul manifestat prin intermediul zeilor. Tragediile lui Eschil sunt grupate în trilogii, fiind legate între ele prin subiect (Orestia formata din Agamemnon, Choeforele si Eumenidele). S-au pastrat de la Eschil si tragedii izolate: Cei sapte împotriva Tebei, Persii, Prometeu încatusat.

Prometeu încatusat
Titanul Prometeu este înlantuit pe muntele Caucaz din porunca lui Zeus, tiranul nerecunoscator, care s-a razbunat pe el fiindca daruise oamenilor focul, uitând ca Prometeu îl ajutase cândva sa-si mentina domnia amenintata de rascoala celorlalti titani.
În fragmentul urmator, Prometeu povesteste corului (alcatuit din Oceanide, zeitati marine) binefacerile aduse de el omenirii.

PROMETEU
Voi sa nu credeti ca de slab sau de semet
Am amutit: alt gând îmi musca inima
Când vad ce chinuita este soarta mea.
Caci cine altul decât mine-a daruit
Puterea tuturor acestor zei de azi?
Dar despre asta voi tacea; nu voi vorbi
Nimic decât ceea ce stiti voi însiva:
Cum am facut pe muritori din tonti, isteti,
Trezindu-le din adormire spiritual.
Voi spune-aceasta, nu ca sa-i vorbesc de rau,
Ci ca iubirea mea spre dânsii s-o vedeti:
Priveau cu ochii, însa nu vedeau cu ei;
Aveau auz, dar n-auzeau nimic cu el,
Mult timp în volburi de naluci le-nvalmaseau
Pe toate, nu stiau nici dulgheria ce-i,
Nici casele-nsorite cum se fauresc;
Asemenea maruntelor furnici traiau
Retrasi în ascunzisurile grotelor;
Nu cunosteau prin semne sigure când vin
Temuta iarna, primavara vesela
Sau vara pururi darnica, ci bâjbâiau
Nepriceputi. Iubindu-i, eu i-am învatat
Ce-i rasaritul, ce-i apusul stelelor;
Le-am dat stiinta foarte-nalta a cifrelor
Si folosirea literelor, în sfârsit
Le-am dat memoria ce-i mama muzelor(1)
Eu fui întâiul care boii-n jug i-a pus,
Silindu-i ca prin vajnicele lor puteri
Sa usureze opintirea omului,
Si care caii plini de foc i-a înhamat
La car, podoaba stralucitei bogatii;
Eu fiu întâiul care navi a construit
S-alunece cu-aripi de in în larg de mari.
Iar eu, cel care pentru neamul muritor
Facui acestea toate, nu-mi gasesc un sfat
Sa scap de suferinta mea de azi.

CORUL
Grea suferinta-nduri,
Pierzându-ti cumpatul
Te zbati ca vraciul slabanog cazut bolnav
Si-n desperarea ta nu poti descoperi
Ce leacuri ti-ar tamadui durerile.

PROMETEU
Ca si mai mare sa te miri, asculta-acum,
Ce mestesuguri si cai noi am nascocit,
Întâi si-ntâi, când cineva cadea bolnav
N-avea nimica sa-l ajute, nici fierturi,
Nici alifii, balsamuri, ci se mistuia
Lipsit de leacuri, pâna când eu în sfârsit
Le-am aratat amestecele ierburilor
Cari toate morburile lor se vindeca.
I-am lamurit cum sa-si prevada sortile,
I-am învatat sa-si talmaceasca visele
Si le-am deschis soptirile destinului:
De ce presemne sa te tii când esti la drum ?
Ce tainic înteles cuprinde-naltul zbor
Al paserilor, îndreptarea lor în zari
La stânga sau la dreapta, felul cum înghi,
Cum se-mprietenesc si cum se dusmanesc
Sau cum se strâng în stol? Ce lustru si culori
Cuvine-se sa aiba maruntaiele,
Ce forme fierea si ficatul paserei
Spre-a fi pe placul zeilor? Prin ardere
De coapse groase si de mari spinari pe-altar
Am învatat pe oameni mestesugul greu
De-a întelege tainele vapailor
N-a fost de-ajuns atât: se afla cineva
Sa spuna ca-naintea mea descoperi
La oameni avutile pamântului:
Arama, fierul dur, argintul, aurul?
Nu-i nimeni, caci ar fi un mincinos.
Pe scurt: azi toate mestesugurile lor
Truditii oameni de la Prometeu le au.

CORUL
Acuma lasa grija muritorilor ;
Gândeste-te la mântuirea ta. Avem
Speranta ca, descatusat odata, tu
Nu vei fi mai putin puternic decât Zeus.

PROMETEU
Nu asta-i voia Moirei care pe noi toti
Ne mâna; mii de suferinti mai am sa-ndur
Pân´la scaparea mea; desteptaciunea e
Cu mult mai slaba decât tainicul Destin.

1 În greceste Mneme sau Mnemosyne. Fiicele ei, cele noua muze, personificau pentru cei vechi ansamblul activitatilor spiritului.

De ce e negationismul asa de atractiv?

aprilie 14th, 2008

Nu va voi spune o noutate prin faptul ca internetul e plin de postari in care se neaga Holocaustul.

Nu ma voi referi aici la negarea Holocaustului in general, ci a celui din Romania, care cade in sarcina regimului Antonescu (nu a poporului roman, atentie!).

Desi au trecut patru ani de la publicarea raportului Comisiei Wiesel, asumat oficial de presedintele Romaniei, prin care se stabilea ca intre 280000 si 380000 de evrei si 11000 de romi au fost ucisi in perioada 1941 – 1943 in teritoriile administrate de regimul Antonescu, concluziile acestui raport nu sunt cunoscute, sau nu sunt acceptate de multi romani.

De unde stiu asta? Am realizat in 1998 un documentar la BBC despre situatia evreilor din Romania in perioada 1940 – 1944 http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/05/060530_evrei_1940_1944.shtml, iar in 2006 am initiat o serie despre Ion Antonescu, realizata de Delia Radu http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/07/060719_antonescu_4_discutie.shtml

Reaspunsul in ambele cazuri a fost unul preponderent negativ.

Imi aduc aminte ca intr-una dintre scrisorile primate la redactie in 1998 (pe atunci nu era e-mail raspandit ca acum) i se cerea directorului redactiei romane a BBC sa ma concedieze deoarece as fi “jignit poporul roman”.

Reactiile din 2006 n-au fost mult diferite, desi intre timp a aparut raportul comisiei Wiesel.

Si asta din partea unor ascultatori BBC, despre care se presupune ca sunt mai informati si mai educati decat omul de rand.

Acum catava vreme am dat o replica pe un blog unui individ care incerca sa demonstreze ca lupta impotriva antisemitismului genereaza anti-semitism, ca si combaterea negationismului.

Discutia a ajuns destul de repede la Holocaustul din Romania.

Un individ, care initial a incercat sa nege ca regimul Antonescu ar fi ucis evrei si ca el ar fi antisemit a sfarsit prin a posta fraza “prin moartea fiecarui evreu a fost salvata viata cel putin a unui roman, asa ca nu pot decat sa ma simt indatorat”.

Este o replica extrema, dar nu iesita din comun.

De ce oare o astfel de apetenta pentru negarea sau chiar apologia Holocaustului?

In primul rand din ignoranta. Cei mai multi care adopta o astfel de atitudine nu pot fi acuzati de antisemitism, din simplul motiv ca fie n-au cunoscut nici un evreu in viata lor, fie habar n-au de istorie.

O a doua categorie sunt cei care contesta veridicitatea Holocaustului si acuza presiunile „lobby-ului evreiesc” asupra Romaniei.

E de remarcat ca raportul Wiesel a fost asumat in octombrie 2004, cu doua luni inainte deciziei Uniunii Europene de a admite in principiu Romania ca membru la 1 ianuarie 2007.

De asemenea, incriminarea negarii Holocaustului si a cultului lui Antonescu a fost facuta prin ordonanta de urgenta in 2002 inaintea summitului NATO de la Praga unde a fost invitata Romania sa adere.

Aceste coincidente sunt puse de negationisti pe seama influentelor „malefice” pe care „evreii” le au pe langa UE si NATO.

In sfarsit, o a treia categorie este aceea care admite ca in Romania a avut loc un Holocaust, dar fie il minimalizeaza, fie il justifica ca o reactie la agresiunea bolsevica impotriva Romaniei.

Acesti oameni nu spun insa ce vina aveau sutele de mii de evrei, in majoritate copii, femei si batrani, ca sa plateasca cu moartea.

Apoi, logica „de ce nu se face un proces al crimelor comuniste” ca replica automata la cel al Holocaustului, este complet gresita.

In primul rand, intre cele doua genociduri nu exista o legatura directa (in Romania comunismul a fost impus nu de evrei, ci de Stalin, iar conducatorii comunisti – Dej si Ceausescu – au fost romani, nu evrei).

In al doilea rand, cine a impiedicat Romania pana in decembrie 2006 sa elaboreze un raport, fie si partial, al crimelor comuniste?

Cine a impiedicat repararea abuzurilor comuniste (din care talharirea proprietatilor private mai are efecte grave si in ziua de azi)? Si cine a avut reactii vehemente la publicarea raportului Tismaneanu (fiul unor ilegalisti comunisti evrei)? Evreii cumva?

Probabil ca teama, ca sa nu spun lasitatea unor persoane publice (politicieni, istorici) de a confrunta frontal responsabilitatea regimului Antonescu, ca si legislatia servila de incriminare a negarii Holocaustului (personal sunt adeptul atitudinii liberale din SUA si Marea Britanie, unde negarea Holocaustului nu constituie un delict penal) n-au facut decat sa alimenteze miturile intretinute inca de pe vremea regimului comunist.

Multi iau aceasta responsabilitate adusa regimului Antonescu ca pe o ofensa personala si este uimitor cum in secolul XXI multi romani se mai pot identifica cu un dictator brutal si megaloman.

Am incercat sa schitez cateva raspunsuri, dar poate ca cititorii ma vor ajuta si cu alte explicatii la intrebarea: de ce este negationismul asa de atractiv?

Textul integral al Raportului Comisiei Wiesel poate fi citit aici: http://www.inshr-ew.ro/ro-wiesel.htm

Iar rezumatul aceluiasi raport se gaseste aici: http://www.presidency.ro/pdf/date_arhiva/6101_ro.pdf

ÎNTR-O DUPÃ-AMIAZÃ, ACASÃ

aprilie 12th, 2008
Hieronymus Bosch - Drumul CruciiHieronymus Bosch – Drumul Crucii

Ceata se ridicase putin de pe creasta muntelui, însã tot mai înghitea piscul si antena televiziunii, se întindea — limbi uriase de abur negru-albãstrui, urme ale unei explozii aeriene nestinsã încã de umezeala aerului: imaginea unei amenintãri surde, apãsãtoare, spectru de atîtea ori închipuit pînã cînd s-a transformat în realitate înfrigosãtoare, explozia aerianã ce va sã vinã, gîndi Visarion stînd în fata ferestrei cu rame crãpate, acoperite de vopsea albã, scorojitã — si nici mãcar o razã palidã, atît de firavã pe cît de firav poate fi ce? un suflet? pe naiba, sufletul e cu mult mai puternic, ba nu, trainic, desi s-ar putea ca durata sã nu fie totusi calitatea lui fundamentalã de vreme ce va trebui sã piarã o datã si încã o datã si încã o datã, ziua, ora, secunda în care se stinge repetabil nedefinitul ãsta e o datã si nici o razã nu vine de unde ar trebui sã fie un soare?! desigur, cel dãtãtor de viatã, oricum ceva nãscãtor de viatã, repet de parcã n-as fi convins cã asa e, dar nu pot fi convins din moment ce negura mã înconjoarã si unde voi ajunge gîndind astfel?…
Afarã începu sã plouã. Cu pupilele usor dilatate Visarion privi înlãntuirea stropilor în vine subtiri si transparente. Se asezã încet în fotoliu. Din pieptul lui se înãltã un „ahh!“ înãbusit, sovãielnic, nefiresc chiar, fiindcã aproape pe aceeasi tonalitate se auzi scîrtîitul usor al usii grele, capitonate, cînd fu deschisã si lãsã… sã aparã fata micã, ovalã, pãrînd cu mult mai micã de- cît era din cauza ochilor mari si rotunzi, a pletelor castanii, ciufulite, astfel cã tocul din lemn de culoarea chihlimbarului — anii, fumul, murdãria — decupa în lumina difuzã din încãpere portretul printesei care se uita în jur neîntelegînd: cum de pãrea vie lumina-aceea-asternutã-în-falduri-grele peste mogîldeata ce se ghemuise în plusul verde, ros si scobit pentru a însela îmbiind cu senzatia de molesealã?! cum reusise sã încremeneascã totul si sã amestece toate punctele de reper, stergînd poteca stiutã ce ducea spre bucuria: hai la mine Maria, spune-mi…? însã doar ecoul „ahh“-ului mai fîlfîia rãtãcind printre rafturile pline de cãrþi înghesuite unele peste altele într-un fel de bãtãlie fãrã morti si rãniti, si Maria pãsi pãrãsind pînza imaterialã a tabloului din cadrul usii. Simtind-o, Visarion întoarse încet capul. Urmãri atent lunecarea ei pe covorul ros, acoperit cu flori — arabescurile împreunate, torsionate, migãlite în proaspeþi, incredibil neofiliti de timp bujori abia atinsi de papucii albastri vîrstati cu galben ai mãruntei fetite care zîmbea stingheritã de privirea tristã a omului-matur, mare pentru ea prin staturã si timbrul vocii, acum surpinzãtor demitizat de lipsa surîsului blînd, înþelegãtor si drãgãstos, care întredeschise buzele: ce faci Maria? ai venit la tata? nu prea mã simt bine, dar hai, uite, acolo pe birou sînt creioane colorate, hîrtie cîtã doresti, nu vrei sã desenezi ceva? iar copila dãdu din cap, ezitînd puþin la început, apoi aprobînd atît de tare încît, cu bãrbia ascuþitã se lovi în pieptul ei firav, cu toate cã privirea sa continua sã caute încã poteca spre jocul de care nu reusea sã se mai sature — existenta de om mare — atît de dorit, uneori aproape cã-si ura starea de copil, lucru firesc dealtfel, cãci Visarion regãsea întotdeauna în jocul cu Maria paradisul pierdut al anilor dinaintea rãtãcirii, vesnica rãtãcire pe drumurile prãfuite sau înnoroiate, niciodatã curate si încîntãtoare, ale lumii de si din oameni-mari, astfel cã ochii lor se cãutau totusi: raze paralele încrucisate, asta fiind posibil în nemãrginirea spatiului sufletelor, si Visarion se întoarse din nou spre fereastrã; Maria luã creioanele, hîrtia si se asezã lîngã fotoliu.
O vreme tãcerea nu purtã decît un nume, hîrsîitul-grafitului-pe-hîrtie. Linie. Încã o linie. Altã linie. Curbe. Drepte. Frînte. Înnodate. Care puteau fi cuvintele nerostite?! Omul si omuletul îsi întoarserã capul. Lent. Dar odatã. Zîmbetele lor se retraserã undeva înspre colþurile buzelor, între cutele mici ale pielii. Uscatã la unul. Fragedã la ea. Apoi ochii lor privirã în altã parte, oftînd parcã. Afarã continua sã plouã. Ca si cum as fi chemat-o, îsi auzi Visarion gîndul, mai bine spus, descifrã un fragment din noianul de cuvinte nerostite — pîlpîiri ale unor luminãri aprinse de tristetea celebratã înlãuntrul meu, dar si în afara mea, continuã el dezlegarea gîndurilor încîlcite, si o vãzu pe Maria privind în gol acolo unde se uitase si el mai înainte, deci nu se priveau, se întîlnirã totusi din nou, tatãl meu plînge? se întrebã Maria si, dintr-odatã, dincolo de fereastrã zãri zidurile, ochii îi lucirã de încîntare: rosul cãrãmizilor, ce rosii sînt, curate ca si carnea de vitã tãiatã de mama ieri, pe masa udã — ude sînt cãrãmizile casei, ce mare e, dacã s-ar prãbusi ar strivi cãsuta noastrã, însã ploaia n-o poate înmuia într-atît, iar mîine o sã-l rog pe nenea Virgil sã-mi dea voie sã-i vopsesc si eu gardul cu galben, sã las galbenul sã curgã pe scîndurile cenusii, subtiri, parcã prea mici — barele grilajului de peste drum, cît de mult seamãnã cu niste gratii puse în fata mea si a copilei, zid de puscãrie înãltat toamna, în ceatã si ploaie, pe creste negurã… Maria, ce desenezi? casa lui nenea Virgil, dar nu-mi iese, tatã, e prea udã, mai ales gardul ãla de pe terasã, grilajul de la intrare sã nu-l desenezi, te rog eu, de ce?! asa, e mai frumos zidul fãrã intrare, bine tatã, dar nu vrei sã fac altceva? altã datã îmi spuneai, însã acum nu gãsesc nimic deosebit, Maria, oboseala, se scuzã Visarion, casa asta udã… murmurã distratã fetita si mototoli foaia. Visarion se ridicã din fotoliu. Privi în jur. Patru pereti. Tablouri. Cãrti. Luminã moale. Si cenusie. Deseneazã si tu ceva… orice, sopti el, eu mã duc sã fac un ceai. Vrei sã mãnînci o clãtitã? Maria clãtinã din cap. Visarion o atinti cu privirea, dar fetita se concentrã asupra foii albe de hîrtie pe care si-o trãsese în fatã, si nu-l bãgã în seamã. Visarion iesi din camerã. Scîrtîitul usii acoperi hîrsîitul creionului.
Cînd se înapoie, Visarion se trezi mirat cã încearcã sã zîmbeascã. Nu reusi însã sã-si desclesteze fãlcile. Parcã ar fi muscat din clar-obscurul încãtusat între peretii afumati, ca dintr-un clei ce se întãreste brusc în contact cu saliva. Cu pasi repezi se îndreptã spre fereastrã. Vru sã tragã cu violentã perdeaua. Se opri uimit. De pornirea mînioasã. Fãrã rost. De neexplicat.
Si ploaia continua sã cadã. Monoton si absent. Pe creste ceata era aproape pîclã. Ceaiul l-am lãsat sã se rãceascã, spuse rãgusit si vru sã se apropie de ce obisnuia sã numeascã, nu fãrã emfazã, constient totusi de asta —, „minunatul meu copil si refugiu“ pe care dori sã-l atingã acum, dar Maria i-o luã înainte si-l mîngîie ea pe el, îl sãrutã cu sufletul ei fãrã sã facã altceva decît sã stea acolo, jos, lîngã fotoliu, cu poalele rochiþei rãsfirate — petale albe, strãlucitoare chiar, desfãcute încet si cu grijã ca nu cumva sã nu parã lipite perfect între ele, dintre ele ridicîndu-se trupul ei, lujer nemiscat spre rãdãcina aerianã — capul rotund cu podoaba sa castanie lucind din cînd în cînd, puvilele de pãr zburlite, încãlecate, întinse sã mîngîie foaia de hîrtie imobilizatã de degetele mici, atît de gingase cã abia rãsãreau dintre petalele bujorilor de pe covor, crispate însã, cãci Maria era deosebit de concentratã si Visarion vãzu asta, de fapt îsi dãduse seama încã de cînd intentionase sã smuceascã perdeaua, Maria nu-l auzise vorbind de ceai, asa cã se lãsã sãrutat de sufletul ei si înaintã cu pasi de pisicã, iar cînd ajunse lîngã fetitã îsi tinu rãsuflarea, gest pe care nu si l-ar fi putut explica dacã nu s-ar fi întrebat intrigat, ce-o fi desenînd?! simultan cu porunca asprã ce si-o rostea în gînd copila: pot, trebuie sã pot! însotitã de îndepãrtarea colii cu un gest grãbit, disperat, si abia atunci observã Visarion toate foile din jurul Mariei. Lumina slabã îl împiedicã sã distingã clar desenele; se aplecã sprijinindu-se cu palmele de genunchii îndoiti: cum de reuseste sã deseneze la lumina asta?!… nici mãcar nu le-a colorat… a-ha! un portret, de la o foaie la alta tot mai clar…
Se asezã lîngã Maria.
Afarã, zgomotul ploii. În curînd ziua se va termina, se va sfîrsi în negurã, gîndi Visarion, în cenusiul întunecat strãpuns de stropi mãrunti; apoi lumina unei noi zile: grãdinita, serviciul, cumpãrãturile, grãdinita, trezirea din somnul de dupã-masã, jocul, lectura sau televizorul, si somnul; cu sau fãrã vise? Cufundat în amorþeala zgomotelor, înecat într-o neasteptatã moarte a linistii sale interioare, simþea intens asta si nu-si putea explica motivul, Visarion se încordã si urmãri încotro se îndrepta privirea Mariei care avea ochii mãriti, mult prea mãriti ca sã fie asa doar din cauza mãtãsurilor întunericului ce începuse sã se strecoare în încãpere, si descoperi pe peretele opus bibliotecii, între cele trei tablouri, cel arãtînd un corb rãtãcit printre scoici si ape-cer, cer-ape-si-tãrînã, cel cu bãtrînul vrãjitor în descompunere, el si sfera ca de cristal colorat, planetã roasã de carii si tinutã cu greu în palma sa uscatã, apoi cel mai mijloc, atingînd cu coltul ramei diagonala invizibilã dintre celelalte douã si înfãtisînd sfesnice aprinse la o cinã, nu, nu de tainã, undeva între cele trei tablouri cu rame înguste si albe, între ele si deasupra lor, în sectiunea de aur i se pãru, da, s-ar putea sã fie chiar acolo, altfel nu mi-ar fi sãrit în ochi, conturul…, o umbrã… albã?! nu e alungitã…, se aplecã din nou asupra foii, iar fetita scoase un scîncet, de satisfactie?! se întrebã intrigat si nervos Visarion, apoi luã în mînã una dintre colile date la o parte de Maria si cu un calm fortat: ce-i asta, Maria?! cu glas aproape strangulat, Maria… si-si înãltã privirea spre forma de pe perete în care se recunoscuse atîrnînd într-un cui, gol si mort si inutil: Maria, du-te la culcare. Te rog, du-te, si se ridicã încet de lîngã fetita care tinînd strîns între degete creionul, adormise brusc pe covor; se apropie cu teamã de peretele pecare atîrna, apucã din mers scaunul de lîngã birou, îl asezã lîngã zid si punînd cu grijã piciorul pe tapiseria visinie, odatã cu scîrtîitul arcurilor se împinse în sus, spre el cel golmortinutil.
Prinse cuiul cu degetele si încercã sã-l smulgã.
La început, metodic. Calm. Apoi, cu furie. Pe urmã, cu disperare. Nu reusi decît sã-si sfîsie arãtãtorul mîinii drepte. Mai tîrziu, cam peste un sfert de orã, constatã cã pentru a scoate cuiul nici clestele, nici ciocanul sau dalta nu erau uneltele potrivite. Dupã ce se odihni putin, o luã pe Maria în brate si o duse în dormitor unde o culcã în pãtutul ei cu tãblii albe pe care erau pictate flori si pitici. Maria dormea linistitã. O înveli cu grijã. Apoi o sãrutã pe frunte. Dupã aceea se întoarse în camerã, se asezã jos, în locul fetitei, si începu sã priveascã atent, studiindu-se.
Afarã continua sã plouã. Monoton.
Noiembrie, gîndi.
***
(Leonard Oprea – Radiografia clipei / The X-ray of an instant / short stories and novellas forbidden by the Romanian Communist dictatorship in 1987; Dacia Publishing House – 1990, Romania; the second edition with critical references at Curtea Veche Publishing – 2003, Romania; electronic book by “LiterNet” www.liternet.ro/, 2005, Romania)

Fuga peste maci

aprilie 12th, 2008

Intr-o zi te-am găsit la pieptul meu Eloise
ca o vietate care urcă şi coboară
pina cind nu mai conteaza
pe care parte a zilei sunt
şi de-ar fi doar susurul vîntului
in care ploile toate
nici păsările secundei
nu ar stinge mugurii ce cresc in mine

Zbor
freamăt
taină
fior
numele de pădure scrijelit pe cioburi
şi uite-mi paşii cum te caută in vreme
ca să imi fie margine
să imi fie treaptă
cita vreme mai fugim peste creste de maci
bînd soarele direct din streşini
privind peste creştetul gindurilor
fară sa ştim ca realitatea
care despică sufletul
cu palme cu tot
in potirul clipelor puţine
ce ne ţin dehrană şi desete
e doar efemeră magie ..

Arborele a căzut

aprilie 12th, 2008

A venit furtuna.
Copacul bătrân a căzut obosit,
Cu rădăcinile zmulse.
Îi era chiar jenă bietului pom
Întins pe iarbă gol, printre ceilalţi în picioare.
Priviri amestecate; ca la târgul de vechituri.
Compătimire, nepăsare, veselie, tristeţe,
Jubilare, nemilă, satisfacţie, interes.
„Aşa-i trebuie, soro!
Se întinsese prea mult.
Consuma degeaba atâta soare!”
S-a aplecat ca o cumpănă.
Înfricoşate, păsările ascunse printre frunze au zburat.
Şalele şubrede au început să scârţâie.
Rădăcinile s-au rupt; aţe putrezite.
Nu fuseseră foarte adânci.
Făpturile oarbe ale pământului le şubreziseră.
Le-au supt sevele, le-au ronţăit fibrele.
Au rămas adesea flămânde, rănite.
Acum, la vremuri grele, au cedat.
Dintr-odată s-a făcut lumină.
Oamenii l-au dus undeva departe.
Furnicile, timpul, soarele, ploile,
I-au ascuns amintirea.
Au vopsit locul cu iarbă, cu alte tulpini,
Cu o rodie.
Satisfăcut, răzbunat, câştigat,
Bătrânul sfătos zâmbeşte acum
Dintr-o nouă carte de istorie.

Dan David, Los Angeles, Martie-05-2007.

TU

aprilie 12th, 2008

TU

tu m-ai frământat din aluatul gândurilor tale
şi mi-ai dat chipul asemănător cu mândrul soare.
mi-ai dat verdeaţa din privire de la pădurile virgine,
sufletul tău e cel ce-l port când eşti alăturea de mine.

mi-ai pus în gânduri milenii şi mărete fapte
ca să învat ce este viaţa, şi gândul să se-adape.
mă urci pe munţi imenşi cu crestele în soare,
mă laşi să zburd în apele genezei pe valuri călătoare.

pe pantele cu flori doar împreună ne rostogolim
zâmbim, suntem voioşi ca doi copii şi ne iubim.
izvoare cristaline şi reci ne ostoiesc adesea setea,
ne alinam în mare taină durerea şi tristeţea.

goliciunea ne-o acoperă albii şi pufoşii nori,
tristeţea ne-o alungă păsările ce ne cânta-n cor,
luna ne luminează maiestoasă secretele alei
pe unde ne duc adesea, paşii mei şi-ai tăi.

pe patul acoperit cu petalele de trandafir
mă culci, mă legeni, şi împreună adormim
în miez de noapte vom privi cu drag şi dor
spre cel ce ne veghează, spre marele Alcor!

nu pot vedea fără privirea ta albastră şi senină,
pot sa respir doar când eşti lângă mine,
nu pot să dorm decât în puternicele tale braţe,
nu pot trăi fără de tine şi iubirea ta cea îndrăzneaţă!

GALATI
01 Iulie, 2007

Vant turbat- colaj cu Luminita Petcu

aprilie 8th, 2008

Te ştiu acolo
în strigătul mării
cu vântul nepătruns printre coaste
sprijinit de pamânt
în dreptul inimii
curgând ostenit
în fiecare piatră
pe care-mi odihnesc
braţele şi pescăruşii
de-asta sunt aşa de liniştită
că pulsezi odată cu mine
desparţiţi doar de ploi..
(luminita petcu)
***
Vântul turbat e o cauză nobilă de discuţie. Un vânt turbat stătea într-un colţ abscons al zilei rozându-şi unghiile de ciudă. In alt colţ al sălii de bal infantele îşi puneau în vedere nurii apocaliptici şi mărgele antiangoasate cumpărate şiret de la precupeţe cu fuste mari, largi, sub care ne puteam ascunde concretul şi siguranţa de atâta cutare negăsire.
Madrigale se rostogoleau sărate, prelinse din bucătăria largă, afumată unde soldaţi pe cai sărutau din buze, nevestele altora. Era cald şi niciun steag nu flutura în bernă. Pasta din caserole era exact al dente îmbibată în uleiuri râncede de niciofloare iar tu zăceai fericită greblând alene un vânticel turbat ce te adulmeca cu lascivă dorinţă.
Bătea pendulul a şase fară o litră, corabia strecurată în port icnea a dragoste târzie, docilă tu aşteptai după orele dezacordate să pictezi vântul turbat în culorile căprui ale ochilor tăi murgi inegalabili de trişti…
(Adrian G )

*întreabă-l pe nichita de ce a murit

aprilie 8th, 2008

îţi zic un pahar face cât mai multe guri de femeie
întreabă-l pe nichita de ce a murit
întreabă-mă pe mine de ce beau
ha!
întreabă-l pe ovidius ce înseamnă exil
întreabă-l pe dumnezeu ce înseamnă
TANDREŢE
dar mai bine…
întreabă-l pe nietzsche
de ce dumnezeu a murit
întreabă-ţi singurătatea
de ce este atât de perversă
pe femeie nu ai ce s-o întrebi
dai paharele pe gât
şi cauţi un final
doar nu vrei să mori
mă întreabă nichita

volumul Omul din cutia neagră

Abandon refuzat

aprilie 8th, 2008

Câtă scârbă îi poate ţâşni din gură!
Iese din cârciumă pe brânci
Împinsă de chelneri, beţi şi ei.
Râd gros.
Fluturi scoşi din borcanul
În care au dormit o săptămână
Fără aer, fără miros de flori.
Pe trotuar în urmă,
Amestec de vin cu sifon
Şi două cuvinte surori.
„Vitelor, dobitocilor!”
Ochii îi dorm.
Doar picioarele se mai mişcă.
Şi gura, spastic, într-un abandon refuzat.
Vestitor al miezului nopţii,
Câinele trist începe să latre la lună; ham, ham.
Lehamite de bărbat mahmur.
Se retrage în curtea plină de brusturi.
Băiatul îl aşteaptă stând pe vine.
„Haide acasă mamă, e târziu.
Iar o să te doară capul mâine!
Îţi cad banii din bluză.”
Câinele mai latră odată; ham, ham.
Lehamite de bărbat mahmur.

Dan David, Los Angeles, Feb.-13-2007.

RASPUNS!

aprilie 8th, 2008

RĂSPUNS!

Te-ai înveşmântat
în lăptoase ceţuri
şi ţi-ai însemnat
fruntea, cu neguri.

Drept hrană tu ai
abisul neânfrânt,
cu mine tu stai
lângă deschis mormânt.

Gânduri străine
de mine şi tine,
târcoale ne dau
şi alăturea ne stau.

Vraja, se ţese uşor
şi suntem în plin zbor,
spre cerul sculptat
de tine însemnat.

Pecete, sărutul l-ai pus
cu mir, fruntea mi-ai uns
în păr mi-ai aninat
o stea din cerul înalt.

O lumânare parfumată,
cu lumina tremurată,
în mână mi-ai pus
ca un bun răspuns.

E răspuns la o-ntrebare
dacă, oi mai sta eu oare
pe acest pământ nebun
ca să fiu carne de tun!

RODICA CERNEA
GALATI
17.07.2007

Muzica in Romania (5)

aprilie 7th, 2008

Situata la confluenta culturilor occidentala si orientala, România a gasit cu greutate un drum spre o muzica originala, aceasta realizându-se numai pe la mijlocul secolului XIX, când a fost înfiintata Scoala nationala de muzica. Populatia în acea perioada grea, împrastiata în Transilvania, Valahia si Moldova, apoi au fost razboaiele interminabile, invaziile straine si în special opresiunea Imperiului otoman si Habsburgic, care au determinat sa se întârzie considerabil dezvoltarea unei arte muzicale savante în România. Totusi, bogatia si varietatea folclorului si al muzicii sfinte, religioase în România, au furnizat o compensatie.

Traditia muzicii populare în România are la origini un caracter ritual, magic si de împacare, ea cultivând genurile cele mai diverse, precum sunt cântecele de leagan si botez, Craciun, Paste, cântece pentru funeralii sau cântece pentru nunti si alte petreceri în afara celor de ritual. Unul din genurile caracteristice muzicii populare române este Doina, forma poetico-muzicala cântata cu, sau fara acompaniament de instrumente. Având un caracter profund nostalgic, Doinele sunt caracterizate printr-un stil vocal declamatoriu recurgând la un amplu registru si la o ritmica scrisa pe accentuarea limbii române, dezvoltând melodii ornale în mod liber, bazate pe game modale, Doinele folosind mijloacele expresive caracteristice precum glissando, sughitzurile, sau sunetele glotice, adica deschizatura laringelui care lasa sa iasa aerul din plamâni, servind la emisiterea sunetelor vorbite. Forma emblematica a muzicii taranului român, Doina a a fost baza scolii nationale din secolul XIX.

Muzica populara a recurs la o ampla gama de instrumente, precum tzambalul, flautul (cavalul), fluierul ciobanesc, clarinetul, cimpoiul, acordeonul, titzera, timpanul, vioara, de asemenea si diverse instrumente primitive, cum ar fi frunza de arbori, paiul de grâu sau solzii de peste.

Traditiile muzicii savante în România. Muzica religioasa româneasca a fost de la începuturi influentata de muzica bizantina. Ea coexista de multa vreme cu vastele repertorii de cântece si dansuri populare, care au fost transmise posteritatii printr-o colectie, anume Codex Cajoni, constituit spre mijlocul secolului XVII, prin binecuvântarea numitului Johannes Cajoni. Acesta a transpus diverse melodii populare pentru clavecinul primitiv, adaugând o baza continua. Acest Codex Cajoni constituie si el baza scolii nationale din România. Pornind de la a doua jumatate a secolului XVIII, muzica europeana si-a facut intrarea si în diferitele regiuni românesti, fiind esential rezervata la baluri, executata de muzicanti straini, germani sau austrieci în cea mai mare parte. Unii dintre acesti muzicanti au concurat de asemenea la edificarea unui stil national culegând cântece populare, cum ar fi de exemplu culegeri de muzica orientala realizate de François Rouschitzky, constituind cântece si dansuri, atât moldovenesti si valahe, cât si grecesti si turcesti.

Totusi, este contextul de revendicari nationale ale secolului XIX care a dat loc dezvoltarii unui stil national specific românesc. La începutul acestui secol, viloncelistul Bernhard Romberg a compus astfel piese bazate pe melodiile populare, cum sunt \”Capricii pentru violoncel\” pe arii moldovenesti si valahe. Aceasta aparitie a dat loc în a doua jumatate a secolului, la fondarea teatrelor nationale de la Bucuresti si Craiova si a Societatii filarmonice române de la Bucuresti în anul 1868. Daca numerosi autohtoni, precum Alexandru Flechtenmacher, Ioan Cârtzu, Eduard Caudella, George Stefanescu sau Constantin Dimitrescu, fapt este ca numai cu George Enescu (1881-1955)Scoala muzicala româneasca a avut un reprezentant de anvergura internationala. Violonist de mare talie, Enescu a reusit sa fuzioneze într-o opera ampla si uneori dificila, arta muzicii savante europene si sufletul muzicii populare românesti, exemplu fiind \”Sonata treia pentru vioara si pian\” într-un stil popular românesc, creata în anul 1926 si Opera \”Oedip\”, cântata la Opera din Paris în anul 1932.

Muzica româneasca în secolul XX. Dupa Primul Razboi mondial, viata muzicala româneasca s-a dezvoltat cu crearea numeroaselor institutii de Stat, precum Opera si Conservatorul de muzica, Ansamblul simfonic si de muzica de camera. Primii interpreti de reputatie mondiala care s-au afirmat, au fost dirijorul orchestrei simfonice din Bucuresti George Georgescu, soprana Viorica Ursuleac, Acca De Barbu, Heraclea Darclée, Maria Cebotari (Ciobotaru) si pianistul Dinu Lipatti. În acea perioada România era în fruntea dezvoltarii etnomuzicologiei românesti, prin cunoscutul Constantin Brailoiu, care a publicat în anul 1931 \”Planul unei metode de folclor muzical românesc\”.

Începând cu anul 1944, noul regim de democratie populare instaurat în România, a stabilit un program de reforme care sa dinamizeze viata muzicala. Contrar majoritatii tarilor socialiste, creatia muzicala nu sufera prea mult de modelele realismului socialist. Astfel ca pe lânga muzicienii traditionalisti, precum Mihail Jora, Paul Constantinescu sau Ion Dumitrescu, o tânara scoala româneasca a vazut ziua, ea fiind atunci dominata de Stefan Niculescu, nascut în 1927 si Anatol Vieru, nascut în 1926, care într-un langaj avansat si original, amesteca amândoi anumite tehnici noi, serialisme, muzica aleatoare, materialului nascut din folclorul românesc, cum ar fi Oratoriul Miorita din anul 1957. Cu muzicieni ca Mihai Mitrea Celerianu, nascut în 1935 si Costin Miereanu, nascut în 1943, amândoi stabiliti la Paris, scoala româneasca muzicala s-a integrat în avangarda europeana.

Cinematografia în România. Pâna când cinematografele au fost nationalizate dupa al Doilea Razboi mondial, cinematograful românesc nu a cunoscut decât o activitate sporadica. Cineastii cei mai promitatori, precumn Lupu-Pick sau Jean Negulescu, au trebuit, din lipsa de perspective în tara lor de origine, sa se expatrieze pentru a face cariera. Lupu-Pick în Germania unde a devenit sef la Kammerspielfilm, al doilea Hollywood, sau, în favoarea stralucitelor melodrame, el descoperindu-si un solid talent de povestitor si de plastician.

Dar, dupa etatizarea industriei cinematografice, climatul politic din România, defavorabil la libertatea de expresie, cinematografia româneasca a fost condamnata si ea la o epoca cenusie, din care totusi au iesit la la suprafata arhitectul, actorul si regizorul Liviu Ciulei cu filmele \”Padurea spânzuratilor\” în 1964 si Lucian Pintilie cu filmul \”Reconstituirea\” în anul 1969, de asemenea Ion Popescu-Gopo, animatorul unei scoli de desene animate, inventiva în mod particular, care ulterior au parasit si ei tara.

Bulversarile politice intervenite la începutul deceniului ’90 au permis lui Lucian Pintilie sa turneze, multumita capitalului francez, filmul \”Stejarul\”(1992), \”O vara de neuitat\”(1994) si \”Prea târziu\” (1996), opere personale si puternice. Altii, precum Dan Pita \”Hotel de lux\” (1992), Mircea Daneliuc \”Melcii senatorului\”(1995) sau Radu Mihaileanu cu \”Tradarea\”(1994). Acestia sunt artizanii unei noi cinematografii românesti, cu conditia daca ei vor gasi în continuare mijloace materiale pentru a continua sa dezvolte aceasta arta cinematografica româneasca, capabila sa concureze cu Occidentul.

(Va urma)

Festivalul de film românesc de la Londra: Home & Away / Acasă & Aiurea

aprilie 7th, 2008

Festivalul de film românesc de la Londra: HOME & AWAY / ACASĂ & AIUREA

10 – 13 aprilie 2008, Curzon Mayfair

Fundaţia Raţiu / Centrul Cultural Românesc din Londra vă invită la cea de a 5-a ediţie a Festivalului de film românesc de la Londra, subintitulat Home & Away / Acasă & Aiurea. Vă propunem un program internaţional şi poliglot menit să sărbătorească revenirea României în marea familie a cinematografiei mondiale.

Dupa ce ediţia din 2007, intitulată TRECUT IMPERFECT, VIITOR CONTINUU / PAST IMPERFECT, FUTURE CONTINUOUS, a fost structurată în jurul unor filme care prezentau trecutul comunist ’imperfect’ al României, ediţia 2008 – prezentată sub titlul HOME & AWAY / ACASĂ & AIUREA – are ca temă mobilitatea, călătoria identitară, reală sau imaginară, relaţia dintre acasă şi străinătate. Prezentam atât subiecţi de film documentar cât şi personaje ficţionale care navighează între acasă şi alte spaţii. Festivalul include, pentru prima dată, o serie de filme semnate de regizori români care trăiesc şi lucrează în afara României.

Home & Away / Acasă & Aiurea debutează joi 10 aprilie 2008, cu proiecţia excelentului California Dreamin’ (Nesfârşit), primul şi, din păcate, ultimul film de lung metraj al tânărului autor Cristian Nemescu, premiat cu prestigiosul Un Certain Regard la festivalul de la Cannes în 2007.

Continuăm cu un program special care include, printre altele, Occident (2002), filmul de debut al regizorului Cristian Mungiu (Palme d’Or la Cannes 2007 pentru 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile), două sesiuni de scurt metraj cu (cel mai) „Nou Val” al cinematografiei româneşti, o sesiune nostalgică prezentând un film al celui mai rebel regizor român ai anilor 1980 (Mircea Daneliuc – Croaziera, 1981), precum şi câteva filme documentare care acoperă un spectru larg, de la filmul politic la documentarul personal.

Pentru a vedea programul complet, vizitaţi site-ul festivalului la adresa www.romanianculturalcentre.org.uk/filmfestival/

Ms RAMONA MITRICA

Director

Ratiu Foundation UK

Romanian Cultural Centre (RCC) in London

8th floor, 54-62 Regent Street

London W1B 5RE, United Kingdom

www.ratiufamilyfoundation.com

www.romanianculturalcentre.org.uk

Alegerea perfecta

aprilie 7th, 2008

Ce sa mai pierdem timpul cu cautarea de noi membri NATO, de vreme ce varianta perfecta sta sub ochii nostri? Alegeti Rusia, prieteni, si n-o sa va para rau! Avantaje? Incontestabile!

Marile orgolii continentale nu vor mai avea de suportat povara fratelui mai mare de peste ocean. Un alt frate, expert in ocrotirea tarilor vecine prietene, va echilibra balanta de putere, redand speranta in revenirea glorioasei epoci cand in capitalele selecte ale Europei se tesea soarta lumii!

Nu va mai fi prea jenanta achitarea facturii politice a consumului de hidrocarburi.

Opozitia cetatenilor ucraineni la intrarea tarii lor in alianta nordatlantica se va metamorfoza in entuziasm rosu ca steagul Partidului.

Moscova nu numai ca nu se va opune la instalarea de rachete NATO in Europa Centrala, ci se va implica plenar in aceasta actiune de stricta necesitate.

Trupele din Transnistria vor deveni pe vecie forte nordatlantice de mentinere a stabilitatii politico-economice regionale.

Oceanul Inghetat de Nord va deveni un golf NATO, in care submarine NATO nu vor ezita sa ceara ajutor NATO in caz de avarie.

Rusia nu va mai fi partener special de negocieri, ci un membru egal in drepturi si obligatii cu toti ceilalti.

Tarile esteuropene admise cu atatea dificultati si eforturi, vor regasi atmosfera prietenoasa din Tratatul de la Varsovia.

Se deschide luminoasa perspectiva de reunire in NATO a componentelor asiatice ale fostei URSS.

Faclia care s-ar fi vrut a pacii

aprilie 7th, 2008

Olimpismul, prin definiţie simbol al păcii între naţiuni, începe, din păcate, prin violenţă bătăioasă, pentru un petic de munte, Tibetul. O violenţă generatoare de violenţă, chiar şi pentru apostolii non-violenţei, pelerinii coborâţi de pe „acoperişul planetei”, cu preţioasa intenţie de a orienta lumea occidentală, aceea a muşchilor şi a complexului de putere, spre o gândire blândă, spre nobila filozofie aşa-numitei „lasă priză”, ceea ce nu înseamnă, câtuşi de puţin, indiferenţă, cum s-ar putea crede.
Ei bine, aceşti oameni de aluat pacific, Tibetanii, s-au lăsat cuprinşi de emoţiile rezistenţei violente, oferind pretext armatei comuniste chineze să recurgă la forţa armată, mult prea puţin justificată.
Din retorica chineză privind Tibetul, ar reieşi că acesta face parte integrantă din teritoriul naţional din timpuri strămoşeşti, revendicat mai întâi de dinastia Qing (1644 – 1911), de Partidul comunist, ca şi de rivalul său Komintang-ul.
Cu toate astea, câtorva raţiuni naţionaliste i se pot acorda credit :
– Potrivit discursului oficial, China ar fi constituită din cinci populaţii: Tibetanii, Manşuii, Hanii, Uigurii şi Mongolii.
– Tibetul este leagănul numeroaselor fluvii şi resurse miniere, cursuri de apă ce alimentează în mare parte China şi Asia de Sud.
– Strategic, Tibetul joacă un rol în termeni de securitate naţională. Mai repede vezi din vârful muntelui, decât dintr-o vale încadrată de relief muntos…

Intervenţia puterii chineze în Tibetul autonom, s-a decis, la Pekin, într-un moment cum nu se poate mai nepotrivit, atunci când acestei incontestabile puteri mondiale i s-a oferit – graţie Jocurilor Olimpice 2008 – prilejul să expună lumii întregi tradiţionala ei înţelepciune. Nicidecum prin arme, de vreme ce-i în stare de atâtea alte subtilităţi în celelalte domenii.

Acum, când occidentalii au deschis „cutia Pandorei” la Kosovo, chinezii au gândit, probabil, că germenii independenţei trebuie eradicaţi din timp cu mijloace „radicale”, înainte ca pretenţiile populaţiei tibetane să intre în gura lumii. Dar, cum lumea-i mică, iar comunicaţiile nu aprehendează frontierele, veştile s-au răspândit gata să stingă „feştila” olimpică.

Periplul european al făcliei olimpice, se încheie la Paris într-o baie de proteste, nu mai abitir ca la Londra, dar suficient de penibil pentru a travesti porumbelului alb, într-un vultur furios.
După ce coborâtă din turnul Eiffel şi purtată de atletul Stéphane Diagana, campion mondial, flacăra olimpică a încercat să-şi croiască drum, escortată de un număr impresionant de forţe de ordine, echivalent acompanierii unui şef de Stat de primă importanţă.
Protestele au luat o amploare surprinzătoare în ciuda dispozitivului poliţienesc de 3000 de oameni, anticipând chiar desfăşurarea evenimentului pentru care erau prevăzute 80 de relee umane. După 15 metri de cursă s-au produs deja primele incidente, create de un consilier municipal al verzilor parizieni. Reacţiile anti-chineze şi pro-tibetane au fost copleşitoare, atât pe planul diversităţii cât şi pe cel al prezenţei umane. Grupuri imense din Belgia, Anglia, Germania sau Elveţia s-au aliat întru apărarea micului Stat de pe piscul Himalaiei, care nu aspiră decât la conservarea unei tradiţii spirituale proprii şi a libertăţii de a o practica.
Astă seară, luni, 7 aprilie, făclia olimpică va lua drumul Statelor Unite cu destinaţia San Francisco, unde, cu siguranţă, o altă aventură o pândeşte.
Simpatia pentru Tibet pare a nu fi limitată în spaţiu, iar eu, admirator necondiţionat al acestei cugetări, nu mă pot împiedica să nu strâng pumnii, atât pentru Tibet, cât şi pentru spiritul olimpic dătător de speranţe în mai bine al făpturii umane.

Imi inventam lumile

aprilie 7th, 2008

….îmi inventam lumile

Petre Flueraş: Ce înseamnă să fii scriitor astăzi în România, care sînt obstacolele şi satisfacţiile acestui statut?

Lucia Dărămuş: E mult, foarte mult de povestit aici. A fi scriitor astăzi în România înseamnă a muri de foame, a fi dispreţuit de ceilalţi, a ţi se spune că nu faci nimic. Scriitorii sînt percepuţi de ceilalţi ca nişte pierde vară. Cînd sînt întrebată cu ce mă ocup şi răspund că mă ocup cu scrisul, sînt privită cu suspiciune şi amuzament. Abia după ce-i „articulez”, din punct de vedere intelectual, sînt luată în serios. După ceilalţi, dacă nu produci nimic pentru a fi consumat, înseamnă că nu faci nimic. În societatea de astăzi, ca să fii luat în seamă, să „fii cineva”, ar trebui să funcţionezi ca vaca Zoiţa, să dai 60 de litri de lapte pe zi. Poţi să ai cîte competenţe doreşti, poţi avea creativitate maximă, poţi cunoaşte limbi moderne şi de cultură (latină, greacă, aramaică etc.), poţi avea cultură, să fi citit sute de cărţi, să faci conexiunile necesare rapid…le ai degeaba în România, nu are nevoie nimeni de ele, un post acceptabil îl deţii doar prin nepotisme, dacă eşti fiica, fiul cui trebuie, dacă eşti nepotul (a), finul (a) cui trebuie. Am urmărit şi urmăresc fenomenul. Obstacolele sînt multe, extrem de multe şi vin în special din partea celorlalţi scriitori, seniorii culturii noastre, care au pierdut trenul gloriei universale la care aspirau, pentru că, deşi se flatează reciproc şi încearcă să se impună, nu au făcut decît să cînte prost pe scena vieţii, lăsîndu-se duşi de valul comunist.
Ei cred că pot şterge cu buretele ce-a fost, primenindu-se, îmbrăcînd haine noi, crezînd că lasă în urmă doar ce fac de acum înainte, ascunzînd mizeria trecutului sub preş. Dar nu e aşa, pentru că, deşi nu-şi doresc acest fapt, noi, cei tineri, avem timpul de partea noastră şi vom povesti, vom scrie, mizeria n-are cum să rămînă sub preş.
Satisfacţiile acestui statut sînt şi ele multe şi se manifestă în special în raport cu conştiinţa proprie. Te poţi culca liniştit noaptea că ai scris ceva din ce ai trăit tu sau alţii, că tarele societăţii nu au rămas nemărturisite, neamendate cu singura armă pe care-o deţii: scrisul.

P.F.: Cum ai început să scrii?
L.D: Am scris din copilărie. Evident, nu m-a lovit genialitatea peste faţă la şase-şapte ani, cînd am scris prima poezie, spunîndu-mi tu vei fi scriitoare. Pe atunci voiam să mă fac pasăre, apoi am vrut să mă fac musafir.
Aveam şase ani şi m-am îmbolnăvit de hepatită tip B. Lucrurile s-au complicat din foarte multe puncte de vedere şi am rămas în spital (preventoriu) cîţiva ani buni. Sau am fost uitată…nu ştiu. Întotdeauna mi-am inventat părinţii, apoi i-am căutat în profesori sau în cei apropiaţi… dacă erau adînci la minte. Acum mi-am găsit un tata, tata Hermann l-am numit, dar numele lui adevărat este Petru Mircea. Sau am crezut că l-am găsit, pentru că el, de fapt…
Nu comunicam cu nimeni, în schimb îmi inventam poveşti, vorbeam în mintea mea cu oamenii pe care-i îndrăgeam, îmi coloram lumea (tot în minte) în culorile pe care le doream, aveam o viaţă extrem de activă şi comunicativă, dar în interiorul meu. Dacă se apropia careva de mine şi mă deranja din globul meu, deveneam violentă; îi muşcam. Aşa am ajuns la psihiatrie, crezîndu-se iniţial că aş fi retardată. Nu eram. Medicul care s-a ocupat de mine a ştiut cum să-mi „smulgă” aceste lumi inventate şi în care funcţionam eu. Scriam poveşti, versuri şi aveam talent şi la desen, adică nu inventam desenele aşa cum îmi inventam lumile din minte, poveştile, versurile, cum coloram în alte culori tot ce exista, ci, cînd medicul îmi aducea vreo pictură o reproduceam fără prea mult efort. Dar n-am făcut din asta un scop, pentru că m-a atras întotdeauna cuvîntul, m-au atras cărţile. Am avut o relaţie specială cu cuvintele de cînd mă ştiu. Cam tot prin acea perioadă, aveam şapte ani, am început să-mi rostesc numele, mai întîi şoptit şi silabisit, apoi din ce în ce mai tare, şi cu rapiditate, de zeci, sute de ori, pînă cînd nu m-am mai perceput în el, pînă cînd n-am mai ştiut ce e cu el, îl descărcasem de semnificaţie. Dar eu n-am ştiut ce se petrecuse, îl simţeam că a plecat, că s-a dus, că erau nişte litere doar, iar eu eram despărţită de numele meu…nu mai aveam nume, nu mai eram nici eu eu, şi-am început să plîng. Ceilalţi credeau că plîng din senin, fără motiv şi normal că m-au privit cu suspiciune.
Relaţia mea cu cărţile a fost la fel de specială. Le-am iubit întotdeauna, obişnuiam (şi obişnuiesc) să le privesc minute întregi înainte de a le citi, să le mîngîi. Stau cu ele în braţe.
În astfel de conjuncturi, îmi amintesc doar de cîteva versuri dintr-o poezie a mea din copilărie. Mie îmi plăcea (şi-mi place) verdele. Aşa că lumina pentru mine era verde…şi cam tot era verde. Versurile sunau cam aşa:
Lumina, iarba pămîntului
Se zbenguie pe ramuri
În pletele-mi verzi
Şi-n verdele vîntului
Poezia spunea mai departe că o oaie verde mănîncă iarba, o vacă mînca o oaie şi devenise şi ea verde, că un om mînca vaca şi era tot verde. Toţi se mîncau unii pe alţii, era o foame generală, de care, îmi amintesc, mi se făcuse frică…doar lumina verde rămînea în jocul ei cuminte. Cam aşa am început să scriu.

P.F: Literatura se luptă astăzi cu televiziunea şi cu Internetul pentru a-şi cîştiga publicul. Crezi că scriitorii trebuie să se adapteze pentru a reuşi să reziste astăzi pe piaţă?

L.D: Nu, nu cred că se luptă cineva cu cineva. Cred că televiziunea îşi are rostul ei, că internetul îşi are rostul lui, că cititul din cărţi îşi are locul lui. Nu ştiu cum va fi peste cîţiva ani, dar acum sălile de lectură din biblioteci sînt pline ochi. Cel puţin în bibliotecile pe care le frecventez eu, de aici, dar şi din străinătate. Pentru a scrie un material, dezvoltînd o anumită temă, pentru o lucrare de master sau de doctorat, pentru a scrie o carte de specialitate, desigur, stai în bibliotecă şi consulţi sute de cărţi. Însă, pentru a afla o ştire de ultimă oră, pentru a afla ce se mai întîmplă în Irak…etc. îţi este mai de folos televizorul, te uiţi la ştirile CNN. Pentru a comunica rapid o idee, o descoperire, apelezi la internet. Se completează, nu se sucombă unele pe altele. Desigur, selectezi iar ca să poţi selecta ai nevoie de prima treaptă, adică educaţia, care se face la şcoală, în bibliotecă, nu la internet sau în faţa televizorului.
Scriitorul român trebuie să se adapteze, nu pieţii, ci societăţii, să nu mai aibă impresia că e o sfîntă monadă, intangibilă, persoana în faţa căreia trebuie să se închine toţi. De fapt, de această meteahnă suferă toate domeniile. E o reminiscenţă a comunismului. Medicul se crede buricul pămîntului şi-şi permite să dispreţuiască omul, îţi dai seama din modul în care se adresează celuilalt: „măi, tataie”. Pentru el „domnule” e prea mult, pentru că l-a băgat pe celălalt într-o pijama şi are autoritate (putere) asupra lui. Doar la noi întîlneşti dispreţul acesta medical. În Belgia, Austria, Germania, Anglia …pacienţii sînt consideraţi oameni şi respectaţi. O simţi din modul cum se poartă cu tine, cum îţi vorbeşte, cum ţi se adresează, cum te priveşte, îţi zîmbeşte … etc.
În societăţile civilizate omul e respectat pentru ca e om.
Scriitorul român trebuie mai întîi să înveţe să respecte, să-l respecte pe celălalt scriitor, să-i respecte pe ceilalţi. Scriitorul român are o gravă problemă de moralitate. Nu mă refer la operă. O operă e bună sau proastă, nu poate fi judecată ca fiind morală sau imorală, mă refer la autor. E de ajuns să ne întrebăm doar retoric măcar de ce nu sîntem competitivi în afara ţării. Pentru că există găşti, afaceri de familie, interese pecuniare şi politice…Desigur, sînt excepţiile care s-au impuns, dar nu pentru că au rămas în ţară, ci pentru că au plecat: Nemoianu, Ierunca, Monica Lovinescu, Paul Goma, Matei Călinescu, Andrei Codrescu, Alexandru Ecovoiu, Herta Muller etc…
Vor mai fi şi alţii care vor reuşi să se impună în afară, dar nu rămînînd aici, ci dacă pleacă. Şi eu plec, o fac nu pentru că mi-ar merge bine aici, ci pentru că am primit destule palme.

P.F: Ştiu că ai făcut şi televiziune şi radio. Cum se împacă toate astea cu literatura?
L.D: Nu, nu am făcut televiziune. Am făcut doar radio şi doar emisiuni culturale. Dar, mărturisesc, îi apreciez pe jurnaliştii de război. Eu nu am terminat jurnalism, ci filologie, limbi clasice. Am fost profesoară de latină, greacă-veche, trebuia să alerg la vreo 3 licee şi 2 şcoli generale, să-mi fac norma de bază de 18 ore. Apoi s-au tot restrîns orele de latină, pentru că domnul Marga (din timpul lui a început) a considerat că viitorii filosofi n-au nevoie să-l citească pe Cicero în latineşte, nici pe Platon în greceşte. Să nu mai vorbim de Porfir şi alţii! Am şi tradus, dar de plătit m-au plătit doar cei de la editura Paralela 45, în rest a fost muncă pro bono. Ultima dată, cineva de la institutul de istorie din Cluj mi-a cerut să verific şi să traduc cîteva pagini dintr-un manuscris medieval, desigur tot pro bono. Nu, n-am mai acceptat. Cenaclul tinerilor în Cluj l-am ţinut tot pro bono. Un recital de poezie tot aşa…traduceri pentru diferiţi lingvisti sau explicaţii etimologice le-am făcut tot pro bono…colegi de-ai mei, foarte mulţi, au plecat în lumea largă, unde au reuşit, pentru că lumea largă i-a primit, i-a apreciat, nu i-a dispreţuit. Apoi am avut seminarii la facultate, am fost şi redactor în presa culturală (la o revistă de cultură), redactor radio, dar realizam doar emisiuni culturale. Pentru presa scrisă, presa culturală, am dat articole de specialitate, cronică de carte, interviuri, proză, poezie, traduceri, am făcut-o în special pro bono, doar cei de la revista Steaua m-au plătit cînd le-am dat cîte ceva, cei de la Tomis, cînd au avut bani, revista „Vatra”, prin criticul Alexandru Cistelecan, mi-a trimis o scrisoare, scurtă, oficială şi civilizată de mulţumire. Întotdeauna i-am apreciat gradul de eleganţă al lui Alexandru Cistelecan. În televiziune nu am lucrat. La radio intervievam scriitorii, pictorii, muzicienii, profesori, critici, actori…realizam cronică de carte, film, teatru, operă….prezentam mici fragmente din istoria literaturii noastre, dar şi universală.

P.F: Crezi că în literatura română este nevoie de un sistem de reprezentare (agenţii de impresariat, agenţi literari) bine pus la punct?
L.D: Da, cred acest lucru. Aşa funcţionează sistemul cultural din Occident şi funcţionează foarte bine. Mai e un aspect, cel care ţine de transparenţă.

P.F: Premiul Nobel este una dintre obsesiile mediului cultural din România. Crezi că există astăzi un scriitor român care să merite acest premiu?
L.D: Eu personal nu am o astfel de obsesie. Aş acorda acest premiu Hertei Muller, lui Paul Goma, lui Alexandru Ecovoiu, lui Bujor Nedelcovici.

P.F: Ce părere ai despre conceptul de entertainment cultural, crezi că este o alternativă viabilă la cultura de tip tradiţional?
L.D: Orice ar putea ajuta cultura este de bun augur. Tradiţia şi ea e bună, nu însă tradiţionalismul care ţine pe loc, sucombă o cultură. Mai e un aspect totuşi, nu cred că superficialitatea, care poate fi întîlnită şi în manifestările de tip tradiţional, dar şi în cele moderniste, e benefică deschiderii culturale, creativităţii, istoricităţii culturii. Oricît de genial ai fi, oricîtă avangardă ai face, ca să te delimitezi de ceea ce a fost, trebuie mai întîi să cunoşti bine ce-a fost. Nu poţi propune ceva nou, în necunoştinţa celor cîte au existat. Cu prostia, aşa brutal spus, nu am fost niciodată de acord. Necunoaşterea înseamnă ignoranţă iar ignoranţa aduce moarte de cele mai multe ori. Nu e de condamnat să nu ştii, ci să nu ştii şi să nu întrebi. De partea mea, a celor spuse, stă istoria. Am adăugat acestea, pentru că este un curent printre unii scriitori tineri, promovaţi puternic de anumite edituri cu bani, tineri care consideră că de la şcoală, cultură etc….nu înveţi nimic. Accept orice, orice tip de creativitate, oricît de liber s-ar manifesta, dar nu pot accepta prostia şi necunoaşterea. Accept să arunci la gunoi tot ce-a existat de la Homer pînă la noi, cei mai proaspeţi în cultură, dar argumentat. Iar pentru a argumenta, trebuie să cunoşti.

P.F: Se poate trăi în România din scris?
L.D: Doar dacă eşti Liiceanu şi faci cîteva „acrobaţii” după revoluţie, ca să-ţi pui pe picioare o afacere cu cartea, doar dacă eşti Cărtărescu să fii atît de mediatizat, încît să fie dispusă editura Humanitas să-ţi publice orice semnat Cărtărescu, inclusiv prostia aia de carte De ce iubim femeile, care mi se pare misogină.

P.F: Este adevărat că ai primit ameninţări, că au fost oameni care au încercat să te facă să nu mai continui volumul la care lucrezi acum?
L.D: Da, dar nu au fost ameninţări directe. Aşadar, vreau să cred că sîntem încă civilizaţi şi că o carte, oricît adevăr trăit există în ea, rămîne o ficţiune. De fapt, mi s-a spus, într-o manieră de glumă, că „maşina poate merge din greşeală şi pe trotuar. Că să mă potolesc.” Au mai fost şi altele…încercări de a mă compromite, însă au fost ratate. Oricum, încă lucrez la carte…pot introduce tot ce mi s-a întîmplat în ultimul timp.
În carte am fragmente care redau perioada – (scurtă, e drept, că m-au dat afară, pentru că spuneam lucrurilor pe nume, nu eram prea diplomată, nu linguşeam, nu îmi manifestam supunerea de tip monahal, că aşa era condus acest post care-şi zice cultural; oricum în cultură nu poate fi vorba de supunere monahală) – în care am fost redactor la Radio Renaşterea. Capitolul nu flatează, ci dimpotrivă. Cu privire la acest aspect al cărţii, mi s-a spus, pe un ton serios de data aceasta, „ai de grijă, securiştii bisericii sînt mai răi ca ceilalţi de la usr.”
Cartea deranjează pe extrem de multe personalităţi culturale, religioase, medicale. Un scriitor nu are voie să tacă. Dacă nu scrie el ce se petrece în jur, atunci cine?
Deşi, cu adevărat, cartea n-ar trebui să deranjeze chiar atît de mult, pentru că am făcut într-aşa fel, încît, printr-o nebunie asumată, plecînd de la un fapt real de stare psihologică, am relativizat toate întîmplările.
Într-o primă variantă am vrut s-o propun editurii Humanitas, însă ţi se spune de pe site dacă nu eşti Cărtărescu….slabe şanse. Am trimis-o totuşi prin e-mail, rugîndu-i, cel puţin, s-o citească. Mi s-a transmis că cititul pe calculator îi oboseşte şi să fac bine s-o trimit pe suport de hîrtie. N-aveam bani nici să-mi cumpăr un bilet de autobuz….aşa că nu le-am mai trimis-o.
Am propus-o editurii „Cartea Românească”. Redactorii de acolo au apreciat-o, „plăcîndu-le mult” (am e-mailul şi acum), însă s-a opus Manolescu, pentru că prea spuneam direct unele lucruri, inclusiv povestea cu excluderea din USR a lui Paul Goma. Personajele din romanul meu sînt reale…scriitori, medici, preoţi, IPS Bartolomeu Anania cu perioada lui americană şi instructor de ideologie în penitenciar, apoi episodul Anania – Valerian Trifa. Cartea supără nu doar lumea ortodoxă, ci şi pe cea neoprotestantă, pentru că am făcut beletristică şi din personaje religioase ca Iosif Ţon şi perioada lui de informator etc….
Îi mulţumesc domnului Manolescu, pentru că mi-a dat şansa să o rescriu cu mai mult curaj, să introduc ceea ce lăsasem neintrodus din varii motive, să o rescriu cu nebunia creatorului, aş putea spune. Vă daţi seama că nu prea sînt iubită în Cluj. Pentru a scrie cartea am stat de vorbă cu politicieni, cu prostituate, cu preoţi, cu scriitori, cu medici, am cercetat, am scris scrisori în ţară şi străinătate, am pus întrebări, am înregistrat, înregistrările nu le ţin în casă, sînt date spre păstrare…cuiva.

P.F: Care este ultima carte pe care ai citit-o?
L.D: Îmi place să citesc mai multe cărţi în aceeaşi perioadă. Una dintre ele este Confesiuni, Henri Wald. Este o carte de convorbiri între lingvist şi Alexandru Singer. Am citit-o cu extrem de multă plăcere, descoperind la Henri Wald latura umoristică. Îi citisem studiile lingvistice în studenţie, dar acum i-am citit amintirile. Din nefericire, umorul vine din tragediile personale…fiind dat afară de patru ori din diferite locuri de muncă etc.
Altă carte este Talmudul, A. Cohen. E o carte grea, dar mie îmi plac astfel de cărţi, pentru că mă provoacă intelectual, mă trimit la alte lecturi ajutătoare. Talmudul, cuprinzînd Mişna şi Ghemara, se referă la gîndirea religioasă evreiască, dar se suprapune pînă la un punct şi cu istoria evreilor.
O carte de istorie şi critică literară, pe care tocmai am terminat-o, dar n-am citit-o din bibliotecile noastre, este A serious Character: The Life of Ezra Pound, apărută la Houghton Mifflin, în 1988. Aşa am aflat despre simpatia lui Pound faţă de fascism, în timpul războiului făcînd propagandă radio în favoarea lui Mussolini. La terminarea războiului a fost acuzat de trădare, însă cercurile literare americane influente reuşesc să-l absolve, dar este internat într-o clinică de psihiatrie, apoi pleacă în Italia. Desigur, valoarea literară e operei lui Pound este indiscutabilă. Tot în această perioadă am citit (încă n-am terminat-o) Viaţa lui Adolf Hitler, John Toland. O carte care mi-a plăcut, pe care n-am terminat-o de mult, este Ochi-de-pisică, Margaret Atwood, în traducerea, vreau să subliniez traducătorul, lui Virgil Stanciu. E o carte care atacă feminismul, în special mişcarea care se revendică din cea americană, vernisajul pictoriţei fiind doar un pretext pentru a introduce în prezent toate tarele trecutului, ochiul de pisică, ochiul care vede uneori cu răutate, fiind într-o stare aproape latentă în femeie (femeie în sens generic), încă din perioada copilăriei. E o carte despre putere, despre cel care domină, despre cel care este dominat, despre stările psihologice şi întregul traseu al vieţii care decurge de aici.
Nu citesc doar beletristică, istorie şi critică literară, doar cărţi de istorie, ci şi din alte domenii.

P.F: La ce ar trebui să se aştepte cititorii tăi în viitorul apropiat, există vreo surpriză plănuită?
L.D. Da, dar fiind surpriză şi mai fiind şi plănuită, o ţin momentan pentru mine.

Nu mai exista dreptate in lume

aprilie 7th, 2008

Am crezut ca arta poate, in cele din urma, sa fie un ambasador al pacii, al iubirii, al cunoasterii dincolo de cunostere, un izvor de inspiratie, sau pur si simplu o poienita unde sa ne putem pierde cu totii cind avem nevoie de un minut de ragaz! Dar m-am inselat! Lumea moderna in care traim, reuseste, pe zi ce trece, sa distruga tot ce a mai ramas uman in venele noastre. Nu mai exista respect, nu mai exista rcunoastere a ce este real, nu mai exista virtute si nici noblete in nimic. Si nu ca nu ar putea exista, dar reusim sa taiem aceste vlastare inca din formare, sa fim siguri ca nu se vor mai naste! Reusim sa presaram sare in loc de zahar si sa numim acest efect drept normal. Sintem invidiosi si rai si pe ce avem, si pe ce nu avem, si mai ales pe vietile noastre! Ura dintre noi, dintre vecini, dintre natii si religii, duce la destramarea a ceea ce la inceput s-a vrut un intreg. Am ajuns ca azi, in secolul al 21-lea, sa ne urim intr-atit, incit sa gasim o arma de razbunare si in arta, acest domeniu lasat de la Creator drept fiind unul dintre cele mai pasnice elemente ale existentei umane.
Sint revoltata sa vad cum o idee simpla de a crea o lista a celor mai importanti artisti ai secolului 20, sa devina o lista de razbunari socio-politice. De ce incepi un lucru daca nu-l poti duce la bun sfirsit? De ce nu iti asumi niste rezultate pe care trebuie sa le accepti asa cum sint, ca fiind raspunsul la ce ti-ai prospus sa descoperi. Sau faptul ca sintem Romani si ca putem fi deasupra celor din tarile vestice, considerati de atitea sute de ani ca fiind superiori, sa-i supere pe multi? In arta nu ar trebui sa existe religie, clasa sociala, culoare a pielii. Dar se pare ca de fapt exista! Astfel, Galeria Saatchi din Anglia, care a lansat o lista a celor mai buni artisti ai secoluli 20, votarea facindu-se prin intemediul internetului, pe tot cuprinsul globului, sa schimbe ceea ce a initiat, si sa masluiasca voturile, ca nu cumva un nume de roman sa fie cap de lista. De la cele 27.509 voturi primite de sculptorul roman Constantin Brancusi la jumatatea lunii martie, clasificindu-l pe acesta pe primul loc in lista, la o distanta mare de pictorul Pablo Picasso, pe locul doi, cu doar 13.756 de voturi, sa vedem cum, spre sfirsitul lunii martie, printr-un mister neexeplicat, voturile pentru Brancusi au scazut la numai 14,865, clasindu-l pe locul 23. (Intre timp, pina la data de 5 aprilie, voturile au crescut iarasi, ca dovada a popularitatii artistului, la un numar de 23.179, clasindu-l pe marele sculptor pe locul al 15-lea.) Pe cine a deranjat acest nume de Roman? Cui nu-i convine ca un Roman sa fie mai presus de oricine? Si de ce trebuie sa ne uitam la aceste genii artistice si sa punem o eticheta pe numele lor aratindu-le originea, religia, culoarea pielii sau culoarea politica… cui ii pasa de aceste lucruri? Arta are religia ei, culoarea ei, politca ei! Arta este facuta de om, pentru om, cu intentia de a bucura, de a exista acolo unde golul intilneste necunoasterea!
Nu mai exista dreptate in lume. Am patat unul dintre cele mai frumoase daruri lasate de la bunul Dumnezeu: arta de a ne exprima prin arta!

„Procesul tranziţiei” – fragmente – (III)

aprilie 7th, 2008

Întrebări care cred că trebuie să fie puse

E posibilă încadrarea popoarelor în tipuri culturale distincte, sau există un model cultural unic care admite doar variaţii neesenţiale?
Înţeleg toate popoarele la fel noţiunile de: libertate, dreptate, respect faţă de proprietate şi adevăr, responsabilitate individuală, sau joacă tradiţia un rol decisiv în modul de abordare a acestor noţiuni?
A existat în Evul Mediu un model cultural occidental, un model slav şi unul balcanic esenţial diferite? Există astăzi doar modelul civilizaţiei occidentale contemporane şi celelalte popoare trebuie să şi-1 însuşească?
Este modelul cultural occidental conform cu tradiţia popoarelor din estul Europei, sunt dimpotrivă? Au popoarele est-europene datoria (obligaţia) de a se alinia fără rezerve la modelul cultural occidental contemporan?
Cum s-a ajuns la modelul cultural propriu civilizaţiei occidentale contemporane? Este acesta întruchiparea perfecţiunii absolute, sau doar modelul care, ignorând latura spirituală, este capabi1 să garanteze deocamdată cel mai înalt standard al bunăstării materiale?
Este Declaraţia universală a drepturilor omului realistă, sau e utopică şi e folosită în scop demagogic pentru a impune pe plan mondial modelul societăţii de consum? E corectă poziţia Occidentului care consideră că fiecare om are dreptul de a-şi părăsi ţara, dar că nu fiecare se poate stabili în ţara în care vrea?

*

Confucianismul consideră că responsabilitatea individului faţă de comunitate este trăsătura de caracter ce trebuie să fie în primul rând cultivată.
Civilizaţia occidentală proclamă ca ideal absolut libertatea individului. E unanim acceptată teza conform căreia această atitudine îşi are rădăcinile în cultura Greciei antice, Atena fiind considerată leagănul democraţiei (Deşi civilizaţia elenistă a atins apogeul înfloririi cultura1e după Războiul Peloponesiac, se consideră că democraţia a permis afirmarea filosofiei ateniene. Socrate nu a fost condamnat la moarte de spartani, ci de atenieni, într-o cetate care, deşi înfrântă, iubea democraţia).
Mă obsedează câteva întrebări:
De ce a fost ucis Socrate? A fost civilizaţia ateniană tolerantă?
E civilizaţia occidentală cu adevărat tolerantă, sau refuză să accepte o critică profundă?
De ce a fost Caragiale silit să se exileze? De ce a fost persecutat Macedonski?
De ce a fost pus Panait Istrati la stâlpul infamiei de către elita intelectuală franceză atunci când a denunţat ororile văzute în Uniunea Sovietică?
Reprezintă cazurile Socrate, Caragiale – Macedonski şi Panait Istrati greşeli irepetabile, sau sunt ele simbolul faţetei ascunse a democraţiei şi expresia paradoxală a ameninţării permanente ce planează asupra ideii de individualitate într-un sistem în care libertatea individului a fost proclamată sacră?
Care e rolul intelectualului în societate?
Susţin că intelectualul ar trebui să reprezinte supapa de siguranţă a societăţii în care trăieşte şi că datoria sa este de a-i semnala defectele cu riscul de a-şi atrage antipatia generală, dar câţi oameni sunt capabili să îşi asume acest risc?
Afirm că un intelectual care emite pretenţia de a reprezenta o autoritate morală credibilă ar fi trebuit să critice în anii dictaturii comuniste regimul, iar dacă nu avea curajul necesar să ridice glasul ar fi trebuit să stea departe de scena publică şi să scrie pentru sertar şi susţin că acum are datoria de a semnala defectele democraţiei. Cred că Paul Barbă-Neagră avea perfectă dreptate atunci când afirma că „pericolul care paşte acum România e californizarea, nu sovietizarea”.
Datoria morală a intelectualităţii din România „postrevoluţionară” este de a atrage atenţia asupra deficienţelor şi riscurilor pe care le comportă democraţia în general, dar mai ales în situaţia concretă din ţară. Analiza critică a democraţiei reale nu trebuie confundată cu apologia dictaturii, reprezentând, dimpotrivă, expresia hotărâtă a adversităţii faţă de o dictatură mascată. E greu de crezut că Nero, cel care a formulat dictonul: „Daţi poporului pâine şi jocuri”, a fost un democrat convins. Neil Postman atrage atenţia că există riscul prăbuşirii civilizaţiei occidentale contemporane într-o băşcălie generală (vezi anexa).
Indiscutabil, aparenţa libertăţii este un atribut al democraţiei, dar identificarea democraţiei cu libertatea este inadmisibilă. Scandalul corupţiei din Italia (ţară considerată de elita culturală românească drept mult mai civilizată decât România) constituie un semnal de alarmă care nu poate fi ignorat. Dacă într-o ţară din lumea model a fost posibil ca un prim-ministru să fie membru al Mafiei (printre altele Giulio Andreotti este acuzat că ar fi ordonat asasinarea unui ziarist), mă întreb în ce măsură este credibilă democraţia în România, în condiţiile în care domnul Iliescu, cel care a ţinut indiscutabil în mână frâiele puterii din 22 decembrie 1989 până în prezent, îşi permite să afirme cu nonşalanţă că misterul teroriştilor (care indiscutabil i-au netezit calea spre dobândirea şi menţinerea puterii) nu va fi probabil niciodată dezlegat.
Dacă în viitorul apropiat în România e de neconceput o guvernare fără domnii Iliescu sau Roman (care e la fel de mult implicat ca şi domnul Iliescu în afacerea „Revoluţiei” şi în minunile „tranziţiei”), îmi permit să afirm că democraţia românească este o farsă la care opoziţia şi elita intelectuală sunt coautoare.

Comunicat de presa: Femeia romana in sec.XXI: traditie, continuitate, viziune”

aprilie 7th, 2008

Uniunea Internationala a Femeilor Romane, UNIFERO, organizatie umbrela nonguvernamentala non-profit, care actioneaza pentru sprijinirea femeilor din Romania, a romancelor din alte tari, dar si a femeilor in general (indiferent de virsta, profesie, religie si rezidenta) in diversele probleme cu care se confrunta zilnic (sociale, educationale, familiale, etc.), va invita la prima sa Conferinta care prin spectrul larg tematic va acoperi subiecte de mare interes pentru acest segment important al societatii actuale.

Conferinta se organizeaza in parteneriat cu Primaria Municipiului Vatra Dornei si cu organizatia nonguvernamentala “Sanse Egale pentru Femei” din Iasi. Deschiderea festiva va avea loc vineri 27 iunie 2008, ora 10, in Sala Oglinzilor a Palatului Municipal din Vatra Dornei.

In speranta ca va veti alatura demersului nostru de a arata lumii ca sintem creatoare si participante active de valoare la viata familiei, a societatii in care traim, a planetei, va asteptam sa fiti prezenti la aceasta intilnire la care deja s-au inscris atit femei cit si barbati din tara si din afara ei.

Pentru informatii complete despre acest eveniment, inscriere, cost si concursul de creatie adresat elevilor intre 6-18 ani, accesati website-ul nostru www.unifero.org

Prof. Smaranda CAZAN-LIVESCU
Fondator si Presedinte

Invatator Mariana Valentina GUSETU
Secretar General Adjunct

PO Box 3766 Lawrenceville Hwy., Lilburn, GA 30048, USA
Tel. 001/770-925-1871

Opriţi-le lumea…

aprilie 7th, 2008

Nu vreau să fiu cinic, dar mă întreb la ce se poate gândi un „şef” din administraţia locală sau judeţeană, în momentul când ştie că, în curând, nu va mai fi privilegiat? Că nu a achiziţionat cine ştie ce maşină sau nu a încheiat încă vreo afacere profitabilă? Sau, pur şi simplu, şi-ar dori alte câteva zile în plus, acolo sus, pentru a rezolva ceva şi pentru ceilalţi! Da, de unde! Gândesc, tot pentru ei şi… nu le mai ajunge!
Un ochi le plânge!
Mulţi dintre ei mai au doar două luni din „lumea de şef”: „Opriţi lumea! Vor să coboare?!”
Un ochi ne râde!

Satelitul american “WMAP” ne oferă compoziţia Universului

aprilie 7th, 2008

Satelitul american WMAP a dat publicităţii săptămâna aceasta cele mai recente şi mai precise rezultate ale compoziţiei Universului actual şi a Universului timpuriu, bazat pe 5 ani de colectare de date.
În 2006 s-a acordat premiul Nobel pentru fizică pentru satelitul Cobe de la NASA care în 1992 a confirmat teoria Big Bangului cu privire la evoluţia Universului. În 2001 a fost lansat satelitul WMAP tot de la NASA care a confirmat rezultatele satelitului Cobe oferind rezultate încă şi mai precise. După cinci ani de colectare de date experimentale, rezultate încă şi mai precise au fost anunţate săptămâna aceasta de echipa de cercetare WMAP, care prezintă compoziţia de masă şi energie a Universului actual şi a Universului timpuriu, adică de când Universul avea vârsta doar de aproximativ 380.000 de ani, ceea ce inseamna cu aproximatie acum 13.7 miliarde de ani.

Compoziţia de acum a Universului

In Universul actual 4.6% reprezintă atomii aşa cum sunt cei din dumneavoastră, din materia vie sau nevie de pe Terra, din stele sau din praful interstelar. Doar 4.6%! Aproape de cinci ori mai numeroasă este o formă de materie a cărei natură încă nu este cunoscută si care a fost denumita arbitrar “Materie Intunecata”. Un premiu Nobel este garantat cui v-a reuşi să desluşească secretul materiei întunecate. Este o formă de materie prezentă peste tot în Univers, dar mai ales în jurul galaxiilor, are masă şi prin forţa gravitaţională influenţează modul în care se mişcă galaxiile sau stele în cadrul galaxiilor. De altfel, aşa a şi fost descoperită. I se spune materie întunecată pentru că nu emite lumină ca şi materia obişnuită. Propriu-zis, materia aceasta nu este întunecată, ci invizibilă, căci nu emite lumină şi nici lumina nu se reflectă de ea. Aşadar, împreună materia obişnuită şi materia întunecată formează doar 27.6% din Universul actual, adică un pic peste un sfert. Ce este restul de trei sferturi? Ei bine, o formă misterioasă de energie ocupă restul de 72% din Univers, energie care a fost denumita “Energie Intunecata”. Care este natura ei este un mare mister şi un alt premiu Nobel aşteapă cu siguranţă şi pe cel ce va desluşi secretui ei. Ca să înţelegem mai bine despre ce este vorba, imaginaţi-vă Universul ca un balon. Spaţiul în care ne putem mişca în trei dimensiuni este reprezentat de suprafaţa acestui balon. Cum în afară de spaţiu nu mai există altceva, în analogia noastră tot ce există există pe suprafaţa balonului, iar nimic în interiorul lui şi nimic în afara lui. La începutul Universului, acest balon era foarte mic. Deodată, acest balon a început să se umfle. Acest proces este numit Big Bang, adică faptul că Universul era foarte mic şi apoi a devenit foarte mare. Chiar şi astăzi Universul este în expansiune. Dar forţa gravitaţională ar atrage toate galaxiile între ele şi ar tinde ca expansiunea aceasta să fie din ce în ce mai înceată. Pentru a înţelege aceasta mai bine, imaginaţi-vă că aruncaţi un măr spre tavan, el merge din ce în ce mai sus (distanţa sa faţă de pământ este în expansiune), dar merge cu viteză din ce în ce mai mică pentru că gravitaţia îl trage în jos. La un moment dat mărul se va opri şi va cădea înapoi pe Pământ. Ei bine, aşa se credea şi despre Univers. Expansiunea balonului este o expansiune frânată, se va opri cândva şi apoi balonul va deveni iaraşi mic. Sfârşitul Universului ar fi astfel un Big Crunch, adică o mare implozie. Totuşi, cu mare surprindere, rezultatele experimentului Cobe au arătat că Universul nu doar că nu este într-o expansiune frânată, dar este într-o expansiune accelerată! Este ca şi cum mărul nostru ar fi atras de o forţă invizibă spre tavan, iar această forţă ar fi mai puternică decât gravitaţia. Această forţă misterioasă antigravitaţională care face ca Universul să se extindă din ce în ce mai repede nu este alta decât această misterioasă energie întunecată care reprezintă 72% din compoziţia Universului actual.

Compoziţia Universului timpuriu

In Universul timpuriu (cand acesta era inca \”beleluş\”), adica atunci când avea vârsta de aproape 380.000 de ani, varsta la care s-au format atomii lumina devenind astfel liberă să circule în spaţiu. (aceasta este momentul când, la propriu, \”s-a făcut lumină\” în Univers), vom vedea ca difera compozitia fata de Universul actual. Dar discutand despre lumina aceasta ce mergea în toate direcţiile emisă de electroni şi protoni şi apoi absorbită de aceştia a devenit atunci liberă a se deplasa prin spaţiul devenit pentru prima dată liber odată cu formarea atomilor. Lumina aceasta avea aceeaşi energie şi mergea în toate direcţiile (izotrop). Pe măsură ce Universul se extindea, temperatura sa scădea şi totodată şi temperatura asociată acestei lumini. Astăzi, această lumină ajunge pe Pământ din toate direcţiile din spaţiu şi este numită radiaţia cosmică de fond (cosmic microwave background, sau CMB în engleză). Detectarea experimentală a acestei lumini a reprezentat una din doveziile cele mai puternice în favoarea teoriei Big Bangului pentru evoluţia Universului.
Revenind la compozitia Universului timpuriu, realizăm că 15% din Univers era format din particule de lumină (fotoni), în timp ce astăzi aceştia au o contribuţie neglijabilă la compoziţia Universului. Observăm de asemenea că procentul de atomi era de 12% (de mai bine de două ori mai mare decât în prezent). De asemenea 10% din Univers era format din neutrini, particule produse în reacţiile nucleare în care era produs heliu în Universul timpuriu. Neutrinii au o masă foarte mică, dar sunt foarte numeroşi în Univers şi constuie materie deja cunoscută. Vedem însă că materia întunecată era de 63%, de mai bine de două ori mai des întălnită ca astăzi. Se crede că această materie întunecată masivă a fost cea care a grupat mase mari de hidrogen în nori, ducând la presiuni şi temperaturi ridicate, care au dat naştere primelor stele, la aproape 700 de milioane de ani după Big Bang. Deasemenea vedem că nu era deloc energie întunecată când Universul era doar un \”bebeluş\”.

Cum va sfârşi Universul?

De mii de ani, omenirea s-a întrebat de unde venim şi încotro ne ducem. În ultimii 20 de ani, odată cu sateliţii Cobe şi WMAP (şi alte experimente), cosmologia a ieşit din sfera filosofiei sau teologiei, devenind o ştiinţă adevărată, în care teorii sunt verificate de dovezi experimentale. Imaginea aceasta despre Univers este perfectibilă, măsurători şi mai precise vor ajusta unii termeni sau unele concepte, dar ne aflăm pe drumul cel bun şi încă şi mai aproape de cunoaşterea Universului. Universul a început acum 13.7 plus sau minus 0.2 miliarde de ani! Suntem cea mai norocoasă generaţie, prima din istoria umanităţii, să avem acces la acest răspuns căutat de mii de ani de fiecare om în parte.
Cât priveşte întrebarea unde ne ducem, cosmologia oferă răspunsul ei (la teoria şi datele experimentale curente) despre sfârşitul Universului. Cum Universul este într-o expansiune accelerată, stelele se vor îndepărta de noi din ce în ce mai mult, urmând ca peste aproximativ 150 de miliarde de ani cerul nostru să fie negru, cu excepţia galaxiilor din grupul nostru local de galaxii. Celelalte galaxii vor fi prea departe pentru a putea fi observate experimental. Pe măsură ce Universul se va extinde şi mai mult se va răci atât de mult încât totul va îngheţa şi toată materia va fi nemişcată. Astfel viaţa de pe Pământ va muri. A se compara aceşti 150 de miliarde de ani cu vârsta Universului de acum, de 13.7 miliarde de ani, şi cu faptul că peste cam 7 miliarde de ani Soarele nostru îşi va termina combustibilul nuclear şi atunci va ucide viaţa de pe Terra.

PLANCK, urmaşul lui Cobe şi WMAP

Sateliţii Cobe şi WMAP au făcut din cosmologie o ştiinţă adevarată. Satelitul WMAP încă colectează date şi ne ajută să înţelegem Universul tot mai bine. Ambii sateliţi sunt americani, lansaţi şi operaţi de NASA. A treia generaţie de satelit din această categorie va fi lansat de Europa, prin Agenţia Spaţială Europeană, în toamna anului acestuia. Satelitul PLANCK va fi încă şi mai precis şi va oferi mărimile de mai sus (dar şi alte mărimi) cu o precizie încă şi mai mare şi vom înţelege Universul încă şi mai bine.
Sursa informatiei : Stiinta.info

Icoana deschisa

aprilie 7th, 2008
De la lansarea celui de al patrulea volum de poezii şi eseuri, De la lansarea celui de al patrulea volum de poezii şi eseuri, „Doimea materiei”.

am căutat o icoană,
am vrut să găsesc un sfânt,
care să mă ajute să-mi păstrez
credinţa în viitor…
Sfântul Andrei
a fost cel care m-a auzit
şi a vorbit cu mine…
prin culoarea veşmântului,
atât de verde, atât de evidentă!
am vorbit despre primăvară,
despre primăvara sufletului…
şi nu am mai fugit, nu am mai fugit!
am învăţat să privesc lumea
printr-o icoană deschisă –
şi ochii mei au reînverzit…

7 iunie 2006, 10:14
Doimea materiei, Carminis, 2007

Proiectie speciala a filmului „Retour en Normandie” de Nicolas Philibert, in prezenta regizorului

aprilie 7th, 2008

Marti 8 aprilie, orele 20.30, Sala Elvira Popescu
« Retour en Normandie » de Nicolas Philibert
Proiectie speciala in prezenta regizorului, Nicolas Philibert.

Nicolas Philibert, realizator francez de filme documentare, îşi face debutul în cinema cu René Allio participând la turnajul filmului Les Camisards. Philibert se reîntâlneşte cu Allio la lucrările pentru filmul Rude journée pour la reine, când îndeplineşte funcţiile de decorator şi accesorist. Primul său documentar de lung-metraj, La Ville Louvre, datează din 1990 şi surprinde activitatea
nocturnă a celebrului muzeu. Le Pays des sourds realizat în 1992 este o mărturie despre cultura şi viata de zi cu zi a persoanelor atinse de surditate totală. Nicolas Philibert este mânat de dorinţa de a aduce o altă viziune asupra elementelor contemporane din societatea noastră. În 2002, semnează documentarul Etre et avoir, pe care l-a realizat lasându-şi camera să surprindă activitatea într-o clasă unică, într-o şcoală comunală. Filmul se bucură de un imens succes (aproape 1,8 milioane de spectatori) şi, în afară de selecţia în concurs la Festivalul de la Cannes, obţine Premiul Louis Delluc. Încurajat de acest succes, Nicolas Philibert se hotărăşte să meargă pe platoul de lucru al filmului Moi, Pierre Riviere şi să realizeze documentarul Retour en Normandie.

Retour en Normandie / Întoarcere în Normandie
Documentar – Franta, 2007 – Durata : 1h53
VO franceza, subtitrat in limba romana

In 1975, pe când era tânar asistent, Nicolas Philibert a participat la o extraordinară aventură – Filmarile lui René Allio pentru lung-metrajul Moi, Pierre Riviere. Filmul spunea povestea unui fapt divers din timpul blocajului din Normandia în 1835: un ţaran de 20 de ani îsi omorâse o bună parte din familie. Au trecut 30 de ani de la filmari. Astăzi, Nicolas Philibert s-a hotarât sa revina pe locurile de turnaj pentru a evoca filmarile de odinioara, dar şi pentru a le descoperi asa cum sunt ele în prezent.

Eveniment organizat de Institutul Francez din Bucuresti.
Parteneri media: RFI Romania, port.ro si Cinemagia

Biletele vor fi puse in vanzare cu 30 de minute inainte de inceperea proiectiei.
Pretul unui bilet: 5 RON

www.culture-france.ro

NLP şi relaţiile de cuplu. Strategii simple pentru a vă face relaţiile să funcţioneze – prezentare de carte

aprilie 7th, 2008

Deşi viaţa de unul singur sau într-o relaţie nereuşitã poate fi satisfãcãtoare, o relaţie funcţionalã reprezintã pentru cei mai mulţi oameni piatra de temelie pe care este construit restul vieţilor lor. Pentru mulţi, parteneriatul, dragostea, camaraderia, încrederea şi intimitatea sunt vitale, la fel ca aerul şi apa. Relaţiile satisfãcãtoare nu constituie un teritoriu rezervat celor bogaţi, faimoşi, talentaţi sau privilegiaţi. ªi aceste avantaje nu faciliteazã cu nimic relaţiile reuşite. Toatã lumea poate forma parteneriate care sã aducã plãcere şi satisfacţie.
Robin Prior este consultant în management şi în domeniul afacerilor şi un autor cu mulţi ani de experienţã în Programarea Neuro-Lingvisticã (NLP).

Joseph O’Connor este un autor şi consultant de vârf în domeniile gândirii sistemice, dezvoltãrii personale şi al conducerii. Este consilier NLP. Printre firmele pe care le consiliazã se numãrã: UNIDO, BA, BT, Hewlet-Packard şi ICI.

Autor: Robin Prior, Joseph O’Connor

Colecţia: Familia la Curtea Veche

Ciuf

aprilie 7th, 2008

Cominformul si pedagogia diabolica

aprilie 7th, 2008

„Cominformul a fost paravanul ideologic al terorii universalizate impuse de Stalin si marionetele sale popoarelor din Europa de Est si Centrala. ”

Orice zvacnire de spirit independent trebuia asfixiata in fasa.
Actiunile represive s-au concentrat in prima faza impotriva adversarilor reali ai sistemului comunist (denumit, prin recurs la un pleonasm ridicol, „democratie populara”).
In 1948, conflictul dintre Stalin si Tito avea sa duca la declansarea actiunilor de identificare, epurare si lichidare a celor care ar fi putut impartasi tendintele anti-hegemonice ale liderului iugoslav.

Prima Rezolutie a Cominformului impotriva ereziei titoiste mentinea un limbaj relativ moderat, desi se vorbea despre o deviere „nationalist-burgheza”.

A urmat apoi vanatoarea de titoisti in partidele aflate la putere (dar si in PC Grec, PC Francez etc.). Se plateau polite pentru micile frictiuni din anii precedenti: Gheorghiu-Dej si clica lui il puneau pe Patrascanu sub domiciliu fortat, iar micul Stalin de la Budapesta, Matyas Rakosi, organiza inscenarea impotriva fostului ministru de interne, Laszlo Rajk.

Procesul de la Budapesta din 1949 a reprodus cu fidelitate patternul aiuritoarelor confesiuni ale vechilor bolsevici din perioada 1936-1938. Conditionat psihologic de promisiunile vechiului sau camarad Janos Kadar, Rajk, exponent al factiunii din interior a PC Maghiar, recunostea ca fusese agent al politiei secrete horthyste, tradator al clasei muncitoare, complice al lui Tito in tentativa de a distruge „cuceririle socialismului”.

Intrucat Tito fusese unul dintre organizatorii Brigazilor Internationaale din Spania, iar Rajk luptase in cadrul acestora, se facea legatura dintre fostii voluntari si pretinsul complot impotriva socialismului.

„Pedagogia infernala”, cum a numit istorica franceza Annie Kriegel procesele-spectacol din Europa de Est, se baza tocmai pe acest tip de cauzalitate diabolica. In raportul sau despre „PC din Iugoslavia in mainile unor asasini si spioni” tinut la a doua reuniune a Cominformului, in 1949, Dej il stigmatiza pe Patrascanu ca spion si tradator.

In aceeasi perioada, nu fara legatura cu intemeierea statului Israel si cu esecul planurilor de consolidare a influentei sovietice in Orientul Mijlociu prin intermediul acestuia, se intensifica antisemitismul lui Stalin. Cum ideologia oficiala nu permitea adoptarea unui lexic explicit rasist, se folosesc diverse cuvinte-cod gen „sionisti” ori „cosmopoliti dezradacinati”.

Sunt vizati acum militantii care au trait in Occident, fostii voluntari din Spania si din Rezistenta franceza, deci oricine poate fi suspectat de contacte secrete cu „dusmanul”. Dupa 1951, Cehoslovacia a devenit principalul teren al actiunilor paranoic-teroriste inspirate de Moscova, insa executate de pionii locali.

Arestarile de militanti comunisti, dintre care multi evrei, incep in perioada in care Rudolf Slansky (el insusi evreu, membru al echipei venite de la Moscova, ca si liderul suprem Klement Gottwald) ocupa pozitia de secretar general al partidului comunist. Anchetele se deruleaza demential, nimeni nu se mai simte la adapost. Stalinisti din categoria dura sunt arestati, torturati bestial, constransi sa admita cele mai halucinante culpe.

Situatia era, cum avea sa noteze Milan Kundera, total kafkiana: „Fara a fi facut vreodata ceva rau, K. incepe imediat sa se comporte ca si cum ar fi vinovat. Se simte vinovat. A fost facut sa se simta vinovat. A fost culpabilizat.” In noiembrie 1951 a fost arestat insusi Slansky, militant fanatic, privit (nu fara motiv) drept unul dintre arhitectii terorii.

Multa lume a crezut ca va urma o oarecare relaxare, o iluzie ce avea sa se destrame in lunile care au urmat. Ritmul arestarilor s-a intensificat, iar Slansky, dupa cateva tentative de sinucidere, a devenit simpla plastilina in mainile „referentilor”. Intre cei arestati si condamnati in legatura cu presupusul complot s-a aflat si Rudolf Margolius, supravietuitor al lagarelor naziste, fost ministru-adjunct al comertului exterior.

Avea sa fie unul dintre cei 11 inculpati condamnati la moarte si spanzurati in cadrul procesului Slansky din noiembrie 1952. In cartea sa „Reflections of Prague” aparuta in 2006, fiul lui Margolius, Ivan, exploreaza rolul proceselor-spectocol in economia simbolica a stalinismului: „Procesul-spectacol (show trial) a fost o arma propagandistica a terorii politice. Scopul sau era sa personalizeze un inamic politic abstract, sa-l plaseze in carne si oase pe banca acuzatilor si, cu ajutorul unui sistem pervertit al justitiei, sa transforme diferentele politico-ideologice abstracte in crime comune usor inteligibile.”

Rolul procesului-spectacol este sa propuna o dramaturgie a urii organizate, manipulata si directionata catre un presupus inamic pe cat de insidios, pe atat de feroce. Dezlantuirile xenofobe din rechizitoriul procurorului Urvalek, ca si articolele delirante din cotidianul „Rude Pravo” vorbesc despre „reptilele capitalist-sioniste”. Scopul era sa se construiasca un climat al furiei vindicative, al neincrederii reciproce si al devotamentului orb fata de URSS si agentii sai locali.

la vest de mine însămi

aprilie 4th, 2008

ploua în iunie
şi mă pândea din nou
senzaţia aceea stranie de libertate
din vârful cireşului

de undeva, de altunde,
archimboldo deschidea ferestre larg
sărutului umezit de cireşe
pe şevaletul memoriei
până când
umbrele se lichefiau tandru
în haine de duminică
pe străzile din Saint Germain

ploua şoptit în strană
iar păsările plecau hohotit
din sufletul meu descheiat
la vest de mine însămi…

Vicenza

aprilie 4th, 2008

oroare
în palme ţin
numele tău
despicat de pofte
sau poate de ce mai găsim
din noi
panglica mătăsoasă
a explicaţiilor
apologetice suspine
logic înlănţuite
între ideal şi trezirea
din călătorii deandărătelea
e inuntil să îmi spui cuvinte de dragoste
nu le mai aud
îmi tai urechile
ca să te simt mai adânc

e ca şi cum am vorbi
învinovaţi
neruşinaţi
ca de o carne
ce ar fi trebuit să urle pe masa măcelarului de copii

înainte de Vicenza
nu eram eu..

Aceleaşi rutine

aprilie 4th, 2008

Ce-mi mai rămâne după ce te-am pierdut?
Tu care îmi cunoşti casa, sufletul, ştii.
Ai putea să mărturiseşti.
Mă trezesc dimineaţa buimac.
Intru în bucătărie cu ochii închişi,
Cu mintea încheind ulimul vis.
Pun cafea; întotdeauna ”prea multă”.
„O să-ţi pleznească inima într-o zi!” îmi ziceai odată
Şi mă priveai cu ochi răi, amestecaţi cu lumină.
Încep să o sorb în grabă
Din ceaşca din gresie simplă
Cu chipul tău imprimat lângă toartă.
Parcă ţi-aş prinde nasul, să-l sărut.
Frigiderul mormăie monoton ca un moş.
Ceasul aleargă nebun;
Singurul plin de viaţă în casa asta…moartă.
Îmi revin;
Mereu prea târziu.
Oh! Iar am întârziat!
Ajung la slujbă cu capul plecat.
„O dimineaţă cu trafic greu
Şi cu ceaţă.”

Dan David, Los Angeles, Martie-17-2007.

cel căutat sens

aprilie 4th, 2008

m-am stabilit în verbul a exista
dimineţi în dana unui atribut
mulţumit de răspunsul definit
respirând dimpreună sens

unicitatea-ţi necolorată de fard
îmbrăţişează sensu-mi tomnatic
de gânduri ploioase în pajişti crude
conul de brad înflorat sens

între subiect şi predicat din întrebare
m-ai găsit răspuns neamuţit
în lumea ta mă simt chemat
cel căutat sens.

Buna-Vestire

aprilie 1st, 2008

25 martie reprezinta o data anume pentru intreaga crestinatate: Arhanghelul Gavril devine mesagerul suprem al lui Dumnezeu vestind lumii ca Maria, intr-un taram uitat al Palestinei avea sa fie aleasa sa nasca pe Iisus, dupa exact noua luni, la data de 25 decembrie.
Acest miracol de acum doua mii de ani sectioneaza mersul istoric in doua : inainte de Hristos si dupa Hristos.
Nu incerc sa reiterez ceea ce se cunoaste si se scrie, ci doar aici la capatul unui ocean linistit si gudurandu-se la un inceput de primavara tropicala ma gandesc la Romania prezenta cu tinerii-i locuitori parasind masiv tara in cautarea unei vieti mai bune…
La Craiova in aceasta luna de martie ac se semneaza un contract dintre reprezentanta firmei Ford si Guvernul Romaniei privind preluarea de catre concernul american a uzinei de autoturisme Craiova. M-am simtit rusinat ca roman urmarind la tv schimbul de replici si acuze dintre cei doi lideri ai politicii romanesti de azi, Premierul Tariceanu si Presedintele Basescu.
Mormintele martirilor din Varnita (Fantana Alba) au fost profanate starnind indignarea comunitatii romane din Ucraina. Profanarea a fost in mod sigur dirijata, comandata de catre elemente ostile romanilor, nu cu mult inainte de comemorarea tragediei de la 1 aprilie 1941 din nordul Bucovinei.
Cum reactioneaza autoritatile romane, dar romanii ?
In vara anului 2007, in localitatea ungureasca Bekescsaba o biserica romaneasca, veche de peste 200 ani a fost incendiata si vandalizata.
In acest sfarsit febril de martie capitala de pe cheiurile Dambovitei asteapta zilele summit-lui NATO si va gazdui mii de ziaristi, peste 55 sefi de stat si guverne diferite. Intre Kosovo si Bagdad, intre Moscova si Teheran cum se va situa destinul Romaniei si care-i vor fi bonificatiile e foarte greu de anticipat. Truditorii, taranii aducandu-si putinele bunuri spre vanzare in piete, elevii, studentii si toti ceilalti ce formeaza masa majoritara a unei populatii ingrijorate sa plateasca o chirie de trei ori mai mare decat o leafa ordinara vor respira usurati sa se vada odata scapati de restrictiile de circulatie impuse de catre rigoarea unui cod galben in Bucuresti, stiind ca soarta lor nu se va imbunatati nicicum, cu sau fara NATO.

Romania in strainatate (4)

martie 31st, 2008

Un tablou al literaturii române nu va fi complet daca nu-i vom evoca pe cei care, în afara granitelor tarii lor de origine, cazul în speta România, au contribuit la prestigiul literaturii române. Trebuie sa citam printre acestia pe Panait Istrati (1884-1935), ale carui romane de aventuri scrise în limba franceza au avut un mare succes, de asemenea poetul Benjamin Fondane (1898-1944), care a publicat primele culegeri în România înainte de a fi primit în Franta. Emil Cioran (1911-1996) si Eugen Ionescu (1912-1994), care amândoi au fugit în urma cresterii influentei fasciste în România, iar Mircea Eliade (1907-1986) care a fugit în urma instaurarii puterii comuniste. Intrarea armatelor sovietice în România au silit de asemenea sa plece în exil romancierul Virgil Gheorghiu (1916-1992), autor al romanului „Le 25-e Heure” scris în anul 1949, la fel si poetul Paul Celan (1920-1970). A doua generatie de scriitori români au luat calea exilului datorita duritatii dictaturii comuniste accentuata în anul 1970, precum Paul Goma, nascut în anul 1935 si Virgil Tanase, nascut în 1945. O întreaga diaspora româneasca aflata în Franta, Elvetia, Germania, au participat la stralucirea unei culturi deschise asupra lumii, în domeniul literaturii românesti.

TEATRUL ROMÂNESC. Cu toate ca practica stramoseasca a jocului mascat la tara, teatrul propriu-zis nu a aparut în România decât în secolul XIX. Dramele istorice în stil romantic au exaltat spiritul patriotic, iar ceva mai târziu au aparut vodevilurile care au dat nastere unui teatru de divertisment. Ion Luca Caragiale (1852-1912) a fost creatorul veritabilului teatru românesc modern, cu piesele sale satirice si extravagante, precum „O scrisoare pierduta”, scrisa în 1884, neînteleasa de publicul epocii respective si fiind aspru criticata, s-a autoexilat si el în Germania.

În secolul XX, influentele germane si ruse au permis aparitia marilor teatre subventionate si iesirea la lumina a marilor regizori. Atunci când Eugen Ionesco, nascut în România, nu a putut fi considerat ca un autor român, toate piesele sale au fost scrise în lb.franceza. Reprezentantii cei mai remarcabili ai teatrului românesc actual sunt în mod hotarât regizorii Lucian Pintilie, nascut în 1933 si Andrei Serban, nascut în 1943.

BEAUX-ARTS. Sursele antice si byzantine. La Istria, pe lacul Sinoe, se gasesc ruinele celei mai vechi cetati a României. Întemeiata de colonialistii greci spre secolul VII î.I.-Ch., înca pastreaza ruinele epocii romane (primul si al doilea secol dupa I.Ch)ale edificiilor construite pe fundatiile zidurilor cetatii grecesti. S-au deschis mari porti ale comertului grec, aflatoare pe malurile Marii Negre, printre care Callatis, actuala statiune Mangalia, Tomis, actualul oras Constanta. De la victoria lui Traian asupra Daciei dateaza ruinele amfiteatrului de la Sarmisegetuza în muntii Orastiei. Interesante vestigii ale orasului distrus de romani sunt pastrate în Muzeul National de Antichitati din Bucuresti. Monumentul cel mai important al acelei epoci ramâne Trophaeum Trajani de la Adamclisi. Basoreliefuri cu teme asemanatoare de pe Columna lui Traian se gasesc si pe Columnae Trajani din Roma.

În Evul Mediu, regiunea muntoasa din Transilvania, sub dominatia ungara, a fost tributara artei occidentale, franceza, italiana si germana. Câmpia Valahiei, urmând apoi Moldova, se vor alipi traditiilor byzantine prin intermediul fie al Bulgariei si al Serbiei, fie al Rusiei. Dincolo de urmele unui trecut legat imperiilor europene, Istoria artei române începe în secolul al XII-lea si cuprinde ansamblul teritoriului ocupat de poporul român la Nord de Dunare, pe o parte si de alta a Carpatilor, în Valahia, Moldova si Transilvania.

ARTA RELIGIOASA. În marea ei majoritate, arta româneasca este esential religioasa, ceremoniala si didactica. Ea serveste a ilustra Istoria sfânta si a glorifica puterea politica a Bisericii si a feudalitatii. Picturile si sculpturile sunt subordonate arhitecturii, precum si din faptul ca esentialul producerii sale este artizanala, aflându-ne în prezenta operelor în cea mai mare parte colective si deci anonime. O alta caracteristica este ca Biserica ortodoxa interzicea reprezentarea sculpturilor cu figuri umane, sculptura neavând în Valahia si Moldova decât un rol ornamental. Pictura în schimba, a avut ca sarcina sa reprezinte Divinitatea, aceasta fiind de inspiratie byzantina. Primele edificii au aparut în secolul XIII, marcate târziu de arta romana, printre care Catedrala de la Alba Iulia, terminata în anul 1287 si care constituie un bun exemplu. Arhitectura a fost influentata de o conceptie apropiata de modelele byzantine, asa cum dovedeste adoptarea planului cu crucea greaca începând cu secolul XII, vizibile la Biserica Domneasca Sfântul Nicolae din Curtea de Arges, la Biserica din Vodita s.a.

Cu toate acestea, se vede aparitia unui stil bizantin moldovenesc si valah, caracterizat printr-o decorare a zidurilor exterioare, acoperite de caramizi emailate sau de discuri în cermica, sau de un decor mural exterior acoperind în întregime biserica, cum ar fi Biserica Mânastirii de la Moldovita construita în 1532 si pictata în 1537. Decoratiile exterioare se îmbogatesc, dar picturile lasa locul sculpturii ornamentale. Biserica Trei Ierarhi din Iasi, datând din secolul XVII, are fatada acoperita în întregime de o sculptura ca o broderie, cu motive geometrice si vegetale, în timp ce în Valahia, stilul zis \”Brâncovenesc\”, dupa numele Printului domnitor Constantin Brâncoveanu (1688-1714), face apel la coloanele în spirale si împodobite cu ciubuce, cum este Mânastirea Hurezi întemeiata în anul 1691, sau Biserica Stavropoleos din Bucuresti, unde este edificat Palatul Mogosoaia, astazi sediul Muzeului Brâncoveanu, combinat cu arta Baroc.

În Transilvania, coexistenta multor populatii a determinat o evolutie diferita fata de arta feudala. Bisericile din lemn, cu turnuri înalte, precum în regiunea Maramures si a muntilor Apuseni, sunt creatorii originali ai artei populare românesti. Catedrala de la Cluj (1398-1432) este construita în stil gotic, ca si Biserica Neagra din Brasov (1384-1477), Palatul Bruckenthal din Sibiu, dateaza din secolul XVIII, tot în stil baroc, stil pe care-l gasim în aceasta regiune si la bisericile fortificate din Biertan din secolul XVI, integrând arhitecturei religioase elemente de aparare militara.
Pictura icoanelor pe sticla a început sa fie cunoscuta în România începând cu secolele XVII si XVIII, un adevarat succes, dupa cele din epocile precedente pe lemn si cu ornamente de manuscris din secolul XV.

(Va urma)

1 Aprilie – Ziua Păsărilor

martie 31st, 2008

În numeroase ţări, primăvara se celebrează Ziua Păsărilor. În România această celebrare are loc în 1 Aprilie. Această sărbătoare românească îşi are originea în perioada interbelică, fiind sărbătorită mai ales la nivelul şcolilor, dar a fost treptat abandonată în anii 1945 – 1950. Elevii, de obicei sub coordonarea profesorului lor de ştiinţe naturale, instalau în acea zi sau în dumineca cea mai apropiată cuiburile artificiale pe care le construiseră pentru păsărele în timpul iernii. Din 1993, SOR a depus eforturi pentru a stimula profesorii de biologie să readucă în actualitate această zi tradiţională a păsărilor. În luna martie a anului 1994, Ministerul Educaţiei, în urma solicitării SOR, îşi declară acordul pentru organizarea în şcoli a Zilei Păsărilor şi anunţă în acest sens inspectoratele şcolare judeţene. De atunci 1 Aprilie – Ziua Păsărilor este sărbătorită în fiecare an în România.

Ornitologia, ca ştiinţă, dar mai ales ca hobby, atrage azi milioane de oameni din toate ţările globului, indiferent de vârstă şi profesie, care colindă cu plăcere păduri, zone şi dealuri pentru a observa păsările, pentru a le urmări comportamentul, pentru a le auzi cântecul.

România este o ţară ce beneficiază de o natură generoasă, populată de o mare varietate de specii de păsări, iar preocuparea românilor faţă de ornitologie este din ce în ce mai mare.

Noi toţi avem posibilitatea de a ajuta păsările asigurându-le condiţii de cuibărit şi de hrănire, fapt realizabil nu doar în rezervaţii naturale, ci chiar în gradina noastră sau în parcul din oraşul în care locuim.

Evenimentele organizate cu ocazia celebrării Zilei Păsărilor oferă tuturor posibilitatea să se alăture membrilor şi voluntarilor SOR care vor urmări migraţia de primăvară şi vor desfăşura diferite acţiuni de protecţie a păsărilor şi de informare a publicului asupra importanţei protejării lor.

Organizatorii (coordonatorii sucursalelor SOR din ţară) vor fi prezenţi cu binocluri şi lunete pentru a oferi asistenţă celor care vor dori să afle mai multe despre păsările care se pot vedea în apropierea oraşului lor.

Consecinte economice ale prezentei americane in Irak

martie 31st, 2008

Tam-tamul din presa mondiala referitor la soldatii americani care fac victime peste victime civile in Irak nu a incetat. In mare masura insa, tribunalele militare americane isi fac datoria de a investiga si condamna aceste cazuri, dealtfel disparate. La polul opus, avem de-a face cu 4000 de victime de partea Americana si cu numerosi mutilati care descriu cazurile de extrema cruzime sinucigasa a unui oponent greu identificabil. Un ultim caz este cel al muncitorilor simpli americani carora li se trimit falangele prin posta pentru a se dovedi linsarea acestora. Acesti oameni care au mers in Irak pentru a castiga o bucata de paine nu sunt combatanti si nu au nici o vina in afara de simplul fapt ca erau incadrati in munca. De fapt cei care beneficiaza de fonduri petroliere pentru a face o politie sangeroasa si a impiedica masele largi de a se angaja in orice structura a noului stat sunt principalii vinovati a situatiei precare a tarii respective. In mod constant, atacurile teroriste la punctele de angajare organizate de orice societate comerciala din Irak dovedesc acest lucru.

Sa privim lucrurile si din alt punct de vedere insa, cel al situatiei economice americane: de la inceperea razboiului din Irak avem de-a face cu o deteriorare economica semnificativa in America la nivel de standard de viata a clasei mijlocii. Presa mondiala abunda acum de articole de genul “inghesuirea clasei mijlocii in America”, “Prabusirea pretului caselor”, etc. Realitatea este ca avioanele catre America de Sud sunt pline cu imigranti reintorsi din cauza reversarii bunastarii catre tarile respective.

De ce se intampla acest lucru? Un motiv principal este finantarea razboiului din prelevari fiscale interne. Vechii cuceritori, ca de pilda Traian in Dacia, emiteau moneda imediat dupa cucerirea statului respectiv, proportional cu puterea economica a tarii cucerite, dar de multe ori mult sub nivelul real. La fel URSS in 1946 au impus plati directe, fara compensare, tarilor Axei. Asta ar insemna ca petrolul Irakian sa fi venit in America gratis. In realitate America plateste petrolul Irakian la preturi mondiale. La fel Irakul isi pastreaza dinarul sub o forma refacuta a Autoritatii Financiare, din care fac parte si cativa experti americani care umbla in transportoare blindate si poarta veste anti-glont.

De fapt ei au reusit sa stearga vechiului stat Irak toate datoriile externe. Deci se pare ca in realitate acesti oameni muncesc pentru Irak, nu pentru SUA.

La fel fortele SUA de mentinere a pacii in Irak nu sunt platite cu dinari de statul Irakian, ci cu dolari americani obtinuti de la Congresul American din prelevari fiscale normale, nici macar tipariti suplimentar.

Ca urmare populatia Americana, chiar daca Administratia Bush a taiat din taxele salariale, a simtit o reducere importanta a standardului de viata, cauzata de cresterea taxelor pe aprecierea nerealizata in bani lichizi a proprietatilor.

Autoritatile locale au crescut taxele pe proprietati incepand cu 2006, invocand o crestere ne-lichida (adica pe hartie) a pretului proprietatilor, dar in realitate luptandu-se cu cererile crescande ale Congresului pentru finantarea razboiului. Astfel, proprietarii au inceput sa vanda precipitat, iar treptat pretul a intrat in vrie, ducand intreaga economie ca si dolarul si pietele financiare in aceeasi directie.

Planurile de a mari lichiditatea cu 30 miliarde in conditiile in care razboiul a absorbit sute de miliarde sunt literalmente puerile.

In aceste conditii, SUA se afla probabil pentru prima oara de la razboiul civil in situatia in care are nevoie urgenta, in afara de un plan guvernamental serios de rezolvare a crizei, de un imprumut in cos de monede internationale de la FMI.

Eveniment in echipa RLIV

martie 31st, 2008

Incepand cu data de 30 martie echipa editoriala RLIV il intampina cu bucurie – chiar cu entuziasm! – pe Petru Clej. Pentru cei care nu au auzit inca de numele acestui jurnalist, trebuie spus ca el se afla in prezent la Londra si ca a acoperit in ultimii 17 ani problemele romanesti din interiorul tarii dar si din Republica Moldova sau din alte spatii. In ultimii sapte ani d-l Clej a fost Redactorul Sef al Sectiei de Limba Romana a BBC iar de la sfarsitul acestei luni, cu o experienta care include in perioada cea mai recenta 6 luni de activitate in cadrul serviciului central (World Service), Petru a decis sa adopte o pozitie de freelancer.

ACUM este prima publicatie de care se apropie si nu putini dintre noi ii suntem recunoscatori pentru acest gest de incredere.

O intamplare fericita face sa-l stiu de multi ani pe Petrica, de o viata practic. Incurajez toti cititorii ACUM sa urmareasca articolele lui Petru Clej pentru continutul lor echilibrat, factual, bine documentat si scris cu respect pentru cititor – as putea spune ca Petrica a avut „in sange” scoala BBC inca inainte de a ajunge acolo (este, poate, si motivul pentru care nu a reusit, in prima parte a carierei sale, sa se acomodeze la „Romania libera” – ziarul atat de drag noua, a carui evolutie a reprezentat probabil una dintre cele mai mari deceptii din viata noastra).

Poate acum, in portalul „Romania libera in Viitor”, in saptamanalul ACUM, lucrurile vor sta un pic diferit.

Nu-mi ascund bucuria de a-l avea printre colaboratori pe Petrica. Multi alti colaboratori de valoare se vor simti „acasa” si in prezenta lui (as putea da multe nume aici!), dupa cum sper ca si el isi va continua exprimarea vocatiei alaturi de incercarile noastre de a deveni o voce care conteaza in spatiul mediatic de limba romana.

Bine ai venit, Petrica!

Depistarea precoce a violentei

martie 31st, 2008

Violenţa fizică şi verbală a tinerilor, devine un fenomen îngrijorător în Franţa, dar nu numai, manifestarea ei, la o vârstă din ce în ce mai crudă, preocupă intens societatea şi forţele ei de ordine. Atât sistemului educativ şcolar actual, cât şi mediului familial, le sunt imputate lacune grave, printre cele mai remarcate fiind lipsa de autoritate, de suficientă supraveghere, sau de injoncţiuni comportamentale proprii unei lumi civilizate. În cele mai dese cazuri, se observă o demisie inadmisibilă a autorităţii parentale, conducând, ineluctabil, la destructurarea tânărului vlăstar, lăsat în plata „educaţiei” televizuale, sau a celei stradale.
În ultimii douăzeci de ani numărul delictelor violente comise de tineri s-au dublat. 19,5% din persoanele implicate în agresiuni fizice au mai puţin de 18 ani, dintre care 87% băieţi şi 13% fete.
În acelaşi timp, se constată o neîncredere crescândă a adolescenţilor vizavi de adulţi, care, zic ei, nu mai sunt capabili de exemplaritate.

Nimeni nu se mai îndoieşte astăzi de influenţa mass-media şi incitarea la violenţă exercitată de aceasta direct, pe alocuri subliminal. Problematica este creată de forţa ei persuasivă, în mod curent manipulatoare de opinii, ori de propaganda belicoasă revelată de actualitate şi de majoritatea producţiilor cinematografice, ca şi din impactul lor asupra moravurilor, în deosebi, celor mai tineri. E rar să vezi un film american unde violenţa să nu fie axa principală a scenariului.
Chiar dacă pare oarecum simplificator, suntem tentaţi să asimilăm chestiunea violenţei efectului de mimetis sau catharsis, ilustrate cu brio în gândirea lui Aristotel şi Platon. Dar şi teoriei „imitaţie/ucenicie” atât de preţioasă behavioriştilor, din care reiese că mass-media prezintă un model de violenţă, recompensat graţie unui oarecare succes, oferind acest model comportamental imitativ spectatorilor, printre care copiii sunt cei mai susceptibili în aplicarea lui. Teoria se sprijină pe schema recompensă/pedeapsă, postulând că stimulii produc satisfacţii – chiar dacă acestea sunt pur imaginare – terminate prin repetarea comportamentelor. Este inutil de subliniat că un psihism poate fi lesne fragilizat, în perioada lui formativă, din moment ce actualitatea însăşi pedalează cu atâta insistenţă pe imaginea violenţei.

În şcoli, actele de incivilitate se multiplică, iar educatorilor le lipsesc mijloacele disuasive autorizate de lege. Dacă agresiunile se produc în şcolile primare mai puţin decât în licee, peste 3000 de acte de violenţă au fost, totuşi, contabilizate în ultimii doi ani, dintre care 60% de insulte şi violenţe fizice. „De la vârsta de 8-9 ani, cei mici adoptă astăzi comportamentele celor pe care le observam altădată la 14 ani”, remarcă Rémi Casanova, director al Centrului de cercetări, de reflecţii şi de acţiune asupra violenţei. O agresivitate dirijată, în mare parte, contra adulţilor care şi-au pierdut statutul de intuşabili.
Profesorii şi institutorii se plâng că este din ce în ce mai dificil să încarnezi autoritatea într-o şcoală la umbra marilor imobile populare. Cu ce pavăză se poate face faţă diverselor proiectile aruncate în curtea de recreaţie şi ce atitudine se poate adopta înaintea „cow-boy”-lor cu feţele disimulate în capişoane, ce dau târcoale pe la porţile grupului şcolar, constituiţi în găşti, pentru a insulta şi intimida corpul didactic, sau a-şi vânde drogurile la lumina zilei?
„Căutăm explicaţii ingenioase – spune Geneviève Matton-Taté, directoarea unui stabiliment şcolar – pentru a-i pune în gardă pe micii noştri elevi că acest gen de tineret nu trebuie imitat. Cu toate acestea, ei îi adulează, atât pe ei cât şi frumoasele lor maşini de caizi. La 8 ani, sunt cum nu se poate de flataţi când, în urma unui „serviciu”, adus şefilor de bandă, sunt răsplătiţi cu bani de buzunar şi cu o lejeră bătaie pe umăr. Toţi visează să devină, la rândul lor, unul din aceşti caizi. Modelul de erou propus de noi, nu e „ceaşca lor de tei”.
Expuşi eşecului şcolar, lipsiţi de orice perspectivă profesională, mulţi dintre aceşti tineri asociali se ataşează unui teritoriu limitat, unui cartier, unui colţ de stradă, unui culoar de imobil, formând mini comunităţi ostile oricărei noţiuni de ordine. Proveniţi, în mare parte, din masele de emigranţi, trăiesc cu sentimentul de a fi marginalizaţi, suspectaţi şi nedoriţi de societatea occidentală, care caută să-i muleze pe calapodul ei, incompatibil tradiţiilor de origine. Ei au convingerea eronată că dificultăţile lor de inserţiune sunt moştenite din părinţi, ceea ce produce apariţia sentimentelor de injustiţie şi resentimentele, prea puţin justificate, contra francezilor de suşă şi a instituţiilor.

Violenţa a început să ia proporţii de prin anii 60, perioadă când învăţământul secundar deschidea porţile tuturor categoriilor sociale, rămânând, în acelaşi timp, profund inegalitar. Programele analitice, n-au fost niciodată adaptate acestei „democratizări” forţate. În anii 80, climatul s-a agravat, lăsând profesorii înaintea unor adolescenţi recalcitranţi şi dezinteresaţi de cadrul şcolar oferit. După sociologul Sebastian Roché, „eşecul şcolar constituie factorul numărul 1 al violenţei”. Ori, numărul copiilor în eşec şcolar este foarte ridicat în cartierele aşa zise „sensibile”, zone de excludere şi de ghetorizare ce favorizează violenţa şi delicvenţa şi, evident, fenomenele de imitaţie şi de contagiune.

În anumite ţări, comportamentele violente, pot revela maladii mentale precum depresia, dacă nu schizofrenia. După profesoara universitară Marie-Rose Moro, „Violenţa devine patologică atunci când se repetă constant, împiedicând dezvoltarea copilului şi antrenând alterarea raportul său cu ceilalţi”.

Doisprezece experţi, anglo-saxoni în mare parte, specialişti în pedopsihiatrie, psihologie, sociologie, cercetători în neurobiologie şi în genetică, au decorticat, timp de doi ani, aproape de 1200 de studii ştiinţifice privind violenţa şi originile ei. Din concluziile lor rezultă că 10% din copii sunt afectaţi de aceste tulburări. Fără a exclude o vulnerabilitate genetică privind violenţa, studiul analizează exprimarea ei şi aportul prin care educaţia o poate influenţa. În schimb, se ştie că maladiile genetice, cum ar fi trizomia, favorizează trecerea la actul violent.
Tinerii care se exprimă exclusiv prin violenţă, sunt victimele unui climat familial dezastros: depresia mamei în urma procreaţiei, bolile mentale ale părinţilor, separările conjugale, violenţele în sânul familiei, delicvenţa unui frate mai mare, etc. Observatorii au remarcat că, cu cât simptomele încep de timpuriu, cu atât ele riscă să se instaleze mai profund în comportamente.
Se înţelege, aşadar, că familia trebuie să se situeze în centrul politicii de prevenire, mai ales datorită terapiilor familiale, reunind părinţii şi copiii în vederea dezamorsării crizelor.
În nici un caz nu se poate afirma că violenţa este o fatalitate căreia numai o represiune crudă şi radicală îi poate pune capăt.
Slavă Domnului, evoluţia metodelor psihologiei moderne în domeniul infantil, poate juca un rol de incontestabilă eficacitate, când societatea e dispusă să se investească în formarea viitoarelor generaţii.

Blue Bayou sau Pagini dintr-un jurnal neterminat (Roman)

martie 31st, 2008

25 Decembrie 1996

Ziua de Craciun se deschidea cu o lumina nefireasca, aveam senzatia unei incaperi supraluminate. Prima zi dupa ani de zile cand nu aveam incotro sa merg sau ce sa intreprind. Am iesit cu Sebastian. Oceanul – albastru-verde inchis si linistit, palmierii deasupra unei fasii de plaja ingusta pe alocuri cu gramezi de scoici.
Plaja din Boca era mai degraba un parc intins de-a lungul oceanului, cu locuri de picnic, loc de facut gratar (BBQ), vegetatie abundenta, voluptoasa. La intoarcere am strabatut Mizner Park, locul de lux al orasului Boca Raton. Parcul si piateta poarta numele arhitectului Addison Mizner, al carui vis era sa transforme Boca Raton intr-un St.Tropez al Americii
Ne-am intors la noul domiciliu si nu as putea sa o numesc casa. Ma simteam strain, insingurat, indepartat si pentru prima oara nesigur de cand parasisem Romania. La intoarcere am gasit un bilet de la Felaine, ce ma anunta ca ea e plecata cu fratele ei sa viziteze niste rude. Sebastian a iesit sa mai inoate in piscina din incinta comunitatii. Nu dupa mult timp veni in fuga si-mi spuse:
-Tata, hai sa vorbesti cu niste romani, sunt jos.”
Am facut cunostinta cu o familie – vecini si tocmai din Sibiu. Sebastian, auzind doi baieti vorbind limba romana a intrat in vorba cu ei. S-au cunoscut, iar cei doi baieti – Bogdan si Rares – l-au invitat acasa la ei. Tatal baietilor era o veche cunostinta din Sibiu. Ce mica e lumea!
Caius Dumitrescu, medic stomatolog in Germania si sotia lui Amalia, cu cei doi baieti intalniti de Sebastian locuiau in apatamentul de sub noi, la parter. M-au invitat la ei in casa si am cinstit din nou, de aceasta data cu muzica romanesca, sarmale si tuica din Ardeal.
Ne-am intors din nou tarziu, neschimband multe cuvinte cu Felaine si nici cu fratele ei.

26 Decembrie 1996

A trecut Craciunul si de acum ma confruntam cu o noua realitate, cu viata intr-un loc extrem de costisitor. Nu aveam rezidenta americana, dreptul la lucru, pe nimeni sa ma ajute sau sa ma indrume. Aveam in schimb o femeie frumoasa, tanara pe nume Felaine..

FELAINE
O cunoscusem in Montreal intr-un complex comercial in preajma unei parfumerii. Halatul alb apretat ii punea in relief supletea – o frumusete exotica, de abanos. Nu vazusem niciodata o femeie de culoare de aproape si eleganta, distinctia liniei ma tulburau. Ii cazuse jacheta de pe umeri. M-am oferit sa i-o ridic si sa i-o pun pe umeri.
Imi multumi si se aseza la una din mesele din incinta cladirii. Mi-a multumit intr-o franceza impecabila si isi deschise o revista pierzandu-se dincolo de copertile ei. Neintreband-o i-am adus un cappucino si fursecuri cu migdale. M-a refuzat instinctiv intr-o franceza impecabila, eu insistand o intrebai daca e din Paris la care mi-a spus ca e de nationalitate haitiana, insa cetateanca americana si aflata la studii in Canada.
– Mai mult ca sigur tu nu esti canadian si esti printre putinii barbati politicosi intalniti in ultimul timp.
Intr-adevar nu eram sosit de mult timp in Quebec din Germania. Lucram ca manager intr-un restaurant vegetarian.
I-am sugerat ca oricand e binevenita in restaurantul Santal, unde lucram si consumatia va trece in contul meu.
I-am cerut numarul de telefon in ideea de a ne reintalni.
Imi ramasese in minte zambetul ei dezvelind o strungareata enorma…
Ne-am revazut la cateva zile.
S-a nascut intr-o suburbie haitiana, CapStMarc. Vorbea creola, un amalgam de elemente africane, portugheze interpuse intr-o franceza arhaica.
A copilarit alaturi de alti frati si surori, dupa mama, insa cu tati diferiti. Mama ei avusese cativa soti sau amanti, printre care si unul danez.
Felaine a ramas fara mama la varsta de paisprezece ani. Era convinsa ca decesul ar fi fost provocat de o uneltire vrajitoreasca voodoo. Una din cumnatele ei nu fusese acceptata in familie si ca atare s-ar fi razbunat pe mama soacra folosind o otrava exotica, un fel de practica Borgia in varianta creola, foarte raspandita in Africa si in Caraibe.
Impreuna cu bunica ei au plecat in Florida mutandu-se la tatal ei in Little Haiti, un cartier haitian in Miami.
Tatal pe care nu-l vazuse de peste zece ani, muncea cu ziua intr-un cimitir de masini demontand piese si revanzandu-le unor ateliere. Putinii bani castigati se duceau pe bautura si mai ales pe femei. In Little Haiti Felaine a intalnit o alta serie de frati si surori, dupa tata de aceasta data.
Pentru a-si putea acoperi cat de cat cheltuielile de subsiztenta si de taxe scolare trebuia sa deretice in cateva case, sa fie dadaca a catorva copii si mai ales sa fie menajera tatalui ei. Gasea mangaierea sufleteasca doar in prezenta bunicii si in rugaciuni.
Intr-o buna zi si-a adunat cele cateva haine si cu bunica de mana a parasit Little Haiti cu prima cursa de autobuz Greyhound inspre New Jersey stabilindu-se in casa unei sore dupa mama, pe nume Kremely. Acolo avea sa reziste cativa ani in curatenia casei, dadacitul nepotilor reusind sa invete engleza, sa absolve cu succes liceul.
Frigul, postura de dadaca si menajera, dependenta de mila cumnatului, un parvenit autocrat, afemeiat ce tuna si fulgera, o determinau sa ia din nou drumul.
Dupa cateva zeci de ore istovitoare de Greyhound cu aceeasi bunica tenace revin in Florida. Si-a gasit un job ca vanzatoare intr-un magazin duty free ca in scurt timp sa devina manager. I se deschisese o ascensiune promitatoare… pana cand un ofiter inalt, cu voce aproape soptita, zambet seducator al barbatilor din insule dand impresia ca te sorb cand le vorbesti, ca sunt topiti, truc ieftin nelipsit la nicio intalnire cu vreo femeie. Isi aroga suprematia de masculi omnipotenti prin numarul de amante si al legaturilor numeroase, extraconjugale. Poate o natura donjuanista in varianta afro a creat o traditie poligama, iresponsabila tinand cont de copiii crescuti fara tata, marginalizati.
Ofiterul puse ochii pe managera cu trup subtire de trestie si intra cu ea in vorba. El lucra ca pilot principal pentru Delta. Umblase in toata lumea si nu i-a fost usor sa impresioneze o provinciala abia patrunsa in capacanele metropolei.
A invitat o in South Beach in cluburi costisitoare spunandu-i ca si el este un copil al nimanui, lipsit de afectiune crescut printre straini imigrat dintr- o alta insula, Barbados. Kedner, pilotul cuceritor, ii strangea mana, in lacrimi ii derula viata unui tanar ambitios doritor sa ajunga cineva in America trebuind sa curate si sa spele zeci de avioane pana la obtinerea brevetului de pilot.
El o numea suflet pereche, o Cenusareasa unica si eterna.
Romanta a inflorit in pasiune si Felaine, la cei 19 ani ai sai ramane insarcinata.
Kedner a inchiriat un enorm apartament, Felaine renuntase la jobul din aeroport si deveni o rasfatata in noul decor. Dupa catva timp Kedner revenea tot mai rar acasa sub pretextul multor zboruri, cursuri de specializare. Bunica ei privea tacit, fara comentarii.
Felaine rasfoise zeci de reviste de moda, programele tv nu o mai atrageau. Devenise prizoniera propriei mari iubiri. Kedner ii interzicea sa iasa singura sub pretextul criminalitatii din Miami, sa telefoneze pana si rudele apropiate si sa intretina orice conversatie cu vecinii.
De cateva ori Felaine descoperi urme de ruj pe camasile presupusului sot, care amana mereu casatoria oficiala.
Lui Kedner ii placea sa iasa cu Felaine prin strazile sarace ale Little Haiti-ului facand parada de uniforma sa de pilot. Mangaia patern adolescentele si tinerele femei oferindu-le cadouri si bani. Situatia in sine o irita. Tinerele antileze din mizeria cocioabelor o priveau cu invidie, chiar ura pentru ca reusise sa se ridice din lumea lor.
Au sosit si primele simptome ale nasterii si fu internata de urgenta. A venit pe lume un baietel frumos, de aproape 4 kg, cu numele de Armando.
O asistenta o anunta:
– Miss Felaine, ce coincidenta. O alta superba fetita s-a nascut ieri si are acelasi nume de familie cu Armando. Parca ar fi frati….
Presimtirile, lacrimile, neastamparul gandurilor isi gaseau explicatia acum. Kedner devenise tata de doua ori.
O cuprinse un tremur puternic, si tipa acoperind palierul spitalului, incepu sa arunce cu florile primite, cu tot ce intalnea in cale. S- a trezit intr-un tarziu, cu mainile imobilizate si in perfuzii…

(va urma)

Refuz cu trup ostenit

martie 31st, 2008

Colaj cu Marina Nicolaev-Paris
***
niciun sat nu se mai ridica cu acoperisurile gandurilor
peste comete
nici o icoana nu mai poarta numele meu de veghe
in aceasta lume
ostenim prin trupuri
lipsite de osaturi doar holografii suprapuse
din alte vieti
prin somn caut alt chip din care am mai fost
pecete si carne si strigat
ale unui alt barbat

***

Mi-ai luat-o azi inainte
ca o cometa in trecerea ei blanda
peste satul ostenit
peste garduri de iasomie somnolenta
ai vazut cum dorm cu icoana ta in brate?
pe cararile toate ce duc spre inima
am pus copaci inalti sa iti fie umbra
fantanile izvorasc pentru tine miere
caii albi tropaie sforaind in nerabdare
treci tu…
si restul are gust de sarutare…

De ce nu cred în Dumnezeu. Consideraţii ale unui liber-cugetător — IV

martie 31st, 2008

Este religia necesară?
Se pare că inovatorul Papă Benedict al XVI-lea este pus pe fapte mari. Am trecut în revistă mai sus (partea a II-a) tentativa sa, revoluţionară am putea spune, de altfel repudiată de înalţi prelaţi catolici, de a le aduce necredincioşilor mântuirea (creştină) — cu anumite condiţii. Tot el este acela care a condamnat ororile săvârşite de colonizatorii Americii Latine, după cum relata Tracy Wilkinson acum aproape un an într-un articol din The Sidney Morning Herald, preluat din Los Angeles Times:

„Confruntat cu starea de iritare din America Latină, Papa Benedict a recunoscut că colonizarea creştină a populaţiilor indiene nu a fost atât de roză pe cât a zugrăvit-o el într-un discurs rostit în această lună [mai 2007] în Brazilia. Papa nu şi-a cerut scuze, aşa cum îi ceruseră unii lideri indigeni şi latino-americani. Cu toate acestea, el a spus că este imposibil să ignori «umbrele» întunecate şi «crimele nejustificate» care au însoţit evanghelizarea Lumii Noi de către preoţii catolici în secolele al XV-lea şi al XVI-lea. «Nu poţi uita suferinţele şi nedreptăţile pricinuite de colonizatori populaţiei indigene, ale cărei drepturi au fost deseori călcate în picioare», a spus Papa la audienţa sa săptămânală de miercuri, din Piaţa Sf. Petru. «Desigur, amintirea unui trecut glorios nu poate ignora umbrele care au însoţit lucrarea de evanghelizare a continentului latino-american.» Totuşi, a spus el, recunoaşterea păcatelor nu trebuie să micşoreze binele realizat de către misionari: «Cele menţionate nu trebuie să ne împiedice să apreciem cu recunoştinţă lucrarea minunată realizată de graţia divină printre acele popoare.» În prima sa călătorie în cele două Americi, Benedict (…) a ţinut un discurs considerat de mulţi ca fiind o interpretare revizionistă a istoriei. (…) El nu a amintit însă de convertirile silite, de epidemii, de masacre, de actele de înrobire şi de alte abuzuri despre care majoritatea istoricilor afirmă în consens că au însoţit colonizarea.”

Iată deci că Papa Benedict al XVI-lea tinde să devină o figură revizionistă a creştinismului catolic, dovedind că ceva se poate mişca — totuşi —, fie şi timid, în dogma ce părea până mai ieri de neclintit. La fel ca şi Gorbaciov în a doua jumătate a deceniului al nouălea în privinţa comunismului din ţara sa şi a celui mondial, Benedict al XVI-lea pare doritor să redea catolicismului şi, prin extensie, creştinismului, splendoarea sa (ideologică/doctrinară) pierdută. Care, la fel ca şi „splendoarea” comunismului — aş adăuga —, n-a existat, de altfel, decât în măsura în care unii au dorit sau au avut interesul să o vadă. Iar dacă liderul sovietic a dat un prim bobârnac provocând, fără să vrea, dărâmarea imperiului pe care a dorit de fapt să-l salveze, nu-i exclus ca şi Papa Benedict al XVI-lea să fi dat startul într-o întreprindere similară în „domeniul său de activitate”. Deşi consecinţele acestui gest nu vor fi nici pe departe atât de spectaculoase şi de rapide cum au fost cele ale „echivalentului” său din lumea politică.

Papa Benedict al XVI-lea s-a referit la episodul sumbru (dintr-un anumit punct de vedere) al „evanghelizării” Americii Latine. Istoria creştinismului a cunoscut şi alte episoade sumbre, printre care Cruciadele (mai ales spre finalul acestora, când devenise deja limpede — probabil chiar şi pentru contemporani — că recuperarea creştinismului pierdut în dauna islamului în Bizanţ ajunsese să servească doar de pretext pentru incursiuni de jaf şi de acaparare de teritorii), războaiele religioase sau Inchiziţia. Nu le voi comenta aici. Vreau doar să adaug că, în lumina violenţelor generate de religia creştină, mai ales pe continentul european, cred că n-ar fi potrivit să urmăm exemplul recent al unor înalţi prelaţi catolici care au găsit de cuviinţă să minimalizeze numărul victimelor Inchiziţiei comparându-le cu mult mai numeroasele victime ale Holocaustului. Şi nici să aplaudăm (prea entuziast!) poziţia Papei, care, în pofida tendinţei sale revizioniste, găseşte totuşi „minunată” lucrarea de evanghelizare (prin nimicire!) a indigenilor din America Latină. Care — spune Tracy Wilkinson în articolul amintit mai sus, citându-l pe Papă, — „tânjea după Hristos”… Destul de greu de crezut, nu?

Să mai adăugăm că există susţinători ai credinţei/religiei care contrapun ororile săvârşite de creştinism celor săvârşite de nazism şi de comunism, găsindu-le nimine. Nu ştiu în ce măsură pot fi puse crimele nazismului pe seama vreunei convingeri religioase. Ceea ce mi se pare însă mai presus de orice îndoială este că în comunism religia nu a fost combătută decât în măsura în care era considerată un obstacol în calea dictaturii. Iar miza dictaturilor comuniste nu a fost instaurarea ateismului ci exercitarea puterii discreţionare.

Se va spune însă, probabil, că toate acestea ţin de trecut. Iar eu am să răspund: Nu, nu ţin de trecut. „9/11” s-a întâmplat acum mai puţin de 7 ani. A! că acolo islamul a fost cel care a lovit, şi nu catolicismul? Sau ortodoxismul? Eu, ca liber-cugetător, nu am motive de principiu să fac distincţie între culte. Toate pretind că deţin propriul lor adevăr. Toate pretind că dumnezeul lor este cel adevărat şi unicul. Toate îi rezervă „păgânului” un destin de neinvidiat. Şi toate îl consideră „păgân” pe cel ce are altă credinţă (sau nu are nicio credinţă religioasă). Doar că, pe scara istoriei, momentele lor de „glorie” se succedă defazat. Iar ceea ce le pune, mai mult decât orice altceva, sub o aceeaşi umbrelă este faptul că toate plasează „impulsul vital”, generic vorbind, în transcendental.

Dacă religia este utilă? Pot să afirm cu certitudine că a fost, încă din cele mai vechi timpuri până în epoca modernă. Vechiul Testament a ţinut chiar loc, printre altele, de cod penal şi de cod civil:

„Cel ce va bate pe tatăl său sau pe mama sa să fie omorât.
Dacă se vor bate doi oameni şi vor lovi pe o femeie însărcinată şi ea va lepăda pruncul, fără altă vătămare, vinovatul să fie silit să dea ispaşa pe care i-o va cere bărbatul femeii, şi aşa să plătească lepădarea pruncului.
Iar dacă îi va fi pricinuit vătămare fără leac, atunci să dea viaţă pentru viaţă.
Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior.” [Exodul, 21:18, 22–24] Ş.a.m.d.

Pe de altă parte, nu se poate face abstracţie de faptul că majoritatea covârşitoare a marilor opere de artă, de-a lungul istoriei şi îndeosebi în Renaştere, au fost create sub impulsul credinţei; foarte probabil autentice — chiar şi atunci când lucrările de artă au fost executate la comandă. Desigur, astăzi situaţia este total diferită. Arta modernă, chiar şi atunci când se întâmplă — relativ rar — să nu fie pe de-a întregul laică, iese de cele mai multe ori din registrul propriu-zis religios, în sensul medieval sau renascentist, şi se plasează în registrul sacru. Or, sacrul nu trebuie confundat cu religiosul.

Dar la scară personală? Ei bine, aici, într-adevăr, merită să poposim preţ de câteva alineate.

„Oricare ar fi convingerile noastre personale — spune Mario Vargas Llosa — trebuie să insuflăm dezvoltarea unei vieţi spirituale profunde, de vreme ce, pentru cei mai mulţi oameni, religia pare să fie cel mai eficient vehicul din tradiţia noastră pentru a stăpâni teama de moarte, a exprima solidaritatea, a forma respectul pentru codurile etice, pentru a promova coexistenţa, ordinea şi, în general, pentru a menţine pacea şi a îmblânzi dorinţele sălbatice ale tuturor oamenilor, aflate chiar şi la cei aparent foarte civilizaţi.” [M.V. Llosa, „Cultură şi libertate”, LA&I, Cotidianul, 6 iul. 1992]

Din păcate însă, din toate beneficiile religiei/credinţei pe care le enumeră Llosa, cu tot regretul pentru dezacordul cu persoana sa faţă de care nutresc simpatie şi preţuire, nu pot să reţin decât una singură: „a stăpâni teama de moarte”. Cât despre rest… Vehicul eficient pentru „a exprima solidaritatea”? „Respect pentru codurile etice”? „A menţine pacea şi a îmblânzi dorinţele sălbatice ale oamenilor”? Să fim serioşi!… Am cumpărat recent un mic teren într-o zonă de deal. Încă din primele zile, unul dintre vecini a ţinut să mă prevină că proprietarul dinainte a fost incorect: stâlpii gardului despărţitor, da, au fost aşezaţi cum trebuie, exact pe hotarul dintre proprietăţi. Dar ulucile… Ei bine, ulucile au fost bătute în cuie pe latura dinspre proprietatea sa, a vecinului! Cinci centimetri „răpiţi”!… Un alt vecin m-a anunţat şi el că fostul proprietar al terenului tocmai cumpărat a deviat puţin, cu bună ştiinţă, gardul despărţitor (de pe o altă latură a terenului), ciuntindu-i vecinului, una peste alta, cam un metru pătrat din proprietatea lui! N-am ajuns la conflict cu niciunul din acei vecini. Dar câţi oameni nu se judecă ani în şir pentru o palmă de pământ, iar nu de puţine ori se ajunge la crimă. Şi sunt cu toţii oameni „cu frica lui Dumnezeu”. Care se duc duminica la biserică, iar, mai nou, acum că s-a dat „dezlegare” la credinţă, după ’89, ţin post în proporţie de masă şi nu-i biserică pe lângă care să treacă fără a-şi face semnul crucii.

Cum spuneam mai sus, eu-ul se împacă anevoie cu gândul anihilării sale odată cu moartea. O boală gravă, incurabilă, a noastră sau a unei fiinţe apropiate, ne aruncă în plină disperare şi, atâta vreme cât nimic lumesc nu pare a ne mai fi de vreun ajutor, gândul nostru se agaţă de firul de pai al salvării divine… O fiinţă apropiată şi dragă care ne-a părăsit n-o acceptăm cu niciun chip dusă pentru totdeauna. Sperăm într-o revedere cu ea în „lumea de apoi”. Iar până la acel moment al revederii (pe care, în treacăt fie zis, ni-l dorim cât mai îndepărtat!) o dorim în preajma noastră, fie şi în chip de duh, simţind-o deseori aproape, alinându-ne durerile şi sfătuindu-ne de bine… Iar la ceas de bucurie simţim nevoia să aducem cuiva, de preferinţă Fiinţei Supreme, prinosul nostru de recunoştinţă. Căci sentimentul de recunoştinţă este sădit în noi, face parte din fiinţa noastră, este un dat al fiinţei noastre. (Chiar dacă, vorba lui Aristotel, „recunoştinţa îmbătrâneşte repede”.) Şi în general, nevolnica şi plăpânda lume a eului nostru (pe care, de altfel, o simţim astfel numai în momentele de cumpănă!) ne determină să căutăm, la tot pasul, sprijin — ba chiar şi semne — în exteriorul nostru… Mă amuză să-mi amintesc cum, pe vremea studenţiei, în preajma câte unui examen greu, îmi ziceam în timp ce mă grăbeam să traversez strada pe verdele semaforului: Dacă nu se face roşu până ajung la cealaltă bordură, iau examenul!… Da, ştiu, superstiţii. Dar, în definitiv, care este diferenţa dintre superstiţie şi credinţă religioasă? Superstiţiile sunt, în cea mai mare parte, stupide? De acord. Credinţa religioasă este mai organizată? Adică presupune o dogmă? Nu mai revin: am văzut (eu, cel puţin) cât este dogma de organizată şi mai ales de generoasă!

Aşa că vreau, spre final, să revin la îndoiala exprimată de un prieten privind fermitatea necredinţei mele în Dumnezeu (v. partea I): „Nu crezi acum. Dar într-o situaţie disperată, vei crede.” Şi l-aş întreba pe prietenul meu: Asemenea virtuale situaţii disperate te-au determinat pe tine să devii credincios? Şi, dacă da, atunci, mai exact, în ce mod? Ai socotit că starea ta de spirit în situaţiile de grea cumpănă primează asupra stării de spirit din restul vieţii? Ai dorit să fii egal cu tine însuţi? Ţi-ai dorit consistenţa personalităţii tale?… Din păcate, nu mai pot să-i pun prietenului aceste întrebări pentru că între timp el a murit. Şi nu ştiu dacă credinţa l-a ajutat să treacă mai senin peste acel ultim hop al vieţii sale.

În ce mă priveşte, recunosc că nu pot să dau nicio asigurare despre simţirea mea şi despre comportamentul meu într-o situaţie extremă. Dar, vorba unei personalităţi al cărei nume din păcate nu mi-l amintesc, într-o discuţie pe o temă similară: Consemnează, te rog, acum când ne aflăm în normalitate, afirmaţia mea de necredinţă. Fiindcă în momentul când mă voi afla în faţa morţii, s-ar putea să spun orice. Dar nu voi mai fi eu însumi.

Argumentul suprem privind existenţa lui Dumnezeu al mai multor credincioşi cu care am stat de vorbă a fost: Am avut o revelaţie!… Dacă măsura credinţei în Dumnezeu ar înceta să fie revelaţia şi ar deveni binele pe care îl faci aproapelui, atunci dilema credinţei în momente de grea cumpănă vs. credinţă în viaţa de zi cu zi ar înceta să existe. Din nefericire însă, credinţa — şi am să accentuez aici încă o dată: aşa-zisa credinţă religioasă — de zi cu zi nu aduce cu sine niciun strop de compasiune pentru aproapele mult trâmbiţat ci doar ipocrizie. Vizibilă la tot pasul şi revoltătoare în cel mai înalt grad. E limpede: creştinismul — ca să nu mă refer la alte religii, pe care le cunosc mai puţin — a înregistrat în final un eşec lamentabil.

În ceva trebuie să crezi
Mă întorc pentru moment la frustrarea pe care o resimţim la pierderea unei fiinţe apropiate. Credinciosul continuă să „vadă” acea fiinţă în exteriorul său, şi anume sus în Ceruri, de unde veghează asupra sa şi cu care poate comunica mistic. Mă surprinde, într-un fel, din partea persoanei religioase această nevoie de obiectivizare a unei entităţi, fie ea şi imaterială — mă refer la fiinţa dispărută…

După moartea mamei mele a rămas în casă, într-un sertăraş, o mică „moştenire” de la ea: câteva flacoane cu medicamente din care lua, o trusă de lucru de mână, o poşetuţă minusculă, o broderie neterminată… Am stabilit: acest sertăraş va fi micul meu altar din casă dedicat memoriei mamei. Dar pe mama o port în suflet. Ea continuă să trăiască prin mine şi în mine. Nu simt nevoia s-o plasez în Ceruri. Ea nu veghează asupra mea. Dar aproape că nu trece zi fără să mă gândesc la ea şi fără să „comunic” cu ea, aici în interiorul meu. Rememorez necazurile pe care i le-am pricinuit şi regret că nu le mai pot înlătura, dar şi nedreptăţile pe care ea mi le-a făcut şi încerc, empatic, să mi le explic. Aşa cum nu m-am învrednicit în timpul vieţii ei s-o fac.

În 1991, cu susţinerea a doi colegi, am pus în institutul unde lucram, bazele unui sindicat nou, care să nu fie aservit Puterii. Sindicatul a fost foarte activ până la sfârşitul anului 1996, când am părăsit acel institut. Ei bine, în acea perioadă de „carieră” sindicală, devenisem peste noapte credincios. Fusesem liber-cugetător, am redevenit liber-cugetător după aceea, dar pe durata „mandatului” sindical m-am trezit credincios. O colegă m-a întrebat: De ce crezi în Dumnezeu? I-am răspuns aşa: Uite, să ne referim la una dintre cele zece porunci — „să nu furi”. Eşti de acord că, genetic, omul tinde să-şi însuşească bunul altuia? Da. Atunci cum îţi explici că în codul moral al umanităţii a apărut această interdicţie, să nu furi? Şi că, în principiu, oamenii o şi respectă. Prin urmare trebuie să existe o voinţă mai presus de umanitate… După ce n-am mai fost lider sindical am rememorat de nenumărate ori trăirile mele din „perioada sindicală”. Şi am găsit şi explicaţia credinţei mele conjuncturale: mă aflam în fruntea unui grup de oameni în marea lor majoritatea credincioşi. Nu era cinstit ca liderul lor să fie necredincios fiindcă ei nu s-ar mai fi simţit reprezentaţi de un asemenea lider — chiar dacă scopul sindicatului nu avea nicio legătură cu credinţa religioasă. Şi fiindcă, în onestitatea mea, nu puteam să mint afirmând că sunt credincios, a trebuit să devin credincios!… Ei, da! convingerile omului sunt adesea forjate de împrejurări… Pe de altă parte, am meditat şi la acea voinţă mai presus de umanitate… Nu mi s-a părut că acea voinţă ar fi iluzorie. Dar — m-am mai întrebat — este adevărat că umanitatea este altceva, probabil mai mult, decât suma indivizilor care o alcătuiesc? Fără îndoială, da! mi-am răspuns. Şi atunci de ce n-am crede într-o Umanitate Divină?… A! că omenirea colcăie de ticăloşi? Perfect adevărat. Dar Spiritul Umanităţii este ceva complet diferit!

Dostoievski, care era un credincios autentic, a făcut (în Fraţii Karamazov) următoarea afirmaţie:

„Cu cât iubesc mai mult umanitatea în general, cu atât îi iubesc mai puţin pe oameni în particular, ca indivizi.”

De acord: este riscul asumat de cel ce îşi propune să creadă în Om. Ludwig Feuerbach susţinea o idee asemănătoare:

„Marea cotitură în istorie se va produce în momentul când omul va deveni conştient că singurul dumnezeu este omul însuşi.”

Din păcate, probabil că Feuerbach va mai avea mult de aşteptat (acolo în Ceruri!) până când profeţia sa se va împlini.

Până atunci însă, eu unul pot crede în Umanitatea Divină (sau, mă rog, în Spiritul Umanităţii). Pot crede, de pildă, în jazz, sau într-o mulţime de oameni care, într-o sală de concerte, ascultă — cu religiozitate! — jazz. Sau muzică de Beethoven sau de Ceaikovski. Sau pot crede în culorile sau în liniile sau în formele create de pictori. Sau în spiritul inovator al lui Gaudi sau al lui Hudertwasser în arhitectură şi în creaţia de mobilier. Sau în pictura decorativ-spirituală a lui Gustav Klimt. Sau în art–nouveau. Sau în fântânile cu cumpănă având drept fundal păduri de conifere. Pot crede în multe, care să-mi umple sufletul. Fiindcă nu asta înseamnă, în ultimă instanţă, credinţa — să-ţi simţi sufletul plin?

Da, în ceva trebuie să crezi. Raţiunea singură nu-i de-ajuns. Poţi, eventual, să crezi în puterea raţiunii. Raţiunea singură nu-i de-ajuns fiindcă lumea în care trăim — cea materială — nu este raţională. Nu spun că este i-raţională, dar e cu siguranţă a-raţională. Cum spuneam mai înainte (partea I), în alte cuvinte, logica şi raţiunea funcţionează, putem să admitem, perfect. Dar numai de la fundament (axiomatic) în sus. Fundamentul ni-l alegem singuri. Spuneam la început: în mod arbitrar. Ei bine, nu: ni-l alegem în aşa fel încât să ne umple sufletul.

Pălăria din fetru

martie 31st, 2008

Iată că, privind cu obiectivitate şi detaşare, adun cuvintele din călimara momentului şi le aştern în acest colţ de pagină, dintr-o idee receptată, cândva, de la un actual candidat la fotoliul de primar al municipiului Târgovişte.
Pălăria din fetru este unicat şi nu poate sta decât pe capul celui potrivit. Pentru unii este Fata Morgana şi încercând să şi-o adjudece vor constata că, ea, pălăria, se va opri sprijinită de urechile care ar trebui să fie folosite, doar să ne audă, nu să se audă. Ea, unica, nu trebuie să acopere ochii celor ce vor vota.
Iată că, pălăria din fetru este pentru unul singur, în schimb pentru ceilalţi este mult, mult prea mare…

Paritatea timpului

martie 31st, 2008

Nu trebuie să-ţi pui lupă, ca să vezi cercul pe care şi-l face bogatul, şi nici să încerci să-i micşorezi rotunda mentalitate despre bani. Vrei să-i vorbeşti? Trebuie să fii atent! Să nu treci peste graniţa lui! El este prea ocupat, prea grijuliu la mărirea cercului său… Doar atât mai respiră, doar în lumea sa mai clipeşte!
Credinţa ar putea fi singura armă împotriva violenţei fizice şi agresivităţii psihice a bogatului. În societatea viitorului nu poţi să închizi ochii, să mergi mai departe când strigătul celor suferinzi îţi arde urechea. Altruismul este primordial. Ideile progresiste sunt vitale. Fără o colaborare deplină între oameni, nu se poate afla succesul.
Şi unde există credinţă, există şi rugăciune! Oglindă a timpului, rostind mereu aceleaşi cuvinte fierbinţi despre bucuria de a trăi, mulţumind pentru lumina zilei… Să îngenunchem şi să ascultăm vocea divină – ea este baza fericirii noastre, ea apropie săracul şi bogatul… Oameni creaţi din acelaşi amestec… Sentimentul de pace nu trebuie pierdut!

9 iulie 2006
din volumul \”Doimea materiei\”,
Editura Carminis, 2007

cubul

martie 31st, 2008

s-au născut din acelaşi izvor…

stânga :
pentru un cal de lemn,
de zei
pedepsit
batjocorit de-ai săi…
căutând adevărul îl găseşte pe Dumnezeu.

dreapta :
a zugrăvit cu toata inima, iubirea pe pânză.
Arachne
fereastră deschide în unitatea infinitului.

sus :
pentru un pahar de apă rece,
vinde
dreptăţi de mare preţ.
rupe
contractele dintre :
obiecte şi obiecte,
obiecte şi oameni,
oameni şi oameni.

jos :
structuri circulare se desfăşoara în cascade,
în urma tornadei.
mirajul răsăritului le amestecă într-un tor de speranţă.
sămânţa a pus fapte bune în gând, apoi în suflet.

înapoi:
ciungul se întoarce să-l ia pe olog, de pe marginea drumului.
aruncă şase sfere în jurul soarelui;
se opreşte o clipa să admire oul.

înainte :
arde bălării cu focul Sfântului Duh ;
ară cu plugul smereniei ;
sămânţa cunoaşterii a încolţit
răbdare are:
să se coacă fructul.

în fine,
Metatron
răsuceşte
cubul.î

Concurs

martie 31st, 2008

Buna ziua!

Suntem onorati sa va aducem la cunostinta ca a fost lansat concursul de eseuri Stiinta.info-TerraMagazin adresat elevilor si studentilor inscrisi in institudii de invatamant din Romania si Republica Moldova. Va rugam sa promovati concursul nostru in liceul, universitatea sau trustul de mass-media al dumneavoastra.

Concurentii vor redacta un eseu avand ca tema la alegere una dintre provocãrile stiintifice majore ale secolului nostru si il vor trimite pana pe 15 mai 2008 adresa de email concurs@stiinta.info. Mai multe informatii la http://stiinta.info/concurs.

Premiile vor fi oferite in dublu, odata la categoria elevi, alta data la categoria studenti. Premiul I consta in un iPod nano de 2 GB oferit de Media Galaxy, magazinul cu cea mai variata gama de produse. Premiul II consta in un iPod shuffle de 1 GB oferit de OneStop, magazinul tau online. Alte premii vor cuprinde carti, abonamente si alte produse IT, oferite de revista TerraMagazin, dar si de alti sponsori. De exemplu, domnul Ioan Grosu ofera cate un ROTOP, titirez controlabil, inventia dumnealui. Estimam sa mai adaugam si alte premii intre timp. Va invitam sa aflati mai multe despre sponsorii concursului la pagina aceasta; fara premiile oferite de dumnealor, concursul nostru nu ar fi fost posibil.

Pe pagina concursului nostru gasiti mai multe informatii, precum:
Poster in format A4, Poster in format A3
Regulament
Sfaturi pentru construirea unui eseu stiintific bun
Sponsori

Trenul lui Zhou-Yu (Zhou Yu de huo che, 2002)

martie 31st, 2008

Credeam ca despre dragoste s-a spus in filme tot ce se putea spune. M-am inselat. Credeam ca Hou Hsiao-Hsien, Wong Kar-Wai si Zhang Yi-Mou sunt de neegalat intre marii regizori chinezi. M-am inselat. Credeam ca este imposibil ca un film sa aiba in acelasi timp ritmul lui Griffith sau Eisenstein, delicatetea Mayei Deren, simtul scenografic al lui Ozu si subtilitatea imaginilor lui Tarkovski in baletul continuu dintre real si imaginar. M-am inselat.

De doua ori pe saptamana Zhou-Yu ia trenul din Sanming spre Chongyang. Distanta dintre cele doua orase este mare chiar pentru chinezi, obisnuiti cu dimensiunile tarii lor. Zhou-Yu, pictorita pe portelan din Sanming, este indragostita naprasnic, iar iubitul ei locuieste in Chongyang.

Ea este energica, impulsiva, dominatoare. Si este superba (cum ar putea fi altfel, daca interpreta rolului este Gong Li?). El este un poet timid, inca departe de a fi consacrat. Si poate ca versurile lui nu vor fi cunoscute niciodata decat de ea. O iubeste si ii compune poeme dupa poeme, dar se teme sa nu isi piarda independenta, se teme sa riste o decizie.

Iar ea este chinuita mereu de intrebarea daca el o iubeste. In primul poem pe care i l-a compus, a asemuit-o cu frumusetea lacului Xan-Hu, lacul celest. Oare lacul exista? Pentru ca exista o statie de cale ferata, Xan-Hu, in mijlocul unei campii imense. Si oricat te-ai uita nu vezi decat campia, care se pierde undeva in ceata.

Si la un moment dat el se va muta departe, in Tibet. Dar ea va continua sa faca drumul de doua ori pe saptamana. Chiar daca acum se duce la o casa parasita. Refuza sa admita ca el a plecat.

Se va duce oare pana la urma la el in Tibet?

Buna intrebare, pentru ca exista doua persoane care o urmaresc de-a lungul drumurilor ei cu trenul.

Prima persoana este un barbat, opusul poetului. Este sigur pe el, este echilibrat, are umor si mai ales nu se teme deloc de ea. Si in curand sufletul lui Zhou-Yu va fi asaltat de o noua dilema: caruia dintre ei sa ii daruiasca dragostea? Oare lacul exista? Oare poetul exista? Oare ce inseamna legatura erotica torida cu al doilea barbat, chinuita de amintirea legaturii erotice toride cu primul?

A doua persoana este o femeie, Xiu, care seamana cu Zhou-Yu ca doua picaturi de apa si care se apropie de pictorita din ce in ce mai mult. Insa de data aceasta nu pictorita se teme, de fapt nici nu realizeaza ca este urmarita ca de propria umbra. Nu. Cea care isi pune intrebari chinuitoare este Xiu.

Pentru ca filmul acesta se muta continuu intre doua povesti deosebite.

Ceva timp in urma Xiu a gasit intr-o librarie o carte de versuri a unui poet care locuia in orasul ei, Chongyang. Un poet care era de acum cunoscut. I-a daruit un autograf pe carte. Poetul se mutase dupa aceea in Tibet. Iar Xiu s-a decis sa mearga dupa el. Versurile lui nu ii dadeau pace. Erau poeme de dragoste. Vorbeau despre o tanara a carei frumusete avea delicatetea portelanului. Poemele erau delicate, ca o pictura pe portelan. Frumusetea fetei era comparata cu cea a lacului Xan-Hu, lacul celest.

Oare fata din versuri exista cu adevarat? Cum arata? Xiu se suise in tren incepand drumul lung spre Tibet. Avea cartea in mana, volumul avea un titlu ciudat, Trenul lui Zhou-Yu. Incet, incet fata din versuri incepea sa prinda forma, sa se materializeze chinuitor in mintea fetei care citea cartea. I se parea din cand in cand ca o vede si ar fi vrut sa o strige. Dar Zhou-Yu disparea imediat.

Iar Xiu citea mai departe… Poetul venise odata de demult in orasul Sanming si acolo o zarise pe Zhou-Yu. Era atat de gratiosa, ii compusese pe loc primul poem, versurile veneau dela sine. Ea il zarise, el mototolise imediat hartia pe care scrisese versurile… dar ea avea in frumustetea ei ceva dominator… a trebuit sa ii dea hartia mototolita. Peste o saptamana Zhou-Yu luase trenul spre Chongyang, el ii compusese in fiecare zi un nou poem. Iar fata continuase sa vina cu trenul de doua ori pe saptamana la el. El o iubea din ce in ce mai mult, dar era si speriat. Se obisnuise singur.

Iar trenul trecea peste viaductul aflat la o inaltime uriasa peste fluviul Yang-Tse… asa era in carte, asa era si acum, cand Xiu citea versurile. De cate ori va fi trecut trenul ducand-o pe Zhou-Yu peste uriasul viaduct deasupra lui Yang-Tse? De cate ori va fi revenit Xiu asupra versurilor in care se vorbea despre trenul trecand peste viaduct?

Si versurile vorbeau si despre un barbat aflat in tren si care o asalta pe Zhou-Yu cu insistente in acelasi timp bonome si indraznete. Ce va fi fost in sufletul lui Zhou-Yu, sfasiata intre doua iubiri? Intrebarea revenea chinutor in poeme, intrebarea revenea chinuitor in mintea lui Xiu.

Dar mai ales o chinuia intrebarea daca Zhou-Yu existase cu adevarat, sau era numai o plasmuire poetica. O naluca, plasmuita de un poet care scria versuri cu delicatetea unei picturi pe portelan. Numai ca naluca prindea forma in fata ochilor lui Xiu, dar numai o clipa, dupa care parca se dematerializa.

Cum putea sa arate o femeie de care se indragostise poetul? Nu putea fi decat la fel ca aceea care il iubea acum, citindu-i tulburata versurile in trenul care o ducea spre el.

Gong-Li joaca in filmul acesta un rol dublu, si o face cu atat talent incat intelegi nuantele care le difera pe cele doua eroine si totodata simti ca sunt doua ipostaze ale aceleiasi fiinte.

Iar pe masura ce filmul se deruleaza, intelegi tot mai mult ca binomul Xiu – ZhouYu nu este simgura ambiguitate maiastra a filmului. Intelegi ca prima poveste este narata de eroina celei de a doua povesti – si este narata dupa cum o duc gandurile in timp ce citeste versurile, inainte si inapoi intre paginile cartii, inainte si inapoi in timp. Si intelegi ca filmul descrie cele doua povesti in franturi neliniare, iar fiecare frantura este perfect posibila in realitate, sugerand insa ca toate celelalte franturi pot fi imaginare.

Iar regizorul (Sun Zhou) reuseste sa nu se piarda in franturi ci sa asigure filmului un ritm impecabil. Trenul este elementul de baza, care uneste franturile. Trenul trecand peste marele viaduct deasupra fluviului Yang-Tse. Fiecare farama de poveste incepe in goana nebuna a trenului, actiunea incepe in tren, continua undeva, intre Sanmimg si Chongyang, si se termina pe un long-shot, care iti da clipa de ragaz pentru a medita rostul a ceea ce tocmai s-a petrecut pe ecran, apoi din nou trenul gonind nebuneste, incepe o alta frantura de poveste.

Imaginile sunt extraordinare, regizorul acesta are un simt aproape diabolic al culorii si al trecerii de la close-up la long-shot. Si mai ales al realizarii unui contrapunct intre imagine si actiune. Pentru ca imaginea nu are tot timpul legatura directa cu actiunea din momentul acela, relatia este mult mai subtila; imaginea sprijina actiunea, evoluind mereu spre o sugestie a incadrarii faptului concret intr-un univers care nu ne este neaparat cunoscut. Panorama zgarie-norilor din Chongyang, universul trepidant al Chinei de azi, portile caselor vechi, porti pictate, garbovite de vreme, universul Chinei eterne, rafturile prafuite de bibiloteca, incarcate de carti pe care nimeni nu mai are vreme sau rabdare sa le citeasca, dar care cuprind in universul lor intelepciunea lumii, cerul pe care se vede luna, sau campia nesfarsita care se topeste in ceata, universul care le cuprinde pe toate

Iar momentele in care Zhou-Yu se materializeaza in fata ochilor lui Xiu, pentru a disparea in clipa urmatoare imi amintesc de capodopera Mayei Deren, Meshes of the Afternoon, naluca aceea imbracata intr-o mantie neagra cu gluga care apare si dispare continuu, naluca din filmul chinez, imbracata intr-o pelerina cu gluga. Si incepi sa intelegi ca si in Meshes of the Afternoon naluca este un alter-ego al eroinei.

Si incepi sa intelegi ca trenul acesta care uneste mereu franturile este un simbol al drumului nebunesc pe care il parcurgi in dragoste, incercand sa te intelegi, incercand sa intelegi ce e adevar si ce e iluzie. Incepi sa intelegi ca in dragoste iti construiesti un alter ego al tau cu care te compari si te chinui. Si ca ai nevoie sa iti construiesti un alter ego si pentru fiinta iubita, sa ii compari si sa te chinui. Dragostea, o calatorie nebuneasca in cautarea unor certitudini, o oglinda in care te privesti si incerci sa te cunosti, sa iti afli certitudinile tale.

Si intelegi ca nu are importanta daca prima poveste este adevarata sau cea de-a doua, ca sunt doua ipostaze inlantuite de creatorul filmului pentru a-ti spune ca poti sa deosebesti certitudinea de iluzie atunci cand reusesti sa te vezi bine in oglinda si sa iti citesti ce se afla in sufletul tau.

Si atunci ceata se ridica de pe marea campie dela Xan-Hu si in fata ochilor nostri apare incet, incet lacul celest. Este ultima imagine din film, este darul pe care il primim noi, cei care am privit filmul si am reusit sa construim relatia de empatie cu cele doua ipostaze ale eroinei filmului.

Apel Summit NATO

martie 31st, 2008

A P E L c ă t r e :
Cei 55 de şefi de state şi guverne care participă la Summitul NATO de la Bucureşti
D-l Jaap de Hoop Scheffer – Secretar general al NATO

Spre informare: D-lui Jose Manuel Durao Barroso – Preşedintele Comisiei Europene, D-lui Hans-Gert Poettering – Preşedintele Parlamentului European, D-lui Franco Frattini – Vicepreşedintele Comisiei Europene, comisar pentru Justiţie, D-lui Nicholas Taubman – ambasadorul Statelor Unite ale Americii în România.

Stimaţi reprezentanţi ai ţărilor membre NATO,
România a devenit membră a NATO datorită revoluţiei anticomuniste începute în decembrie 1989. În timp ce comunismul a căzut fără victime în toate celelalte foste ţări comuniste, în ţara noastră a fost un măcel de proporţii uriaşe: peste 1100 de morţi şi peste 3300 de răniţi. Incredibilul masacru nu a fost judecat până acum pentru că justiţia şi alte instituţii ale statului au fost aservite sau corupte de autorii celor peste 1100 de crime. De 18 ani încoace, cei implicaţi în crime istorice infestează viaţa publică din România şi ne dau lecţii de demnitate de la tribuna celor mai înalte instituţii ale statului.
În decembrie 2006, în ţara noastră a avut loc cel mai important act politic postcomunist şi totodată o premieră mondială: Preşedintele României Traian Băsescu a condamnat regimul comunist ca ilegitim şi criminal în baza unui incontestabil document ştiinţific – Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Cu toate acestea, până în prezent Parlamentul României nu a adoptat nici una dintre cele circa 20 de legi recomandate în Concluziile Raportului Final. În aceste condiţii, încă nu a fost înfăptuită reforma anticomunistă demarată de condamnarea asumată oficial doar de şeful statului. Dimpotrivă: după decembrie 2006 au existat numeroase acţiuni politice cu scopul restauraţiei criptocomuniste. Unele şi-au atins parţial scopul. Revoluţia începută acum peste 18 ani a rămas neterminată. Acum, când România este membră a NATO şi UE, această revoluţie trebuie terminată şi se cuvine să devină “de catifea”.
NATO are nevoie de o Românie în care să fie exclus pericolul restauraţiei comuniste.
În acest sens:
1). Vă solicităm să somaţi Parlamentul României să adopte legile recomandate de Concluziile Raportului Final de condamnare a crimelor comunismului. Menţionăm că una dintre recomandări este finalizarea urgentă a cercetărilor Justiţiei referitoare la masacrul din decembrie 1989 şi fratricidul din iunie 1990 comis împotriva manifestanţilor anticomunişti, a societăţii civile, a partidelor istorice şi a presei independente.
2). Vă cerem să somaţi Justiţia română să-şi facă datoria măcar după 18 ani de la comiterea celor peste 1100 de crime. Subliniemcă la 6 febr. a.c., delegaţia revoluţionarilor anticomunişti – care s-a deplasat la Strasbourg – a depus la Curtea Europeană a Drepturilor Omului o acţiune împotriva sistemului juridic al statului român, solicitând prin aceasta, o hotărâre a C.E.D.O. care sa oblige instituţiile statului român să soluţioneze dosarul 97/P/1990 referitor la masacrul din dec.1989. Menţionăm că la 7 februarie a.c., revoluţionarii au depus personal la Consiliul Europei Apelul pentru Adevăr adresat autorităţilor române şi europene, semnat de peste 800 de personalităţi.
3). Vă rugăm să aprindeţi o lumânare la crucea din Piaţa Universităţii unde a început masacrul împotriva eroilor anticomunişti şi unde a avut loc cel mai lung miting anticomunist din istorie (52 de zile non-stop), reprimat în iunie 1990 cu o sălbăticie care a oripilat întreaga lume civilizată. Fără eroii anticomunişti, Summitul NATO de astăzi nu ar fi avut loc la Bucureşti.
25 Martie 2008, Bucureşti.
Cu încredrea că nimic bun nu poate fi clădit pe neadevăruri şi crime,

Sorin Ilieşiu, vicepreşedintele Alianţei Civice, autorul Apelului pentru condamnarea naţională şi internaţională a crimelor comunismului – http://www.libertates.com/en/content/view/40/7/
Asociaţia 21 Decembrie 1989, Teodor Mărieş – Preşedinte
Blocul Naţional al Revoluţionarilor 1989, George Costin – Preşedinte executiv
Liga Studenţilor din Universitatea Bucureşti 1990, avocat Antonie Popescu – Senior
Liga EUROATLANTICĂ, Preşedinte -. Magdalena Maria Rotaru
Consiliul Mondial Român, Ştefana Bianu – Vicepreşedinte
Asociaţia Adevăr şi Dreptate, Nicolae Bănuţoiu – Preşedinte
Fundaţia Culturală Timpul – Iaşi, Liviu Antonesei – Preşedinte
Federaţia naţională OMENIA a Caselor de Ajutor Reciproc a Pensionarilor (peste 1.000.000 de membri), dr.ing.Gheorghe Chioaru – Preşedinte
Grupul văduvelor de eroi martiri
Federaţia sindicală “Solidaritatea – Virgil Săhleanu” a siderurgiştilor din România, Gheorghe Tiber – Preşedinte,
Fundaţia Naţională a Revoluţiei din Decembrie 1989 – Timişoara, Pompiliu Alămorean – Preşedinte
Sindicatul Solidaritatea al siderurgiştilor Galaţi, Ilinca Diaconu – Preşedinte
Sindicatul Solidaritatea Hunedoara, Marian Mititelu – Preşedinte
Sindicatul ALRO Slatina, Ion Ioan – Preşedinte
Cristian Dumitrescu – Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România
Daniel Popescu – Senior Liga Studenţilor din Universitatea Bucureşti 1990
avocat Alina Grigorescu – Consiliul Director al Alianţei Civice
Ana Ciucan Ţuţuianu – Alianţa Civică Bucureşti
Şerban Rădulescu Zoner – ex-Preşedintele Alianţei Civice

Moara Diavolului

martie 31st, 2008

Politicienilor le cresc urechi de elefant… Se laudă că ascultă o ţară întreagă, dar fac asta doar pentru imagine… O imagine care ţine prea puţin, căci fiecare om obişnuit are ochii plini de asfalt, palmele pline de vise care nu mai zboară!
Politicienii cred că au dreptul la munţi de bani… Şi-atunci încep să le crească piei fine, de mănuşi care au pretenţii… Şi punctul lor îi aleargă pe un drum nebun!
Oare… ce-şi doreşte un politician? Oare… ce crede el despre pământeni?
Poate că noi ar trebui să ne ferim de ziua când politicianul îşi pierde ochii şi sufletul într-o lume răsturnată peste firesc… Poate că noi avem cheia de la sertarul cu pagini noi… Poate că noi ar trebui să creăm o lume nouă, nu politicienii!

10 martie 2007, 19:19
Doimea materiei, Carminis, 2007

Restaurare cu laser

martie 31st, 2008

O metodă nouă de renovare şi recondiţionare a monumentelor ce aparţin patrimoniului cultural românesc a fost dezvoltată de catre cercetatorii de la Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Optoelectronica de la Măgurele. Ea are ca scop investigarea şi diagnosticarea pieselor de artă prin mijloace opto-electronice neinvazive şi nedistructive.
O metodă nouă de renovare şi recondiţionare a monumentelor ce aparţin patrimoniului cultural românesc a fost dezvoltata de catre cercetatorii de la Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Optoelectronica de la Măgurele. Ea are ca scop investigarea şi diagnosticarea pieselor de artă prin mijloace opto-electronice neinvazive şi nedistructive.
Această tehnologie a fost aplicată cu succes în două biserici din Bucureşti: Biserica Doamnei (construită în 1863) şi Biserica Stavropoleos (construită în 1724).
În cazul noii metode nu este nevoie să fie prelevate probe de pe monumentele degradate, pentru a se depista defectele. Zonele îm care s-a pictat din nou sau degradările incipiente se detectează şi se caracterizează automat, printr-o analiză multispectrală de imagine a picturilor.
Metodele folosite până acum necesitau mutarea artefactelor până în laboratorul în care erau instalate aparatele de tratare şi recondiţionare. Este ştiut însă că operele de artă sunt păstrate la temperatură constantă. De exemplu, în interiorul Muzeului Naţional de Istorie şi al castelului Bran este folosit un sistem de monitorizare a microclimatului pentru ca temperatura şi curenţii exteriori să nu degradeze obiectele de artă. Transportul în alte locaţii supunea însă operele de artă la variaţii de temperatură şi climat nedorite. Noul sistem de analiză spectroscopică este însă portabil şi el elimină astfel inconvenientul, deoarece analiza se poate face în locaţia originlă a operei de artă.
Cu ajutorul spectroscopiei cu laser se determină compoziţia materialelor şi a depunerilor poluante, analiza putând fi aplicată atat suprafeţelor din material organic, cât şi celor din material anorganic. Ea a fost deja folosită cu succes asupra picturilor frescelor de pe biserici, a statuilor de piatră şi marmură, sau a obiectelor de metal.
În plus, fizicienii de la Institutul de Optoelecronica de la Măgurele au găsit şi o metodă de tratare a monumentelor în stare avansată de degradare. Astfel, după o scanare 3D cu înaltă rezoluţie (150 de micrometri) se obţine o replică digitală a artefactului cu ajutoul căreia se pot depista cele mai adânci corodări, după care se aplică un tratament cu laser ce îndepărtează elementele poluante depuse pe suprafaţa şi în interiorul crăpaturilor obiectelor.
Rezultatele avute în domeniul cultural românesc au fost validate nu numai de către autorităţilor naţionale, dar şi de către o comisie europeană.. Să sperăm că această tehnologie va salva “viaţa” mai multor monumente şi obiecte aflate în stare de degradare şi va împiedica deteriorarea lor ulterioară.
Sursa informatiei : Stiinta.info

Salcia din aprilie

martie 31st, 2008

Nimic nu mă legăna mai bine
Decât salcia de la Pârâul Iepuraşului
În aprilie, înainte de Paşti.
Pe Dumnezeu acolo îl găseam.
Singur,
Când în jur nu mai era nimeni.
Împleteam ramurile moi, verzi.
Printre ele îmi strecuram şi gândurile.
Nu găseam răspuns la nicio-ntrebare.
Mă trezeau broaştele plescăind în apa puţină.
După amiază coborau fetele.
Vorbeau despre părinţi,
Despre câinele nostru cu trei picioare,
Despre Maria de pe Coltău.
Uneori şi despre mine:
Că l-am încălecat pe Verdeş fără şea, fără frâu
Şi m-a trântit în drum; era gata să mă omoare.
Îşi bălăceau picioarele palide, subţiri,
Ca ale berzelor venite din ţările calde.
Stăteau mirate pe casă într-un picior.
Coboram seara odată cu soarele.
O auzeam pe mama prin curte.
Mă striga la cină.
„Se răceşte ciorba de urzici!”
Eram în Postul Mare.

Dan David, Los Angeles, 20-martie-2008.

Cum să-ţi înţelegi soţul – prezentare de carte

martie 31st, 2008

Probabil cã fiecare om cãsãtorit a gândit adesea cã una dintre problemele cele mai spinoase ale unei cãsnicii este împãrţirea sarcinilor în gospodãrie.
Oricare dintre soţi are o imagine personalã despre rolul sãu în cadrul familiei. Dar celãlalt gândeşte oare la fel?
În aceastã carte, Gary Smalley se adreseazã acelor femei ce-şi doresc sã fie iubite şi înţelese de cãtre soţii lor. Mai devreme sau mai târziu, aproape orice soţie ajunge la întrebarea: cum îl pot motiva pe soţul meu sã îşi asume o parte dintre rãspunderile îngrijirii cãminului şi a copiilor? Cum sã-l fac sã înţeleagã ce-mi doresc cu adevãrat?
Pentru a-şi consolida cãsnicia, o femeie trebuie sã-şi punã cu perseverenţã în valoare însuşirile şi calitãţile sale naturale. Gary Smalley analizeazã cu sensibilitate conflictele ce pot apãrea într-un cuplu şi îndrumã cu înţelepciune cãtre armonie.
Citind aceastã carte, veţi înţelege nu doar felul în care gândesc bãrbaţii, ci şi cum le puteţi mişca inimile.

Autor: Gary Smalley

Colecţia: Familia la Curtea Veche

stana pe muntele Semenic

martie 31st, 2008

Pacea, de Aristofan, Literatura greaca

martie 31st, 2008
Bustul lui AristofanBustul lui Aristofan

Cel mai important poet comic grec, Aristofan, (cca 445 î.e.n.- cca. 386 î.e.n.) satirizeaza în comediile sale ( a scris 44, dintre care s-au pastrat integral doar 11), viciile societatii ateniene din perioada razboiului peloponesiac (431-404 î.e.n.). Luând adesea aspectul unor fantezii alegorice, piesele sale elogiaza pacea, demascându-i pe cei care i se opun (Acharnienii, Pacea, Lysistrata), abordeaza subiecte politice, criticând conducerea Atenei din acea vreme (Cavalerii, Viespile), ironizeaza mania atenienilor pentru procese (Pasarile) sau ridiculizeaza educatia data de sofisti(1) tineretului (Norii) si unele aspecte ale vietii literare (Broastele).

PACEA
Exasperat de razboi, viticultorul atenian Trigeu (Trygaios= adunator de roade(2)) pleaca spre cer calare pe un carabus spre a face cunoscute lui Zeus nenorocirile grecilor si a reduce zeita Pacea pe pamânt. Zeii se retrasera însa din Olimp lasându-l în locul lui pe Polemos (Razboiul), care a închis Pacea într-o pestera. Profitând de absenta Razboiului, Trigeu elibereaza Pacea cu ajutorul taranilor, al negustorilor si meseriasilor, al tuturor celor care profita de binefacerile ei si o aduce pe pamânt, însotita de Opòra (Recolta) si Theòria (sarbatoarea recoltei). Trigeu se casatoreste cu Opòra.
Fragmentele reproduse mai jos contin elogiul adus Pacii.

TRIGEU
O, Pace! Tu ne dai belsug de struguri !
Mi-ar trebui un imn atât de mare,
Si greu de zece mii de amfore,
Sa te slavesc, caci n-am nimic în casa !
Bine-ati venit, Theòria, Opòra !
Ce chip frumos si blând ! Ce dulce esti,
Theòria, tu, dulce ca miresmele
Placute ale vremilor de pace !

HERMES
Ca sacul soldatesc miroase, parca…

TRIGEU
« Urât mi-i mie sacul soldatesc ! »
Urât îmi e soldatul ! Râgâie
Doar ceapa si otet ! O, tu, Opòra,
Ne-aduci belsug de struguri si ospete;
Si versuri dulci de fluiere ne-aduci;
Si tragedii, si cânturi de Sofocle;
Si potârnichi; si pe Euripide,(3)
Cu stih marunt…

HERMES
O superi ! Ei nu-i place
Cuvântul mester din acest poet…

TRIGEU
…Oita care zbiara: iedera;
Strecuratori de vin, grumaji de fete
În fuga spre câmpie; sclave bete;
Ulcioare rasturnate…ce belsuguri
De frumuseti !

HERMES
O, vezi cetatile,
Cum stau la sfat, cu drag, întreolalta,
Cu zâmbetul pe buze, împacate ?…

TRIGEU
Desi grozav li-s fetele stâlcite,
Si trupurile numai umflaturi…

HERMES
Ia-n uita-te la cei din jurul nostru:
Chiar dupa chip se vede cine-s…

TRIGEU
O !

HERMES
Colo în fund un negustor de coifuri,
Îsi smulge parul…

TRIGEU
Mesterul de sape,
Nici nu se uita înspre sabier !

HERMES
Numai nu cânta, mesterul de coase !

TRIGEU
Si-si bate joc de mesterul de suliti !…

1 Sofisti, reprezentati ai unei scoli filozofice care sustinea, printre altele, ca se pot demonstra cu aceeasi îndreptatire afirmatiile contradictorii.
2 Numele personajelor lui Aristofan sunt adesea simbolice.
3 Aristofan nu gusta tragediile lui Euripide, pe care le-a ironizat în comedia Broastele.

America în căutarea unui preşedinte

martie 31st, 2008

Pentru un jurnalist, campania prezidenţială din Statele Unite reprezintă o mană cerească. Prima campanie electorală din 1952 în care nu este prezent în competiţie un preşedinte sau vice-preşedinte în funcţie a prilejuit un spectacol extraordinar care promite să se prelungească până în ziua votului – noiembrie, dacă nu cumva şi după acea dată.

Într-o cursă plină de surprize, imprevizibil şi pronosticuri răsturnate există o cvasi-certitudine: viitorul preşedinte al Statelor Unite va în premieră un bărbat de culoare – Barack Obama, o femeie – Hillary Clinton sau cel mai vârstnic din istoria de peste două secole a SUA – John McCain.

Spun cvasi-certitudine deoarece impasul din competiţia pentru desemnarea candidatului Partidului Democrat poate duce la alegerea de către convenţia din vară a unui candidat de compromis, fostul vicepreşedinte Al Gore.

Barack Obama şi Hillary Clinton sunt încleştaţi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru investitura Democrată şi îanintea ultimelor opt alegeri primare senatorul de Illinois are un avans de peste 100 de delegaţi la convenţie înaintea fostei Prime Doamne, actualmente senatoare de New York.

Este puţin probabil ca vreunul dintre candidaţi să obţină numărul necesar de delegaţi aleşi şi atunci votul celor peste 700 de \”superdelegaţi\” – aleşi şi demnitari ai Partidului Democrat va deveni decisiv.

Mai mulţi fruntaşi ai Partidului Democrat i-au cerut lui Hillary Clinton să se retragă din competiţie, deoarece nu are şanse să-l întreacă pe Barack Obama şi aduce daune ireparabile unităţii partidului înaintea confruntării cu senatorul de Arizona, John McCain, virtual candidat al Partidului Republican.

Hillary Clinton a refuzat net, iar sondajele arată că acest duel prelungit începe să aibă efecte negative, aproape un sfert dintre alegătorii Democraţi, atât ai lui Clinton cât şi ai lui Obama, declarând în sondaje că nu vor vota în toamnă pentru candidatul desemnat dacă nu va fi cel preferat.

În mod normal, Partidul Democrat ar fi trebuit să câştige alegerile prezidenţiale din toamnă în galop de sănătate.

Războiul din Irak, impopularitatea preşedintelui George W. Bush şi degradarea situaţiei economice cântăresc greu ca argumente împotriva unui candidat Republican.

Dar John McCain nu este un candidat Republican tipic. Popular printre independenţi – cei care înclină balanţa până la urmă – şi chiar printre Democraţi, fostul veteran de război şi prizonier timp de peste cinci ani în Vietnam se delimitează de preşedintele Bush.

Deşi sprijină războiul din Irak, fiind unul dintre proponenţii timpurii ai aşa numitului \”surge\” – sporirea efectivelor militare americane care a dus la ameliorarea aparentă a situaţiei de securitate din Irak, senatorul cu părul argintiu a fost un critic constant al administraţiei Bush.

Mulţi conservatori nu-i iartă nici acum voturile din 2001 şi 2003 împotriva reducerii impozitelor pe venit.

Dar francheţea lui McCain îi dezarmează pe mulţi oponenţi, mai ales atunci când este comparată cu atacurile reciproce otrăvite dintre Hillary Clinton şi Barack Obama.

Aceasta a dus în sondaje la o situaţie de egalitate aproape perfectă a şanselor.

Rasmussen.org, o reputată companie de sondare a opiniei publice, arată că în alegerile din noiembrie Partidul Democrat poate conta pe 243 de voturi în colegiul electoral, Partidul Republican pe 240, 55 de voturi din cinci state (Ohio, Michigan, Colorado, Nevada şi New Hampshire) fiind pe muchie de cuţit.

Trebuie reamintit că preşedintele Statelor Unite este ales de un Colegiu Electoral în care sunt reprezentate cele 50 se state şi capitala federală Washington, în total 538 de voturi, din care este necesară majoritatea absolută – 270 de voturi.

Marii electori sunt aleşi de electorat, candidatul care obţine cele mai multe voturi într-un stat câştigă toţi electorii statului respectiv.

Diferenţele ideologice sunt practic nesemnificative între Barack Obama şi Hillary Clinton, de unde şi accentul pe calităţile personale şi experienţa fiecărui candidat.

Ele devin însă consistente dacă îi comparăm pe cei doi candidaţi Democraţi cu John McCain.

Atât Barack Obama cât şi Hillary Clinton doresc o retragere militară grabnică din Irak, militează pentru sporirea rolului statului în economie şi adoptă poziţia clasic liberală în chestiuni social-culturale cum ar fi avorturile, drepturile minorităţilor sau pedepasa cu moartea.

John McCain se opune retragerii militare din Irak atât timp cât insurgenţa internă nu este învinsă, doreşte re-echilibrarea finanţelor statului şi are opinii conservatoare în chestiuni social-culturale, deşi, aşa cum am mai spus, e privit cu suspiciune de mulţi conservatori.

McCain este deocamdată liber să-şi continue campania şi să adune bani pentru la toamnă, lăsând Partidul Democrat să se sfâşie în lupte fratricide.

Dar până alegerile generale mai sunt şapte luni şi orice pronostic de pe acum este total hazardat.

Voi mai reveni cu comentarii despre campania din Statele Unite, dar deocamdată vă propun să ne delectăm cu spectacolul democractic în curs – peste 40 de milioane de alegători au luat deja parte la alegerile primare – un fapt care ar trebui să-i reducă la tăcere pe cinicii critici ai democraţiei americane.

Festivalul Românesc de primavara din Washington, DC

martie 27th, 2008

Duminică 25 Mai, la pavilionul din Bull Run Regional Park, Centreville, Virginia, va avea loc festivalul românesc de primăvară, in organizarea Bisericii Sfanta Cruce.

Dacă doriţi să voluntariati, sau să sponsorizati, sunteti invitati sa contactati organizatorii evenimentului.

Invitaţi speciali din România sunt membrii formaţiei IRIS.

Intilniri premergatoare summit-ulu NATO de la Bucuresti

martie 27th, 2008

Cu ocazia summit-ului NATO, care va avea loc la Bucuresti in perioada 2–4 aprilie 2008, au fost organizate in capitala Americana, evenimente premergatoare acestei intilniri la nivel inalt.
Pe 20 martie la Clubul National de Presa din Washington, a avut loc un dialog pe tema “NATO 2008: Este alianta pregatita sa infrunte noi probleme? Asteptari de la Bucuresti”, la care au luat cuvintul domnul Kurt Volker, Secretar Asistent pentru Europa si Eurasia in cadrul Departamentului de Stat al SUA si Ambasadorul Romaniei la Washington, excelenta sa domnul Adrian Vierita, care a mentionat faptul ca “pentru noi in Romania, acesta este cel mai mare eveniment organizat de Romania, dar cred ca si cel mai mare eveniment cind ne referim la dimensiunea Summit-ului. Asteptam in momentul de fata 24 de presedinti de stat care si-au confirmat deja participarea, 26 de sefi de guvern si 87 de personalitati avind rangul de ministrii. Tot odata asteptam 3000 de delegati si 3500 de membrii ai presei.”
Un al doilea eveniment a avut loc pe 26 martie a.c. la Centrul Woodrow Wilson din Washington, cu tema: “Summit-ul de la Bucuresti: perceptia Romaniei asupra viitorului NATO”. Intilnirea a fost co-sponsorizata de catre Programele de Istorie si Politica Publica din cadrul Centrului Wilson, precum si Programele de Studii pentru Europa Estica si Vestica. La intilnire a participat excelenta sa domnul Adrian Vierita ambassador al Romaniei la Washington, moderatorul discutiilor fiind domnul Dr. Samuel F. Wells, director asociat al Centrului Wilson, director al Programului de Studii pentru Europa Vestica.

AUR FILOSOFIC

martie 27th, 2008

atunci când vrei să călătoreşti,
dar în buzunar nu ai
decât gândul…
te distrezi cu un trenuleţ
din pandişpan,
savurezi parfum de mere
şi te ancorezi într-un vis…
de fapt, te joci cu sufletul!
el te face să crezi în lumina
care se ascunde în căuşul palmei,
mulţumită… fericită…
absorbită de magia clipei!
sufletul e veşnicul prieten!
de câte ori te strigă…
ascultă-l… iubeşte-l…
măreşte-l… rotunjeşte-l…
el este poemul cel mai sfânt!

3 octombrie 2007, 13:27
pentru Florin Piersic
(Doimea materiei, Carminis, 2007)

Noutati in Blogul Scriitorilor Romani din New York

martie 27th, 2008

Noutati in Blogul Scriitorilor Romani din New York http://vetiver.weblog.ro: Professor Charles Merritt Carlton, Dumitru Radu Popa, Leonard Oprea, Valery Oisteanu. Cititi deasemenea in acest blog despre ultimele aparitii editoriale semnate de Anca Pedvis, Dinu Flamand, Constantin Eretescu, Mirela Roznoveanu, Serban Chelariu, Mihai Posada, Alexandra Conte, W.S. Di Piero, Vladimir F.Wertsman, Aurora Cornu, Mircea Sandulescu, Liviu Georgescu, Mihai Sipos, Constantin Virgil Negoita, Dumitru Titi Ivan, Titu Popescu, Marin Preda – scrisori catre Aurora, Vasile Andru, Jean Parvulesco si Costa Tacou, Ramona Rusenescu si Paul Blaj, William James Austin, Dumitru Chioaru, Serban Axinte, Matei Visniec, Ruxandra Cesereanu, Florina Ilis, Doina Rusti, Razvan Tupa, traduceri de Stefan Stoenescu, articole.

Leul din noi

martie 27th, 2008

uite ca s-a facut iar dimineata
si cocoshul de pe metereze suna a zi
in raceala proaspata
se deschid florile de gardenie
te mai intinzi voluptoasa evitand trezirea
si strigatul meu
vine dedinauntru, din lacasuri pecetluite
acolo unde ai pus lacate mari
si lanturi grele de ancora
ma zbat sa ajung la sufletul tau
sap cu pioletul in intamplarile de ieri
gonesc iguane ce ma musca de glezne
si ce gasesc?
o leoaica tanara cu coltii inrositi
prezentand inima mea
puilor ei flamanzi
cu atata tandrete
ca uit de durere
si ma asez la picioarele voastre
sa asteptam in tacere primele raze de soare ..

Bolovanul

martie 27th, 2008

Bătrânul doarme pe pământul bătătorit
De timp, de oasele sale.
Capul rezemat pe bolovanul
Ajuns în parc cine ştie când şi de unde.
Inimă plină de tainele vremurilor,
De lumină, de înţelepciune,
Din apele care l-au şlefuit,
Din soarele erelor prin care-a trecut.
I le revarsă în vise;
Coroană de lumină
În jurul capului alb, ostenit.
Câinii îl ocolesc.
Niciun câine nu se atinge
De bucata de pâine rămasă de-aseară
În rucsacul cu catarame roşii
Aşezat la căpătâi lângă piatră.
Dimineaţa s-a trezit
Cu buletinul despre vreme:
„Vine furtuna.
Pregătiţi-vă de ploaie.
Nu uitaţi de galoşi, de umbrele!”

Dan David, Los Angeles, Feb.-17-2007.

MUNTELE

martie 27th, 2008

Muntele

o aripă frântă din coasta ta, te-a durut
a căzut din cer şi s-a înfipt pe pământ.
se anină între cer şi pământ a mirare
e durerea zeului şi a vieţii încercare.

o pătură verde de vis nostalgie şi dor
îţi acoperă bustul şi creasta înalţată uşor
dar creasta ta zboară spre ‘nalt semeaţă
spre zarea senină albastră si mareaţă

soarele te scaldă cu razele luminii
sageţi trimise-n neant, săgeţi aurii
te privesc, te doresc, e-o plăcere
e o desfătare şi-o mare, o mare durere.

dureri adunate-n pântec de munte,
cu istorii zbuciumate şi destul de multe,
durerile-s ancestrale. văd cete de haiduci,
eterişti ce hălăduiesc prin peşteri adânci.

văd norii imenşi, albi şi moi de vată
ce se strecoară alene, pe-azurul fără pată
mângâind bolta şi creştetul tău semeţ
precum cuvintele spuse de-un copil isteţ

văd curgând în cascade, şerpuind
râuri cu feţe, mii de cioburi de-oglinzi
ce reflectă lumina senină din soare
te privesc munte, eşti o încântare!

RODICA CERNEA
GALATI
25.06.2007

MEMORIALUL SIGHET

martie 26th, 2008

MEMORIALUL SIGHET

ORGANIZEAZA

O DEZBATERE INTRE ELEVI SI PROFESORI DESPRE

INTRODUCEREA STUDIULUI REPRESIUNII COMUNISTE

IN PROGRAMA SCOLARA

Pentru a pregati introducerea in programa scolara a obiectului de studiu „Represiunea comunista in Romania”, Fundatia Academia Civica, in colaborare cu Fundatia Konrad Adenauer si cu Ministerul Educatiei, Cercetarii si Tineretului, organizeaza intre 14 si 21 iulie a.c., in cadrul Scolii de Vara de la Memorialul Sighet, o dezbatere, moderata de Stéphane Courtois, la care vor participa atat elevi intre 15 si 18 ani (ca in celelalte editii ale Scolii de Vara), cat si profesori de istorie din invatamantul preuniversitar.

Inscrierea – atat a elevilor, cat si a profesorilor – va fi
conditionata de un concurs prin corespondenta.

Tema concursului pentru profesori consta in prezentarea unui proiect de curs optional privind represiunea comunista in Romania.

Tema concursului pentru elevi este: „Cum cred eu ca ar
trebui predata represiunea comunista in scoala ca sa trezeasca interesul elevilor pentru acest obiect de studiu?”

Lucrarile (intre 5 si 10 pagini) vor fi trimise pe adresa Fundatiei Academia Civica, Bucuresti, sector 1, Piata Amzei 13, CP22-216 sau prin e-mail: acivica@memorialsighet.ro pana la data de 5 mai a.c.

Orice informatii suplimentare se pot obtine de la
Fundatia Academia Civica, tel. 021.312.98.52, fax 021.312.58.54, e-mail acivica@memorialsighet.ro, site www.memorialsighet.ro

Cheltuielile de transport, cazarea si masa pentru
elevi vor fi suportate de Fundatia Konrad Adenauer.

Diurna, cazarea si cheltuielile de transport pentru profesori vor fi suportate de Ministerul Educatiei, Cercetarii si Tineretului prin inspectoratele judetene.

Festivalul Zilele Basarabiei va avea loc si la Constanţa

martie 26th, 2008

Festivalul Zilele Basarabiei va avea loc si la Constanţa
Interviu cu Anatolie Tinica, vicepreşedinte al Asociaţiei Studenţilor Basarabeni din Constanţa

– Cum v-a venit ideea să organizaţi Festivalul \”Zilele Basarabiei\” şi ce doriţi să arătaţi publicului care va participa la eveniment?

– Ideea de a organiza un festival cultural \”Zilele Basarabiei la Constanţa\” a venit ca necesitate de a aniversa cei 90 de ani de la unirea Basarabiei cu Patria-mamă România şi ca preluare a tradiţiei acestui Festival Cultural de la Organizaţia Studenţilor Basarabeni din Timişoara.

Organizaţia Studenţilor Basarabeni din Constanţa va prezenta în cadrul acestui festival mai multe acţiuni cultural-ştiinţifice, teatru, recital artistic, expoziţie de pictură, comunicări ştiinţifice, proiecţie de film, lansări de carte, prin care urmărim informarea corectă a publicului din România asupra culturii româneşti din Basarabia, menţinerea acestei date istorice importante în conştiinţa neamului românesc.

– Este pentru prima dată când organizaţi un astfel de eveniment. Care sunt aşteptările?

– Organizaţia Studenţilor Basarabeni din Constanţa organizează anul acesta, în perioada 4-6 aprilie, \”Festivalul Zilele Basarabiei\” pentru prima dată.

Noi avem încrederea şi speranţa că acest proiect va fi unul de succes şi vom avea parte de receptivitate din partea publicului.

– Cât de receptive au fost autorităţile române în a vă sprijini în acest sens?

Autorităţile române au fost destul de receptive la solicitările OSB-ului, oferindu-ne sprijinul pentru a realiza proiectul propus. Precizez că am primit sprijin din partea Arhiepiscopiei Tomisului (Constanţa), Universitatea Ovidius Constanţa etc.

– Cum colaboraţi cu organizaţiile similare din România şi care este contribuţia comună a acestora la aniversarea a 90 de ani de la Marea Unire?

– OSB CT colaborează cu mai multe organizaţii studenţeşti, cu ar fi OSB din Timişoara, Bucureşti, Braşov, Galaţi, Cluj, Suceava, Iaşi, mai colaborează cu fundaţii şi asociaţii culturale, de exemplu, Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni, Asociaţia Pro-Basarabia şi Bucovina din Constanţa, Institutul \”Fraţii Golescu\” din Bucureşti.

Menţionez că OSB CT organizează acest Festival Cultural (FZB) împreună cu Universitatea \”Ovidius\”, facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, care ne va oferi cazare pentru invitaţi, spaţii pentru desfăşurare şi logistica necesară. Asociaţia Pro-Basarabia şi Bucovina, filiala Constanţa, a contribuit la organizarea mai multor acţiuni culturale din cadrul festivalului. Cinemateca Romana ne va prezenta filme documentare istorice din perioada interbelică. Muzeul Naţional de Istorie şi Arheologie din Constanţa va găzdui deschiderea evenimentului. Sperăm că vor fi prezenţi la acest festival şi actorii Teatrului \”Eugene Ionesco\” din Chişinău (Igor Caras şi Ina Surdu) pentru a prezenta piesa de teatru \”Avant de mourir\”.

– FZB va fi organizat, în premieră, în trei centre universitare din România. Care este mesajul pe care intenţionaţi să-l transmiteţi studenţilor basarabeni?

– Constanţa va fi al patrulea centru universitar din România în care se va organiza Festivalul Cultural \”Zilele Basarabiei\”, mesajul nostru va fi un îndemn de a promova valorile culturale româneşti, europene şi prodemocratice, constituind o necesitate de a stimula şi a implica tinerii studenţi basarabeni în promovarea acestor valori.

Autor: Nicolae FEDERIUC
Sursa: www.flux.md

Porti deschise pentru studentii romani in universitati daneze de prestigiu

martie 24th, 2008

*Porti deschise pentru studentii romani in universitati daneze de prestigiu*

Cunoscut mai ales pentru programele de un an de studiu in licee publice din aproape 20 de tari europene, dar şi din Brazilia, Canada, Japonia sau SUA, Centrul de Educatie Internationala (International Education Center – IEC) şi-a imbogatit oferta educationala cu un set de oportunitati de exceptie.

Incepand din acest an, Centrul ofera *Programul de Plasament Universitar in Danemarca*.

„In primul rand, şi poate cel mai important pentru posibilii studenti din Romania, dintre care multi nu au inca posibilitatile materiale ale colegilor lor din Vest, şcolarizarea este complet gratuita”, explica Mihai Timofte, Coordonator de Program la Centrul de Educatie Internationala.

„Mai mult, cazarea este asigurata in campusurile universitatilor care participa la acest program, in conditii in concordanta cu gradul de civilizatie dintr-o tara ca Danemarca si la costuri mai mult decat rezonabile. In plus, studentii acceptati in program capata şi dreptul de a lucra timp de 15 ore pe saptamana in perioada cursurilor şi cu program complet in vacanta de vara, respectiv lunile iunie, iulie şi august”.

Semnificativ este şi faptul ca universitatile participante la acest program sunt dintre cele mai prestigioase din Danemarca şi chiar din Europa. Lista este deschisa de Aarhus School of Business şi continua cu VIA University College, University of Southern Denmark, Odensee Technical College, NOEA Institute of Applied Management, Danish Business Academy şi Aalborg University*.*

Sunt oferite programe de 3-4-5 ani, respectiv studii complete*,* finalizate cu diplome de nivel Bachelor sau de Master in urmatoarele domenii: Arhitectura şi Constructii; Inginerie; Informatica; Marketing; Management; Administrarea Afacerilor; Turism. Cursurile se desfaşoara in limba engleza şi toate programele sunt acreditate de Ministerul Educatiei din Danemarca şi
folosesc Sistemul European de Credite Transferabile (European Credit Transfer System, ECTS).

Inscrierea se face prin trimiterea unei copii scanate a foii matricole cu rezultatele primilor trei ani de liceu (pentru elevii care doresc sa se inscrie in programul de Bachelor) sau cu rezultatele la zi din timpul facultatii (pentru studentii care vizeaza la programul de Master). In ambele cazuri foile matricole trebuie traduse in limba engleza de un traducator autorizat şi trimise la adresa *denmark@iec.ro*.

Elevii şi studentii din an terminal care nu au sustinut inca un test de limba engleza standardizat (IELTS, Cambridge sau TOEFL) vor putea sustine testul de limba engleza cu reprezentantii Centrului de Educatie Internationala in Bucureşti, Iaşi, Timişoara şi Cluj-Napoca.

* * *

*Informatii suplimentare: Centrul de Educatie Internationala, str Marin Serghiescu, nr 6-8, Bucureşti, RO – 021016, tel 021-2111204, fax 021-2112204, e-mail: info@iec.ro, web: www.iec.ro.*

Mihai Timofte

Coordonator Program Plasament Universitar

*IEC Romania is a member of EAIE: European Association for International Education*

*IEC Romania is a member of NAFSA: Association of International Educators*

*Bucuresti, Marin Serghescu 6-8, RO-021016, ROMANIA*

*tel: +40-21-211 1204, fax: +40-21-211 2204*

*info@iec.ro, www.iec.ro*

Iepurasul calator

martie 24th, 2008

IEPURAŞUL CĂLĂTOR

(I) Prin Munţii Banatului: Semenic
Dana Antoaneta Bălănescu
Pentru Paste, 2008

Eram peste masură de ocupată şi… mă risipeam dupa bunul meu obicei. Taman în vinerea dinaintea Floriilor catolice şi protestante (14 martie 2008), mi-a venit ideea să mai scriu ceva (şi) pentru copilaşi…Oftam, amintindu-mi că prima mea poveste pentru un nepoţel datează de prin anul…2000*!

Ei, doar nu credeaţi că stăteam doar pe gânduri, ronţăind creionul (pardon…mouse-ul) în căutarea ideilor !!! Urma musai sa fac o prefaţă*, să mai editez şi o hartă nesuferită pentru o carte de numismatică… Când, ce să vedeţi, grăbită să caut nişte cărţi, m-am împiedicat de ceva anume…Am crezut, prima dată, că era jucăria muzicală a căţeluşului meu cel mic, Pepi. Mă uit, mai atentă, pe covor, şi când colo, zăcea aruncată, o patină cu rotilă! Mein Gott, cât de mult îmi doream să alerg cu rotilele, să zbor de la o manifestare culturală la alta, să fac curse prin oraşul vechi, ori să-mi vizitez prietenii, dar…

– Acum, copiii se plimbă cu rolele…

– Nici n-aş fi în stare să merg cu ele… răspund eu îmbufnată.

Nu adăugaţi, vă rog, „şi speriată”, fiincă, eu de mult nu mă mai mir de nimic! Chiar nepoata mea, Anamaria Obădău a primit, în „Poşta anotimpurilor” **mesaje de la „Vară”… Suspin şi revin în faţa PC-ului meu…Antic ca şi monumentele de care mă ocup…

– Verifică, te rog, poşta electronică!
– Mda, asta şi fac… Acum, devenisem…curioasă!

Mă uit în jur, nimic şi nimeni. Căţeluşii Rexi şi Pepi dormeau de zor, aidoma bărbatului meu…Se auzea doar postul de la Radio Reşiţa, iar, lumina, difuză, învăluia cărţile şi revistele, care mă aşteptau pe fotoliul Biedemayer (moştenit de la bunicul matern). Pentru aşa ceva e noaptea, nu!? Să dormi ori, eventual, să citeşti…Nu să scrii ori să bucătareşti!

Devin iar ascultătoare… Şi deschid net-ul.

Primisesem o sumedenie de mesaje şi filmuleţe, dar,… cel mai mult, m-a intrigat unul de la o adresă necunocută. Vreau să-l şterg, de frica unui virus, scria doar… IEPURAŞUL. Aha, ceva drăgălaş de Paşte cum am primit de la sora mea geamănă anu trecut,

In fine, deschid şi văd un fel de siglă-desen cu Bugs Buny şi acest mesaj:

„Draga mea scriitoare pentru copii mari şi mici,

M-m săturat să fiu doar un simbol şi o figură, recunosc cu modestie, nostimă şi iubită pe ilustrate şi mesaje de Paşte, ori un erou, la fel de apreciat, în desene animate! M-am plictisit să stau doar pe dealul Driglovăţ din Reşiţa, la poalele căruia se află casa ta! Moş Nicolae şi Moş Crăciun se documentează de zor pentru campania din decembrie, aşa că eu…Da, am hotărât să plec în voiaj, că e la modă…Să cunosc şi eu Banatul tău de Munte ! E şi Banatul meu şi al tuturor, care-l îndrăgesc. Te rog, nu mă întreba nimic, nu te nelinişti, voi merge cu rolele…In primul rînd, vreau să ajung la Brebu Nou şi Gărâna, la barajul Trei Ape, ai scris atâtea si ai făcut multe poze, ba chiar şi un film despre el…Si, oho… aşa frumos e acolo …Şi vreau să ajung la copilaşii pemilor de acolo, că e Paştele lor, la Monica Tusler, şi chiar la dulăul ală fain, Woldi, prietenul vostru de la munte!!!”

Am suspinat, la rîndul meu, că mi se făcuse un dor nebun, de Brebu Nou şi de toate personajele adevărate din mesajul Iepuraşului…Mai puţin şi acuşica începe campania agricolă de primavară… Oftasem mai abitir, fiindcă Iepuraşul avea atâta dreptate…Câţi anume cunosc minunăţiile noastre mai bine decât cele din ţară şi chiar peste hotare…Las că-i bine, vorba bănăţeanului, poate vine şi vremea lor…

Nici nu mă ridic bine şi primesc un buzz! Ei, na, Iepuraşul meu călător era pe messenger!!! A scris doar atât. „Iţi promit, că voi veghea ca fiecare copil să fie…”

– Cuminte şi ascultător… rostesc eu nerăbdătoare.

– …să smulgă spini din coroana lui Isus Hristos şi cuie din crucea răstignirii Sale!!!

Deodata, părăsesc biroul… Privesc spre dealul Driglovăţ, care este deja verde de verde. Apoi, spre dealul Budinic (Buginic), amintit şi de prietenul meu, scriitorul şi medicul Dimitrie Grama (Danemarca), care şi el a copilărit la poalele lui…(De aia a ajuns aşa de mare, ar adăuga, poate Iepuraşul…) Şi de visător, completez!

Privesc prin fereastra casei mele vechi, rdicată de bunicii mei paterni…Nu mă mai satur să privesc cu nesaţ. Aşa cum fac când zic că dejunez cu natura, că dau bineţe pădurii, străbătute de atâtea ori in copilărie împreună cu părinţii ori cu prietenii mei. În acelaşi timp, îmi dau seama: Aşadar, Predica părintelui József Csaba Pál, arhidiacon romano-catolic al Banatului Montan*** a ajuns şi acolo, în Căsuţa de pe dealul Driglovăţ, Acolo unde stau laolaltă Moş Nicolae cu Moş Crăciun, cu Iepuraşul, cu părinţii şi bunici noştri**** … Aş vrea să şoptesc Iepuraşului şi tuturor:

„Fiecare faptă bună înseamnă un spin smuls din coroana bunului Isus, un cui scos din crucea Sa! Când Fiul Domnului, răstignit, ne-a iubit cel mai mult…”

Nu izbutesc să închid PC-ul, din cauza lacrimilor. Simt iarăşi liniştea sfinţirii în suflet. Incerc să ascult melodiile tinerilor din acea zi minunată, pomenită, de 14 martie, melodii înregistrate pe telefonul meu mobil, primit de la prietena mea, poeta Olga Neagu Cramanciuc. Reuşesc să mai aud o şoaptă (doar abia imi cumpărasem boxe si microfon..)

o Toate bune să se adune” Ne auzim şi ne vedem de Paştele ortodox!

Fireşte, eu adaug: Să venim sfioşi în faţa Domnului, bucuroşi pentru toate darurile pe care le-am primit… Şi pentru toate cele pe care le dăruim!

Credinciosilor, care sărbătoresc acum Sfânta Sârbîtoare a Învierii Domnului,, le doresc: Paşte Fericit! Frohe Ostern! Boldog Húsvétot! Vesele Velkonočne Svätky! Happy Easter!

În cele din urmă, computerul s-a închis, e linişte deplină în jur…Era, adică, deoarece, căţeluşul Pepi latră, acum, de zor! Ca să-mi amintească…Oh, da, dragii mei ascultători şi cititori! Am uitat sa inchei: Iepuraşul, după mai multe călătorii în Banatul de Munte, va reveni, curând, în oraşul nostru, de pe malul Bârzavei, la poalele Diglovăţului…

Reşiţa Montană, 19-20 martie 2008

Note

* „Cruciuliţa de Hematit”, poveste pentru Edwald Gillich, Paşti 2000, aparută şi la Agero, Stuutgart, 2006; Prefaţa pentru monografia Slatina Nera, autor Iacob Voia, bunicul eroilor Irina, Ştefan şi Nicolae din povestea „Cizmuliţa cu creioane” de Moş Nicolae, în revista Agero, 21 decembrie 2007);

**

„Poşta anotinmpurilor”, apărută la: www.romanialibera.com, noiembrie, 2004

***

La manifestarea, ed. IIII, “Iubindu-L pe cel Răstignit, ne îndreptăm spre Sărbătoarea Luminii!” Reşiţa, Centrul Social „Frédéric Ozanam”, 14 martie 2008

În program:

Cuvinte din suflet pentru suflet rostite de păr. József Csaba Pál, arhidiacon romano-catolic al Banatului Montan; Au susţinut program muzical corul de tineret „Strana strămoşească” al Parohiei Ortodoxe Române „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Govândari” Reşiţa şi de corul de tineret „Fiamma” al Parohiei Romano-catolice „Maria Zăpezii” din Reşiţa; Cuvinte din suflet pentru suflet rostite de Petru Berbentia, preot-paroh al Parohiei Ortodoxe Române „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Govândari”- Reşiţa; Organizator principal: Asociaţia Caritativă „Sfântul Vincenţiu de Paul” din Reşiţa. (preşedinte Erwin Joszef Ţigla, de la care am învăţat că „nu mi-e ruşine că m-am născut în Reşiţa!” cf., www.erwinjoseftigla.ro/index.html)

Cultura in Romania

martie 24th, 2008

Rascrucea civilizatiilor europene, face ca România sa întâlneasca limbile si culturile slave, bizantine si latine. În limba latina s-au scris primele texte înainte ca slavona, limba cultului ortodox, sa nu fie adoptata ca limba oficiala. Pâna în secolul XVII s-a dezvoltat o literatura bogata religioasa care era însotita de cronici si romane populare care cuprindeau folklorul românesc. REFORMA intervenita, a autorizat folosirea limbii române, permitând expansiunea si în anul 1688 când a aparut prima traducere a BIBLIEI, preludiul unei literaturi în limba româna, care a favorizat în secolul XVIII pe printul umanist Dimitrie CANTEMIR (1673-1723).

SECOLELE XVIII si XIX. La sfârsitul secolului XVIII a aparut o veritabila literatura moderna în România, cunoscuta sub denumirea de \”Époque des Lumičres\”, cu poetii Scolii transilvanene, printre care Samuel Micu Klein (1745-1806) si Petru Maior (1761-1821), redescoperind latinitatea poporului român, oferind literaturii române o mai mare deschidere spre Occident. Drept reactie a unei admiratii europene, poetii s-au regrupat în jurul revistei DACIA LITERARA (1840), schitând un program romantic care preconiza abandonul literaturii straine în profitul exaltarii trecutului national. Primii romantici influenti care au participat la evenimentele din 1848, au fost Vasile Alecsandri (1818-1890), Ion Heliade Radulescu (1802-1872) si Grigore Alexandrescu (1910-1885). În a doua jumatate a secolului, romantismul a atins apogeul sau, cu poetul Mihai Eminescu (1850-1889) si cu dramarturgul Ion Luca Caragiale (1852-1912). Influenta franceza cu Lamartine, Hugo, Michelet si multi altii, a cunoscut o larga difuziune, în acelasi timp cu folklorul românesc aparut odata cu scrierile lui Ion Creanga (1837-1889) si George Cosbuc (1866-1918), scrieri de o surprinzatoare vitalitate, care se creasera în 1863 de catre grupul JUNIMEA (\”La jeunesse\”), redându-se viata culturii populare.

Alexandru Macedonski (1854-1920) este primul scriitor care a propagat simbolismul, ilustrat de asemenea si în scrierile lui George Bacovia (1881-1957), precum si Ion Minulescu (1881-1944).

SECOLUL XX. În anul 1918, unitatea nationala în sfârsit realizata, a permis experientelor celor mai îndraznete, încât cele doua tendinte – traditie si modernism – s-au apropiat în operele poetice ale lui Lucian Blaga (1895-1961) si Ion Pilat (1891-1945), confundându-se la modernistii Tudor Arghezi (1880-1967) si Ion Barbu (1895-1961). Ion Vinea (1895-1964), prietenul lui Tristan Tzara (1896-1963), a deschis calea avangardistilor al caror reprezentanti majori au fost Geo Bogza, Gherasim Luca (1913-1996) si Gelu Naum, epigonii suprarealismului. Perioada dintre cele doua razboaie a fost cea mai fructuoasa pentru poezie, ca si pentru roman, mentionând pe Liviu Rebreanu (1885-1944), cu \”realismul dur\” al lui ION (1920), constituind piatra de temelie a romanului modern în România. Mihail Sadoveanu (1880-1961) a facut sa retraiasca legendele populare atunci când Anton Holban (1902-1937) si Hortensia Papadat-Bengescu (1876-1955) au preferat analiza psihologica realizata de André Gide si Marcel Proust.

Începând cu anul 1948, dupa proclamarea Republicii în România, abolirea Monarhiei si instalarea partidului comunist, elanul anilor precedenti pareau distruse. A fost perioada în care România a asistat la o schimbare de atitudine a scriitorilor, care si-au orientat operele lor catre viata în colectivitate, si nu în cele din Reforma totala a învatamântului. Cu toata supunerea noilor principii culturale, nu a fost împiedicata aparitia romancierilor talentati, printre care Camil Petrescu (1894-1957), Marin Preda (1922-1980) si Eugen Barbu (1924). Poezia a cunoscut aceleasi tulburari, dar noi orientari au dat nastere la reactiile poetilor refuzând teoria oficiala, cum au fost Anatol E.Baconski (1925-1977) si Aurel Rau (1930). Opozitia cea mai vie la tot conformismul fiind aceea a lui Nicolae Labis (1935-1956). Au urmat Marin Sorescu (1936-1996), Ana Blandiana (1942), Ion Alexandru (1942) si Mircea Cartarescu (1956) ilustrând cel mai bine faptul ca \”românul este nascut poet\”. Anii 1960 si 1970 au vazut aparitia romanelor care s-a detasat de ideologia socialista pentru a critica perioada stalinista. Astfel, Ion Lancrajan (1928), Nicolae Breban (1934) si Augustin Buzura (1928) în romanele lor \”analizând la rece\” problemele sociale ale tarii. Romanul face atunci un pas spre poezie, experimentarea nefiind absenta, precum în lucrarile lui Dumitru Radu Popescu (1935) si Sorin Titel (1936).

(Va urma)

“Ora Romaniei”

martie 24th, 2008

La Universitatea Indiana, in cadrul Institutului de studii rusesti si est europene, a avut loc conferinta internationala cu tema “Ora Romaniei”, care s-a desfasurat in perioada 22 – 24 martie a.c. Profesori si studenti romani din cadrul universitatilor americane si romanesti, au prezentat lucrari care s-au axat pe recunoasterea locului studiilor romanesti in prezent si viitor, schimbari academice provenite ca rezultat al aderarii Romaniei la Uniunea Europeana in 2007. S-a subliniat importanta studiilor de structura nationala si culturala, precum si noile directii ale studiilor din cadrul stiintelor sociale si umanitare.
Ca parte a conferintei, au avut loc prezentari de documentare si filme ale cinematografiei moderne romanesti, printre care si filmul “Moartea Domnului Lazarescu”, precum si o expozitie de arta plastica, deschisa pentru public in perioada 19 – 25 martie cu tema: ”Romania redesenata”, in care s-au reunit 35 de lucrari ale mai multor artisti, bazate pe ideea artistei Irina Hasnas Pascal si a fotografului Laurence Salzmann de a refolosi, sau de a fi inspirati de fotografii aruncate de catre Consulatul Romaniei la New York.

Concert simfonic la combinatul siderurgic

martie 24th, 2008

Citind din Să nu mori înainte de moarte, de Evgheni Evtuşenko, şi anume pasaje despre personalităţi care s-au perindat pe la tribuna manifestaţiei antipuciste de la Moscova, din august 1991, inclusiv despre un celebru violoncelist, pe care Evtuşenko îl numeşte Omul–Violoncel, mi-am amintit de o povestire din anii ’50, din vremurile de glorie ale „realismului socialist”. A trecut de atunci mai bine de o jumătate de secol, aşa că detaliile narative mi s-au şters din amintire. Imaginea generală construită în acea povestire, având o anumită grandoare, mi s-a păstrat însă în minte. Cred că era o povestire de un autor sovietic… În linii mari, un faimos dirijor de orchestră simfonică trebuia să dea un concert într-un oraş „muncitoresc”, iar organizatorul concertului era directorul unei mari uzine din localitate — un combinat siderurgic, cred — şi, probabil, deţinătorul unei funcţii importante în comitetul de partid local. „Drama” apare în ajunul zilei concertului, când, după sosirea în oraş a dirijorului împreună cu marea orchestră simfonică pe care o conducea, se constată că directorul combinatului, care îi era dirijorului — cum altfel? — şi bun prieten, este „prins” cu treburi importante de realizare a planului de producţie! Şi cum, publicul, la rândul său, urma să fie alcătuit, în cea mai mare parte, din muncitorii aceluiaşi combinat, evident prinşi şi ei cu aceleaşi „sarcini de producţie”, concertul nu mai putea avea loc. Şi atunci directorul combinatului este străluminat de o idee: Ce-ar fi să vii că concertezi chiar la noi în combinat! — îi propune el dirijorului. Dacă să plecăm de la uzină pentru a ne duce la sala de concert nu ne putem permite, vreo două ore om putea rupe din timpul nostru de lucru acolo, la faţa locului… La început, dirijorul este revoltat de ideea prietenului său, pe care o interpretează ca fiind lipsă de consideraţie pentru sine şi pentru arta sa. În final însă, acceptă. Cum altfel!… Şi concertul are loc într-una din uriaşele hale ale combinatului siderurgic. Este exact scena care mi s-a păstrat în amintire. Orchestra începe să cânte — nu mă îndoiesc că era vorba de una dintre marile piese ale muzicii clasice, poate Simfonia a IX-a de Beethoven, de nu cumva o fi fost o piesă celebră de un compozitor sovietic — poate Prokofiev, poate Haciaturian, nu-mi aduc aminte… Muncitorii se opresc din lucru, fiecare la locul său de muncă, pe pasarele metalice, la gura furnalului, în cabinele podurilor rulante, căţăraţi ciorchine pe schelării pentru a putea vedea mai bine. Cu toţii ascultă, transpuşi, concertul în timp ce fumul halei industriale se ridică, deasupra jerbelor de scântei de metal topit, spre luminatoarele afumate din înaltul acoperişului. Din punctul de vedere al dirijorului evenimentul se dovedeşte a fi concertul vieţii sale. Cu atât mai extraordinar cu cât a avut loc în împrejurări cu totul şi cu totul neaşteptate.

Cred că puţine imagini concurează cu cea din povestirea amintită mai sus la titlul de cea mai idilică reprezentare a comunismului. (Pornesc de la prezumţia de bună-credinţă a autorului.) Un grup de oameni cu o educaţie minimă, neavertizaţi — siderurgiştii — se ridică brusc la înălţimea spiritualităţii reclamate de degustarea unui concert de muzică simfonică. O relevaţie, cum s-ar spune, pentru ei înşişi. Directorul combinatului siderurgic are la rândul său revelaţia capacităţii subalternilor săi de a-şi apropria idealul artei în comunism: arta pentru popor, cu rol — nu-i aşa? — mobilizator! Dirijorul şi întreaga orchestră simfonică au prilejul de a verifica ideea că arta lor trebuie să aibă drept ţintă pe nimeni altul decât pe omul simplu; şi că este fals că omul simplu nu poate fi sensibil la arta înaltă. Arta încetează subit să fie elitistă. Ea se democratizează, împotriva naturii, fără a deveni, iată, obiect de consum. Altfel spus, fără a se devaloriza. Iar artistul, la rândul său, se lecuieşte, la fel de subit, de neliniştea că arta sa ar putea să se irosească neajungând la publicul capabil s-o aprecieze.

Povestirea cu concertul de la combinatul siderurgic sprijină — prin falsificarea naturii umane — ideologia conform căreia cauza răului în societatea capitalistă este împărţirea inechitabilă a bunurilor. Muncitorii siderurgişti, oameni simpli, din popor, se pot ridica, iată, spontan la un nivel înalt de spiritualitate. Prin urmare, fiind o asemenea plămadă bună, ei vor fi imuni în viitor, la orice tentaţie a înavuţirii, de va fi să se mai ivească vreodată în lume.

Povestirea cu pricina promovează o icoană — aceea a concertului popular într-o hală industrială, unde oameni simpli ascultă cu religiozitate muzică înaltă. Acesta este, probabil, şi motivul pentru care imaginea respectivă, icoana, a rămas pentru totdeauna întipărită în amintirea mea.

Adevărul începe să iasă la iveală doar atunci când icoanele sunt demontate piesă cu piesă. Dar forţa lor, în principiu, rămâne pe cât de nocivă pe atât de redutabilă.

O bucurie a primaverii

martie 24th, 2008

Scrisoare deschisa catre omul sarac

martie 24th, 2008

1
(Forta Morala)

Dragul meu om sarac,
Daca erai atent acum cateva milioane de ani nu ajungeai azi sa n-ai dupa ce bea apa. Iti ofer sansa luarii de la capat. Altfel.
Ai muncit atata timp platind taxe peste taxe si nu te-ai ales cu nimic, intr-o zi o sa te duci la 2 metri si se va alege praful de tot.
Cu cat vei tacea si vei sta deoparte cu atat va dura mai mult timp si-mi va fi mai greu sa schimb lumea aceasta nedrept alcatuita.
Asadar, te chem sa m-ajuti. Macar retine adevarul meu si ai incredere in „Forta Morala” care s-a nascut pentru tine, da-i sansa si curaj sa se ridice si sa faca ce are de facut. Nu citi mai departe, opreste-te, daca nu vrei sa afli cum se poate schimba lumea sau daca esti convins ca aceasta nu se poate schimba. Este posibil sa nu realizez nimic fiindca tu si altii, toti, nu ma veti incuraja, ori mi se va astupa gura intr-un fel sau altul. Sunt insa fericit daca aceasta scrisoare a ajuns la tine.
Sa stii ca niste nemernici au pus mana pe pamantul pe care ti l-a lasat Dumnezeu si te tine cu chirie, stiind ca ai nevoie sa mananci zilnic, te-a asteptat sa le bati in poarta pentru a cere de lucru. Acestora nu le ajunge o farfurie cu mancare, nu le ajunge un hambar, doua, vor tot ce e in lumea asta innebunind ca nu o pot avea pana deseara, in timp ce tu trebuie sa nu ai nimic.
Nu este normal ca o fiinta umana sa lucreze la alta fiinta umana, fiecare trebuie sa lucreze pentru sine.
Stiu, foarte multi sunt puturosi si prefera sa traiasca de azi pe maine. Dar s-a ajuns la aceasta obisnuinta fiindca nu exista speranta. Speranta demnitatii umane. De aceea va fi greu sa te trezesti si sa te scuturi de rele fiindca ti se va arunca in fata ca esti lenes, imputit, betiv, mincinos, hot. Ca tu ai ales sa fii sarac si prost, chiar sunt invidiosi pe tine ca esti, pare-mi-se, al naibii de … fericit!
Tu stii ca nu puteai ajunge sus oricat ai fi invatat, muncit sau cat ai fi fost de cinstit. Mai trebuie sa ai relatii sau bani multi pentru a-ti cumpara un loc caldut in jurul sacului cu bani. Dreptatea a fost si este inca oarba cu tine, te gaseste mereu vinovat..
Lumea s-a dezvoltat anormal folosind la inceput forta fizica (americanii au haituit si omorat triburile de indieni pentru a le lua aurul si pamanturile), iar, de la un timp, nedreptatile sunt facute prin inteligenta – aceasta isi ia o parte grasa din tot ce exista si gaseste solutii subtile sa inrobeasca, cea mai parsiva fiind iubirea (adica… mangaind!) Inteligenta e mai rea decat sarpele tinut la san, acela invie si omoara, dar cei inteligenti chinuie, te-au adus in stare sa vii singur cu lanturi la maini si la picioare sa muncesti pentru o gura de apa cat de cat indulcita. Cei inteligenti sunt fiii nostri, vecinii nostri ce au beneficiat de respecttul si dragostea omului simplu care si-a recunoscut limitele. Nu l-a lasat de mic pe cel destept sa-si faca bataturi in palme, i-a luat din manute toporul, coasa, furca ori sapa si l-au trimis sa citeasca. Astfel a evadat din duzina devenind invatator, doctor sau avocat. Si, nu numai ca au uitat de unde a plecat, s-au intors cu nerusinare si cer de la obraz, umilind si exploatand oameni sarmani. Iau bani de la stat si mai cer fiecarui amarat ajuns la mana lor inca pe atat. Fiindca au descoperit confortul, placerea statului degeaba, nu mai suporta frigul, caldura, vrea haine de la Paris, blanuri scumpe, parfumuri, masini luxoase. Au inceput sa se ia la intrecere intre ei: care imbolnaveste si omoara mai repede, care infometeaza mai mult. Si se falesc in carti aurii.
Tu nu poti sa devii decat un prost fiindca n-ai bani sa platesti meditatii si ani de studii in orase scumpe, ori mori cu zile acasa, in dureri groaznice. Care e normalitatea vietii? Sa fii prost, sa fii destept? Cred ca normal inseamna si sa te lasi in voia sortii, daca e adevarat ca ne e scrisa dinainte. Numai ca voia aceasta nu-ti mai ofera ceea ce oferea candva lui Adam sau Evei. Acum pasarile, animalele, pestii, natura intreaga nu mai apartine tuturor, ci cuiva anume, si nu poti lua din ele, ca pe un drept al libertatii, fiindca devii hot.
A sosit timpul ca pamantul sa se imparta la fiecare suflet uman viu, fiindca nu mai suntem putini, sa fie loc pentru fiecare, am ajuns sa stam unii peste altii in blocuri sau cate 6-15 intr-o camera. Sa se imparta pamantul si sa-si vada fiecare de patratica lui, sa nu-l intereseze de-a lu’ altu’. Nu conteaza ca se va arata un act. Primul om care a vandut ce act a avut? Cine i l-a dat? A fost o conventie intre oameni. Inseamna ca primul propietar a luat gratuit ce nu-i apartinea. Deci putem sa facem alta conventie ceruta de istorie, sa impartim pamantul egal si pentru totdeauna fara ca acesta sa mai fie vreodata obiect de tranzactie.
Dar asta inseamna revolutie, omule sarac, si ti-e frica sa ceri modificarea Constitutiei in acest sens ori vom fi opriti cumva. Nu ne ramane decat sa cucerim fiecare patratica de pamant cumparand-o. Stiu ca esti bun, ca nu intorci spatele, ca cel care are. Ajuta–ma sa pun in miscare aceasta idee. Cel mai greu este sa incepi. Da-mi din putinul tau, trimite-mi 1 leu si grabeste-te, eu nu mai am mult timp de trait; putin cu putin se va aduna si voi putea cumpara 5 ha de teren si sa fac o casa pentru o familie nevoiasa ce cara in spate trei copii. Sau vino tu si daruieste-le cu mainile tale, daca nu ti-am castigat increderea. Inchipuieste-ti ca ajuti la inaltarea unei biserici.
Schimbarea lumii nu poate fi facuta decat de cei care au nevoie de ea; adica de noi, oamenii saraci.
Iar daca nu poti si nu poti, ajuta-ma facandu-i sa inteleaga aceasta scrisoare cei care te inconjoara. Poate nu stiu prea bine sa citeasca.

2
(Pamantul)

Nu aveam ideea de a schimba lumea, daca nu vorbeam cu oamenii si nu vedeam cu ochii.
Solutia pamantului pe care ti-o ofer este, stiu, un fel de condamnare silnica pe viata.
Dar mai stiu ca omul este si un pic comod. Daca ar avea bucata indestulatoare de pamant ar voi si tractor sa are, si elicopter sa erbicideze, si oameni sa-l praseasca, si, si, si… A uitat ca acelasi pamant era scormonit odinioara cu unelte din piatra. Mai stiu ca te revolti cand vezi cat de usor castiga banii prostituatele, artistii, fotbalistii, angajatii televiziunilor, bancarii, birocratii in general, politicienii. Altfel nu te-ai sacrifica sa-ti tii copilul in scoli pentru a ajunge sus. Adica sa traiasca fara a munci din greu ca tine, sa-i fie bine macar lui.
Impartirea pamantului va fi in realitate un esec, presupunand ca asta s-ar intampla, daca nu vei fi si ajutat sa te muti acolo, sa ai gata facute cele ce ti-ar putea asigura existenta. Perspectiva obtinerii unui pamant ar putea insemna si perspectiva unor locuri lasate de izbeliste, refuzate de tine, fiindca te-ai obisnuit cu modul de viata actual, poate ti se pare chiar atractiv sau mai sigur. Schimbarea inseamna si o ruptura dureroasa de cel care esti, inseamna chiar pustietate, inapoiere. Si s-ar putea sa nu vrei asta. Dar ar fi punctul zero al intoarcerii spre Raiul asa cum era cand era doar Adam si Eva. Si te-ai invatat sa privesti cum trec oamenii pe strada, sa bei la carciuma, sa vorbesti si sa fii ascultat de prieteni, sa glumesti cu ei, adica sa fii un fel de erou in fiecare zi. De aceea s-ar putea sa nu vrei paradisul pentru copiii copiilor tai, pentru ca ti-a fost tie greu si-ti este, si ti se pare, probabil, drept sa le fie si lor.
Lasa-ma sa-ti vorbesc acum despre cei mai vrednici oameni ai tinutului meu: sarbii. O familie tanara a castigat anul trecut cat nu castigi tu intr-o viata muncind pamantul profesionist si nebuneste. Haide sa socotim impreuna. A pus 100 brazde cu arpagic, inmultit cu 100 kg /brazda fac 10000 kg recolta. Inmultit cu 7 lei noi kg fac 70000 lei? Cat a costat totul? 50 carute cu nisip pe care le-a adus singur de pe prundul Buzaului, samanta care e scumpa, udatul, plivitul, recoltatul. Banii astia i-a obtinut pe a 20-a parte dintr-un ha si doar in trei luni. Dar anul incepe devreme cu laptucile, ceapa verde, ridichile. Gradini cat vezi cu ochii. Apoi rosiile, castravetii,varza, cartofii, vinetele, ardeii (stii cat costa 1 kg de boia?) ceapa, prazul, morcovii… 2-3 recolte pe an, plus sere. Plus porci si pasari de n-ai loc sa calci. Nu exista o palma de loc nefolosita. Are secretele lui si-l iubesc pentru ca are pe drept si munceste de la 4 dimineata pana noaptea tarziu.
De ce, totusi, pamantul? Fiindca asta a fost visul sarbilor, sa aibe pamant cat de mult. A pus unu cartofi de n-a mai putut sa-i scoata din pamant, au ramas pogoane intregi neculese! Sarbii (de fapt bulgari) au fugit de turci, si-au zis „sarbi” sa li se piarda urma, si au lucrat pentru boierul Marghiloman stand in corturi. Cu timpul s-au injghebat. Dupa revolutie s-au extins. Se plang de munca de ti-e mai mare mila Cand ii vezi, vin haisiti, cocosati de aplecaciune, distrusi… Injura pamantul, dar nu se lasa nici unu’. Se scoala cu noaptea-n cap si fac ce trebuie. Daca nu a crescut si nu a vandut toata salata pana pe data de, intoarce pamantul de ti-e mai mare mila, nu se uita, pune recolta a doua, O zi pierduta inseamna sa intarzii culesul urmator cu o zi. Stie cand rasare varza cu precizie de sfert de ora. Era unu agitat, nu-si gasea locul. „Ce ai?” il intreb. „Nu pot sa stau, astept sa rasara varza la 12 fara un sfert!” Si am lasat totul balta sa vad si eu minunea. Asa era. I-am citit linistea si bucuria din ochi, am vazut cum mangaia pamantul. Iar pamantul se bucura mai profund decat ar putea orice femeie.
Acu-i vezi ca trec cu carutele pline varf. Trec si-mi lasa si mie, dar nu pentru c-ar fi milosi, ca sunt aspri. Iar curtile lor fac loc masinilor noi, tractoarelor; au forat fantani peste fantani in gradini, isi lungesc casele, fac vile copiilor, au aur, valuta, bani in banci. Au rezerve in caz de seceta prelungita (2-3 ani). De unde toate acestea? Din munca pamantului.

3
(Paradisul)

Iti scriu inca, este primul lucru pe care pot sa-l fac, si este… scrisoare deschisa cu speranta ca adversarii nostri vor intelege grozavia la care ne-au impins.
Depinde numai de tine daca vei ramane doar cu scrasneala dintilor.
Sistemul actual presupune ca cineva sa-ti ofere ceva foarte scump, iar altcineva la fel. Forta de munca este la mijloc. Trebuie sa fie exploatata sa produca mult si sa coste mai nimic pentru ca cei care platesc, „saracii!” sa castige si ei ceva… Pentru a-si satisface nevoile personale care intotdeauna sunt altele decat ale celor pe care-i trudesc. Tu, daca ai o haina, iti mai trebuie alta?
Omule bun, animalele sunt mai hotarate decat omul. Catarul se-ncapataneaza si refuza munca. Vaca nu-ti da laptele daca nu vrea ea. Este oare normal ca un om sa aibe foarte mult, iar altul mai deloc?
„Dar spalatorul de WC are 500 de lei!” imi striga ieri un oponent. Da, 500 pe stat, 400 in mana. Acum scade curentul, intretinerea, televizorul, apa, gazele, transportul… si ce ramane imparte la 4-5 guri! Orice om trebuie sa aiba existenta fizica asigurata, iar cel care munceste mai mult si e capabil poate sa aiba oricat, nu se supara nimeni.
Fiinta umana este inzestrata cu ratiune si aceasta ar fi trebuit sa-l impinga sa aibe responsabilitate pentru semeni. Cel inzestrat cu multa ratiune, nu numai ca nu a facut si nu face nimic in directia asta, dat a profitat de situatii dureroase si ti-a cumparat pamantul. Sau a creat lumini si atractii vulgare de te-a adus la oras. Astfel, ai lasat in paragina limba de pamant mostenita de la cine stie cine. Pe care ti-a luat-o noul Tanase Scatiu si nu ti-a dat nimic pe motiv ca nu s-a facut. Ca sa ajungi la dracu-n praznic si sa-l cultivi n-ai cu ce, nu esti sigur ca nu ti se fura recolta, trebuie timp, bani de transport… Mai bine… duca-se, renunti! Un vecin de-al meu a dat la transport s-aduca porumbul acasa de pe camp mai mult decat ar fi obtinut vanzandu-l in obor.
Totusi va trebui sa ne desprindem din alcatuirea acestei lumi si sa facem o alta. Oricat de salbatici ne-ar considera unii. Uite, se aliniaza cu preturile UE: gazul, benzina, apa, curentul electric, telefonul…Vei ajunge sa nu poti face un ceai din castigul tau. Si vei trece la post negru si vei muri exact cand te vei invata sa traiesti fara sa mananci. N-ar fi mai simplu sa se duca dracului si astea care costa atata? Sa nu mai fii nevoit sa le folosesti? Cere dreptul tau la pamantul pe care ti l-a lasat Dumnezeu si nu vei mai avea nevoie de nimic. Si sa le „alinieze” cat or vrea!
Capitanul Nemo al lui Jules Verne traia sub apa, rupt de lume. La televizor am vazut ca-n zilele noastre multi au evadat din aglomeratia civilizatiei si au ales izolarea. Si sunt fericiti acolo, au tot ce le trebuie fiindca natura este generoasa.
Forta Morala te va invata sa traiesti bine fara sa cumperi nimic. Trebuie doar sa lupti pentru a avea pamantul tau. Semneaza formularul pe care ti-l trimit sa putem demara modificarea Constitutiei. Si-n cateva luni se poate termina totul. Altfel se va prelungi suferinta infometarii inca multe sute de ani.
Forta Morala nu este o ciudatenie, ea trebuia sa existe dintotdeauna. Ma intreb cum de nu si-a dat nimeni seama atatea milioane de ani de simplitatea acestei necesitati? Grabeste-te si vino, timpul nu mai are rabdare. Te vom asculta cand, vezi bine, nimeni nu te asculta, cuvintele tale le vom tipari intr-o foaie volanta si va circula de la unul la altul pana vom avea posibilitati pentru mai mult.
Daca societatea actuala te ignora, deci nu doreste decat sa-i faci treburile grele si mizerabile, facem o alta. Democratic.
Vom cere dreptul nostru, mostenirea oferita de Dumnezeu creatiei sale – pamantul – si ne vom duce fiecare viata acolo refuzand tot ce societatea actuala produce. In trei ani iti vor creste pestii. Si nu ti-i va fura nimeni fiindca ar avea fiecare pestii lui. Omule, daca vei voi sa stai toata viata cu burta la soare, vei putea, doar vei intinde mana si vei lua cate un peste sa-l mananci cand iti va fi foame. Vei avea mai multi decat poti manca. Vor fi ai tai si nu va trebui sa platesti nimic nimanui, in timp ce azi trebuie sa muncesti din greu, si nu se stie daca-ti poti permite sa-i cumperi. Vei avea mancarea asigurata si poti medita in liniste, sau poti iubi tot timpul Eva ta, asa cum facea primul om.
Daca vei dori doar sa bei, poti pune vie si pruni si le vei bea lichidele. De ce ti-ar trebui masina sau aur sa-l porti la gat? De ce sa-ti trebuiasca bani? Nu vezi si tu ca visul oricui este sa aibe atata incat sa poata trai fara sa munceasca deloc? Poti trai astfel fara nici un ban. Dar stii si tu ca un om nu poate face asta la infinit; vine o zi cand va avea placere sa faca ceva cu mainile sale, cand ii va fi drag sa lase ceva frumos si durabill in urma, sa faca ceva cu viata sa. Si atunci te vei ridica iar si vei vedea ca e bine. Fiindca vei munci ca vrei tu, si nu ca esti obligat pentru a avea cu ce trai. Iar munca iti va aduce bucurie si nu suferinta. Vei lucra fara banda rulanta sau fluier la spatele tau.
Inchipuieste-ti: azi muncesti si n-ai, chiar iti este amenintata existenta, dar poti avea totul fara sa faci nimic, lasandu-l pe Dumnezeu sa lucreze pentru tine. Nu va mai trebui s-astepti chenzina sau pensia pentru a putea cumpara ceva mai bun de-ale gurii.
Forta Morala te va ajuta sa–ti obtii pamantul inapoi, daca vom fi destui care cerem acest lucru – democratia permite obtinerea acestui drept.

Eutanasia, marturie de compasiune si iubire

martie 24th, 2008

Practica eutanasiei clandestine nu poate fi evaluată în Franţa, deoarece actul e reprimat sever de o lege neomenoasă, cert, de teama eventualelor abuzuri, a preceptelor morale şi, probabil, religioase. Nu se poate spune nici că s-ar opta în favoarea unei suferinţe atroce a individului şi a degradării lui fizice, în pofida verdictului medical definitiv de incurabilitate.
Trebuie să recunoaştem că acestei tragice longevităţi, impuse de lege, i se propune astăzi o soluţie dintre cele mai nobile, „medicina paleativă”, gata să atenueze suferinţele şi să acompanieze pacientul până la ultimul termen al existenţei, chiar dacă aceasta s-ar temporizează dincolo de orice aşteptare.
Spectrul unei stării vegetative deplorabile, când bolnavul este deposedat de ultima dintre libertăţi, dreptul la non existenţă, continuă să se perpetueze prin mai multe stabilimente ospitaliere, probabil sub pretextul cinic prin care libertatea nu poate exista in vacuum, barierele oferindu-i savoarea…

Două cazuri recente, devenite emblematice, unde pacienţii, ajunşi la limitele suportabilului, au implorat dreptul de a muri unei justiţii surde, nu numai legată la ochi aşa cum o ştim…

Tânărul Vincent Humbert, tetraplegic, şi-a găsit liniştea eternă graţie mamei sale şi a medicului de familie, singurii capabili să-i decripteze dorinţa ultimă de a pune capăt suferinţei indescriptibile prin practicarea eutanasiei.
E lesne de imaginat, într-un astfel de context, curajul şi durerea unei mame, obligată să ia viaţa pe care ea însăşi a dăruit-o, expunându-se, în acelaşi timp, consecinţelor legii.
Judecătorii au refuzat de asemeni şi cererea bolnavei Chantal Sébire, de 52 de ani, deformată monstruos de un cancer facial incurabil, a cărei eutanasie, refuzată oficial, s-a practicat în termeni misterioşi, probabil tot cu ajutorul celor apropiaţi. Un act de veritabilă iubire şi compasiune, din păcate nu întotdeauna unanim.
Cele două cazuri care au declanşat dezbateri aprinse, atât publice cât şi parlamentare, lasă speranţele modificării unei legi absurde sub aspectul uman.

La întrebarea: putem anticipa sau provoca moartea în vederea abrevierii suferinţei (agoniei) unui bolnav incurabil?
Franţa va trebui să răspundă, cât mai grabnic posibil, deoarece eutanasia nu figurează în codul penal, fiind asimilată omuciderii voluntare, asasinatului sau non-asistenţei unei persoane în pericol.

„Altădată, când nu mai era nimic de făcut – relatează profesorul François Goldwasser, şeful serviciului de cancerologie al Spitalului Cochin din Paris – medicul abandona cancerosul durerilor sale atroce. Am fost intern în serviciul eminentului cancerolog Léon Schwartzenberg şi, când cancerosul incurabil suferea prea mult, îi amplificam priza de sedative iar el deceda. Comportamentul comun, practicat la sfârşit de viaţă în cancerologie, se rezuma la mărirea dozelor până ce bolnavul închide ochii. Toate serviciile de cancerologie au cunoscut astfel de practici. În 1995, când eram şef de clinică, am obţinut, în urma unei pregătiri speciale, o diplomă de „soins palleatifs”, după care n-am mai practicat niciodată acest gen de eutanasie, pentru simplul fapt că am devenit competent în gestiunea terminusului vital. Acum, pot alina suferinţa fără să ucid, dar nici fără să-mi interzic vreun mijloc pentru a uşura acest sfârşit.” Formă ce-ar putea fi definită ca „eutanasie pasivă”, dacă termenul n-ar fi prea abuziv.
Nobleţea acestor cuvinte este demnă, cu adevărat, de jurământul lui Hipocrat. În profesia de credinţă a unui medic există, după mine, o prioritate fundamentală: alienarea suferinţelor, deseori dezumanizante.

În preajma „sfârşitului”, misiunea terapeutului trebuie să fie cât se poate de creativă, oferind bolnavilor soluţii personalizate, corespunzătoare acestui moment grave de ruptură a cercului vital.
Prezenţa afecţiunii familiale, sau a celor apropiaţi, evitarea dramatizării evenimentului, car inevitabil, contribuie în mare măsură la trecerea lejeră a acestui prag căruia, în cele din urmă, îi suntem cu toţii destinaţi, cu sau fără suferinţă.

Legislaţia asupra eutanasiei a fost adoptată în mai multe State europene sub forme relativ diferite. În Belgia, de pildă, actul medical a fost autorizat printr-o lege adoptată în 2002, dar evident, sub anumite condiţii: bolnavul trebuie să fie major, „capabil şi conştient”, fiindu-i indispensabilă o cerere voluntară, gândită şi repetată. Printre altele, bolnavul trebuie să se găsească într-o situaţie medicală insolubilă şi să dovedească o stare de suferinţă fizică şi psihică constantă şi insuportabilă, care nu poate fi uşurată şi care rezultă dintr-o afecţiune accidentală sau patologică, gravă şi incurabilă.

Olanda, a fost prima ţară din lume care a legalizat eutanasia, în aprilie 2001. După 7 ani însă, s-a constatat că medicii o aplică din ce în ce mai rar pentru faptul, explicat de autorităţi, că bolnavii apelează tot mai mult la îngrijirile paleative, iar complexitatea procedurilor legale, au produs fenomenul paradoxal al eutanasiei clandestine.

În Anglia, ţara unde au apărut primele îngrijiri paleative, situaţia este şi mai inextricabilă. Eutanasia este considerată drept o crimă pasibilă de 14 ani de închisoare. Cu toate astea, jurisprudenţa britanică, concede oricărui pacient dreptul de a refuza tratamentul, drept preţ al propriului deces. Dacă un pacient şi-a formulat, anterior, voinţa de a nu mai fi reanimat, medicii sunt ţinuţi să-i respecte dorinţa. O multitudine de valenţe capabile să aproprie elementele aparent antagoniste. În schimb, un proiect asupra „eutanasiei active” (moartea prin intermediul unei terţe persoane) a fost studiat în 2005 de Parlamentul Britanic, fără o rezoluţie definitivă până astăzi.

Elveţia a legalizat o altă formă de „eutanasie”, mai aproape de suicid decât de eutanasia propriu-zisă. Ceea ce numesc ei (elveţienii) „eutanasia pasivă” este oferirea unei poţiuni mortale bolnavului, rezervându-i, în exclusivitate, decizia de a-l absorbi.

Luxemburgul, ultimul dintre cele trei ţări al Beneluxului, a votat în unanimitate legalizarea eutanasiei la 19 februarie al acestui an.

Dreptul francez, pare, întrucâtva bizar, afirmând că, propriul nostru corp nu ne aparţine… Opţiunea personală privind sfârşitul vieţii, mi se pare cât se poate de legitimă. Ei bine, alegerea noastră în acest ultim moment al existenţei, este supusă responsabilităţii colective şi bunului ei plac. Pe când evoluţia dreptului necesitând adaptarea la mutaţiile ce preocupă societatea modrnă?
Adoptarea unui principiu supus, în exclusivitate, discreţiei judecătorului, nu poate fi singurul răspuns judicios, durabil şi adecvat dreptului de a muri în dignitate.
Modalitatea de a pune capăt eutanasiei clandestine, practicată mai mult decât s-ar presupune şi scăpând oricărui control etic, este adoptarea unei legi, intens supravegheate, permiţând bolnavului, ajuns la limitele insuportabilului, să aleagă calea „eternităţii”.

COMUNICAT

martie 24th, 2008

COMUNICAT

GDS, Eco Civica, Salvati Bucurestiul, Water Polo Romania si Fundatia Sportul Romanesc organizeaza un Protest impotriva inchiderii Strandul Tineretului
Vineri 28 Martie, la ora 13.00

Grupul pentru Dialog Social impreuna cu alte organizatii ale societatii civile, Eco Civica, Salvati Bucurestiul, Water Polo Romania, Fundatia Sportul Romanesc, continua campania pentru salvarea si readucerea in circuitul public si sportiv a strandului Tineretului, care trece printr-o avansata stare de degradare din cauza dezinteresului pentru activitati sportive si a intereselor primordial imobiliare ale chiriasilor, SC Tineretului SA si Kiseleff Bussines Plaza SRL. Responsabilitatea acestei situatii revine Agentiei Nationale pentru Sport si Complexului National «Lia Manoliu» care au decis inchirierea acestuia cu clauze ilegale de instrainare, fara clauze obligatorii de continuare a activitatilor sportive si fara clauze de reziliere pentru o perioada de 147 de ani (49 ani cu prelungire doar la latitudinea chiriasului).
Intrucat se apropie un nou sezon in care ar trebui ca strandul Tineretului sa functioneze la capacitate maxima in beneficiul sportivilor si al locuitorilor capitalei, GDS Eco Civica, Salvati Bucurestiul, Water Polo Romania, Fundatia Sportul Romanesc apara interesului cetatenilor si organizeaza o actiune de protest in fata sediului Agentiei Nationale pentru Sport, strada Vasile Conta nr. 16 (in spatele cofetariei Scala), in data de 28 martie 2008 ora 13.00 .

GDS solicita oficialilor ANS :
– Anularea prin actiuni in instanta sau cu acordul chiriasilor a contractelor de inchiriere semnate de CNS Lia Manoliu cu SC Tineretului SA si cu Trigranit S.A. (actualmente predat catre Kiseleff Bussines Plaza SRL)
– Prezentarea masurilor luate in privinta responsabilizarii persoanelor care au gestionat contractele de inchiriere pentru strandul Tineretului si a celor care se fac vinovati de degradarea continua a bazei sportive
– Prezentarea demersurilor administrative facute de conducerea ANS pentru ca strandul Tineretului sa poata fi redeschis pentru public in sezonul 2008
– Prezentarea demersurile legale initiate de ANS pentru ca strandul Tineretului sa ramana un caz izolat si sa nu se repete greseala de a renunta la bazele sportive fara niciun mijloc de control asupra actiunilor intreprinse de noii administratori
– Sustinerea proiectelor de act normativ care declara bazele sportive, cu dotarile si terenurile aferente, ca fiind parcuri sportive, astfel incit destinatia acestora sa nu poata fi schimbata;

GDS isi expima speranta ca oficialii ANS vor sustine proiectele propuse si ca vor fi in masura sa prezinte solutii pentru punerea in functiune a bazei sportive Strandul Tineretului.

Grupul pentru Dialog Social – Radu Filipescu – Presedinte
Eco Civica – prof. Niculae Radulescu Dobrogea – Presedinte
Asociatia Salvati Bucurestiul – Nicusor Dan – Presedinte

Teorii, teorii, teorii…..

martie 24th, 2008

In anii ’70, in Romania s-a luat hotarirea (secreta) de a nu se mai sapa tumuli.
Ba chiar sa se distruga discret,p rin tot felul de activitati antropice (in general lucrari agricole).
E greu de spus cine a hotarit asa ceva.
Se poate spune de ce.
In istoriografia noastra contemporana, au existat (si mai exista) doua mari grupari. Autohtonistii si „internationalistii”. (A doua denumire e artificiala si introdusa din motive metodologice.) Primii considera ca poporul roman s-a dezvoltat continuu pe aceste meleaguri, fara aport etnic din afara. Aproape ca afirma existenta unei „rase pure” romanesti. Ridicolul situatiei (in teoriile lor) este ca desi neaga -in general- venirea unor noi populatii, ridica in slavi simbiozele culturale dintre aborigeni (autohtoni) si …noii veniti (?!!!). A doua categorie considera teritoriu Romaniei ca un pasaj de trecere pentru altii. Autohtonii nu au voie sa existe.
Evident, ambele grupari gresesc.
In problema tumulilor, situatia era exasperanta pentru autohtonisti pentru ca ei documentau \intruziuni” „nord-pontice”. De la sfirsitul neoliticului (mai bine zis a epocii „aramei”), pina tirziu in epoca dacica.
„Nordul-pontic” era tratat in functie de locuitorii contemporani ai tinutului respectiv. Si asa se puneau bazele unei slavizari doctrinare.
Cei care au sapat -mai departe- tumulii (bulgarii, de exemplu) au avut surpriza placuta sa vada ca defunctii inmormintati in astfel de monumente erau insotiti de obiecte (metal, ceramica) ce apartineau -in proportie din ce in ce mai mare pe masura trecerii timpului- culturilor locale. (Culturi care la nord de Stara Planina sunt asemanatoare si uneori identice cu cele de la nord de Dunare.) Ivan Panaiotov, cu care am avut onoarea si placerea sa discut a facut astfel de descoperiri f. importante.
Noi, nu am avut astfel de ocazii.
Situatia este hilara, pentru ca si la vecinii nostri din sud, exista atitudini anti „nord-pontice”. (Dar, ei au avut taria sa continue cercetarea tumulilor.) Cind afirmam (la un congres international) ca in epoca bronzului exista intruziuni nord-pontice si la noi si la bulgari, o frumoasa colega din Bulgaria s-a ridicat ostentativ si a plecat din sala. Spre amuzamentul meu.
De ce? Pentru ca eu nu greseam, iar ea era orbita de teorii artificiale.
Pentru ca IMPERIUL rus, juca la cacialma.
Atunci cind vorbim de „nordul-pontic” din paleolitic pina in sec.V e.n., vorbim de populatie de origine caucaziana,iraniana,siberiana sau…. tracica.
Slavii se formeaza undeva in Europa Centrala, de unde migreaza treptat spre est. (PROBABIL, incepind din epoca timpurie a bronzului -ma refer la formare; migratia incepe mai tirziu-.) Si din proprie initiativa si impinsi de germanii cu care se invecinau nemijlocit. In nordul Marii Negre, ei ajung in sec. V-VI e.n. Nu mai devreme. Asupra acestui aspect, toate izvoarele epocii concorda. Fara comentarii.
In lumea slava, exista chiar doua scoli istorice diferite (inca din sec.XIX). Una (Sankt Petersburg) sustine aceasta idee, alta (Kiev) incearca sa dovedeaasca… autohtonicitatea slavilor in nordul Marii Negre.
Moscova nu a transat niciodata problema, ptr. ca nu avea intereseul. Ea utiliza ambele teorii pe teatre diferite, adaugind altele pentru Asia. (Si aici, avea teorii diferite pentru ca avea mai multe sectoare, pe o mare distanta.)
In Romania, eu nu am citit despre fenomenele acestea decit o scurta nota la Radu Florescu, scrisa in aparatul critic al reeditarii lucrarii „Getica” de V.Parvan.
In rest, nimeni nu a avut curaj sa scrie pe tema. Sau au avut, dar nu li s-a publicat. Poate din ’97 incoace, de cind eu am fost indepartat din arheologie.
Daca memoria nu ma inseala, in „Arheologia URSS”, scrisa de Mongait, se aminteste ceva in acest sens. (Am citit versiunea in franceza.)
Este evident ca publicul nu are cum sa cunoasca aceste amanunte,atita vreme cit specialistii doar le soptesc intre ei. Si atita vreme cit deciziile sunt luate de tot felul de servicii mai mult sau mai putin secrete, ai caror angajati stiu mult mai putin decit arheologii in functie. Chiar daca, uneori, angajatii respectivi sunt chiar arheologi, nu sunt din cei care stiu despre ce e vorba (in ciuda titlurilor), ci din cei „descurcareti”.
Aparitia unui nou stat: Ucraina, care vrea sa-si legitimeze existenta prin drepturi milenare, complica in loc sa simplifice ecuatia.
In sfirsit, germanii care nu sunt prea incintati de lupta ideologica cu slavii, accepta cu draga inima transferul „leaganului” slav din Europa Centrala in nordul Marii Negre.
Toate astea arata subiectivism,necunoasterea problemelor, eludarea rezolvarilor corecte. In cazul autorilor independenti (care nu fac parte din diferite servicii secrete) efectul poate fi devastator, caci a fi obiectiv si a incerca sa rezolvi o problema sau alta cind „centru” a aruncat anatema pe tema in discutie, se rezolva imediat prin etichetari si izolarea imprudentului. Care devine agent al nu se stie cui,dar agent. Eventual al mai multora, simultan. Aici, e si interesul colegilor care vor sa-l blocheze,pentru a urca ei in schema. Si cum se poate mai usor, daca nu prin prinderea de etichete? Nu mai vorbim de cei cu adevarat interesati in apararea unei teorii sau a alteia. Problema devine amuzanta atunci cind dorind sa rezolvi o problema, atingi „in trecere” mai multe zone declarate tabu de tot felul de indivizi care mananca o piine alba citind lucrarile altora, caci ei nu sunt in stare sa scrie. Si tot citind la ce au descoperit altii, incep sa creada ca si ei sunt descoperitori si ca au merite mai mari decit oamenii de teren.
Pina la urma, problemele istorice ridicate de prezenta tumulilor in zona, nu pot fi rezolvate corect decit prin studiul obiectiv „Sine ira et studio” al…. tumulilor.

De ce nu cred în Dumnezeu. Consideraţii ale unui liber-cugetător — III

martie 24th, 2008

Expresivitatea discursului vs. argumentaţia pro-credinţă
Iată câteva versuri dintr-un cântec de Jill Phillips:

„Atunci când începi să te îndoieşti că exişti / Dumnezeu crede în tine / Când semnele te neliniştesc / Dumnezeu crede în tine / Când luminile-ţi abia mai pâlpâie / Când norocul ţi-e departe / Şi-ai jura că nu crezi în El / Dumnezeu crede în tine.”

S-o recunoaştem, sună bine. Ar putea fi reconfortant să ştii că o fiinţă atotputernică veghează permanent să-ţi fie bine. Şi, în virtutea omnipotenţei sale, ar avea toate şansele să-ţi şi asigure confortul spiritual după care tânjeşti. O face — oferindu-ţi o şansă — chiar şi atunci când tu nu crezi în acea fiinţă. În plus, acele versuri transmit şi un mesaj de toleranţă, de care rareori ai parte în viaţa reală.

Textul lui Jill Phillips reia, cu sau fără ştiinţă (sau, poate, prin intermediere), gândirea Sfântului Augustin:

„Ei [necredincioşii, rătăciţii] nu ştiu, fireşte, că tu te afli pretutindeni, deşi niciun loc nu te poate îngrădi, şi că doar tu eşti prezent chiar şi alături de cei ce se ţin departe de tine (subl. mea). Să se întoarcă deci către tine şi să te caute, deoarece, chiar dacă ei l-au părăsit pe Creatorul lor, tu nu ţi-ai părăsit creatura.” [Confesiuni, Ed. Nemira, 2006, Cartea a V-a, cap. III, 3, p. 95]

Să observăm însă o perspectivă stranie. Tu, fiinţă nevolnică, eşti frământat de nelinişti; şi atunci răsună lângă tine vocea cantautoarei Jill Phillips — şi, prin ea, vocea credinciosului… activ, să-i zicem — şi te asigură că, în ciuda îndoielilor tale, eventual chiar şi în ciuda necredinţei tale, Dumnezeu crede în tine. Îţi iartă, iată, „rătăcirea temporară”, se arată gata să se susţină şi îşi exprimă convingerea că, mai devreme sau mai târziu, te vei întoarce la El. Eşti astfel adus, tu, oaie rătăcită, printr-o mişcare meşteşugită, prin „magie stilistică”, am putea spune, la turma cea însufleţită de credinţă. Ţi se arată îngăduinţă, insuflându-ţi-se un sentiment de recunoştinţă pentru a ţi se trece cu vederea o vinovăţie care, pentru a justifica — sentimental — iertarea acordată cu mărinimie, trebuie mai întâi recunoscută. Id est, inventată! Mai pe scurt: speculaţie sentimentală! Cu riscul încălcării dogmei creştine (urmând calea Papei Benedict al XVI-lea — v. mai sus), credinciosul–teolog (luminat) promite să-ţi aducă „mântuirea”. Dar care mântuire? Evident, mântuirea creştină! Să te accepte aşa cum eşti, agnostic, ateu sau liber-cugetător? Nici nu se pune problema.

Refuzul mântuirii în schimb (alături de alte păcate, fireşte) îţi atrage un sfârşit mai mult decât sumbru. Dar prezentat în dogmă de o manieră nu mai puţin expresivă:

„Şi s-au pornit fulgere şi vuiete şi tunete şi s-a făcut cutremur mare, aşa cum nu a fost, de când este omul pe pământ, un cutremur atât de puternic.
Şi cetatea cea mare s-a rupt în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit, şi Babilonul cel mare a fost pomenit înaintea lui Dumnezeu, ca să-i dea paharul vinului aprinderii mâniei Lui.
Şi toate insulele pieriră şi munţii nu se mai aflară.
Şi grindină mare, cât talantul, se prăvăli din cer peste oameni. Şi oamenii huliră pe Dumnezeu, din pricina pedepsei cu grindină, căci urgia ei era foarte mare.” [Apocalipsa, 16:18–21]

Să ne întoarcem la cântecul lui Jill Phillips şi să observăm încă o dată expresivitatea versurilor. Trebuie să mai remarcăm faptul că, în general, întregul discurs religios în demersul de expunere a dogmei, de catehizare, indiferent de religie, se bazează pe expresivitate. Ce putere de convingere ar fi avut Biblia dacă s-ar fi redus la o expunere seacă de principii creştine de conduită, de argumente şi de ameninţări cu pedeapsa divină? Probabil, extrem de scăzută. Sau niciuna.

„Ideile, înainte de a primi o dimensiune estetică, adică mitologică, nu prezintă interes pentru popor (subl. mea) — spune Rita Bischof; invers, o mitologie care să nu aibă o dimensiune raţională este o ruşine pentru filozof. (…) De aceea mitologia trebuie să devină filozofie pentru ca poporul să se comporte raţional, iar filozofia trebuie să devină mitologie pentru ca filozofii să fie oameni.” [Rita Bischof, „Les romantiquets allemands et l’impossible mythe de la modernité”; în Europe, apr. 2004, „Le romantisme revolutionnaire”, pp. 22–39; citat de Adrian Mihalache, „Melancolica raţiune”, I&D, 4(7), apr. 2005, p. 37]

Să ne reamintim minunatele versete din Cartea lui Iov — de exemplu, capitolele 38–41. Expresivitatea lor artistică remarcabilă învăluie şi convinge la fel ca oricare altă mare operă de artă… Mi-am permis să rearanjez acele versete, să operez o minimă schimbare de formă şi să le ofer spre delectare oricărui cititor, fie el credincios sau liber-cugetător, nedezvăluind decât în final, provenienţa. Nu trebuie să fii credincios ca să-l guşti din plin. O minimă sensibilitate artistică este de-ajuns… Poate nu degeaba a spus Jean Przyluski că „Frumosul este un substitut al sacrului.” Aş zice, poate, chiar mai mult, că frumosul este însuşi sacrul. Dar asta este deja o altă discuţie.

Un dialog între credincioşi şi atei?
Realitatea (tristă) — trebuie s-o spun din capul locului — este că, după părerea mea, în spaţiul gândirii logice, între dogma credinţei şi argumentaţia necredinţei nu se poate găsi, practic, niciun teren neutru (nici măcar pe durata unei dezbateri). Fie-mi permisă o ilustrare personală. Într-o discuţie pe care am avut-o acum câţiva ani cu o persoană publică, evlavioasă, mi-am permis să-mi exprim stupefacţia că dogma creştină (catolică sau ortodoxă, deopotrivă), urmând strict litera Sfintei Scripturi, „îi aruncă”, după Judecata de Apoi (Apoc., 21:8 — v. mai sus), în focul Gheenei, pentru vina de necredinţă, chiar şi pe cei trăitori înainte de apariţia creştinismului! Ceea ce mi se pare o culme injustiţiei „divine”! Ca să nu spun o culme a absurdului!… Iar respectiva persoană publică şi evlavioasă ce credeţi că mi-a răspuns? Ei bine, răspunsul, literal, a fost: „Ce vină au credincioşii [din ziua de azi] că cei născuţi înainte de creştinism vor fi pedepsiţi?”… Până şi justiţia umană, mult inferioară — nu-i aşa? — justiţiei divine, admite principiul neretroactivităţii legilor. Ei bine, după cum se vede, creştinismul este retroactiv! Şi nu doar ca dogmă. Să ne amintim că în Roma medievală, statuia împăratului păgân Traian din vârful celebrei columne care îi poartă numele, a fost înlocuită, la ordinul Papei Sixt al V-lea, în 1588, cu statuia Sfântului Petru. Şi asta, după ce, cu aproape un mileniu înainte, Papa Grigore I (Cel Mare), reuşise — spune legenda — să salveze statuia de la demolare, mişcat fiind de un relief de pe columnă, care îl înfăţişează pe Traian aplecându-se să-i dea ajutor mamei unui soldat ucis; drept care, Papa s-a rugat lui Dumnezeu să mântuiască sufletul păgân al împăratului.

Spuneam mai sus (în partea I) că, de dragul consistenţei, dogma creştină (ca şi a oricărei alte credinţe monoteiste) este imperios necesar să îmbrăţişeze ideea unicităţii şi a omnipotenţei lui Dumnezeu. Această cerinţă implică excluderea oricărei modificări, fie şi minore, a cuvântului Bibliei. (De unde şi expresia „literă de Evanghelie”!) Aşa se face că teologii creştini se văd puşi în situaţia ingrată de a susţine — şi de a se strădui să găsească explicaţii — pentru precepte absurde precum cel deja menţionat, al vinovăţiei „păgânilor” trăitori pe pământ înainte de apariţia creştinismului. Fiind — aşa cum s-a observat — o creaţie compozită, o colecţie de istorii datând din perioade diferite, scrise sub influenţe diverse (v. de exemplu Cântarea Cântărilor), este firesc ca în interiorul ei să se juxtapună entităţi narative ideologic şi factual contradictorii. Dar în virtutea interdicţiei oricărei modificări, se creează o stare de încremenire în adevăr, aşa cum am mai afirmat, având drept consecinţă imposibilitatea oricărui dialog. Căci dialogul presupune, într-o etapă sau alta, o anume permeabilitate la ideile interlocutorului. Teologul creştin (chiar şi amator!), după cum poate observa oricine, nu dialoghează. El doar afirmă. Uneori poate lăsa doar impresia că este deschis schimbului de idei. Dar aceasta numai cu scopul de a-şi impune în final punctul de vedere. Şi am putea spune, glumind, că nici măcar nu este vina lui: nu-i permite dogma.

Religia şi viaţa publică
Potrivit site-lui oficial al Bisericii Ortodoxe Române, „viaţa liturgică şi de cult în slujba credincioşilor se desfăşoară în 15.116 locaşuri de cult parohiale şi filiale.” Având în vedere că în anul 2003 funcţionau 14.177 de biserici ortodoxe [Liviu Andreescu, „The Construction of Orthodox Churches in Post-Communist Romania”, Europe–Asia Studies, vol. 59, nr. 3, p. 458], rezultă că în patru ani au fost „date în folosinţă” nu mai puţin de 939 de biserici. Adăugând la acestea 166 de biserici a căror construire a început în 2006, 1.066 de alte biserici la care au continuat lucrările de construcţie, şi 285 de biserici nou construite (dar în care — se poate presupune — „viaţa liturgică şi de cult” nu a început încă), ajungem la impresionanta cifră de 2.290 de biserici ortodoxe care se vor adăuga în viitorul apropiat celor 15.116, ajungându-se astfel la 17.406 biserici ortodoxe. (Fără a mai pune la socoteală cele 509 capele care funcţionează în spitale, unităţi militare, penitenciare, şcoli şi aşezăminte de ocrotire socială.) Ţinând seama şi de cele 11 facultăţi de teologie, 35 de seminarii teologice etc., pe drept cuvânt se poate afirma că România este ţara cu cele mai multe biserici pe cap de locuitor din Uniunea Europeană (v. Andreescu, op. cit.).

Probabil că toate aceste locaşuri de cult sunt necesare, de vreme ce 87,6% dintre români se declară creştini ortodocşi, iar numărul total de creştini din România atinge impresionantul procentaj de 99,3%, care concurează cu succes scorurile electorale ale partidului unic din perioada comunistă.

Este clar din toate aceste date că religia ocupă un loc important în viaţa publică din România. Se pun însă două întrebări: 1) Care este calitatea prestaţiilor „liturgice şi de cult” (precum şi a celor auxiliare: de exemplu ale mass-media în sprijinul religiei, al credinţei şi al bisericii)? Şi 2) Care este efectul acestor prestaţii în sfera relaţiilor interumane?

Nu am date să probez afirmaţia, dar circulă zvonuri potrivit cărora o parohie, în România, se cumpără cu circa 10.000 de euro. Poate că cifra este exagerată; poate există parohii care se atribuie gratuit, în beneficiul exclusiv al enoriaşilor; dar plauzibilitatea tranzacţionării parohiilor este probată de faptul că preoţii parohi înregistrează de-a lungul carierei lor câştiguri substanţiale. Neimpozabile. Adică „la negru”. Ceea ce se vede cu prisosinţă în nivelul lor de trai. (Să mai întreb oare unde este smerenia şi modestia la care îndeamnă „cuvântul Domnului\”?) Să ne amintim de preoţii care umblă din casă în casă de Bobotează şi cu ocazia altor sărbători religioase şi încasează bani cu dezinvoltură (ca să nu spun cu neruşinare). Câţi ştiu oare că preoţii sunt obligaţi să elibereze chitanţă pentru orice serviciu religios? Personal, am aflat acest lucru abia în toamna anului 1979, cu ocazia înmormântării tatălui meu, când preotul paroh, o persoană cu totul atipică pentru clerul ortodox român, mi-a eliberat chitanţă pentru serviciul funerar prestat. Şi nici că am mai întâlnit vreun caz asemănător de atunci încoace, cu toate că am participat la numeroase nunţi, botezuri, înmormântări, parastase ş.a.m.d.

Cineva ar putea să-mi replice că fac o confuzie între valorile spiritual-creştine şi reflectările mundane, reprobabile, ale religiei creştine. Iar eu voi răspunde: Nu, nu fac nicio confuzie. Căci atâta vreme cât creştinismul — religia creştină, dogma creştină — nu a fost capabil să preîntâmpine răspândirea acestui „mundan” reprobabil, eu nu am niciun motiv să fac vreo distincţie între cele două aspecte.

Mai sus am discutat conceptul de „aproapele” preponderent prin prisma dogmei creştine. Dar ce valoare are acest concept în viaţa noastră cotidiană? E de-ajuns să ne aruncăm privirea în jur, în orice loc şi la orice moment, şi să constatăm cu amărăciune că „aproapele” este o vorbă în vânt. Trecând peste agresivitatea omniprezentă, peste lipsa de minimă solicitudine — instituţională şi interumană, peste intoleranţă, indiferenţă, nesimţire şi lăcomie, care, să zicem, nu sunt cuantificabile, să aruncăm o privire asupra statisticilor furnizate de Poliţia Română pentru anul 2006: 232.659 de infracţiuni şi 188.786 de persoane învinuite pentru comitere de infracţiuni (adică nu cu mult mai puţin de o persoană din 100!), 438 de omoruri, 479 de tentative de omor, 1.116 violuri, 4.078 de tâlhării, dintre care 18 cu moartea victimei, 20 de pruncucideri. Şi multe altele.

Este poate opera lui Satana? Se va abate peste toţi aceştia mânia lui Dumnezeu, cândva, în ziua Judecăţii de Apoi? Nici măcar acest lucru nu-i sigur:

„Şi El a spus: «Voi face să treacă pe dinaintea ta toată bunătatea Mea şi voi chema Numele Domnului înaintea ta;
Eu mă îndur de cine vreau şi Mă îndur să am milă faţă de cine vreau să am milă.» ” [Exodul, 13:19]
„Aşadar, nu depinde nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care arată milă.” [Epistola către romani, 9:16]
„Astfel, El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea.” [id., 18]
„Dar îmi vei zice: «Atunci de ce mai găseşte vină. Căci cine poate sta împotriva voii Lui?»
Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva lucrul făcut va zice celui care l-a format: «Pentru ce m-ai făcut aşa?»
Nu are olarul stăpânire pe lutul său, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas pentru cinste şi altul pentru necinste?” [Romani, 9:19–21]

Erau 36 de mii de deţinuţi în martie 2006 în penitenciarele din România. Nu mai punem la socoteală procesele civile de diverse speţe — divorţuri, partaje, succesiuni, pretenţii, injurii (circa 200 de mii de procese având ca obiect proprietatea asupra pământului) ş.a.m.d. — care completează tablouri lamentabil al stării conflictuale (de „învrăjbire”!) dintre individ şi „aproapele” său.

Şi fiindcă se află în plină dezbatere chestiunea predării religiei în şcoli ca obiect de studiu obligatoriu (sau nu), fie-mi permis, fără să intru în miezul dezbaterii, un comentariu asupra unui articol animat de „duhul blând” şi de „smerenia” proprii creştinismului, publicat în Ziua, 21 ian. 2008, sub semnătura bunilor creştini Luciana Pop şi George Scarlat. Articolul este intitutalt „Atac comunist la Religie” şi are ca subtitluri: „GDS şi Liga Pro Europa vor să întoarcă România la epoca roşie. Activiştii atei au întocmit, sub îndrumarea Smarandei Enache, un studiu din care reiese că religia ar trebui eliminată din scoli”.

„Grupul pentru Dialog Social şi Liga Pro Europa, condusă de fosta activistă comunistă şi informatoare a Securităţii Smaranda Enache — se spune în articol —, agită din nou stafiile bolşevice. (…) [N]ostalgicii comunişti de la GDS susţin nici mai mult nici mai puţin decât că religia creştin-ortodoxă trebuie eliminată din şcoli. (…) GDS agită stafiile comunismului. (…) Minoritatea ateistă şi agresivă care vrea să elimine creştinismul ortodox din societatea românească a întocmit un Raport în acest sens. (…) Campania anti-creştină din România este de sorginte cripto-comunistă.”

Să recapitulăm deci. Premisa 1: Toţi comuniştii sunt/au fost ateişti. Premisa 2: Comuniştii au eliminat icoanele şi religia din şcoli. Premisa 3: GDS (în particular, Smaranda Enache) doresc eliminarea icoanelor şi a religiei din şcoli. Coroloarul 1: GDS (în particular, Smaranda Enache) sunt ateişti. Corolarul 2: Fiind ateişti, GDS (în particular, Smaranda Enache) sunt comunişti. Lema A: În România comuniştii nu mai taie şi spânzură la vedere. Concluzia 1: GDS (în particular, Smaranda Enache) sunt cripto-comunişti. Lema B: Smaranda Enache este mai înrăită decât GDS. Concluzia 2: Smaranda Enache, mai mult decât GDS, este/a fost activistă comunistă şi informatoare a Securităţii. (De ce este activistă comunistă? Pentru că, în calitate de angajată a Teatrului de Păpuşi din Târgu–Mureş, i s-a făcut de către Organizaţia de Bază BOB Tg.–Mureş un referat profesional favorabil în 1983, iar apoi, în calitate de directoare a aceluiaşi teatru a scris un articol de susţinere a regimului comunist în revista Steaua roşie un an mai târziu. De ce este informatoare a Securităţii? Pentru că, în calitate de directoare a Teatrului de Păpuşi din Tg.–Mureş, a răspuns solicitării Securităţii de a „explica” în scris împrejurările rămânerii în Occident a unui dintre colegii ei de teatru. Prin urmare, Smaranda Enache este un „aproape” odios.) Q.e.d.

Şi, revenind la articolul cu pricina, odată stabilit cu certitudine că promotorii ideii de neobligativitate a predării religiei în şcoli sunt (cripto)comunişti, trebuie musai să facem o conexiune cu un comunist notoriu:

„Antonio Gramsci, ideologul Partidului Comunist Italian, a spus-o foarte clar: «Pentru a cuceri puterea şi a asigura transformarea comunistă a societăţii, trebuie mai întâi să cucerim conştiinţele, să schimbăm morala. Morala burgheză este dominantă pentru că a devenit morală comună. Dar morala burgheză este morala creştină. Trebuie deci să distrugem morala creştină». (…) Agentul Enache încalcă un drept fundamental. (…) Lăsaţi copiii să vină la Mine.”

Şi cu asta, înfierarea lui Anticrist întruchipat în Smaranda Enache poate fi considerată încheiată. Iată o bună faptă creştinească. Amin.

Absenţii-prezenţi… la vot!

martie 24th, 2008

Sunt nenumărate momentele din viaţă când nu ne gândim decât la noi, asta pentru că nu mai avem scrupule. Numai nenorocirea ne mai uneşte! Doar atunci ne mai aducem aminte că suntem muritori, că avem nevoie de dragostea şi ajutorul aproapelui. Construim lucruri frumoase pentru noi înşine, dăruind în schimb tot ceea ce nu am vrea să avem uitând că, „ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”.
Şi totuşi, unii dintre noi credem inconştient că nu ni se poate întâmpla nimic rău, asta până ce vine răsplata, când ne este „lumea mai dragă”!
În viaţă nimic nu va rămâne neplătit. Şi, într-o zi când spunem „hop”, înainte de a sări „pârleazul”, suntem aduşi cu picioarele pe pământ. Realitatea vieţii este alta, nimeni şi nimic nu este veşnic, nici cel sărac, nici cel bogat. Vremelnicii aud, ne aud, văd, ne văd absenţii-prezenţi… la vot!

Un oras in contrapunct

martie 24th, 2008
Case pe strada George EnescuCase pe strada George Enescu

Am pornit-o de pe Calea Victoriei, din dreptul Bisericii Albe. Voiam sa revad casele pe care le stiam de amar de vreme – blocul in care am locuit in copilarie este foarte aproape.

O strada incarcata de istorie mare si mica. Oameni si intamplari dintr-un trecut indepartat, dintr-un trecut din ce in ce mai apropiat, dintr-un trecut recent, din anii nostri. Fiecare epoca si-a pus pecetea aici, in avalansa de nume care s-au perindat pe placile indicatoare ale strazii, in alaturarea aiuritoare de case batranesti, de vile si de blocuri; blocuri interbelice, blocuri din anii saizeci, blocuri din anii saptezeci; fiecare casa si-a trait un destin ale ei, care s-a tot schimbat si care se desfasoara mai departe cu intorsaturi neasteptate.

Sirul de intamplari incepe cu mult inainte sa apara strada aceasta. In fata Bisericii Albe s-a petrecut un moment dramatic din viata lui Mihai Viteazul. Nu era inca domnitor, doar Ban al Craiovei, fusese osandit la moarte, pedeapsa trebuia sa fie indeplinita in fata bisericii. S-a comportat cu multa demnitate, multimea a fost castigata de darzenia lui. Ziua de osanda a devenit atunci o zi a triumfului.

Istorii vechi, aburite de legenda. Si apoi alte si alte intamplari, de-a lungul vremii, pana la istoriile zilei de azi, aburite de zvonuri.

Iar casele, si oamenii, si intamplarile, se amesteca in sufletul meu cu oamenii pe care i-am cunoscut, si cu intamplarile la care am fost eu martor.

Cladirea aflata in spatele Bisericii Albe: astazi este sediul UNITER. Am intrat acolo odata prin 1997 sau 1998. Stiam ca in 1989 fusese vila lui Zoe Ceausescu, dar pentru mine locul insemna altceva: o colega de clasa locuise acolo, candva de mult. O fata inalta si bruneta, foarte serioasa, care venea la fiecare serbare scolara pe scena liceului si canta la pian. Era plecata de mult de tot din Romania, iar acum ma aflam prima oara in casa in care ea locuise odata si priveam uimit camerele imense, incercand sa mi-o imaginez acolo.

Un pic mai departe, pe acelasi trotuar, un bloc mic, numai trei etaje, superb prin echilibrul solutiei arhitectonice. Construit probabil prin anii treizeci. O cladire in acelasi timp cocheta si riguroasa: nici un element arhitectonic nu este de prisos. Si o alta amintire, tot o colega de scoala. Treceam pe acolo cu alti baieti, colega a aparut odata la una din ferestrele blocului si a strigat voioasa dupa noi.

Pe trotuarul celalalt se afla Intrarea Biserica Alba, care duce in spatele blocurilor din Piata Amzei. Pe colt era restaurantul Caviar. A disparut de mult, a fost inlocuit de un atelier de arte grafice, care s-ar putea sa fie acolo si astazi. Usa este inchisa si acoperita de o perdea groasa.

Si imi amintesc de un baiat care avea vreo cinci sau sase ani si intrase din greseala la Caviar. S-a speriat si a inceput sa planga. Un domn a zambit si l-a poftit la masa. Nu a vrut sa stea. Plangea mai departe. Domnul i-a oferit un pahar de sifon. Nu a vrut sa il bea. Se speriase ca va deveni de acum betiv. Domnul l-a intrebat unde locuieste. Statea aproape, asa ca domnul l-a luat de mana si l-a condus acasa. Pe drum au vorbit de una, de alta, ca niste barbati ce erau.

De cate ori treceam prin fata Caviarului, vechea amintire imi revenea, si priveam inspre inauntru ca spre un alt taram, un loc in care caviarul, sampania, vinul sau coniacul se amestecau in fum de tigari si poate in sunetul unei mici formatii de jazz, un taram de nisipuri miscatoare in care toate certitudinile de afara deveneau relative. Sigur ca de vina era amintirea aceea de demult, care imbraca locul intr-o sugestie de paradis pervers, am reintrat dupa multi ani, eram de acum inginer si lucram pe un santier, am fost acolo cativa colegi si colege, era un local la fel de cuminte sau de nazdravan ca orice alt local.

M-au trezit din amintiri doi tineri care mi-au aratat ramasitele unei case pe care o stiusem. Distrusa de un incendiu acum cativa ani. In spate fusese odata o curte imensa ocupata de camionari, pe care i-am apucat in copilarie. Pe vremea aceea camioanele erau cu cai, bine inteles. Acum se vedeau blocurile din Piata Amzei.

Baiatul acela mic vazuse intr-o seara o batrana sprijinita de gardul casei si se oprise milos sa o intrebe daca are nevoie de ceva. Batrana daduse din cap ca nu. Baiatul scosese un leu, dar batrana era pur si simplu o doamna care obosise si dorea sa se odihneasca un pic.

Cei doi tineri ma vazusera cu aparatul de fotografiat in mana: domnule, faceti-i o poza si casei asteia. Ce bafta au unii! I-a luat casa foc si nu-l mai doare capul, traieste boiereste din asigurari! Casa asta, domnule, este o minune a tranzitiei: fa-ma doamne cu noroc si arunca-ma in foc!

Cred ca odata de mult strada se numea Alexandru Lahovary. Cred, pentru ca incepe din Piata Lahovary. Nu am apucat-o cu numele de demult. Prin anii cinzeci strada se numea Kuibisev. Tarziu de tot am aflat un pic mai multe despre Kuibisev. Stiam vag ca a fost unul din activistii mai de seama ai Partidului Bolsevic; mai bine zis banuiam, pentru ca asta era singura explicatie pentru care o strada putea primi in anii aceia numele de Kuibisev. A fost intr-adevar unul din secretarii Comitetului lor Central prin anii douazeci, cu alte cuvinte unul din adjunctii lui Stalin. Mai multe nu stiu despre el. De curand am dat pe web de un video cu imagini de la funeraliile lui, in 1935. Mi-am inchipuit ca era un video alcatuit de vreun nostalgic, insa alaturi era alt video, cu vizita lui Molotov la Berlin, in 1939. Asadar autorul parea sa fie mai curand cineva care incerca sa inteleaga mai bine epoca, in toate intorsaturile si toate dedesubturile.

La un moment dat strada a incetat sa mai fie Kuibisev si a devenit strada Cosmonautilor si asa a ramas pana dupa 1989, cand a capatat numele pe care il poarta azi, George Enescu.

Cand s-o fi construit casa aceasta? Cred ca pana in Primul Razboi Mondial. Am trecut de atatea ori pe langa ea si parea imbatranita si nostalgica. Acum jos este o cafenea, iar la etaj o firma. Frumusetea casei este acum pusa in valoare, dar parca nu mai apartine epocii in care s-a nascut. Trecutul ei este imbracat de prezent cu o nota de siguranta de sine usor aroganta. Si totusi, frumusetea nativa a casei reuseste sa domine.

Pe trotuarul celalat, Casa Veche.

Pare sa fi fost pe vremuri o gospodarie mare de tot, alaturi de curtea din stanga mai era o curte in spate, cu tot soiul de acareturi – un gang de pe strada Mendeleev te conduce la curtea aceea, azi impartita de cladirile care au mai aparut intre timp. Va fi fost aici acum doua sute de ani vreun caravanserai la care opreau negustorii, isi dejugau carutele si stateau la taifas, in timp ce fierarii si potcovarii purtau de grija la ce era de reparat? Vor fi fost acolo grajduri si magazii? Poate aici erau lasate oarece marfuri, la pastrare, sau pentru a fi revandute. Poate erau cuptoare cu vetre mari, pentru pita, poate pivnita adapostea butoaiele de vin si de tuica? Poate erau aici sfaturi de taina, sau poate unii isi depanau povestile, pe care altii le ascultau cu ochii mijiti de oboseala drumului si de aburul vinului. Cine sa mai stie?

Acum este acolo un restaurant cu specific italienesc, asa ca am inchis ochii sa imi inchipui ce era pe la 1800. Numai ca ochii mintii mi-au desfasurat o alta priveliste. In anii cinzeci aici era printre altele si un mic magazin unde se vindea iaurt. Iar pe perete era un afis nostim: un mos vanjos, cu o barba alba uriasa, cu obraji rumeni, un soi de cowboy vesel, statea rezemat in afis de o tejghea, cu un borcan de iaurt in mana. Cine cu iaurt se hraneste, 104 ani traieste, glasuia afisul.

Am deschis ochii, si mi-am amintit de covrigaria care a fost la inceputul anilor nouazeci, inlocuita apoi de restaurant.

Si atunci am inceput sa inteleg. Am inceput sa inteleg dece mi-a fost atat de greu sa scriu despre toate acestea in asa fel incat sa se lege intre ele.

Pentru ca fiecare epoca isi are vocea ei, iar vocile acestea creaza o polifonie bizara, fara nici un fel de randuiala, fara nici un fel de disciplina. Aceeasi casa se metamorfozeaza continuu, inainte si inapoi in timp, fiecare epoca isi canta povestea ei, iar infasuratoarea pare sa fie sirul propriilor amintiri.

Si pana la urma strada aceasta incepe sa imi arate ce sunt de fapt Bucurestii: un oras in contrapunct.

Structura electronică a ADN-ului dezvăluită pentru prima oară

martie 24th, 2008

Folosind o noua tehnică care combină măsurători la temperaturi joase şi calcule teoretice, oamenii de ştiinţă de la Hebrew University din Ierusalim au dezvăluit pentru prima dată structura electronică a unei molecule ADN, rezultat publicat în revista Nature Materials.
Cunoaşterea propietatilor electronice ale ADN-ului e o problemă importantă în multe domenii ştiinţifice, de la biochimie la nanotehnologie. Un exemplu este studiul defectelor produse de radiatia ultravioleta in moleculele ADN, care poate cauza generarea de radicali liberi (n.r. ioni care au electroni neimperechiati) si mutatii genetice in vivo.
În nano-bioelectronică, domeniu de studiu avansat al moleculelor biologice (petru producerea nanocircuitelor electrice, de exemplu), a fost avansată ipoteza că ADN-ul sau derivatele sale ar putea fi folosite ca fire moleculare conductive în realizarea reţelelor de calcul molecular, care sunt mai mici şi mai eficiente ca cele produse astăzi prin tehnologia cu silciu.
Informaţia acumulată în acest proiect, spun cercetătorii, poate fi de asemenea folosită în încercările curente de a dezvolta căi mai sofisticate, fiabile, rapide şi ieftine de a decodifica secvenţele umane de ADN.
În acest proiect, oamenii de ştiinţă au putut să decodeze structura electronică a ADN-ului şi să înţeleagă cum sunt distribuiţi electronii în diferite părţi ale spiralei sale duble, un rezultat care a fost urmărit de cercetători de mulţi ani, dar împiedicat până acum de probleme tehnice.
Oamenii de ştiinţă, atât experimentalisti cât şi teoreticieni, au lucrat cu molecule ADN lungi şi omogene, la temperaturi de -195 garde Celsius (77 Kelvin, temperatura azotului lichid), folosind un microscop cu tunelare (Scanning Tunneling Microscope sau STM) pentru a măsura curentul printr-o moleculă depusă pe un substrat de aur, relatează ScienceDaily.
Ulterior, prin metode de calcul teoretic bazat pe soluţii ale ecuatiilor cuantice, a fost obţinută structura electronică a ADN-ului corespunzătoare curentului măsurat. Aceste rezultate sugerează că unele părţi ale spiralei duble a ADN-ului contribuie la curgerea sarcinii electrice prin moleculă.
Programul de cercetare, publicat în revista Nature Materials, este rezultatul unei colaborări internaţionale, condus de Errez Shapir şi coordonat de Dr. Danny Porath de la Departamentul de Chimie Fizică şi Centrul de Nanostiinta şi Nanotehnologie la Hebrew University, şi de Dr. Rosa Di Felice de la Centrul S3 al INFM-CNR Modena, Italia. De asemenea au colaborat la proiect Prof. Alexander Kotlyar de la Universitatea din Tel Aviv, care a sintetizat moleculele, centrul de supercomputing CINECA din Italia, şi Prof. Gianaurelio Cuniberti de la Universitatea din Regensburg, Germania.
Sursa informatiei : Stiinta.info

Principesa Margareta si Principele Radu duminica, 30 martie, la Casa Romana

martie 24th, 2008

Casa Romana va invita la o intilnire cu Principesa Margareta si Principele Radu ai Romaniei duminica, 30 martie, la ora 6 pm in sala Casei Romane. Principesa Margareta si Principele Radu ne viziteaza din nou la opt ani dupa ce au fost oaspetii Casei Romane impreuna cu Regele Mihai si Regina Ana ai Romaniei. Principesa Margareta a fost desemnata Principesa Mostenitoare a Romaniei de catre Regele Mihai si e fondatoare a fundatiei Principesa Margareta a Romaniei, o organizatie neguvernamentala care contribuie la dezvoltarea societatii civile in Romania. Principele Radu este consilier al Regelui Mihai si Reprezentant Special al Guvernului Romaniei pentru Integrare, Cooperare si Dezvoltare Durabila.

Va rugam sa anuntati prezenta dv. trimitand un mesaj catre administratorul Casei Romane, d-l Traian Cipleu, la adresa vilacip@yahoo.com. Va asteptam cu placere.

Apel pentru sprijin mediatic; Apel la finantare cetateneasca

martie 24th, 2008

Apel pentru sprijin mediatic

De 18 ani, fac eforturi consecvente pentru a sprijini cautarea raspunsurilor la citeva intrebari: Ce s-a intimplat cu cetatenii expusi experimentului comunist si cu societatea romaneasca intre 1944 si 1989- si cu ce efecte? De ce abuzurile si crimele regimului desfiintat la 22 decembrie nu au putut fi studiate, explicate, judecate, pedepsite si corectate corespunzator, dupa 1990? Cum s-a desfasurat privatizarea lagarului comunist, in dauna economiei si a fostilor prizonieri (saraciti) si in folosul vechilor organizatori si gardieni, deveniti patroni ai Romaniei?

In ultimii trei ani mi-am intreupt activitatea de cercetator la Montreal, pentru a impulsiona cercetarile intreprinse in dosarele P75/1997 (\”feseniada\” din 1990, vezi raportul de la adresa http://www.piatauniversitatii.com/news/news.asp-id=2&year=2007&month=12.htm) si P35/2005 (crimele impotriva umanitatii comise inainte de 1990 si acoperirea lor, dupa 1990)- facind eforturi pentru reperarea victimelor, gasirea unor marturii, documentare, studiul (dez)organizarii arhivelor, analiza situatiei politice si legislative, observarea efectelor aminarii lustratiei si a practicii juridice etc.

Unul dintre motivele pentru care- alaturi de alte eforturi- munca mea se iroseste in van, este insuficenta ei mediatizare, datorita lipsei sprijinului (interesului) presei pentru soarta cercetarilor in curs. Va rog sa boicotati… acest boicot mediatic, sprijinindu-ma in difuzarea apelului la finatare cetateneasca redat mai jos, care semnaleaza aparitia unui nou ONG (numit CIVES) dedicat continuarii activitatii de cercetare civica amintita mai sus. Sau sa-mi dati o ocazie de a-mi face cunoscute si explica demersurile.

20 martie 2008, Piatra Neamt

Ioan Rosca, inginer de sisteme tele-informatice, doctor in educatie, cercetator interdisciplinar, fondator si administrator al spatiilor www.procesulcomunismului.com si www.piatauniversitatii.com, fost grevist al foamei in Piata Universitatii, presedinte CIVES

******

Apel la finantare cetateneasca

La adresa www.procesulcomunismului.com este expus (vezi rubrica \”Evolutia dosarului\”) un rezumat al demersurilor facute (in nume personal sau al Comitetului de Reprezentare a Victimelor Comunismului) pentru deblocarea cercetarilor facute (pina acum) la procuratura militara, in dosarele P75/1997 (evenimentele din 1990) si P35/2005 (protejarea vinovatilor genocidului comunist). Ne-am confruntat cu obstacole variate in incercarea de deblocare a justitiei: legi necorespunzatoare, aparat judiciar ne-epurat de agentii juridici ai regimului comunist, tacere mediatica, blocarea si dezorganizarea arhivelor, dezinteresul partidelor, sterilitatea societatii civile, dezbinarea celor ramasi in lupta pentru adevar, manevrele oculte ale sistemului mafiot care paraziteaza in continuare institutiile statului etc. Ultima lovitura primita este decizia Curtii Constitutionale de trecere a dosarelor la parchetele civile, manevra vizind protejarea grupului conducator FSN (Iliescu, Roman etc) -care ajunsese in fata inculparii. Masura inseamna compromiterea muncii de ancheta, tergiversarea suplimentara a cauzei, degradarea unitatii si sensului ei, riscul \”pierderii\” marturiilor colectate etc.

In aceste conditii vitrege, dorim sa continuam actiunea pentru restabilirea adevarului si infaptuirea justitiei, insotind interventiile publicistice si juridice (in tara sau pe linga foruri europene) cu un nivel de analiza riguroasa a cauzelor esecului justitiar. Dorim sa intelegem si sa explicam cum a fost paralizata justitia in acesti 18 ani de \”tranzitie\”, sa documentam procesul… celor care au sabotat Procesul Comunismului dupa 1990, pentru a pune la cale imbogatirea gardienilor fostului lagar, din avutiile jefuite prizonierilor lor.

In acest scop, am infiintat organizatia non-guvernamentala (centrul de cercetari cetatenesti) CIVES, avind codul fiscal 23512930, si contul de banca RO62BRDE280SV25385812800 (deschis la BRD- sucursala Piatra Neamt). Cei care vor sa sustina activitatea noastra isi pot trimite contributia spre acest cont sau pot completa (pina la 15 mai) cererea tip (formularul 230) privind \”destinatia sumei reprezentind pina 2% din impozitul anual\”- depunind-o la circa financiara din orasul lor.

Sumele colectate vor sprijini eforturile de cercetare din proiectul in curs de derulare ( \”Studiul factorilor care au impiedicat si impiedica analiza, explicarea, popularizarea, anchetarea, pedepsirea si repararea crimelor si abuzurilor regimului comunist\”) sau vor sprijini lansarea urmatorului nostru proiect (\”Studiul procesului de jefuire a populatiei in perioada \”Tranzitiei\”, prin uzurparea institutiilor statului, distrugerea sistemului economic, privatizare frauduloasa, coruptie si injustitie generalizata\”).

Reamintim ca aceste proiecte se inscriu in misiunea CIVES: \”sa studieze evolutia societatii si umanitatii, explorind caile de ameliorare a conditiei politice a omului- cetatean, urmarind repararea injustitiilor si degenerarilor structurale\”, si ca ele se incadreaza in obiective precizate in statut:

\”a Investigarea trecutului si repararea abuzurilor. Constatind ca slabiciunile si limitele justitiei impun implicarea energica si coerenta a cetatenilor, CIVES va promova solidaritatea justitiara. Pornind de la studierea proceselor (sociale, culturale, politice, juridice, economice) care au adus societatea romaneasca in situatia actuala, se vor elabora rapoarte, continind descrieri si explicatii ale fenomenelor (degenerative), analize ale abuzurilor si injustitiilor, concluzii privind cauzele, efectele, responsabilitatile si daunele, recomandari de strategie corectoare si propuneri de masuri reparatorii concrete: legislative, juridice, economice si educationale. Aceste rapoarte vor putea sprijini actiuni de popularizare a adevarului sau de realizare a dreptatii ( de catre membrii asociatiei, sau de catre alte persoane, organizatii sau institutii).

b Restructurarea institutiilor si renastere civica. Punind in valoare invatamintele extrase din studiul de caz romanesc, ne vom racorda la demersurile similare facute in lume, cautind si promovind formule faste de organizare a societatii: functionarea eficienta, transparenta si echitabila a institutiilor publice (statului); lupta impotriva incompetentei, indolentei, relei credinte, clientelismului, inselaciunii, coruptiei, uzurparii si parazitismului (economic, politic si administrativ); conservarea mediului, resurselor, traditiilor si valorilor culturale; rezistenta fata de folosirea degenerativa a mijloacelor de informare; emanciparea spirituala si implinirea creativa a omului; dezvoltarea puterii si intelepciunii cetateanului; perfectionarea mijloacelor pentru formarea si functionarea comunitatilor (asociatiilor) cetatenesti; democratie reala (politica, economica si culturala) si rezistenta fata de acapararea puterii de catre grupuri monopoliste; studiul si combaterea patologiei politice.

c Influentarea viitorului societatii. Multi cetateni si analisti, exasperati de functionarea societatii, dezamagiti – pe de o parte- de ineficacitatea eforturilor civice disparate (in lipsa unei strategii politice coerente), speriati- pe de alta parte- de rezultatele experimentelor de planificare (inginerie) politica, nu mai intrezaresc nici solutii, nici directii de cautare a lor, pomenindu-se paralizati de complexitatea problemei. Disponibilitatile si aspiratiile morale si jutitiare, alienate in haturisul unui sistem incomprehensibil, gasesc greu cale de concretizare. Cautarea unui cadru teoretic adecvat pentru cercetarea sociologica si politica se loveste de limite operationale si epistemologice. Al treilea strat al investigatiei CIVES va fi cercetarea transdisciplinara a posibilitatilor de intelegere, influentare si optimizare a evolutiei globale a societatii, a unui compromis sanatos intre progresul emergent si planificarea eficace.\”

La adresele www.ioanrosca.com/CIVES/ , www.procesulcomunismului.com/CIVES sau www.piatauniversitatii.com/CIVES vor fi expuse explicatii, informatii in legatura cu avansul cercetarilor si rapoartele de etapa.

17 martie 2008,

Ioan Rosca, inginer de sisteme tele-informatice, doctor in educatie, cercetator interdisciplinar, fondator si administrator al spatiilor www.procesulcomunismului.com si www.piatauniversitatii.com, fost grevist al foamei in Piata Universitatii, presedinte CIVES

Cum să-ţi găseşti un soţ după 35 de ani – prezentare de carte

martie 24th, 2008

Dacã ai în jur de 35 de ani şi-ţi doreşti sã te cãsãtoreşti, acest program e soluţia ta. Poate ai încercat sã faci terapie, ca sã scapi de blocaje sau de tipare comportamentale ineficiente, poate ai încercat magia sau rugãciunea, poate ai avut experienţe nefericite sau ai fost prea preocupatã de carierã.
Nu conteazã cum ai ajuns în aceastã situaţie, conteazã cã acum eşti singurã şi, cel mai important lucru, este cã nu vrei sã rãmâi aşa. Autoarea cãrţii şi-a gãsit partenerul dorit aplicând cunoştinţele profesionale dobândite la Harvard într-un program MBA. Fericitul rezultat a determinat-o sã conceapã o strategie specialã pe care au testat-o cu succes mii de femei. Cei 15 paşi ai programului se bazeazã pe legile marketingului şi managementului. Aplicarea sa cere multã hotãrâre şi implicã acţiune, termene, angajamente, sacrificii şi reguli, de aceea autoarea îl recomandã în special femeilor mature. Şi, ca orice strategie bine conceputã ş amplu verificatã, programul garanteazã celor care-l vor folosi cã vor îmbrãca rochia de mireasã în 12–18 luni de la punerea sa în practicã. Succes!

Autor: Rachel Greenwald

Colecţia: Familia la Curtea Veche

Germania. Un basm de iarna (Deutschland. Ein Wintermärchen), de Heinrich Heine

martie 24th, 2008

O opera satirica, în care Heinrich Heine (1797-1856) critica reactiunea ce se înradacineaza în Germania si îsi exprima încrederea într-un viitor luminos, este poemul GERMANIA. UN BASM DE IARNA :

Era-ntr-un noembrie trist – si în jur
Frunzisul da sa moara;
Mai sura, mai tulbure ziua era
Când eu ma-ndreptam spre tara.

La granita, parca simtit-am în piept
Ca inima-mi bate mai tare,
Ba chiar si o lacrima, de nu ma-nsel,
Din ochii mei da sa coboare.

Si când auzit-am nemtescul grai,
Ma prinse o stare ciudata,
Caci inima îmi sângera
Cumplit si placut totodata.

La harpa, o fata cânta melodii,
Cam fals, dar cu simtire;
Si m-am simtit înduiosat
De glasu-i cu tremur subtire.

Cânta un cântec de dor si amor,
De jertfa si de revedere
În lumea cealalta-n ceruri, sus,
Unde durerea piere.

De Valea Plângerii cânta,
Zicea trecatoare ca-s toate,
Ca-n ceruri, numai, vei afla
O vesnica seninatate.
……….
Un cântec nou, un cântec mai bun
Vreau pentru voi a scrie,
Ca înca aici, pe pamânt, sa duram
Cereasca-mparatie.

Aici, pe pamânt, vrem sa fim fericiti,
Sa-alungam nevoia hapsâna,
Sa nu mai hranim trândavitele burti
Cu harnica noastra mâna.

Doar creste pâine din belsug,
S-o aiba oricine la masa,
Si trandafiri, si frumuseti –
Si mazarea cea mai alesa.

Da, boabe fine sunt pentru toti,
Pastaia când se crapa
Doar îngerul si vrabia
În ceruri sa încapa.

Iar de ne-or creste-aripi, în cer
Venim noi la voi, dupa moarte;
Din sfinti cozonaci si din turte dulci
Sa ne dati si noua o parte.

Un cântec mai nou, un cântec mai bun,
Din flaut, din vioara !
Tac bocetele. S-a sfârsit
Cântarea funerara !

Iar geniul scumpei libertati
Europa si-o ia de mireasa
Si gusta acuma întâiul sarut
Perechea cea frumoasa.

Legala, fara popa chiar,
E-a lor casatorie.
Traiasca mirii ! Si-n viitor
Copiii voinici sa le fie !

Mai nou, mai bun e cântecul meu
Pentru mireasa si mire.
Si stele-n sufletul meu rasar
În sacra si-nalta vestire.

Sublime stele ! Flacari vii
Se strâng în izvoare-arzatoare.
Puternic ca nicicând ma simt,
Stejarii sa-i frâng sunt în stare.

Pe solul german, ca fermecat,
Eu pasii mi-i port tinereste,
Uriasul pamânt matern l-a atins !
Din nou puterea îi creste.

Soldatul Orb

martie 24th, 2008

Informatii disparate, provenind din diferite surse, aflate intr-un evantai care contine de la imprejurari personale si pana la cautari aleatoare in Internet sau in publicatii de popularizare a stiintei, incep sa-mi creeze o viziune despre viitorul imediat al istoriei – sa zicem urmatorii 20-30 de ani.

Va provoc si pe dv., putinii dar indragitii nostri cititori la un exercitiu de imaginatie, in care am sa incerc sa justific de ce gandesc asa. Cred ca disputele politice contemporane, care ocupa copios paginile ziarelor, vor fi date complet uitarii. Cred ca praful si cenusa vor acoperi cu o incredibila viteza nume de presedinti si prim ministri, fie ei niste mici mahalagii ai unei tari minuscule, fie adevarati tigri ai retoricii si puterii, in inima celei mai puternice natiuni.

Gandul ma duce in primul rand la o planeta pe care, in pofida aparentei globalizari contemporane, se va trai in comunitati puternic izolate. Motorul intim al globalizarii nu este bunastarea generala a omenirii, asa cum ar putea scrie intr-o compunere un elev de clasa a saptea, ci expansiunea pentru resurse. Energie, apa, materii prime, hrana… toate acestea obtinute cu mana de lucru locala ieftina organizata in jurul unor tehnologii avansate (dar cel putin cu un pas in urma celor mai moderne). Tehnologii exportate de cei puternici catre cei slabi, in schimbul resurselor exportate de catre cei slabi catre cei puternici.

Factorul diviziv al religiei va fi exploatat la maximum de catre sistemele politice ale tarilor puternice, pentru a imparti lumea in „buni” si „rai”, pentru a delimita canale precise prin care pot avea loc schimburile materiale si valorice, cu riscuri minime de interferenta. Evident, riscuri calculate la nivelul acceptabil care sa permita deposedarea de inteligenta a comunitatilor si asa sarace, dar in plus si aflate in ghearele nevazute ale unor credinte si ritualuri anacronice.

In acest peisaj as vrea sa plasez de fapt personajul pe care cred ca si-l vor aminti urmasii nostri ca fiind reprezentativ perioadei pe care, aceia dintre noi care vor supravietui, o vor trai in anii ce vin. EL este cel care va schimba fundamental cursul istoriei omenirii, devenind primul prototip al unei serii de incercari care va duce la urmatorul pas in evolutia speciei noastre.

L-am numit Soldatul Orb.
Orb pentru ca nu-si va folosi ochii pentru a evalua realitatea in mijlocul careia se afla.
Orb pentru ca nu va gandi decat in termeni algoritmici, executand ordinele unei retele din care va face parte.
Orb pentru ca sistemul de valori cu care va opera va fi atat de pur egocentric incat orice consideratie etica, morala, umanitara, asa cum le cunoastem astazi, va fi supusa filtrului strict al propriilor interese.

Soldatul Orb ar putea fi urmasul lui Achiles, al lui Alexandru cel Mare, al lui Napoleon, al lui Hitler, al lui Ceausescu si al altor personalitati, in viata, pe care va las placerea sa le numiti singuri. El nu-si va folosi direct ochii. Desigur: intreg corpul, inclusiv capul ii vor fi protejate de un costum antiglont, antichimic, termoprotector, in interiorul caruia se va mentine o temperatura constanta si un flux optim de aer respirabil. Pe ochi va avea un set de ochelari cu imagini tridimensionale conectati la diferite surse de imagine (camere mobile, sateliti, aparatura aeropurtata miniaturala) intre care va putea comuta doar prin miscarea globilor oculari, vazand in orice moment ce se intampla de exemplu in transeele aflate la 300 de metri distanta, obturate de un zid de beton si o movila de pamant. Soldatul Orb va putea anihila un inamic nu prin orientare directa in teren ci indreptandu-si arma pe baza imaginii virtuale furnizate de aceasta masca, atingerea tintei nefiind decat o banala problema de calcul cu care nici nu va avea de ce sa-si bata capul. Soldatul Orb nu va avea de ce sa se antreneze la tir.

Soldatul Orb va avea in jurul gatului un colier electromagnetic antrenat sa depisteze semnalele electrochimice pe care creierul sau le transmite coardelor vocale si va putea comunica instantaneu in atentia retelei din care face parte, fara sa vorbeasca (doar gandind deci, in limba proprie) intrebarile si comentariile, primind imediat raspunsuri tactice si ordine care il vor pune in cele mai bune situatii de lupta.

Soldatul Orb va executa intocmai ordinele pe care le are sau, la cea mai mica intentie de a face ceva diferit, va fi retras sau chiar distrus – deoarece misiunea lui se va supune unor considerente cat se poate de stricte. Perceptia lui personala asupra a ceea ce se intampla va fi permanent monitorizata printr-un set de electrozi de suprafata, plantati pe capul sau ras cu minutiozitate, aflati in legatura cu un sofisticat aparat de calcule electroencefalografice.

Fara sa incerc sa subliniez mai mult decat stiu efectiv ca exista in realitate (toate cele trei ipostaze in care a fost prezentat Soldatul Orb si aparatele aferente ne sunt contemporane!), indraznesc sa afirm ca anii urmatori vor marca o evolutie exploziva a neurostiintelor ca disciplina a cunoasterii umane, eclipsand prin magnitudinea descoperirilor subiectele noastre predilecte de azi. Cred ca neurostiintele vor ramane principalul reper al anilor pe care ii traim. Asa cum istoria se inclina Rotii, Masinii cu Abur, Telefonului, Frigiderului si Computerului – toate exterioare omului, anticipez ca urmatorul pe aceasta lista – deoarece in fine exista si aparatura fizica si cea conceptuala pentru a-l cerceta si intelege, este insusi Creierul.

Creierul: iata ceva care merita studiat, chiar si la modul semi-profan, la nivel de „Cunoastere de Sine” . Aceasta pentru ca nu am nici o indoiala ca impactul pe care presedintii sau prim-ministri il au asupra calitatii vietii noastre este complet neglijabil fata de ceea ce ne oferim noi insine. Cum? Intelegand cine suntem, ce vrem, ce ne este si ce nu ne este permis si mai ales indraznind sa ne depasim conditia, altfel incredibil de supusa purei intamplari.

Lumea va fi nu a celor care au bombele cele mai mari ci a celor care vor decripta cat mai bine functionarea creierului uman. Si vreau sa sper ca aceasta va fi comunitatea civila, academica, inaintea celei militare. M-ar interesa si parerea dv. pe aceasta tema, pentru ca nici mie nu mi-e drag Soldatul Orb!

Descântecul în poezia lui Ion Barbu

martie 23rd, 2008
Ion Barbu şi descânteculIon Barbu şi descântecul

Românii au avut o literatură orală deosebită, care a suplinit mii de ani lipsa unei literaturi scrise autentice. Acest tezaur a lăsat urme adânci în spiritul românesc. Intelectuali importanţi, supunând cercetării şi meditaţiei literatura orală din spaţiul traco-dacic, dar şi din zonele limitrofe, au scos la iveală izvoare nepreţuite de inspiraţie. Fenomenul a fost însă unul sporadic, asumat rar şi cu multă circumspecţie de către exegeţi. Este însă un fapt bine cunoscut că anonimatul literaturii populare a constituit o sursă inestimabilă şi gratuită pentru creaţia literară cultă care a succedat.
Literatura orală cunoaşte diferite genuri şi specii literare precum şi diverse structuri, toate depinzând de mediul folcloric. Haşdeu observa la un moment dat că în literatura orală predomină elementul liric. Totodată, strânsa relaţie dintre poezie şi muzică este mai evidentă.
Mai recent, poetul George Ţărnea sublinia că: “Noi suntem un popor care nu a avut literatură scrisă mii de ani, dar a avut o literatură orală fascinantă. Pentru a ţine minte tot ceea ce nu era scris, pentru a trece din generaţie în generaţie cutume, legi de obşte, descântece, ritualuri, în spaţiul laic sau sacru, ei bine, era nevoie de o structură mnemotehnică. Această structură a încifrării şi, în acelaşi timp a capacităţii de a transmite mai departe, nu poate să fie decât a poeziei. Iată de ce, românul, vrând-nevrând, a trebuit odată să ţină minte şi, ţinând minte, a trebuit să recite, să fie recitator. Fiind recitator, în aceeaşi măsură, era constructor de cuvinte încifrate. Aşa s-a născut, mai mult decât la oricare alt popor european, acest dor de poezie, s-a născut această necesitate a poeziei” (interviu, Adrian Munteanu, în revista Atheneum, 2002).
Descântecul face parte din literatura populară. El este cunoscut ca text magic, aplecat asupra definirii şi devenirii destinului, deosebindu-se însă de textele de ritual şi ceremonial. Reprezentând un mod propriu de exprimare, descântecul constă mai cu seamă din versuri care se rostesc de obicei însoţite de anumite gesturi, în credinţa populară că acestea pot lecui de o anumită boală trupească sau sufletească, pot dezlega un farmec, pot apăra de persecuţia duhurilor rele etc.
Descântecul tradiţional se exprimă, de regulă, în versuri foarte libere şi neregulate. Rostirea este însoţită de anumite obiceiuri care trebuie practicate obligatoriu pentru a folosi integral forţa magică a acestuia.
În descântece întâlnim uneori cuvinte al căror sens nu-l putem înţelege, ele ţinând probabil de originea lor îndepărtată. Romanii, de pildă, posedau unele versuri, păstrate prin tradiţie şi nepricepute de cei ce le recitau, folosite de regulă ca remedii în medicina populară. Atât celţii, cât şi dacii, au interzis scrierea descântecelor şi altor procedee magice, ele transmiţându-se numai din tată în fiu sau către cei iniţiaţi.
Unele descântece sunt dedicate apărării omului împotriva relelor care vin din partea semenilor săi: prin vrajă, prin fapt, prin dătătură sau făcătură, cuvinte populare care exprimă lucrarea unui vrăjitor. Farmecele înseamnă a face cuiva vrăji, a lega sau transforma pe cineva prin vrăji. Împotriva vrăjilor şi farmecelor se folosesc descântecele de tip desfaceri.
Descântecul popular românesc mai înseamnă şi o credinţă străveche în puterea magică a cuvântului. El nu are nimic comun cu verva comică populară, cu cântecele de jale, cu persiflarea sau cu imitaţia.
Descântecul este compus din formule magice, din incantaţii care, acompaniate de practici corespunzătoare, servesc de obicei ca auxiliar al medicinii primitive. Multe din credinţele şi obiceiurile populare româneşti provin, fără îndoială, dintr-un substrat traco-getic. Exemple se găsesc în folclorul obiceiurilor, tradiţiilor şi ritualurilor rustice legate de diferite momente ale anului sau de fenomene ale naturii, de sănătatea, fecunditatea şi bunăstarea oamenilor şi animalelor etc.
Pentru descântec este acceptată şi ideea terapiei prin cuvânt aplicată unei fiinţe umane, cu rezonanţe în lumea sacră. Incantaţiile, care de cele mai de multe ori sunt întâlnite în descântece sau se confundă cu acestea, sunt fraze scurte rostite cu voce tare în care sunt implicate simultan mintea şi corpul, felul în care le rostim şi felul în care gesticulăm când facem asta. Ele trebuie spuse cu emoţie, convingere şi putere, reprezentând o formă de exerciţiu care poate produce schimbări radicale şi de durată dacă este practicată cu regularitate.
Despre aceste ritualuri Socrate spunea într-unul din dialoguri: ”Sufletul se vindecă cu incantaţii (descântece). Aceste descântece sunt vorbele frumoase, care fac să se nască în suflete înţelepciunea” (Platon, Charmide).
Cel mai celebru medic antic care a scris în limba latină era celt de origine şi se numea Marcellus Empiricus. În scrierea sa ”De medicamentis liber” sunt prezentate şi incantaţii magice, unele dintre ele foarte asemănătoare sau chiar identice cu descântecele româneşti, ca de exemplu: ”Pastores te invenerunt, / Sine manibus colligerunt, / Sine foco coxerunt, / Sine dentibus comederunt”, traducerea descântecului în limba română fiind: ”Ciobănaşii te aflară, / Fără mâini te prinseră, / Fără foc te fripseră, / Fără gură te mâncară”.
Poezia, în esenţa ei, este de multe ori asemuită cu incantaţia divină. Moştenirea pitagoreică menţionează printre altele şi concepţia privitoare la poezie ca vrajă, farmec sau incantaţie.

Despre incantaţia poeziei (sau cuprinsă în poezia) lui Ion Barbu s-a vorbit foarte puţin. Într-o bună măsură, în poezia barbiană descântecul este asumat în mod direct. Perceput de mulţi ca un poet excesiv de cerebral, Ion Barbu nu este numai raţiune pură, ci şi imaginaţie şi sensibilitate. Este totuşi un poet al unei sensibilităţi care a ţintit dezvăluirea adevărului acolo unde sufletul îşi dispută întâietatea cu spiritul.
Precum matematicianul care, după ce a descoperit o teoremă, îi caută de îndată şi aplicaţia practică – iar Ion Barbu, cunoscut ca matematician sub numele de Dan Barbilian, a avut asemenea generoase preocupări – aşa apare şi descântecul în poezia sa, cel puţin în faza iniţiatică şi încă în cea intermediară trecerii la ermetism, implantat sub credinţa că aduce un plus de valoare poeziei, sugerându-i o aplicaţie directă, la îndemâna oricui.
Poemul care caracterizează cel mai bine substanţa descântecului şi incantaţiei din poetica barbiană este “După melci”. Într-o abundenţă de substraturi simbolice ale elementelor narative şi descriptive, poemul, stilizând câteva motive folclorice, descrie o experienţã de iniţiere în tainele naturii care va deveni dramă a cunoaşterii. Publicat în 1921, poemul a fost încadrat de critici în categoria poemelor iniţiatice, în care procesul de cunoaştere redobândeşte valoarea actului primordial iar incantaţiile magice au o putere creativă.
Descântecul melcului este un obicei al copiilor de prin zona Muscelului barbian, dar şi din numeroase alte zone ale ţării. Melcul apare ca un pretext de reconstituire a lumii vegetale perfecte, de a o transforma după dorinţa copilului. O voce tainică, incantatorie, ademeneşte “melcul blând”, adormit în mormântul “de foi ude, / Prin lăstari şi vrejuri crude”, dorind “să-! dezgroape”, să-l trezească din somnul liniştit, profund şi divin al increatului.
Poemul transcrie experienţa învăluită în inocenţa unui copil care reuşeşte să dezlănţuie forţele magice prin rostirea unui descântec, forţe pe care nu le mai poate stăpâni. Prin invocarea descântecului copilul se joacă, fără a fi conştient de fragilitatea formelor biologice. Profanul copil (”Eram mult mai prost pe-atunci…”), plasat în mijlocul naturii, reuşeşte în jocul său primar să deschidă cochilia melcului şi, în plină vreme de viscolire, fragila vietate sucombă. Proiecţia în spaţiul magic este susţinută prin forma baladescă a discursului poetic.
Mărturisirea intenţiei şi inocenţei, a sacrului ascuns în profan, este de-a dreptul afectivă: “Vream să văd cum se dezghioacă / Pui molatic, din ghioacă: / Vream să văd cum iar învie / Somnoros, din colivie…”. Copilul ştie de undeva un descântec, aşa cum de altfel o şi mărturiseşte: “Şi de-a lungul, pe pământ / M-aşezai cu acest descânt”.
Invocarea totemului sună, cel puţin în primele versuri, aproape cunoscut: “- Melc, melc, / Cotobelc, / Ghem vărgat / Şi ferecat; / Lasă noaptea din găoace, / Melc nătâng şi fă-te-ncoace / Nu e bine să te-ascunzi / Sub păreţii grei şi scunzi (… ) / Melc, melc, / Cotobelc, / Iarna leapădă cojoace / Şi tu singur în găoace! / Hai, ieşi, / Din cornoasele cămeşi! / Scoate patru firişoare / Străvezii, tremurătoare, / Scoate umede şi mici / Patru fire de arnici; / Şi agaţă la feştile / Ciufulite de zambile / Sau la fir de mărgărint / Înzăuatul tău argint…”.
În descântece, ca şi în alte practici magice, există credinţa că instigarea imaginaţiei ajută iniţiatorul să intre în contact cu forţa din spatele simbolului. Descântătorul vorbeşte nemijlocit cu melcul său, crezând puternic în forţa magiei invocate. Descântecul necesită o perioadă de aşteptare până ce îşi face efectul: “După ce l-am descântat / L-am pus jos / Şi-am aşteptat…”, însă mult prea tânărul ucenic vrăjitor nu ştie bine toate astea. Surprins de venirea nopţii şi speriat de stihiile întunericului din pădure, copilul îşi abandonează vraja: “-Mi-a fost frică, şi-am fugit!”, lăsând-o neîmplinită.
Peste noapte însă se dezlănţuie o ninsoare târzie care dă peste cap planurile copilului: “Toată noaptea viscoli… / Încă bine n-ajunsesem / Că porni duium, să vie / O viforniţă târzie / De Paresemi”.
Vraja, odată declanşată, continuă şi de la distanţă. Fără a mai respecta canoanele, descântecul este totuşi sortit eşecului. De la descântec, copilul trece la rugăciune pentru a înlătura stihiile vremii şi a evita nenorocirea pe care o întrevede: “Şi-mi ziceam în gând: / ”Dar el, / Melcul, prost, încetinel? / Tremură-în ghioacă, vargă, / Nu cumva un vânt să-l spargă: / Roagă vântul să nu-l fure / Şi să nu mai biciuiască (…) / Roagă vântul să se-ndure””. Totul însă a fost în zadar, inevitabilul s-a produs: fragila vietate a sucombat sub apăsarea gerului.
Există multe obiecte care fac parte din instrumentarul necesar unui descântec. Printre ele, nuiaua, este invocată aici ca instrument de ecarisaj: “O nuia, ca un hengher / Îl ţinea în zgărzi de ger!”. Peste trupul “zgârcit” copilul îşi petrece ultima vrajă, de data asta sub formă de bocet: ”Melc, melc, ce-ai făcut / Din somn cum te-ai desfăcut? / Ai crezut în vorba mea / Prefăcută… Ea glumea!”. Făcând parte deseori din inventarul descântecului, şi alunul este invocat aici, ca element al ispitei: ”Ai crezut că plouă soare, / C-a dat iarba pe răzoare, / Că alunul e un cântec… / – Astea-s vorbe şi descântec!”. Indicaţiile sunt tardive, nu mai au nici un efect, dar ele vin totuşi în aceeaşi cadenţă incantatorie: “Trebuia să dormi ca ieri, / Surd la cânt şi îmbieri, / Să tragi alt oblon de var / Între trup şi ce-i afar’… / – Vezi? / Ieşişi la un descântec; / Iarna ţi-a muşcat din pântec… / Ai pornit spre lunci şi crâng, / Dar pornişi cu cornul stâng, / Melc nătâng, / Melc nătâng!”. Melcul, sacrificat, este crucificat în mediul său biologic, iar mormântul nu poate fi altul decât unul natural: o “nuia” şi \”o frunză moartă\”. Micul vrăjitor este incapabil să resusciteze melcul, să-i dea din nou viaţă. Tabloul final este unul al morţii cotidiene, fără putere de resurecţie. Regretele postume sunt zadarnice, degeaba copilul mai speră încă să evite nenorocirea, el şi vraja lui nu mai au puterea reînvierii blândei vietăţi: “Melc încetinel, / Cum n-ai vrut să ieşi mai iute! / Nici viforniţă, nici mute / Prin păduri nu te-ar fi prins… / Iar acum, când focu-i stins, / Hornul nins, (…) / Să chemăm pe moşul Iene / Din poiene, / Să ne-nchidă: / Mie, gene; / Ţie, / Cornul drept, / Cel stâng, / Binişor, / Pe când se frâng / Lemne-n crâng, / Melc nătâng, / Melc nătâng!”.
În ritualul descântecului cuvântul şi armonia muzicală sunt subordonate comunicării cu sfera înaltă şi invizibilă a realului. Copilul îşi continuă ritualul chiar şi după ce acesta s-a terminat tragic. Şi fiindcă nici un cântec nu este fără ecou, copilul ameţit duce mai departe cântecul vrăjiri: “Melc, melc, / Cotobelc, / Plouă soare / Prin fâneţuri şi răzoare, / Lujerii te-aşteaptă-în crâng // Dar n-ai corn / Nici drept, / Nici stâng; (…) / Cornul drept, / Cornul stâng… // – Iarna coarnele se frâng, / Melc nătâng, / Melc nătâng!”.
În limbajul descântecelor întâlnim uneori cuvinte sau forme de cuvinte, termeni tehnici şi arhaisme, rar folosite în limba română modernă, sau chiar inventate. În poemul ”După melci” poeticul cuvânt ”cotobelc” este de fapt ”codobelc”-ul folosit atunci când vorbim de gasteropode, care de fapt îşi are originea din ”codoberc” (fără coadă).
Poemul ”Riga Crypto şi lapona Enigel” este un cântec de dragoste. Incantaţia sugerată de versurile baladeşti este deosebită. Poemul prezintă, prin intermediul celor două personaje, o parabolă a impactului dintre raţiune (Enigel) şi instinct (Crypto).
Balada transpune povestea într-un “cântec larg“ şi eliberator. Jocul de cuvinte şi rima interioară (“Nuntaş fruntaş”, “Laurul-Balaurul“, “De la iernat, la păşunat“, “Uite fragi, ţie dragi“, “Rigă spân, de la sân“), ritmul de descântec şi redundanţa simbolică ilustrează o dimensiune importantă a liricii barbiene – cea de ritual purificator. Formulele novatoare sau cele tămăduitoare (descântece curative, vrăji, blesteme) presupun, aşa cum s-a mai precizat, nu numai text, ci şi ritual şi gestică cu valoare magică.
Spaţiul regelui Crypto este stăpânit de umbra deasă a pădurii. El este “mirele poienii“, în jurul său pulsează viaţa simplă, cu aspiraţii pământeşti: nunta. Înflorirea semnifică nuntă, iar regele-ciupearcă este dispreţuit de supuşii săi pentru că nu respectă tradiţia nunţii: “Şi răi ghioci şi toporaşi / Din gropi ieşeau să-l ocărască, / Sterp îl făceau şi nărăvaş, / Că nu voia să înflorească”. Probabil sub presiunea acestor clevetiri, regele Crypto se hotărăşte în sfârşit să se supună canoanelor, însă el doreşte s-o facă după vrerea sa. Astfel, el pătrunde în visul laponei pe care o surprinde pregătită pentru comunicare. Invitaţia lui este una ispititoare: “- Enigel, Enigel, / Ţi-am adus dulceaţă, iacă. / Uite fragi, ţie dragi, / Ia-i şi toarnă-i în puiacă”, dar răspunsul laponei nu este unul pe măsura aşteptării: “- Rigă spân, de la sân, / Mulţumesc Dumitale. / Eu mă duc să culeg / Fragii fragezi, mai la vale.”, ceea ce îl determină să arunce în joc ultima armă: ” -Enigel, Enigel, / Scade noaptea, ies lumine, / Dacă pleci să culegi, / Începi, rogu-te, cu mine”.
Trăind în tărâmuri de gheaţă, ocrotite de lumină, fiinţa nordică lapona Enigel tinde spre o existenţă solară. Ea este astfel nevoită să-şi dezvăluie propria-i origine şi credinţă: ”Că dacă-n iarnă sunt făcută, / Şi ursul alb mi-e vărul drept, / Din umbra deasă, desfăcută, / Mă-nchin la soarele-nţelept”. În vechea credinţă românească soarele reprezintă divinitatea supremă. Tocmai de aceea, în special în descântecele şi vrăjile de dragoste, sau în cele pentru dobândirea frumu¬seţii şi sănătăţii, soarele este invocat în ipostaza de autoritate tutelară, ca providenţialitate. Lapona Enigel trăieşte sub protecţila raţiunii, se închină la ”soarele-nţelept” iar aspiraţiile ei spirituale estompează orice ispitire lăturalnică: ”Mă-nchin la soarele-nţelept, / Că sufletu-i fântână-n piept, / Şi roata albă mi-e stăpână, / Ce zace-n sufletul-fântână”.
Cu toate că regele Crypto îi aduce ofrande şi sacrificii ritualice, îi aduce fragi şi se oferă pe sine şi viaţa sa, lapona Enigel rămâne de nezdruncinat în credinţa ei. Refuzul, deşi binevoitor, este ferm. El este întărit prin observaţia că o biată ciupercă nu ar putea suporta apropierea de soare: “Că-i greu mult soare să îndure / Ciupearcă crudă de pădure”.
Se întâmplă uneori ca ucenicul vrăjitor care dezlănţuie forţe negative să nu mai aibă puterea de a le mai opri. Din păcate cuvintele înţelepte ale laponei nu reuşesc să-l con¬vingă pe Crypto. Dimpotrivă, îl împing spre o acţiune sinucigaşă: ”Dar soarele, aprins inel, / Se oglindi adânc în el; / De zece ori, fără sfială, / Se oglindi în pielea-i cheală”. Experienţa se dovedeşte a fi devastatoare, iar urmările, fără putinţă de remediere.
Ca ritual suprem şi ca aspiraţie spirituală, nunta totuşi se petrece. Neacceptat într-o lume mult diferită de a sa, regele supra¬vieţuieşte doar printr-o nuntă aberantă ”cu măsălăriţa-mireasă”. Crypto nu mai este mirele poienii, ci pare că şi-a găsit împărăteasa potrivită. Invitaţiw la nuntă, evocată în imagini carnavaleşti şi transpusă în ritm de descântec, încheie balada şi dă un sens precis dramei: Crypto, un nefericit sub povara unui ideal de neatins, se întoarce la regulile pe care le încălcase, dar pe cea mai umilă treaptă; nebun şi schilodit în numele unei aspiraţii, îşi acceptă în sfârşit destinul.
Poemul ”Domnişoara Hus” este un descântec de dragoste, care trece în revistă povestea unei iubiri pătimaşe a unei tinere care îşi cheamă iubitul de pe lumea cealaltă. Iubirea pierdută a domnişoarei Hus se încearcă a fi recuperată prin intermediul unui descântec şi a unor sacrificii pentru care nici ea însăşi nu pare suficient de pregătită şi încrezătoare.
Descântecele din poeziile de dragoste au avut un loc aparte în contextul în care tradiţia autohtonă, şi nu numai, oferă numeroase modele despre felul în care fetele depun eforturi să fie frumoase şi drăgăstoase: “Paşi agale / Cu pasale / Paşi bătuţi / Cu arnăuţi, / Sprinteni, spornici, / Cu polcovnici / De tot sprinteni / De tot sus”. Fantasticul descântec al domnişoare Hus este de o indiscutabilă expresivitate. Diverse sunete, versuri, cuvinte sau silabe, repetate ca un ecou care alterează starea conştientă subiectului, fac parte din recuzita de bază întâlnită în descântecele şi vrăjile populare. Conspiraţia cosmicului este, în această poezie, una originală şi tulburătoare, ataşată de întrunirea condiţiilor pentru declanşarea descântecului: “Uite, cerul a mişcat / Plecăciuni îţi face ţie. / Fruntea Cerul ţi-a-închinat / Ameţit, ca de beţie”.
În intenţia de a-şi recupera iubirea pierdută, un vechi descântec pare cea mai potrivită alegere din memoria unor vremuri apuse: “Şi cu pumnul dus mosor / Pân’ la sita din tărie, / Treieră şuierător / Spart descântec din fetie!”. De altfel, descântecul în sine presupune invocarea unei lumi magice, nepătrunse.
Apelul este sublimat chiar de declanşarea descântecului propriu-zis. Frumuseţea lui lirică este dată de sugestia şi incantaţia cuprinse în rostirea iubitei: \”Buhuhu la lună suie, / Pe gutuie să mi-l suie, / Ori de-o fi pe rodie: / Buhuhu la Zodie; / Uhu… Scorpiei surate, / Să-l întoarcă d-a-ndărate / Să nu-i rupă vrun picior / Câine ori Săgetător!”. Chemarea magică în sine invocă şi desfacerea unui blestem: “Stea turtită, – în hăuri suptă, / Adu-mi-l pe-o coadă ruptă, / Ruptă şi de lingură, / Să colinde singură, / Toate vămile pustii / Unde fierb, la pirostrii, / În ceaun cu apă vie, / Nărăviţii la curvie; // În zemi acre şi amare / Câţi au râs de fată mare; // În grăsime şi colastră, / Câţi smintiră vreo nevastă”.
Cu o remarcabilă forţă de sugestie sub raportul invenţiei verbale, spaţiul balcanic invocat în acest poem devine un spaţiu al inocenţei recuperate şi al armoniei omului cu tot ceea ce-l înconjoară. Farmecul este dat de extraordinara incantaţie a versurilor şi de sugestia de fantastic a descântecului: “Buhuhu… uhu, de zor / Şi-ncă-o dată, prin mosor, / Doar i-o da mai mult îndemn / Coadei lingurii de lemn / (Lemn de leac) / Doar l-o-ntoarce berbeleac / Doar l-o duce vălătuc / Pe ibovnicul uituc!\”.
Folosirea instrumentarului adecvat în procesul unui decântec este obligatorie: “Fluturai la vânt făină, / Sloată se porni, haină; // Aruncai şi cu pâsat, / Pâclă deasă s-a lăsat; / Presărai atunci mălai, / Şi tot cerul îI spălai”, sau “Luai din sân tărâţe coapte! / Şi tot norul, jos, în noapte, / Ca o gâlcă obrinti, / În ţărână se trânti, / Înflori, crăpă în şapte / Nori la fel:”.
Scris în etapa de tranziţie spre ermetism poemul “Oul dogmatic” continuă tema “nunţii”, înţeleasă ca pătrundere în miracolul creaţiei universale. ”Oul dogmatic” este întruchipat ca simbol al unei structuri duale ce reprezintă lumea de dinaintea “nunţii” sau creaţia de dinaintea naşterii universului. Socotit banal pentru “mărunte lumi“ care “păstrează dogma“, suntem invitaţi să privim oul ca pe un obiect de contemplaţie, ca modalitate de desăvârşire a ciclului uman: “E dat acestui trist norod / Şi oul sterp ca de mâncare, / Dar viul ou la vârf cu plod / Făcut e să-l privim la soare!“. Văzut în lumina soarelui, oul relevă însăşi esenţa universului, imaginea eternă a increatului şi se iniţiază în străvechiul mit în versuri de o excelentă concizie incantatorie: “Cum lumea veche, în cleştar, / Înoată, în subţire var, / Nevinovatul, noul ou, / Palat de nuntă şi cavou. / Atât de galeş, de închis, / Ca trupul drag, surpat în vis. / Dar plodul? / De foarte sus / Din polul plus / De unde glodul / Pământurilor n-a ajuns. / Din trei atlazuri e culcuşul / În care doarme nins albuşul”.
Oul este cel care reeditează naşterea lumii şi reprezintă dovada vie a preexistenţei. Consemnând puritatea acesteia, îndemnul final este adresat omului pentru a păstra increatul invariabil: “Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-n el. / Şi nici la cloşcă să nu-l pui! / Îl lasă-n pacea-întâie-a lui, // Că vinovat e tot făcutul, / Şi sfânt, doar nunta, începutul\”. Această idee o întâlnim şi în baladele “După melci“ şi “Riga Crypto şi lapona Enigel“ în care se confirmă că încercarea de eliberare fortuită din pre¬existenţă este sortită eşecului.
Nunta este un simbol central al creaţiei barbiene, ea reprezentând sensul armoniei primordiale. În poemul ”Ritmuri pentru nunţile necesare” incantaţia se îndreaptă spre aştri, spre marele cosmos, iar aspiraţia spre absolut se împlineşte prin atingerea contemplaţiei poetice, prin viziunea asupra principiului universal: ”Că intrăm / Să ospătăm / În cămara Soarelui / Marelui / Nun şi stea, // Aburi verde să ne dea, / Din căldări de mări lactee, / La surpări de curcubee, / În Firida ce scântee eteree”. Astfel, cunoaşterea supremă aparţine luminii, reprezentată prin zeul Soare, al cărui important cult vine din vremuri străvechi.
Poemul debutează incantatatoriu, invocând ritmul cosmic şi spiritul numerologic pentru a imita sensul unui descântec: “Capăt al osiei lumii! / Ceas alb, concis al minunii, / Sună-mi trei / Clare chei / Certe, sub lucid eter / Pentru cercuri de mister!”. Cercul este figura geometrică primordială invocată în descântece, el reprezentând linia nemărginită, al cărei început şi sfârşit se află în fiecare punct. Mişcarea circulară este aşadar infinită, indiferent de timp şi loc.
Aşezate ca într-o formulă de matematică magică şi aparţinând unui descântec numai de eul poetic ştiut, în poem sunt strecurate versuri încifrate cu simboluri stranii: “Aphelic ( ) / Perihelic ( (i ) / Cojunctiv (dodo) / Oponent (adio!)”.
Pintr-un “paj al Venerii” sună o ciudată onomatopee: “Peste îngeri, şerpi şi rai / Sună vechi: / I-ro-la-hai”, din nou o incantaţie inventată de poet. Catenele eufonice ingenios construite şi segmentate ritmic au rolul de a crea un transfer subtil de sensuri. Poetul priveşte destinul uman prin parcurgerea unor etape definite ca “nunţi necesare” şi prin trimiterea la ritmurile cosmice, sugerate şi reconstituite muzical în poem: ”Roata Venerii / Inimii / Roata capului // Mercur / În topire, în azur, / Roata soarelui / Marelui”. Invocaţia magică din poem este elevatorie, iar epicul are tentă de operare a unei magii: “Uite, ia a treia cheie, / Vâr-o în broasca Astartee! / Şi întoarce-o de un grad / Unui timp retrograd, / Trage porţile ce ard”.
Ion Barbu nu abuzează niciunde de eroul mitic, deşi multe descântece invocă des fiinţe mitologice şi atribute ale acestora. De fapt, poetul nu preferă idoli, ci doar vremuri şi spaţii mitice, acel ”leagăn mitologic”, mituri substanţiale precum cel al oului, al nunţii, al aştrilor, al oglinzii. Prin promovarea asiduă a mitului nunţii am putea bănui că Ion Barbu a sperat ca lumea să înţeleagă mai bine mariajul dintre matematică şi poezie.
Poemul “Uvedenrode” face parte din ciclul care a marcat momentul de tranziţie către ultima etapă a poeziei barbiene, acea de încifrare a semnificaţiilor, numită etapa ermetică. Titlul, un cuvânt inventat de poet, defineşte un spaţiu sinistru, “o râpă a gasteropodelor”, în fapt o reprezentare a vieţii vegetative în puritatea ei. Poemul începe prin a prezenta această proaspătă lume vegetală: “La râpa Uvedenrode / Ce multe gasteropode! / Suprasexuale / Supramuzicale”. Gasteropozii reprezintă o lume mirifică, în care incantaţia pare veşnic prezentă: “Gasteropozi! / Mult limpezi rapsozi, / Moduri de ode / Ceruri eşarfă / Antene în harfă”. Incantaţia este trăită direct, ca închinare în faţa unei lumi fermecătoare: “La soarele sfânt, / Egal – acest cânt: // Ordonată spiră, / Sunet / Fruct de liră, / Capăt paralogic, / Leagăn mitologic, / Din şetrele mari / Apari: / O cal de val / Peste cavală / Cu varul deasupra-n spirală!”.
Deseori, în loc de rugăciune, profanul apelează la descântec. Durata unui descântec depinde de factori precum: lungimea incantaţiei, disponibilitatea sufletească a descântătorului, instrumentele necesare, gestica. Se spune, de pildă, că anumite descântece trebuie săvârşite în zorii zilei sau la miezul nopţii, fără să fie indicată durata ritualului.
Timpul descântecului este direct legat de număr. Numărul trei, de exemplu, este des invocat în poezia barbiană. Un descântec eficace trebuie săvârşit într-un anumit timp şi loc şi trebuie repetat. În cele mai multe cazuri el se repetă de trei, de şase, sau de nouă ori. Repetarea demonstrează şi valoarea magică a numărului în spiritul descântecului. În acest sens se poate vorbi de o anume simbolistică a numerelor: “Uite o fată, / Lunecă o dată, / Lunecă de două / Ori până la nouă, / Până o-nfăşori / În fiori uşori, / Până-o torci în zale / Gasteropodale; // Până când, în lente / Antene atente / O cobori: // Pendular de-ncet, / Inutil pachet, / Sub timp, / Sub mode / În Uvedenrode”.
După cum susţin unii istoricii literari, câinii au fost una dintre marile pasiuni ale lui poetului Ion Barbu. În poemul “In memoriam” apare un cuvânt cu nuanţe onomatopeice: “Vir-o-con-go-eo-lig”, cuvânt de descântec, inventat de poet, în poezia dedicată căţelului său Fox. Eul poetic comunică cu căţelul dispărut, îi arată păsările care ciripesc în pom, încercând să le ispitească onomatopeic cântecul: “Cir-li-lai, cir-li-lai, / Precum stropi de apă rece / În copaie când te lai; / Vir-o-con-go-eo-lig, / Oase-nchise afară-n frig; / Lir-liu-gean, lir-liu-gean, / Ca trei pietre date dura / Pe dulci lespezi de mărgean”. Cântecul în sine sună ca un descântec de ademenire a păsărilor. Practic, versurile amalgamează sonorităţi de folclor între pliurile unui descântec erotic.
Tot ca un cântec debutează şi poemul, declanşat cu sonorităţi vag barbiene în mijlocul naturii: “Primăvară belalie / Cu nopţi reci de echinox, / Vii şi treci / Şi-nvii, stafie, / Pe răpusul câine Fox!”. Pe parcurs sonorităţile se prelungesc. Muzica versurilor, mult mai dinamică în acest poem, este împletită pe figurile cinetice ale unui dans frenetic. Viaţa animalului prieten este retrăită în detalii, prin măruntele lucruri care o înfrumuseţează. Amintirea vietăţii lângă care a petrecut mulţi ani este vie şi amăgitoare: “Fox frumos / Cu dinţi oţele / Şi preţ mare / La căţele, // Fox nebun / Scurt de coadă / Fuge-n lume, / Se înnoadă!”.
Spiritul balcanic se manifestă mai pregnant în ciclul “Isarlâk”. Pe un fond liric în schimbare, incantaţia se manifestă pe un alt portativ. În poemul cu acelaşi nume suntem transpuşi într-o lume neexplorată suficient, aflată în plin proces de descompunere. Rugăciunile şi sonorităţile magice sunt ubicue: “Fâlfâie, înalt, o rugă / Pe fuişor, la zâna-în fugă…”. Chemarea se petrece la porţi, la ziduri şi la cetate, nu şi la oameni, ca într-un descântec (vezi descântecul melcului din “După melci”): “Deschideţi-vă, porţi mari! / Marfa-aduc, pe doi măgari, (…) // – Deschide-te, Isarlâk!”.
Geometria folosită în acest poem, ca de altfel în multe altele, sugerează simbolul unei lumi redescoperite. Simbolul heptagonului devine pecetea unei cetăţi imaginare: “Vis al Dreptei Simple! Poate, geometria / Săbiilor trase la Alexandria, / Libere, sub ochiul de senin oţel, / neclătinatul idol El Gahel.(…) // Eptagon cu vârfuri stelelor la fel. / Şapte semne, puse ciclic:”, notaţia pe figura finală fiind făcută în sens orar (netrigonometric) şi încifrată cu numele idolului El Gahel.
Pe fondul unui tărâm situat la graniţa dintre real şi fictiv apare şi un erou cu virtuţi ale spiritului balcanic, în persoana lui Nastratin Hogea, un magician care are darul de a-i scoate pe cei din jurul său din dimensiunea banală a vieţii, mulţime “beată, într-un singur vin: / hazul Hogii Nastratin“.
Rătăcirea poetului prin “burg-ul” speranţelor este mărturisită în poemul numit “Umanizare”, adăugat în finalul ciclului “Isarlâk”. Lirica barbiană suportă aici o oarecare schimbare: “Am părăsit în urmă grandoarea ta polară / Şi-am mers, şi-am mers spre caldul pământ de miazăzi, / Şi sub un pâlc de arbori stufoşi, în fapt de seară, / Cărarea mea, surprinsă de umbră, se opri”. Muzica însă este chiar aspiraţia directă a eroului liric: “Sub acel pâlc de arbori sălbateci, în amurg, / mi-ai apărut – sub chipuri necunoscute mie, / Cum nu erai acolo, în frigurosul burg, / Tu, muzică a formei în zbor, Euritmie!”.
Poemele din ciclul “Joc second”, deşi nu-şi dezvăluie sensul de la prima lectură, impresionează în primul rând printr-o sonoritate impecabilă. Eul poetic este ascuns, prezintă mai multe feţe şi nu se expune niciodată spontan. Sarcina de a dezvălui adevăratul chip al lumii nu înseamnă altceva – după Ion Barbu – decât o întoarcere la starea primordială a poeziei şi la cea pură a lumii. Încifrarea poetică nu este şi nu trebuie să fie un act deliberat. În fond, ea nici nu există, ci doar se expune misterios semantic, dar nemijlocit sonor, ca o incantaţie dintr-un descântec.
Unele descântece rămân taine care nu sunt dezvăluite sau explicate nimănui decât sub anumite restricţii: “Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea / Meduzele când plimbă sub clopotele verzi” (Din ceas, dedus…). Împărtăşirea acestui meşteşug către ”profani”, atunci când se petrece, se face, de regulă, cu multă prudenţă, căci destăinuitorul riscă să-şi piardă dexteritatea în a-şi practica magia descântecului.
Imaginea sintetizată a lumii şi captarea muzicii ei secrete înseamnă până la urmă o problemă de conştiinţă poetică. ”Poetul ridică însumarea”, sublimează experienţa sa în imnuri de ”harfe răsfirate\”. Poezia, astfel generată, devine un cântec misterios, care mai mult vindecă decât expune sensuri. Acest fel de cântec este redus la esenţe, la cuvinte unice care pătrund dincolo de graniţele înţelegerii imediate. El se petrece ca un descântec. În concepţia barbiană poezia poate accede şi printr-un univers de linii şi forme pure, geometrice, singurele în măsură să organizeze şi să esenţializeze lumea. Poetul transpune oglindirea din conştiinţă în melodia cuvintelor, ascunzând în ele cântecul – creaţia, asemenea mării care îşi ascunde cântecul sub clopotele verzi ale meduzelor. Însuşi Ion Barbu se exprimă în acest sens: “Versul căruia ne închinăm se dovedeşte a fi o dificilă libertate: lumea purificată până a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru. Act clar de narcisism. Desigur, ca tot absolutul: o pură direcţie, un semn al minţii”.
Sunt elocvente în acest sens numeroasele expresii sau fraze exclamative ce apar ca nişte chemări ontologice, ca invocări imperative ale ordinii latente a lucrurilor: “Nadir latent!” (Din ceas, dedus…), “Fulger străin, desparte această piatră-adâncă; / Văi agere, tăiaţi-mi o zi ca un ochian!” (Înnecatul), “O, ceasuri verticale, frunţi târzii!” (Mod).
În poezia “Timbru” întâlnim fascinaţia unor simboluri poetice obişnuite, lucruri comune precum piatra, huma, unda mării dobândind supremaţie prin viaţă. Eul poetic se opreşte la suprafaţa lumii, pe care o laudă, dar o priveşte profund şi fascinat totodată, ca pe “un cântec încăpător”. Diversităţii infinite a lucrurilor şi comuniunii desăvârşite a spiritului cu creaţia cosmică li se cuvine întreaga recunoştinţă a omului pentru simplu fapt că ele există: “Ar trebui un cântec încăpător, precum / Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare; / Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare / Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum\”. Cântecul încăpător nu poate fi altceva decât veşnicul descântec al farmecelor care ne înconjoară, o eliberare în sublim. Începuturile sunt curate, neferecate şi neascunse, dar după ele urmează păcatele care necesită desprinderea prin descântec. Creaţia divină a femeii este asociată cu incantaţia, cu acompanierea unui cor îngeresc.
Sub efectul contemplării lirice, în poemul “Dioptrie” muzica, geometria şi poezia apar împreună pentru a reprezenta diferite forme de existenţă: “Înalt în orga prismei cântăresc / Un saturat de semn, poros infoliu… (…) // Gunoiul tras în conuri, lagăr scris, / Adeverire zilei – prin cenuşe”. Într-o amplitudine sonoră lumea ideală ni se oferă geometrică, ascunsă, întoarsă prin oglindire şi reflectată prin efectul ”prismei”. Ea nu ni se dezvăluie decât prin concentrarea atenţiei şi transpunerea în spaţiul imaginaţiei şi creaţiei: “Aproape. Ochii împietresc cruciş / Din fila vibrătoare ca o tobă, / Coroana literei, mărăciniş, / Jos în lumina tunsă, grea, de sobă“.
Multe descântece au la bază o geometrie ocultă, prin folosirea unor figuri geometrice, desenate în spaţiu prin gesturi rituale, scrijelite în diferite moduri sau prezente pe obiecte aparţinând instrumentarului utilizat. Printre figurile geometrice magice întâlnim des: cercul, pentagonul, hexagonul, triunghiul, pătratul şi crucea.
În poemul “Grup” regăsim aproape exact reflectarea opiniei mărturisite a poetului Ion Barbu: “poezia este o prelungire a geometriei\”. Abstracţia în gândire şi comunicare este singura cale de urmat pentru a putea descrie, analiza şi gândi realitatea, iar asta se petrece prin intermediul unor forme geometrice şi scheme cvasi-matematice. Lumea pitorească a descântecelor este o lume de inspiraţie. Sugestia unei geometrii a formelor şi figurilor are o puternică rezonanţă incantatorie: ”Atâtea clăile de fire stângi! / Găsi-vor gest închis, să le rezume, / Să nege, dreaptă, linia ce frângi: / Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume?”.
Poezia “Poartă” conţine sugestia împlinirii prin transpunerea eroilor într-o realitate ridicată dincolo de pragul percepţiei obişnuite: “Suflete-n pătratul zilei se conjugă, / Paşii lor sunt muzici, imnurile – rugă. / Patru scoici, cu fumuri de iarbă de mare, / Vindecă de noapte steaua-n tremurare”. Vraja străbate un spaţiu geometric paradisiac şi are puterea de vindecare chiar şi pentru aştri.
Apa a exercitat dintotdeauna o enigmatică atracţie, fiind considerată un mijloc de vindecare de prim ordin. În descântecele româneşti, dar nu numai, se consideră că apa înglobează puterile binefăcătoare ale răsăritului de soare, lunii, plantelor, ale aurului sau a cuvântului scris sau rostit: ”Pendulul apei calme, generale, / Sub sticlă stă, în Ţările-de-Jos” (Margini de seară). Ca element purificator fundamental, apa este principalul element din instrumentarul unor descântece. Fără apă, vie sau moartă, asemenea acte magice nici nu pot fi concepute: “În ceaun cu apă vie, / Nărăviţii la curvie;” (Domnişoara Hus).
Facultatea de a defini memorabil şi în acelaşi timp incantatoriu este pe deplin satisfăcută în poetica barbiană: “Plecăciune joasă, / La faţa păroasă, / Suptă, care ajună / Apusă-n cărbunii din lună” (Paznicii). Unele poeme conţin incantaţii directe, lipsite de artificii: “Ageri, şerpii ce purtai, / Şerpii roşii, scurşi din rai” (Orbite), “Ţi-e inima la vârste viitoare / Ca şarpele pe muzici înnodat, / Rotit de două ori la mărul-soare, / În minutare-aprins – şi încrestat” (Increat).
Plasată între paranteze, una din strofele din poemul “Falduri” seamănă cu un veritabil descântec: “(De şase ori, în ape grele / Sting fier aprins, până-n prăsele; / Fulger cedat, just unghi normal, / Cad reflectat, croiesc cristal.)”. De altfel, şi alte versuri din acest poem sugerează vraja unui descântec: “Valuri frânte, gemene, / Ruptură de cremene, // Ce gând târziu mă suflă-acu? / Să vântur nopţii \”Bu-hu-hu\” / Ca la un cântec, altădată? / Se toarce vorba, închegată, / Cutia-încet se-ncuie-n piept, / În scrisul apei caut drept”. În plus, mătura, alături de alte obiecte precum cuţitul, nuiaua, cărbunele sau cleştele, face parte deseori dintre instrumentele necesare descântecelor: “Sub mături, fluturi şi urâturi / Mort – chipul meu, pe crengi de gâturi” (Falduri).
Despre poezia lui Ion Barbu critica nu a avut prea multe de spus. Ca şi în cazul lui Bacovia şi alţii, rezonanţa postumă a poetului e superioară celei din timpul vieţii. Poet insolit în peisajul literar interbelic, Ion Barbu şi-a pus de multe ori în dificultate exegeţii aflaţi în crize de interpretare. Nu există nici la această oră o clarificare a ermetismului barbian: este el o pură incantaţie muzicală, fără sensuri anume, sau este doar o contemplare senină şi un ermetism dus uneori până la încifrare totală? Ermetismul ”este un mit pe care l-a creat ignoranţa” observă subtil însuşi poetul.
Nuanţele surprinse în legătură cu incantaţia şi tema descântecului în poetica barbiană pot aduce o oarecare lămurire în acest sens. Chiar şi sub masca stilului caracterizat printr-o extremă concentrare a expresiei, sub recea armură a unei forme riguroase, spiritul descântecului este prezent. Austeritatea limbajului din asa-numita poezie ermetică – deseori însoţită de un ton solemn – alăturată invenţiei poetice, nu se abate decât accidental de la această regulă.
În timp ce ludicul este evident şi direct în poezia iniţiatică, el apare răsturnat în partea ermetică, printr-o reflecţie a sa în substanţa poeziei, prin multitudinea şi diversitatea nuanţelor interpretative. Ion Barbu consideră creaţia un joc, dar un joc serios, plin de substanţă şi sens.
S-ar putea spune despre cripticul barbian că intră în contradicţie cu stilul cursiv, descriptiv şi cu limbajul explicit al descântecului. Un argument important împotriva acestei păreri are la bază faptul că limba unui descântec este uneori criptică şi nu se lasă înţeleasă uşor. Atunci când limba i s-a părut insuficientă pentru creaţia sa, Ion Barbu şi-a construit cuvinte noi. Cele mai interesante invenţii lexicale au rămas acele sunete onomatopeice, cu virtuţi magice, din secvenţele de descântec: cir-li-lai, vir-o-con-go-eo-lig, lir-liu-gean, bu-hu-hu, i-ro-la-hai ş.a. Onomastica din poetica barbiană este şi ea insolită: (Crypto, Enigel, Geraldine, Laurul-Balaurul, Fox, Jup, Bitch, Domnişoara Hus, El Gahel, Isarlâk, Uvedenrode ş.a.).
Imaginile poetice sunt compuse ca într-un joc, iar regulile acestuia ne descoperă noi feţe ale lumii, fără să ignore misterul. Muzicalitatea versurilor în sine a însemnat pentru poet o cale sinceră şi inefabilă de a conduce spre armonii perfecte, spre esenţa lumii şi a lucrurilor.
Deschis spre absolut, Ion Barbu este unul dintre marile spirite care, prin geniul său poetic, a ridicat structura poeziei şi a limbajului poetic pe culmi de abstracţie poetico-matematică. El este creatorul unui univers liric şi stilistic inedit, care a exprimat mult în cuvinte puţine şi pentru care, aşa cum menţiona Tudor Vianu, “concizia este virtutea capitală a stilului său”.

Petre Rău

Analfabetism literar

martie 23rd, 2008

Analfabetism literar (veni, vidi, vici)

activiştii anulează
arta aristocraţiei
arogând alambicarea
aprobând atelierul

aduc alte argumente
aprioric alandala
adnotând aleatoriu
avangarda agonistă

bănuitele biserici
başca boşii boierimii
boicotează baliverne
blocând bunele bravade

bosumflatele boeme
binemeritând brevete
beau batjocorind beleaua
belesc bine bidineaua

cabalinele cadâne
cerşesc calme comentarii
crapă capetele care
cârcotesc condamnatoriu

craii caselor celeste
călăresc cavalereşte
colportează cumsecade
câtă cordialitate

damele de dimineaţă
dragele de domnişoare
denigrează derbedeii
dorind dragostea directă

deformate de defecte
definite de dantură
devorează desuete
descompusele deşeuri

este epoca eratei
epigonii enervează
editorii eludează
elegiile elitei

evident elucubrează
erezii echidistante
evocând enciclopedic
entropii emancipate

fotogenice frivole
forfotind frumos fireşte
fecundează ferm feude
fremătând fără fiole

fraierii filozofează
fufele fac falduri fine
fetele frezează funduri
faimă falselor feline

generaţii geniale
guralive grobiene
găsind gaşca golăniei
gustă grav geriatria

generând gazos gazeluri
galeş gâdilând gâtlejul
germinează găuroaie
garantând gestant glutenul

hedoniste hămesite
hămăiesc handicapate
hemoragice himene
hidratează hăuri hrube

haida-haida haimanale
hodoroagele hapsâne
hohotite hahalere
hărăzesc hâde himere

impostori inegalabili
iau ideile ilustre
imitând impresioniştii
incitând informatorii

impregnează izul iambic
intonând istericale
invocând inteligenţa
ignorând incompetenţa

încuiaţi îndrăgostiţii
îşi încearcă-mperecherea
înaintea încălzirii
îşi încheie-ndatorirea

întristaţi începătorii
îndobitociţii îngeri
împotriva îndoielii
înstelează-nvingătorii

jeguri juxtapun jurnale
jertfind jalnic jurăminte
jalonează jecmăneala
jaluzele jack-uri jeep-uri

jicnind juna jidovească
jucând jocuri jubilează
jefuind judecătorii
junimismul juisează

karatistele kibitzii
kaizeri kantiene kituri
kendo ketchup kilograme
kamasutra kilometri

kilociclupesecundă
kodak keyboard kamikaze
karma karaoke keta
kelvin khmerii kuweitul

lamentabile lascive
lapidând lacune liric
laudă limba la lume
labiale laitmotive

laborante laburiste
lecuiesc lapidatorii
lunetiştii lamentează
leul lustruieşte lotrii

mult mai multă muierime
mamifere menstruale
murdăresc moşia mare
muzele mierlesc mioape

madmoazelele migrează
mafioţii masacrează
muzicanţii mai mixează
metastaza manelistă

numai nume neştiute
norocoşi nenorociţii
noi nu naştem nepotisme
născocim neologisme

noua noastră nerozie
nesfârşita nebunie
nimenea nu ne năşeşte
niciodată nostalgia

osândirea omenirii
oglinjoară-oglinjoară
ofensiva onaniei
operăm obscur ovulul

ocazional oferte
ombilicuri ofticoase
ocolim orânduirea
ordonanţe odioase

puchinoasele paiaţe
plagiază prozodia
primesc plusuri primitive
preamărind puţin prostia

prefăcătorii pripite
produc primele partide
pe portalul poeziei
proslăvesc pediatria

rimele rămân rebuturi
reproduc rapid rutina
resturi retuşând refrene
reformează rădăcina

românisme ramolite
roţile rămân rigide
relele revin Rusiei
revoluţii răscolite

stele strălucesc sofistic
scribii săvârşesc satira
situaţia se schimbă
se sporeşte sărăcia

suntem singura speranţă
să strivim sedentarismul
siluim sfânta scriptură
sensibilizăm snobismul

şamaniste şucărite
şarmant şmirghelesc ştiuleţii
şustele şerpuitoare
şlehtele şovăitoare

ştirbe şlefuind şabloane
şovăind şochează şatra
şezătoarele şomează
şi şacalii ştiu şeptelul

tipice teribiliste
tipăresc tâmpenii tone
totuşi travestesc trofee
transformând telenovele

teiul tremură tomnatic
te trecuşi tu tânăr tată
te tăiară tolomacii
terfeliră testamentul

ţâţe ţuguie ţesutul
ţoape ţepene ţinute
ţara ţine ţigănimea
ţarini ţigle ţânţărimea

ţopăie ţaţa ţarina
ţipă ţeasta ţurcănească
ţanţoşele ţăcănite
ţoalele ţiplate ţeapă

uniformele uzate
umoriştii unul-unul
unde umblă unitatea
utopia unui ungur

uneori uzurpatorii
uită unde urinează
udătura uluieşte
uniunea unelteşte

vorbe vorbe viciate
versurile văicărite
vine vremea virtuală
vând volume volatile

verba volant veselia
văgăunile vibrează
vagabonde văduvite
verbe vascularizează

zdruncinate zăpăcite
zbuciumate zbănţuite
zoofage zoofile
zulufatele zambile

ziariste zigomorfe
zise zâne zeflemiste
zgârie zodiacale
zigzagatele zapise

xenofobe xenofile
xerofile xilofage
ye-ye yoyo yanguri-yinguri
yeti york yuppie yoghiste

quadrivium quadrofonic
quattrocento quidditate
ă-uri â-uri ăialalţii
westernuri world-wide-web… welcome

volumul Analfabetism literar, Fides 2008

ACELAŞI POEM

martie 23rd, 2008

lui Mircea Ivănescu

Eu nu am voie să scriu, nici măcar să vorbesc,
despre mopete, denisa, cuţitul de argint,
cum a făcut-o el, mult mai bine – pe când
unii descriau pervazul cu pisici printre
romanele poliţiste pe care le scria femeia aceea:
mi-a lipsit o cameră ca a lui, serile anilor
prin care trebuia să treci aplecat şi citind,
dar uneori ni se atingeau degetele pe tarabe
de cărţi, prin rafturi de anticariat – sacoşele
depuse la intrare şi conţinutul lor uşor de ghicit,
precum un trup sub o haină prea strâmtă,
foşneau din senin şi atunci
toţi le priveau cu un reproş –
polimeri tulburători ai liniştii noastre,
voi nu veţi putrezi niciodată,

sau aleea unui parc ce a cunoscut zile mai bune,
cu bănci cocoşate pe care aşterneai un ziar
şi puteai să-ţi imaginezi o trăsură – ştii,
din care să coboare o doamnă înaltă şi totuşi
fragilă – căreia să-i ţii degetele galant,
care să ştie să asculte povestea sau visul
amintit – un abur pe lentile, o estompă
ce ascunde înscrisul de pe coaja mestecenilor,
conturul de argint al statuii – după o vreme
să te întorci printre cărţile tale şi iar
lângă maşina de scris să îţi surâdă
liniştitor, tăcut şi impalpabil,
ceva despre care se vorbea uneori, se scria
şi în care puteai să mai crezi.

Visele din zori

martie 23rd, 2008

Dimineaţa
Ceaţa se ridică târziu.
Pe undeva pe sus nevăzut,
Soarele tânăr râde
Inconştient de ce se petrece
În porturile prin care
Ar trebui să acosteze
Razele sale.
Cu un ceai fierbinte în faţă
Stau pe terasă.
Arunc scoicile goale în mare
Precum seara în noapte,
Zilele inutile.
Pe unele, spuma valurilor le atinge;
Pe altele nu.
Mă iubeşte?
Nu mă mai iubeşte?
Curând soarele va reuşi să străbată
Zăgazul alb de leşie
Sub care vegetăm.
Se vor topi şi ultimele vise.
Ne va întreba:
Hei, ce aţi visat azi noapte, copii?
Dimineaţa ne spulberă visele
De zidul peste care vrem să zburăm.

Dan David, Los Angeles, mai-20-2006.

Blue Bayou sau Pagini dintr-un jurnal neterminat (Roman)

martie 19th, 2008

23 Decembrie 1996

Ultima dimineaţă sub ninsoarea greoaie in Montreal anunta o alta iarna nesfarsita de Nord, autobuzele, masinile se poticneau intr-un pastel imaculat. Iesisem dintr-o cafenea prost luminata, istovit, cu hainele necalcate mirosind a fum de tigara. Lucrasem ultimele luni incepand la ora patru dimineata. Dormeam doar trei ore, cel mult, pentru o noapte.
Dupa-amiaza incepeam alt job intr-un restaurant francez, ai carui patroni, niste tunisieni zgarciti, tuciurii, sositi din tinuturi cu camile, isi varsau naduful pe angajati. Pregateam deserturi, salate, platouri de stridii si antipasto si, spalam vase. Ma reintorsesem la primele zile de glorie ale carierei mele de imigrant din Germania, ca Spueler(spalator de vase). Conditia jobului consta si in a spala vase, a matura restaurantul, incluzand toaletele.
Spre miezul noptii ma indreptam sau spre casa – un apartament stramt; cu mobilier pestrit, adunat de pe strada, coscovit si demodat; sau ma indreptam spre celalalt job, cafeneaua in care aveam sa petrec sase luni noapte de noapte. Cornurile, briosele si alte produse de patiserie asteptau clientii la prima ora a micului dejun. Cand nu mergeam acasa, dormeam pe mese in cafenea.
In acea dimineata am iesit iluminat de chemarea spre tropice, cu locurile permanent insorite, denumite DESTINATION SOLEI. Aveam sa nu ma mai intorc niciodata in ritmul istovitor si nici in apartamentul intunecat si nici in cafeneaua murdara mirosind a igrasie. Era ora zece dimineata si incepusem sa randui bagajele, speram sa fie ultima oara in viata , ca voi gasi un loc sfarsind viata de nomad.
I-am dat fiului meu Sebastian cheile si cartela magnetica de operare a computerului intr-un plic si cu o felicitare de Craciun adresata conducerii, sa le inmaneze managerului de serviciu. Nu le-am spus ca voi parasi locul de munca, nici un preaviz, nimic, Nu-mi mai pasa de ce se va intampla cu cafeneaua, cine imi va lua locul, mai ales ca singurul angajat programat pentru perioada sarbatorilor de iarna eram eu.
Inspre dupa-amiaza am iesit din Montreal, directia Plattsburg frontiera dintre Canada si statul New York. Masina era plina, mai era cu mine, pe langa fiul meu, un frate al viitoarei mle sotii cu cei doi copii ai lui. Pressoir e nascut in Antilele franceze si are doi copii rezultand din casatorii diferite, doi mulatri. Pressoir luase volanul pentru perioada de seara si noapte, si, impotriva vointei mele aveam sa petrecem cel putin 30 de ore unul cu celalalt. Aveam sa indur conversatii stupide si fara sens, aveam sa ascult la nesfarsit aceeasi muzica din Caraibe.
Trecusem de New York, Philadelphia, iar noaptea undeva in Virginia, pe langa New Richmond intr-un motel. Sase-sapte ore de somn. Trecusem de zonele inzapezite, Virginia amintea de zona submontana a Romaniei cu paduri si coline. Cer sumbru, burnita si ceata multa.

24 Decembrie 1996

Dimineata am demarat luind volanul, inaintand tot spre soare, pe autostrada I-95 cu punct terminus, Miami, cumuland o distanta de peste 2000 de kilometri.
Am intrat in North Carolina, South Carolina.
Incet, incet, clima devine tot mai blanda, cu iz primavaratec si, in sfarsit Georgia, stat vecin cu Florida. Toate posturile de radio abunda in cantecele de Craciun – Jingle Bell, I wish a Merry Christmas, I’l Be Home for Christmas.
Dupa intrarea in Florida ne-am oprit pentru prima oara in Florida pentru la o benzinarie. Palmieri, seara de vara, de luna august, briza adiind si tremurand cerul senin – prevestind sarbatorirea Nasterii Domnului. Iisus s-a nascut intr-o clima similara celei tropicale, si nu intre zapezi.
Ghirlande, becuri, beteala si idolatrizarea lui Santa Claus transpun dorinte, sentimentul de bucurie dus pana la paroxism ca sarbatoarea nasterii lui Iisus este comert, vanzari masive si reclame. Fastul fortat contravine cu sfintenia serii de Craciun.
Se lasase seara si autostrada se golise de masini. Dupa mii de kilometri parcursi am inteles impersonalitatea si monotonia autostrazii. Sa traversezi coasta de est dinspre nord si pana in sudul Statelor Unite nevazand decat copaci, ici-colo cate un motel, indicatoare si iesiri, reclame, pare ireal, pare o experienta atemporala, fada.
Nu incercam nici un fel de senzatie, nici un fel de entuziasm si nici de curiozitate. Sleit si impasibil, trist, ma concentram asupra a ceea ce va urma. Intram intr-un nou continent, intr-o noua lume.
Inspre ora unsprezece seara intram in Boca Raton.
Boca Raton apare ca un oras elitist, litoral dand impresia de vacanta continua. La fiecare pas intalnesti banci sau saloane funerare, pensionarii din alte zone mai reci se retrag sa-si petreaca ultimii ani ai viata sub stralucirea soarelui de la tropice. Nu degeaba Florida este supranumita Sunshine State. Dupa ora opt seara intregul oras este pustiu. Pensionarii nu mai ies din casa si te regasesti intr-o statiune balneara
Bulevardul Glades reprezinta una din arterele principale, strabatand Boca Raton de la est spre vest. Bulevardul strajuit de palmieri si arbori tropicali, flori galbene, rosii, leandrii liliachii, trandafiri japonezi, o vegetatie abundenta, opulenta, greoaie prost iluminat, ascunde de o parte si de alta cartiere de vile bogate, locuite cu o lume inaccesibila si strajuita de gardieni, de sisteme sofisticate de supraveghere electronica. Jumatate din locuitorii acestui salas sunt milionari.
Partea de vest de divide in mici cartiere, cvartaluri de locuinte albe cu acoperisuri de tigla rosie hispano-mditeraneeana cu iz mauro-sefardit. Debarcam in cartierul Arbor Oaks ca destinatie finala. Cladirile albe, palmierii impodobiti cu lumini, lumea celebreaza Craciunul. Rasete, imbratisari, muzica, clinchet de pahare. Craciunul era o senzatie noua cu o caldura nocturna de peste douazeci grade Celsius. Nu ma regasesc nici acum acasa.
Ajuns in fata unei vile unde-mi era destinat sa traiesc, un apartament enorm cu trei dormitoare si un living si doua bai. Felaine, o femeie supla si cu ochi mari, zambet larg si strungareata, noua mea iubita cunoscuta in urma cu doi ani in Montreal, cobori scarile in intampinare.

24 Decembrie 1996

Apartamentul nu avea nimic din spiritul Craciunului si in ciuda abundentei de culori, ghirlande, nu ma bucura absolut deloc. Masa si frigiderul erau goale. Felaine, e frumoasa si eleganta, insa cu doua maini pe stanga la aranajatul mesei sau la bucatarie. Gatea un singur fel de mancare – orez cu fasole neagra, pui, peste prajit. Cand gatea rasturna mereu cate ceva, bucataria era un dezastru. Aveam sa sarbatoresc primul Craciun in absenta vinului, a berii si ce sa mai vorbesc despre meniuri alese. Cunoscusem in Germania, Elvetia, Canada meniuri mai alese cu mistret si caprioare in sos vin; prepelite afumate; cotlete in calvados si mere verzi, curcan umplut cu fructe de padure, nemaivorbind de Craciunul de acasa cu colinde si cu sarmalele ardelenesti.
Iesisem lasand-o pe Felaine cu Pressoir, fratele ei sa palavrageasca in creola, se certau mai mult decat vorbeau. Sebastian nu avea nici el somn si am purces fara vreo tinta anume pe aleile albe si imprejmuite de leandri.
Totul se trezise la viata, muzica, bucuria deschiderii cadourilor. America a creat un ritual in a oferi un cadou si in a primi, dar si un targ, un schimb de cadouri. Se stabileste dinainte cui ii oferi un cadou si cine iti ofera unul in schimb. Mai tarziu aveam sa raman surprins cand la serviciu colegii scriau numere pe cate un bilet si in dreptul fiecaruia un nume. Fiecare tragea la sorti si astfel se decidea cine cu cine va schimba cadoul de Craciun.

Multa zarva, muzica, masini pornind nerabdatoare spre cluburi, baruri de noapte sau cine stie unde. Sebastian la cei 12 ani intelegea tristetea si neimplinirea mea in viata. Intelegea foarte bine ca sunt un tata pierde vara cu traista in bat asemenea imaginii din Tarot, drumetul si aventurierul sfidand orice popas indelungat.
Un fiu tacut alaturi de mine ma coplesea, imi crestea sentimentul culpabilitatii fata de el, fata de parinti, fata de o lume ramasa mereu in noapte, in gara unui tren gigant accelerand mereu. Ajunsesem si mai departe de Sibiul meu, de cetatea adolescentei, mai departe de fiul meu, mai departe de mine insumi.
– Hai la benzinarie, vom cumpara bere, cola sau ce mai gasim – hot dog un hamburger si ne vom cinsti si noi de Craciun, nu?
Restaurantele inchise. Doar un McDonald deschis si benzinariile. Nu dupa multi pasi, un grup de petrecareti dansand ritmuri latine, copiii si varstnici, femei frumoase in matase tulburau intreaga comunitate.
– Feliza Navidad ! imi urara petrecaretii….
– Muchas Gracias !
– Ay, senor, usted habla bien espanol!
– Si, hablo un poquito, mi lingua se parece al espanol, somos rumanos.” Incantati de cunostinta ne-au invitat in casa, Au inteles imediat ca suntem straini, dezorientati. Oamenii simpli din Mexic si alte tari latino-americane reuniti in muzica si multe sticle golite se bucurau si de prezenta noastra. Noptile de colinde si petrecerile noastre de acasa, de la tara nu se deosebeau cu mult de atmosfera de aici.
Sebastian se si pierdu printre multimea de copii de varsta lui isi facuse deja prieteni cu care butona de zor jocurile electronice.
Eu band un pahar-doua, am alunecat in albia petrecerii cu muzica ritmata – dansand si cantand cu ceilalti.
Spre dimineata ne-am intors spre noul apartament unde ne astepta sapuneala viitoarei Xantipe, de acesta data una mai guraliva, mai exploziva decat si-ar putut imagina batranul Socrates.
Sebastian era fericit, ceea ce de fapt conta.
– Tata, cum se face mereu ca, pe unde mergi, cunosti lume sau te imprietenesti cu oamenii? En tout cas, on a du bon temps, replica Sebastian, dupa care pica de somn.

Simbioza

martie 19th, 2008

gresesti Doamna..
eu eram tu
purtam aceleasi haine si aceleasi sutiene
ma fardam cu trestia de bambus
te imitam la mers, la ras, la plans
iti furam iubitii
aveam vocea ta si parul tau
si gustul tau in cerul gurii
traiam in acelasi pat, mansarda, lift
ne pipaiam pe ascuns cunoscandu-ne
in oglinda, in cioburile de statui romane
ne ofeream taceri
si pozele noastre simultan voalate
nu mai stiam nici cum ne cheama
faceam fotosinteza
imbratisati
dupa acelasi pom singular
cu radacini
impletite strans…

Cu taxă inversă

martie 19th, 2008

între ea şi noi numai bine şi toţi oamenii
care au fost în graba lor de a ajunge acolo
unde nu se pun întrebări unde totul este
un veşnic răspuns ca o carte deschisă
în care eşti un cuvânt repetat insistent
până când vei fi uitat totuşi – amnezie
acordată cu şoapta zâmbetul cititorilor
un copac pietrificat fără umbră deasupra
anticvelor din lapidariu pe care degetele
le tocesc încontinuu fără să-şi dea seama
cu cele cinci simţuri strânse în pumn
şi al şaselea ascuns în moalele capului
trestie seismograf busolă ultrasensibilă
presentiment al intuiţiei inefabilului
atent să nu-ţi scape nimic din nimicul
cotidian singurul important azi acum

eşti o şaradă o taină codificată genetic
când te deschizi e întotdeauna prea târziu
iar concluzia poate fi hrana epigonilor
cum toată viaţa unui nonagenar pe care
el şi-a rezumat-o astfel pe patul de moarte:
„o uşă care se deschide şi se închide la loc“
poate nemaiavând timp să spună altceva
preocupat să privească încăodată cerul
atât de preţios nemaivăzut de frumos
iar când cartea i s-a închis pe piept părea
puţin supărat atent la preajma amuţită brusc
ca şi cum aştepta un telefon important
cu taxă inversă care îl va costa ultima suflare…

Vară la Zalău

martie 19th, 2008

Sub Meseşul care-l veghează
Îndurător şi mare ca un părinte,
Zalăul mi se părea o cetate a zmeilor.
În prima vară l-am iubit chiar!
Nu doar din cauza zburdalnicei cu ochi căprui
Care ne urmărea din vecini când făceam baie
În curte, în cada veche cu zmalţul spart.
Era aerul acela curat
Şi clopotul Catedralei înalte cât cerul.
Seara ne vorbea grav ca un bărbat
De care ne era teamă puţin.
La început nu puteam înţelege
Tăcerea duminicilor plictisitoare,
După-amiezele moi
Cu pisici întinzându-se leneşe
Pe pervazurile vopsite,
La soare.
Tanti Maria a Morăriţei,
Mătuşa de pe strada Crişan,
Ne striga seara cu gura mare
Să ne adune la cină.
Noi eram risipiţi
Pe la gardurile din sârmă ghimpată
Ale Cazarmei Dragalina.
Precupeţeam pălincă şi ţigări
Cu soldaţii din gardă
Îmbrăcaţi în uniforme cachi.
La întâi septembrie a venit mama şi ne-a luat.
Radu n-a vrut să plece.
S-a ascuns în mărul din deal în fundul grădinii.
A plâns un ceas.
Într-o după amiază tristă
Am plecat cu trenul de Carei
Într-un vagon de clasa întâi.
Abia atunci mi-am dat seama
Cât era cerul de albastru dimineaţa,
Că mă îndrăgostisem lulea de Lucica,
Zburdalnica vecină cu ochii căprui.

Dan David, Los Angeles, iunie-09-2006.

Invitatii

martie 17th, 2008

Relaţiile bilaterale româno-israeliene. Tendinţe actuale

Avem deosebita plãcere de a vã invita la întâlnirea cu
Excelenţa Sa David Oren, Ambasador al Statului Israel la Bucureşti, în cadrul Programului de formare „Rasism, xenofobie, antisemitism – probleme educaţionale; Holocaustul”, acreditat de Ministerul Educaţiei, Cercetãrii şi Tineretului, destinat profesorilor de istorie şi ştiinţe sociale din România.

Cu această ocazie, Excelenţa Sa va susţine Prelegerea „Relaţiile bilaterale româno-israeliene. Tendinţe actuale”.

Aceasta va avea loc miercuri, 19 martie 2008, ora 13.00, la sediul Conferinţei Moldova, Str. Oituz, nr. 53, Bacău.

Gabriel Stan
str. Cornisa, nr. 1, bl. 6, sc. B, ap. 5, Bacau
Bacau, Romania
Tel/Fax: +40 – 0234 – 562277
Mobil:+40 – 0745646882 si +40 – 0745655096

*****

Poezia in underground – reteta succesului?

In cadrul Festivalului Primavara Poetilor (Printemps des Poetes) editia a 4-a www.primavarapoetilor.ro

Club A are placerea sa va invite

Marti / 18 martie / ora 18.30
la dezbaterea

Poezia in underground – reteta succesului?

invitati:
Razvan Tupa
Mitos Micleusanu
Cosmin Dragomir
Sorin Despot
Catalina George

Moderator> Miruna Vlada

teme de discutie:
ce inseamna sa fi underground?
cum arata poezia tanara din underground?
ce proiecte au existat in acest sens in ultimii ani?
ce impact au avut? au stimulat ele promovarea tinerilor poeti?
s-a oficializat underground-ul literar in ultimii ani?

In cadrul discutiei vom aborda si tema Club A ca gazda traditionala a underground-ului bucurestean inca dinainte de 1989 si vom viziona imagini inedite cu evenimente culturale ce au avut loc in acest spatiu in ultimii 30 de ani, realizate de Paul Radu.

La final poetii invitati vor sustine si un recital cu cele mai proaspete poeme ale lor.

Va asteptam!

*****

Egalitatea de gen – Expozitie foto

In perioada 17- 29 martie 2008, ARTHIS – Casa de Cultura Belgo-Romana, organizeaza expozitia de fotografie \”Egalitatea de gen\”. Evenimentul este organizat in parteneriat cu Fotografa.ro si UNIFERO.

Fotografele participante sunt: Cristiana Apostol, Andrea Blaga, Ioana Carlig, Andra Dorneanu, Iulia Dumitru, Mihaela Gavrilean, Mihaela Muntean, Monica Murgu, Andreea Sanduloiu.

Mai multe detalii aici: http://www.fotografa.ro/index.php?cmsID=2&newsID=720

Info: office@fotografa.ro
Phone: 00 40 743 216761
Fax: 00 40 318 169336

Părerera mea faţă de problema Kosovo

martie 17th, 2008

„…Zeci de membri ai forţelor ONU au fost răniţi în incident, cel puţin un vehicul al ONU şi altul al NATO au fost incendiate în protestul la care au participat sute de localnici din Mitroviţa – oraş unde sârbii sunt majoritari…” (citat din articolul „Luptele de gherilă urbană reîncep la Kosovska-Mitroviţa” publicat în cotidianul electronic „Gândul” 18 MARTIE 2008)

Faptul că politicienii care conduc acum România nu recunosc încă independenţa Kosovo dar menţin militari români în slujba forţelor imperialiste care caută să legitimeze şi să consolideze cu forţa acest stat marionetă, este dovada unei politici externe demagogice şi schizoide. Militarii români aflaţi în Kosovo trebuie să revină urgent în ţară, înainte de a fi implicaţi în evenimente sîngeroase ca mercenari ai unei supraputeri care sfidează dreptul internaţional.

Viata individului in termeni economici

martie 17th, 2008

Pare că economia ar fi pulmonul prin care societatea modernă respiră, iar statistica, ritmul ei cardiac; umaniştii, aşa-zişii doctori ai sufletului, sunt resignaţi să-şi malaxeze teoriile sperând că, odată şi-odată, utopiile lor vor căpăta corp. Pentru moment, „înţelepciunea economică”, la care subscrie marea majoritatea guvernanţilor planetei, are raţiunile ei implacabile, iar omenirea, însetată de prosperitate, n-are altă soluţie decât supunerea stoică la aceste imperative.
Mai toate revoluţiile, revendicând preponderenţa individului sau a colectivităţii faţă de buldozerul economic, s-au soldat prin gustul amar al imposibilităţii.
Dictaturile cele mai autoritate, de genul comunismului care, cu o retorică abundentă, ridicau omul deasupra tuturor celorlalţi factori sociali, s-au lăsat ispitite de formula ascendento-descendentă numită economie de piaţă, sau de ”loteria” bursieră, supusă, nemilos, celor mai spectaculoase fluctuaţii.
Copierea economiei occidentale şi punerea ei în mâinile neofiţilor, cu toate riscurile ce o pasc, a făcut din aceste lagăre egalitariste, bastioane ale inegalităţilor.

Când ţi se aminteşte, în mai toate ocaziile, despre topul miliardarilor şi de magia exercitată de aceştia asupra mulţimii, te întrebi, cu îngrijorare, dacă anonimul cu ambiţii mai modeste şi cu un salariu decent, dar onest, mai reprezintă ceva pe scara valorilor, pus alături de munţii de bancnote, înaintea cărora nici conştiinţele cele mai pure nu-şi pot reţine reverenţele.

Toate acestea, fac ca economia triumfătoare să subordoneze omul şi să-i decidă statutul. El, „ucenicul vrăjitor” a cărei inteligenţă e la originea prezentelor confuzii, să devină subaltern al propriilor sale găselniţe, iar ea, „economia triumfătoare”, să nu mai vrea să danseze decât după propria ei muzică.

Creşterea consumului este, în realitate, echivalentă unui drog; prima doză creează euforia, celelalte duc inevitabil la catastrofă.
A oferi întregii umanităţi nivelul de viaţă actual al Europenilor sau al Americanilor, ar însemna să se depăşească capacităţile Terrei de a-l furniza. Nu-i vorba de o „descreşterea zero a consumului”, aşa cum o preconiza Clubul de la Roma, ci de o descreştere a consumului celor cu mijloace exorbitante.

Pe de altă parte, a ţine cont numai de producţie, precum celebrul BNP (produsul naţional brut), nu poate constitui o soluţie mulţumitoare. De ce n-am evoca şi alte surse de satisfacţie – un acces mai apropriat la îngrijirile medicale, la educaţie, la justiţie – şi, de ce nu?, la fericire.

Calculul preferat şi cinic al economismului riguros privind individul, este exprimat prin costul acestuia şi valoarea a ceea ce produce. Diferenţa, la o vârstă anume, între cei doi termeni, este socotită ca fiind, prin definiţie, „valoarea” sa personală instantanee. În timpul copilăriei şi adolescenţei, această valoare este, desigur, negativă, diminuând cu fiecare an. Intrând în sistemul productiv, evoluţia devine mai suplă, iar atunci când produce o valoare superioară faţă de ce a costat, curba devine ascendentă. Echilibrul între costul şi producţia cumulată este atins la vârsta maturităţii când valoarea sa devine pozitivă. Numai că, odată cu oboseala şi bătrâneţea, reîncepe o etapă unde bilanţul se îngreunează şi, dacă moartea nu intervine la timp, acest bilanţ continuă să persiste negativ până la sfârşitul existenţei.
Economiştii, care abordează aceste probleme într-un stil atât de excesiv şi pragmatic, nu au, în nici un caz, intenţia să preconizeze eutanasia persoanelor în vârstă a căror aport cumulat începe să descrească.
Cu toate acestea, prelungirea existenţei individului, pe care medicii o consideră ca cea mai frumoasă dintre victoriile lor asupra naturii, reprezintă pentru economişti o evoluţie defavorabilă bunăstării societăţii.
Pe de altă parte, trebuie recunoscut că societatea actuală este impregnată în profunzime de această viziune. Un bătrân, e cineva care costă, care nu produce şi care nu va mai produce nimic. Totul se tratează cu faimoşii termeni contabili, „debit” şi „credit”.
Nu pot uita expresia unui acefal mioritic, când o bătrânică îşi croia drum cu greu prin aglomeraţia troleibuzului : „- Ce mai cauţi şi matale babo în înghesuiala asta, când moartea te-aşteptă pe-acasă…?”

Măsurat cu aceste criterii, eşecul societăţilor conduse de economism este patent, în ciuda performanţelor tehnice afişate cu scopul de distrage atenţia de la veritabilele probleme.
Logica calculelor severe, aplicată în perioadele economice mai mult sau mai puţin critice, face ca deciziilor „înţelepte” ale economismului să li să-i găsească ecou şi toleranţă în mase.
Când un şef de serviciu dintr-un spital englez rezervă îngrijirile mai costisitoare unei anumite tranşe de vârstă, când responsabilii cu transfuziilor sanguine din Franţa au preferat să administreze stocul de sânge contaminat cu virusul sidei, hemofililor, pentru a nu dezechilibra bilanţul Centrului naţional de transfuzii, am impresia că ne găsim într-o perioadă, nu prea îndepărtată de barbarie unde unele categorii, declarate non productive, sunt sacrificate pe altarul economismului.
Cât de legitimă apare revolta umanistului Albert Jacquard când afirmă; „Pentru a face un om – am mai spus-o – este nevoie de mulţi oameni; fiecare nu există decât graţie celorlalţi. Iar ceilalţi pot fi copii sau vârstnici, burghezi satisfăcuţi sau marginali rebeli, toţi contribuie la misterioasa alchimie care transformă un individ, fabricat din patrimoniul său genetic, într-o persoană conştientă de existenţa sa şi de rolul ce-i revine.”

CRONOLOGIE (3)

martie 17th, 2008

EPOCA CLASICA. Galileus Galilei(1564-1642) în Italia, Francis Bacon (1561-1626) în Anglia, René Descartes (1596-1650) în Franta, au fost nume care au marcat venirea unui nou fel de a cunoaste combinând munca experimentala si conceptualizarea matematicii. În paralel, viata stiintifica preconiza noi forme, astfel ca în Franta, începând cu prima jumatate a secolului XVII, savantii s-au reunit în mici grupuri, cum ar fi spre exemplu, în jurul preotului Marin Mersenne (1588-1648) numit , prieten si corespondent cu Descartes si al altor numerosi savanti ai timpului, el determinând /raporturile frecventelor notelor gamelor si masura vitezei sunetului/ în anul 1636. Pornind de la astfel de mici grupuri, s-a ajuns ca în 1666 francezul Jean-Baptiste Colbert (1619-1683) recomandat de Mazarin regelui Louis XIV, actionând în numele regelui, a ales primii membri si elevi destinati a forma ACADEMIE ROYALE DE SCIENCES, astfel ca /Prima reuniune oficiala a avut loc în 16 Iunie 1666/. În prelungirea acestei creatii, a fost cumparat un teren la data de 7 Martie 1667 pentru construirea OBSERVATOIRE ROYAL, viitorul OBSERVATOIRE DE PARIS, unde în anul 1676 danezul Olaus Römer a determinat /Viteza luminii pornind de la observarea satelitilor planetei Jupiter, descoperiti la începutul secolui de Galileus/.

Stiinta franceza în acea epoca a fost marcata de o varietate de stiluri si de apropieri printre care marturia lucrarilor lui Blaise Pascal (1623-1662) si René Descartes, acesta din urma întelegând sa refaca, folosind alte principii, o stiinta deductiva capabila sa înlocuiasca cea a lui Aristoteles. Blaise Pascal a subliniat de-a lungul studiilor sale asupra /Presiunii atmosferice/, importanta unei cercetari experimentale metodice. Aceasta diversitate încarnata la sfârsitul secolului XVII de Gilles Personne de Roberval, Edme Mariotte, Nicolas Malebranche, Pierre Varignon sau de alti savanti straini, participând activ la lucrarile Academiei regale de stiinta, precum Christiaan Huygens sau Olaus Römer.

SIČCLE DES LUMIČRES. Apogeul acestui secol s-a marcat prin redactarea ENCICLOPEDIEI sub directia francezului Denis Diderot si a matematicianului Jean Le Rond d’Alembert. Subtitlul acestei lucrari, – Dictionar bazat pe rationamentul stiintelor, artelor si meseriilor – indicând ambitia de \”a aduna toate cunostintele stiintifice si tehnice acumulate de aproape doua secole\”. De fapt, înca de la începutul secolului XVII, matematicienii, fizicienii si naturalistii francezi, au transformat în profunzime cuprinsul notiunii de \”a sti\”. Mecanica a gasit o forma definitiva datorita lui Joseph Louis de Lagrange, care a publicat în anul 1788 MECANICA ANALITICA; Pierre Simon de Laplace, a continuat lucrarile lui D’Alembert, prezentând ipotezele sale asupra originii si evolutiei Universului în publicatia /Exposition du systčme du monde/ în 1796. ELECTRICITATEA – regina saloanelor si cabinetelor eruditilor, a cunoscut reale progrese datorita lui Charles François Du Fay si Charles de Coulomb. Stiintele naturale au fost marcate prin reflectia asupra clasificarilor si transformarii speciilor. BUFFON Georges-Louis-Leclerc (1707-1788), a publicat monumentalele volume intitulate /Histoire naturelle/ în 40 volume. Antoine Laurent de Lavoisier a transformat chimia, reînoind \”teoria arderilor\”: combinatia oxigenului cu corpi care înlocuiesc vechea teorie a fluidului care explica combustiunea, arderile.

REVOLUTIA SI SECOLUL XIX. Cu Revolutia, stiinta franceza a devenit într-adevar o institutie asociata marelui efort educativ care s-a prelungit celui deja angajat inca de la mijlocul secolului XVIII. În anul 1794 SCOALA NORMALA SUPERIOARA, definitiv organizata de Napoleon în anul 1810. (N.B. Înainte de al doilea Razboi mondial si în Bucuresti a existat Scoala normala superioara, ce se afla pe Str.Sf.Ecaterina, la poalele Patriarhiei, care a disparut odata cu reforma învatamântului din 1948). A urmat apoi SCOALA POLITEHNICA, care a fost militarizata în anul 1804. Aceasta scoala devenise o adevarata pepiniera de savanti, care din primul sfert al secolului XIX, au dat Fizicii Matematice un impuls decisiv. Mecanica, electricitatea, magnetismul, matematicile au luat amploare considerabila. În acelasi timp, un oarecare declin al stiintei franceze a fost perceptibil în a doua jumatate a secolului XIX. Dar mari figuri si mari cercetari au fost întotdeauna prezente. Claud Bernard (1813-1878) fiziolog francez, a demonstrat \”functiunea glicogenica a ficatului\”, redactând în 1865 Tratatul intitulat \”Introduction ŕ l’étude de la médecine expérimentale\”. Marcellin Berthelot (1827-1907), chimist francez, a realizat \”Sinteza artificiala a componentilor organici\” si \”last but not least\”, Louis PASTEUR (1822-1905), chimist si biolog francez, a dezvoltat /cristalografia/.

SECOLUL XX. În acest secol s-a actionat asupra legaturilor dintre cunoasterea stiintifica si dezvoltarea ethnologica. Începând însa numai cu anul 1935, sub impulsul politicii Frontului popular, organizarea cercetarii a interesat puterile publice. O mare parte a acestor oganizatii a fost atunci încredintata importantelor personalitati stiintifice, precum Irčne si Fréderic Joliot-Curie sau Jean Perrin. Aceasta perioada a vazut crearea unei /Caisse nationale des sciences/, care a devenit imediat dupa razboi /Centre national de la recherche scientifique (CNRS). De asemenea în 1945 a fost creat /Commissariat ŕ l’énérgie atomique (CEA), de unde vocatia, atât civila cât si militara, de a se dirija bine cercetarile asupra utilizarii energiei nucleare. /Centre national d’étude des télécommunications (CNET) a fost creat în anul 1944 si /Centre national d’études spatiales (CNES) în anul 1961.

Politica de vulgarizare a facut de asemenea obiectul unui efort particular, cu deschiderea Palatului /Découverte/ în anul 1937. Imediat dupa razboi, politica de cercetare s-a înscris în cadrul diverselor planuri economice, cunoscând o extindere considerabila, însa cu toate eforturile depuse, cercetarea este înca insuficienta. Teoria /Relativitatii quantice/ nu a fost în afara cercetarilor lui Henri Poincaré (1872-1912), idem Louis de Broglie (1892-1987) sau Paul Langevin (1872-1946), lucrari ale comunitatii franceze. În schimb, scoala matematicii franceze, a fost marcata prin lucrari ale grupului Bourbaki, care a jucat un rol foarte important pe scena internationala. Nicolas Bourbaki, pseudonim colectiv sub care matematicienii, cea mai mare francezi, au întreprins în 1939 /Expozitia matematicienilor/, punctul lor de plecare fiind logica si propunând sistematizarea lor.

Cele doua razboaie mondiale au avut, fara nici o îndoiala, un efect foarte negativ în dezvoltarea stiintelor franceze. Totusi, în ultimii 30 de ani, o ameliorare este perceptibila, asa cum este probata, într-un fel oarecare, de diversele Prix Nobel în domeniul medicinii, chimiei si fizicii care au recompensat nu numai stralucitii savanti, dar si pentru ca stiinta este o opera colectiva al întregii comunitati franceze.

(Va urma)

 
54.196.238.210