Loading

editorul propune, note de lectura

februarie 8th, 2008

Semnal de carte la Haifa

\”IMPACTUL VIRTUALULUI\”
Editura Haifa, 2007
Bianca Marcovici

Am primit o carte de poeme în proză de la vechea mea prietenă, Bianca Marcovici!
Talentul ei şi modul cum este ilustrată cartea nu mai reprezintă pentru mine ceva nou! Cu toţii suntem obişnuiţi deja cu poezia ei plină de adevăruri incandescente care mi-au trezit amintiri din oraşul nostru natal, Iaşi, dar şi o reîntâlnire cu Haifa care ne-a îmbrăţişat pe amândoi în urmă cu ceva ani şi care a plâns alături de noi în timpul atacului cu katiuşe din ultimul război…
Ca artist plastic am recunoscut aluziile fine legate de \”originea lumii\” a lui Coubert şi până la Dali, impulsul de a destăinui lumii legăturile intime şi virtuale cu lumea paralelă în care trăim, în mod robotic, fără poezie. Poeta găseşte soluţiile supravieţuirii poetice chiar aici, în Israel , într-o limbă pe care nepoţii ei deja n-o pot înţelege.
Să exemplificăm:
\”fidelitatea poetică e o donare /de suflet\” (pag.29, dulceaţă de ardei iuţi)
…\”pe Lăpuşneanu tronează un coş de cireşe/ pe o masă de paie, Cenaclu în aer liber/ …
literatura a cam dispărut! nimic pe la chioşcuri,/nici o revistă de Iaşi,/
Sinagoga din Tărgul Cucului/m-a recunoscut. \”(pag. 34. \”pe Lăpuşneanu\”)
Ce o frământă pe poetă este tocmai viteza cu care trebuie să se încadreze în noua viaţă ! Să înveţe să expedieze e-mail şi să se documenteze în noi programe de calculator atît la serviciu cât şi în viaţa poetică (pe care o vedem încununată cu premii în Israel, România, Iugoslavia).
Puterea de a răbda o colectivitate ostilă poeziei, renaşterea prin poezie, ignorarea celor care privesc poetul şi poezia dispreţuindu-i pasiunea, sau, să zicem, continuarea activităţii literare ca ingineră, inclusiv tangenţele violonistice, o caracterizează:
\”…să mă scald în marea mea din Golful Haifa/ neadormită, mângâiată de vîntul
sofisticat/aşteptînd acel nedefinit semn/ al cititorului/ să mă scald pur şi simplu/ în adevărul pămîntului roşcat.\” (pag. 49, \”stîlpi de înaltă tensiune\”)
Nostim de tot poemul \”chiloţi roz\” (sau \”în pas cu vremea\”)…
am băut suficient vin roşu ca să mă simt bine şi să iert orice. Mai mult, nici un reproş
nu-mi stă pe limbă, chiar nu mă doare nimic. Sunt perfectă. Am chiloţi roz! ( pag.49)
Închei recomandându-vă cartea cu plăcerea cititorului care descoperă o carte bună:
\”viaţa pîlpîie prin nepoţi\”

EDUARD MATTES
29 ianuarie 2008 – Haifa.

oglindire

februarie 8th, 2008

Ne mai oglindim doar

în propriii colti,

în propriile gheare

din pricina îngustarii

terenului viran

si din pricina majora

a metaforei neelucidate.

Eu sînt în tine

si tu esti în mine – iata deja

aproape mormînt…

Teii din Copou

februarie 8th, 2008

Au înflorit iar teii din Copou
Şi noaptea, luna, cerul străjuieşte,
Răstălmăcesc o şoaptă cu ecou
Să simt că-mi duc destinul omeneşte.

Cu pas încet hotarul vieţii trag
Către o zi ce gândul îmi adună,
Doar miezul nopţii ce mi-e iarăşi drag
Povestea noastră vrea mereu s-o spună.

Şi tot aştept să fiu un bun comun
Vândut ca supliment pe o tarabă,
Să pot să tac, să pot să mă supun
Celor ce iar, de tine, mă întreabă.

Au înflorit iar teii din Copou
Şi-un colţ de lună îmi mai şterge faţa
Redându-mi hotărârea ca, din nou,
Să-ţi spun în şoaptă: Bună dimineaţa!

Mai mă opresc din mers privind tăcut
În aşteptarea ce se tot lungeşte
Şi-mi caut un prenume de-mprumut
Să fiu un anonim ce-n gând trăieşte.

Şi tot aştept tarabei să mă dau
Să simt că vânzătorii mă ignoră,
Să nu mai pot nici locului să stau
Deşi o zi de-a mea la voi e-o oră.
Iaşi, 21.06.07

Apel pentru adevar

februarie 4th, 2008

C ă t r e
D-l Traian Băsescu – Preşedintele României
D-l Călin Popescu Tăriceanu – Prim Ministru
D-na Laura Codruţa Kövesi – Procuror General
D-l Nicolae Văcăroiu – Preşedintele Senatului
D-l Bogdan Olteanu – Preşedintele Camerei Deputaţilor

Spre informare: D-lui Jose Manuel Durao Barroso – preşedintele Comisiei Europene, D-lui Hans-Gert Poettering – preşedintele Parlamentului European, D-lui Franco Frattini – vicepreşedintele Comisiei Europene, comisar pentru Justiţie, D-lui Jaap de Hoop Scheffer – secretar general al NATO, D-lui Nicholas Taubman – ambasadorul Statelor Unite ale Americii în România.

România de astăzi este profund imorală tocmai pentru că este clădită pe fratricidul nepedepsit reprezentat de cele peste 1100 de crime comise în timpul revoluţiei anticomuniste. În timp ce comunismul a căzut fără victime în toate celelalte foste ţări comuniste, în ţara noastră a fost un măcel de proporţii uriaşe. De 18 ani păcătuim în neadevăr şi injustiţie. România nu va putea clădi nimic bun pe crime, minciuni şi nedreptăţi. Incredibilul masacru nu a fost judecat până acum pentru că justiţia şi alte instituţii ale statului au fost aservite sau corupte de autorii celor peste 1100 de crime. Nu ne vom elibera de marea corupţie, nu vom reforma clasa politică şi justiţia decât după ce vom cunoaşte adevărul despre fratricidul din decembrie 1989 şi cel din iunie 1990 comis împotriva societăţii civile, a partidelor istorice şi a presei independente. Orice efort e în zadar dacă nu începem cu începutul: cunoaşterea acestui adevăr care e unica şansă a României. Prin tăcerea ei, o mare parte din clasa politică de astăzi se face vinovată de complicitate morală cu autorii masacrului comis pentru a deturna caracterul anticomunist al revoluţiei începute acum 18 ani. Acum, când România este membră a NATO şi UE, această revoluţie trebuie terminată şi se cuvine să devină “de catifea”.
Ne manifestăm îngrijorarea că la 18 ani de la revoluţia anticomunistă, este nevoie ca peste 700 de revoluţionari să facă greva foamei pentru împlinirea unor deziderate majore ale societăţii civile, exprimate constant de 18 ani încoace. Ne exprimăm neliniştea faţă de starea gravă de sănătate în care se află revoluţionarii aflaţi în greva foamei din 18 Decembrie 2007 – Ziua Condamnării Crimelor Comunismului în România. Menţionăm că în 20 ianuarie a.c., 33 de grevişti ai foamei au trecut la “greva neagră”, a foamei şi a setei.
Solicităm Preşedintelui României să se implice în continuare, conform obligaţiilor prevăzute de Constituţie, în medierea soluţionării dezideratelor societăţii româneşti.
Facem apel la Procurorul General, la membrii Parlamentului şi ai Guvernului, să se angajeze în rezolvarea cererilor societăţii civile care sunt totodată revendicări ale revoluţionarilor grevişti ai foamei:
Aflarea adevărului despre crimele istoriei recente a României prin soluţionarea cu maximă celeritate a dosarelor Revoluţiei şi mineriadelor. Publicarea imediată de către Procurorul General al României a calendarului cu termene maxime pentru fiecare etapă de cercetare juridică. Conform art. 21 din Constituţie, victimele celor peste 1100 de crime, cei peste 3300 de răniţi şi urmaşii eroilor revoluţiei “au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”. 18 ani nu este un termen rezonabil, ci o batjocură faţă de eroi şi faţă de noi înşine.
Adoptarea urgentă de către Parlament a legii lustraţiei (votată de Senat şi blocată de doi ani în Camera Deputaţilor), precum şi a legii votului uninominal.

21 ianuarie 2008

Sorin Ilieşiu – iniţiator al prezentului apel, vicepreşedinte, Alianţa Civică

Georgeta Adam – jurnalist
Liviu Antonesei – preşedinte, Fundaţia Culturală Timpul
Pompiliu Alămorean – preşedinte, Fundaţia Naţională a Revoluţiei din Decembrie 1989 – Timişoara
Sanda Anghelescu – jurnalist, Bucureşti
Alexandru Avram – prof.dr., istorie greacă, Université du Maine, Le Mans, Franţa
Gloria Badarau-Heikkilä – arhitect, Muurla, Finlanda
Peter Badesco – comerciant, New York , SUA
Adrian Balomiri – inginer, Bucureşti
Dana Banu – scriitor
Diana Barosan – inginer, Eindhoven, Olanda
Ion Berindei – Arhitect, Massachusetts, SUA
Maria Becker-Brindea – membră Consiliul Mondial Român, Marele Ducat de Luxemburg
Ştefana Bianu – vicepreşedinte, Consiliul Mondial Român
Alexandru Binescu – statistician, Bucureşti
Dorin Boila – arhitect, Sibiu
Gheorghe Boldur Lăţescu – prof.univ.dr., scriitor, Bucureşti
Steven V. Bonica – redactor şef, „Romanian Tribune”, Chicago, SUA
Mircea Brâncoveanu – inginer, Heidelberg, Germania
Dumitru Brînza – lector univ. dr., Universitatea Maritimă, Constanţa
Romulus Bucur – scriitor, Universitatea Transilvania, Braşov
Leo Butnaru – scriitor, membru al USR, Chişinău
Liviu Cananau – Waterloo, Ontario, Canada
Liviu Cangeopol – scriitor, publicist, disident anticomunist, Lawrenceville, USA
Mircea Carp – inginer, Bucureşti
Costin Cazaban – compozitor, profesor universitar, Paris, Franţa
Dan Călinescu – director general “Universal”, Toronto, Canada
Mircea Cărtărescu – scriitor
Magda Cârneci – scriitoare, director – Institutului Cultural Roman din Paris
Ruxandra Cesereanu – scriitoare, Cluj
Dumitru Chioaru – scriitor, prof. univ., Sibiu
Gheorghe Sima Chiorean – geolog, Cluj-Napoca
Ioana Cistelecan – lector dr., Universitatea Oradea
Virgil Ciuca – inginer, New York, SUA
Emil Florin Cîmpean – Skiathos, Grecia
Gina Cogeasca – inginer, Galaţi
Denisa Comănescu – director general, Editura Humanitas Fiction
Rodica şi Flavia Coposu, surorile lui Corneliu Coposu
Ovidiu Creangă – scriitor, Toronto, Canada
Gabriela Creţan – scriitor, Bucureşti
Alin Cristea – preşedinte, Asociaţia Thymos, Oradea
Daniel Corbu – scriitor, Editura Princeps Edit, Iaşi
Călin Cocora – redactor şef, revista literară Feed Back, Iaşi
Ştefan Doru Dăncuş – scriitor, director Editura Singur, Târgovişte
Gabriel Danilă – director, Hypergraph, Constanţa
Anca Dobrescu – Alianţa Civică, Bucureşti
Dorin Dobrincu – istoric
Dumitru Augustin Doman – scriitor, revista literara Argeş, Piteşti
Nicolae Dosa – muzician, Orchestra din Monte-Carlo
Sorin Drăgoi – cineast, Munchen, Germania
Georgiana Drăghici – inginer, Brăila
Ioan Drimuş – Alianţa Românilor din Afara Hotarelor, Paris
Mirela Duculescu – istoric de artă
Ioan Dumitrescu – lector, Bucureşti
Ecaterina Evanghelescu – biolog, preşedinte \\\”Alliance Belgo-Roumaine\\\”, Bruxelles, Belgia
Augustin Frăţilă – scriitor, compozitor, redactor şef al editurilor ALL, Bucureşti
Valentin Frunza – inginer, Bucureşti
Ana-Maria Furnica – medic, Arad
Lucia Gărgăletuş – jurist, scriitor, Bucureşti
Adrian Alui Gheorghe – scriitor, Piatra-Neamţ
Maria Gheorghe – economist, Montreal, Canada
Elena Gheorghiu – profesor pensionar, Galaţi
George Gheorghiu – economist, Bucureşti
Dragoş Gheorghiu-Schwarz – energetician, Zurich, Elveţia
Dan Ghelase – inginer proiectant, preşedinte ARTRAD, Bucureşti
Liviu Giosan – geolog, Woods Oceanographic Institution, SUA
Alina Grigorescu – avocat, Alianţa Civică
Gheorghe Grigurcu – scriitor
Alexandru Herlea – prof.univ., Paris, Franţa
Calin Irhasiu – Nuremberg, Germania
Simina Lazăr – energetician, Paris, Franţa
Ioan Iacob – scriitor, preşedintele Fundaţiei Hesperus
Ioan Ion – preşedinte, Sindicatul SOLIDARITATEA ALRO, Slatina
Alexa Ionescu, Dearborn, SUA
Aristide Ionescu – ing., vicepreşedinte, Fundaţia \\\”Memoria\\\”, filiala Argeş
Doru Lucian Ilieşiu – arhitect, New-York
Petru Ilieşu – preşedinte, Fundaţia Timişoara ’89
Ioan Lascu – scriitor, conf. univ., Universitatea Craiova
Mihai Maghiaru – preşedinte, Asociaţia Românilor din Australia, Fairfield, Australia
Ştefan Mardale – inginer, Brăila
Ion Maria – scriitor, profesor, Craiova
Doina Mândru – director, Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti
Nadia-Ruxandra Mezincescu – secretar ştiinţific, Academia Română
Florian Mihalcea – preşedinte, Societatea Timişoara
Victoria Milescu – scriitor, jurnalist
George Miţin Varieşescu – preşedinte, Societatea Mihai Eminescu, Sydney, Australia
Alina Mungiu-Pippidi – preşedinte, Societatea Academică Română
Mirela Neata, studentă ASE, Bucureşti
Radu Negoescu – prof. dr., director executiv Societatea de Ştiinţe Biomedicale
Radu Negrescu-Şuţu – scriitor, Paris, Franţa
Niculaie Nica – operator, Constanţa
Constantin Onila – informatician, Galaţi
Dan Oporanu – vicepreşedinte, Sindicatul LIBER al Lucrătorilor din „Pirelli Tyres Romania”, Slatina
Leonard Oprea – scriitor
Vasile Paraschiv – fost deţinut politic, laureat al premiului GDS 2006, disident anticomunist
Mihai Politeanu – Freedom House România
Neculai Popa – secretar general, Consiliul Mondial Român
Antonie Popescu – avocat, senior, Liga Studenţilor 1990
Cristian Porfiriu – inginer proiectant, Galaţi
Liliana Pagu – preşedinte, Asociaţia Femeilor din România
Luiza Palanciuc – cercetător, Paris
Maria Pătraşcu – jurnalistă, Braşov
Ioan Panican – preşedinte, Forumul Civic Creştin
Petru-Ilie Petre – preot, Sydney, Australia
Angela Popescu – scriitor
Carmen Popescu – pensionar, Bucureşti
Ioan-Mircea Popoviciu – decan al Facultăţii de Navigaţie din UMC, Constanţa
Nicolae Prelipceanu – scriitor, redactor şef „Viaţa Românească”
Delia Prvacki – sculptor, Singapore
Speranţa Rădulescu – etnomuzicolog, Bucureşti
Dan Romaşcanu – director, revista şi editura “Dorul”, Sonderborg, Danemarca
Ioan Roşca – cercetător, Teleuniversitatea din Montreal, Canada
Nicolae D. Rusu – scriitor, Los Angeles, SUA
Carmen Sabău – Consiliul Mondial Român, Chicago, SUA
Mircea Sabău – Consiliul Mondial Român, Chicago, SUA
Cristian Savu – preşedinte fondator, Grupul Civic, Bucureşti
Horia Scutaru – fizician, academician, preşedintele Secţiei de Ştiinţe Fizice a Academiei Romane, Bucureşti
Nicolae Sdrula – inginer chimist, Bucureşti
Cassian Maria Spiridon – redactor şef, \\\”Convorbiri literare\\\”, director Ed.Timpul, Iaşi
Constantin Stan – scriitor, Bucureşti
Mihai Stan – preşedinte, Consiliul Mondial Român, Texas, SUA
Alexandru Szombath – Consiliul Mondial Român, Toronto, Canada
Robert Şerban – scriitor, director Editura Brumar, Timişoara
Ana Şincai – conf.univ.dr., membru fondator al GDS
Mihai Şora – scriitor, membru fondator al GDS şi al Alianţei Civice
Alina Teodorescu, regizor film, Munchen, Germania
Gheorghe Tiber – preşedinte, Federaţia sindicală “Solidaritatea – Virgil Săhleanu” a siderurgiştilor din România
Vladimir Tismăneanu – coordonatorul Raportului de condamnare a crimelor comunismului în România, politolog, prof.univ., Maryland University, SUA
Daniel C. Tomozei – Liga Jurnaliştilor, Sibiu
Ioan Trif – inginer, Liga luptatorilor din \\’89, Satu Mare
Maria Ţiţeica – matematician, Munchen, Germania
Ana Ciucan Ţuţuianu – Alianţa Civică, Bucureşti
Radu Ulmeanu – scriitor, director gen., Editura Pleiade şi revista Acolada, Satu Mare
Raluca Ursachi – preşedinte, Asociaţia Studenţilor Români din Franţa, Paris
Adrian Vasiliu – inginer, Paris, Franţa
Teodora Vlădescu – jurnalist, Bucureşti
Diana Vulpe – pictor, Bucureşti
Smaranda Vultur – conf. univ. dr., Universitatea de Vest, Timişoara
Şerban Rădulescu Zoner – istoric, membru GDS
Ion Zubaşcu – scriitor, publicist, membru USR, Bucureşti

LISTA SEMNATARILOR ESTE DESCHISĂ

Apelul este publicat pe www.PetitionOnline.com la adresa http://www.petitiononline.com/cmr234/petition.html
Cei care doresc să semneze apelul sunt rugaţi să-şi menţioneze profesia, oraşul, ţara.

Concerte de muzica Romaneasca

februarie 4th, 2008

Duminica 3 Februarie, Misiunea Sfânta Filofteia de Argeş din statul Maryland, impreuna cu DMB Music Records Bucureşti, au oferit membrilor comunitatii Romane si nu numai, 4 ore de muzica Romaneasca. Cei prezenti s-au bucurat de un spectacol deosebit sustinut de doua indragite doamne ale cintului romanesc: Mirabela Dauer si Maria Dragomiroiu. La specacol au participat si interpretii Raoul, Autentic, şi Stelian Petcu.

La data de 16 Februarie, Parohia Sfinta Cruce din Alexandria, statul Virginia, va organiza concertul: “Cânt cu drag la oameni dragi”, al carui protagonist va fi binecunoscutul interpret al cantecelor populare din Banat si Ardeal, Gheorghe Turda. Acest eveniment este organizat pentru susţinerea proiectului construcţiei noii biserici Ortodoxe Române Sfântul Andrei, Potomac, Maryland.

Un adevar grait pe sleau

februarie 4th, 2008

În timp ce magnifica noastră planetă se lasă erodată de marafeturile necugetate ale omului contemporan, al cărui psihism, la rândul lui, se lasă agresat, voit sau nu, de o largă felurime de evenimente dramatice, unde cei ce sunt şi cei ce nu mai sunt fac un singur aluat, mi-a atras atenţia un volum nostim al scriitoarei – jurnaliste Rosemonde Pujol, intitulat „Un petit bout de bonheur”* (Un peticuţ de fericire).
La o vârstă ce-ar presupune, mai degrabă, rezerve cuviincioase (89 de ani), mademoiselle Pujol se consacră, cu un sublim spirit de exegeză, la reabilitarea gingaşului apendice feminin cu funcţiuni stimulatoare şi extatice, numit ştiinţific „clitoris”. Discret, pudic şi deseori ignorat de cei în drept să-l ia în seamă, acesta prezintă pentru R.Pujol un interes cu totul particular. Atât de particular, încât a propus unui număr de 80 de femei, de vârste şi de medii sociale diferite, un sort de flecăreală în legătură cu „micul bobocel”. Rezult: o serie de ofense şi injurii de genul: „la vârsta d-stră, ar trebui să vă fie ruşine!”…, dar, în acelaşi timp, o înşiruire de confidenţe mişcătoare care-i permit justificarea tentativelor ei insolite.
Dacă M-lle Pujol ar fi fost o intelectuală „farfelue” (fantască), o scribă oarecare de literatură erotică, m-aş fi putut îndoi de seriosul subiectului. Aflând însă de trecutul ei de rezistentă şi de militantă feministă, de cariera ei de jurnalistă economică la „Figaro” şi „France Inter”, de „Legiunea de onoare” sau de medalia de „Rezistentă” cu rozetă şi grad de ofiţer, am dedus că la cei 89 de ani, venerabila se lansează într-un nou combat, afirmându-se ca eminentă advocată a „extazului feminin”, printr-un elogiu emoţionant adresat „micului peticuţ de fericire”. Pentru ea, lupta contra ocupantului, se reactualizează astăzi prin lupta contra „andro-centrismului” şi a „cultului falic”. „Am interogat liceenele şi profesoarele lor de ştiinţă a vieţii şi a terrei, – spune scriitoarea – şi am constatat că şi în ziua de astăzi manualele şcolare nu pomenesc nimic despre clitoris, în timp ce toate organele masculine sunt descrise cu lux de amănunte.”

Rămânând însărcinată la 41 de ani, cu primul şi singurul copil, Rosemonde Pujol a realizat că plăcerea feminină suferă din cauza dictaturii maternităţii: „S-a încercat mult culpabilizarea mea, invocându-mi-se o maternitate tardivă, ca şi cum aş fi neglijat scopul căruia îi eram ursită. Organele genitale feminine nu sunt valorizate decât pentru funcţia lor reproductivă, iar clitorisul este meprizat ca fiind steril.” Cea ce a făcut din această „inutilitate reproductivă” un tabu. „Mai mult de 80% din femeile pe care le-am interogat, nu cunosc nici funcţiunea şi nici anatomia propriului lor clitoris”. Lacună inadmisibilă căreia „Un petit bout de bonheur” ambiţionează să-i pună capăt, ar fi, după ea: ”…un caz de egalitate bărbat-femeie, deoarece clitorisul, precum penisul, posedă o glandă, un prepuţ şi un mic nerv erectil cu sursa în scoarţa cerebrală.
După minuţioasa ei descriere anatomică, ar reieşi că această modestă protuberanţă este prelungirea unui voluminos „aisberg” cu sediul protejat la interior: „mica forma cilindrică, de aproape 1cm., îşi măreşte de aproape zece ori volumul la interior, comparativ cu partea vizibilă.” Concluzia cu caracter feminist e seacă şi revendicativă: „noi avem un penis, ei au un penis, şi cu toate acestea ei pretind că numai al lor contează!” Mai mult decât atât, M-lle Pujol avansează unele statistici demonstrative mai puţin cunoscute de mase. Potrivit cunoştinţelor de care dispune, clitorisul ar poseda între 8.000 şi 10.000 de captatoare senzitive, pe când omologul său masculin numai 3.000 sau 4.000. Captatoare, superior calitativ degetelor, limbii sau buzelor. Odată activate (excitate), captatoarele eliberează un hormon producător de voluptate, occitonina. „După spusele medicilor – mărturiseşte M-lle Pujol – clitorisul este un veritabil mijloc de supravieţuire pentru femei. O baie de juneţe. Un produs de frumuseţe. În Evul Mediu, moaşele mângâiau clitorisul femeilor însărcinate ştiind, prea bine, că tot ce poate face fericită o viitoare mămică, este transmis fetusului. Astăzi, în timpul sarcini, n-auzi decât: nu face asta, fi atentă la asta…! Am impresia că mă găsesc în 1917, anul în care m-am născut, nu în 2007”

M-lle Pujol, abordează, cu multă dezinvoltură, şi aspectul tainic al masturbaţiei feminine, evocând perioada adolescenţei la pensionatul DE iezuiţi: „Nu ştiam ceea ce era interzis, nici că acesta se aplica la masturbaţie. Aveam impresia că, resimţind o astfel de plăcere, mă apropiam de Dumnezeu şi deveneam sfântă.”
După tirania culpabilizărilor ulterioare şi mai târziu, după emancipare, M-lle Pujol încearcă să ne convingă de binefacerile practicii încriminate: „Masturbaţia clitorisiană este un gest pur, fiind practicată de fason instinctiv. Fetusul se masturbează (deja) în pântecele mamei. Începând cu o anumită vârstă, este singurul lucru care continuă să vieţuiască la fel de intens ca înainte.” Convinsă de enunţarea unui adevăr irefutabil, „M-lle clito” esclamă cu un aer triumfal: „Amorul e mort, clitorisul e vivant!”
După câte îmi amintesc, evocând delicata practică feminină, italienii folosesc metafora „a cânta la mandolină”. Imaginea a inspirat-o probabil şi pe Rosemonda: „Clitorisul este un organ poetic, întrucât e unul printre puţinii fără vreo utilitate productivă. El oferă evaziune şi desfătare.”
Aş mai adăuga o frază, cu drept de aforism, din volumul ei: „Clitorisul permite femeii care se găseşte urâtă, să se simtă frumoasă. De alminteri, ea nu se mai simte deloc, ea planează în beatitudine”.

Nici o rigoare nu mai rezistă înaintea unei astfel de expuneri directe, sincere şi curajoase, chiar dacă falsa pudoare continuă să pună în surdină încercările demistificatoare ale unei venerabile doamne, taxate drept abuzuri de comunitatea moraliştilor.

*Editura Jean-ClaudeGawssewitch

Hansel si Gretel

februarie 4th, 2008

Gara pustie hiberneaza sub clopul de clestar.
nu e drum si nici poarta catre lume.
Frate si sora, mana in mana infrunta viscolul,
intreaba vantul.
intreaba stalpii de telegraf invesmantati in alb,
intreaba fulgii inmiiti ca fluturi:
– Mai e mult pana la casa cu ferestre din lemn pictat in primaveri si rauri line ?
Iarna cu sticla din ochii lupilor vrajmasi le face semn ca aproape e casa din turta dulce .

Frate si sora merg inainte,
mana in mana
printre dune si copaci schimonisti in gheata.

Copii uitati de tati si mame ratacesc,
pasarile noptii au mancat firimiturile de paine ale intoarcerii.

Ninge peste urmele ghetelor mult prea mici,
departe de gara pustie,
departe de casa.

Fără titlu

februarie 4th, 2008

Veşnica poveste. Ne căutăm. Se spune, ca să-ţi construieşti viitorul trebuie să-ţi cunoşti trecutul. Mi-am căutat trecutul şi-am descoperit că n-am fost dorit, am fost frustat şi prigonit, considerîndu-se că sunt un venetic. Eu mi-am ales soarta? Nu. Dar de cum m-am născut am fost catalogat? Am părăsit meleagurile natale, aciuindu-mă unde lumea nu m-a considerat venetic. Acum mi se reproşează că nici acilea nu-i locul meu, cică am uzurpat pe alţii. Şi atunci am hotărît să nu mai ţin cont de catalogări.
Mi-am creat propria-mi cosmologie. Sunt liber, independent şi ferice. Fericirea este în noi. Ne naştem cu ea. Este în Spiritul nostru. Tot ce trebue să facem să-i dăm libertatea să se manifeste şi să ne lăsăm conduşi de Ea. Atunci o vom emana în jurul nostru fericindu-i şi pe alţii. Şi ca o parafrază fericirea ne va duce la Armonie.

Socialul, Economicul, Politicul si Financiarul

februarie 4th, 2008

MOTTO:
“Fericirea inseamna sa faci ceea ce iti place la nivel de arta”

As dori sa expun cateva reflexii privitoare la perceptiile personale asupra celor patru mai sus enuntate domenii ale activitatii creatoare umane.
Sa incepem, asadar, cu Socialul, spatiul in care oamenii interfereaza, comunicand liber, artistic, impartasind bucurii si neimpliniri din orice aspect al vietii. In opinia mea, calitatea vietii spirituale a unei comunitati este direct si strans relationata de bogatia vietii sociale. Infinitatea de exprimari ale speciei umane presupune adoptarea unui grad ridicat de toleranta a celorlalti, constituind principalul atu pe care societatea romaneasca l-a conservat si l-a dezvoltat in existenta sa milenara.
Pe de alta parte, insa, Economicul este contextul exploatarii capacitatilor speciei in scop pur evolutiv, ca suport al spiritualitatii, de altfel in prezent aceasta menire fiindu-i denaturata in favoarea si interesul anumitor detinatori a tot soiul de resurse pasibile unor schimburi inechitabile valoric.
Aici, romanii ar trebui mai intai sa-si cunoasca resursele pe care inca le mai detin si apoi sa-si dozeze atent eforturile pentru a evita esecurile generate de manipularea lor de catre interese straine celor ale Statului Roman.
Politicul a luat fiinta din cauza Fricii. Frica de a pierde Puterea. Puterea de a manipula Multimile si masele, de a impune si colecta taxele, inventate sub pretextul “bunastarii publice”, pentru a-si mentine intangibilitatea, ea fiind in esenta contraproductiva la nivel de specie. Observam insa cum, pe parcursul istoriei documentate cel putin, politicului ii revine rolul superior de a interfera toate domeniile de activitate umane, de a le reglementa si a le sprijini dezvoltarea.
Romanii ar putea sa-si dezvolte o politica integrata in sistemul european, participativa si generatoare de solutii si proiecte viabile regional, national si international.
Financiarul este taramul de creatie al “artizanilor” acestei lumi deocamdata falimentare. De aici se vede totul, se stie totul. Simpla incadrare intr-un oarecare “100%” ofera toate informatiile necesare proprietarilor de fonduri de investitii, societatilor bancare si de asigurari, ai burselor, oameni care pot influenta si deci hotarasc cu incidenta asupra bugetelor tuturor statelor nationale, a politicilor regionale si a zonelor de influenta.
Romanii pot invata din experienta impartasita a acestor oameni si pot percepe parghiile si mecanismele de reglare pentru a se proteja de speculantii de pe piata globala.

“Exista doua feluri de oameni: cei care muncesc si cei care trag foloasele.”
(Mohandas Karamcand “Mahatma” Gandhi)

Perceptie macroeconomica neclara

februarie 4th, 2008

BNR creste dobanda la 9% pe fondul maririi rezervelor in Ianuarie dar cu depreciere. Asadar cursul nu floteaza, iar BNR are perceptii. De data asta din pacate ceva nisip a intrat in mecanism, pentru ca nu ar trebui sa marseze nimeni pe tobele agentiilor de rating. Ma rog, comportamentul BNR este explicabil pentru ca pe partea micro nu s-a facut mare lucru, deci daca arunca tara in recesiune, macar exista o scuza cum ca cei de la Biroul de Statistica nu si-au facut datoria fiindca vedem inflatia numai printr-un CPI dar nu vedem clar ce si unde.

In orice caz scoala economica este strict europeana, deci nu ma mai avant acum sa aduc teoria de peste ocean pentru ca vorbim alta limba. Am mai incercat sa aduc macroeconomia de peste ocean in vizorul romanilor, insa la intrarea la doctorat am luat 6. Ma rog, am luat 10 la teorie financiara si pana la urma am intrat.

Da, se pare ca economia trebuie franata ca sa intram in euro, pentru ca altfel criteriile de convergenta nu se pot atinge. Am mai scris eu un articol cum ca inflatie moderata = cresterea/mentinerea investitiilor straine, asociata cu o apreciere moderata, dar nu m-a crezut nimeni, (poate doar spaniolii avand mult mai multi macroeconomisti decat noi).

In fine, se para ca alfa s-a volatilizat cu ajutorul IPOurilor trase cu sfori, si perceptia frauduloasa si preturile exorbitante franand entuzismul investitorilor straini.

Daca activele devin scumpe, imobiliarele trebuie sa stagneze altfel emigreaza toti, inseamna ca intram intr-o noua faza, “prin noi insine”, cum zicea Titulescu, strainii fiind acum oarecum siliti sa lichideze si sa-si ia talpasita.

Sa speram ca intram in Euro prin noi insine, si ajungem ca Grecia, 1 Euro = 1 Ou.

Alexandra

februarie 4th, 2008

Fuseserăm nevoiţi să ne mutăm într-o altă locuinţă, undeva la mahala. Se dovedea că eram o familie mult mai numeroasă decât îmi imaginasem. Aveam destule rubedenii răspândite prin ţară şi probabil că, dintr-un motiv care pe mine, copil fiind — de vreo opt ani pe-atunci — nu mă privea, trebuise să ne mutăm cu toţii laolaltă. Se număra printre acele rude şi mătuşă-mea Varvara, cea care avea să se prăpădească la douăzeci şi opt de ani de nefrită, singura dintre surori care n-a ajuns la vârsta de şaptezeci de ani; ca să nu mai spun că cea mai în vârstă, Margareta, a murit la nouăzeci şi doi de ani.
Curtea era neîngrijită, plină de bălării, iar printre bălării se plimbau şi ciuguleau păsări de curte — găini şi curcani. Toţi considerau situaţia un provizorat detestabil şi nimeni nu mişca un deget pentru ca lucrurile în jur să aibă un aspect cât de cât agreabil. Dincolo de gardul pe jumătate dezmembrat, cu uluci putrezite sau încălecate sau pur şi simplu lipsă, se întrezărea un desiş încâlcit şi prăfuit, crescut parcă dintr-o întindere de gunoaie, învechite şi ele. Să fi fost curtea unei case părăsite? Sau la gardul nostru se termina oraşul şi începeau vestitele pădurici de salcâmi, fără umbră şi pline de praf, pe care nimeni nu le iubea?
Odaia cea mare a casei era una întunecoasă — fie că n-avea ferestre fie că, mai degrabă, avea o singură fereastră pe care o ţineau, dintr-un motiv oarecare, mai mult închisă, şi anume cu oblon, decât deschisă. Iar în mijlocul odăii se căsca o gură de beci care stătea mai tot timpul deschisă fiindcă ai casei aveau mereu treabă acolo jos şi coborau pe scara abruptă după alimente luminându-şi calea cu o lumânare.
Auzeam vocea înfundată a mătuşi-mi Jeni venind din adâncul stătut al beciului:
— Unde sunt gogonelele, lua-le-ar naiba de gogonele! Niciodată nu le găseşte omu’! Cum coboară cineva, cum le mută în altă parte!
— Cască ochii şi nu mai bodogăni atâta! o repezea soră-sa Ana. Vezi în dreapta, la perete, pe raftul de jos! Unde le-a pus nimeni alta decât tu, pisăloago, nu mai departe decât săptămâna trecută! Uiţi de la mână pân-la gură şi bodogăneşti întruna!
— Da’ gogoşarii? Şi pe ăia tot eu i-am rătăcit în hruba asta nenorocită?
— Păi hotărăşte-te pe care-i vrei! Că doar n-o să mâncăm şi dintr-unele şi dintr-altele! Ce, suntem falsificatori de bani? Te-ai pus cu gura pe mine şi mă cicăleşti tot timpul de parcă eu aş fi de vină c-am ajuns în casa asta blestemată. Întreab-o pe soră-ta Nina de ce n-a putut să găsească alta mai acătării!
Dar soră-sa Nina nu era casnică. Avea serviciu. Aşa că fetiţa ei, Alexandra, de trei ani şi jumătate, rămânea în grija familiei până la ora cinci după-amiază când maică-sa se întorcea de la lucru. De fapt, care grijă? Alexandra n-avea nevoie să-i poarte nimenea de grijă, decât să i se dea să mănânce. Încolo, umbla de colo până colo, fără astâmpăr, zâmbăreaţă şi gureşă, cât era ziua de lungă. Nici găinile nu se fereau de ea. Se lăsau mângâiate de parcă erau pisici.
Cât despre chepeng, nimeni nu se învrednicea să-l închidă, în schimb toată lumea stătea cu sufletul gură — nu cumva să se prăvălească fetiţa în beci.
Păsările din curte intrau şi ieşeau din odaie, oricând doreau, pe uşa lăsată veşnic deschisă, ca la ele acasă, şi nimeni nu le alunga. Între gura de beci şi pat spaţiul era strâmt şi tocmai acolo s-a găsit să se oprească într-o zi un curcan încăpăţânat. Alexandra voia să iasă din odaie dar n-avea pe unde deoarece curcanul îi bara calea dintre pat şi gura de beci. De partea cealaltă a chepengului se afla plita, şi mătuşă-mea Ana, cea mai vârstnică dintre surori, toată ziua nu făcea altceva decât să gătească. Aşa că, era lucru ştiut, prin dreptul plitei nimeni n-avea voie să treacă — era teritoriul sacru de unde izvodeau bucatele pentru toată suflarea din casă.
Căposul de curcan stătea neclintit acolo şi doar îşi ridica şi cobora capul roşu-vineţiu cu mişcări sacadate, cumva speriat dar totodată şi ferm pe poziţie. Alexandra voia cu tot dinadinsul să treacă, să iasă în curte, dar curcanul nu se lăsa cu niciun chip alungat. Şi atunci ea s-a aplecat cu gingăşie spre el şi a încercat cu binişorul să-l împingă într-o parte. Şi fiindcă pasărea nu s-a clintit din loc, i-a spus pe un ton de scuză:
— Pardon, curcanule.
Curcanul se uita la ea c-un ochi atent şi, de parcă ar fi vrut s-o vadă mai bine sau să-şi facă o idee asupra situaţiei, îşi muta brusc ochiul când mai sus, când mai jos, când într-o parte, când într-alta. Dar de clintit nu se clintea din loc.
La vremea aceea Alexandra mai avea de trăit mai puţin de un an.

Stupoare : Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii se va desfiinta

februarie 4th, 2008

Curtea Constitutionala a acceptat joi exceptiile de neconstitutionalitate ridicate de Dan Voiculescu la Legea 187. Este vorba de trei de articole care vizeaza existenta institutiei. Avocatul Poporului, Ioan Muraru, a sustinut desfiintarea CNSAS in termeni de “eliminarea acestui venin anticonstitutional”. De la publicarea deciziei in Monitorul Oficial, CNSAS isi va inceta activitatea. Votul Curtii a fost in unanimitate pentru acceptarea exceptiilor lui Voiculescu.

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-2266711-consiliul_national_pentru_studierea_arhivelor_securitatii_desfiinta.htm

„Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc” — un citat din Malraux, celebru şi controversat

februarie 4th, 2008

De fiecare dacă când se pune în discuţie credinţa în Dumnezeu, susţinătorii credinţei se grăbesc să scoată pe tapet — precum asul din mânecă — un citat pretins a fi din Malraux: „Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc”. Las la o parte faptul că a fi religios nu este perfect echivalent cu a-l venera pe Dumnezeu; există şi alte moduri de a fi religios (v. mai jos). Dar citatul este destul de probabil apocrif. Adică fals.

„Mi-au pus în gură: secolul XXI va fi religios. O profeţie ridicolă; cred în schimb că dacă umanitatea secolului viitor nu găseşte nicăieri un model exemplar de om, va fi rău.”

Este afirmaţia lui Malraux într-un dialog cu Max Torrès, publicată în Hôtes de passage, 1975, cap. 3.
Realitatea este că Malraux a făcut numeroase declaraţii pe această temă, fie în interviuri care au fost publicate, fie în discuţii cu diferite persoane. Discuţiile au fost relatate de interlocutorii săi în fel şi chip şi probabil că nu există motive să le punem la îndoială autenticitatea. De pildă, André Froissard, relatează în Le Point (5 iunie 1993) următoarea versiune:
„[…] fraza lui Malraux despre secolul XXI chiar a fost spusă, depun mărturie, fiindcă a fost rostită de faţă cu mine, în cursul unei conversaţii în biroul de pe rue de Valois. (…) [A] urmat faimoasa formulă care este mereu citată inexact. El n-a spus: «Secolul XXI va fi religios… sau spiritual… », ci «Secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc», ceea ce nu-i deloc acelaşi lucru. Cât despre acel bizar «sau nu va fi deloc», pe care noi îl luăm, într-un chip nu mai puţin bizar, în sens literal, vrea să spună că acest secol XXI, dacă nu va reuşi să-şi regăsească elanul începuturilor inteligenţei pe pământ, va rămâne fără gândire — ceea ce la Malraux echivalează cu a nu fi deloc.”

„Marea problemă a secolului XXI va fi aceea a religiilor” mai afirmă Malraux (Antoine Terrasse, 2000) Şi încă:
„Mi-au pus în gură că secolul XXI va fi religios. N-am spus asta niciodată, bineînţeles, fiindcă n-am de unde să ştiu. Ceea ce spun e mai incert. Nu exclud posibilitatea unui eveniment spiritual la scară planetară.” (Interviu din Le Point, 10 dec. 1975).

Ceea ce complică şi mai mult lucrurile este că Malraux obişnuia să ceară să revadă interviurile sale înainte de a fi publicate, iar uneori intervenea pe manuscris cu mâna lui. Spre exemplu, în acel interviu cu Max Torrès, de care am amintit mai sus, a urmat întrebarea lui Torrès: „O religie ar putea crea acel model de om [exemplar]?” La care Malraux răspunde mai întâi: „Fără îndoială.” După care corectează în: „Poate.”
Cert este că fraza lui Malraux a devenit un loc comun şi că pe Internet pot fi găsite peste o mie de site-uri în care este discutată.
„Cuvântul «religie» (de la religio, «legătură» [Malraux alege una din etimologii]) — spune Malraux — se referă la ceea ce îl leagă pe om de Cosmos, de alţi oameni, eventual de zei şi de Dumnezeu. (…) Religia nu înseamnă nici ierarhie, nici organizare instituţională. (…) Faptul religios ţine, pentru noi, astăzi, de domeniul metafizicii.”
„Secolul următor ar putea cunoaşte o mare mişcare spirituală: o nouă religie, o metamorfoză a creştinismului, la fel de imprevizibilă pentru noi, cum a fost pentru filozofii Romei, care au prevăzut sfârşitul, au crezut (au presupus) că va urma stoicismul, nu s-au gândit la creştini.”

Indiferent care va fi fost termenul folosit de Malraux pentru caracterizarea secolului în care deja ne aflăm — religios, spiritual sau mistic —, un lucru e sigur: nici creştinismul, nici vreuna din celelalte religii ale secolului XX, n-au constituit, în ochii săi, salvarea de la eşecul spiritual al civilizaţiei moderne.

De toate pentru toti (3)

februarie 4th, 2008

- Istoria SANDWICH-ului. Se spune ca un anume Lord SANDWICH, pasionat de diverse jocuri de noroc, refuza sa paraseasca partida si cojucatorii pentru a gusta ceva… în schimb comanda stapânului hotelului \”o mica gustare\” în caz ca i se facea foame. Pentru mai mare exactitate, este ca în anul 1762 Sir John Montagu, al patrulea Conte Sandwich, amiral în flota regelui Angliei George III si jucator de carti înveterat, s-a aflat la un moment dat invitat într-o societate pentru o partida de carti, partida care însa nu a avut loc. Ajutorul hotelierului, pentru a evita ofensa adusa clientului prestigios, i-a servit o \”mica gustare\”, pentru a trece cu vederea ofensa. Gustarea consta din /doua felii de pâine, între care a plasat bucati de carne rece si brânza/ , formula avantajoasa, care a permis Primului lord al Amiralitatii sa \”rontzaie\”, fara a-si murdari degetele.

Mai târziu, în timpul Razboiului de Independenta al Statelor Unite (1775-1782), John Montagu a fost judecat responsabil de înfrângerea englezilor si acuzat de coruptie. A murit în anul 1792, la vârsta de 74 ani. Exploratorul James Cook (1728-1779), marinar britanic, a descoperit doua arhipelaguri, carora le-a dat numele Lordului Sandwich, astazi Hawaï.

Continuarea a fost asigurata de al unsprezecelea conte de Sandwich, care a creat o întreprindere de restaurante rapide, împreuna cu fiul sau Orlando: \”The Earl of Sandwich\”, declarând ca: \”Mon aïeul n’a peut-être pas inventé le sandwich, mais il en a immortalisé le nom\”.

– Istoria BEGEL. Totul a început în anul 1683, când regele Poloniei Jan III Sobieski a reusit sa respinga invazia turcilor care se aflau la poarta Vienei. Pentru a multumi regelui de a fi salvat Austria, un brutar a adus drept omagiu regelui, creând o pâine rotunda (cam de marimea unei chifle) cu o gaura la mijloc, astfel ca atunci când regele trecea în fuga calului, bine asezat în /sha/, sa poata apuca \”pâinea gaurita\”. În lb.austriaca, cuvântul /sha/ se numeste /beugel/, astfel a luat nastere noua denumire.

La începutul secolului XX, imigrantii evrei din Europa de Est, în special evreii-rusi care au poposit în America, au adus BAGEL în valizele lor. Primele aparitii de bagel au fost la New York, apoi la Chicago si s-au raspândit rapid pe întregul continent, fiind adoptati definitiv de populatia americana, constituind pâinea lor preferata. Se vindeau si se vând înca, la toate colturile de strada, în stare naturala sau aromatizati cu seminte de susan sau chimen, se pot taia longitudinal, punându-se la mijloc somon afumat, sunca etc.

Si în România a patruns repede acest fel de pâine la începutul secolului XX, dat fiind populatia densa de evrei, care se numeau covrigi si se vindeau în covrigarii specializate, calzi si proaspeti, la moment scosi din cuptorul de caramida înrosit de carbunii permanent aprinsi…pâna seara târziu. Erau însirati pe sfoara sau pe suport de lemn în forma de baston. (Îmi amintesc din copilarie si adolescenta, pâna la începutul razboiului, de acest aliment gustos si vesnic proaspat, al carui miros se simtea de la distanta. (Pe Calea Serban Voda, aproape de locuinta parintilor mei, între Str.Olimpului si Bd.Marasesti, în casa unui proprietar, anume Iordache Minciulescu, exista o \”covrigarie\”. Uneori dupa amiaza, la o colatiune, un ceai cald, cu lamâie si câteva picaturi de Rom de Jamaica, însotit neaparat de covrigii calzi proaspeti… era un adevarat regal…)

– Istoria FAST-FOOD. Restaurante rapide sau /fast food, prêt-à-manger, snacking, street fooding sau restaupouce/ sunt un fel de restaurante al caror scop este de a câstiga timp clientul, vesnic grabit sau în trecere, timpul de asteptare fiind minim, astfel încât continutul din farfuriile plastifiate sa fie gata pentru preluare. La început felurile servite nu contineau decât hamburger sau sandwich-uri, acompaniate de apa gazoasa si cartofi prajiti. Cu timpul, continutul a devenit variat, servindu-se si cu pescarie, o varietate de salate, orez etc., adaugându-se si alte bauturi, precum jus-urile de fructe presate, cafea, astfel încât chiar pe marile întinderi de sosele, se gasesc implantate chioscuri, la-ndemâna soferilor, care sunt serviti direct la masina de catre vânzatoare, surâzatoare, frumos îmbracate, fara a coborâ din masina.

McDonald’s care a fost creat în 1940 sub forma de \”barbecue en drive-in\” de fratii Dick si Mac McDonald, constatând ca cea mai mare parte a clientilor cumparau hamburger, au schimbat restaurantul lor propunând un Menu care cuprinde hamburger, cartofi prajiti, lapte-batut si cafea. \”Lantzul\” de restaurante a fost considerabil dezvoltat de Ray Kroc, un vânzator de masini pentru lapte batut, care în mod rapid s-a unit cu McDonald.

(Va urma)

Scandalul taxelor si lipsa de informare

februarie 4th, 2008

De o vreme, scandalul imens legat de taxele şi impozitele auto, mai ales de taxa de înmatriculare, de importuri, taxa de poluare şi rable, etc. ocupă primele pagini ale ziarelor şi încinge spiritele în multe talk-show-uri televizate. Majoritatea vorbitorilor iau apărarea „bietului român” care vrea şi el să conducă acolo, o maşină de import, săracul care s-a săturat de Dacii şi Aro-uri legate cu sârmă. Politicienii o fac cu gândul la alegeri iar moderatorii cu gândul la cotele de audienţă.
Dincolo de problema inechităţii sau a modificării permanente a legilor, a necesităţii unor fonduri pentru întreţinerea şi extinderea şoselelor, pentru reducerea sau combaterea poluării, nimeni nu vede sâmburele problemei şi nu are curajul, prezenţa de spirit sau imaginaţia de a explica ceea ce majoritatea românilor se pare că nu ştiu.

1) Că autoturismul, mai ales la salariul mediu din România, (dar la fel şi în tarile înstărite ale Europei) este un OBIECT DE LUX, care are preţul lui şi presupune o grămadă de cheltuieli permanente, că este un obiect la care, din păcate, acced foarte multe persoane care nu au efectiv nevoie. Există o „boală naţională” a maşinilor, cam fiecare român crede că trebuie neapărat să posede o maşină, chiar dacă e chior, ciung, oligofren sau sărac lipit, chiar dacă ar fi mai simplu să circule cu trenul, metroul, tramvaiul, bicicleta sau autobuzul, el face datorii, îşi vinde capra şi soacra, fură, amanetează tot, mai bine trăieşte în cort, dar trebuie să posede maşinuţa lui, chiar şi fără carnet de conducere. Aşa vrea muşchii lui! În mai toate ţările civilizate, posesorul de autoturism are un garaj sau măcar un loc de parcare rezervat. În majoritatea oraşelor României, trotuarele sunt locurile de parcare, iar în capitală, la vreo 2 milioane de autoturisme, există doar aproximativ 15 mii de locuri de parcare!

2) Că toate ţările Uniunii Europene, deci şi România, au un program de reducere a poluării, în cadrul căruia reducerea emisiilor şi gazelor de eşapament este pe primul loc. Această luptă cu poluarea costă sume imense, accizele la benzină şi impozitele normale fiind insuficiente. Problema mediului fiind de fapt legată de însuşi viitorul planetei, avem şi noi un ministru al mediului care are mâinile legate fără fonduri şi fără informarea populaţiei. România nu are autostrăzi în primul rând fiindcă nu are fonduri suficiente şi nu face calcule pe perioade lungi, ci doar de la un buget la altul, treacă-meargă. A confunda libertatea de circulaţie cu necesitatea de a fi posesor de autoturism este altă problemă, mai generală, (toţi oamenii s-au născut pietoni), dar nu trebuie şi nu putem de fapt să accedem la toate drepturile consfinţite de Constituţie. Între două drepturi fundamentale, dreptul la vot şi dreptul de a fi ales în funcţii, este o mare deosebire. Între dreptul de a poseda o maşină şi posibilitatea de a o finanţa, o alta. Românul se întinde mai mult decât îi e plapuma, cheltuieşte mult peste posibilităţi, şi asta o spun economişti şi bancheri, analişti cu acces la toate datele necesare. Concluzia? Vă rog să o trageţi şi singuri…

Dan Dănilă

Contele Herosmonte

februarie 4th, 2008
Casa Contelui Herosmonte, pe strada VisarionCasa Contelui Herosmonte, pe strada Visarion

L-am intalnit prima oara prin anii cinzeci. Eram in scoala primara, in clasa a doua sau a treia. O buna prietena a mamei ma luase cu ea la cumparaturi. Era seara. De abia iesisem din blocul in care locuiam. Un domn inalt a trecut pe langa noi si s-a oprit sa o salute pe prietena mamei mele. Se cunosteau.

– Pierre, domnul este inginerul Radulescu-Horst, te rog sa faci cunostinta cu el.

Domnul inginer Radulescu-Horst a zambit cu multa amabilitate si mi-a intins mana, aplecandu-se usor.

Era ceva bizar in infatisarea lui. Nu parea deloc bucurestean. Mai curand scandinav. Dar nu orice fel de scandinav, nu, ar fi fost prea simplu.

Era extraordinar de rasat. Foarte inalt si destul de slab, alura de mare senior. Chelia uriasa nu il reducea spre bonomie. Din contra, parca ii sporea aerul seniorial. Nu puteai gasi nici cel mai marunt semn de vulgaritate, nici cea mai mica sugestie de brutalitate. Era aristocratul perfect. Era de fapt neasteptat de distins, intr-un univers care parea cenusiu si amorf. Poate din cauza aceasta parea un pic bizar. Numai un pic?

Sigur, toate acestea nu aveam cum sa mi le formulez atunci in minte. Aveam mai putin de zece ani.

Peste vreo saptamana prietena mamei mi-a daruit cateva creioane colorate. Sunt de la domnul inginer Radulescu-Horst, cu ele nu ai cum sa mai scrii urat.

Urat am scris in continuare, ba cu trecerea anilor chiar din ce in ce mai urat, dar asta este de acum alta poveste.

Pe domnul inginer Radulescu-Horst l-am mai vazut de cateva ori in decursul anilor. Odata ma aflam intr-un troleibuz pe strada Matei Voievod, domnul inginer ne-a depasit lejer, la ghidonul unei biciclete. Purta un palton lung, capul era descoperit, desi era destul de frig. Si acelasi zambet la limita dintre nobilitate si bizarerie.

Il mai vedeam din cand in cand la catedrala Sfantul Iosif; ma duceam destul de des duminica si il gaseam acolo. Soseam de obicei foarte tarziu, spre sfarsitul liturghiei, cand credinciosii se indreptau spre altar pentru a se impartasi. Il remarcam imediat, asezat disciplinat in rand, avansand usor, cu acelasi aer aristocratic, aflat firesc in vulg si totodata departe de vulg.

Si intr-o duminica, aveam de acum vreo douazeci si cinci de ani, m-am apropiat de el. Tocmai iesise din catedrala.

Am onoarea sa va salut domnule Horst, i-am zis. Desigur nu va mai amintiti de mine. Cu multi ani in urma doamna Paranici m-a prezentat dumneavoastra.

Oh, a raspuns el, ce placere sa va revad! Ce mai face doamna Paranici, nu am mai vazut-o de mult.

A murit acum cativa ani, i-am zis.

Vai ce rau imi pare! Nu am stiut. Dar cum s-a intamplat?

I-am relatat pe scurt despre suferinta care o rapusese. Ma asculta atent, intristat.

Dupa cateva clipe m-a intrebat, dar dumneavoastra ce mai faceti?

Am terminat Politehnica de putina vreme, lucrez ca inginer. Ma bucur mult sa va revad, domnule Horst.

Sa stiti, mi-a spus el zambind, mi-am reluat vechiul meu nume, ma cheama din nou Herosmonte.

Am incercat sa imi ascund uluiala. Dupa cum vedeti, pe Radulescu il lasasem la o parte, dar sa renunt si la Horst era de acum un soc.

Herosmonte? O clipa m-am gandit daca sub bizareria lui nu se ascundea un oarecare dram de tacaneala. Ma bucur mult ca nu am cedat acestui gand, ci am lasat lucrurile sa curga in voia lor.

Pentru ca era intr-adevar vorba de Contele Herosmonte, prieten pe vremuri cu Printul Nicolae.

Insa asta aveam sa o aflu un pic mai tarziu.

Ce varsta sa fi avut? Singurul raspuns pe care il gaseam era ca avea aceeasi varsta pe care o avusese cu mai mult de douazeci de ani in urma. Ca si atunci, un barbat trecut de varsta a doua, dar inca nemarcat de batranete. Ma intrebam daca fusese vreodata mai tanar!

Exista oameni distinsi care te complexeaza. Nu era cazul lui. Facea parte (aveam sa imi dau tot mai bine seama mai tarziu) dintr-o categorie foarte speciala: cei care raman tot timpul distinsi fara sa te stinghereasca. Distanta dintre tine si ei exista in mod natural, dar nu este o bariera.

Monseniorul Bolonjek, vreme de cativa ani nuntiu apostolic la Bucuresti, avea sa ma mai impresioneze prin clasa lui uriasa. Imi amintesc cum a intrat intr-o seara in Biserica Italiana si toata lumea a amutit, in timp ce nuntiul inainta cu maretie spre altar. Aveam in fata mea un principe al bisericii!

Distinctia nuntiului era totusi diferita. Simteai distanta.

Sa ma intorc la Contele Herosmonte. De unde venea oare senzatia de bizar? Poate accentul. Romana lui nu avea cusur, dar accentul era al unui om nascut pe alte meleaguri.

Poate insa ca nu accentul era ciudat. Altceva mai curand: lipsa oricarui semn de agresivitate, de brutalitate potentiala. In general lipsa aceasta ar fi fost stanjenitoare, te-ar fi condus la gandul unei lipse de virilitate, dar in cazul lui nu asta era gandul. Era mai curand un sentiment de civilitate absolut naturala, care coplesea orice alta dimensiune. Si tocmai lucrul acesta ii dadea un aer aflat undeva intre farmec si bizar. Pur si simplu parea ireal.

Era oare real? Un conte strabatand anii grei ai comunismului, mereu egal cu el insusi? Poate memoria copilariei de acum indepartata imi juca o festa. Poate ca eram obosit si vedeam o plasmuire care avea sa se topeasca in soarele amiezii.

Am inchis ochii si i-am deschis imediat. Era inca acolo in fata mea si zambea usor. Mi-ar face placere sa imi faceti o vizita, locuiesc impreuna cu matusa mea.

Casa contelui se afla acolo unde incepe strada Visarion. Pe vremea aceea coltul era cu strada Nicolae Iorga. Pentru ca Nicolae Iorga incepea in Piata Romana, trecea pe langa Visarion si apoi o cotea la dreapta, spre celebrul sediu al militiei unde se dadeau pasapoartele.

Coltul cu Visarion avea sa infrunte anii, insa strada Nicolae Iorga a disparut de acolo intre timp, facand loc noii artere careia bucurestenii i-au gasit imediat un nume pe masura, bazat pe cele doua locuri de interes public aflate la capete, in Piata Romana si pe Calea Grivitei.

Contele ma astepta in fata casei. M-a condus pe scara spre mansarda. Casa fusese bine inteles nationalizata, iar contele fusese mutat de autoritatea locativa in odaile de pe vremuri ale servitorilor. Noroc ca odaile acelea erau foarte mari – contele fusese un generos si se gandise la trebuintele servitorilor lui atunci cand construise casa.

Mobila era de mare rafinament, dar era putina: o masa, scaune, vreo doua comode. Pe vremuri fusese fireste o sufragerie intreaga, insa anii de comunism erau grei, iar contele nu fusese angajat decat in munci necalificate si extrem de prost platite, asa incat covoarele, tablourile, marea parte a mobilei fusesera vandute, rand pe rand.

Contele suportase cu stoicism. Din ce imi povestea, cel mai mult parea sa fi fost ingrozit de lipsa de gust. Casa ii fusee nationalizata, fusese dat afara si mutat la mansarda in odaile servitorilor, ei bine, era indignat ca noii chiriasi zugravisera casa scarii intr-o paleta de culori detestabila.

Mi-a povestit multe in seara aceea, atat de multe incat amintirile aveau sa se amestece si sa devina tot mai confuze, dupa trecerea atator ani.

Familia din care se tragea avea doua ramuri principale, in Suedia si Germania (Horst parea sa fie numele german al familiei). Insa membri ai familiei Herosmonte existau si in alte parti ale Europei. Contele fusese adus in Romania cand era mic. Numele de Radulescu cred il primise de la tatal adoptiv, dar nu as jura ca memoria nu imi joaca renghiul.

Fusese invitat prin anii treizeci la o receptie organizata pe insula Spitzbergen de catre regele Norvegiei. Amintirea acestei receptii a revenit de cateva ori in discutia noastra. Contele povestea superb si avea mai ales darul sa scoata la iveala amanunte pline de culoare care te faceau sa te transpui in poveste. Il ascultam si parca il vedeam imbracat in frac, coborand de pe vapor si intampinat pe tarmul insulei de familia regala norvegiana.

M-a servit cu biscuiti si cu cafea, in cesti micute de portelan de Meissen. Continua sa povesteasca.

Fusese foarte apropiat de Printul Nicolae. Zambeam unui gand, asadar fusese si el tanar si nazdravan? Avusese pasiunea automobilelor si a vitezei? Mi-am amintit brusc de o fotografie pe care o vazusem de mult. Doamna Paranici, prietena mamei mele, fusese inainte de razboi administratoarea unuia din marile hoteluri din Sinaia. In fotografie aparea alaturi de conte si de sotul ei, la Cota 1400. Fotografia era facuta prin anii treizeci. Ei bine, contele arata la fel! Trebuia sa admit ca nu fusese niciodata tanar, nu aveam alta explicatie.

Fusese casatorit de mult, insa pentru foarte putin timp, sotia lui murise dupa numai cativa ani. Ramasese singur, amintirea ei era prea puternica, chiar dupa amar de vreme.

Savuram cafeaua si il ascultam.

Calatorise mult si vazuse toate marile muzee ale Europei. Avusese posbilitatea sa staruie in cate un muzeu ore in sir, zi dupa zi.

Tocmai citisem o carte superba a lui Fromentin, Maitres d’autrefois, o gasisem intr-un mic anticariat care era pe langa cinematograful Scala. Visam sa ajung si eu sa vad panzele maestrilor olandezi, iar contele imi povestea despre ce vazuse prin Rijksmuseum si prin Zwinger, prin Luvru si prin Alte Pinakothek, la Muenchen. Dela olandezi a trecut apoi la venetieni.

Am terminat de baut cafeaua, contele s-a ridicat si a deschis un sertar. A scos o carte. Vorbeam de Giorgione si de Tizian. Iata o carte care a fost publicata la Venetia pe la anul 1700. Va rog sa o rasfoiti. Exista in carte o imagine a lui Mihai Viteazul.

Matusa lui a intrat in sufragerie. Avea o suta de ani. Micsorata de varsta, nu mai auzea deloc. Contele i se adresa facandu-si mainile palnie la urechea ei. Era un pic caraghios, cum isi aduna palmele in palnie, parea falfaitul aripilor unui cocostarc.

Matusa vorbea romaneste usor cantat, cu un accent italienesc. Mi-a pus cateva intrebari, iar contele a raspuns in locul meu. A luat apoi cartea pulblicata la Venetia si s-a adancit in lectura ei, fara sa ne mai ia in seama.

Aveam sa ajung peste multi ani la Dresda, la Zwinger. Cand am vazut lucrarea lui Vermeer, Brieflesendes Maedchen, am tresarit. Mi s-a parut ca Herosmonte se afla langa mine, zambind. Imi vorbise in seara aceea de demult despre panza lui Vermeer de la Zwinger, asa cum imi vorbise si despre sala cu picturi de Rembrandt.

Trecuse de acum amar de vreme din seara in care il vizitasem, el avea insa aceeasi varsta. Am inchis ochii, i-am deschis dupa o clipa. Contele disparuse. Am inchis ochii din nou, am privit in oglinda si mi-am dat seama ca anii lasasera de fapt urme adanci.

M.I.P.S.A

februarie 4th, 2008

Parodie care amesteca pomana lui Marean Vanghele (primarul) si marele guru Gregorian Bivolaru (Gryg), seful Miscarii de Integrare Spirituala in Absolut

O moda, sau o omitere la moda, a devenit tot mai frecventa si deranjanta, pentru cetateanul care nu se informeaza zilnic si care astfel pierde legatura cu evenimentele de top din Romania. Abrevierile, prescurtarile, folosirea numelor persoanelor publice, a VIP-urilor, vedetelor din sport, muzica sau a personajelor mondene, sunt folosite de mijloacele mass-media ori de institutiile publice, fara a fi insotite de explicatii concrete. Astfel, ai ocazia sa deschizi un ziar sau televizorul si sa afli ca RAPPS a vandut activele societatii “Tz.”, domnului Popescu (care domn Popescu? Cine este?), de parca toata lumea ar fi obligata sa-l cunoasca pe nea Popescu, asta. Sau, firma MTRSC-EXIM a concesionat un teren in valoare de 14 milioane de euro unei firme fantoma, patronata de un arab, care de cum s-a vazut cu actele in mana, a vandut terenul, bucata cu bucata, unor personaje importante din administratia publica, afacerea ilicita fiind intermediata de secretarul partidului PSTGMR, care a si fost sanctionat cu vot de blam (saracul, ce pedeapsa aspra!). Sau mai citesti in presa sportiva: “Giuvaierul nepretuit al fotbalului romanesc, a inscris un euro-gol in poarta lui Arsenal.” – Care giuvaier sau nestemata? Eu nu prea sunt pasionat de sport, dar daca e vorba de o realizare romaneasca, vreau sa aflu, sa ma mandresc ca sunt roman si cand citesc asa ceva…, pur si simplu ma lipsesc. Sau, cunoscuta doamna Columbulescu a fost ieri la salonul de infrumusetare din centrul capitalei, unde numai pentru manichiura a platit suma de 2000 de euro.- Ei si! Ce ma intereseaza pe mine cu ce viteza isi piaptana parul doamna Columbulescu sau cati bani aloca pentru treaba asta? Mi se pare o chestiune de nesimtire din partea ei, mai ales ca in Romania sunt milioane de oamani care n-au dupa ce bea apa! Si ca sa n-o mai lungesc, lista exemplelor poate continua si sunt sigur ca si dv a-ti putea sa contribuiti la asta. Ei bine acest fenomen m-a inspirat in scrierea acestei intamplari imaginare, pe care vreau sa v-o povestesc si dv.

Eram in vizita la un prieten din Arad si ma plimbam agale pe strada, cand mi-a sarit in ochi un afis lipit pe un stalp de iluminat stradal. Cu un fundal zugravit in culori tipatoare, de te dureau ochii cand te uitai la el, infatisa un individ imbracat intr-o manta portocalie, cu o fata, din care cu greu puteai sa distingi ochii si nasul, din cauza obrajilor imensi. Afisul avea un titlu cel putin bizar: “Lansarea M.I.P.S.A va avea loc sambata 27 mai, la ora 17.30, in sala mare a casei de cultura”. Mai jos, cu litere ciudat de stilizate, exista si o explicatie: “De aceasta lansare se va ocupa insusi arhitectul creatiei, (citesc curul si apoi imi dau seama ca de fapt scria gurul) domeniului, domnul Greguran Bivolescu. Ma opresc in loc si ma uit mai atent la afis, incercand sa inteleg ce dracu mai o fi si chestia asta, dar lamuririle erau cat se poate de vagi. Mai sa fie! Ce naiba lanseaza astia? A ajuns casa de cultura un fel de aerodrom spatial, gen NASA? Trebuie sa ma duc neaparat sa vad despre ce este vorba. Am asteptat cu nerabdare sa vina ziua si ora respectivei lansari si ma intrebam daca trebuie sa-mi iau si o sticla fumurie (ca la eclipsa), ca sa nu ma orbeasca lansarea. In sfarsit, am ajuns la mult trambitata lansare. Cand ce sa vezi? Nici vorba de rachete sau ceva similar! Nu! In sala era lume pestrita si curioasa, iar la tribuna, tipul din fotografia afisului, se agita dand din maini si discuta cu un individ impodobit ca un brad de craciun cu tot felul de cabluri si sarme, care mesterea la microfoane. Cand si cand se mai auzea un tiuit in difuzoarele din sala, un barait si apoi iar liniste. M-am gandit ca probabil aveau probleme cu statia de amplificare a salii. Intr-un final tipul cu cablurile a reusit sa rezolve problema si in difuzoarele salii se auzi vocea puternica a marelui (curu), pardon guru.
– Buna ziua stimati invitati, doamnelor si domnilor!
In timp ce omul de la tribuna isi incepea discursul, am avut un fel de revelatie: Citisem curu in loc de guru. De ce oare? Apoi mi-am dat seama ca subconstientul meu lucrase. Pai cum sa nu te gandesti la partea dorsala a corpului omenesc, cand te uiti la individul asta? Fata lui disparea intre cei doi obraji exagerat de umflati, lasand sa se vada doar gura imensa, cu buzele tuguiate, care fara sa vrei, iti incitau imaginatia. Marele maestru isi continua discursul…
– In primul rand tin sa multumesc organizatorilor si in special Primarului nostru, domnul Varean Manghele, care ne-a pus la dispozitie si materia prima pentru demonstratia practica din finalul acestei expuneri, iar din produsul rezultat, va invitam sa va desfatati papilele gustative.
– Probabil va intrebati ce inseamna MIPSA. Ei bine, este abrevierea de la “Manualul de invatarea prepararii sarmalelor ardelenesti” si este un un manual culinar, nu o carte de bucate.
Se stie cat de bogata este bucataria ardeleneasca, dar in prepararea sarmalelor, ardelenii s-au dovedit a fi cei mai priceputi si inventivi bucatari din tara. Despre aceasta tema s-a mai scris si s-au mai publicat multe lucrari. Desigur va intrebati, atunci la ce am mai scris si eu, inca o lucrare. Ei bine, ineditul acestei lucrari consta in metoda de prepraare, o metoda noua in tara noasta, care foloseste tehnici Yoga de energizare pozitiva. Aceste metode au fost testate si perfectionate in indepartatul podis al Chinei. Sa nu va inchipuiti cumva ca in China se pregatesc sarmale ardelenesti! Nuuu…, nici vorba! In China se prepara traditionala mancare chinezeasca. Eu doar am imbinat doua dintre cele mai cunoscute traditii ale poporului chinez, si anume: bucataria si meditatia, iar rezultatele au fost surprinzatoare. Gustul sarmalelor s-a imbunatatit, numarul caloriilor a scazut, iar acest preparat poate fi folosit cu succes in curele de slabire, mai ales datorita incarcaturii de energii pozitive si il recomand cu precadere doamnelor care doresc sa mai dea jos din kilogramele in plus. Si acum pentru ca v-am explicat despre ce este vorba, vom trece la o demonstratie practica. Si cand marele guru rosti aceste cuvinte, pe scena aparura cativa barbati, imbracati in costume albastre, mulate pe corp, care transportau un aragaz cu butelie si o cratita imensa din care ieseau aburi. Lasara jos aragazul si iesira din scena, tot asa cum si intrasera, ca niste umbre care se topesc in neant. Apoi iluminarea scenei se schimba intr-o culoare violacee si o muzica cu efecte spatiale se auzi pe fundal. Pe scena isi facu aparitia un grup de tinere, echipate tot in costume mulate pe corp, dar de data aceasta costumele erau de culoare portocalie si aveau pe umeri un fel de aripioare, ca acelea de rechin. Fetele tinandu-se de maini, il inconjurara pe maestru si aragazul cu oala de sarmale care fierbea la foc mic, formand o spirala energetica. Marele guru isi puse pe umeri o manta de culoare portocalie, tot cu aripi de rechin, iar pe cap purta un fel de oala de noapte din postav portocaliu. Maistrul de sunet si lumini (tipul cu cablurile), amplasa langa aragaz un microfon, pentru ca publicul din sala sa poata auzi incantatiile savante de energizare, rostite de marele guru. Cand spirala formata din grupul de fete se defini complet, marele guru (Greguran Bivolescu), care supraveghease cu un ochi atent operatiunea, lua pozitia cocorului (stand intr-un picior, cu mainile ridicate in sus, asemenea unor aripi), o pozitie care nu-l avantaja catusi de putin din punct de vedere estetic si incepu sa tremure din toate incheieturile si sa behaie un fel de cantec doar de el stiut. Cand vocea marelui guru se ridica, spirala era strabatuta de acel tremur ciudat, acelasi care il apucase si pe el, iar scena era atat de caraghioasa incat te facea sa te gandesti daca nu cumva nea cablu (maistrul cu sunetul si luminile), incurcase firele si din gresala ii racordase la 220V pe indivizii de pe scena. Intr-un tarziu se incheie descantecul sarmalelor si publicul fu invitat sa guste preparatul proaspat energizat. Bineinteles ca in acel moment s-a creat o busculada in dreptul scarilor care duceau spre scena si cativa pensionari, care probabil stiau sau aflasera de ospatul din final si venisera din timp sa ocupe locurile din fata, fura calcati in picioare de cativa oameni ai strazilor, care probabil si ei mirosisera ospatul sau ii urmarisera pe pensionari. Pe scena isi facura aparitia trupele de ordine care protejau pe cele cateva tinere care imparteau sarmalele. In acest timp marele guru facea o informare, care se referea la faptul ca se hotarase sa fondeze o miscare intitulata sugestiv MIPSA, care va avea drept scop, adunarea adeptilor preparatelor energizate. Miscare va avea caracter international si se vor forma filiale ale miscarii in intreaga lume.
In final, Primarul, Domnul Varean Manglele, lua cuvantul, folosind microfonul pus la dispozitie de nea cablu si incerca pe un ton ferm, sa potoleasca elanul multimii, asigurandu-i pe pensionari ca sarmalele ajung pentru toata lumea si sa nu uite nimeni ca saptamana viitoare vor fi alegerile locale si sa fie atenti cum voteaza fiecare. In multime se auzira cateva voci mai puternice care ii acuzau pe cei din primele randuri, ca au venit cu sacosele ca sa i-a sarmale pentru acasa. Undeva mai in spatele cozii formate, un reporter TV, cu un microfon in mana, lua un interviu unui batranel, care tremura de frig si probabil si de foame.
– Ce parere aveti despre acest eveniment?
– Sunt niste hoti, domnule. Niste hoti! Astia din fata au venit in urma mea si uite ca au luat sarmale, iar mie cred ca nu o sa-mi mai ajunga. Am venit aici acum 3 zile, m-am inscris pe lista in mod civilizat, apoi mi-am luat scaunelul si m-am asezat la coada. Iar acum nu se mai tine cont nici de liste, nici de coada. Niste hoti!
– Dar despre expunerea maestrului Greguran Bivolescu, ce parere aveti?
– Da dracu a stat sa asculte ce zice asta! Eu eram cu ochii atintiti pe aia care incercau sa se bage in fata.

Pe scena lupta pentru sarmale se incinsese, iar fortele de ordine bateau in retragere, nedorind sa raneasca din gresala vreun pensionar. Fetele care imparteau sarmalele disparusera si le luasera locul doi jandarmi foarte solizi, care incercau din rasputeri sa tina multimea la distanta. Circul era in toi cand m-am hotarat sa parasesc sala. Mediatizata lansare se transformase intr-o acerba lupta pentru existenta, fapt care mi-a lasat un gust amar. Ma gandeam in sinea mea:

– Oare asa se traieste in Romania secolului XXI?
– Pentru asta am iesit eu in strada, in 1989, ca sa demolam comunismul?
– Asta inseamna democratie si protectie sociala?
– Nu vad nici o diferenta fata de vechiul regim. In acest caz imi pare rau ca n-am stat acasa.
– Ce imi trebuia mie revolutie?
– La ce imi foloseste mie democratia asta originala?
Sincer! Se traieste mai rau ca inainte! Doar unii (putini la numar) pot spune ca e mai bine ca inainte.

Judex

Gustare rece – Mousse de somon cu sos de Manciuria

februarie 4th, 2008

Bucatar: Ioan Fatol

Materii prime:

– somon fume – 150 g
– smantana dulce – 200 g
– icre Manciuria – 50 g
– lamaie – 200 g
– piper – 10 g
– sare – 5 g

Mod de preparare:

Se mixeaza 100 de grame de somon fume impreuna cu 100 de grame de smantana dulce, sucul de la o lamaie, sare si piper, pana devine o pasta omogena.
Restul de smantana se bate putin, se adauga icrele de Manciuria, putina sare, putin suc de lamaie si se amesteca.

Mod de prezentare

Mousse-ul se pune pe farfurie cu pasul de bucatarie, se inveleste cu o felie de somon fume si se toarna sosul de manciuria alaturi.

www.vinul.ro

Lama impadurita a Bistritei

februarie 4th, 2008

iarasi si iarasi

februarie 4th, 2008

Sub steaua care iarasi

rasare-a tenebra

iarasi ma prind doar cu mine în hora

arînd si semanînd

iarasi în gol

cerul si pamîntul

si iarasi s-a varsat pe podea

din pocal veninul izbavitor.

Iarasi si iarasi

acelasi iarasi blestemat

ma-mpiedica sa ma nasc…

Trandafiri

februarie 4th, 2008

Dintr-un spin
Căzut din părul tău arămiu,
Mi-a crescut în palmă un trandafir.
Fără să mă bucure,
Fără să mă doară.
Tensiunea acumulată
Trebuia să ţâşnească-ntr-un fel!
Ochii tăi nu erau destul de albaştri,
De goi,
Ca să poată minţi nepedepsiţi.
Dacă pari încruntată
Îţi arăt palma.
Începi să citeşti
În petalele trandafirului
Ce se mai întâmplă cu noi.
Când ai plecat la Cluj
Polenul a dispărut
Într-o singură noapte.
Palma s-a ofilit aşteptând.
Nu mai am curajul
Să consult alte vrăjitoare
Să-mi spună dacă şi când.
Părul tău cu străluciri de soare
Nu-mi mai seamănă-n palmă
Trandafiri.

Dan David, Los Angeles, aprilie-15-2006.
Foto Anna Davtyan

Conflictul dintre Adevarul crestin si filosofia evolutionista, autor Ierom. Serafim Rose

februarie 4th, 2008

Potrivit teoriei evolutiei, omul s-a ridicat din salbaticie, si tocmai de aceea cartile il arata pe omul de Cro-Magnon sau pe omul de Neanderthal foarte salbatici la infatisa re, gata sa-i dea cuiva in cap si sa-i ia carnea. Evident, e doar ceva imaginar, nu un fapt intemeiat pe forma fosilelor sau pe altceva de felul acesta.

Daca crezi ca omul provine din salbaticie, vei interpreta intreaga istorie trecuta in acesti termeni. Dar Ortodoxia sustine ca omul a cazut din Rai. In filosofia evolutionista nu e loc pentru o stare suprafireasca a lui Adam. De-aceea, cei ce vor sa pastreze si crestinismul si evolutionismul sunt siliti sa alipeasca un Rai artificial unei creaturi de tip maimuta. E vadit ca avem de-a face cu doua sisteme diferite care nu pot fi amestecate.

Pana la urma, se intampla ca oamenii care fac acest lucru (inclusiv multi catolici din ultimele decade) sa vada ca au ajuns in incurcatura, acceptand deci ca evolutia trebuie sa fie corecta, iar crestinismul un mit. Ei incep sa spuna despre caderea omului ca este doar o cadere din imaturitatea cosmica: ca atunci cand oamenii-maimuta, aflati intr-o stare de naivitate, au evoluat in fiinte umane, au dobandit un complex de vinovatie – aceasta fiind caderea. Pe deasupra, ajung sa creada ca la inceput nu exista o singura pereche de fiinte umane, ci mai multe. Aceasta se numeste poligenism – ideea ca omul provine din mai multe perechi.

De indata ce ai cedat ideii ca Facerea si obarsia omului trebuie cercetate in chip rationalist – pe temeiul filosofiei naturaliste a ganditorilor moderni -trebuie sa lasi deoparte crestinismul. Filosofia naturalista este taramul ade varurilor relative. Pe de alta parte, in invatatura Sfintilor Parinti avem ade varuri descoperite si date noua de oameni insuflati de Dumnezeu.

In scrierile Sfintilor Parinti exista o multime de material despre evolutie, desi pare greu de crezut. Daca cercetezi ce anume este evolutia din punct de vedere filosofic si teologic si apoi cauti acele probleme la Sfintii Parinti, poti sa gasesti o mare cantitate de informatie. Nu putem patrunde prea mult in ea acum, insa vom atinge cateva puncte, spre a caracteriza evolutia din punctul de vedere al invataturii patristice.

Trebuie notat in primul rand ca, dupa Sfintii Parinti, zidirea este ceva destul de diferit de lumea pe care o vedem azi; este vorba de un principiu cu totul diferit. Lucrul acesta se opune gandirii \”evolutionistilor crestini\” mo derni. Un astfel de evolutionist, \”teologul\” grec Panaghiotis Trempelas, scrie ca \”Pare a fi mai slavit si mai dumnezeieste si mai in armonie cu metodele obisnuite ale lui Dumnezeu, pe care le vedem zilnic infatisate in natura, sa fi creat feluritele forme prin metode evolutioniste.\”

(Vom nota aici ca adeseori \”teologii\” sunt cam in urma timpului. Pentru a-si cere scuze fata de dogma stiintifica, de multe ori vin cu lucruri pe care oamenii de stiinta le-au parasit deja, fiindca oamenii de stiinta citesc ceea ce se scrie. \”Teologii\” sunt adeseori speriati ca vor ajunge sa fie demodati sau sa spuna ceva ce nu se potriveste cu opiniile stiintifice. Astfel ca adeseori se intampla ca ei sa alunece catre idei evolutioniste, necercetand problema in intregul ei, neavand o filosofie dusa pana la capat si neavand cunostinta de dovezile stiintifice si de problemele stiintifice.)

Ideea formulata de Panaghiotis Trempelas – potrivit careia se presupune ca si creatia este in acord cu metodele pe care Dumnezeu le foloseste tot timpul – nu are, in mod sigur, nimic patristic, caci Facerea este venirea lumii la fiinta. Oricare dintre Sfintii Parinti care scrie despre aceasta va spune ca primele Sase Zile ale Facerii au fost cu totul deosebite de orice altceva s-a intamplat vreodata in istoria lumii.

Chiar Fericitul Augustin spune: creatia este o taina. El spune ca nici ma car nu putem vorbi despre ea, fiind atat de diferita de experienta noastra: ea este mai presus de noi. Creatia este ceva diferit; este inceputul tuturor celor prezente, nu felul lor de a fi in prezent.

Unii \”teologi\”, mai curand naivi, incearca sa spuna ca cele Sase Zile ale Facerii pot fi perioade oricat de lungi, ca pot sa corespunda cu diferitele stra turi geologice. Acest lucru este, bineinteles, absurd, fiindca straturile geolo gice nu au sase stratificari usor identificabile, sau cinci, sau patru sau orice alt ceva de felul acesta. Exista o multime de stratificari, si nu corespund deloc cu cele Sase Zile ale Facerii. Deci asimilarea este mult prea inconsistenta.

In realitate – chiar daca pare un lucru ingrozitor de fundamentalist cand il rostesti – Sfintii Parinti spun ca acele Zile erau de douazeci si patru de ore lungime. Sfantul Efrem Sirul chiar le imparte in doua perioade, fiecare de cate douasprezece ore. Sfantul Vasile cel Mare spune ca in Cartea Facerii cea dintai Zi nu se numeste \”ziua intai\”, ci \”zi una\”, fiindca aceasta este ziua cea una cu care Dumnezeu a masurat tot restul zidirii; adica Ziua intai, despre care el spune ca a avut douazeci si patru de ore, este exact aceeasi zi care se repeta in restul creatiei.

Daca te gandesti mai bine, nu este nimic cu adevarat dificil in aceasta idee, fiindca zidirea lui Dumnezeu este ceva cu totul in afara cunoasterii noastre prezente. Asimilarea zilelor cu epocile nu are nici un sens; ele nu pot fi facute sa coincida. Deci pentru ce ai avea nevoie de o zi care sa fie de o mie sau de un milion de ani lungime ?(Unii comentatori moderni, incercând sa plaseze relatarea Facerii in interiorul scalei temporale evolutioniste, au incercat in zadar sa arate ca Sfintii Parinti credeau ca cele Sase Zile ale Facerii ar fi epoci indelungate. Cei ce au citat in acest scop mentionarea de catre Sfântul Ioan Damaschin a celor \”sapte veacuri ale lumii\” {Dogmatica II, 1, ed. cit., p. 45) au interpretat gresit spusele lui. Ideea ca istoria lumii cuprinde sapte vârste, corespunzând celor sapte zile ale Saptamânii Facerii, este foarte veche, aflata chiar in perioada precrestina (vezi Damian Thompson, The End of Time, University Press of New England, Hanover, New Hampshire, 1997, pp.7 si 29, si Francis Haber, The Age ofthe World, Johns Hopkins Press, Baltimore, 1959, pp. 19-21); dar, potrivit acestei idei, cele sapte veacuri vin dupa Saptamâna Facerii. Sf. Simeon Noul Teolog arata limpede acest lucru când discuta despre cele Sase Zile ale Facerii si despre Ziua a Saptea, a odihnei lui Dumnezeu: \”Dumnezeu, ca Unul ce cunoaste dinainte toate, a zidit creatia intr-o ordine si intr-o stare bine impodobita, si a rânduit cele sapte zile ca preinchipuire a celor sapte veacuri viitoare\” (Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit., p. 115 – s.n.). Chiar scrierile Sfântului Ioan Damaschin arata limpede ca atunci când vorbeste de \”sapte veacuri\” se refera la istoria lumii de dupa Saptamâna Facerii, caci spune ca \”cele sapte veacuri ale lumii prezente cuprind multe veacuri, adica generatiile de oameni\” (Dogmatica II, 1, ed. cit., p. 46). Lucrul acesta e si mai vadit intr-un capitol ulterior al aceleiasi lucrari, in care scrie anume despre cele Sase Zile ale Facerii, aratând ca el priveste lungimea Zilelor – chiar a primelor trei Zile, de dinainte de facerea soarelui – ca având lungimea unei zile solare, din care 365 alcatuiesc \”cele douasprezece luni ale soa relui\” (Dogmatica II, 7, ed. cit, p. 59). n. ed.)

Sfintii Parinti spun din nou, intr-un singur glas, ca lucrarile ziditoare ale lui Dumnezeu sunt instantanee. Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Ambrozie cel Mare, Sfantul Efrem Sirul si multi altii spun ca, atunci cand Dumnezeu creeaza, El rosteste cuvantul si este mai iute decat gandul.

Exista multe citate patristice pe aceasta tema, dar nu ne vom ocupa de ele aici. Nici unul dintre Sfintii Parinti nu spune ca facerea a fost lenta. Sunt Sase Zile ale Facerii, pe care ei nu le descriu ca pe un proces indelungat. Ideea ca omul ar fi evoluat din ceva inferior este total straina oricarui Sfant Parinte. Dimpotriva, ei spun ca fapturile inferioare au aparut mai intai spre a pregati taramul fapturii celei marete, care este omul, ce trebuia sa aiba o imparatie gata facuta inainte de a veni. Sfantul Grigorie Teologul spune ca omul a fost facut de Dumnezeu in Ziua a Sasea, sosind pe pamantul proaspat zidit.

Exista o invatatura patristica completa despre starea lumii si a lui Adam inainte de cadere. Adam a fost potential nemuritor. Cum zice Fericitul Augustin, el a fost zidit cu putinta de a fi ori muritor, ori nemuritor cu trupul, iar prin caderea sa a ales a fi muritor cu trupul.

Zidirea de dinainte de caderea lui Adam era intr-o stare diferita. Sfintii Parinti nu ne spun prea multe despre ea: este ceva cu adevarat mai presus de noi. Dar unii Sfinti Parinti dintre cei mai contemplativi, precum Sfantul Gri gorie Sinaitul, descriu starea Raiului. Sfantul Grigorie spune ca Raiul exista si acum in aceeasi stare pe care o avea atunci, dar a ajuns nevazut pentru noi. El este asezat intre stricaciune si nestricaciune, astfel ca, atunci cand in Rai un copac cade la pamant, el nu se descompune, asa cum vedem in jurul nos tru, ci se preschimba intr-o materie bine mirositoare. Este o aluzie care ne spune ca Raiul e mai presus de noi, ca in el este o altfel de randuiala.

Stim despre unii oameni ce au fost in Rai, precum Sfantul Eufrosin Buca tarul, care a adus inapoi trei mere de acolo. Cele trei mere au fost pastrate putin, apoi calugarii le-au impartit si le-au mancat, si erau foarte dulci. Isto risirea spune ca le-au mancat ca pe o paine sfintita, ceea ce inseamna ca aveau ceva in comun cu materia, totusi erau ceva diferit de materie. Astazi oamenii fac speculatii despre materie si antimaterie, despre obarsia sau rada cina materiei – nici ei nu mai stiu bine. De ce, dar, am fi surprinsi ca exista un alt fel de materie ? (Intr-un alt loc, Parintele Serafim il cita pe profesorul I.M. Andreiev de la Seminarul \”Sfânta Treime\” despre felul cum s-a schimbat materia la cadere: \”Crestinismul a vazut in totdeauna starea prezenta a materiei ca rezultatul caderii in pacat… Caderea omului a schimbat intreaga natura, inclusiv firea materiei insasi, care a fost blestemata de Dumnezeu (Fac. 3, 17) (Andreiev, \”Scientific Knowledge and Christian Truth\”, in St. Vladimir National Calendar for 1974 p 69). Vezi si Vladimir Lossky, The Mystical Theology of the tstern Church, James Clarke Co., Londra, 1957, pp. 103-104. (ed. rom, Teologia mistica a Bisericii de Rasarit, Ed. Anastasia, Bucuresti, f.a.).

Stim, de asemenea, ca va exista si un alt fel de trup, un trup duhovnicesc. Trupul nostru cel inviat va fi dintr-un alt fel de materie decat stim acum. Sfantul Grigorie Sinaitul spune ca va fi la fel ca trupul nostru de acum, dar fara umori si fara grosime. Nu stim cum este, caci atata vreme ce nu am vazut un inger, nu avem experienta acestui lucru. Nu e nevoie sa facem speculatii despre ce anume fel de materie este aceasta, fiindca ni se va descoperi cand va fi nevoie sa stim, in viata viitoare. E de ajuns sa stim ca Raiul si starea intregii zidiri inainte de caderea lui Adam se deosebeau foarte mult de ceea ce stim acum.

Legea firii pe care o cunoastem acum este legea firii date de Dumnezeu la caderea lui Adam; adica atunci cand a zis Blestemat este pamantul intru lu­crurile tale (Fac. 3, 17) si in dureri vei naste copii (Fac. 3, 16). Adam a adus moartea in lume, deci este foarte probabil ca nici o fiinta nu a murit inainte de cadere. Inainte de cadere Eva era fecioara. Dumnezeu a facut parte barbateasca si femeiasca stiind ca omul avea sa cada si va avea nevoie de acest mijloc de inmultire.

Este ceva de mare taina in starea zidirii dinainte de caderea lui Adam, dar nu este nevoie sa o cercetam, fiindca nu ne interesam de felul \”cum\” a avut loc zidirea. Stim ca a existat o facere in Sase Zile, iar Sfintii Parinti spun ca ele aveau lungimea de douazeci si patru de ore. Nu e nimic surprinzator in faptul ca lucrarile se savarsesc instantaneu: Dumnezeu voieste si se face, graieste si se implineste. intrucat credem in Dumnezeu Care este Atotputer nic, nu este nici un fel de problema. Dar cum era, cate feluri de fapturi exis tau – de pilda, daca erau toate felurile de pisici pe care le vedem, sau existau cinci tipuri principale – nu stim, si nici nu este important sa stim.

Adaugarea ideii de Dumnezeu la teoria evolutiei, cum fac unii evolutionisti crestini, nu ajuta la nimic. Sau, poate, ajuta intr-un singur fel: te scoate din dilema aflarii de unde au aparut toate mai intai. In loc de un urias castron cu terci cosmic de tapioca, il ai pe Dumnezeu. Este ceva mai limpede; o idee deslusita. Daca terciul de tapioca se afla undeva in spatiu, este ceva foarte mistic si greu de inteles. Daca esti materialist, ti se pare normal, dar aceasta se intemeiaza exclusiv pe prejudecatile tale.

Dar, in afara de aceasta – problema aflarii de unde provin toate la origine – nu este de mare ajutor sa il adaogi pe Dumnezeu ideii de evolutie. Dificul tatile teoriei raman, indiferent daca in spatele ei se afla sau nu Dumnezeu.

Filosofia moderna a evolutiei si invatatura ortodoxa se deosebesc nu doar in privinta intelegerii trecutului omului, ci si in privinta viitorului sau. Daca creatia este un filament urias care evolueaza, preschimbandu-se in noi spe cii, atunci ne putem astepta la evolutia \”Supraomului\” – despre care vom discuta imediat. Dar, daca creatia este alcatuita din fapturi distincte, atunci ne putem astepta la ceva diferit. Nu ne putem astepta ca fapturile sa se schimbe sau sa urce de la inferior la superior.

In ce priveste putinta preschimbarii \”genurilor\” de creaturi, Sfintii Parinti au o invatatura bine conturata. (Sfintii Parinti folosesc cuvantul \”fel\”, dupa termenul folosit in Cartea Facerii; \”specia\” este un concept foarte arbitrar si nu trebuie sa-l luam ca pe o limitare.) Vom cita, pe scurt, cativa Sfinti Parinti despre acest subiect.

Sfantul Grigorie al Nyssei citeaza spusele surorii sale Macrina pe patul de moarte, cand vorbea chiar despre aceasta problema, impotrivindu-se ideii de preexistenta si transmigrare a sufletelor. Ea spune, prin gura Sfantului Grigorie:

\”Mi se pare ca cei ce cred ca sufletul rataceste in fiinte cu natura diferi ta, confunda insusirile naturii, amestecand si incurcand lucrurile intre ele: irationalul cu rationalul, sensibilul cu insensibilul, care, daca vin in contact unul cu altul, nu sunt despartite intre ele de nici o ordine fireasca. Or, sa zicem ca acelasi suflet este acum cuvantator si ganditor, purtand haina trupeasca corespunzatoare, iar apoi acelasi suflet aluneca, varandu-se in gauri ca serpii sau se aduna in stoluri ca pasarile, sau se face vita de povara, sau carnivor acvatic, sau decade pana la treapta de lucru nesimtitor si face radacini, devenind copac si odraslind ramuri care cresc, aparand pe ele fie o floare, fie un fruct bun de mancat, fie unul otravitor. Dar aceasta nu este altceva decat a crede ca toate sunt la fel si ca in toate cate sunt . exista o singura fire, topita intr-o generalizare confuza si nedistincta, de vreme ce nici o proprietate nu desparte corpurile unul de altul.\” (Sf. Grigorie al Nyssei, Dialog despre suflet si inviere) Se vede limpede ca Sfintii Parinti credeau intr-o aranjare ordonata a fap turilor distincte. Nu este vorba, cum ar fi vrut Erasmus Darwin, de un fila­ment unic ce strabate toate fiintele; dimpotriva, sunt firi distincte.

Una dintre lucrarile fundamentale ale invataturii ortodoxe este Izvorul cu­noasterii, de Sfantul Ioan Damaschin. Aceasta importanta lucrare din veacul al optulea e impartita in trei parti. Prima parte se cheama Capete filosofice; a doua, Despre erezii, in care ni se spune exact ce anume credeau ereticii si de ce noi nu credem astfel; iar a treia parte este infatisarea amanuntita a cre dintei ortodoxe (sau Dogmatica), una dintre cartile clasice ale teologiei orto doxe, in Capetele filosofice Sfantul Ioan incepe cu capitole ce trateaza pro bleme precum: \”ce este cunoasterea ?\”, \”ce este filosofia ?\”, \”ce este fiin tarea ?\”, \”ce este substanta ?\”, \”ce este intamplarea ?\”, \”ce este specia ?\”, \”ce este genul ?\”, \”ce sunt diferentele ?\”, \”ce sunt proprietatile, predicatele ?\”. intreaga filosofie ortodoxa infatisata de el se intemeiaza pe ideea ca realita tea este foarte clar impartita in diferite fiintari, fiecare cu propria esenta, propria fire, si nici una din ele nu se confunda cu vreo alta. Sfantul Ioan Da maschin voia ca aceasta parte sa fie citita, iar filosofia ei inteleasa, inainte de citirea cartii sale despre teologia ortodoxa, infatisarea amanuntita a credin tei ortodoxe.

Exista cateva carti fundamentale ale Parintilor ortodocsi care trateaza de spre felurile creaturilor. Exista cateva carti care se cheama Hexaimeron, adi ca \”Sase Zile\”: este vorba de talcuiri asupra celor Sase Zile ale Facerii. Una dintre ele apartine Sfantului Vasile cel Mare, in Rasarit, alta e a Sfantului Ambrozie al Mediolanului, in Apus, iar altele sunt mai putin importante. Exista talcuiri la Cartea Facerii de Sfantul Ioan Gura de Aur si de Sfantul Efrem Sirul, si exista multe alte scrieri pe aceste teme presarate in scrierile multor Sfinti Parinti. Un Sfant Parinte mai apropiat de noi, Sfantul Ioan din Kronstadt, a scris si el un Hexaimeron.

Cartile enumerate sunt foarte insufletitoare, caci ele nu cuprind doar cu noastere abstracta, ci sunt pline de intelepciune practica. Sfintii Parinti folosesc dragostea fata de fire si splendorile zidirii lui Dumnezeu spre pilda noastra, a fiintelor omenesti. Exista o multime de mici exemple dragalase despre cum trebuie sa fim ca porumbelul in iubirea sa fata de perechea lui, cum trebuie sa fim ca animalele intelepte si nu ca cele proaste etc. Chiar in manastirea noastra putem lua pilda de la veveritele noastre, care sunt foarte lacome. Nu trebuie sa fim ca ele, ci trebuie sa fim blanzi precum caprioara. Avem pretutindeni in jurul nostru exemple de acest fel.
In Hexaimeronul sau, Sfantul Vasile citeaza vorbele lui Dumnezeu din Cartea Facerii: Sa rasara pamantul. \”Aceasta mica porunca\”, zice Sfantul Vasile, \”s-a prefacut indata intr-o puternica lege a naturii si intr-o ratiune maiastra. Porunca aceasta a savarsit miile si miile de insusiri ale plantelor si ale arborilor mai iute decat un gand de-al nostru.\” (Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron, p. 130) In alta parte, Sfantul Vasile zice despre porunca dumnezeiasca Sa rasara pamantul iarba verde (Fac. 1, 11): \”La acest cuvant, toate padurile s-au indesit, toti arborii s-au ri dicat iute in sus, (…) toate crangurile s-au acoperit indata de tufani, desi (…); toti intr-o clipita de vreme au aparut.\” (Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron, p. 125)

In Omilia a Noua din Hexaimeronul sau, Sfantul Vasile are un citat chiar despre problema succesiunii creaturilor, una dupa alta. El citeaza Facerea: Sa scoata pamantul suflet viu dupa fel, de cele cu patru picioare si de cele ce se tarasc si fiare pre pamant dupa fel (Fac. 1, 24). Sfantul Vasile spune:

\”Gandeste-te la cuvintele lui Dumnezeu care strabat zidirea ! Au ince put de atunci, de la facerea lumii, si lucreaza si acum si merg mai departe pana la sfarsitul lumii. Dupa cum sfera, daca se impinge si este pe un loc inclinat, merge la vale datorita alcatuirii sale si a insusirii locului, si nu se opreste inainte de a ajunge pe loc ses, tot asa si existentele, miscate de o singura porunca, strabat in chip egal zidirea, supusa nasterii si pieirii, si pastreaza, pana la sfarsit, continuarea felurilor, prin asemanarea celor ce alcatuiesc felul. Din cal se naste cal, din leu alt leu, din vultur tot vultur, si fiecare vietuitoare isi pastreaza felul prin continue nasteri, pana la sfarsitul lumii. Timpul nu strica, nici nu pierde insusirile vietuitoarelor, ci parca acum ar fi fost facute, merg vesnic proaspete impreuna cu timpul.\” (Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron, p. 171) Nu este o afirmatie stiintifica, ci una filosofica. Acesta este felul cum a creat Dumnezeu fapturile: fiecare are o anumita samanta, o anumita fire, si le transmite urmasilor sai. Cand apare o exceptie, este vorba de ceva mon struos; iar aceasta nu anuleaza principiul firii lucrurilor, fiecare fiind distinct de celalalt. Daca nu intelegem intreaga varietate a zidirii lui Dumnezeu, vina este a noastra, nu a lui Dumnezeu.

Sfantul Ambrozie are o serie de citate pe aceeasi linie. Hexaimeronul sau e foarte apropiat in duh de cel al Sfantului Vasile.

Avem si alte citate din Sfintii Parinti care ne arata un lucru foarte intere sant: si ei combateau in vechime ceva inrudit cu teoria moderna a evolutiei. Era ideea eretica ca sufletul omului a fost creat dupa trupul sau. Aceeasi idee e invatata astazi de catre \”evolutionistii crestini\”, desi, desigur, vechea erezie nu e identica cu teoria moderna. Cei ce invatau vechea erezie isi intemeiau ideea pe o interpretare gresita a Facerii 2, 7: Si a plasmuit Dumnezeu pre om tarana luand din pamant, si a suflat in fata lui suflare de viata, si s-a facut omul cu suflet viu. Chiar si astazi, \”evolutionistii crestini\” se folosesc de acest pasaj si spun ca \”Aceasta inseamna ca omul a fost mai intai altceva, iar apoi a devenit fiinta omeneasca\”.

In vechime, falsa idee ca sufletul a fost creat dupa trup era pusa in con trast cu ideea opusa – si la fel de falsa – a preexistentei sufletelor. Sfintii Pa rinti, respingand ambele teorii, au afirmat limpede ca sufletul si trupul omu lui au fost create simultan. Iata ce scrie Sfantul Ioan Damaschin:

\”Trupul si sufletul au fost facute deodata, iar nu intai unul si apoi ce lalalt, dupa cum in chip prostesc afirma Origen.\” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica II, p.70-71) Sfantul Grigorie al Nyssei, respingand ambele teorii, intra in mai multe amanunte. El descrie intai ideea lui Origen despre preexistenta sufletelor, adica faptul ca sufletele \”au cazut\” in lumea noastra:

\”Unii dintre inaintasii nostri, care au scris tratatul Despre principii, sunt de parere ca sufletele au existat mai demult ca un popor intr-o anumita tara, dar ca si acolo le-au fost puse in fata modelele pentru rau si bine. Atata vreme cat sufletul staruie in bine, el ramane strain de legaturi trupesti; dar cand pierde legatura cu binele, din clipa aceea el aluneca spre viata de aici, de pe pamant, si asa ajunge sa se margineasca la trup. (Sf. Grigorie al Nyssei, Despre facerea omului, p.75) Apoi, Sfantul Grigorie descrie cealalta erezie, care corespunde cu ideile \”evolutionistilor crestini\” moderni:

\”Altii, dimpotriva, se tin strans de istorisirea lui Moisi in legatura cu facerea omului si sustin ca, judecand dupa trup, sufletul e mai tanar decat trupul, intrucat Domnul a luat intai tarana din pamant si din ea a plasmuit pe om, si abia dupa aceea a suflat in el suflare de viata. Prin aceasta, scri itorii pomeniti voiau sa dovedeasca cum ca trupul e mai de cinste decat sufletul, intrucat acesta a fost varat intr-un trup plasmuit inainte. Ei mai spun ca sufletul a fost facut pentru trup, ca lucrul cel plasmuit sa nu ra mana fara suflare si fara miscare, si ca tot cel plasmuit pentru altul e oricum de mai putina cinste decat cel pentru care a fost facut.\” (Sf. Grigorie al Nyssei, Despre facerea omului) Cu siguranta ca teoria descrisa, desi intr-un alt climat de idei, este foarte apropiata de ideea evolutionistilor moderni ca materia este cu adevarat pe primul loc, iar sufletul este secundar. Sfantul Grigorie al Nyssei respinge aceasta teorie astfel:

\”Nu sustinem nici parerea ca omul a fost plasmuit de Cuvantul cel dumnezeiesc sub forma unei statui de lut pentru care a fost creat mai tar ziu sufletul (caci, daca ar fi fost asa, atunci, intr-adevar, sufletului inzes trat cu putere de judecata i-ar fi fost dat un rang mai mic decat chipului pamantesc); ci, mai curand, intrucat omului ii recunoastem o singura existenta, formand un tot unitar, chiar daca e alcatuit din trup si din suflet, ar trebui sa spunem ca si inceputul existentei sale e unul singur, acelasi pentru amandoua partile, altfel ar trebui sa spunem ca, daca trupul a venit inainte si sufletul dupa aceea, omul e in acelasi timp si mai batran si mai tanar decat sine insusi. (…) intrucat deci, dupa cuvantul Apostolu lui, firea noastra este indoita, cuprinzand pe omul din afara si pe cel dinlauntru, daca unul ar fi fost cel dintai si daca celalalt ar fi venit numai dupa aceea, puterea Ziditorului s-ar fi dovedit a fi nedeplina, nefiind in­destulatoare spre a crea firea omului dintr-o data, ci ar fi dezbinat lucra rea, purtand grija pe rand de fiecare jumatate.\” (Sf. Grigorie al Nyssei, Despre facerea omului)

Desigur, temeiul ultim al ideii de evolutie este faptul de a nu crede ca Dumnezeu este destul de puternic ca sa creeze intreaga lume prin Cuvantul Sau. Si, astfel, incerci sa Il ajuti, lasand Natura sa savarseasca cea mai mare parte a creatiei.

Sfintii Parinti vorbesc si despre ce anume inseamna faptul ca Adam a fost plasmuit din tarana. Unii recurg la faptul ca Sfantul Athanasie cel Mare spune in scrierile sale ca \”Omul intai-zidit a fost facut din tarana ca orisicare, iar mana ce l-a zidit pe Adam zideste iarasi si intotdeauna pe cei ce vin dupa el\” si zic ca \”Aceasta inseamna ca Adam putea sa fi descins dintr-o alta creatura. Nu este nevoie sa fi fost luat din tarana in mod literal. Acea parte a Facerii nu trebuie luata literal.\” Dar se intampla ca tocmai acest subiect e discutat foarte amanuntit de multi Sfinti Parinti. Ei pun problema in foarte multe feluri diferite, aratand absolut limpede ca Adam si Cain sunt doua feluri diferite de oameni. Cain s-a nascut din om, pe cand Adam nu avea tata. Adam a fost plasmuit din tarana, direct de mana lui Hristos. Multi Parinti au invatat in acest chip: Sfantul Chirii al Ierusalimului, Sfantul Ioan Damaschin si altii.

Cand este vorba despre ce anume din Cartea Facerii trebuie interpretat literal si ce anume trebuie interpretat figurat sau alegoric, Sfintii Parinti ne infatiseaza o invatatura foarte limpede. In talcuirea sa, Sfantul Ioan Gura de Aur chiar semnaleaza exact in anumite pasaje ceea ce este figurat si ceea ce este literal. El spune ca aceia care incearca sa faca totul alegoric incearca sa ne nimiceasca credinta.

In marea lor majoritate adevarurile din Cartea Facerii sunt situate la doua niveluri: exista adevaruri literale si mai exista – de multe ori spre folosul nostru duhovnicesc – adevaruri duhovnicesti. De fapt, exista sisteme de trei sau patru niveluri ale intelesului; dar pentru noi este de ajuns sa stim ca exista multe intelesuri mai adanci in Scripturi, dar foarte rar este eliminat cu totul sensul literal. Doar ocazional intelesul este complet figurat.

In general, putem caracteriza evolutia sub aspect filosofic ca pe o \”ere zie\” naturalista care se apropie cel mai mult de a fi exact opusul vechii erezii a preexistentei sufletelor. Ideea preexistentei sufletelor sustine ca exis ta un fel de natura sufleteasca si ca aceasta strabate intreaga creatie, pe cand evolutia este ideea existentei unei fiintari materiale care strabate de-a lungul creatiei. Ambele conceptii nimicesc ideea firilor distincte ale fiintelor create.

Ideea de evolutie era o erezie care lipsea in vechime. Ortodoxia se afla de obicei la mijloc fata de doua erori: de pilda, intre eliminarea completa a firii dumnezeiesti de catre Arie si eliminarea firii omenesti de catre monofiziti, in cazul de fata, erezia opusa (evolutia) nu se intrupase in vechime. Ea a \”asteptat\” pana in vremurile moderne spre a-si face aparitia.
Vom vedea cu mult mai limpede latura filosofica a evolutionismului atunci cand vom examina pe cativa dintre asa-numitii evolutionisti crestini.

www.crestinortodox.ro

Oda la o urna greceasca (Ode on a Grecian Urn), de John Keats

februarie 4th, 2008
William Hilton : portretul lui John Keats.William Hilton : portretul lui John Keats.

Poet romantic englez, John Keats (1795-1821), aduce în poezia sa cultul antichitatii si interesul pentru lumea medievala, folclorica si mitologica.

ODA LA O URNA GRECEASCA

Mireas-a linistii eterne, fecioara înca nerapita,
Copil de suflet al tacerii si-al timpului ce trece greu,
Povestitoare din padure, ce spui povestea înflorita
Mai dulce ca în versul meu,
O ! spune, spune ce-i legenda cu zei si oameni dimpreuna.
Din plaiurile-Arcadiene ori din a´Tempei mândre vai,
Si care-n horbota de frunze, frumosul trup ti-l încununa ?
Si ce fecioare razvratite, ce oameni sunt colo, ce zei ?
Si ce-i navala cea nebuna si lupta ceea de scapare ?
Si fluierele care cânta s-acea salbatec-admirare ?

Sunt dulci cântarile-auzite, dar pentru mine-i mai placuta
Cântarea care nu s-aude ; o! fluiere, cantati mereu,
Nu pentru simturile mele, ci melodia voastra muta
Cântati-o sufletului meu !
O ! tinere, ce stai la umbra, cântarea ta nu vei curma-o,
Cum din copacul larg de ramuri nici frunza nu s-a scutura.
Cu orisicâta îndrazneala, nicicând tu nu vei saruta-o,
Oricât te-ai crede de aproape. Si totusi nu te întrista:
Desi nu ti-ai vazut norocul, nu-mbatrâneste-a ta mireasa,
Si tu de-a pururi vei iubi-o si ea va fi mereu frumoasa.

O ramuri, fericite ramuri ! frunzisul vostru totdeauna
Îl veti pastra si primaverii voi nu veti zice bun-ramas !
Ferice cântaret ! Din fluier doinesti mereu si nou întruna
E-al fluierului dulce glas.
Iat tu, iubire fericita, tu înca esti mai fericita,
Si tineretea ta-i eterna, în veci înfiorata esti,
Tu vesnic calda, bucurie ce-ntruna poate fi simtita,
Deasupra timpului ce trece s-a patimilor omenesti,
Ce-ti lasa inima închisa, de jale si durere frânta,
Usuca limba ta în gura si fruntea ta o înfierbânta.

Dar cine-s oamenii de colo ? Ei vin la jertfa si misteruri.
O ! preot ne-nteles de lume, la ce altar aduci grabit
Sarmana junca ce se zbate si muge-ntruna catre ceruri
Cu pântecele-mpodobit ?
Ce orasel se vede-acolo, pe malul râului sau marii,
Ce pasnica cetate oare în vârful muntelui o fi,
Din care iese tot poporul în dimineata închinarii ?
O ! mic oras, a´tale strade de lume nu vor mai vui.
Si nici un suflet de pe lume nu va veni ca sa ne spuie
De ce acuma sta acolo o parasita cetatuie.

O ! forma atica ! ce zvelta esti în podoabele-ti sculptate !
Cu mândri tineri si fecioare ca statuile-nmarmuriti,
Cu ramurile din padure si buruienile calcate,
De frumusetea ta vrajiti,
Noi stam ca-n fata vesniciei, tacuta pastorala rece !
Tu vei ramâne în mijlocul durerilor ce vor mai fi,
Atunci când vârsta cea de astazi din viata asta s-o petrece,
Si omenirii, ca prieten, vei spune tot ce poate sti:
Ca Adevarul e Frumosul, Frumosul Adevar se cheama,
Atâta-i tot ce stiti aicea, de alta nu mai tineti seama.

Biserici mutilate

februarie 4th, 2008

Capitolul 5

Ruine Domneşti din Ţara Vrancei

Pământul Vrancei este, în ciuda nimicniciei prezentului, o «Grădină a Maicii Domnului». Munţii Vrancei au oferit locul ideal monahilor în căutare de sihăstrii şi vetre monahale. Din inima munţilor până la vărsarea Siretului în Dunăre, de la Valea Milcovului şi Valea Râmnicului, până la întâlnirea Trotuşului cu Siretul şi la limita nordică spre Bacău, pe teritoriul actualului judeţ au existat zeci de mănăstiri, din care unele au reuşit să reziste până în zilele noastre. Aceste aşezări monahale le găsim de-a lungul timpului, când sub jurisdicţia Episcopiei Romanului, când sub cea a Episcopiei Buzăului, în funcţie de împărţirea administrativă a teritoriilor actualului judeţ.
Vrancea arhaică şi Ţinutul Putnei au aparţinut de Episcopia Romanului, iar teritoriile de câmpie şi cele de la sud de Milcov au fost sub jurisdicţia Episcopiei Buzăului. Chiar şi după Unirea din ianuarie 1859, Milcovul a continuat să fie frontiera celor două episcopii, cele două teritorii, de-o parte şi de alta, aparţinând la două unităţi administrative distincte. Cele mai multe mănăstiri din Ţinutul Putnei au dispărut o dată cu legea secularizării averilor mănăstireşti din 1863.
O parte din bisericile mănăstireşti au devenit biserici de mir, altă parte, fiind situate în afara satelor, au fost abandonate. Ruinele unor aşezăminte monahale au dispărut aproape complet, rămânând doar bisericile, ca la fostul Schit Căpătanu şi Mănăstirea Cantemireştilor de la Mera. Multe biserici mănăstireşti au fost distruse de cutremure, cum este cazul lăcaşurilor Dobromir (Soveja) şi Vizantea.
Alte aşezări monahale au fost distruse în desele războaie care se desfăşurau pe aceste teritorii. Chiar domnitorii români, în timpul luptelor dintre ei, au distrus vetre de sihăstrie, cum a fost schitul Babele din Munţii Vrancei. Există astăzi zeci de ruine mănăstireşti în judeţul Vrancea, din care au fost salvate doar bisericile. Sunt şi aşezăminte monahale din care nu au mai rămas decât câteva ruine.
Lipsa unei politici coerente în domeniul patrimoniului religios, neimplicarea Episcopiei Buzăului şi Vrancei şi clientelismul prin care s-au acordat fondurile pentru restaurarea monumentelor istorice fac din aceste prezenţe mănăstireşti nişte ruine din care nu se va mai putea restaura peste câteva zeci de ani, nimic. Toţi politicienii vrânceni, din 1990 şi până astăzi, indiferent de culoarea politică, nu au făcut mare lucru pentru salvarea patrimoniului religios vrâncean. S-au minunat când au aflat din presă, dar nu au iniţiat nici un program de protejare şi restaurare a patrimoniului religios. De altfel, cei care reprezintă interesele vrâncenilor în Parlamentul României şi în Adunarea Episcopală Bisericească de la Buzău habar nu au de starea acestor monumente istorice, iar atunci când s-au implicat au făcut-o, în general propagandistic şi cu o notă politică.
Cele mai celebre aşezăminte din Vrancea arhaică au fost Soveja, Vizantea şi Mera. Atât prin bogăţii cât şi prin faptul că s-au luptat cu răzeşii vrânceni pentru stăpânirea Munţilor Vrancei. Între 1801-1813, în timpul «Procesului Dezrobirii», aceste mănăstiri au rămas departe de lupta ţăranilor vrânceni pentru a scoate din ghearele fanarioţilor reprezentaţi prin familia Roznovanu, munţii, cu toate că cei «trei vechili» ai Vrancei care s-au luptat cu fanarioţii erau oameni ai Bisericii, preoţii Şerban Bălan din Năruja, Constantin Taftă din Negrileşti şi Toader Ţârdea din Păuleşti. Văzută dintr-o altă perspectivă, lupta dintre cele două tabere are dimensiuni shakespeare-iene. De o parte, ţăranii conduşi de preoţi, de cealaltă, fanarioţii, ai căror reprezentanţi – egumenii greci de la Vizantea, Soveja şi Vrancea, au căutat mai bine de un secol să pună mâna pe pământurile şi pădurile Vrancei. Faptul că din cele două mănăstiri s-a ales praful după secularizare este şi răzbunarea sărăciei răzeşilor faţă de opulenţa celor trei citadele ale ortodoxiei de la fruntariile Principatelor : Soveja, Vizantea şi Mera.
Aşezămintele monahale ale Vrancei arhaice erau de două categorii : a) aşezăminte mai mici, care depindeau de Obştea Vrancei : schiturile Valea Neagră şi Lepşa ; b) aşezăminte monahale bogate, care se luptau cu satele răzeşilor vrânceni pentru posesia Munţilor Vrancei : Dobromir (Soveja), Vizantea şi Mera.
După secularizarea averilor mănăstireşti din 1863, mănăstirile din a doua categorie au dispărut pentru că în perioada de dinaintea secularizării acestea se ocupau numai de «afaceri». Schiturile sărace ale Ţării Vrancei – Lepşa şi Valea Neagră au continuat până în zilele noastre. Adevărate «schituri ţărăneşti», acestea au reuşit să străbată istoria zbuciumată a secolului al XIX-lea chiar sub comunişti. Dacă la Dobromir şi Vizantea dezastrul este iremediabil, rămânând doar bisericile fostelor mănăstiri ridicate după «cutremurul cel mare», la Mera, graţie finanţării din partea Ministerului Culturii şi Cultelor, s-a restaurat o parte din fostul complex mănăstiresc şi este posibil ca într-un viitor apropiat aşezământul să fie, din nou, locuit de monahi.
În Ţara Vrancei, pe lângă aceste mănăstiri care au dominat literalmente viaţa monahală, au mai existat şi aşezăminte monahale efemere. Unele consemnate de cronicari, altele uitate în negura vremurilor. Despre cele care au rămas mici consemnări, pe ici, pe colo, amintim fostul Schit «La Gura Peţâcului» din Năruja, ridicat de sătenii din Năruja la 1732 şi fosta mănăstire Varniţa din Câmpuri, din care a mai rămas doar o biserică de lemn ridicată în 1704. Probabil cei care vor scrie o istorie a Ţării Vrancei, vor descoperi prin arhive, date şi informaţii şi despre această latură încă nestudiată a istoriei religioase a vrâncenilor despre care s-a scris prea puţin, cu toate că este cel mai important capitol din istoria Vrancei arhaice.
____________________________________________________________________________________________________________
. Nu există până la această oră o istorie a Ţării Vrancei, cu toate că aceasta ar fi cartea de vizită a judeţului, nici despre viaţa religioasă din Ţara Vrancei. Singurele menţiuni despre viaţa religioasă şi despre lăcaşurile de cult din Vrancea arhaică le găsim în articolele şi studiile dedicate anumitor biserici din acest colţ de rai, pe care le vom pomeni când vom prezenta ruinele domneşti de la Dobromir, Vizantea şi Mera. Mai pot fi găsite informaţii lapidare în lucrări monografice despre aceste locuri cum ar fi Dimitrie Rotta, op. cit., pp. 84-86; Mihail Canianu şi Aurelian Candrea, op. cit., pp. 374-380; Simion Hârnea, Comoara Vrancei, 12 volume, publicate între 1926-1936 ; Monografia Judeţului Putna, Focşani, 1943 ; C. Constantinescu-Mirceşti, Vrancea arhaică. Evoluţia şi problemele ei, Bucureşti, 1985 ; Ion Conea, Vrancea. Geografie istorică, toponimie şi terminologie geografică. Prefaţă de Acad. Al. Graur, ediţie îngrijită de L. Bodea, dr. D. I. Oancea, dr. Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1993 ; Valeriu Cotea, Vidra–Poarta Vrancei, Bucureşti, 2003; Titel-Toader, Chirilă, Năruja inima Vrancei, Focşani, 2005 ; Al. N. Rădulescu, Vrancea, geografie fizică şi umană, Bucureşti, 20052 ; Documente putnene, II, Vrancea, Ireşti-Câmpuri, publicate cu un studiu introductiv despre proprietatea colectivă vrânceană de Aurel V. Sava, publicată cu ajutorul Fundaţiei Ferdinand I, Chişinău, 1931 ; Documente vrâncene. Cărţi domneşti, Hotărnicii, Răvaşe şi Izvoade, vol. I, publicate de C. D. Constantinescu-Mirceşti şi H. H. Stahl, cu o prefaţă de Nicolae Iorga, Bucureşti, 1929. Interesante şi bine documentate sunt lucrările cercetătorilor Lelia Pavel şi Ion Cherciu despre bisericile de lemn din Vrancea, lucrări citate la notele 13 şi 14, de altfel singurele lucrări pe această temă. Merită consultate şi lucrările profesorului Cezar Cherciu.

5.1. Vizantea, ctitoria Movileştilor

«Zidurile ce au mai rămas din clădiri şi din împrejurimi se năruie pe zi ce trece, din cauza intemperiilor naturii unite cu nepăsarea» , scria deja în 1940, pr. I. T. Grosu, în monografia Vizantei. În 2006, ruinele mănăstirii domnitorului Ieremia Movilă de la Vizantea au toate şansele să dispară definitiv dacă în următorii ani nu va fi iniţiat un proiect de conservare şi protejare a aşezământului religios. Este vorba în definitiv despre cel mai vechi aşezământ religios ridicat de un domnitor pe pământul Vrancei istorice – Mănăstirea «Înălţarea Sfintei Cruci» de la Vizantea , de pe Valea Vizăuţului Mare, care are de o parte şi de alta, Muntele Răchitaşul şi Dealul Horgeşti.
Pentru câteva secole, mănăstirea a fost o adevărată fortăreaţă a civilizaţiei şi culturii vrâncene medievale şi nu în ultimul rând o punte de legătură între romanitatea care se dezvolta separat în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Când se va scrie istoria acestei mănăstiri, coroborată cu cercetări arheologice şi studierea documentelor existente în biblioteci străine, despre mănăstirea, din care astăzi au rămas doar biserica ridicată de greci, mormane de pietre spălate de ploaie şi o nobilă poartă de Castel medieval, se va vorbi ca despre o Putnă a Bucovinei.
Pe locul unde a fost zidită mănăstirea a existat, cu siguranţă, un schit din lemn, ctitorit, probabil, într-una din domniile lui Petru Schiopul (1574-1577 ; 1578-1579 ; 1587-1591), sau chiar mai înainte. De altminteri, prin ispisocul de la 18 aprilie 1584, se întăreşte lui Broştoc, starostele Putnei, un loc la Vizăuţi. Alte documente, ca de pildă un ispisoc de la 22 iunie 1600, un altul din 9 martie 1612 şi unul din 9 martie 1617, vorbesc despre întărirea proprietăţilor schitului.
Despre începuturile domneşti ale lăcaşului avem mai multe documente din al doilea deceniu al secolului al XVII-lea, care atestă şi existenţa acestui aşezământ religios. Unul dintre acestea, «Pomelnicul Mănăstirii Vizantea» de la 1613, se găseşte la Muzeul Vrancei din Focşani. Acest document aşează în fruntea celor care au rectitorit schitul (mănăstirea) pe Ieremia Movilă (1595-1600 ; 1600-1606), care rezideşte aşezământul, ridicând biserică, împrejmuind-o cu ziduri şi locuinţe pentru monahi. Din acest moment putem vorbi despre Mănăstirea Vizantea şi ctitorul Ieremia Movilă.
Spre jumătatea secolului al XVII-lea documente oficiale ale cancelariei Moldovei amintesc despre Mănăstirea Vizantea şi proprietăţile sale. Urmele fundaţiilor vechii biserici din centrul aşezământului monahal, care se mai văd şi astăzi provin, credem, de la vechiul schit, din secolul al XV-lea. Nu întâmplător Ieremia Movilă a ridicat biserica în partea de sud-vest şi nu în mijlocul aşezământului. Numele însuşi al aşezământului aduce în actualitate o perioadă nebuloasă a istoriei acestor locuri, când cumanii se întindeau până prin aceste ţinuturi. Vizantea, vine de la viz, vizer (în maghiară, apă).
Astăzi, fosta mănăstire se găseşte în mijlocul unei comunităţi de maghiari, veniţi pe aceste locuri în secolul al XVII-lea. Este posibil ca maghiarii să fi venit pe Valea Vizăuţului chiar mai înainte, aşa cum au venit românii ardeleni şi munteni pe pământurile de lângă Soveja. Un alt ispisoc din 9 martie 1617 întăreşte proprietăţile Vizantei asupra Vizăuţelor. Spre jumătatea secolului al XVII-lea există documente care dovedesc statutul atins în jumătate de secol de Mănăstirea Vizantea.
În timpul fanarioţilor aşezământul a fost închinat Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte la 1777 şi elementul grecizant a dat o tentă mercantilă mănăstirii, în dauna culturii româneşti. Pentru că biserica ridicată de Ieremia Movilă, în urma cutremurelor, devenise improprie cultului, călugării greci, conduşi de ieromonahul Visarion, încep zidirea unei biserici de zid, în partea de nord-vest a mănăstirii, în 1856, pe care o sfinţesc în 1858. Biserica a purtat acelaşi praznic ca biserica ridicată de Domnitorul moldav, «Înălţarea Sfintei Cruci».
Cât despre biserica de lemn din grădina fostei mănăstiri despre care face pomenire Melchisedeh al Romanului, în vizita sa canonică, după sfinţirea bisericii de zid a fost abandonată şi a dispărut în timpul Primului Război Mondial, ca şi alte construcţii religioase din Vrancea, frontul fiind aproape de mănăstire. A fost unul din momentele când au avut loc distrugeri sistematice ale majorităţii aşezămintelor monahale din Munţii Vrancei. Visarion a ridicat şi un nou rând de chilii şi a refăcut o parte a zidului.
Alungarea grecilor în 1863 a pus capăt vieţii monahale de la Vizantea şi a deschis calea degradării treptate a aşezământului. Atunci au dispărut multe din valorile mănăstirii. În 1864, în clădirea stăreţiei s-a instalat şcoala primară, apoi casa parohială, biserica mănăstirii devenind biserică de mir, situaţie în care se găseşte şi astăzi. După primul război mondial s-au adăugat câteva anexe, iar la cutremurul din 1940, chiliile refăcute de greci şi clădirile ridicate ulterior se vor deteriora gradat până în anii ’70 când Serviciul Monumentelor Istorice a încercat câteva palide acţiuni. Astăzi nu mai avem decât biserica grecilor, o parte din ziduri şi Domneasca intrare a Movileştilor. Rămân necercetate subsolurile mănăstirii care sunt brăzdate de pivniţe şi tuneluri, hrube şi comori nebănuite care mai fascinează imaginaţia răzeşilor din Vizantea. În ciuda vremurilor se mai desluşeşte fundaţia bisericii de lemn, pe care oamenii locului o atribuie lui Ieremia Movilă, din care ţăranii folosesc piatra la construcţii civile.
Trist în toată această istorie este indiferenţa pe care o arătă autorităţile civile şi bisericeşti faţă de aceste crâmpeie ale istoriei Tării Vrancei. Deşi reprezintă unul din monumentele religioase de o importanţă fundamentală pentru cultura religioasă a Evului Mediu românesc, aceste vestigii inestimabile nu au făcut obiectul niciunei cercetări sistematice. Nici o campanie arheologică nu a prins ca obiect de studiu Mănăstirea de la Vizantea. Nici înainte de 1989, nici după. Mai mult decât atât, locul nu este marcat cu nici un indicator şi nimeni nu se ocupă de acest monument de arhitectură. În anii ‘80 s-au efectuat săpături de o manieră haotică, în goana unora după comoara Movileştilor, iar după 1989 monumentul a fost abandonat chiar şi de Serviciul Monumentelor Istorice. Monumentalele ziduri înalte de 4 m, care crează impresia unei adevărate cetăţi medievale se topesc sub apele ploilor şi alunecă în apa Vizăuţului. Singură, doar biserica a reuşit să rămână în picioare până în zilele noastre, beneficiind de reparaţii succesive între cele două războaie şi după.
Din 1990, nici un partid politic nu a avut prins în programul electoral salvarea patrimoniului religios al Vrancei şi conservarea identităţii culturale vrâncene. Cu cât obiectivul se situează mai departe de Focşani, cu atât mai puţine sunt şansele să figureze într-o zi pe agenda de lucru a vreunei administraţii.
____________________________________________________________________________________________________________
. Pr. I. T. Grosu, op. cit., p. 56.
. Despre fosta Mănăstire Vizantea există o singură monografie şi doar câteva articole. Monografia a fost scrisă acum mai bine de jumătate de secol de pr. I. T. Grosu (1903-1962), originar din Vizantea, fost preot la parohia Vizantea, slujind chiar la biserica «Înălţarea Sfntei Cruci», între 1925-1945. Mai pot fi consultate pentru mici informaţii: Dimitrie Rotta, op. cit., p. 83-84; Mihail Canianu şi Aurel Candrea, op. cit., pp. 374-380 ; Documente Putnene, I, op. cit. ; Epifanie Norocel, op. cit., pp. 330-347 ; Horia Dumitrescu, Ionuţ Iliescu, Staţiunile balneoclimaterice vrâncene Vizantea şi Soveja (ms.), pp. 281-285.

5.2. Dobromir (Soveja) lui Matei Basarab

Sora geamănă a Mănăstirii Vizantea este Mănăstirea Dobromir (Pace bună), de pe Valea Dobromirului, construită de Matei Basarab (1632-1654), pe la 1644-1645, pe locul schitului călugărului Partenie de la Bisericani şi a lui Negrea – Schitul «Sfântul Ioan Botezătorul» de la Babele – distrus de oastea domnitorului muntean la 1639, în momentul când oştile Ţării Româneşti mergeau să lupte împotriva lui Vasile Lupu (1634-1653), Domnitorul Moldovei. Matei Basarab reface schitul şi primul egumen este chiar Partenie, căruia îi urmează Ştefan (1640-1645).
Cu un an înainte, graţie şi intervenţiei Mitropolitului Moldovei – Varlaam, vrâncean din Podgoria Odobeştilor, cei doi Domnitori se împacă, iar în 1645 Matei Basarab rezideşte biserica schitului, care devine ulterior mănăstire . Interesant este faptul că Domnul muntean zideşte mănăstirea în mijlocul muntenilor fugiţi din Ţara Românească, pe Valea Dobromirului fiind satul Dragosloveni şi pe Valea Şuşiţei, satul transilvănenilor fugari, Rucăreni. Din acest punct de vedere, mănăstirea Domnitorului muntean era un capăt de pod al muntenilor în Moldova. Mai mult, Matei Basarab dă satul Soveja, mănăstirii, care va deveni în scurt timp foarte bogată. Un ispisoc din 17 noiembrie 1646 al domnitorului întăreşte proprietăţile de la răzeşii din Soveja, pe care vodă le dăruise mănăstirii. Ispisocele din 1648, 1657 şi 1665 arată evoluţia rapidă a aşezământului. În scurt timp mănăstirea va poseda moşii şi proprietăţi în toată Ţara Vrancei şi chiar în zonele de câmpie. Familii de ţigani lucrau pe moşiile sale, era scutită de multe taxe şi dorinţa egumenilor de a stăpânii Munţii Vrancei a făcut ca acest lăcaş de rugăciune să intre în competiţie cu răzeşii vrânceni. Acest lucru s-a întâmplat mai ales în timpul când grecii au stăpânit mănăstirea şi aceasta a fost închinată Sfântului Mormânt, în 1715.
Cutremurele din 1802 şi 1838 au distrus biserica ridicată de Matei Basarab şi o parte din aceste imobile. Din acel moment – dacă nu mai înainte – a început degradarea morală a aşezământului de la Soveja. Cea mai mare stricăciune a adus-o omul, prin reparaţiile şi restaurările frecvente. Deja, în 1846, Alecu Russo, exilat la mănăstirea Soveja, între februarie-aprilie 1846, constata în memoriile sale că din vechea clădire rămăseseră doar lespezile pe jos şi pisania. A urmat secularizarea şi degradarea progresivă până în zilele noastre. O perioadă clădirile au adăpostit pichetul de grăniceri. A venit epoca modernă şi secolul al XX-lea cu cele două războaie mondiale şi devastatoarele cutremure din 1940 şi 1977.
În 2006, din universul populat cu monahi şi credincioşi a mănăstirii renascentistului principe valah nu au mai rămas decât «Pisania» cu anul zidirii bisericii – 1645 şi lespezile bisericii încorporate în biserica ridicată de greci. Din fericire, mai avem o parte din ziduri şi câteva ruine, încă pe verticală, ale clădirilor ce dădeau faima puternicei mănăstiri dintre munţi. Cu siguranţă şi încăperi subterane, care ascund comorile spirituale ale unei ţări apuse pentru totdeauna. Acum, cimitirul ocupă o bună parte din curtea bisericii şi din zidurile construite cu migală şi eforturi acum 350 de ani oamenii iau pietrele fasonate şi le folosesc la fundaţiile caselor şi ale grajdurilor.
Cele mai importante ctitorii Domneşti din Munţii Vrancei nu beneficiază de nici o monografie serioasă sau de măcar vreun studiu de specialitate pe măsură. În ritmul actual al restaurării, prin înlocuirea stupidă a clădirilor vechi, cu noi construcţii care nu ţin cont de nici o normă istorică, Mănăstirea Soveja va deveni, în câţiva ani, o construcţie aparent nouă şi nu va mai păstra nimic din originalitatea construcţiei lui Matei Basarab. Chiar aducerea, nu de mult, a câtorva monahii la Soveja şi deschiderea unui schit cu numele de Soveja, nu este decât o mutare simbolică şi nu priveşte partea istorică a problemei.

. Celebră prin numele ctitorului, Mănăstirea Dobromir (Soveja) nu a beneficiat de vreo atenţie deosebită din partea cercetătorilor şi nu posedăm nici o monografie ori vreo teză de doctorat pe măsura faimei. Pentru a avea o idee despre acest aşezământ religios pot fi consultate lucrări mai vechi unde se vorbeşte despre Soveja şi studii recente ale cercetătorilor de la Muzeul Vrancei : Dimitrie Rotta, op. cit., p. 70-71 ; Mihail Canianu şi Aurel Candrea, op. cit., pp. 323-328 ; Documente putnene, I, p. 12; p. 17 ; p. 18 ; Ib., II, pp. 4-5 ; Monografia satului şi a staţiunii climaterice Soveja, (ms.), pp. 55-66, realizată de un colectiv de autori ; se găseşte la DJVAS, în fondul 374 «Învăţător Vasile Ţiroiu», dosar nr. 9 ; G. Dincă, «Două ctitorii voievodale : biserica Stelea din Târgovişte, Mănăstirea Soveja din Vrancea înălţate în semnul împăcării şi prieteniei», în «Glasul Bisericii», XXX (1971), nr. 5-6, pp. 511-523 ; Epifanie Norocel, op. cit., pp. 348-364 ; Florica şi Iulian Albu, Monografia comunei Soveja, Bucureşti, 2002, pp. 217-230 ; Mihai-Liviu Adafini, «Proprietăţile Mănăstirii Soveja», în Cronica Vrancei, IV, Focşani, 2003, pp. 45-49 ; Lelia Pavel, «Mănăstirea Soveja. Câteva consideraţiuni», în Ib., I, Focşani, 2000, pp. 12-24 ; Horia Dumitrescu, Ionuţ Iliescu, op. cit., pp. 262-265.

5.3. Mera (Mira), citadela Cantemireştilor

Doar istoricii ştiu că nu departe de Podgoria Odobeştilor, pe Valea Milcovului, la poalele Măgurii, se află singurul monument vrâncean înscris pe lista UNESCO şi cea mai importantă construcţie voievodală, rămasă în picioare, din sudul Moldovei, singura de această anvergură, din Vrancea. Este vorba despre Mănăstirea Mera, ridicată de familia Cantemir.
În acest an s-au împlinit trei secole de când, sub Antioh Cantemir, în aprilie 1706, s-a sfinţit actuala biserică şi s-a deschis oficial complexul voievodal, ulterior monahal, cunoscut sub numele de Mănăstirea Mera . Nicio publicaţie vrânceană sau naţională, ori vreo revistă de specialitate nu a găsit de cuviinţă să publice un material prin care să marcheze această dată istorică, mai ales că este singurul obiectiv religios vrâncean care figurează în analele internaţionale. Presa locală se ocupă doar de colportarea scandalurilor şi bârfelor persoanelor politice locale şi mai puţin de promovarea valorilor pe care le are acest judeţ. Acelaşi dispreţ l-a manifestat şi Episcopia Buzăului şi Vrancei care nu are nicio strategie privind salvarea monumentelor religioase de importanţă mondială.
De istoria acestei construcţii, unice prin stil şi poziţie geografică, se leagă nenumărate legende şi istorii. Pe parcursul celor trei secole, zidurile aşezământului voievodal au văzut la porţile sale oştile turcilor, au fost asaltate şi jefuite de tătari, şi ce este mai dureros, au fost pângărite de soldaţii creştini austrieci, care au dezgropat osemintele domnitorilor români şi le-au aruncat în Milcov. Originile Mănăstirii Mera se duc dincolo de secolul al XVI-lea.
Primele menţiuni scrise care vorbesc de existenţa unui schit sunt documente ale boierului Moţoc din Odobeşti. După moartea acestuia, soţia sa, Ursa, a dat schitul, în aprilie 1686, lui Constantin Cantemir (1685-1693), domn al Moldovei. Dintr-un zapis din aprilie 1686 vedem că Ursa Moţoceasca a împroprietărit mănăstirea cu moşii şi bunuri pe Valea Milcovului, la Odobeşti şi Focşani. La numai doi ani de la preluarea aşezământului, o carte a domnitorului Constantin Cantemir de la 5 decembrie 1687 cere «imperativ» vecinilor Mănăstirii Mera să-şi vândă proprietăţile către lăcaşul sfânt. Deja zapisul din 8 iunie 1688 arată că răzeşii din Grozeşti şi Odobeşti îşi vânduseră o parte din proprietăţile de pe Valea Milcovului.
Pentru anii următori avem şi alte documente asemănătoare care arată cum Mănăstirea Mera reuşise să ocupe moşie după moşie şi dintr-un aşezământ dăruit rugăciunii să ajungă, în numai câteva zeci de ani, cea mai întinsă «moşie» de la limita sudică a Vrancei, stăpânind Valea Milcovului, o parte din Odobeşti, din Focşani, chiar cetatea Adjudului şi până la Muntele Muntioru, după cum o confirmă zapisul din 5 februarie 1714.
Spre jumătatea secolului al XVIII-lea şi mai ales din momentul când grecii devin stăpânii mănăstirii, aşezământul se transformă într-o societate care nu are ca scop decât beneficiile, iar egumenii devin adevăraţi administratori de moşie. De aici conflictele pe parcursul a mai bine de un secol şi jumătate cu răzeşii şi proprietarii de pământuri din jurul mănăstirii. Documentele cu aceste conflicte abundă, atât pentru Mera, cât şi pentru celelalte două mănăstiri vrâncene.
Constantin Cantemir ridică o biserică de lemn undeva pe latura nordică a actualei biserici. Fiul său, Antioh Cantemir (1695-1700; 1705-1707), decide să ridice o adevărată mănăstire, zidind actuala biserică de piatră, clopotniţa monumentală, ziduri de apărare, turnuri, chilii şi o impresionantă Casă Domnească, pe trei nivele, cu beciuri şi pivniţe, ale căror ruine se văd şi astăzi. Când complexul a fost terminat, în 1706, Antioh Cantemir a adus osemintele tatălui său, de la Iaşi, şi le-a îngropat în biserică. Tot în partea de Nord a mănăstirii se află un puternic izvor de apă dulce care a fost amenajat, mai târziu, cu un bazin subteran, din piatră şi cărămidă şi chiar un tunel care, conform legendelor, ar ieşi la apa Milcovului şi un alt tunel ar merge până în pădurile apropiate, spre Măgura Odobeştilor, lângă «drumul nemţilor». Sursa de apă i-a permis, de fiecare dată, să reziste asediilor.
Nenorocirile nu au ocolit însă ctitoria lui Antioh Cantemir, deşi era oarecum departe de zonele prin care se scurgeau armatele cotropitorilor. În 1716 a fost distrusă biserica de lemn de către ostaşii lui Mihai Racoviţă (1703-1705; 1707-1709; 1715-1726), care se aflau pe urmele austriecilor baricadaţi în spatele zidurilor. Aceştia din urmă au profanat mormintele ctitorilor, aruncând în Milcov osemintele, batjocorind biserica. La porunca Turcilor, Mihai Racoviţă dărâmă cu tunurile o parte din ziduri. După retragerea Cantemireştilor în Rusia, grija aşezământului a luat-o arhimandritul grec Mitrofan Calerghi. Nici tătarii nu au ocolit-o, jefuind-o, nu o dată, de odoare şi podoabe. Dacă în secolul al XVI-lea, terenurile din jurul mănăstirii erau pustii, între timp s-a înfiripat un adevărat cătun care lucra pe moşiile cetăţii – mănăstire.
Ca şi celelalte mari mănăstiri vrâncene, Mera a ajuns un aşezământ bogat, cu mari proprietăţi în Odobeşti şi Focşani. Sub fanarioţi a fost închinată Mănăstirii greceşti Vatoped. La începutul secolului al XIX-lea aşezământul ajunsese să domine toată Valea Milcovului, având sate întregi de clăcaşi (Şindrilari şi Andreiaşu).
Mult timp singurul lăcaş de închinăciune din această parte a Vrancei a fost biserica Mănăstirii Mera. Proprietăţile mănăstiri se întindeau până în inima Ţării Vrancei şi a Focşanilor, unde egumenii greci deţineau imobile şi alte proprietăţi. Secularizarea din 1863 a găsit o mănăstire puternică, cu averi fabuloase. Grecii au plecat şi biserica mănăstirii a devenit biserică parohială, iar câţiva ani mai târziu, în clădirile fostei mănăstiri a funcţionat prima şcoală din localitate.
Şi astăzi biserica fostei mănăstiri este biserică parohială, deşi funcţionează într-un ansamblu mănăstiresc, restaurat, în parte, în ultimile două decenii. Pentru că este un monument istoric reprezentativ, trebuie remarcat că multe din elementele complexului sunt în pericol. În primul rând catapeteazma din lemn de tei, veche de trei secole riscă să cadă peste credincioşi, autorităţile din Ministerul Culturii şi Cultelor nepermiţând schimbarea acesteia, decât prin transferarea sa într-un muzeu. Or, un Muzeu cu asemenea spaţiu nu există în Vrancea.
La aceasta se adaugă distrugerea aproape iremediabilă a tablourilor ctitorilor, picturi unice în România. Deşi s-a restaurat aproape toată pictura bisericii, elementele istorice cele mai importante – tablourile votive – nu au fost restaurate. Din complexul arhitectonic monahal, rămân, în ploaie, al patrulea turn, Osuarul mănăstirii şi Casa Domnească. În aceeaşi stare de abandon se găseşte şi cimitirul vechi, din parte de Est a mănăstiri, unde se află cele mai vechi vestigii şi locul unde a fost biserica primului schit, întemeiat de Moţoc.
În orice ţară din Occident, un ansamblu arhitectonic de grandoarea celui din Mera ar figura în toate traseele turistice şi ar beneficia constant de atenţia cercetătorilor. La noi, singurul monument religios vrâncean aflat pe lista celei mai importante instituţii internaţionale care protejează patrimoniul mondial – UNESCO nu beneficiază de atenţia specialiştilor locali, iar elementele unicat ale bisericii, respectiv tablourile votive şi catapeteazma se vor deteriora definitiv, fără ca nimeni să nu ia nicio măsură.
____________________________________________________________________________________________________________
. Despre cea mai importantă ctitorie a Cantemireştilor s-au scris sute de pagini, de la articole publicate în reviste şcolare, până la pseudo studii de popularizare. Mănăstirea Mera a fost şi este unul din subiectele de predilecţie pentru toţi cercetătorii locali, dar până astăzi nu avem nici un studiu de specialitate, scris după regulile academice ale ştiinţei. Atât timp cât nici istoricii, nici teologii nu vor aborda studierea acestui monument religios, cu dorinţa de a depăşi stilul jurnalistic, ctitoria Cantemireştilor nu va intra în atenţia cercetătorilor şi va rămâne veşnic un subiect pe care micii intelectuali locali îşi vor da licenţe şi grade didactice şi nimic mai mult. Documente despre Mănăstirea Mera au fost publicate în Documente putnene, I, pp. 29-31 ; pp. 36-37 ; 37-39 ; pp. 61-62 ;

Ploaie de stele – prezentare de carte

februarie 4th, 2008

Ploaie de stele, roman apărut pentru prima oară în Franţa în 1933, este o poveste de dragoste ţesută după modelul intrigii poliţiste, între o falsă dactilografă (în fapt, o prinţesă) de la o instituţie europeană şi un funcţionar ce se va dovedi cel mai ilustru nume al aristocraţiei din Boemia.
Decorul acestei intrigi îl reprezintă Viena de după Primul Război Mondial, care încet-încet îşi vindecă rănile aduse de dezmembrarea imperiului, şi Praga — mistică şi romantică.
Personajele din mediul diplomatic şi aristocratic, dialogurile rafinate şi încărcate de referinţe culturale, periplurile prin muzee, palate şi restaurante — toate la un loc redau nostalgia unei lumi în care tradiţiile şi valorile secolului al XVIII-lea erau încă vii.
În esenţă, „o dramă istorică şi poliţistă“, aşa cum spune însăşi eroina cărţii, ce se distinge prin farmec, vitalitate, melancolie şi eleganţă.

Autor: Matila C. Ghyka

Colecţia: Romanele de Curtea Veche

Tragedia bolsevismului

februarie 4th, 2008

“Cu noua decenii in urma, lovitura de stat bolsevica din 25 octombrie (stil vechi), 7 noiembrie (stil nou) a inaugurat un experiment de inginerie sociala soldat cu consecinte cataclismice.”

In primul rand, trebuie spus ca leninismul, deci doctrina aflata la temelia totalitarismului bolsevic, a fost o versiune a marxismului, revizuita pe baza traditiilor radicalismului politic rus.

Bolsevismul a fost un proiect de tip conspirationist, autoritar si extremist. Pentru Lenin si camarazii lui, niciun sacrificiu uman nu era excesiv atunci cand se punea problema salvarii unei „Revolutii” sanctificate si mitologizate.

In cosmologia politica leninista, rolul central revenea partidului de avangarda. Era vorba de un elitism exacerbat, in care militantii „statului major al revolutiei” erau inzestrati cu capacitati cognitive miraculoase. Cum scria Alain Besancon, diferenta dintre primii crestini si bolsevici este ca cei dintai stiau ca cred, cata vreme Lenin si adeptii sai credeau ca stiu. Se nastea astfel mitul partidului de tip nou, posesor al unei ideologii ce se pretindea stiintifica. Membrii acestui partid/miscare erau revolutionari de profesie. Mai tarziu, Che Guevara se va face ecoul lui Lenin cand va spune ca „datoria oricarui revolutionar este sa faca revolutia”. Pentru leninisti, nu exista indoieli, intrucat ei sustin ca au acces la cunoasterea „legilor istoriei”. Istoria devine astfel obiect de veneratie, fetis doctrinar si alibi pentru cele mai halucinante salturi mortale tactice.

Luarea puterii de catre bolsevici a insemnat sfarsitul efemerei democratii liberale ruse instaurata in februarie 1917. Partidul leninist, in fapt o secta apocaliptic-fanatica, a luat puterea pe baza unei lovituri de stat, botezata ulterior de catre istoriografia oficiala drept „Marea Revolutie Socialista din Octombrie”. Bolsevicii, in diversele lor ipostaze, au detinut aceasta putere in chip monopolist pana in momentul in care, in 1988-1989, Mihail Gorbaciov a renuntat la sistemul partidului unic si a acceptat pluralismul politic si statul de drept. Bolsevismul a simbolizat dictatura unui partid autodesemnat drept exponent al proletariatului. A fost de fapt dictatura unei caste parazitice (nomenklatura) asupra intregii populatii, inclusiv asupra clasei muncitoare. Incepea astfel in urma cu noua decenii ceva cu totul nou in istoria rusa, europeana si mondiala. Bolsevicii au practicat teroarea de tip iacobin, ducand-o la paroxism. Pentru Lenin, Trotki, Buharin, Zinoviev, Kamenev, Stalin si ceilalti corifei ai bolsevismului, scopul final era revolutionarea conditiei umane in virtutea unor postulate descarnate si absurde. Bolsevismul era o doctrina salvationista, un milenarism triumfalist si o eclesiologie (partidul era substitutul Bisericii). Fractionismul, deci o minima democratie interna, era blamat ca un pacat mortal.

Aniversarile loviturii de stat bolsevice au fost adeseori momente cruciale. In 1927, se consuma infrangerea opozitiei trotkisto-zinovieviste, iar Stalin dobandea puterea nedisputata la varf (Buharin era inlaturat un an mai tarziu). In 1937, are loc apogeul Marii Terori cu sute de mii de morti. In 1947, ia fiinta Cominformul si se naste Blocul Sovietic. In 1957, se lanseaza sputnikul, un episod exploatat propagandistic pentru a crea impresia ca aventura bolsevica avea inca vantul in pupa. In fine, la incepul lunii noiembrie 1987, Gorbaciov admite in discursul aniversar ororile staliniste, condamna atrocitatile in masa si declara ca acestea sunt „de neuitat si de neiertat”. Ultimul lider al partidului creat de Lenin imbratiseaza tot mai mult tezele social-democratiei. Este in fond triumful tarziu, ambiguu si patetic al unui mensevism care nu mai are sanse de resuscitare. In 1991, sub presiunea tot mai activei societati civile si a nationalismelor revigorate, se incheie existenta a ceea ce s-a numit URSS.

Ce ramane asadar de pe urma acestui experiment cu ale sale enorme, astronomice costuri umane? In primul rand, o catastrofa sociala fara egal si fara precedent, pretul obsesiei ideologice a posedatilor leninisti (scria Lenin: „Dati-mi o organizatie revolutionara si voi rasturna lumea”). Apoi, persista, apasatoare si toxice, mentalitatile de tip bolsevic, marcate de maniheism istoric si de orbire etica, un nihilism etic pentru care valorile traditionale raman obiect de dispret si deriziune. Ne intalnim in continuare, in pofida a tot ce se stie despre dezastrul sistemelor de tip sovietic, cu nostalgia leninismului in cercuri stangiste impenitente si printre doctrinari care cultiva iresponsabilitatea morala. Lista reziduurilor leniniste ar putea continua. Ma voi limita la a aminti autoritarismul „democratiei administrate” de tip Putin, in care nu incape loc pentru competitie veritabila intre actorii politici, iar libertatea presei este grav subrezita. Putin este copilul culturii politice bolsevice. Lenin poate fi expulzat din Mausoleu, dar leninismul, ca forma mentala, nu a disparut.

PARTICIPAREA AMBASADORULUI ROMANIEI, ADRIAN VIERITA, LA TURNEUL AMBASADORIAL AMERICANO-ROMAN

februarie 1st, 2008

Ambasadorul Romaniei in SUA, Adrian Vierita, va participa, impreuna cu Ambasadorul SUA, Nicholas Taubman, in perioada 4-8 februarie 2008, la primul Turneu Ambasadorial Americano-Roman de Promovare a Oportunitatilor Economice din Romania, care va viza orasele Washington, New York si Atlanta. Scopul turneului este de a evidentia oportunitatile economice romanesti in acele sectoare in care companiile americane nu sunt suficient reprezentate in prezent.

Din delegatie mai fac parte ministrul consilier pe probleme economice al Ambasadei Romaniei la Washington Viorel Onel, atasatul comercial la Ambasada SUA in Romania, Cindy Biggs, directorul executiv al Camerei de Comert Americane in Romania, Anca Harasim, si patru membri ai comitetului director al AmCham Board, care reprezinta companii americane in Romania: Silviu Hotaran – Microsoft Romania, Cristian Colteanu – General Electric, Shahmir Khaliq – Citigroup, Mihaela Mitroi – PricewaterhouseCoopers.

Programul turneului va include intalniri cu diferite companii americane din domeniile financiar, servicii/consultanta, energie, securitate si aparare, IT si turism.

New York:
• Prezentare de afaceri pentru companiile americane interesate sa faca afaceri in Romania
• Discutii pe marginea revenirii in Romania cu studentii romani (Institutul Cultural Roman din New York)
• Consiliu de afaceri pentru intelegerea la nivel international si masa rotunda pe marginea oportunitatilor de afaceri legate de Acordul in domeniul apararii, statutul de membru al NATO, siguranta si securitate.

Washington, DC:
• Forumul Ambasadorial al Consiliului de afaceri Americano-European
• Prezentare de afaceri la Departamentul pentru Comert
• Pranz de afaceri gazduit de McGuire Woods

Atlanta:
• Prezentare de afaceri pentru companiile americane interesate sa faca afaceri in Romania
• Masa rotunda organizata de compania Lockheed Martin Roundtable pe marginea pietei regionale si a rolului Romaniei
• Tur al General Electric/Discutii pe teme energetice, axate pe solutii de energie regenerabile si mediu.

(Stire preluata de la biroul de presa al Ambasadei Romaniei la Washington)

poezie trista

ianuarie 31st, 2008

o săptămână întreagă
m-am privit în oglinzi
am închis ochii şi
după un timp
am început să plâng

câtă suferinţă!

în semiîntuneric
între aici şi acum
între gândurile care mă frământă şi
firea sensibilă a firii feminine
există răbdarea acestei poezii

muzica ei
aproape maladivă îşi
asumă tragismul traficului de cuvinte
fără stăpân fără inhibiţii fără sevă…

la marginea ei sunt eu
cea care m-am născut singură
m-am ridicat discret şi
am pus întrebări de genul \”ştie cineva!\”
şi cum nimeni nu ştia
am spus

şi bunica era fenomenală!

şi!
îmi răspunde poezia.
tu n-ai izbutit nici măcar să te îmbeţi

purtare

ianuarie 31st, 2008

Pamîntul devine piramidal;

nu-ti mai poti ridica blocul de piatra

fara sa nu-ngropi sub tine zeci de morminte.

Nu mai poti evada nicaieri

fiind peste tot si-n toate

blestemata oglindire a ceea ce-a fost,

este si va fi.

Ne purtam identitatile

tatuate pe frunte

în locul ochiului triunghiular…

Tran

ianuarie 31st, 2008

Ai intrat prin uşa dublă din sticlă
Cu un buchet de raze colorate,
Frânte în muchiile şlefuite.
Pe pieptul tău înşelător,
Doar un pretext,
Ochii spălăciţi ai unui crocodil uriaş
Săltau verzulii
Ca două bărci în derivă pe apele calme
Din mările dragonilor galbeni.
Parcă erai un fluture
Cu cap de femeie,
Dintr-o pictură de Picasso!
„Bună ziua, dragule!
Sper că nu am întârziat.”
Studenţii te priveau
Cu zâmbete condescendente.
Faţa de copil şi freza scurtă.
Arătai aproape de vârsta lor.
„Am onoarea să v-o prezint pe Tran Don,
Celebrul profesor de Fizica Stelelor.”
În amfiteatru s-a lăsat tăcerea
Ca o implozie
În imensitatea spaţiului gol.

Dan David, Los Angeles, mai-05-2006.

VIATA

ianuarie 31st, 2008

VIATA

Doar clinchete blade, suave
se apropie lin ca niste soapte,
ma cuprind intr-o vraja nebuna
sunete blande ce impletesc cununa
cununa de ganduri,
ce incerc s-o strecor printre randuri.

E o lume pe care incerc s-o cuceresc
si cu dragoste sa ti-o daruiesc.
Asa cum vantul cu blandete
ti se strecoara suav printre plete
muzica mea, muzica cerului senin
te cuprinde si cu ea vreau sa te alin.
Blandetea sunetelor ce le ascultam
ne face prin oceanul de vise sa inotam
si vreau sa ne cuprinda ca o adiere
care sa ne poarte lin si printre stele.

Sa murim, sa renastem din ceturi uitate,
din file vechi de carte,
din spuma sarata de mare,
din dorururi adanci ancestrale,
sa ne reintalnim in vis de copila,
s-o readormim cu blandete si mila,
sa o trezim sa vada rasaritul solemn
cand soarele alunga luna de pe cer
sa-i soptim vorbe dulci de alinare
sa nu vada trecutul cum moare.
Sa aiba in ochi doar prezent luminos
si tril de pasare vois.

El, cantecul vechi sideral
il am in urechi si e atat de real!
cum e soapta padurii seculare
ce urca si urca, muntele cel mare,
Cum trecutul in zbateri de umbra si ceata
incearca sa ne atraga in fiecare dimineata.
Doar ca el, prezentul atat de real ne cere,
sa revenim pe puntea plina de mistere,
a timpului acum prezent ce e un mare sfant
si ne-a insemnat destinul cu primul cuvant,
VIATA e cuvantul ce noua ne-a fost dat,
e prima incercare si n-o poti pune la mezat.

RODICA CERNEA
GALATI
21.07.2007

Un trader prea temerar – si probabilitatea unui faliment bancar

ianuarie 28th, 2008

„Frauda internă – a cărei victimă a fost Societatea Generală, a doua bancă franceză – nu a atins nici temeinicia şi nici fiabilitatea sistemului financiar francez”
Nicolas Sarkozy

În urma considerabilei pierderi de 4,9 miliarde de euro, cu care un tânăr trader, mult prea temerar, a pus Societatea Generală – una dintre cele mai prospere bănci franceze – într-o situaţie catastrofală, nedumeririle se acumulează. Cum este posibil ca un singur om – Jérôme Karviel, tânăr curtier de 31 de ani – să dejoace rigurosul control la care corporaţia băncilor este supusă permanent? Versiunea, implicând o singură persoană, avansată de direcţiunea băncii, pare întru totul suprarealistă. Existenţa unor eventuale complicităţi din interiorul stabilimentului, fac obiectul a numeroase speculaţii, dar, mai cu seamă al unei anchete minuţioase încredinţate Brigăzii Financiare.
Erorile tânărului Karviel, cât ar fi fost el de isteţ în subtilităţile operaţiunilor bancare, n-ar fi putut trece neobservate prin furcile caudine ale rigorismului financiar.
Meseria de trader, extrem de reglementată, presupune profesionalism, inteligenţă şi inspiraţie, sănătate psihică, simţ al responsabilităţii şi o doză importantă de probitate faţă de instituţie.
Strategiile de cumpărare şi de vânzare ale activului financiar, sunt urmărite de trader în funcţie de evoluţia cursului, dând loc în mod sistematic la aport de capital pentru garantarea activului în pierdere de viteză. Deciziile sale au ca scop unic fructificarea capitalului investitorilor (acţionarilor) care i-au acordat crezământ. E vorba, aşadar, de a negocia interesele clienţilor şi ale băncii în momentele cele mai oportune şi în condiţiile cele mai avantajoase. Pe scurt, el este abilitat să tranzacţioneze, cu ingeniozitate, o masă importantă de valori. Superiorul său ierarhic, sau clientul, îi indică limitele împuternicirilor de care dispune, punându-i-se la dispoziţie un material informatic şi telefonic performant, capabil să verifice, în orice moment, informaţiile potrivit cărora ia hotărârile.
Salariile traderilor depăşesc uşor ordinarul, ajungând foarte repede la un fix anual de peste 70,000 de euro. În funcţie de beneficiul stabilimentului şi de propria lui eficacitate, fixul poate fi multiplicat de mai multe ori. Nu rareori un trader reputat depăşeşte 400.000 de euro pe an.

Într-un context financiar mondial de mini-crach, Societatea Generală acuză o dublă pierdere, cu consecinţe incalculabile, de 7 miliarde de euro: 4,9 miliarde având ca origine frauda internă, de o amploare considerabilă, provocată de tradelul Karviel şi 2,05 miliarde provenind din deprecierea activelor legate de criza „subprimelor”.
Seismul care s-a abătut asupra acestui respectabil stabiliment, considerat ca unul dintre cele mai talentate în domeniul operaţiunilor bursiere, va avea, fără doar şi poate, un impact extrem de nefavorabil asupra clientelei interne şi internaţionale. Panica a cuprins, pe de o parte, marii acţionari, graţie cărora grupul dispune de un capital de primul ordin, cât şi micii depunători, pentru care lacuna în speţă echivalează beneficiului anual al băncii. Astfel, consiliul de administraţie a cerut acţionarilor, care-au beneficiat întotdeauna de rezultatele pozitive ale grupului, să-şi deschidă portmoneul pentru a recapitaliza Societatea Generală cu cel puţin 5,5 miliarde de euro „în zilele următoare”, asigurându-i o solvabilitate onorabilă în aceste momente nefaste, când socotelile scot la iveală pierderi mergând până la 60% din capital.
Această rană profundă şi „sângerândă”, cauzată, în mare parte, de un trader, insuficient supraveghiat, a Soc. Generale, riscă să atragă cohorta predătorilor, care i-au adulmecat slăbiciunea, gata în orice moment să declanşeze un OPA şi să se înfrupte de controlul grupului.
Foarte ambarasat şi blamat, Daniel Bouton, PDG-ul băncii, a încercat, prin intermediul unei conferinţe de presă, să dea o explicaţie, nu tocmai verosimilă, acestui gravissim accident de parcurs, unic în istoria bancară mondială: „… un singur om, construind o întreprindere disimulată în interiorul grupului, utilizând instrumentele Societăţii Generale, a reuşit să scape cu inteligenţă, tuturor operaţiilor de control.”
Unele întrebări rămân, pentru moment, nesatisfăcute: Este vorba de ingeniozitatea unui singur „ţânc”, a cărui inteligenţă pe plan financiar s-a dovedit, mai degrabă, mediocră, capabil să-şi escamoteze malversaţia şi să scape unui control reputat redutabil? Sau e vorba de o neglijenţă inadmisibilă din partea băncii, care a permis „cutezătorului” trader să se lanseze cu ochii închişi în operaţiuni depăşindu-i competenţa? După primele 24 de ore de detenţie provizorie, prelungită la 48, şi după declaraţiile avocaţilor, ar reieşi că greşelile tânărului trader n-au avut ca scop nici o formă profit personal.
Obiectul plângerii, depuse de bancă, contra lui Karviel, s-ar rezuma la trei incriminări: fals în scriitură bancară, uzaj de fals şi intruziune informatică.
În timp ce banca „îşi linge rănile”, directorul şi-a depus demisia pe biroul consiliului de administraţie, renunţând la bonusul său pe anul 2007 şi la salariul pe primele 6 luni ale anului 2008. Partea anecdotică apare însă din decizia de a vărsa totuşi dividendele acţionarilor, în pofida fiascoului devastator…

Gurile rele vorbesc de o eventuală tentativă a grupului de a disimula pierderi de anvergură, „aruncând la câini” un tânăr tradel care a păcătuit printr-un spirit de aventură dincolo de orice măsură. Reprezentantul Brigăzii Financiare afirmă că Kraviel s-a explicat îndelung asupra neplăcutei situaţii, furnizând informaţii preţioase şi surprinzătoare anchetatorilor.

Expozitii, Festivale, Intilniri

ianuarie 28th, 2008

Expozitie de pictura \”Peisaje din Romania\”

Consulatul General al Romaniei la Los Angeles impreuna cu “W Gallery and Studios”, prezinta in perioada 24 ianuarie – 3 februarie, expozitia de pictura \”Peisaje din Romania” organizata cu ocazia sarbatoririi Zilei Unirii Principatelor Romane la 24 Ianuarie 1859. Sint expuse 25 de lucrari in ulei si acuarela ale artistului plastic Silvia Ghenea.
Silvia Ghenea este absolventa a Academiei de Arte Frumoase din Bucuresti, membra a Uniunii Artistilor Plastici din 1955, doctor in Arte Decorative si Aplicate, lucrarile ei figurind in colectii particulare din mai multe tari precum Brazilia, SUA, Germania si Italia.

Romani la galeria “Kontainer Gallery” din Los Angeles

Noi lucrari ale artistilor clujeni Ciprian Muresan si Adrian Ghenie au fost adaugate colectiei galeriei “Kontainer Gallery” din Los Angeles. Recent, lucrarile artistului Ciprian Muresan, au fost prezentate si publicului newyorkez, gasindu-si insa un loc mai bun in galeria californiana, unde se reunesc si cu alte lucrari semnate de artisi clujeni precum Serban Savu si Cristian Pogacean.

Alina Nelega la Festivalul International de lecturi de piese de teatru “hotINK” din New York

La a saptea editie, “hotINK” reprezinta o colobarorare internationala a comunitatii teatrale, eveniment in care se reunesc lecturi ale pieselor de teatru moderne, semnate de scriitori din toate colturile lumii. Anul acesta au participat lucrari ale scriitorilor Eduardo Machado, Mac Wellman, Jason Grote, Bill Cain, Crystal Skillman si Anna Ziegler din Statele Unite, precum si alti scriitori din Guadalupe, Franta, Canada, Liban, Suedia, Bielarus, Canada si Anglia. Romania a fost reprezentata de scriitoarea Alina Nelega, care a narat din lucrarea sa “Respira adinc, Amalia” o poveste a istoriei Romaniei moderne, in timpul si dupa regimul communist al lui Ceausescu, o poveste spusa din perspectiva Amaliei, prin experientele sale traite de la virsta de 15 pina la virsta de 65 de ani,
Festivalul se desfasoara in doua etape: de la la 26 la 28 ianuarie si de la 2 la 3 februarie, in cadrul scolii de arte “Tisch School of Art” din New York.

“XO Un laptopt de copil”, in Romania

La data de 19 ianuarie, la Consulatul onorific al Romaniei la Boston, a avut loc intilnirea membrilor grupului ”R&D Adv Grp”, suporteri ai competitiei “ICUBE Innovation Competition” si “XO Un laptopt de copil”, in Romania. Misiunea acestui grup este de a promova necesitatea computerului in educatia fiecarui copil ajuns la virsta scolarizarii.

4 Luni, 3 Saptamani, 2 Zile ruleaza incepand de azi in Manhattan

ianuarie 28th, 2008
Imagine din film, aparuta in numarul de azi din NY TimesImagine din film, aparuta in numarul de azi din NY Times

Numarul de astazi al ziarului New York Times publica o recenzie a filmului romanesc 4 Luni, 3 Saptamani, 2 Zile. Filmul ruleaza incepand de astazi in Manhattan.

Autoarea recenziei, cronicara de film Manohla Dargis, considera ca 4-3-2 este feroce, nesentimental, cu solutii regizorale deseori stralucite … inainte de orice un triumf al bunelor decizii estetice: miscarea fluida a camerei, incadrarea riguroasa a imaginii, folosirea sustinuta a procedeului de filmare de la distanta. Spectatorului i se ofera astfel posibilitatea explorarii pe indelete a imaginii.

Imi amintesc de o discutie pe care am avut-o la Bucuresti acum catva timp cu un tanar care compara limbajul cinematografic folosit de Cristian Mungiu in 4-3-2 cu limbajul cinematografic al lui Tarkovski. Am vazut filmul dupa aceasta discutie si mi-am adus aminte la randul meu de rafinamentul estetic al unor mari regizori asiatici, japonezul Ozu si taivanezul Hou Hsiao-Hsien.

Mungiu a facut un film extraordinar – unii i-au reprosat ca este un film sec – ei bine, este voit sec, pentru ca este o parabola fundamentala, despre prietenie dincolo de orice limita. Iar in fata absolutului prieteniei, universul intreg devine strain, mediocru, trivial, indiferent sau ostil.

Sa ma intorc insa la cronica facuta de Manohla Dargis in New York Times de azi. Ea deplange faptul ca filmul nu a fost ales anul acesta pentru Oscar:

You may already have heard something about 4 Months, which was awarded the Palme d’Or at the Cannes Film Festival last year, only to be shut out from Academy Award consideration a few weeks ago by the philistines who select the foreign-language nominees. The Oscars are absurd.

Maya Deren: The Point of Departure

ianuarie 28th, 2008
Maya DerenMaya Deren

Myth is the twilight speech of an old man to a boy. All the old men begin at the beginning. Their recitals always speak first of the origin of life. They start by inventing this event which no man witnessed, which still remains mystery. They initiate the history of their race with a fiction. For, whether it was first in the sense of time, life is, for all men, first of miracles in the sense of prime. This is a fact. Myth is the facts of the mind made manifest in a fiction of matter.

Mitul este cuvantarea din amurgul vietii pe care un batran i-o tine unui baiat. Toti batranii incep cu inceputul. Relatarile lor vorbesc intotdeauna mai intai despre originea vietii. Incep prin a inventa acest eveniment caruia nici un om nu i-a fost martor, care ramane inca un mister. Isi incep istoria rasei lor cu o fictiune. Pentru ca, chiar daca a fost prima in din punct de vedere al timpului, viata este pentru toti oamenii primul miracol, din punct de vedere al intaietatii. Acesta este un fapt. Mitul inseamna fapte ale mintii facute manifeste intr-o fictiune a materiei.

My comment:
I would say here inner reality for mind and concrete reality for matter. Our inner reality needs to cope with this fact that does not belong to the concrete reality (as nobody witnessed the beginning). So you force your inner fact to carry a concrete face (to be able to express it). That’s the myth. Only, we should agree that our inner fact is real, though not concrete. I am trying to understand this, to understand her movies.

As zice aici realitate interioara pentru minte si realitate concreta pentru materie. Realitatea noastra interioara are nevoie sa se acomodeze cu acest fapt care nu apartine realitatii concrete (pentru ca nimeni nu a fost martor inceputului). Asa incat fortezi realitatea ta interioara sa poarte o fata concreta (ca sa o poti exprima). Asta-i mitul. Numai ca ar trebui sa cadem de acord ca faptul nostru interior este real, desi nu concret. Incerc sa inteleg asta, ca sa inteleg filmele ei.

The speech of an elder in the twilight of his life is not his history but a legacy; he speaks not to describe matter but to demonstrate meaning. He talks of his past for purposes of his future. This purpose is the prejudice of his memory. He remembers that which has been according to what could and should be, and by this measure sifts the accumulation of his memory: he rejects the irrelevant event, elaborates the significant detail, combines separate incidents of similar principle. Out of physical processes he creates a metaphysical processional. He transposes the chronology of his knowledge into a hierarchy of meanings. From the material circumstances of his experience he plots, in retrospect, the adventure for the mind which is the myth.

Cuvantul unui batran in amurgul vietii nu este istorie, ci testament; el nu vorbeste ca sa descrie o realitate concreta ci ca sa demonstreze un sens. El vorbeste despre trecut avand ca tel viitorul. Acest tel este in dauna amintirilor sale. Pentru ca el isi aminteste ceea ce a fost gandindu-se la ce ar fi putut sau ar fi trebuit sa fie si aceasta este masura cu care isi cerne amintirile adunate de-a lungul vietii; respinge evenimentele irelevante, dezvolta amanuntele semnificative, combina incidente separate care apar guvernate de acelasi principiu. Creaza din procese fizice o procesiune metafizica. Transpune cronologia a ceea ce cunoaste intr-o ierarhie de sensuri. Din circumstantele concrete ale experientei sale el deseneaza, retrospectiv, aventura mintii care este mitul.

My comment:
Thomas Mann begins his Josef und seine Brüder with a long essay on the same subject: he thinks that many similar events create significance and eventually plot a unique story; this is the genesis of the sacred story. There is a radical difference: Maya Deren starts from the need of the mind to give material shape to its reality while Thomas Mann considers the opposite – the material becomes significant by accumulation of similar experiences; for Maya Deren the realities of the mind create a fiction of matter; for Thomas Mann the realities of the matter create a fiction of mind.

Thomas Mann isi incepe Iosif si fratii sai cu un lung eseu despre acelasi subiect: el crede ca un numar mare de evenimente similare creaza semnificatie si in cele din urma se combina intr-o poveste unica; aceasta ar fi geneza istoriilor sacre. Este o diferenta radicala: Maya Deren porneste de la nevoia mintii de a da realitatilor ei o forma materiala pe cand Thomas Mann considera opusul – materia devine semnificativa prin acumularea de experiente similare; pentru Maya Deren realitatile mintii creaza o fictiune a materiei; pentru Thomas Mann realitatile materiei creaza o fictiune a mintii.

Who’s right and whos’ wrong, Maya or Mann? Let’s ask Arghezi:

Am luat cenusa mortilor din vatra
Si am facut-o Dumnezeu de piatra…

(My friend Jean offered me a French version for these verses. Here you go:

Le l’âtre, cendre des aïeuls j’ai pris
Moulant ainsi le Dieu tout empetri.)

This adventure is composed, then, as all fictions are, from the matter of memory at hand – from the specific physical conditions which circumstance imposes and the particular processes which time composes for each individual race. The differences between the tales of the venerable ancients of the various nations are differences, then, between the matter of them. But in all this cosmic variety, the constant is the mind of man. Where it has least to describe outside itself, it displays this constancy most purely, as in the fictions of origins. It is as if the mind, by-passing the particularities of circumstance, the limitations and imprecisions of the senses, arrived, by paths of metaphysical reason, at some common principled truth of the matter.

Aventura aceasta este compusa, ca toate fictiunile, din concretul pe care memoria il are la indemana – din conditiile fizice specifice pe care circumstantele le impun si procesele particulare pe care timpul le compune pentru fiecare rasa. Diferentele dintre povestile batranilor venerabilil din diferite natiuni sunt deci diferente intre concretul lor. Dar in toata aceatsa varietate cosmica mintea omului este cea care ramane constanta. Si unde ea are mai putin concret la indemana, acolo aceasta constanta apare mai pura: este cazul fictiunilor despre origini. Este ca si cum mintea, ocolind particularitatile circumstantelor, limitarile si impreciziile simturilor, ajunge, pe cai ale ratiunii metafizice, la un adevar comun de principiu al concretului.

My comment:
So the myths differ from culture to culture in their concrete envelope only. The need that imposed the creation of myth, the fact of the mind, as Maya calls it, is constant. Paul Tillich says that God is beyond cultures, and that we deal only with an image of God, shaped by culture – when Nietzsche was saying God is dead he meant the death of a certain culture, so of a certain image of God (at least this was the way Tillich was interpreting Nietzsche).

Asadar miturile difera de la cultura la cultura doar in invelisul lor concret. Nevoia care a impus creatia mitului, faptul mintii, cum il numeste Maya, este constant. Paul Tillich spune ca Dumnezeu este dincolo de culturi, iar noi avem treaba numai cu o imagine a lui Dumnezeu, slefuita de cultura – cand Nietzsche spunea ca Dumnezeu este mort el intelegea moartea unei anumite culturi, deci a unei anumite imagini a lui Dumnezeu (cel putin asta este felul in care il interpreteaza Tillich pe Nietzsche).

The fictions begin with a solemn fanfare, less for the Person of the First Source, than for the moment of creation. The metaphors of the diverse myths differ; the nature of the Cosmic Catalyst is the same. It is an energy which, out of the anonymity of void, of chaos, of the wholeness of a Cosmic Egg, crystallizes the major elements, precipitates the primary areas, and finally differentiates the first androgynous life (as the solitary Adam) into the twinned specializations: male and female. This is the function of beginnings, couched in the past tense. But the chants are not in memoriam. They may be heard as a celebration of each contemporary recapitulation of that first creation. The microcosmic egg rides the red tides of the womb which, like the green tides, still rise and recede with the moon; the latest life, like the first, flows with the seas’ chemistry, is first anonymous, then androgynous, becomes differentiated, is beached in a surf, its heart reverberates a life-time with the pending momentum of the primal sea pulse. The beginning, which no man witnessed, is ever present, ever before us. When we come to perceive the final fact of the matter, we find that it was conceived by the mind in the first fiction of the myth.

Fictiunile incep cu o fanfara solemna, onorand nu atat Persoana Cauzei Prime cat momentul creatiei. Metaforele diferitlor mituri difera intre ele; natura Catalizatorului Cosmic este insa aceeasi. Este o energie care, din anonimitatea neantului, sau a haosului, sau a Oului Cosmic, cristalizeaza elementele principale, pregateste precipitatele zonelor primare, iar in final diferentiaza prima viata androgina (solitarul Adam) in specializarile pereche: mascul si femela. Aceasta este functia inceputurilor, exprimata la timpul trecutului. Numai ca aceste cantari nu sunt in memoriam. Ele pot fi auzite ca o celebrare a fiecarei recapitulari contemporane a primei creatii. Oul microcosmic calareste mareele rosii ale pantecelui care, la fel ca mareele verzi, creste si descreste odata cu luna; viata cea mai recenta, la fel ca prima, se deruleaza odata cu celelalte transformari chimice care au loc in apele Cosmosului, este mai intai anonima, apoi androgina, devine diferentiata, este azvarlita pe plaja de catre miscarea valurilor, inima ei reverbereaza cu acel moment de timp indepartat al primului impuls al apelor. Inceputul, caruia nimeni nu i-a fost martor, este totdeauna prezent, totdeauna in fata noastra. Cand percepem actul final al Materiei, ne dam seama ca mintea l-a conceput in prima fictiune a Mitului.

My comments:
Microcosm mirrors Macrocosm. The everyday mirrors the Beginning. Matter mirrors Idea, only we should free our eyes, to see beyond the obvious.
Watch the first images of At Land: life is beached in a surf…

Microcosmosul oglindeste Macrocosmosul. Cotidianul oglindeste Inceputul. Materia oglindeste Ideea, doar sa ne eliberam ochii ca sa vedem dincolo de evidenta.
Uitati-va la primele imagini din At Land: viata este azvarlita pe plaja de catre miscarea valurior.

But the accomplishment of matter is always as an overture to the major movement of the myth, the accomplishment of moral man. Matter creates the matter of man. But this creature, who may intermittently feel hunger and fatigue, would not understand the intervals as time; it might sense itself at first weak, then strong, then weak again, but would not comprehend this change as age; it might come to perceive the logics of matter and might observe, eventually, the reason for the succession of seasons, for natural sequences of natural events. But the reasons in matter are still a property of matter; its meaning, conceived in the marriage of matter and mind, is a property of the human mind. As chaos contained the possibbility of matter, so this creature contains the possibility of a mind, like a fifth limb latent in man, structured to make and manipulate meaning as the fist is structured to grasp and finger matter.

Dar implinirea materiei este intotdeauna o urvertura catre miscarea majora a mitului, implinirea omului moral. Materia creaza materia omului. Insa acesta creatura, care poate simti din cand in cand foamea si oboseala nu va intelege intervalele de timp; s-ar putea sa se simta mai intai slab, apoi puternic, apoi din nou slab, dar nu va intelege aceste schimbari ca varsta; i se poate intampla sa patrunda logica materiei si s-ar putea sa observe, in cele din urma, ratiunea succesiunii anotimpurilor, ca insiruire de secvente naturale a unor evenimente naturale. Dar ratiunile din materie sunt inca proprietati ale materiei; sensul lor, zamislit in cununia dintre materie si gandire, este o proprietate a mintii umane. Asa cum haosul continea posibilitatea materiei, si aceasta creatura contine posibilitatea gandirii, ca un al cincilea membru, alaturi de maini si picioare, dar inca latent in om, structurat sa creeze si sa manipuleze sens, asa cum pumnul este structurat sa apuce si sa se joace cu materia.

My comments:
Superb demonstration for the place of the myth in human nature: to differentiate the human from the rest of the nature.

Superba demonstratie a locului mitului in natura umana: pentru diferentierea omului fata de restul naturii.

And I come again to Arghezi:

Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite.

The fictions of old men are their final fecundity. As their flesh once labored to bring forth flesh, so the minds of the elders labor, with a like passion, to bring forth a mind. By rites of initiation they would accomplish the metamorphosis of matter into man, the evolution of a mind for meaning in the animal which is the issue of their flesh. By this they would insure that the race endure as a race of men. The rites of this second birth, into the metaphysical cosmos, everywhere mime the condition of the first physical birth. The novice is purified of past, relieved of possessions, made innocent, placed nascent in the womb solitude of a dark room. The matter, which is himself, and the myth of the race, are joined. His solitary meditation is a gestation and, in the end, a man emerges by ordeal, to be newly named, newly rejoiced in.

Povestile batranilor sunt fecunditatea lor finala. Asa cum carnea lor a lucrat odata pentru a aduce carne, acum mintea lor lucreaza cu o pasiune egala pentru a aduce minte. Ei vor indeplini, prin rituri initiatice, metamorfoza materiei in om, evolutia mintii spre sens, in animalul care este produsul carnii lor. Prin aceasta ei se vor asigura ca rasa dureaza mai departe ca rasa umana. Riturile acestei a doua nasteri, in cosmosul metafizic, mimeaza pretutindeni conditia primei nasteri, cea fizica. Novicele este purificat de trecut, eliberat de povara averilor, facut inocent, bagat precum un prunc pe cale de a se naste in singuratea de pantec a unei camere intunecoase. Materia, care este tanarul insusi, si mitul rasei, sunt puse unul langa celalalt. Meditarea solitara a tanarului este o gestatie si la sfarsit din chinurile nasterii iese un om, pentru a primi un nume nou si pentru a fi un nou motiv de bucurie.

My comment:
Ritual finds in this paragraph its glorious chant. After assessing our need for myth Maya starts to explain here the place of the ritual, as a support for myth.

Ritualul isi afla in acest paragraf cantarea sa de slava. Dupa ce a stabilit nevoia noastra de mit, Maya incepe aici sa explice locul ritualului, ca suport al mitului.

Says Arghezi,

Aseaz-o cu credinta capatai,
Ea e hrisovul vostru cel dintai
Al robilor, cu saricile pline
De osemintele varsate-n mine.

But who first informed the ancestral elders of the various nations? What was the common inspiration of their common fanfare for origins, their common fiction of initiation, their common metaphor of metamorphosis? No man has ever witnessed the moment when life begins; it is in the moment of its ending that the limits of life, hence life itself, are manifest. Death, as the edge beyond which life does not extend, delineates a first boundary of being. Thus the ending is, for man, the beginning: the condition of his first consciousness of self as living. Death is life’s first and final definition. The fanfare for cosmic origins is followed by this major fugue: the initial figure is a lament of the living for the dead; and the voice which first propunds the major themes of life, love and generation is borne up from the abyss as the flesh was first, and is still, born from the deep seas of chaos. The hero of man’s metaphysical adventure – his healer, his redeemer, his guardian – is always a corpse. He is Osiris, or Adonis, or Christ.

Dar cine a fost primul care i-a informat pe stramosii ancestrali ai diferitelor neamuri? Care a fost inspiratia lor comuna pentru imnul comun de slava a inceputurilor, pentru fictiunea comuna a initierii, pentru metafora comuna a metamorfozei? Nimeni nu a fost martor momentului cand viata incepe; este momentul sfarsitului cand granitele vietii, deci viata insasi, devin manifeste. Moartea, culme dincolo de care viata nu se mai extinde, ea delimiteaza un prim hotar pentru fiinta. Astfel ca pentru om sfasitul devine un inceput: pentru ca este conditia primei lui constientizari de sine ca fiinta vie. Moartea este pentru viata definitia de inceput si de sfarsit. Iar cantarea de slava pentru originile cosmice este urmata de acesta fuga principala: prima tema a fugii este un lamento al celor in viata pentru cel mort; iar vocea care care pune in discutie temele majore ale vietii, dragostei si generarii, se naste din abis, asa cum carnea s-a nascut de la inceput si mereu dupa aceea, din apele adanci ale haosului. Iar eroul aventurii metafizice a omului – tamaduitorul, izbavitorul, pastorul – este intotdeauna un cadavru. Este Osiris, este Adonis, este Crist.

My comment:
Maya will speak further about life and void: life starting from void and ending in void and I will comment this for the next paragraph. For now, I can see here Maya’s link between myth – ritual – dance: facts of the mind, initiation, metamorphosis – myth as a metaphor for the facts of the mind – ritual as a metaphor for initiation – dance as a metaphor for metamorphosis through myth and ritual – and I come again to a phrase that I read long time ago in a book about Bach – the liturgy in the Ethiopian Church contains moments when priests dance in the altar.

Maya va vorbi mai departe despre viata si neant: viata incepe in neant si se sfarseste in neant si voi comenta aceasta pentru urmatorul paragraf. Acum vreau sa spun ca vad aici legatura facuta de Maya intre mit – ritual – dans: fapte ale gandirii, initiere, metamorfoza – mitul ca metafora a faptelor gandirii – ritualul ca metafora a initierii – dansul ca metafora a metamorfozei prin mit si ritual – si iarasi vin la o fraza pe care am citit-o cu multa vreme in urma intr-o carte despre Bach – liturghia in Biserica Etiopiana contine momente in care preotii danseaza in altar.

But death itself we recognize not so much by what it is by the fact that it is not life. As the land and the sea define each other at the shore, so life and death define each other by exclusion. These, which are immediate neighbors in the realm of matter, are separated by a difference which is as a vast distance in the realm of meaning. Myth is the voyage of exploration in this metaphysical space. The point of departure is the first meeting between the quick and the dead.

Insa moartea insasi nu este recunoscuta de noi prin ceea ce este cat prin faptul ca ea nu este viata. Asa cum marea si pamantul se definesc una pe cealalta la tarm, tot asa viata si moartea se definesc una pe cealalta prin excludere. Vecine imediate pe taramul materiei, viata si moartea sunt separate printr-o vasta distanta pe taramul sensului. Mitul este calatoria de explorare a acestui spatiu metafizic. Punctul de plecare este prima intalnire dintre nestins si stins.

My comment:
On the gravestone of Ozu there is only one hieroglyph: MU. It means VOID. Life is surrounded by void.

You can see the separation between them as a shore. Remember the movie of Jarmusch, Dead Man: it ends on a shore, and the character played by Johnny Depp leaves us in a small boat – the whole movie is actually a journey in the metaphysical space between life and death.

Also the perfect movie of Maya, Meshes of the Afternoon (a friend of mine, Dan, has found a splendid Romanian title for it, Paienjenisul Amiezii) explores the shore between life and death.

Or you can see the separation between life and death as an edge. For Arghezi, it is a high edge looking down at two universes, teaching us about meaning, value, and duty:

Hotar inalt cu doua lumi in poale,
Pazind in piscul datoriei tale.

Pe piatra tombala a lui Ozu exista doar o hieroglifa: MU. Inseamna NIMIC. Viata este inconjurata de catre nimic. In afara vietii exista nimicul. Putem vedea separatia dintre ele ca pe un tarm. Amintiti-va filmul lui Jarmusch, Dead Man: se termina pe un tarm, iar personajul interpretat de catre Johnny Depp ne paraseste intr-o barcuta – intregul film este de fapt o calatorie in spatiul metafizic dintre viata si moarte. De asemenea, perfectul film al Mayei Deren, Meshes of the Afternoon (unul din prietenii mei, Dan, a gasit un titlu splendid pe romaneste, Paienjenisul Amiezii), exploreaza tarmul dintre viata si moarte. Sau putem vedea hotarul dintre viata si moarte ca un pisc. Pentru Arghezi, este un pisc inalt, privind in jos spre doua universuri, purtand invatatura despre sens, valoare si datorie.

To enter a new myth is a moment of initiation. One must return to the moment before myth, anterior to all its inventions, when the myth of any man might still become the myth of any other. It is to enter, in one’s mind, the room which is both womb and tomb, to become innocent of everything except the motivation for myth, the natural passion of the mind for meaning. It is to meditate upon the common human experience which is the origin of the human effort to comprehend the human condition.

Intrarea intr-un nou mit este un moment de initiere. Trebuie sa te intorci la momentul dinainte de mit, inainte de toate inventiile produse in numele lui, la momentul acela in care mitul oricarui om poate inca deveni mitul oricarui altuia. Inseamna sa intri cu gandirea ta in incaperea care este si pantece, si mormant, sa devii inocent in toate, pastrandu-ti doar motivatia pentru mit, acea pasiune naturala a gandirii pentru aflarea sensului. Inseamna sa meditezi asupra experientei umane comune care este originea efortului uman de a intelege si cuprinde conditia umana.

My comment:
Maya came the first time to Haiti to make a movie about Voodoo dances. The movie would remain unfinished, she would be absorbed by the whole Voodoo culture. The remaining years of her life would be devoted to understand deeper and deeper the Voodoo universe. She spoke in the preface of her book about the metamorphosis: she had come as an artist, she realized that the reality was to powerful to be manipulated in an artistic way. So Maya was considering that Haiti was for her a defeat as an artist while a victory in understanding something fundamental about the human condition.
My guess is that Maya had been looking from the very beginning for the prime truth, for the fact of the mind beyond the fiction of matter. It was in Haiti that she realized the power of her call, but it was from the beginning. Her movies are silent, because they search for the fact of the prime truth, beyond the words. Words make it manifest, also envelop the truth in their fiction. Silent ritual express the prime truth more honestly. Dance express the prime truth more honestly. That is what her movies are about. Maya was looking for the moment before the myth.

Maya venise prima oara in Haiti ca sa faca un film despre dansurile Voodoo. Filmul va ramane neterminat, ea va fi absorbita de intreaga cultura Voodoo. Anii care aveau sa ii mai ramana de trait vor fi dedicati intelegerii tot mai adanci a universului Voodoo. Ea a vorbit in prefata cartii ei despre metamorfoza: venise ca artista, a inteles ca realitatea era mult prea puternica pentru a fi manipulata artistic. Asa incat Maya considera ca Haiti fusese pentru ea o infrangere ca artista, dar o victorie in intelegerea catorva lucruri fundamentale pentru conditia umana.
Parerea mea este ca Maya a cautat de la bun inceput adevarul prim, acel fapt al gandirii care se afla dincolo de fictiunea materiei. In Haiti ea a inteles puterea chemarii sale, dar chemarea a fost de la inceput. Filmele ei sunt fara cuvinte, pentru ca ele cauta adevarul prim de dincolo de cuvinte. Cuvintele il fac manifest, dar il si imbraca in fictiunea lor. Ritualul in tacere exprima adevarul prim cu mai multa onestitate. Dansul exprima adevarul prim cu mai multa onestitate. Despre asta sunt filmele ei. Maya cauta momentul dinainte de mit.

O tempora, O mores!

ianuarie 28th, 2008

La un pahar de vorba puneam si eu o intrebare in stilul incet ardelenesc legat de ceea ce masele accepta ca desfatare livresco-evenimentiala si de ce…
Mass-media romaneasca abunda in stiri, picturiale consacrate unor nume devenite vedete peste noapte doar pentru nonsalanta cu care isi arata goliciunea si rotunjimea sanilor (daca sunt sau nu reali).
America ramane mereu o lume repudiata si criticata pentru traditia expunerii senzationalului si a subculturii, a postarii nudului unor femele ca Britney Spears, Paris Hilton s.a., fara insa a se autoproclama a fi sfinti si propavaduitori ai vreunei linii morale.
In pofida unei intelectualitati de elita in Romania, a unei educatii si a unui cult pentru carte, se pare ca publicul carpatin se lasa tentat si corupt cu brio de societatea noua de consum. Vorba bunicului: «Capra sare masa,/Iada casa.»
Intr-un bilant al bebelusilor anului 2007 remarcam ca presa romaneasca acorda o atentie crescanda odraslelor Monicai Columbeanu, Adrianei Bahnuteanu si a zeitei de la Surprize Surprize, Andreea Banica. Se instituie o scriitura de hagiografi mondeni si se aloca pagini, iar parintii acestora stabilesc onorarii inainte ca presa sa publice vreo poza cu nou-nascutii, de parca ar fi odrasle monarhice. Copiii devin vedete inainte sa se nasca.
Monica Columbeanu declara: “Fara un angajament concret, nu iesim din casa”. Fiica familiei Columbeanu, la doar 10 luni apare in prezentari de moda, devenind o sursa substantiala de venituri.
Mediatizarea micutilor cu luxul in care se nasc si excesul de atentie acordata acestor nume contravin cu starea reala a miilor de copii proveniti din familiile saracite. Oare acestia din urma nu sunt la fel de frumosi si la fel de capabili sa fie mediatizati, sa apara in vreun show de moda?
Intuiesc ca intrarea pe piata aceasta se face nu pe o selectie reala si onesta, ci pe alte considerente…
Cadourile trimise familiei Banica cu ocazia nasterii copilului lor abunda, («Cum nici Andreea, nici Stefan nu erau acasa, acestia nu au fost primiti nici macar in curte, motiv pentru care au „aruncat“ cadourile, printre care se aflau un ursulet mare de plus si un ghiveci cu flori, peste gard» Ziarul, 19 decembrie 2007). Ofertele din partea unor reprezentanti mediatici cresc pana la 50.000 euro.
In plin frig polar, un baietel de 10 ani traieste cu bunica lui intr-un cimitir evreiesc din Brasov. Baiatul a fost abandonat la varsta de patru luni si este crescut de bunica lui, prezenta alaturi de el si care in conditiile iernii actuale, aduna surcele, lemne incercand sa incalzeasca magazia parasita in care se adapostesc.
Raul Mitan are rezultate bune la scoala si viseaza la un loc cald, la un computer si la o viata decenta.
Pentru unii copii iarna aprinde bradul de Craciun cu multe bucurii si rasfaturi, pentru multi altii zapada si inghetul le aprinde disperarea, durerea.
Intreb mai departe cum si de unde sunt miile de euro ale institutiilor mass-media ce platesc picturiale cu pseudovedete, cu familiile lor si cu un neo-mondenism provocator, alteori vulgar sau lipsit de orice mesaj spiritual.
Colegul meu imi deschide un website www.omnitop.com, ca raspuns, si imi arata ca interesul global al maselor se concentreaza asupra numelui Britney Spears sau asupra altor scandaluri.
Sa inteleg ca gusturile lumii se subtiaza si se indreapta catre senzationalul obscen si mai putin catre evenimentele grave cu care ne confruntam!
Sa inteleg ca in tara, scriitorul Paolo Coelho este la acelasi procentaj de vanzari de carte cu cel al cartii Mihaelei Radulescu!
Sa ne lasam dusi de valul noii lumi, ca nu putem schimba nimic din «marea trecere». Si chiar daca am incerca sa ne opunem sau sa mai indreptam cateceva, ne lovim de bodyguarzii cu fete abrutizate, fioroase alungandu-ne ca pe niste caini din calea acestei lumi:
«Hai la baie, baieti!»

Statistica

ianuarie 28th, 2008

Statistica este o ramură a matematicii aplicate care se ocupa cu extragerea informaţiilor relevante din date. Procesul de obţinere a informaţiei din date se numeşte inferenţă statistică referitoare la unii parametri statistici, sau chiar intregii distribuţii probabilistice. Acesta este punctul de vedere mai general adoptat de teoria neparametrică in statistică. În statistica aplicată clasică este preferată idea de a construi un model statistic cu care se pot face inferenţe; în majoritatea cazurilor acest model nu este verificat, ceea ce poate conduce la concluzii eronate. Statistica aplicată modernă analizează însă date mult prea complexe, cum ar fi imagini sau structura proteinelor, pentru a se putea mărgini la ideea de modelare. O modalitate noua de realizare a statisticilor este internetul. Statistica este stiinta care are drept obiect de studiu variatia curenta-continua in timp, in spatiu si din punct de vedere calitativ a fenomenelor si proceselor de tip colectiv, in scopul descrierii acestora si a descoperirii legilor care guverneaza manifestarea lor. Teoria probabilităţilor joacă un rol critic în dezvoltarea teoriilor statistice.

Eternitate

ianuarie 28th, 2008

Depresia, autor arhiep. Hrisostom de Etna

ianuarie 28th, 2008

Inca de la inceputul secolului al XX-lea s-au facut multe incercari de a explica depresia. In practica clinica, se pare ca explicatiile lui Freud se potrivesc la 80% din pacientii intalniti. Freud a identificat depresia ca pe o furie indreptata spre interior. In cadrul terapiei individuale sau de grup, pacientii sunt de obicei socati atunci cand terapeutul le prezinta aceasta observatie, deoarece ei sunt obisnuiti sa creada ca astfel de tulburari psihologice sunt ezoterice si complexe. De fapt, majoritatea pacientilor vor incerca sa isi vindece depresia cu ajutorul produselor chimice psihoactive, cum ar fi alcoolul sau orice medicamente pe care le pot obtine, considerand ca depresia este o problema cu radacini adanci pe care nu o pot rezolva prin propriile eforturi si intelegere.

In aceste zile in care se pune mare pret pe satisfactia imediata, majoritatea pacientilor sunt dezamagiti atunci cand medicamentele psihoactive nu inlatura imediat senzatia de depresie. Destul de interesant este faptul ca una din nemultumirile cel mai des formulate de pacientii deprimati este aceea ca medicamentul care li s-a prescris nu actioneaza suficient de repede. Repet, aceasta nemultumire nu este neobisnuita pentru o generatie de indivizi care asteapta sa scape de durere imediat. De fapt, pentru a avea eficacitate maxima, majoritatea medicamentelor antidepresive au nevoie de mai multe zile, adesea pana la zece zile sau trei saptamani. Sperantele desarte si realitatile terapiei medicamentoase nu fac decat sa sporeasca depresia pacientului.

Intr-o societate in cautare de satisfactii, o alta solutie – oficiala sau neoficiala – pentru depresie este hedonismul. Pacientilor li se sugereaza adesea sa isi cumpere ceva nou: o masina, o casa, o ambarcatiune. Alte solutii propuse ar fi: sa manance la restaurant, sa caute sa se distreze si sa isi sporeasca activitatea sexuala. Aceste tratamente, care sunt in concordanta cu tendinta omului modern de a considera numai solutiile pe termen scurt, sunt, in cele din urma, sortite esecului. Asemenea medicamentelor, ele trateaza numai anumite simptome, fara a se adresa cauzelor ascunse ale depresiei.

Consider ca este esential sa vedem de unde vine depresia si sa o tratam din punct de vedere etiologic, ceea ce inseamna sa aflam de unde vine si cum se manifesta si sa o legam de o cauza. Un exemplu clasic de depresie cauzata de furia indreptata spre interior este cazul unei fete de nouasprezece ani care a fost internata in spitalul unde lucrez si eu, intr-o stare extrem de grava, aproape catatonica. Trauma ei era rezultatul unui conflict brusc, neasteptat cu tatal sau si al respingerii ei de catre acesta. Timp de mai multe zile, pacienta nu a putut sa vorbeasca si nici chiar sa mearga. Am observat ca, in timp ce statea in scaunul cu rotile, ea avea privirea atintita spre piept. Cand am intrebat-o ce cauta de se uita acolo, jos, mi-a raspuns ca \”priveste ura\” (fata de tatal sau). Tratamentul ei, care a reusit, a constat in sprijinul acordat pentru a elimina aceasta furie \”de gheata\” si pentru a o face sa renunte la aceasta ura se rasfrangea si asupra ei.

Pentru acest tip de depresie, cel mai eficient tratament este cel in care distragem atentia pacientului de la caracterul depresiv al bolii, concentrandu-i-o asupra furiei pe care o simte. Aceasta furie trebuie analizata, inteleasa si exprimata intr-o forma adaptata (separata de ura de sine), controlata si, desigur, in cele din urma, eliminata. Este posibil ca eliminarea acestei furii sa presupuna o restructurare totala a vietii emotionale a pacientului, modificari ale mediului familial, modificari ale modului in care pacientul percepe relatiile interumane si altele asemanatoare. Aceasta terapie poate dura si poate presupune mai multe luni, chiar ani, de indrumare atenta. Ea ajunge totusi la radacinile sindromului depresiv, acordandu-le atentie mai mare decat tratarii sindromului.

Vom sublinia ca numai un procent redus de simptome depresive sunt rezultatul unor dezechilibre biochimice, inclinatii mentale si atitudini negative, disperare existentiala si abuz de medicamente.

As dori sa adaug observatiilor mele actuale o explicatie suplimentara pentru acei credinciosi care, in scrisorile lor catre mine, mi-au cerut informatii mai detaliate despre asa-numitele \”auto-tratamente\” sau \”tratamente la domiciliu\” care se fac in cazul anumitor tulburari psihice. As dori sa accentuez faptul ca astfel de tratamente nu sunt nici etice, nici profesionale si depasesc sfera preocuparilor mele profesionale. Fara indoiala ca unele persoane au presupus ca, in calitate de psiholog ortodox, cred ca ortodocsii ar trebui sa evite tratamentul psihiatric si psihologic, in general – un punct de vedere impartasit de multi ortodocsi – si ca voi prescrie tratamente alternative.

Asa cum arhiepiscopul Hrisostom a subliniat in numeroasele sale scrieri, Biserica Ortodoxa nu se alatura sub nici o forma celor care sustin ca stiintele psihologice nu au nici o valoare. Abordand sanatatea mentala a crestinilor ortodocsi, acesta, asemenea mie, si-a propus totdeauna sa prezinte aceste stiinte din perspectiva credinciosului, in incercarea de a reface legatura dintre problemele spirituale si cele psihologice, pe care psihologia seculara le ignora sau nu le accentueaza suficient de mult. Rolul acestei incercari este unul descriptiv, si nu prescriptiv. Acest aspect am dorit sa-l evidentiez foarte clar in tot ceea ce am scris despre ortodoxie si psihologie.

Acum cativa ani, am inceput sa scriu despre cauzele depresiei din punctul de vedere al psihologiei. Arhiepiscopul (pe atunci, arhimandritul) Hrisostom a completat scrierile mele cu cateva studii de-ale sale. Impreuna am ajuns la concluzia, in aceasta prima etapa de studiu a depresiei, ca majoritatea cazurilor de depresie pot fi descrise corect de conceptul freudian clasic al furiei indreptate spre interior. Si, asa cum arhiepiscopul a subliniat in unele din scrierile sale, nu este nevoie sa imbratisezi punctul de vedere freudian asupra omului pentru a recunoaste ca multe din observatiile sale clinice sunt competente si utile. Din punct de vedere statistic, totusi, aproximativ 20% din cazurile pe care le intalnim in practica clinica indica in mod clar alte cauze. Sa analizam acum cateva dintre aceste cauze alternative ale depresiei psihice.

O cauza foarte des intalnita este obiceiul dobandit de a privi numai aspectele negative ale vietii sau numai anumite ipostaze ale acesteia. Acesta este un obicei capatat fie printr-o abordare neadecvata a problemelor, fie prin imitare – chiar si copiii continua adesea tiparul de raspuns negativ al parintilor sau rudelor lor. In timpul embargoului pe petrol din anii ’70, un pacient a venit la clinica plangandu-se de modul in care el si tara sa erau exploatati de lacomia celorlalti. Pacientul a devenit atat de preocupat de ceea ce spunea incat a atins o stare depresiva de agitatie continua. Tratamentul nostru a pus accentul pe incercarea individului de a constientiza posibilele efecte pozitive ale embargoului, cum ar fi indepartarea consumului excesiv de petrol si conservarea acestuia, reducerea poluarii si a dependentei nationale de sursele de energie straine. A fost nevoie de o perioada mare de timp pentru a rezolva integral aceasta problema, dar modul in care el a inceput sa priveasca problema, cu un echilibru intre aspectele pozitive si cele negative, a condus la aplicarea generala a acestui echilibru la celelalte probleme.

Trebuie remarcat faptul ca printre numeroasele pacate mentionate de Parintii Sfintii Bisericii ca fiind contraproductive in viata spirituala se numara pacatul negativitatii. Parintii ne cheama permanent sa acordam atentie marilor pericole care pandesc omenirea, care, asa cum ne spune Antonie cel Mare, este plina de capcanele Necuratului. In acelasi timp, ei ne spun ca nu trebuie sa subestimam niciodata fortele pozitive si folositoare care exista.

Din nou, viata Sfantului Antonie cel Mare ne ofera dovada acestei lectii. Ni se spune ca orice armata de demoni indreptata impotriva noastra paleste in fata cetelor de ingeri care ne ajuta in viata duhovniceasca. Acest echilibru al punctelor de vedere spirituale reprezinta tocmai ceea ce incearca sa obtina un bun terapeut, atunci cand trateaza depresia cauzata de un negativism excesiv.

O alta cauza importanta a depresiei pe care o regasim in cazurile clinice este cea a sacrificiului de sine excesiv. Aceasta se poate vedea, de exemplu, la multi parinti care isi dedica tot timpul si toate resursele copiilor sau gospodariei, neglijandu-si in totalitate propriile nevoi si dorinte. Se intalneste mai ales la mame, femeile ajungand ca, de teama cheltuielilor necesare consultatiilor, sa isi ignore complet sanatatea, intr-o asemenea masura incat se ajunge la rezultate tragice.

Odata, sotia unui miner a venit la cabinetul nostru cu o depresie cauzata de o astfel de situatie. Ea obisnuia sa economiseasca cativa dolari la fiecare salariu pentru a-si cumpara o bluza noua. Dar, de fiecare data cand avea banii necesari, se intampla ca unul din copiii sai sa vina acasa cu o haina rupta sau cu pantofii stricati. Ea era perfect constienta ca frecventa unor astfel de evenimente indica neglijenta copiilor fata de lucrurile personale, pentru care nu aveau nici un fel de respect.

Atitudinea copiilor a impins-o pe mama la depresie. De fapt, ea acceptase preconstient ideea contemporana ca trebuie sa ofere copiilor tot sprijinul ei material si sa raspunda tuturor capriciilor acestora, chiar daca acest lucru insemna \”sa isi ia de la gura\” pentru a le inlocui hainele rupte cu nepasare, in loc sa le ceara copiilor sa isi coasa hainele sau sa astepte pana la salariul urmator. Femeia avea nevoie de tratament, iar acesta a dat roade.

Desigur ca noi i-am cerut sa le insufle copiilor respectul pentru lucrurile materiale, in mod destul de ironic, una din consecintele cele mai grave ale materialismului il constituie distrugerea lucrurilor.

Unii ajung sa creada ca orice poate fi inlocuit, de unde si lipsa de respect fata de obiectele materiale. Femeia nu trebuia sa inlocuiasca lucrurile copiilor cu \”banii ei din pusculita\”. In acelasi timp, pe masura ce femeia a inceput sa practice acest tip de control, ea a descoperit o forma noua a sacrificiului de sine, mai eficienta si mai moderata, si anume aceea atitudine echilibrata de a nu fi indeplinit copiilor lor orice moft si orice capriciu.

Si despre cel de-al doilea tip de depresie vorbesc Sfintii Parinti, care au atras atentia asupra faptului ca o viata caracterizata printr-un sacrificiu de sine excesiv, fie ca este vorba de o nevointa nechibzuita, fie de dedicarea intregului timp activitatilor de asistenta sociala, provoaca deziluzii spirituale care au efecte negative profunde. Exista intr-adevar oameni altruisti care pot trai intru totul pentru altii, la fel cum exista si asceti de o rezistenta uimitoare. Dar acesti oameni sunt dotati spiritual. Faptele lor nu sunt ale noastre. Cel care intreprinde astfel de eforturi din incapatanare va cadea prada depresiei si bolilor psihice. O viata care si-a gasit echilibrul intre grija atenta fata de transformarea eului si actele de iubire fata de semeni, totul intr-un context moderat, este chiar viata echilibrata pe care o recomanda Parintii ortodocsi.

Disperarea existentiala este o cauza a depresiei, pe care colegii nostri din stiintele psihologice nu ar accepta-o imediat. Si nici nu o vom gasi mentionata ca o categorie clinica in manualul de diagnoze psihiatrice. Poate ca formularea este prea filosofica pentru nosologia clinica. Totusi, aceasta reprezinta o cauza reala a depresiei, astfel ca ea trebuie studiata cu atentie.

Analizam depresia cauzata de disperarea existentiala la doua grupe de varsta. In primul rand, este vorba despre oamenii foarte inteligenti pana in 20 sau 25 de ani care au fost crescuti fara o credinta religioasa sau au fost invatati sa respinga astfel de credinte. Ei par cei mai expusi disperarii existentiale. In al doilea rand, este vorba despre indivizii trecuti cu putin de varsta mijlocie care au inceput sa se confrunte cu o fireasca slabire fizica, astfel ca ei nu mai sunt capabili sa tina pasul cu distractiile vietii moderne.

De obicei, membrii grupurilor de adolescenti sunt capabili sa vada dincolo de fatada societatii moderne si de lucrurile lipsite de semnificatie ale acesteia. Dar ei nu sunt ancorati intr-un sistem de credinte care sa ofere existentei lor un sens fundamental, si pot cadea cu usurinta prada unor depresii greu de tratat. Atunci cand descriu ceea ce simt, ei se concentreaza asupra unor cuvinte precum \”disperare\”, \”lipsa de semnificatie\”, \”uitare\” \”nihilism\” sau \”singuratate in univers\”. in general, este inutil sa ii incurajam pe acesti indivizi sa se implice mai mult in activitatile firesti ale varstei lor. In fata unui astfel de sfat, ei adesea isi acuza terapeutul ca adopta atitudinea parinteasca sau amenintatoare a celor care cred in: \”lasa ca o sa cresti tu si o sa vezi\”.

Adolescentii pot fi ajutati sa invinga aceasta disperare daca li se ofera ceva de care sa se poata atasa. Pentru aceasta, trebuie, in primul rand, sa ii ajutam sa se detaseze de \”caile stiintifice\” moderne (care sunt adesea un surogat spiritual pentru acesti tineri), dominate de cinism, materialism si indoiala. Ei trebuie sa isi deplaseze centrul atentiei de la empirismul naiv pentru care \”ceea ce nu se poate masura nu exista\” la perceptia transcendentala a universului.

Si grupul de pacienti mai in varsta prezinta sentimente asemanatoare de disperare, dar, in acest caz, apar si nemultumirile legate de o viata \”irosita\” sau pe care, acum, cand o vad in perspectiva, ar fi dorit sa o traiasca altfel. Asemenea pacientilor mai tineri, si acestia pot fi ajutati prin elaborarea unei filosofii de viata mai cuprinzatoare. Dar si acesti pacienti au nevoie de ajutor pentru a-si invinge o anumita paralizie care ii impiedica sa isi modifice viata, conceptie care isi are radacinile in credinta ca \”este prea tarziu sa mai schimbi ceva\”.

Destul de interesant, in cazul acestui tip de depresie, pacientii mai in varsta par sa aiba un avantaj fata de cei mai tineri in obtinerea unui rezultat pozitiv. Adesea tinerii au deja formate niste tipare logice care nu lasa sa treaca alte puncte de vedere. Ei fie isi lasa \”mintea\” sa urmeze cursul terapiei, fie devin atat de nerabdatori sa obtina o solutie imediata la disperarea lor, incat se autodistrug daca nu intrevad o vindecare apropiata. Pacientii mai in varsta par mai toleranti fata de timpul necesar gasirii unor solutii de durata, mai ales daca li se atrage atentia ca \”nu s-au imbolnavit peste noapte\”, astfel ca \”nu se pot vindeca peste noapte\”.

Ceea ce ar trebui sa le fie foarte clar crestinilor este faptul ca disperarea existentiala reprezinta exact acea stare in care ne regasim atunci cand suntem privati de intelegerea naturii lui Dumnezeu. Un Dumnezeu copilaresc, antropomorf, nu poate satisface dorinta spirituala a unui om cu gandire inteligenta. Religia sociala, care are rolul de a sprijini si de a consolida relatiile sociale simple, cedeaza in cele din urma in fata ipocriziei, superficialitatii si caracterului nepotrivit al multor relatii sociale.

Intalnirea cu Dumnezeul transcendent si intelegerea Lui, Care reprezinta insasi integritatea si autenticitatea eului uman, Care exista dincolo de orice fiinta, a Carui existenta se afla dincolo de orice afirmatie intelectuala, Care exista si Care nu exista, in totalitatea transcendentei Lui, iata realitatea vietii. Atunci cand aceasta realitate nu exista, apare disperarea existentiala. Lipsa comuniunii cu Dumnezeul Care salasluieste in fiinta umana, pe care universul nu il poate cuprinde, El, Cel incomensurabil, s-a aflat la originea omenirii, sfidand nasterea si moartea, duce la acea disperare care sfasie insasi textura sufletului.

Intr-adevar, cum s-ar putea invata rabdarea, smerenia si nepatimirea de la o societate care cere satisfacerea imediata a placerilor, dezvoltarea eului (ca sa folosim un eufemism pentru mandrie) si proslavirea celor mai inspaimantatoare patimi? Iar daca, asa cum drept ne invata Parintii, virtuti precum rabdarea, smerenia si nepatimirea reprezinta insasi esenta sufletului uman, cum altfel s-ar putea simti o fiinta umana daca nu ca capriciu existential intr-o lume care rupe in mod sistematic legatura dintre chipul lui Dumnezeu din om si dezvoltarea sa \”naturala\” in umbra acelui chip? Si cum sa nu cada prada disperarii? Intr-adevar, afirmatiile unora dintre noi care sustinem ca viata ortodoxa traditionala duce nu numai la integritate spirituala, dar si fizica si mentala, desi sunt considerate de unii hiperbolice, sunt sustinute de disperarea intalnita in societatea contemporana. Nu am exagerat prea mult puterea ortodoxiei, daca ne gandim ca am redus din puterea distructiva a unei societati private de valorile si practicile ortodoxiei.

Odata revizuite cauzele psihologice (functionale) ale depresiei, am dori sa facem cateva comentarii asupra tipului de depresie care pare sa aiba o etiologie biologica. Arn dori sa mai revedem acum si cateva tratamente medicale si psihoterapeutice pentru aceasta afectiune.

Boala depresiva maniacala pare uneori sa fie de natura genetica, desi exista cazuri izolate in care tulburarea se produce in conditiile in care alti membri ai familiei sau genitori nu prezinta nici un simptom. Cauzele specifice ale bolii sunt inca necunoscute, desi, asa cum am remarcat, se pare ca exista o legatura biologica. Boala este cel mai adesea observata de clinicieni la pacientii adulti, iar simptomele cel mai des evocate se refera la perioade lungi de depresie (care dureaza uneori saptamani sau luni), urmate de perioade de comportament \”hiper\” maniac, in care pacientul este incapabil sa se relaxeze.

In timpul fazei depresive, pacientul poate avea dorinte de sinucidere, poate dormi mult, manifestand un interes scazut pentru mancare sau alte activitati normale. Adesea este vorba despre un dezinteres fata de familie, serviciu, pasiuni sau alte preocupari ocazionale. Pe de alta parte, in timpul perioadei maniacale, pacientul incearca sentimente de mare euforie si de multumire exagerata. Pacientii descriu senzatia de \”zbor inalt\”, iar comportamentul lor este adesea perceput de ceilalti ca fiind exagerat, zgomotos, dominant sau chiar tampit. Iata cum se descrie un pacient in timpul unei faze maniacale: \”Motorul meu este ambalat la maxim, iar uneori nu pot sa il opresc\”. Aceasta ezitare de a iesi din starea euforica este asemenea unui viciu, iar cel care sufera de aceasta afectiune recunoaste ca odata ce corpul incepe \”sa se consume\” in activitati curente, se instaleaza depresia. Insomnia si chiar iluzia grandorii pot aparea la pacientul maniac.

Ca tratament chimic pentru depresie maniaca se utilizeaza la scara larga carbonatul de litiu. Psihofarmacologii presupun ca acest medicament inlocuieste un element care lipseste din biochimia creierului, desi nu exista date precise despre o astfel de interventie.

Una dintre problemele interventiilor chimice, atat in cazul acestei tulburari, cat si in cazul altor afectiuni psihologice, o constituie faptul ca medicamentele antidepresive au efecte secundare. Prima generatie de medicamente antidepresive (asa-numitii inhibitori MAP) nu pot fi luati odata cu alimentele fermentate, inclusiv branzeturile. Trigliceridele, care reprezinta familia de medicamente cel mai des folosita in prezent pentru tulburarile depresive, pot provoca oboseala, somnolenta excesiva, tulburari de mictiune si afectiuni cutanate. Dischinezia tardiva, caracterizata adesea prin miscari frecvente ale limbii, specifice, de lingere sau prin miscari circulare de frecare a degetelor, poate fi cauzata de folosirea indelungata a acestei familii de medicamente. Si organele vitale pot fi afectate de utilizarea indelungata a carbonatului de litiu, care necesita supravegherea regulata a nivelului acestuia in sange.

Desi medicamentele pe care le-am prezentat dau adesea rezultate foarte bune, fara a produce totdeauna efecte secundare, este evident ca, in cazul in care se produc efecte secundare, acestea pot fi foarte neplacute.

Terapia cu socuri electrice este uneori utilizata ca ultima alternativa in cazurile grave de depresie maniaca. Majoritatea psihologilor si psihiatrilor isi manifesta rezerva fata de aceasta metoda de tratament, care poate sa duca la pierderea ,ernporara a memoriei si la complicatii mult mai grave.

Doua sunt domeniile de consiliere aplicate pacientului crestin. in primul rand, deoarece depresia maniaca pare sa fie de natura organica, si nu pur psihologica, interventia chimica este uneori necesara, mai ales in cazurile grave. Numai ca cel care ia medicamente trebuie sa consulte medicul, care va prescrie medicamentele la intervale regulate de timp. Efectele secundare ale acestor medicamente trebuie tinute sub observatie atenta.

In al doilea rand, exista terapii mai conservatoare pentru depresia maniaca. In toate situatiile, dar mai ales in cazurile grave, in care sinuciderea pare sa fie o amenintare reala, tratamentele psihoterapeutice sunt oarecum folositoare. Pacientul poate fi incurajat sa constientizeze oscilatiile de comportament si sa incerce sa le tina, intr-o oarecare masura, sub control. In plus, se pare ca gravitatea depresiilor succesive depinde foarte mult de presiunea la care este supus corpul de catre perioadele maniacale care le precede. Astfel, un pacient poate fi deprins sa aiba un comportament moderat in timpul unor astfel de perioade, reducand gravitatea atacurilor depresive care urmeaza. Prin eforturile pacientului se poate restabili un anumit simt al echilibrului.

In Biserica Ortodoxa, noi propovaduim invatatura ca sanatatea psihica si mentala se afla in echilibru cu sanatatea spirituala. In plus, aceste trei elemente interactioneaza in mod foarte armonios. Chiar daca o boala, cum este depresia maniacala, are radacini biologice, activitatea mintii si exercitiul spiritual pot readuce la viata fortele curative ale corpului insusi. Chiar si in cazul interventiei chimice, o atitudine corespunzatoare si o dispozitie spirituala corecta pot reface echilibrul chimic din creier, pe care agentii artificiali nu il restabilesc decat in mod superficial. Rugaciunea, participarea la sfanta Liturghie si impartasirea frecventa pot da mintii si sufletului acea putere care sa actioneze direct asupra corpului omenesc. in plus, citirea literaturii spirituale poate reda speranta si atitudinea pozitiva fata de lume, care lipsesc maniacului depresiv in timpul crizelor de depresie. O viata spirituala disciplinata si sobra poate si ea sa mai tempereze exagerarea pacientului in timpul fazelor maniacale de oscilatie comportamentala.

Chiar daca pare ilogic sa afirmam ca mintea si sufletul pot afecta trupul, putem remarca ca stiinta moderna incepe sa inteleaga ca asa stau lucrurile, in plus, este posibil ca bolile care sunt de natura biologica si care afecteaza procesele psihologice ale indivizilor sa fie rezultatul unei probleme trupesti sau sufletesti.

Lipsa credintei, impreuna cu o gandire ancorata in materialism si cu viziunea seculara a omului (ca sa nu mai spunem nimic despre tolerarea excesiva a patimilor) pot tulbura relatiile homeostatice sau de echilibru dintre trup, minte si suflet. Astfel, mintea si sufletul, care functioneaza ca un tot armonios, vor avea de suferit, dar si trupul poate suferi. La randul sau, tulburarea psihologica rezultata perpetueaza starea de dezechilibru general a individului, instalandu-se maladia scapata de sub control.

Asadar, este cat se poate de logic sa afirmam, asa cum au facut-o Parintii Bisericii, ca sanatatea se reface odata cu restabilirea echilibrului. Aceasta se poate obtine prin interventie chimica, prin corectarea slabiciunilor din procesul de gandire, dar cel mai eficient prin refacerea perceptiei spirituale, care reprezinta mecanismul de control al acelui echilibru.

Stiinta ortodoxa a spiritualitatii, stiinta fizica a rnedicinei si stiinta mentala a psihologiei nu sunt incompatibile, ci lucreaza mana in mana. Niciunde nu este mai evident acest lucru decat in tratarea depresiei, o boala spirituala, medicala si psihologica.

dr. Thomas Brecht

Sunt uimitoare statisticile referitoare la numarul de americani care sufera de vreo forma de depresie, fie ca este vorba de o forma usoara sau de una grava. Ca preot, ma confrunt in mod constant cu crestini care se plang de depresie cronica. De fapt, o treime din scrisorile care imi sunt adresate abordeaza aceasta problema.

Asa cum a aratat dr. Brecht, majoritatea cazurilor clinice de depresie pornesc de la o ura prost directionata. Psihologii, in mod corect, trateaza aceasta ura din punctul de vedere al modului in care aceasta influenteaza fiinta umana, adica al efectelor negative pe care ura indreptata asupra sinelui le are asupra vietii psihologice a individului. Ceea ce este drept.

Exista, desigur, si o alta dimensiune a depresiei pe care psihologii nu o recunosc sau, daca o recunosc, au tendinta de a o trata ca pe un efect secundar, chiar lipsit de importanta. Aceasta este dimensiunea spirituala.

Omul este un organism complex. Psihologicul si spiritualul interactioneaza totdeauna. Astfel, atunci cand ura autodirectionata provoaca un rau asupra psihicului, acesta are un efect paralizant asupra facultatii spirituale a omului si asupra sufletului acestuia. De aceea indivizii deprimati vorbesc in permanenta despre ura puternica fata de Dumnezeu.

Deoarece sufletul este patruns de harul dumnezeiesc, este firesc ca ura fata de sine sa duca la ura fata de Dumnezeu sau fata de lucrurile spirituale. Iata un aspect important al acestei boli care nu poate fi ignorat, deoarece ura indreptata catre ceea ce este spiritual, chiar daca nu atrage pedeapsa sau \”razbunare\”, duce in mod sigur la departarea de sensibilitatea dragostei de Dumnezeu, care incearca continuu sa aline bietul suflet tulburat. Acolo unde predomina ura si negativismul, aceasta dragoste nu poate lucra.

Indiferent de cazul de depresie, as sfatui terapeutul competent si pacientul sensibil sa ia cunostinta de aceasta dimensiune spirituala a depresiei. Daca putem vedea, verifica si indeparta aceasta ura de Dumnezeu si de lucrurile duhovnicesti, avem deschis drumul catre pacient, pentru a-l ajuta sa se confrunte cu si sa respinga ura psihologica de sine care il paralizeaza. A vorbi despre aceasta necesitate nu este o exagerare. Faptul ca ea este ignorata de psihologia atee reprezinta, intr-adevar, o tragedie.

www.crestinortodox.ro

Noul ambasador al Romaniei la Washington Adrian Vierita si-a prezentat scrisorile de acreditare Presedintelui Bush

ianuarie 28th, 2008

Noul ambasador al Romaniei la Washington Adrian Vierita a prezentat scrisorile de acreditare Presedintelui Bush, in timpul unei ceremonii care a avut loc la Casa Alba marti, 22 ianuarie.

Intr-o scrisoare adresata presedintelui american, ambasadorul Romaniei a aratat: “Am deosebitul privilegiu de a putea contribui la prietenia în continuă creştere dintre Statele Unite şi România şi la consolidarea Parteneriatului Strategic dintre ţările noastre. Pe perioada mandatului meu, îmi voi concentra eforturile spre promovarea unor relaţii politice şi de securitate mai puternice, spre îmbunătăţirea schimburilor economice bilaterale şi, nu în ultimul rand, spre întarirea legăturilor cu românii care trăiesc în Statele Unite.”

El a subliniat, de asemenea, ca Romania este şi va rămâne un susţinător ferm al viziunii Presedintelui Bush de promovare a libertăţii şi valorilor democratice de la Marea Baltică la Marea Neagră.

Ambasadorul Vierita a subliniat cooperarea bilaterala exceptionala in sensul promovarii democratiei, a dezvoltarii economice, precum si in ceea ce priveste aspecte de interes in plan global si regional: securitate energetica, neproliferare, lupta impotriva terorismului si a crimei organizate.

In contextul pregatirilor pentru summit-ul NATO, pe care Romania il gazduieste in aprilie 2008, ambasadorul roman a aratat ca acesta este “cel mai important eveniment organizat vreodată la Bucureşti; suntem convinşi că va reprezenta un moment semnificativ şi pentru viitorul Alianţei.” El a mentionat, totodata, interesul cu care este asteptata la Bucuresti vizita Presedintelui Bush si a Primei Doamne, cu prilejul Summit-ului NATO.

Anterior preluarii mandatului în capitala SUA, Adrian Vierita a fost secretar de stat pentru afaceri europene in cadrul Ministerului Afacerilor Externe, incepand din iulie 2006 si ambasador al Romaniei in Republica Federala Germania, in perioada 2002 – 2006.

Adrian Vierita a fost numit Ambasador Extraordinar si Plenipotentiar al Romaniei in Statele Unite de catre Presedintele Romaniei, domnul Traian Basescu, in data de 5 decembrie 2007.

(Stire preluata de la Biroul de Presa al Ambasadei Romaniei la Washington)

Henric al IV-lea ( Enrico IV ), de Luigi Pirandello

ianuarie 28th, 2008
Eduard Schoiser (1826-1902) : Henric al IV-lea la Canossa. O poveste care a zguduit lumea la vremea respectiva. Pictura în ulei se afla la un muzeu din München.Eduard Schoiser (1826-1902) : Henric al IV-lea la Canossa. O poveste care a zguduit lumea la vremea respectiva. Pictura în ulei se afla la un muzeu din München.

Prozator italian de profunda observatie sociala si psihologica ( volumul Nuvele pentru un an, romanele Raposatul Mattia Pascal, Unul, nici unul, o suta de mii ), L. Pirandello ( 1867-1936) este mai presus de toate un dramaturg de o exceptionala originalitate, unul dintre întemeietorii teatrului modern. În dramele lui cu o bogata problematica filozofica scriitorul se arata preocupat de relativitatea personalitatii umane, de aspectele ei contradictorii, de raportul dintre persoana si masca pe care o adopta, de relatia dintre realitate si fictiunea artei: Este asa cum vi se pare, Sase personaje în cautarea unui autor, Henric al IV-lea, Sa-i îmbracam pe cei goi, Asta-seara se improvizeaza, Uriasii muntilor.

HENRIC AL IV-LEA

Personajul dramei participase cu douazeci de ani în urma la o cavalcada, costumat în Henric al IV-lea, împaratul Germaniei din secolul al XI-lea. Cazând de pe cal, îsi pierduse ratiunea, crezându-se cu adevarat Henric al IV-lea. Spre a nu-l contraria, cei din jurul lui se prefac a-l crede, îi angajeaza slujitori deghizati în curteni si ei însisi îi apar travestiti în personaje de epoca. Doisprezece ani mai târziu ratiunea îi revine, dar el, dându-si seama ca nu mai poate recupera viata care a trecut pe lânga el, continua sa poarte masca, sa se prefaca nebun. În final, ceilalti devin constienti de simulare, dar eroul îl ucide pe Tito Belcredi, cel care cu douazeci de ani în urma provocase accidentul spre a-i lua iubita, pe marchiza Matilde Spina. Vinovat de omor, eroul nu mai are alta solutie decât sa simuleze în continuare nebunia.

ACTUL AL III-LEA

HENRIC AL IV-LEA: Uita-te la parul meu. (Îi arata parul încaruntit de pe ceafa.)
BELCREDI : Si al meu e sur !
HENRIC AL IV-LEA: Da, cu deosebire ca eu am încaruntit aici, ca Henric al IV-lea ! Întelegi ? Si nici macar nu mi-am dat seama ca îmbatrânesc. Am prins de veste într-o buna zi, când am deschis din nou ochii, si m-a cuprins groaza…pentru ca am priceput într-o clipita ca nu numai parul : tot trebuie sa fi încaruntit asa, si totul s-a prabusit, totul s-a terminat ! Ar fi însemnat sa navalesc mânat de o foame de lup, la un ospat unde ceilalti comeseni, satui de mult, s-au împrastiat, si mesele-s întoarse cu picioarele în sus…
BELCREDI : Ei, si ce vrei ? Nu te supara : dar ceilalti…
HENRIC AL IV-LEA (brusc) : Stiu ! stiu ! Nu puteau sta sa m-astepte pe mine, pâna ma vindec ! Nici macar cei care mi-au împuns pe la spate calul meu înzorzonat… cu spada, pâna la sânge !…
DI NOLLI (impresionat) : Cum? Cum ?
HENRIC AL IV-LEA : Da, miseleste, pe la spate, ca sa-l faca sa azvârle din copite si sa ma buseasca de pamânt !
DOAMNA MATILDE (brusc, cu groaza) : Dar asta e un lucru pe care-l aflu abia acum !…
HENRIC AL IV-LEA : O fi fost si asta tot asa… în gluma !
DOAMNA MATILDE : Dar cine a fost ? Cine calarea în spatele nostru ?
HENRIC AL IV-LEA : Nu mai are rost s-o stii ! Toti cei ce au continuat sa petreaca la ospatul de care vorbeam, si care acum ar vrea sa-mi dea resturile lor, marchiza, de blânda si de duioasa mila, fiindca le-o fi ramas lipita pe marginea blidului sleit, vreo farâma de remuscare… Foarte multumesc ! (Întorcându-se spre Doctor. ) Si-atuncea, doctore, va puteti da seama daca nu e cu totul nou, cazul asta, în analele nebuniei ! Am preferat sa ramân nebun, gasind aici de-a gata, pregatite si puse la punct, toate cele trebuincioase pentru desfatarea aceasta atât de noua : sa-mi traiesc nebunia, cu cea mai lucida constiinta posibila si sa ma razbun astfel de brutalitatea… bolovanului care mi-a zdruncinat creierii !… Si singuratatea asta – asa scalâmba, pustie si hâda cum mi-a aparut când am deschis ochii – sa mi-o îmbrac pe data, cum pot mai bine, în culorile si splendoarea zilei aceleia îndepartate de carnaval – când dumneata ( o priveste pe Matilde, dar arata spre Frida*), marchiza ai repurtat victoria cea mare ! – si sa-i oblig pe toti cei ce mi se înfatisau dinaintea ochilor, sa o joace mai departe, pe toti dracii, acuma doar ca sa-mi petrec eu, acea faimoasa mascarada din vremi uitate, care fusese – pentru voi, pentru mine, nu ! – o comedie de o zi ! S-o fac sa devina pe veci nu o comedie, nu, ci o realitate, realitatea unei nebunii adevarate : toti aici, mascati, si sala tronului, si-acesti patru sfetnici ai mei de taina : consilieri secreti si, se subîntelege, caiafe ! (Se întoarce brusc spre ei). As vrea sa stiu ce-ati avut de câstigat dând pe fata taina ca ma vindecasem ! Daca-s sanatos, înseamna ca de voi nu mai este nevoie si va veti pierde slujba ! Sa te încrezi în cineva, asta da, asta într-adevar e o treaba de nebun ! Ah, dar va acuz acum eu, e rândul meu ! Stiti ? Aflati ca le trasnise prin cap sa se apuce si ei acuma de facut farse ca mine si sa-si râda de voi jucând mai departe comedia !
Izbucneste în râs. Râd, dar deconcertati, si ceilalti, afara de Doamna Matilde.
BELCREDI (catre DI Nolli) : Ce spui ?… Nu-i rau defel…
DI NOLLI (catre cei patru tineri) : Voi ?
HENRIC AL IV-LEA : Trebuie sa-i ierti ! Asta ( îsi scutura haina de împarat), asta pentru mine este caricatura voita a celeilalte mascarade, a celei neîntrerupte, de fiecare clipa, în care suntem fara voia noastra paiatele (arata spre Belcredi), atunci când fara s-o stim ne mascam în ceea ce ni se pare c-am fi, haina asta, iertati-i, ei înca nu si-o vad ca pe propria lor persoana. (Întorcându-se din nou spre Belcredi.) Stii ? Te deprinzi foarte lesne ! si te plimbi fara nici o greutate, uite-asa… sub masca personajului tragic pe care-l joci… (îl joaca)…uite-asa într-o sala ca asta ! Fii atent doctore ! Îmi aduc aminte de un preot frumos – de buna seama irlandez – care dormea la soare, într-o zi de noiembrie, sprijinit cu bratul de spatarul unei banci, într-o gradina publica. Plutea asa, ca înecat în placerea aurita a caldurii, care lui trebuie sa i se fi parut ca vara ! Puteti fi siguri ca în clipa aceea nu mai stia nici ca e preot, nici unde se afla. Visa ! Si cine poate sti ce visa ! Pe lânga el a trecut atunci un strengar, care a rupt o floare, cu tulpina cu tot, si în treacat, asa, l-a gâdilat pe preot aici, sub barba. L-am vazut deschizând ochii, care-i râdeau, si l-am vazut râzând, râsul fericirii din vis; nu-si aducea aminte de nimic. Dar brusc, într-o clipa, s-a întepenit la loc în rasa lui preoteasca, si în ochii mei, pentru ca preotii irlandezi îsi apara seriozitatea credintei lor catolice cu acelasi zel cu care eu apar drepturile sacrosancte ale monarhiei ereditare. Sunt vindecat, doctore: pentru ca-mi dau perfect seama ca fac pe nebunul, aici, în fata voastra, si fac pe nebunul cu tot calmul ! Pacat de voi ca o traiti atât de agitat, fara sa va vedeti si sa va stiti, nebunia !
BELCREDI :Asta-i buna ! Am ajuns, daca bagati de seama, la concluzia ca nebunii suntem noi acuma !
HENRIC AL IV-LEA (cu o tresarire pe care se straduieste totusi sa si-o retina) : Daca n-ati fi fost nebuni, tu si cu ea ( o arata pe marchiza), ati fi venit împreuna la mine ?
BELCREDI : Eu, sa spun drept, am venit crezând ca nebunul esti tu.
HENRIC AL IV-LEA ( brusc si tare, aratând pe marchiza) : Si ea ?
BELCREDI : A, ea ? Nu stiu…Vad ca sta ca vrajita de tot ce spui…fascinata de “nebunia” asta a ta constienta ! (Se întoarce spre ea.) Împopotonata cum esti, ce sa spun, ai putea chiar ramâne aici, cu el, sa-ti traiesti aievea nebunia asta, marchiza…
DOAMNA MATILDE : Esti insolent !
HENRIC AL IV-LEA (repede, cautând s-o împace) : Nu te potrivi ! Nu-l baga în seama. Continua sa ma provoace si doctorul l-a avertizat sa nu ma irite ! (Întorcându-se spre Belcredi.) Dar de ce vrei sa ma mai irite tot ce s-a întâmplat între noi ? Rolul pe care-l ai în nenorocirile mele, cu ea (arata spre marchiza si se întoarce apoi spre ea, aratându-l pe Belcredi), rolul pe care-l joaca el acum în viata ta ? Asta de-aici e viata mea ! Nu e a voastra ! Pe-a voastra, viata în care-ati îmbatrânit, eu n-am trait-o ! (Catre Doamna Matilde.) Asta voiai sa-mi spui, asta voiai sa-mi demonstrezi, facând sacrificiul sa te îmbraci asa, dupa sfatul doctorului ? Oho, e foarte bine pus pe scena, ti-am mai spus-o, doctore. “Iata-ne cum eram amândoi pe-atuncea, ei ? si ia uite cum suntem acuma !”
Dar eu sunt un alt fel de nebun decât voi, doctore ! Eu stiu foarte bine ca cel de colo (arata spre Di Nolli) nu pot fi eu, pentru ca Henric al IV-lea sunt eu, nu el ! Eu, aici, de douazeci de ani, pricepeti ? Tintuit în vesnicia asta de masca ! I-a trait ea (arata spre marchiza), s-a bucurat ea de ei, de acesti douazeci de ani, ca sa ajunga, uite-o ! – asa cum eu nu o mai pot recunoaste ! Pentru ca eu o cunosc asa. (O arata spre Frida si se apropie de ea.) Pentru mine, e vesnic asa…Îmi pareti cu totii niste copii pe care pot sa-i sperii !… (Fridei.) Si tie ti-au facut frica de-a binelea, copila mea, de farsa la care se gândeau ei… Ce miracol înfiorator : visul, care învie în fiinta ta, mai viu ca niciodata ! Erai, acolo, o imagine : Te-au facut femeie în carne si oase. Esti a mea acum ! Esti a mea ! A mea ! A mea, de drept ! (O cuprinde cu bratele râzând ca un nebun, în vreme ce toti ceilalti tipa înspaimântati : dar cum ei dau fuga sa i-o smulga din brate pe Frida, devine furios, înfricosator si striga catre cei patru tineri ai sai.) Tineti-i ! Tineti-i ! Va ordon sa-i tineti ! Nu-i lasati !
Cei patru tineri, în uluirea lor, ca si cum ar fi hipnotizati, dau sa-i tina, ca niste automate, pe Di Nolli, pe Doctor si pe Belcredi.
BELCREDI ( se elibereaza brusc si se azvârle asupra lui Henric al IV-lea) : Da-i drumul ! Da-i drumul 1 Nu esti nebun ! Te prefaci !
HENRIC AL IV-LEA ( fulgerator, smulgând sabia de la soldul lui Landolfo care e mai aproape) : Nu sunt nebun ? Na-ti !
Îl raneste la pântece. Se aude un urlet de groaza. Toti alearga sa-l sustina pe Belcredi, excalmând în mijlocul tumultului :
DI NOLLI : Te-a ranit ?
BERTOLDO : L-a înjunghiat ! L-a înjunghiat !
DOCTORUL : Spuneam eu !
FRIDA : Oh, Dumnezeule !
DI NOLLI : Frida, vino aici !
DOAMNA MATILDE : E nebun ! E nebun !
DI NOLLI : Tineti-l !
BELCREDI ( în timp ce-l transporta pe usa din stânga, protesteaza salbatic ) : Nu ! Nu esti nebun ! Nu e nebun ! Nu e nebun !…
Ies cu el pe usa din stânga strigând, si continua sa strige de dincolo, pâna ce, pe deasupra celorlalte strigate, se aude unul, foarte ascutit, al Doamnei Matilde, dupa care urmeaza tacere.
HENRIC AL IV-LEA ( ramas pe scena între Landolfo, Arialdo si Ordulfo, cu ochii holbati, scos din minti de propria lui nalucire adusa la viata, care într-o clipa l-a împins la crima) : Acuma, da !… N-avem încotro…( îi cheama în jurul lui, ca spre a se adaposti)… aici, împreuna, aici, unul lânga altul… si pe vecie !…

* Fiica Matildei.

Biserici mutilate

ianuarie 28th, 2008

Capitolul 4

Biserici din Podgoria Panciului

Podgoria Panciu este una din regiunile cele mai interesante ale ţării sub aspectul prezenţei vestigiilor religioase, ignorată, din păcate, de istoricii oficiali ai Bisericii Ortodoxe Române (BOR) şi de istorici în general. Urmele manifestărilor religioase pe aceste locuri au îmbrăcat forme dintre cele mai diverse, iar în pântecele dealurilor îmbrăcate cu vii se găsesc comori inestimabile ale trecutului religios al ţării. În afară de cercetările efectuate în timpul regimului comunist, din cu totul alte motive, nici un istoric al Bisericii nu a cercetat hrubele din Podgoria Panciului. Cercetări serioase pot aduce la lumină vestigii nebănuite care zac, de secole, prin tunelurile care şerpuiesc dealurile cu vii ale oraşului. Văile care înveşmântă oraşul dintre vii au fost loc de popas şi rugăciune pentru pelerini şi iubitorii de sihăstrie. Cei din urmă s-au stabilit pe aceste locuri şi au fondat schituri şi mănăstiri, din care, o parte a străbătut timpurile vitrege până în zilele noastre.
Aşezămintele religioase de pe Valea Zăbrăuţiului, Şuşiţei, Caregnăi, Hăulitei şi chiar îndepărtatei Domoşiţe sunt un capitol încă nestudiat din istoria BOR. Începuturile vieţii monahale în podgoria Panciului nu au fost rupte din poveştile din Pateric, iar viaţa monahilor de pe aceste dealuri cu vii a sfârşit, nu o dată, sub paloşul «necredincioşilor».
Nu este legendă mai frumoasă, în toată istoria bisericească a românilor, despre debutul vieţii monahale, ca istoria naşterii Schitului Brazi, adevărată tragedie antică, necunoscută de marele public, studiată doar de câţiva pasionaţi preoţi istorici, pe banii lor, fapt ce le face cinste şi demonstrează că dincolo de istoria oficială a Bisericii există o altă istorie, care nu a pătruns încă în cărţile de istorie, iar cei care scriu astăzi istoria oficială a BOR-ului repetă istoriile veacurilor trecute şi nu mai aduc nimic nou.
Nu există al doilea schit în acest colţ de ţară care să fi trăit drama succesivă a dispariţiei a mai bine de şapte lăcaşuri de cult, cum au trăit-o, pe rând, monahii de la Brazi. De numele Brazilor şi a Schitului «Sfântul Ioan Botezătorul» se leagă şi începuturile vieţii culturale din podgoria Panciului. Primele şcoli au funcţionat între zidurile acestor biserici, înainte şi după secularizare şi primele forme de cultură scrisă pe aceste locuri s-au dezvoltat graţie muncii benedictine a călugărilor de pe Valea Brazilor. Lumea subterană din jurul acestor vetre monahale este marea necunoscută a istoriei religioase vrâncene şi va fi, cu certitudine, locul unde, peste câteva decenii, istoricii vor descoperii mărturii despre istoria religioasă a strămoşilor noştri, tracii. Există indicii neluate în seamă de nimeni, că în aceste caverne ascunse în argila Podgoriei Panciu s-ar afla vechi temple ale tracilor, iar stabilirea călugărilor în acele hrube nu a fost, din această perspectivă, de loc, întâmplătoare. O parte din aceste hrube au fost distruse de comunişti, prin lucrări de amenajare a încăperilor pentru a depozita vinurile podgoriei, după desfiinţarea mănăstiri, în 1959. Alte încăperi subterane s-au prăbuşit de la sine, iar ultima palmă a fost dată acestor vestigii, prin restaurarea pripită a schitului, după 1989, când s-a acoperit cu pământ şi betoane ruinele vechiului schit, care mai păstrau urmele trecutului şi ofereau chiar indicii despre aceste subterane, necunoscute marelui public.
Lipsa unor cercetări sistematice în epocă, de care se fac vinovaţi, atât conducerea Episcopiei Buzăului şi Vrancei cât şi fostul Inspectorat pentru Cultură şi Culte Vrancea, şi acordarea fără discernământ a unor autorizaţii de construcţii, din partea autorităţilor locale, au făcut ca din acel trecut să nu mai avem aproape nimic. Ca importanţă, în iconomia Vrancei actuale, Panciu, în sine, nu este o localitate comparabilă, din punct de vedere istoric şi economic, cu Focşanii, de pildă. Acest lucru deoarece târgul dintre vii nu a cunoscut o dezvoltare importantă în Evul Mediu. De altminteri, Panciu fiinţează de la 1720 şi la apogeul său, în perioada interbelică avea doar 2 biserici, faţă de Odobeşti care avea 12, sau Focşani care avea 28 : biserica «Cuvioasa Paraschiva», ridicată din lemn, în primii ani ai secolului al XIX-lea şi biserica «Sfinţii Apostoli», construită la 1859. Cea din urmă a fost avariată de cutremurul de la 1894, a fost bombardată în 1917, iar la 10 noiembrie 1940 a căzut în totalitate, ca şi biserica «Cuvioasa Paraschiva» si majoritatea bisericilor din podgoria Panciului.
Măreţia Panciului o dă în schimb evantaiul de aşezăminte monahale din jurul său. Există patru mari perioade în istoria religioasă a Panciului. Prima, «a târgului de lemn», care arde la 1869 şi şterge bună parte din istoria religioasă a locului. A doua, de la 1869 la 1940, în care Panciul cunoaşte apogeul dezvoltării sale bisericeşti. Cum la cutremurul din 10 noiembrie 1940, Panciu a fost singurul oraş din România distrus în proporţie de 90%, printre imobilele distruse s-au aflat şi bisericile târgului. Din 1940 a început a treia perioadă, care a ţinut până la 1989. Palmei de cutremur s-a adăugat decretul nr. 410/1959, care a închis, pentru trei decenii, toate aşezămintele monahale din podgorie.
Bisericile au fost dărâmate şi puse pe foc, iar în imobilele mănăstirilor s-a instalat gospodăria colectivă. Grele pierderi au suferit aşezămintele din Podgoria Panciu şi între 1917-1919, când au fost ocupate de armatele beligerante. După 1989, începe a patra perioadă, când locuitorii podgoriei Panciu au recuperat timpul pierdut, ridicând în 16 ani aproape 20 de biserici, o parte dintre acestea fiind vechi biserici restaurate, iar cealaltă jumătate, construcţii pornite de la zero, în fostele aşezăminte monahale şi chiar în oraş. Dacă la apogeul său interbelic Panciu avea 2 biserici, în ultimii ani au fost ridicate în târgul de la poalele Neicului nu mai puţin de cinci lăcaşuri de cult, fapt care grăieşte de la sine despre emulaţia religioasă postdecembristă din acest târg dintre vii.
____________________________________________________________________________________________________________
. Ca şi în cazul Podgoriei Odobeştilor, nu există nici o lucrare de ansamblu despre viaţa religioasă din Podgoria Panciului. Singurele referinţe sunt cele pe care ni le oferă studiile unor istorici despre anumite aşezări monahale din podgorie, vechile dicţionare şi lucrările monografice. Vezi Dimitrie Rotta, op. cit., pp. 45-46; Mihail Canianu şi Aurelian Candrea, op. cit., pp. 227-229; N. Şt. Mihăilescu, Şt. N. Macovei, Valea Putnei. Cu privire specială asupra Vrancei, Bucureşti, 1970 ; Ion M. Puşcă, A Paragină, V. Popa, Gh. Constantinescu, Panciu. File de cronică, Bucureşti, 1982 ; Ion M. Puşcă, Valea Şuşiţei, Bucureşti, 1987; Virgil D. Paragină, Valea Zăbrăţului. Monografie. Memoria istoriei şi a societăţii din Zăbrăuţ, Focşani, 1990 ; C. Apreotesei, Toma Iorga, Al. B. Străoneanu, Monografia comunei Străoane, editată de Consiliul Local, 1997 ; Ad. Căpăţână, Istoricul oraşului Panciu şi a schiturilor «Brazi» şi «Sfântul Ion», prăbuşite de cutremurul din 10 noiembrie 1940, Bucureşti, 20032 ;

4.1. Bisericile Mănăstirii Brazi

Se spune că Mănăstirea Brazi s-a născut din povestea unei iubiri cu aere de tragedie greacă, într-o epocă în care Ţările Române erau terenul pe care polonezii, turcii, ungurii şi ruşii îşi duceau luptele. Legenda fondării mănăstirii îşi are originea în acea epocă în care un hatman a scăpat o fecioară moldavă din mâinile a trei soldaţi unguri. Drept mulţumire, hatmanul a sădit trei brazi, din care astăzi mai există o ramură uscată păstrată cu sfinţenie de monahii, în Peştera «Învierii». Impresionat de gestul hatmanului şi de faptul că Dumnezeu l-a ajutat să-şi recupereze copila, tatăl fetei a ridicat un schit pe dealul de la Valea Hăulitei, cunoscută şi ca Valea Brazilor, după pădurile care coborau odată până spre târg. Cât este legendă şi cât este adevăr în această poveste despre începuturile primului schit, nu ştim. Însă, în fiecare legendă există şi un sâmbure de adevăr.
Înfiinţat la începutul secolului al XVI-lea, pe locurile unde s-a nevoit legendarul pustnic Gheorghe, Schitul Brazi a ajuns la sfârşitul secolului al XVII-lea, cea mai importantă aşezare monahală din Podgoria Panciului. Brazii au fost înfiinţaţi pe teritoriul Crucii de Jos. De aceea, în unele acte apare ca «Schitul de la Cruce» sau «Schitul Crucea» ori «Schitul Crucea de la Brazi». În unele documente este pomenit şi ca «Schitul Trei Brazi». Pentru o bună perioadă locuitorii din Crucea de Jos vor folosi chiar cimitirul schitului.
Cercetările arheologice din 1990 au scos la lumină ruinele unei biserici de piatră din secolul al XV-lea. În atmosfera duhovnicească a Brazilor a trăit, în ultimii ani de viaţă, scriitorul Ioan Slavici, fiind înmormântat în august 1925, lângă zidul de incintă, în vechiul cimitir al schitului. În liniştea Brazilor, scriitorul Gala Galaction, împreună cu orientalistul Vasile Radu, originar dintr-un sat vecin, au realizat una din traducerile cele mai bune ale Sfintei Scripturi. Existenţa acestui colţ de rai a fost curmată prin decretul 410/1959. După 1960, în clădirile monahiilor s-au instalat muncitorii zilieri de pe podgoriile întreprinderilor de stat care, în timpul iernilor din anii ‘80, au distrus biserica ridicată de stareţului Teodosie Filimon după al II-lea Război Mondial şi au pus lemnul pe foc.
După 1989, prin strădania monahiilor, revenite la schit, s-a ridicat raiul care impresionează pe cel care păşeşte pragul fostului schit devenit mănăstire în anul de graţie 2006. Personajul central, de care se leagă legendele şi istoria tuturor aşezămintelor monahale din Podgoria Panciului este mitropolitul Teodosie al II-lea (1674-1675) al Moldovei, retras la Brazi, în 1675.
Stabilirea mitropolitului la Brazi este momentul care a marcat a doua perioadă din istoria sa, după începuturile pline de legendă, legate de pustnicii Teofilact şi Sava, din secolul al XVI-lea şi de pustnicul Gheorghe din secolul al XV-lea. Chipurile celor doi pustnici au fost zugrăvite pe pereţii «Peşterii» de pictorul focşănean Nicolae Teodorescu (1786-1880), maestrul lui Gheorghe Tăttărăscu, în 1837 şi au rămas până la începutul anilor ‘90 când, restaurându-se o parte din încăperi, au fost acoperite cu ciment. Având o oarecare situaţie materială, mitropolitul Teodosie al II-lea înzestrează aşezământul cu moşii, ridică o biserică de zid, pictată de Mihail Zugravul şi pune bazele celorlalte aşezăminte monahale din podgorie. Fiind timpuri tulburi, în 1694 mitropolitul este decapitat de tătari, în faţa bisericii sale, pentru că refuză să mărturisească locul unde se afla «vistieria» schitului. Înainte ca Teodosie al II-lea să se stabilească la Brazi, prima atestare documentară a unei biserici de lemn este din 1672.
După epoca mitropolitului Teodosie al II-lea, a treia perioadă importantă a Brazilor este epoca stareţului Dositei (1776-1843), întâlnit în documente şi cu numele de ieroschimonahul Dimitrie, care a condus destinele Brazilor între 1806-1820, 1822-1843. Este posibil ca la cutremurul din 1802 să fi căzut biserica lui Teodosie. Probabil, pentru acest motiv Dositei a construit o biserică din lemn, la 1807, care a fost utilizată până în 1835, când a mutat-o pe vârful dealului Neicului, din apropiere, unde a pus bazele unui nou aşezământ monahal pentru monahiile bătrâne şi bolnave – Schitul «Sfântul Ioan Botezătorul», cu hramul «Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul». Pentru monahii de la Schitul Brazi, lângă amplasamentul fostei biserici de lemn s-a ridicat, în 1835, o biserică de zid şi cărămidă, purtând acelaşi hram, «Sfântul Gheorghe», pictată de cunoscutul pictor bisericesc Nicolae Teodorescu, ocazie cu care a fost pictată şi «Peştera».
În 1834 s-a înfiinţat o şcoală de cântăreţi. A fost perioada de apogeu a Schitului Brazi care avea peste 20 de chilii, clopotniţă de piatră, trei Paraclise, pivniţe şi averi în toate colţurile podgoriei. În acei ani s-a deschis între zidurile schitului prima şcoală pentru copiii din satele din jur. Între 1816-1825 a fost închinat Episcopiei Romanului. Cutremurul din 1838 a zdruncinat din temelii biserica şi chiliile. Aşezământul va fi reconstruit de stareţ, dar nu va mai avea farmecul de dinainte de 1838. Regulamentul Organic, amestecul statului în treburile bisericeşti şi secularizarea averilor mănăstireşti din 1863 au aruncat, pentru ani buni, schitul în ruine.
Cu timpul au fost abandonate chiliile şi Paraclisul subteran. Au fost lăsate în părăsire tunelurile care duceau până la Schitul «Sfântul Ioan», la Valea Hăulitei şi la Valea Şuşiţei. Tot în secolul al XIX-lea fusese amenajat în chiliile schitului un Spital pentru cei cu probleme psihice. Trebuie remarcat că o parte din istoria aşezământului se leagă de Mănăstirea Bogdana care avea proprietăţi în această zonă şi exercita o influenţă puternică în sudul Moldovei, asemănătoare cu influenţa Mănăstirii «Adormirea Maicii Domnului» din Râmnicu Sărat asupra teritoriului dintre Râmnic şi Focşanii Munteni. Şi Teodosie şi Dositei aveau metania la Bogdana, de unde puternica influenţă.
Primul Război Mondial a dat o grea lovitură clădirilor, ruşii şi nemţii înfruptându-se pe rând, între 1916-1918, din agoniseala monahilor, ultimii punând pe foc lemnul fostei biserici de stejar construite de Dositei. După ce biserica «Sfântul Gheorghe» a căzut la cutremurul din 1940, după sfârşitul războiului, sub conducerea stareţului Teodosie Filimon, s-a ridicat o nouă biserică, lângă temelia vechii biserici, ale cărei Sfinte Mese se vede şi astăzi. Din 1949 schitul devine lăcaş pentru monahii, fiind aduse monahii de la Vladimireşti, sub conducerea spirituală a celebrului duhovnic Clement Cucu, între 1951-1959. În acelaşi an, Schiturile Brazi şi «Sfântul Ioan» au fost unificate administrativ. Peste un deceniu, decretul 410/1959 a fost actul de deces al schitului, monahiile fiind obligate să-l părăsească, în urma acestora aşezându-se muncitorii zilieri.
Au fost de ajuns câţiva ani pentru ca munca a trei secole să se transforme în câteva mormane de ruine şi moloz. Pentru a nu fi profanate, o parte din osemintele din cimitirul schitului au fost transferate în oraşul Panciu, inclusiv rămăşiţele pământeşti ale lui Ioan Slavici.
Reînfiinţarea Schitului Brazi se leagă de numele monahiei Iustina Angheluţă (1938-2003), intrată la Brazi la vârsta de 15 ani şi exclusă din monahism în 1959, împreună cu cele 65 de maici. La 9 septembrie 1990 a avut loc slujba de redeschidere a Schitului şi între 1993-1994 s-a ridicat biserica «Naşterea Maicii Domnului». În 2003 s-a sfinţit Paraclisul «Sfântului Mucenic Teodosie» care adăposteşte moaştele Sfântului, descoperite de Maica Iustina, în timpul lucrărilor de restaurare, pe 20 martie 2000. La 5 octombrie 2003 a avut loc canonizarea Sfântului Mucenic Teodosie. Sub acest Paraclis s-a restaurat şi unul din primele lăcaşuri subterane, cunoscut sub numele de «Peştera», care a adăpostit moaştele mucenicului şi care are încorporat la una din intrări, un cadru de piatră sculptat, pe care cercetătorii le atribuie bisericii de zid din secolul al XV-lea.
În ciuda frumuseţii exterioare pe care mănăstirea o afişează astăzi, zidurile acestui aşezământ monahal ascund distrugerile succesive a şapte biserici, iar pământul ascunde ruine cercetate doar în parte şi cu siguranţă mărturii ale unor epoci despre care nu ştim nimic. Cu excepţia cercetărilor efectuate în 1990 de Inspectoratul de Cultură Vrancea la ansamblul subteran, nimeni nu a cercetat acele chilii subterane în care au fost descoperite resturi de obiecte distruse prin foc, semn că sfârşitul aşezămintelor subterane s-ar fi datorat unui incendiu de proporţii, alt mister care se adaugă la celelalte mistere neelucidate ale Brazilor. Probabil va veni o zi când istoria Brazilor se va scrie în toată splendoarea sa, iar subteranele din dealul Neicului ne vor oferi dovezi ale religiozităţii oamenilor acestor locuri. Vom avea atunci şi istorii scrise cu migală, pe bază de documente, nu numai volume comemorative în care, la loc de frunte sunt fotografiile de la praznice şi vizitele arhiereşti.
____________________________________________________________________________________________________________
. Brazii sunt singura aşezare monahală din Vrancea care au făcut subiectul câtorva monografii, publicate după 1989 şi un album editat de Episcopia Buzăului şi Vrancei, după canonizarea Sfântului Ierarh Teodosie, la 22 septembrie 2003. Una dintre acestea este scrisă de arhid. prof. Ioan Ivan de la Mănăstirea Neamţ, el însuşi un copil al Brazilor, născut în sânul unei familii din Crucea de Jos. Copilăria şi-a petrecut-o pe Dealul Neicului, iar părinţii săi odihnesc în cimitirul din curtea mănăstirii. La vârsta de 90 de ani a publicat Mănăstirea Brazi – Panciu şi trecutul ei istoric, Editura Episcopiei Buzăului şi Vrancei, Buzău, 2005, cu sprijinul Episcopiei, publicarea lucrării fiind un cadou făcut de Episcopul Epifanie, nonagenarului istoric, fost coleg al ierarhului, la Mănăstirea Neamţ, în anii ‘60. Cercetări interesante a desfăşurat preotul Grigore Popescu, născut tot pe aceste locuri, care s-a preocupat ani în şir de istoria Brazilor. Monografia pe care Episcopia Buzăului i-a publicat-o în 1991 este una din cele mai documentate materiale despre aşezământul religios de la Brazi : Pr. Grigore Popescu, Gion D. Ionescu, Schitul Brazi, Editura Episcopiei Buzăului, Buzău, 1991. Pentru parfumul epocii în care a fost scrisă, în ciuda inexactităţilor, merită citată monografia scrisă de pănceanul Ad. Căpăţână, Istoricul oraşului Panciu şi a schiturilor «Brazi» şi «Sfântul Ion», prăbuşite de cutremurul din 10 noiembrie 1940, Bucureşti, 20032. Dintre celelalte studii dedicate Brazilor amintim : Constantin Bobulescu, Schiţă istorică asupra satelor Crucea de Sus, Crucea de Jos, cu bisericile lor cum şi asupra schiturilor Brazii şi Muşinoaele din judeţul Putna, editată de pr. T. Antohe, parohul Bisericii «Sfântul Nicolae-Şelari» din Bucureşti, Bucureşti, 1926, pp. 56-70 ; pp. 73-82, cu o interesantă anexă – «Inscripţiile Schitului Brazi» ; Victor Brătulescu, «Acte, note şi însemnări despre biserica fostului Schit Brazi de lângă Panciu», în «Glasul Bisericii», XXIV(1965), nr. 3-4, pp. 319-330 ; Paisie Fantaziu, «Mănăstirea Brazi. Tradiţie, istorie şi prezent», în «Glasul Adevărului», Anul XIV, nr. 132, iulie-spetembrie 2003, pp. 74-83 ; Id., «Pelerinaj la Mănăstirea Bogdana cu moaştele Sfântului Mucenic Teodosie de la Brazi», în Ib., Anul XV, nr. 138 octombrie- decembrie 2004, pp. 52-55 ; Redacţia, «Prima prăznuire a Sfântului Ierarh Teodosie», în Ib., pp. 28-51 ; Sfântul Mucenic Teodosie al II-lea (de la Brazi-Vrancea) Mitropolitul Moldovei. Propunere de canonizare, Buzău, 2003, care cuprinde studii semnate de Ioan Iovan, Grigore Popescu, Gion D. Ionescu, Ionel Ene, Chiril Lovin şi Paisie Fantaziu ;

4.2. Bisericile Schitului «Sfântul Ioan»

Situat pe vârful dealului Neicului, ca o cetăţuie care străjuieşte Panciul, având de o parte Hăulita şi de cealaltă Şuşiţa, Schitul «Sfântul Ioan Botezătorul» a fost, pentru un secol, locul unde monahiile ajunse la capătul vieţii de la celelalte aşezăminte monahale din sudul Moldovei veneau pentru a-şi sfârşi zilele, în pace.
Nu ştim de ce ctitorul a ales acest loc, la doar câteva sute de metri de Schitul Brazi. Este posibil ca în partea superioară a dealului Neicului să fi fost una din ieşirile tunelului care pornea de la Brazi şi în acest fel exista o legătură directă şi secretă între cele două aşezăminte. Cert este că, dintru început, Schitul «Sfântul Ioan Botezătorul» a fost un fel de mână dreaptă a Brazilor. Fiind la «umbra» schitului din vale şi oarecum retras, Schitul «Sfântul Ioan Botezătorul» era, pentru monahii de la Brazi, un loc de linişte şi rugăciune, care contrasta cu lumea pestriţă a târgului şi cu forfota Brazilor.
După desfiinţarea schitului, în 1959, buldozerele au lucrat luni în şir la dărâmarea zidurilor, a clădirilor şi a fundaţiilor bisericilor. Cu excepţia temeliei bisericii preotului Antohe, care nu a putut fi demolată, totul a fost făcut una cu pământul. În 2000 s-a început reconstrucţia aşezământului şi astăzi viaţa a reintrat în normal.
Revenind la anii de început ai nevoinţelor de pe aceste locuri, constatăm că părintele Schitului «Sfântul Ioan Botezătorul» a fost neobositul Dositei (1776-1843), stareţul Schitului Brazi. La 1835 acesta aduce o veche biserică de lemn de la Brazi şi fondează schitul cu hramul «Tăierea Capului Sfântul Ioan Botezătorul». De la început, aşezământul a fost un alter-ego al Brazilor. Fiind la oarecare depărtare de tumultul Târgului Panciu, la «Sfântul Ioan Botezătorul» nu se retrăgeau doar monahiile suferinde. Aici găseau liniştea monahii de la Brazi, creştinii din târg şi pelerinii veniţi pe urmele Sfântului Vasile de la Poiana Mărului. În 1892 a început construcţia bisericii de zid, ce va fi sfinţită în 1894.
Retrăgându-se la Schitul «Sfântul Ioan Botezătorul», preotul Teodor Antohe , originar de pe aceste locuri, a ridicat o biserică de zid, sfinţită în 1936, care avea ca patroni spirituali pe Sfântul Mucenic Teodor Tiron, Sfântul Nicolae şi Naşterea Maicii Domnului. Ambele biserici au căzut la cutremurul din 10 noiembrie 1940 şi nu au mai putut fi reconstruite. În 1949 aşezământul a fost alipit, administrativ, Schitului Brazi, luând fiinţă, pentru zece ani, Mănăstirea «Sfântul Ioan-Brazi», cu sediul la Brazi.
Decretul nr. 410/1959 a desfiinţat mănăstirea şi după această dată, oficial, în Vrancea, a rămas o singură vatră mănăstirească. Este vorba despre Mănăstirea Sihastru, al cărei destin, sub comunişti, a fost unul despre care istoria bisericească, la 17 ani de la căderea, oficială, a regimului comunist, nu vorbeşte pentru că Mănăstirea Sihastru a suferit în anii ‘50 un adevărat cutremur spiritual, monahii fiind daţi afară din chilii, dezbrăcaţi de haine, caterisiţi de BOR şi condamnaţi la închisoare de statul comunist în 1956. Pentru a distruge moral aşezământul de la Sihastru, în locul monahilor au fost aduse monahii, mânăstirea având după 1959 un regim foarte strict, despre care nu găsim niciun rând în istoriile scrise de istoricii BOR. Nici despre istoria Schitului din Dealul Neicului nu găsim mare lucru în istoriile BOR scrise până în 1989 şi prea puţin după. Nu este exclus ca vreun istoric străin să scrie despre istoria monahismului din România sub comunişti pentru că, până la această oră niciun istoric bisericesc valah nu a avut curajul să vorbească echidistant despre acest subiect.
Drama acestui aşezământ religios, în care îşi sfârşeau zilele monahiile, peste care autorităţile locale au trecut cu buldozerele, merită cel puţin povestită celor mici ca aceste istorii să nu se mai repete.
____________________________________________________________________________________________________________
. Pr. T. Antohe era din Crucea de Sus. Ajuns slujitor la Biserica «Sfântul Nicolae-Şelari» din Bucureşti nu a uitat locurile copilăriei, ţinând o legătură strânsă cu cei de acasă. Când a ars biserica de lemn din Crucea de Sus, în 1911, a promis crucenilor că le va ridica biserică de zid, lucru ce s-a întâmplat între 1914-1926. Nu a fost o întâmplare faptul că a zidit o a doua biserică pe Dealul Neicului, la Schitul «Sfântul Ioan Botezătorul», după ce s-a retras la pensie. Din nefericire, numele său a fost uitat de urmaşii crucenilor din Podgoria Panciului şi nimeni nu mai ştie astăzi viaţa şi faptele pr. T. Antohe. . Printre puţinii avocaţi care aveau curajul, în acei ani, să ia apărarea monahilor s-a numărat şi Petre Pandrea, care făcea naveta la Judecătoria din Adjud pentru a-i apăra pe călugări. Pentru acest curaj i-a fost oprit dreptul de a practica avocatura şi a fost chiar întemniţat. La aceste samavolnicii, Antim Angelescu, Episcopul Buzăului şi părintele spiritual al monahilor a manifestat o laşitate caracteristică ierarhiei Bisericii din acei ani sumbri. Nu numai că nu i-a apărat, dar i-a şi deferit justiţiei. Acest lucru se întâmpla înaintea nefastului decret 410, dar prefigura prigoana care s-a abătut asupra cinului monahal, după 1959. Pentru a distruge definitiv rezistenţa monahilor în faţa comuniştilor, Episcopia i-a alungat din mănăstire şi a transformat-o în mănăstire de monahii. Nu întâmplător, decretul nu a desfiinţat-o, dar a ţinut-o sub strictă observaţie şi mai mult decât atât…

4.3. Biserica de lemn de la Muşinoaele

Ca şi Mănăstirea Trotuşanu (fost schit), Mănăstirea Muşinoaele (fost schit) din comuna Fitioneşti, face parte din aşezămintele religioase născute sub influenţa puternicei dezvoltării a vetrei monahale de la Brazi, din a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
Născut din iniţiativa mitropolitului Teodosie al II-lea, stabilit la Brazi, între 1675-1694, fostul «Schit din Poiana Mărul cu Părul» a apărut pe Valea Zăbrăuţiului în al optulea deceniu al secolului al XVII-lea. La început, cu ajutorul fostului mitropolit, se ridică o biserică de lemn cu hramul «Adormirea Maicii Domnului».
După epoca primului ctitor urmează o perioadă pentru care informaţiile nu sunt prea bogate, schitul funcţionând ca un fel de «metoc» al Brazilor. Al doilea ctitor al schitului a fost stareţul Brazilor, Dositei, care a decis, în 1836, ridicarea unei noi biserici de lemn, cu acelaşi hram. Biserica a fost construită între 1839-1840, iar târnosirea s-a făcut la 1841. Deja numele schitului apare în documentele vremii ca Schitul Muşinoaele. Aşezarea a fost înzestrată cu moşii, vii, păduri şi a format, cu celelalte schituri ale Podgoriei Panciului, un suport serios al vieţii monahale din partea de nord a Ţinutului Putnei.
Secularizarea din 1863 va însemna o grea palmă dată acestei vetre călugăreşti, care nu va mai recăpăta niciodată splendoarea de dinainte de 1863. Celebră pentru acele vremuri era măiestria monahilor lemnari din acest fost schit, la fel ca monahii lemnari de la Schitul Tarniţa din Podgoria Odobeştilor.
Deşi secularizarea nu a distrus aşezământul totuşi, din 1864, la Muşinoaele viaţa nu a mai fost la fel ca înainte. Împuţinarea averilor a făcut ca veniturile să nu mai permită întreţinerea vetrei monahale, călugării reuşind să facă, cu greu, faţă şocului schimbării. Aceştia nu au uitat însă arta lucrării lemnului, continuând să perpetueze această nobilă îndeletnicire care le-a permis să repare, din când în când, şi propria biserică de lemn.
În secolul al XX-lea asupra schitului s-au abătut alte nenorociri, de la pagubele pricinuite de Primul Război Mondial şi până la decretul 410/1959, care i-a scos pe monahi din mănăstire. Pentru că biserica nu mai putea fi utilizată pentru cult, stareţul Evghenie Hulea a construit între 1930-1936, o nouă biserică. Întrucât în partea de nord a judeţului existau în acea perioadă puternice comunităţi monahale ale creştinilor ortodocşi stilişti, una dintre acestea, profitând de starea schitului s-a aşezat temporar în chiliile acestuia.
După desfiinţarea mănăstirilor din România, în 1959, schitul a fost părăsit de voie de nevoie de monahi, iar în anii ’80 numai biserica de lemn, refăcută de mai multe ori mai era în picioare. Pentru că reprezenta un pericol pentru cei care-i mai păşeau pragul, din cauza intemperiilor a fost demolată.
Din 1990 s-a început reconstrucţia schitului şi astăzi nu se mai vede nici o urmă din anii negri de după 1959.
____________________________________________________________________________________________________________
. Câteva informaţii despre fostul Schit Muşinoaele pot fi găsite la Constantin Bobulescu, op. cit., pp. 70-72 ; pp. 82-86, cu anexa «Inscripţiile Schitului Moşinoaele» şi Virgil Dumitru Paragină, Valea Zăbrăuţului, op. cit., pp. 106-110 ;

4.3. Foste aşezăminte monahale
În Podgoria Panciului au existat mai multe aşezăminte monahale care au dispărut, fie dărâmate de cutremurele de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi cel din 1940 sau de trecerea timpului, fie prin transformarea bisericilor aşezămintelor monahale în biserici de mir.
Dintre acestea amintim, în primul rând, datorită originalităţii şi vechimii construcţiei, Schitul Călugăresc din Angheleşti – Rugineşti, pe Valea Domoşiţei. Biserica de lemn cu hramul «Sfântul Gheorghe» este ultima relicvă din fostul Schit Călugăresc, ridicat în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Atestat documentar la 16 februarie 1658, cu timpul, schitul a fost desfiinţat şi biserica a ajuns biserică parohială. Astăzi biserica se găseşte în mijlocul cimitirului din parohia Angheleşti şi impresionează prin frumuseţea proporţiilor şi insolitul aşezării.
Fiind o construcţie de lemn, edificiul a fost restaurat, în parte, la exterior prin grija preotului paroh şi a credincioşilor, dar poartă marca scurgerii timpului. Pentru a păstra pentru posteritate această bijuterie arhitectonică veche de mai bine de trei secole este nevoie ca Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice şi toate instituţiile care se ocupă de patrimoniul religios, inclusiv conducerea Episcopiei Buzăului şi Vrancei, să se implice direct. Oricâtă bunăvoinţă ar avea un preot, o parohie nu poate susţine reparaţiile şi restaurarea acestor construcţii din lemn. Or, trecerea timpului şi răutatea oamenilor au făcut ca această biserică şi toate celelalte lăcaşuri de lemn din Vrancea să ajungă în ceasul al XII-lea. Dacă nu vor fi restaurate în această primă jumătate de secol, la sfârşitul acestui veac, vom avea cu adevărat un judeţ ca un cimitir al monumentelor religioase din lemn. Restaurarea completă a unui monument de importanţa celui de la Angheleşti depăşeşte puterile materiale ale unei mici parohii de la ţară.
Din Pisania bisericii, săpată pe ancadramentul uşii descoperim data unei rectitoririi a aşezământului în timpul domnitorului Scarlat Grigore Ghica, pe la jumătatea secolului al XVIII-lea. Pentru a-i da o destinaţie pe măsură, biserica a fost propusă de cercetătorii de la Muzeul Vrancei, pentru a fi adusă ca biserică reprezentativă la Muzeul Satului Vrâncean din Crângul Petreşti. Au trecut ani buni de când s-a făcut această propunere, dar nimeni nu a luat-o în serios.
La fel de importante sunt şi biserica din Burdujeşti – cu hramul «Adormirea Maicii Domnului»; misterioasa biserică din cimitirul din Fitioneşti, din care au mai rămas doar ruine; fostul Schit Zăbrăuţi; fostul Schit Sf. Ioan Teologul din Tifeşti şi multe altele pe care istoria nu le-a consemnat şi nu li se mai ştie nici măcar numele.
____________________________________________________________________________________________________________
. Pentru o introducere în istoria acestui aşezământ monahal vezi Lelia Pavel, op. cit., pp. 17-22; Horia Constantinescu, Biserici de lemn din Eparhia Buzăului, I, Buzău, 1987, pp. 98-102.

Scapă de singurătate, renunţă la prejudecăţi – prezentare de carte

ianuarie 28th, 2008

Da, aşa cum precizeazã titlul, acestã carte se adreseazã femeilor singure. Dacã vã numãraţi printre ele şi dacã v-aţi sãturat de acest statut, aflaţi cã suferinţa dvs. principalã nu este singurãtatea, ci prejudecãţile care o întreţin.
Rolul principal al cãrţii este sã vã scape de prejudecãţi, prima şi cea mai importantã schimbare de care aveţi nevoie. Apoi, cu fiecare capitol, veţi identifica toate blocajele care vã împiedicã sã vã bucuraţi de dvs. înşivã, toatã cohorta de „nu se face\”, „nu e potrivit\”, „ce zice lumea\”. Veţi învãţa sã vã puneţi în valoare cu ajutorul vestimentaţiei şi al machiajului, veţi învãţa cât e de plãcut şi de uşor sã flirtaţi, veţi privi altfel aventurile, veţi deveni o femeie care va şti sã guste viaţa în orice condiţii. Şi, ca prin farmec, veţi observa câţi bãrbaţi disponibili erau ţinuţi la distanţã de prejudecãţile dvs. E timpul sã le înlocuiţi cu bucuriile vieţii.
Spuneţi adio singurãtãţii folosind bagheta magicã din mâinile dvs.

Autor: Helen Gurley Brown

Colecţia: Familia la Curtea Veche

SocGen – o idee nefericita in sectorul bancar

ianuarie 28th, 2008

Scandalul recent in care Societe Generale a facut public pierderi de aprox 8 miliarde de dolari arata ca sistemul contabil european IFRS adoptat de SocGen a permis perpetuarea unor evaluari contabile fictive de-a lungul a cativa ani pana la depistarea acestora.

M-am angajat la SocGen New York in 2005, Vice Presedinte de standarde contabile pe partea de investment banking. Veneam cu experienta de standarde americane USGAAP in care exemplificarea se face pe tranzactie de la caz la caz si mi se parea ca IFRSul este prea liberal pentru produse complexe.

Primeam incontinuu pentru a semna securitizari de combinatii de polite de asigurare de viata, produse total return basket de tip cos pe actiuni unde Dl. Jerome Kerviel dar mai mult sefii lui aparent faceau pricingul.

Evaluarea pe partea de USGAAP a politelor de viata permite discontarea fluxurilor viitoare dar cere marirea mortalitatii medii cu 20% in caz de stres mediu al pietelor financiare. IFRSul vede acest produs ca o obligatiune simpla, evaluarea putand fi astfel facuta mult mai agresiv. In 2008, un an de stres, metastaza a iesit la iveala!

A fost un an ingrozitor, un an in care sefii francezi care erau prezentati chiar de americani ca genii matematice ajunsesera sa vanda 85% din derivativele pe nume de actiuni pe Wall St. in New York. Acest caz a fost singurul in zece ani de America in care americanii mi s-au parut usor impresionabili.

Vening cu matematica din Romania, acesti francezi nu mi se pareau deloc genii financiare, chiar dimpotriva. Dupa ce la Ernst & Young invatasem partea de evaluare a produselor complexe pe baze Monte Carlo si alte metode complexe, am inteles ca vinzarea unor produse total return pe basket de actiuni daca nu ai contrapartea de cumparare poate duce la pierderi in cazul in care banca nu detine aceleasi pozitii de actiuni apreciate, aprecierea fiind egala cu potentialul de pierdere a optiunii put pe care banca ramane long in cazul in care principalul este garantat. Hedgingul facut de Kerviel era evident incomplet chiar daca se cumparau contracte futures pe indexuri si subindexuri, pentru ca banca vindea produse total return pe 20-30 de actiuni cel mult, iar capitalizarea se schimba mai repede decat in index.

Este clar ca au fost si alte societati de asigurari au participat ca garantori. Momentan se asteapta efectul bulgarelui de zapada pentru a se putea evalua valoarea gaurii totale din sistemul financiar international.

M-am separat de SocGen dupa un an, plecand catre alte zari mai calde, iar la plecare am lasat o sumedenie de tranzactii nesemnate.

Au Revoir, Societe Generale! Ramaneti cu scoala in Romania, tineri finantisti si invatati ca nu exista o formula miraculoasa de a rupe pretul produselor financiare de bilanturile contabile!

Cominformul si cultul vigilentei revolutionare

ianuarie 28th, 2008

\”Obiectivul numarul unu al Cominformului a fost deplina inregimentare a partidelor comuniste incluse in aceasta organizatie, precum si a celor ramase in afara ei\”.

Pentru Stalin, faptul ca Tito declansase o serie de actiuni internationale fara a se fi consultat in prealabil cu el reprezenta un risc centrifug absolut inacceptabil. Cel mai mult il deranjase pe despotul de la Kremlin tentativa, configurata in 1947, de a pune bazele unei Confederatii Danubiene care sa includa Iugoslavia, Bulgaria si Romania (in perspectiva ar fi putut fi integrate Albania si Ungaria).

Ideea avansata de Tito si Dimitrov a fost privita cu suspiciune de Stalin. Este de presupus ca avertismentul categoric dat liderului bulgar intr-un articol din „Pravda” a grabit moartea acestuia. Cand era vorba despre dominatia sovietica a noului bloc, nu era loc pentru niciun fel de experimente originale.

Stalin dicta linia, iar satelitii erau obligati sa o urmeze cu neclintit devotament. Cum spunea un slogan din Cehoslovacia epocii (care isi gasea pandantul in fiecare dintre „democratiile populare”): „Impreuna cu Uniunea Sovietica pentru vesnicie!”.

Ideile lui Dimitrov si Tito au fost cunoscute si de unii dintre apropiatii acestora din statele sovietizate. Stim din memoriile lui Petre Pandrea ca in timpul vizitei la Bucuresti, conducatorul bulgar a stat de vorba cu acest vechi amic pe teme legate de „helvetizarea” unor state din zona (Pandrea era casatorit cu sora lui Patrascanu si se cunoastea cu Dimitrov din perioada cand se aflau amandoi la Berlin, inaintea venirii la putere a nazistilor).

Stalin a mimat initial suportul pentru planul confederatiei, apoi l-a pus la punct cat se poate de dur pe Dimitrov. Din amintirile lui Milovan Djilas, vicepresedintele iugoslav devenit ulterior disident, stim ca potentatii sovietici si-au exprimat indignarea in raport cu cea ce aparea drept o sursa paralela de autoritate in lumea comunista. Pentru Stalin, blocul sovietic reproducea logica fortaretei asediate, mai cu seama dupa formularea Doctrinei Truman in martie 1947.

„Strangerea randurilor” in jurul PC (b) al URSS, intensificarea luptei pentru demascarea „oportunistilor, lichidatoristilor, impaciuitoristilor”, au fost codificate drept imperative vitale in cadrul Cominformului. Revista „Pace trainica” (cum era numita pe scurt) a fost megafonul discursului panicii si vigilentei intrate in transa.

Mai ales dupa 1949, se adauga pe lista pacatelor mortale „cosmopolitismul”, frate geaman al „nationalismului burghez”. Se denuntau diversele devieri: sovinismul lui Gomulka, titoismul lui Traicio Kostov in Bulgaria, al lui Laszlo Rajk in Ungaria, al lui Lucretiu Patrascanu in Romania. Crima de titoism era asociata cu aceea de spionaj.

Unul dintre romanele epocii, scris de obscurul Eliazar Maltev sub patronajul MGB (Ministerul Securitatii Statului) se numea „Tragedia iugoslava”. Era o fabricatie calomnioasa menita sa demonstreze ca intreaga conducere a partizanilor titoisti lucrase de coniventa cu Gestapoul si cu serviciile secrete occidentale.

Cartea a fost tradusa si difuzata in tiraje de masa in toate statele satelizate. O alta scornire propagandistica stalinista era semnata de Nikolai Spanov si se numea „Incendiatorii”. Era vorba despre blamarea puterilor democratice vestice pentru incurajarea lui Hitler si declansarea celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Liderii de la Bucuresti, grupati in jurul tandemului Gheorghiu-Dej – Ana Pauker, au jucat fara murmur cartea stalinista. In 1947 au organizat cu mare pompa vizita lui Tito la Bucuresti, tinand discursuri inflacarate despre rolul istoric al maresalului iugoslav. Cateva luni mai tarziu, aceiasi Dej, Pauker, Luca, Miron Constantinescu, Chisinevschi, Rautu rosteau discursuri furibunde impotriva „gangsterului” Tito.

La prima conferinta a Cominformului, delegatii iugoslavi fusesera mai stalinisti decat reprezentantii oricarui alt partid. Tito era principalul sustinator al armatei comuniste din Grecia condusa de Markos Vafiadis. Autonomismul iugoslav nu mai putea fi tolerat.

In mai 1948, intr-un ultimatum adresat de Stalin si Molotov conducerii iugoslave, se spune transant ca nimeni nu este scutit de riscul excomunicarii: „La vremea sa, Trotki a adus, de asemenea, servicii revolutionare, ceea ce nu inseamna ca PCUS a putut inchide ochii in privinta craselor sale erori oportuniste de mai tarziu, care l-au transformat intr-un inamic al Uniunii Sovietice”.

Obsesia calului troian, a „coloanei a cincea”, a inamicului „infiltrat cu viclenie in randurile clasei muncitoare” este definitorie pentru universul mental al stalinismului. Ea isi afla originea in pamfletul lui Lenin „Ce-i de facut?” si in mitologia „partidului de tip nou” compus din „revolutionari de profesie”. Stalin nu a facut decat sa impinga la paroxism aceste motivatii nascute din spirit de revansa si din masochista voluptate a conditiei de sclavie mentala.

coji de portocal

ianuarie 27th, 2008

uneori dupa o vizita prelungita
gasesc picioare uitate
talpi urme pe covorul in care ascultam rulati flamenco
aerul plin de memorie palpitand a femeie
un fel de dor prelins pe peretii de creta
caldura trupului tau uitata in baie
o ocheada in oglinda aburita
totul e semn si melancolie
caut paharul din care ai baut
picatura de gin
ultima carte necitita
rochia ta pe covor
coaja de portocala
culoarea ochilor
nu uit.

foto: Jan Saudek

Vise uitate

ianuarie 27th, 2008

Lumea se învârte ca o moară
Propulsată de vise.
Mi le pierd în zori
La prima rază care străbate
Perdelele prăfuite.
Nu le mai găsesc.
Dispar în lăzile de gunoi ale nopţii.
Bagaje uitate
Prin toaletele albe
Ale marilor aeroporturi.
Ce-mi mai aduc aminte?
Ce am uitat?
Aş fi fost acum mai sărac,mai bogat?
Mai fericit ori mai trist?
Ar fi oare la fel
Fără visele mele
Lumea aceasta care se învârte
Ca o moară propulsată de vise?

Dan David, Los Angeles, april.-02-2006.

Racii

ianuarie 27th, 2008

O adiere nevăzută a legănat copacii —
vârfurile
Un tremur nevăzut a înfiorat frunzele.
Jos pe mal
niciun fir de iarbă nu s-a clintit

Până când, în tăcere
au ieşit din adâncul apei,
rând pe rând,
Racii…
S-au încropit, oare din ce?
Şşşt!
Din tenebrele uitării Sfântului Augustin
de nu cumva din tenebrele uitării
Tuturor Sfinţilor.
Magie neagră.
Saints Go Marching Out

Copilul, încet, şi-a culcat obrazul
pe-o tufă de pătlagină tămăduitoare
Copilul… În treacăt fie spus,
să-mi fie iertat: era băiat.
Spun asta fiindcă tare îmi pare
o cunoştinţă veche.
A ascultat tăcerea ierbii
dar firele de iarbă foşneau
abia auzit sub mersul racilor
Apa s-a scurs de pe platoşele lor
grunjoase verzi–cenuşii
Ochii le-au rămas uscaţi şi treji —
mărgele, sub ochii mari ai băiatului,
la un pas distanţă.

Grunjoase platoşe–carapace
Au adus cu ele fumul ceţii
supt de peste faţa apei.
Oare când s-au deschis ochii racilor?
O întrebare fără răspuns:
Dar când oare s-au închis?
Dumnezeu le-a dat
Crustaceelor
o privire sticloasă…

Ochii băiatului se întreabă…

Ierburile unduiesc în adâncul apei
Un nufăr luminează plutind
Racii sunt mulţi la număr şi orbi
Cleştii lor foarfecă aerul în van
în timp ce păşesc sacadat, rac după rac,
platoşe grunjoase verzi–cenuşii
în aliniere —
Îi cheamă umbra de sub podeţ.

Ochii lor nu s-au deschis niciodată
ei privesc — atât cât privesc —
tulbure, sever şi feroce,
privesc
dinainte de Părintele Ceresc
şi-i vor închide — dacă-i vor închide —
odată cu Dumnezeu.

întîmplare

ianuarie 27th, 2008

Fara ragaz buldozere împing

de pe bulevarde

spre periferia orasului

aripi cazute de îngeri.

Si nimeni,

absolut nimeni

nu vede-n aceasta-ntîmplare

nici macar o stire de ziar…

editor ACUM

ianuarie 27th, 2008

Eclectismul

Cartea lui Pierre Leroux* pe această temă, apărută în 1839, mă preocupă de multă vreme, deoarece încă de acum 168 de ani se constatase că practica eclectismului nu este doar expresia unei absenţe de sistem filozofic, ci şi a unor tendinţe politice. După 1989, prăbuşirea sistemului sovietic, care se pretindea a fi clădit pe cea mai fermă doctrină comunistă, a fost urmată de o evoluţie anarhică pe multiple planuri şi eclectismul pare să capete forme noi, mai mult politice decât filozofice. Dar să ne reamintim precedentul.
P. Leroux susţine că în antichitate eclectismul filozofic alexandrin (Ammonius) a urmat sistemului platonic, iar eclectismul lui Cousin a venit după Hegel, fiind un dublu plagiat, o denumire falsă pentru o doctrină falsă (p.69). Noii eclectici parizieni au amestecat o doză de monarhism, o doză de aristocratism şi una de democratism, fără să înţeleagă că o contopire de elemente contrare nu se poate realiza decât într-o doctrină superioară.
Azi avem alte amestecuri : 1. Amestecurile politice au devenit mai complexe, mai greu de definit şi, în aproape toate cazurile doza de democratism pare să aibă pretenţii preponderente; 2. Doctrinar, se apelează mai puţin la filozofie (între marxism si heidegerism) şi mai mult la economie (între keynesism şi monetarism, între Fukuyama şi Huntington, mai pertinente fiind analizele lui Toffler), etica fiind lăsată mai mult în seama religiilor (islamismul fiind în ofensivă); 3. Structural, o fluctuaţie de populaţii dinspre sărăcie spre opulenţă, recompunere zonală şi conflicte etnice.
Dacă vechiul eclectism invoca trecutul pentru a susţine stabilitatea prezentului, noua sa manifestare nu mai este luată în seamă, stabilitatea sistemelor având garanţii internaţionale. Trăim într-o lume foarte dinamică (rapidă în zona americana şi mai lentă, totuşi concurenţială, în zonele europene); contradictorie (fărămiţare şi unitate, divergenţe până la conflicte sângeroase şi convergenţe flexibile, modernitate şi conservatorism, informaţie şi ignoranţă etc.); multiculturală (globalismul economic fiind susţinut de extensia dominantă a limbii engleze, de post-modernismul şocant şi marginalizarea tradiţiilor, dar şi de o interferenţă mai activă a valorilor afirmate şi recunoscute internaţional).
––––––––––––––––––
*Pierre Leroux Réfutation de l’Ėclectisme, Paris, 1839

Eclectismul românesc, ideologic, politic, economic, cultural, exprimă anarhia pretins democratică care de 18 ani ternează într-o nesfârşită tranziţie din care scapă cine poate, emigrând sau intrând în combinaţii mai mult sau mai puţin oneroase, altfel rămânând o componentă uniformă a unei evoluţii lente şi incontrolabile. Permanenta invectivare şi şubrezire a social-democraţiei, ofensiva liberalismului şi populismul centrismului ocupă permanent scena jocurilor politicianiste în care se implică adesea interese minoritare. Adesea se mai dezvăluie câte un ingredient extern rezultat din infiltraţii investiţionale sau din intervenţii diplomatice. Peste tot acest amalgam, socio-politic, tronează activitatea prezidenţială neobosită, mereu ingenioasă şi carismatică, ca un joc de artificii multicolore, înşelătoare. Încât alunecarea de la portocaliu spre verde bananier devine mereu mai îngrijorătoare.
Dat fiind că în Europa celor 27 eclectismul nu deranjează pe nimeni, vom continua să navigăm pe axa favorită, cu neînsemnate derivaţii.

15 dec. 2007
Alexandru Singer

Manastirile pictate: Comoara artistica medievala a Romaniei

ianuarie 23rd, 2008

Sub patronajul Institutului Smithsonoian, Ambasada Romaniei la Washington, va prezenta la data de 31 ianuarie 2008, simpozionul pe tema “Manastirile pictate: comoara medievala a Romaniei”. Cunoscuta critica de arta, de renume international, doamna Mariana Carpinisan, va incinta publicul cu istoricul si imaginile manastirilor din regiunea rurala a Bucovinei, nordul Moldovei, binecunoscute icoane ale arhitecturii medivale romanesti. Datind din secolele 15 si 16, frescele exterioare ale manastirilor Sucevita, Arbore, Moldovita, Humor si Voronet, reprezinta valori ale artei Moldovenesti, combinind traditiile populare cu cele de influenta bizantina si gotica. Construite de catre conducatori ai timpuilui, cel mai influent fiind Stefan Cel Mare, parintele spiritual al Moldovei, aceste monumente sunt marturia unei forme de arta renascentista disparuta, multe dintre ele facind parte in prezent din patrimonial UNESCO.

Plimbare cu metroul

ianuarie 23rd, 2008

Când am dus-o pe mama să facem împreună o călătorie cu metroul n-am avut de fapt nicio destinaţie. Am vrut doar s-o plimb cu metroul. Acesta începuse să funcţioneze abia cu câteva săptămâni în urmă şi nu voiam ca ea să treacă dincolo fără să fi cunoscut această minune a tehnicii numită metrou. Bănuiam, nu spun că eram sigur, că avea să fie prima şi ultima ei călătorie subterană. Ea însă avea un aer blând-resemnat, un surâs vag pe buze, semn că ştia ce urmează…
O primă încercare a fost scara umblătoare pe care a trebuit să pună piciorul pentru a coborî. O amuza că treptele de metal îi fugeau de sub picior avântându-se rând pe rând în jos şi ea nu era obişnuită cu ceva atât de instabil. În cele din urmă, dacă toţi o făceau, a îndrăznit şi ea, nu fără să se dezechilibreze un pic. Dar reuşind, fără un balans exagerat, să se sprijine de mine… Eram în tunel. Pe sub case şi pe sub străzi. Sunt sigur că mama ar fi vrut să mă întrebe la ce adâncime ne aflam, deşi, în multe privinţe, nu era prea curioasă de felul ei. Întrebarea i se vedea în lumina ochilor. O lumină care cu anii se tot stinge. Nu m-a întrebat însă nimic. Şi nici eu nu i-am spus. Dar ştiam oare?
La ducere, garnitura fiind destul de plină, a trebuit să stăm în picioare. La plecarea trenului din staţia Unirii, mama s-a dezechilibrat din nou şi mi-a aruncat o privire jenată: nu cumva să mă ruşinez cu ea… Apoi a continuat să aibă probleme cu menţinerea echilibrului la fiecare plecare din staţie. La întoarcere în schimb, am avut parte de locuri. Ne-am aşezat alături şi, îndreptându-mi din întâmplare privirea drept în faţă, m-am zărit oglindit, alături de ea, în fereastra întunecată de pe partea cealaltă a vagonului. Am rămas tăcuţi o bucată de vreme. Privind în gol, mi-am amintit de un pasaj din Vacanţa de Crăciun a lui Somerset Maugham. De fiecare dată când mă vedeam oglindit în geamul întunecat al unui vagon, îmi aminteam, nu ştiu de ce, de acea poveste în care locotenentul Charlie Mason, căpătând permisie de Crăciun se întoarce acasă pentru a se căsători cu logodnica sa Mona. În timp ce se afla în tren se lasă înserarea şi la un moment dat Charlie, care se uita pe fereastră, nu mai desluşeşte priveliştea de afară ci îşi vede chipul oglindit în sticlă. Chiar în ajun locotenentul primise o scrisoare de la Mona, în care logodnica îl anunţa că s-a măritat cu altcineva. Aşa că în mintea mea, starea de melancolie resimţită de cineva care chiar înainte de a pleca într-o călătorie primeşte o veste rea se asocia cu oglindirea propriului chip în geamul întunecat al vagonului. În metrou nu există un moment al înserării ci înserarea este neîntreruptă. Dar asocierea funcţiona chiar şi aşa…

Metropola
Deşi călătoria cu metroul a amuzat-o, de fapt niciodată când venea să stea la mine câteva zile Bucureştiul nu era locul unde mama să se simtă la largul ei. Abia sosită, se gândea deja la întoarcerea acasă… Acolo unde fusese şi pentru mine, până la un moment dat, acasă. Şi nici eu nu făceam mare lucru ca să atenuez impresia de metropolă strivitoare pe care i-o dădea Bucureştiul… Umblam cu ea pe străzi deşi nu le puteam suferi şi de multe ori nici nu-mi ascundeam repulsia. Trecătorii mi se păreau gălăgioşi şi aroganţi… Doi zdrahoni fercheşi, fără doar şi poate din protipendada comunistă, ieşiţi la aer, au fost cât pe-aci să dea peste mama la întretăierea dintre bulevardul Magheru şi strada Maria Rosetti: genul acela de oameni care parcă înghiţiseră un băţ şi începuseră să se creadă elefanţi. Se îndreptau agale, umăr lângă umăr, cu pas sigur, către trecerea de pietoni. Şi priveau peste capetele mulţimii. Mama a trebuit să se ferească iute din calea lor: pentru ei, ea şi alţii ca ea nici nu existau. Mama mi-a aruncat imediat după aceea o privire contrariată. Am citit în ochii ei umilinţă şi revoltă. Iar eu, deşi îmi clocotea sângele în vine, m-am mulţumit să ridic din umeri şi să fac un gest de neputinţă… Apoi am ajuns la întretăierea de la Universitate, dintre bulevardul Magheru şi bulevardul 6 Martie unde trebuia să traversăm. Semaforul s-a făcut verde cu puţin înainte ca noi să fi ajuns la bordură şi lumea care aştepta acolo a pornit să traverseze. Mama m-a întrebat uimită de unde s-a ivit acea mulţime de oameni — i s-a părut ei — care a umplut trecerea de pietoni. Era oare un grup de turişti? Mi-a fost ciudă că n-a dus-o mintea să găsească singură explicaţia: nu era niciun grup de turişti, pur şi simplu toţi acei oameni se adunaseră acolo aşteptând culoarea verde a semaforului. Mi-a fost atât de ciudă, încât nici n-am găsit de cuviinţă să-i răspund.

Cu telecabina
Totuşi intenţiile mele faţă de ea (şi faţă de tata cât trăise) îmi place să cred că au fost bune. De pildă, mă frământa gândul că mama n-a zburat niciodată cu avionul. Nici tata n-a apucat s-o facă. Mi-am propus de atâtea ori să-i iau într-o călătorie cu avionul, ca să nu părăsească lumea fără să trăiască această experienţă. Dar n-am apucat s-o fac.
În schimb i-am luat pe amândoi — pentru tata asta a fost chiar în ultimul sau în penultimul său an de viaţă — într-o ascensiune cu telecabina de la Sinaia la Vârful cu Dor. Mi-a fost teamă pentru mama, cu hipertensiunea ei arterială, mai sensibilă, credeam eu, la legănatul cabinei şi la zgâlţâiturile acesteia atunci când se hurduca peste rolele din dreptul stâlpilor care susţineau cablul. Ca să nu mai vorbesc de răul de înălţime. Dar mama, doar uşor neliniştită, dându-şi silinţa să n-o arate, a suportat destul de bine ascensiunea. Aş putea spune că nu s-a deosebit prea mult de un zbor cu avionul. Mă uitam la ea, cum stătea în cabina mişcătoare, pe un teren mai mult decât nesigur, chiar primejdios, cel puţin din punctul ei de vedere, sunt sigur, întrucât n-avea nici cea mai mică idee de siguranţă a ascensiunii şi n-avea nicio putere să preîntâmpine o catastrofă. Aşa cum nu de puţine ori mi se păruse, în copilărie, că o are, asigurând pacea şi liniştea căminului şi mai ales securitatea mea proprie…

Puşcăriaşi în lanţuri
Copil fiind, cu mulţi ani în urmă, mama ţinându-mă de mână, am trecut pe lângă zidurile cenuşii ale închisorii din oraş. Nici nu ştiusem până atunci că o închisoare se afla atât de aproape de casa noastră. Un soldat ne-a somat să trecem pe partea cealaltă a străzii. Şi mama, care îmi părea pe atunci atât de voluntară, spre surprinderea mea s-a supus fără nicio împotrivire. Mi-aduc şi acum aminte, după atâţia ani, că fusese un tinerel negricios şi încruntat. Şi mama a trebuit să asculte de el, explicându-mi totodată că era spre binele nostru fiindcă puşcăriaşii erau oameni răi şi care ar fi putut să ne facă şi nouă rău dacă am fi trecut prea aproape de zidurile închisorii. Dar ce ziduri! Aş fi putut jura că o scursoare verde–cenuşie se prelingea pe zidurile acelea. Şi că mirosea urât.
Dar iată că puşcăriaşii nu erau înăuntru, în închisoare. Ci treceau în coloană pe stradă. Coloana de puşcăriaşi. Îmbrăcaţi în zeghe, pe patru rânduri, cred, ocupând aproape toată lăţimea străzii, îşi târau picioarele în zornăit de lanţuri. Nu i-am pus mamei nicio întrebare. Mi-i amintesc îndepărtându-se, cu mersul lor încet şi anevoios şi îmi amintesc lanţurile târându-se pe caldarâm. Dacă ar fi dat cel mai mic semn că ne observă, dacă măcar unul din ei m-ar fi privit pentru o secundă în ochi, poate că aş acceptat că erau oameni răi şi că era bine să te fereşti de ei. Dar deţinuţii şi-au văzut de drum, flancaţi de gardieni cu puşca la umăr, obosiţi peste măsură de lanţuri şi de murdăria hainelor de pe ei. Mai mult de-atât n-am putut să văd în acea adunătură jalnică de foşti oameni…

În rest, ce îmi mai aminteam despre ea?…

Cubuleţe de zahăr
Vremuri grele trecuseră peste noi dar nouă în familie nu ne pierise umorul. După ce ani de zile obişnuisem să bem ceai cu cubuleţe de zahăr (noi, în casă, le ziceam pătrăţele), acum nu se mai găsea deloc. Uneori mama îmi spunea zâmbind amuzată: învârteşte de patruzeci de ori şi ceaiul o să se facă dulce! Se uita drept în ochii mei şi abia îşi stăpânea râsul. Iar eu, nu că aş fi luat-o în serios pe de-a întregul… Dar mi se întâmpla, după cele patruzeci de învârtituri cu linguriţa, făcute mai mult în joacă, să-mi apropii buzele de cană cu un tremur de speranţă în suflet: dar dacă, totuşi!…

Apa de ploaie
Iar de spălat, rufele tot trebuiau spălate, oricât de grele vor fi fost vremurile. De aceea mama avea mereu grijă să strângă apa de ploaie de pe acoperiş, pentru spălatul rufelor. Iar când n-o strângea sau ploaia venea pe neaşteptate mă încerca senzaţia că apa se iroseşte. Ploaia se irosea. Îmi venea să mă reped afară în orice clipă şi să pun un lighean sub gura burlanului, chiar pe timpul furtunilor de vară… Furtuna se îndepărta dar o bucată de vreme pe burlan, în urma ei, la câteva palme de fereastră, jos, continua să se zbată, cu tam–tam de tobă de tinichea, şuvoiul de apă scursă de pe acoperiş.

Dunărea albastră
Mamei îi plăcea când tata fredona „Dunărea Albastră”. Şi o făcea destul de des atunci când era bine dispus. O încânta când îl auzea bolborosind pom-pom-pom-pom, pom-pom, pom-pom şi când bătea tactul clămpănind din degete pe tăblia mesei, ba chiar dădea la o parte un colţ al feţei de masă pentru ca ritmul să se răsune mai tare. Numai că tata, pe măsură ce treceau anii, fredona „Dunărea Albastră” tot mai rar.

Luna palidă
În sărăcia noastră, aveam doar două cărticele cu poveşti în casă. Două amărâte de broşurele, care deja începuseră să se ferfeniţească. Pentru a rămâne totuşi întregi, trebuia ca eu să mă fac mare cât mai repede. Asta gândesc acum. Pe atunci însă îi ceream mamei să-mi citească iarăşi şi iarăşi fie una fie cealaltă dintre cele două cărticele. Şi ea nu se plictisea. Mi le citea mereu cu aceeaşi intonaţie. Vocea ei căpăta o vibraţie aparte când ajungea la episodul cu luna. Crai Nou. Apoi Luna Plină, care pălea la înălţarea pe cer a Soarelui. Şi Soarele se arăta îngrijorat de paloarea ei. Dar Luna îl liniştea spunându-i că totul e bine, atât doar că nu dormise toată noaptea. Era obosită şi poate de aici, paloarea.
Povestea nu mi-o mai amintesc. Doar că răsărea Soarele şi Luna pălea… Soarele o întreba: De ce eşti aşa de palidă, Lună? Oare nu te simţi bine?

Întoarce-te de unde ai plecat
Avea o regulă infailibilă, mama. Dacă, ajuns într-un loc pentru a lua un anumit obiect, uitai pentru ce ai venit, regula de aur era: E de-ajuns să ţii minte că ţi-ai dorit ceva; întoarce-te în locul unde ţi-a venit gândul că ai trebuinţă de acel ceva şi îţi vei aminti negreşit.
Regula funcţionează perfect şi astăzi. Şi ori de câte ori o aplic, îmi amintesc de mama. Din câte se pare însă, mi se întâmplă tot mai des să uit.

Bancnota ghemotocită
Mama mă luase la cumpărături într-o mică piaţă de la marginea Bucureştilor, într-o dimineaţă pe când ne aflam în vizită la rude. Am trecut de la o tarabă la alta. Şi, în anii aceia de după război, în plină secetă, tarabele erau, cele mai multe dintre ele, goale. Dar pentru mine piaţa aceea, oricât de sărăcăcioasă, era o lume aparte, un loc unde oricând se putea întâmpla orice miracol. Dar n-a fost să fie. La un moment dat, pe o tarabă goală, de scândură pe jumătate putrezită, mi-a atras atenţia o bancnotă ghemotocită. Am văzut-o pe mama târguindu-se cu o precupeaţă vârstnică şi stafidită, dar încă viguroasă, la taraba alăturată. Am întins mâna, cu un gest discret — mi-am închipuit eu — spre acea bancnotă mototolită şi am apucat-o. În aceeaşi clipă precupeaţa, cea cu care se târguia mama, cu un ochi vigilent, a observat gestul meu şi a sărit ca arsă: — Al cui e băiatul ăsta?¬ — E băiatul meu! i-a răspuns mama. — Ia uite! a strigat precupeaţa. A pus mâna pe banii mei! — Cum o să pună mâna pe banii dumitale! a protestat mama. Băiatul meu nu fură! Cinci sute de lei? Femeia lui Dumnezeu! Păi ce poţi să faci în ziua de azi cu cinci sute de lei? Două legături de pătrunjel, asta-i tot ce poţi să cumperi! — Nu contează, a insistat precupeaţa, arţăgoasă. C-or fi două legături de pătrunjel, c-or fi zece, eu am muncit pentru banii ăia!
Şi dacă nici astăzi, după atâţia ani, n-am uitat acea nefericită întâmplare, înseamnă că fapta mea, săvârşită în acea mică piaţă de la margine de Bucureşti, n-a fost câtuşi de puţin nevinovată. Eram eu băiatul mamei, care nu fura şi nu făcea decât fapte bune, dar… Mi-au fost oare curate gândurile? m-am întrebat. Îmi amintesc acum cu exactitate că am gândit cam aşa: Întâi şi-ntâi, poate că nu mă vede nimeni. Apoi, poate că bancnota nu-i a nimănui: a fost doar pierdută sau uitată pe tarabă. Iar dacă totuşi bancnota aparţine cuiva şi gestul meu e observat, pot oricând să pretind că am apucat bancnota cea mototolită doar ca, netezind-o, s-o văd mai bine. Nici n-aveam de unde să ştiu că-i vorba de o bancnotă! Asta puteam să pretind… Una peste alta, o mică ticăloşie. Dată în vileag de precupeaţă. Şi negată de mama. Ar fi trebuit să-i destăinui mamei, mai târziu, chiar şi peste ani, dezgustătoarea mea şiretenie! Dar, la fel ca şi cu multe alte fapte, n-am apucat s-o fac.

Medicamente pentru tata
Într-o sâmbătă seara târziu, am picat pe capul lor fără s-i previn, împreună cu doi prieteni, cu gândul să rămânem la ei peste noapte. Am stat de vorbă cu toţii în sufragerie, la o cafea. Tata s-a ivit cu întârziere venind din dormitor. Explicaţia întârzierii lui am avut-o când l-am văzut cum se deplasa, cu câtă greutate şi cu câtă precauţie păşea, sprijinindu-se de pereţi şi evitându-mi privirea. Se sprijinea de pereţi cu discreţie — îşi închipuia el — doar-doar n-am să bag de seamă că se simte rău.
Am revenit sâmbăta următoare, singur, şi am chemat doctorul. Sub privirile mele şi ale mamei, tata a suportat cu stoicism consultaţia, doar cu o uşoară nelinişte în ochi, amintindu-mi de un cal ţinut de hăţ, care nu ştie ce i se pregăteşte. Din fericire, s-a dovedit a nu fi fost ceva grav. Doar necazurile inerente bătrâneţii.
În schimb, s-au speriat amândoi când, întors de la farmacie cu o pungă întreagă cu medicamente, au văzut nota de plată. — Vai, ce de bani irosiţi! a exclamat tata. Să i se fi părut oare inutil să cheltuim atâţia bani când, oricum, ştia că nu mai are prea mult de trăit. Dar, în definitiv, de unde putea el să ştie? Mama însă voia neapărat ca tata să mai trăiască. Deşi era mult mai în vârstă decât ea.

Sicriul din pod al domnului Popescu
Deşi respingea cu un soi de încrâncenare mai toate gesturile excentrice, în mod straniu mama nu respingea deloc ideea domnului Popescu, unul dintre vecinii nu tocmai apropiaţi ca distanţă dar apropiaţi sufleteşte, s-ar putea spune, mai ales de tata. Care era ideea lui? Ideea era de a păstra în podul casei un sicriu gata pregătit pentru propria sa înmormântare, astfel încât să mai reducă din povara grijilor pentru cei ai casei la moartea sa. Sicriul, vălul, perniţa pentru cap, prosoapele, toate cele trebuincioase — nimic din toate acestea mama nu găsea că ar fi fost deplasat să le aibă gata pregătite. Atât doar că ei i-ar fi surâs ideea să-i urmeze exemplul. Dar pentru domnul Popescu, cunoscându-l meticulos şi grijuliu (şi totuşi cu simţul umorului!) ideea era cum nu se putea mai potrivită.
Apoi, mai era şi domnul Brumă, un alt apropiat al familiei, mai vechi chiar decât domnul Popescu. Scund şi îndesat dacă nu de-a dreptul gras, întotdeauna calm şi sobru, avea şi el o idee trăsnită, de care mama făcea haz. Se apropia de optzeci de ani, domnul Brumă. Dacă nu cumva îi şi depăşise. Dar asta nu-l împiedica să se declare prevăzător şi să pună de o parte ban cu ban, spunea el, ca să aibă la bătrâneţe!… Mama se amuza foarte tare de ceea ce domnul Brumă înţelegea prin bătrâneţe. Când ajunge omul să fie bătrân cu adevărat?

Şcoala de arte şi meserii
Încerc să-mi imaginez, suprem omagiu, încăperile în care a locuit ca fetişcană, de pildă pe vremea când frecventa şcoala de arte şi meserii, unde învăţa broderia dar se ocupa, aşa cum rezultă din povestirile ei, şi de desen — cărbune, acuarelă, creioane colorate. Nu mai mult. Fiindcă nimeni nu le pregătea acolo pentru o eventuală carieră de artist plastic sau ceva asemenea… Întâi şi-ntâi trebuie să mă fixez asupra clădirii văzute din exterior. Nu ştiu dacă avea etaj sau numai parter, dar mă fixez asupra clădirii cu etaj. Parcă o reprezintă mai bine. O scară largă, cenuşie, cu balustradă de fier forjat şi mână curentă de lemn lăcuit, închis la culoare. Ăsta e internatul. Iar ca să ajung la camera în care locuieşte ea, evident nu singură, urc acea scară şi o iau la dreapta pe un coridor despărţit de casa scării de un grilaj… Să fie oare de-ajuns?

Ce lucruri au rămas în urma ei?
Un set de ace de cusut, un breloc cu degetar… Medicamentele, care între timp au expirat, dar eu nu m-am îndurat să le arunc. Astfel că sertarul unde toate acelea erau depozitate a rămas ca un mic altar în memoria ei. Nu zic venerare fiindcă de fapt n-am venerat-o niciodată.
Dar mai era un plic cu câteva fotografii foarte vechi, pe care ea a ţinut să le păstreze separat, adică să nu se amestece cu celelalte în albumul familiei. Una dintre ele o înfăţişa pe la vârsta de treizeci de ani, pe când era încă zveltă. În costum de baie, întinsă pe o plajă aproape pustie şi neamenajată la nu se ştie care mare. Alături de ea se află încă o femeie tânără, despre care n-am ştiut niciodată nimic, şi un bărbat, necunoscut de asemenea, îngenuncheat cu un genunchi pe nisip şi privind degajat drept în obiectivul aparatului de fotografiat. Cine era acel bărbat şi cu care dintre cele două femei venise să-şi petreacă vacanţa la acea neştiută mare? Cu mama, sau cu cealaltă?
Au rămas, apoi, cutiuţele cu mirodenii: ghimber, enibahar, nucşoară, cuişoare, scorţişoară, cimbru, foi de dafin, boia de ardei, tarhon… La ce mâncăruri le punea? Cum am să-mi mai amintesc vreodată de ele?…
Şi a mai rămas un carneţel minuscul, cu coperte de muşama, scorojite, în care ea, la vârsta de paisprezece ani, îşi făcuse o însemnare sau două. Carneţelul l-am descoperit într-o casetă de piele, aproape dezmembrată de veche ce era, conţinând şi alte câteva flecuşteţe. Am citit cu dificultate, aproape am buchisit cele două scurte, foarte scurte însemnări. Într-una dintre ele mama spunea cam aşa: Azi, duminică 19.., m-am plictisit îngrozitor. Am făcut o plimbare cu tramvaiul şi plictiseala tot nu mi-a trecut… Îmi închipui că, la vârsta de paisprezece ani, s-a urcat cu uşurinţă în tramvaiul acela din alte timpuri şi a coborât cu aceeaşi uşurinţă. Şi, fără doar şi poate, nu s-a dezechilibrat în timpul mersului. Mi-ar fi plăcut doar să fi precizat, pentru ca tabloul să fie complet, dacă a avut loc pe scaun sau a stat în picioare. Probabil că a avut totuşi parte de loc. Doar a fost duminică.

Boli incurabile

ianuarie 23rd, 2008

eu sunt bolnav de tine incurabil
te-am contractat sub piele
te simt in regiunea mea cea mai vitala
eu pamantean iar tu astrala
cum radacini imi cresc din roci si geme
incerc sa misc
sa fiu mai treaz
sub mine trece un cal breaz
sub haine te simt atat de goala
atat de pura ca o coala
de hartie intr-o carte
te culci tarziu, te scoli la sapte
ma pui pe-un camp, langa sosea
sa numar clipe, e o boala grea
e o lactee-n celesta-i goana
hai sa dormim intinsi,
ca doi soldati cu o fatala rana
cainii or trece cu alene
vom mangaia albastrele balene
si intr-o zi de joi imi spui:
esti iar bolnav de dragoste mai pui..

editor, propunere, Andrei Oişteanu

ianuarie 23rd, 2008

Andrei Oişteanu

Portretul farmacistului în tinereţe
sau
Fugind din calea pogromurilor

O legendă a familiei spune că, în urmă cu veacuri, un strămoş ar fi fugit din Galiţia şi s-ar fi aşezat în Basarabia. Cică era rabin şi avea un ochi de sticlă. I se spunea “Ochi de piatră”; în idiş, Oigenstein. El şi-a schimbat porecla în renume şi apoi în nume. Despre străbunicul meu patern nu ştiu mai nimic. Se pare că îl chema Faivel Oigenstein şi că era orândar de pădure. Pe bunicul, Kelman Oigenstein, l-am cunoscut destul de puţin. A locuit mereu în altă casă, în alt oraş, în altă ţară. Figura lui are pentru mine contururi imprecise. La fel şi biografia lui. S-a născut în 1879, în gubernia Basarabia, în târgul Răşcani de lângă Bălţi. Un stetl moldovenesc “plin de colb şi de evrei”, cum spunea undeva Sadoveanu. Copil fiind, eram intrigat când mi se spunea că bunicul s-a născut în acelaşi an cu Stalin, pentru că nu reuşeam să asociez figura bonomă a lui deduşka cu cea autoritară a lui batiuşka.
Vorbitori de idiş, rusă şi română, cei din familia Oigenstein nu erau evrei foarte credincioşi. Sărbătorile mari se ţineau, dar regulile religioase mai curând se mimau. De pildă, de Şabat nu e voie să călătoreşti. Dar evreii care traversau oceanul timp de două-trei săptămâni în drum spre America nu aveau cum să respecte interdicţia. În consecinţă, ea a fost înmuiată: “Nu se poate călători de Şabat decât pe apă”, au hotărât rabinii. Cînd bunicul trebuia să călătorească sâmbăta cu trăsura sau cu trenul îşi punea o sticlă cu apă sub şezut. “Astfel – îmi spunea el – călătoream pe apă”. Relatând prin 1905 despre călătoriile sale prin Basarabia şi Bucovina, Iorga pomenea despre rafinatele metode ale evreilor de a-l “înşela pe Iehova”.
Kelman Oigenstein s-a căsătorit cu Sara, o tânără cu o figură distinsă şi inteligentă. Cel puţin aşa arată în singura fotografie de familie în care apare. A murit în 1937 şi nu am cunoscut-o. Din punctul meu de vedere, avea un singur defect: era nepoata bunicului, fiica fratelui său. Dar asta la evreii tradiţionalişti era permis. De aici infinite stupori pentru mintea mea de copil. De pildă, fiul ei (tatăl meu) era şi fiul unchiului ei, deci îi era în acelaşi timp şi fiu şi văr.
În 1881 ţarul Alexandru al II-lea a fost asasinat de narodnici. Vina a fost dată pe evrei, veşnicii ţapi ispăşitori. Iudaeus ex machina. Încurajate de autorităţi, sângeroase pogromuri (pogrom e termen rusesc!) s-au dezlănţuit în toate oraşele şi târgurile din vestul imperiului ţarist. Au continuat cu şi mai mare violenţă după 1900. Pogromul din 1903 de la Chişinău a fost unul dintre cele mai sinistre. Sute de morţi şi răniţi, sute de case şi prăvălii tâlhărite, sute de evreice violate. Poemul Oraşul măcelului, compus de poetul odessan Haim Bialik după ce a vizitat Chişinăul însângerat, a devenit pentru evreii din regiune un fel de manifest al autoapărării. Un reproş nervos adresat paradoxal nu atât călăilor, cât victimelor resemnate. Umila lor filozofie de viaţă era simplă: “Daiut – biri, Biut – bigi” (“Se dă – ia, Se bate – fugi”). Câteodată, bunicul îmi recita câteva versuri din poemul lui Bialik. “Ce vor aceste umbre pe zid?!”, se întreabă Dumnezeu, “De ce îşi întind mâinile către mine? / Nu are nici unul un pumn?”
Era epoca în care mulţi evrei din Rusia începeau să fugă. În America, în Europa, sau chiar în Palestina. “Sionismul – spunea Theodor Herzl – este fiica antisemitismului”. În 1896 Herzl publicase la Viena cartea Der Judenstaat, iar peste un an avea loc primul Congres Mondial Sionist la Basel. Ambele evenimente au avut un puternic ecou printre ostjuden. Sionismul a fost o ideologie inventată de evrei din Europa Centrală, finanţată de evrei din Europa Occidentală şi pusă în practică de evrei din Europa Orientală.
Alţi evrei din epocă şi din zonă îşi trimiteau copiii în marile oraşe, în speranţa că sunt cosmopolite şi mai tolerante. Aşa a plecat bunicul la Odessa, pe la 1897. După ce a terminat facultatea de farmacie s-a stabilit cu Sara în cartierul Moldovanka, populat mai ales de evrei refugiaţi din Basarabia. Pe-atunci Odessa era, într-adevăr, un oraş-port cosmopolit, viu, efervescent, exploziv, în care se amestecau tot soiul de rebeli: narodnici, comunişti, bundişti, sionişti, anarhişti. Bunicul nu s-a înregimentat politic, dar de la el am învăţat în ruseşte Imnul anarhiştilor, subversiv şi dadaist, ca un cântec absurd de copii. În româneşte ar suna cam aşa: “Puiul fript, / Puiul fiert, / Vrea şi el să trăiască. / L-au înşfăcat, / L-au arestat, / I-au cerut un paşaport. / Acte el n-are, / «Dă mită un ort !» / Nici bani el n-are, / «Marş la-nchisoare!»” ş.a.m.d. Cântându-l, copil fiind, am avut un prim contact cu idei precum libertate, despotism, corupţie, al căror sens l-am înţeles abia mai tîrziu.
Pe la începutul secolului XX zona devenise foarte periculoasă. Pogromuri la Odessa, dar şi la Chişinău, Nicolaev, Simferopol. Pe de altă parte, începea să miroasă a praf de puşcă şi a rebeliune. În plus, în 1910, Sara născuse primul copil, numit Lev, după Tolstoi care murise recent. Bunicii s-au refugiat într-un loc mai liniştit, în târgul Raşkov, pe malul stâng al Nistrului, la nord de Dubăsari. Aici şi-a deschis bunicul o farmacie. În 1912 s-a născut al doilea băiat, David, iar în 1916 bunica l-a născut pe tatăl meu, Meilah (în ebraică “rege”). După izbucnirea revoluţiei comuniste zona a fost acaparată şi devastată de bande bolşevice şi alb-gardiste. Evident, evreii au fost primele victime. Din nou omoruri, jafuri, violuri. Prin 1919-1920 în zonă acţionau mai ales bandele naţionaliştilor ucraineni, Petliura, Mahno, Denikin ş.a. Despre toate astea n-am aflat atât din poveştile bunicului, cât din Cavaleria roşie, volumul de povestiri al lui Isaac Babel, comisarul care pleca la luptă cu portretele lui Lenin şi Maimonide la piept.
Din nou bunicul trebuia să fugă. De data asta din calea pogromurilor albgardiste şi a naţionalizărilor comuniste. Avea o familie de protejat, cu trei copii mici. Soluţia era întoarcerea acasă, în Basarabia, acum românească. Nu era simplu. Trebuia să treacă graniţa ilegal, noaptea, peste Nistru. Nu trebuia barcă. Se putea trece cu căruţa printr-un vad. Satul de peste râu se numea chiar Vadul Raşcov. O călăuză de încredere era însă greu de găsit. De regulă, erau escroci. Te puneau cu nevasta şi copiii într-o căruţă cu roţile şi picioarele cailor învelite în cârpe. Fugarii, lungiţi pe burtă, erau acoperiţi cu o pătură, iar căruţa traversa un afluent al Nistrului. Falsa călăuză lua teancul de ruble şi dispărea în noapte. Fugarii se credeau în România şi strigau, ca Ostap Bender, lozinci de captare a bunăvoinţei: “Trăiască România Mare!”. Dar erau arestaţi de soldaţii ruşi. Bunicul a avut norocul unei călăuze oneste. A ajuns cu familia în Basarabia şi şi-a deschis o farmacie la Bălţi. Era 1921, anul în care se năştea tot la Bălţi mama mea, Bella – fiica librarului Iakov Iosovici şi a soţiei sale Klara, bunicii mei materni. Ce a urmat e previzibil. Fiul farmacistului Oigenstein şi fiica librarului Iosovici s-au întâlnit, s-au căsătorit şi l-au conceput pe semnatarul acestor rânduri.
Probabil că a supravieţuit în mine ceva din combinaţia genetică dintre bunicul patern, farmacistul Oigenstein, şi cel matern, librarul Iosovici: interesul pentru cărţi şi pentru istoria alchimiei, pentru farmacopeea populară şi medicina babelor, pentru magia descântecelor şi a leacurilor. Un bun muzeu al farmaciei sau o bibliotecă mare sunt locuri în care îmi place să rătăcesc.

(cu aprobarea autorului)

În colţul meu

ianuarie 23rd, 2008

Undeva în sinea mea,
În suflet, în gând?
Colţul în care mă retrag
Să mă întreb, să tac.
Pivniţă într-un castel părăsit.
Tristeţea picură din tavan
Şi se încheagă ţesută cu timpul;
Stalactite.
Miroase a reumatisme,
A ape care au spălat pietrele.
Nu aud lumea;
Nici raiul, nici iadul
Iar întrebările se pierd
Absorbite de lichenii verzi
Care tac uzi pe tencuială
Ca într-un pled îmbibat
Cu disperare şi cu dispreţ
Dintr-un spital de tuberculoză.

Dan David, Los Angeles, aprilie-08-2006.
Pictura Victor Ekpuc – Nigeria

mai stii !

ianuarie 23rd, 2008

o mulţime de cuvinte aşternute în grabă
pe hârtie
unele încearcă o înlănţuire de sensuri şi contrasensuri
altele rămân totuşi în faza de hibernare
acolo unde acelaşi mai ştii pe care îl repetam obsesiv
îşi întinde coardele vocale
mai ştii mulţimea aceea de gânduri copleşite
la un loc cu a fost odată şi frântura aceea de vis
în care erai tu şi eram eu mult mai tânără şi poate uneori frumoasă
mai ştii întunericul acela care ne pândea din spatele oblonului
năpusteau monştri cu fel de fel de capete hidoase şi nu mai ştiu câte guri căscate
oare mai ştii
stăteai întors sau poate învăţai să mergi călcând
din poziţia de fetus într-o altă poziţie cu acelaşi început uitat
din când în când mai ştii câte ceva despre tine abia născut
un suflet alb abia citit acelaşi gând încolţit acelaşi vechi refren
mai ştii mai ştii mai ştii !!!
A !
şi să mai ştii ceva despre ideile de altădată
scornite de mintea omului care nu are altceva de făcut
sunt plânse continuu pe acelaşi fundal cenuşiu
unde şi azi se conturează aceeaşi senzaţie de…prea târziu
tu ştii!
oare mai ştii grămada aceasta de cuvinte
o ştii o ştii o ştii!

când vei înţelege
mi-ar plăcea să-mi scrii

“Casatorie secreta” la Elysee?

ianuarie 22nd, 2008

Nu, nu-i vorba de opera comică a lui Cimarosa ci de oficierea unei presupuse căsători discrete a preşedintelui Sarkozy cu Carla Bruni, în incinta Palatului Elysée, eveniment ce le-a stârnit jurnaliştilor o veritabilă pasiune obsesivă, ocazionând acoperirea grabnică a paginilor tabloidelor. Nici jurnalele serioase, n-au rezistat tentaţiei, preluând citate, până în momentul de faţă, prea puţin întemeiate. E drept că fumul fără combustie nu-i posibil, dar intruziunea, cu atâta insistenţă în viaţa intimă a unui om de stat, presupune unele limite, dincolo de care curiozitatea devine ignobilă.
Am spilcuit din „Le Parisien” câteva confidenţe ale preşedintelui în timpul vizitei oficiale în Qatar, excedat de noianul rumorilor relativ la eventuala uniune şi perspectivele ei cu Carla Bruni: „Nu contaţi pe mine pentru a confirma sau infirma. Răspunsul meu e scutit de orice comentariu. Când voi avea ceva să vă spun, o voi face. Încetaţi, aşadar, să vă interesaţi, cu atâta obstinaţie, de viaţa mea privată.”
Mai târziu, la barul hotelului, ceva mai destins, s-a exprimat nu fără oarecare amărăciune: „Sâmbătă, la Paris, m-am dus la restaurant cu Carla. La ieşire, se adunaseră deja trei sute de persoane. Eu aş fi preferat treizeci…”
Evocând o noapte petrecută la Carla Bruni, preşedintele Republicii a continuat: “dimineaţa, am dat de patru paparazi, care-au făcut de planton toată noaptea… Când m-am dus să-i văd, i-am întrebat, cu oarecare compasiune, la ce servesc toate astea?”
Nici la Charm al-Cheikh, în Egipt, nu i s-a dat pace: „Când ne duceam la plajă, lumea venea să ne fotografieze, după care vindeau fotografiile.”
Vacanţa de la Luxor, alături de ex-manechinul şi cântăreaţa Carla Bruni, a constituit pentru preşedinte un moment de plină fericire: ”…eram foarte fericiţi, în plus era superb.”
Întrebat când crede că această hiper-mediatizare va înceta, preşedintele a răspuns cu un lejer surâs pe buze: „Când eram ministru de interne, se făcea mai puţină vâlvă, iar acum, ca preşedinte se vorbeşte din ce în ce mai mult. Spuneţi-mi, ce pot face?”
În aşteptarea confirmării „Căsătoriei secrete” a preşedintelui, cetăţeanul francez trebuie să facă eforturi de adaptare la nenumăratele schimbări propuse de „reformatorul” Şef de Stat.

Dolarul american – din moneda de investitii, in moneda de imprumut

ianuarie 21st, 2008

Observam tendinta recenta a Fed de a facilita creditarea. Insa creditarea bancilor s-a decuplat de creditarea economiei americane, avem de-a face cu o largire a credit spreadului. Astfel costul real al imprumuturilor e in crestere, pentru ca asteptarea riscului viitor de neplata e in crestere ca urmare a scaderii consumului si a optimismului consumatorilor.

Ca urmare in mod real dolarul devine mai stabil si nivelul actual pare foarte sustenabil.

Dupa cum se vede bursa Americana e in scadere, ca urmare oamenii nu mai au curaj sa se imprumute la rate reduse si sa investeasca pe bursa Americana.

Probabil ca dolarul acum devine o moneda “low yielding”, astfel se insiruie celorlalte monede low yielding ca yenul japonez, asteptand oportunitati globale.

Astfel America se transforma vadit intr-un imprastietor de globalizare, tendinta executivilor americani de a face oursourcing continuindu-se acum de catre seful Fed.

In consecinta recipientii de ajutoare sociale teoretic ar trebui protejati pentru ca automat somajul e in crestere, detinatorii de capitaluri preferand oportunitati globale si deci protectionismul acordat cetateanului American este nul. De fapt este incert de a se vorbi de protectionism in conditiile unui deficit urias al Balantei de plati care nu se poate controla decat prin reducerea consumului. Deci este clar ca toate piesele sunt intr-o directie logica, primul paragraf fiind dedus astfel din deficitul balantei de plati si astfel se cauta constrangerea si disciplinarea intreprinderilor americane si implicit reducerea indatorarii acestora pentru a putea face fata concurentei chineze – un sistem comunist rigid si inregimentat, in care resursele financiare se acorda de catre stat in functie de productivitate.

Deci America din nou se afla in stare avansata de razboi economic, daca coruptia din China si India vor face ca resursele financiare sa fie alocate ineficient, America are sanse de a castiga, mai putin razboiul din Iraq si situatia aparent dominanta din Orientul Mijlociu care este cealalta variabila si care poate fi fie distrusa de catre un eventual successor democrat al lui Bush. Problema este ca Dl. Obama in mod cert va favoriza populatia de culoare care nu este pozitionata prea grozav in SUA din punct de vedere al educatiei si skill-setului, acestia fiind in mare parte oameni protectionisti decat expansionisti si astfel intrand in acest joc global intr-un mod ilogic, marind ajutoarele sociale, retragandu-se din Iraq si retragand acest joc expansionist pe o tabla de sah confederata a Sudului. Probabil ca dolarul American se va deprecia daca Obama va castiga caucusurile din unghiul democrat.

In continuare se incurajeaza detinatorii de case, acestia fiind singurii salvati de catre Fed, si singurii care beneficiaza de scaderea nominala a ratelor dobanzii: astfel visul American de a detine o casa poate continua in siguranta, chiar strainii fiind incurajati sa ia parte la acest vis, in conditiile in care cetatenii straini pe baza declaratiei de venit din strainatate pot lua acum credite ipotecare de la bancile SUA.

“A fi sau a nu fi” masina de mana a doua

ianuarie 21st, 2008

Parerea mea e ca tarile din Uniunea Europeana au tot interesul sa isi ajute cetatenii sa traiasca mai bine, sa aiba masini mai bune, mai noi si mai putin poluante, deoarece aerul curat face bine la sanatate si se vinde pe sume colosale. Acest lucru este de admirat in competitia globala in care, odata cu ruperea de ‘tutela’ comunistilor orchestranti ai mostenirii ‘colhozoide’ a ‘geniului comunist’ Stalin, romanii au pasit timid si fara proiecte structurale sau strategii de piata menite sa scoata tara, macar in plan economic, din falimentul in care ne-a tarait, terorizandu-ne parintii infamul regim ‘de aur’ ceausist.
Noi, romanii, am face foarte bine pt noi si pt cei care ne indragesc si cu care inca mai avem excelente relatii diplomatice si economice, sa ne repozitionam imaginea in lume ca natiune, macar pt ca atata suferinta de milenii sa nu fie in zadar. Avem nenumarate succese si realizari in inventica, oameni de succes in lume in varii domenii si totusi nu avem lideri care sa ne garanteze, contra unui cost si a unui capital de incredere, desigur, traiul decent, securitatea intereselor si prosperitatea.
E o realitate intristator de tarzie in cursa globala, dar sper din toata inima ca oamenii care au initiat deja activitati economice benefice, demne de toata lauda si tot respectul vor gasi tot mai multi tineri si profesori care ‘sa puna umarul’ la construirea unei Romanii prospere, care sa dea produse si servicii de mare pret pe piata mondiala, know-how bine platit si planuri de stabilizare economico-sociala in zonele inflamate ale planetei.

Decernarea Premiului GDS pe anului 2007

ianuarie 21st, 2008

Va invitam miercuri 23 ianuarie, ora 17.00 la decernarea Premiului GDS pe anului 2007, politologului Vladimir Tismaneanu.
Premierea va fi urmata de dezbaterea \”Condamnarae comunismului. Pasii urmatori\”
Modereaza Radu Filipescu si Andrei Oisteanu.

Mariana Serdeliuc
Secretariat GDS
tel: 3141471
0723612913

Pentru o laicitate toleranta si concilianta

ianuarie 21st, 2008

„Secolul XXI va fi spiritual sau nu va mai fi.” Andrée Malraux

De acest citat malrauxian, celebru şi arhicunoscut, s-a servit preşedintele Nicolas Sarkozy pentru a-şi defini poziţia faţă de spiritualitatea religioasă contemporană, cu prilejul urărilor de Noul An, adresat autorităţilor religioase din Franţa. Fără a tăgădui principiul de laicitate, impus de Constituţie funcţiei prezidenţiale, Nicolas Sarcozy, a pledat pentru respectul tuturor convingerilor religioase si nicidecum în favoarea precumpănirii uneia sau alteia, incriminând conflictele puerile de ordin religios, capabile să împingă omenirea actuală în conflagraţii apocaliptice.
Criticat de agnostici şi de ateii înveteraţi, moştenitori ai doctrinelor revoluţionare troţchisto-marxisto-comuniste, preşedintele a ţinut să-şi clarifice atitudinea, fără să pună în cauză laicitatea: „Ştiu că sunt abundent acuzat pentru faptul că manifest interes pentru religie. Eu însă gândesc că îi putem respecta atât pe cei ce se duc la slujbă duminica, cât şi pe cei care preferă sălile bibliotecilor”
Din discursul său din 20 decembrie, când i s-a atribuit un titlu onorific la bazilica Saint-Jean de Latran, se pot reţine următoarele: „Ar fi de dorit ca o laicitate pozitivă” care „în timp ce veghează asupra libertăţii liberei cugetări, la dreptul de a crede sau de a nu crede, să nu considere că religiile constituie o primejdie ci, mai degrabă, un atu.”
Mai mult decât atât, în vizita sa la Ryad, în Arabia Saudită, el n-a ezitat să menţioneze apăsat existenţa unui Dumnezeu, „transcendent, prezent în inima şi gândul fiecărui om. Un Dumnezeu care nu aserveşte omul, ci care îl eliberează.”
Elementul religios face parte integrantă din civilizaţia Franţei asemeni moştenirii Epocii Luminilor sau a pactului republican, constituind veritabila sa identitate. Într-o republică liniştită şi fraternelă, visată de Francezi, convingerile religioase, filozofice sau morale, ar trebui să se înscrie în inimile tuturor, conferind respect celor care nu împart aceleaşi convingeri.

Pentru prima oară s-au găsit în jurul acestui preşedinte anti-tabu, reprezentanţii a cinci principale religii practicate în Franţa, catolicismul, iudaismul, ortodoxismul, islamismul şi budhismul, reuniune care a decurs într-o atmosferă numită de observatori „cool”. S-ar putea spune pe drept că, odată cu Nicolas Sarkozy, o nouă generaţie politică şi-a făcut apariţia în plină rezonanţă cu realitatea actuală. „Societatea post-modernă – spune pastorul Claude Baty – nu mai întreţine opoziţia dintre ştiinţă şi credinţă, fiecare îşi afirmă convingerile, Nicolas Sarkozy a înţeles aceasta foarte bine”.

Preşedintele Franţei, face să apară o nouă viziune a laicităţii, incompatibilă cu negarea trecutului şi lipsită de veleitatea de a izola Franţa de rădăcinile ei creştine.

Richard Andrew Hall despre istoria recenta a românilor, cu referire obstinata la Vladimir Tismaneanu si Tom Gallagher

ianuarie 21st, 2008

Într-un articol din ziarul Ziua, 27 oct. 2007, intitulat „Raportul Tismaneanu pus la zid de un analist CIA”, Richard Hall (PhD la Indiana University, 1997, angajat al CIA din septembrie 2000, analist politic pe probleme românesti, din octombrie 2000 pâna în aprilie 2001) discuta, în mod — de departe — preponderent, Raportul de condamnare a comunismului sub aspectul analizarii evenimentelor din decembrie 1989 (asupra carora se pare ca are mai multa expertiza si deci spera sa poata lovi — se va vedea mai jos de ce cred asta — mai tare). Si ajungea, printre altele, la concluzia ca autorul Raportului este un „zelot ideologic [care a trecut] de la marxism[ul] revizionist la ‘anti-comunism’”. Cel putin, acesta este titlul unui paragraf din articol (care poate sa nu-i apartina neaparat lui Richard Hall ci redactiei, dar cu certitudine este unul asumat de autor; ca doar nu i se poate pune în cârca ditamai analistului CIA un titlu cu care acesta sa fie în dezacord). O etichetare cu atât mai bizara — mai ales la un analist politic american — cu cât, în afara de câteva repere biografice incriminante, sa zicem, autorului Raportului i se fac exclusiv reprosuri de ordin general.

Ca R.H. are alergie la numele Tismaneanu (asociat ulterior cu Tom Gallagher) se poate lesne constata din alte texte ale analistului american si anume din termenii în care se refera acesta, tam–nisam, la cei doi:

„Sa mai observam ca alti semnatari de marca ai apelurilor lui Iliesiu (v. mai jos), nemasurat de orgoliosii [înfumuratii, stupizii — toate trei sensurile fiind adecvate termenului englezesc vain, folosit de R.H., pe al carui polisemantism acesta trebuie sa fi mizat, desigur, nu fara o secreta si… vain satisfactie interioara!] domni Vladimir Tismaneanu si Tom Gallagher au fost si continua sa fie amnezici în privinta uimitoarei permeabilitati si fluiditati a aliantelor politice de la începutul anilor ’90 — se cam potriveste cu[it messes with; to mess — si: a bramburi, a porcai!] descrierile lor simpliste ale epocii.” („Another month… another ‘appeal’”, 23 mai 2007, articol publicat pe blogul lui R.H.:)

Si pentru ca portretul celor doi sa fie înnegrit… iremediabil — spera R.H. —, acesta catalogheaza textele lor astfel:

„[P]asmuiri [fairy tale accounts] iluzorii [wishful thinking], panglossiene [de la Pangloss, un personaj din Candide, de Voltaire; desemneaza un optimism nejustificat], binare, în alb–negru ale unor Tismaneanu sau Gallagher, care plutesc cu aroganta pe deasupra detaliilor si a istoriei de parca ar pluti peste fel de fel de flecustete… dar în ultima instanta în detrimentul publicului lor si al întelegerii colective (‘You gotta be kidding me…’ 17 mai 2007, acelasi blog de mai sus).”

Cam sarcastic pentru un „analist CIA”, nu credeti?

Dar sa revenim la articolul lui R.H. din Ziua, citat mai sus:

„Sa luam un exemplu, la care Tismaneanu nu se refera în mod explicit (…) dar la care se gândeste [N.B. — R.H. stie pâna si ce gândeste Tismaneanu!], în mod evident — citatul deseori invocat din discursul sustinut de Ion Iliescu la TVR în data de 23 decembrie 1989, potrivit caruia teroristii ‘trag din toate pozitiile’. Oamenii se refera în mod frecvent la aceasta declaratie pentru a sugera ca, în mod intentionat, Iliescu, a încercat sa creeze un bau-bau, pentru a speria oamenii de pe strazi si ca a dorit sa zugraveasca un tablou cât mai sumbru. Transcrierile arata ca aceasta parere si aceste aduceri aminte sunt pur si simplu gresite (s. mea)”.

Realitatea este însa alta. Îmi amintesc perfect de respectiva afirmatie facuta de Ion Iliescu facuta la TVR — nu mai stiu daca exact pe 23 decembrie sau într-una din zilele urmatoare. Ceea ce ma face sa am serioase rezerve fata de impartialitatea americanului.

Într-un articol intitulat „Orwellian… positively orwellian: Prosecutor Voinea’s campaign to sanitize the Romanian Revolution of December 1989” Richard Andrew Hall îsi exprima parerea ca procurorul militar Dan Voinea se straduieste, adoptând tactica tergiversarii, sa „albeasca” Revolutia româna din decembrie 1989. Este, partial, si parerea mea. Nu însa si ca Dan Voinea îsi da silinta sa „albeasca” Revolutia ci ca face jocul Puterii de a amâna, daca se poate (si se pare ca are resurse nelimitate în acest sens), la calendele grecesti elucidarea „misterelor” Revolutiei. Mistere care se reduc, practic, la unul singur: cele 1100 de victime — de ce, de catre cine, în urma caror comenzi si în folosul cui au fost ucise acele persoane (daca a existat un interes în acest sens)?

Din acelasi studiu al lui Richard Hall reiese ca acesta este preocupat în detaliu de: calibrul gloantelor trase în timpul evenimentelor din decembrie ’89; de simulatoarele de tir automat; de combinezoanele negre ale USLA-silor; de sediile conspirative ale Securitatii; de declaratiile martorilor oculari, ale ziaristilor, a nenumarate persoane implicate, mai mult sau mai putin oficiale; de cele 40 de cadavre transportate de la Timisoara la Bucuresti pentru a fi incinerate (despre care nu e clar daca au fost ale unor manifestanti sau ale „fortelor speciale” din cadrul armatei — DIA); de „turistii” sovietici sositi în România în numar mare în zilele premergatoare evenimentelor din decembrie ’89. Si mai ales este „convins” de faptul ca „teroristii” (la care se refera invariabil zeflemitor) nu sunt inventia actualei Puteri, nu au existat în realitate, ci au fost/sunt în totalitate o lucratura a Securitatii.

Lui Richard Hall se pare însa ca detaliile „tehnice” pe care le trece în revista cu meticulozitate nu-i sunt de prea mare folos, întrucât principalele sale concluzii au la baza considerente de plauzibilitate. Vezi în acest sens citatul de mai sus, referitor la nepronuntarea de catre Ion Iliescu a celebrei fraze „Teroristii trag din toate pozitiile”. Precum si — înca si mai edificator — citatul ce urmeaza.

„Rates a dat urmatoarea explicatie consistenta pentru prostia continuta în argumentul ca Iliesiu se mobilizeaza ‘deoarece [daca] niciun „terorist” n-a fost trimis în judecata… înseamna ca [acestia] n-au existat’ [referire ironica, sub titlul ‘Luna, si apelul’ — Another month… another ‘appeal’ (v. articolul de pe blogul lui Richard Hall — la Apelul de anul trecut al lui Sorin Iliesiu, ‘pentru adevarul despre istoria recenta’ [apropo de desele apeluri ale lui Iliesiu pe diverse teme civice]:

‘În eventualitatea improbabila (sic!) ca regimul însusi ar fi înscenat într-adevar un mini-razboi, asa cum cred multi, atunci ar fi fost în interesul regimului sa fabrice raspunsuri cel putin la unele dintre numeroasele întrebari puse de presa si de opozitie, sa propuna un scenariu convenabil, sa trimita câtiva „teroristi” în judecata si sa încerce din toate puterile sa faca problema uitata. În loc de aceasta, tactica a fost evitarea aproape ostentativa a oricarui raspuns, deoarece interesul actualilor guvernanti este mai curând ca misterul sa fie tinut treaz decât elucidat. Sa fie oare, de fapt, aceasta tacere un fel de santaj, care sa tina anumite parti din armata si/sau Securitate la respect si cumva obediente? [Bingo! — exclama R.H. Într-adevar, Dle Rates, ati nimerit-o cu Securitatea].’”

De ce însa ar fi Puterea interesata „sa tina treaz misterul”, asta Nestor Rates nu ne explica. Lucru de care R.H. ia nota pur si simplu, cu satisfactie. Cu alte cuvinte, este perfect de acord.

În legatura cu cele spuse de Nestor Rates si cu care R.H. este de acord, ramâne deschisa întrebarea: cine pe cine santajeaza? Fiindca, s-o recunoastem, la fel de bine Puterea poate sa fie aceea care sa aiba interesul sa tina dosarele la popreala. Nu? Daca Iliescu si acolitii sai au provocat victimele Revolutiei pentru a-si da „legitimitate” în calitate de noi guvernanti, si Securitatea (prezenta si astazi — prin persoane si prin grupuri influente de interese — în structurile Puterii, asa cum însusi R.H. afirma) sau alta structura redutabila detine probe în acest sens, atunci Puterea (si nu Securitatea) ar avea tot interesul sa taraganeze procesul Revolutiei. Asta, daca e sa adoptam „stilul” lui R.H. si sa speculam în termeni de probabilitate.

R.H. are „convingerea” ca toate fantomele Revolutiei din România (pe care, cu un dispret suveran o asemuieste cu Yoknapatawpha County, plasmuirea lui Faulkner — „as apt a metaphor for Romania as there ever was”) au fost fabricate de Securitate, eventual împreuna cu Militia. Si respinge categoric orice implicare a Armatei. Si a Puterii nou-instalate. De parca ghicitoarea noastra cheie în ziua de azi ar fi: ghici care dintre cele trei structuri represive din fostul regim comunist a orchestrat „mini-razboiul” din decembrie! Într-un stat profund nedemocratic cum a fost România comunista, toate cele trei structuri militarizate, Securitatea, Militia si Armata existau, în mod fundamental, pentru a mentine dictatura. Si, ca atare, întrebarea cheie nu este: care dintre cele trei foste structuri este responsabila — sau mai responsabila — de victimele din decembrie ’89, ci: cine a ucis?

R.H. incrimineaza Securitatea din considerente de plauzibilitate. Dar din considerente de plauzibilitate se pot afirma multe. Sa ne amintim ca, în mod aparent bizar, aproape toate partidele comuniste au aparut în Europa în anul de gratie 1921. Adica exact în momentul în care Rusia Sovietica, adepta declarata a revolutiei socialiste mondiale, si-a consolidat puterea prin lichidarea interventiilor straine. Si a putut astfel sa se concentreze asupra idealurilor ei internationaliste, înainte chiar de a fi rezolvat problema supravietuirii propriului popor. Cum se explica simultaneitatea crearii partidelor comuniste? Cine a intervenit?… Mânastire-ntr-un picior, ghici ciuperca ce-i!

Oare nu într-un mod la fel de bizar (si la fel de aparent bizar), majoritatea regimurilor comuniste din Europa au cazut aproape simultan în 1989?… Într-o emisiune a postului de radio Europa Libera, difuzata dupa caderea regimului comunist din Germania Democrata si înaintea de caderea lui Ceausescu, se vorbea, într-un limbaj delicios de colorat (textul i-a apartinut probabil lui Emil Hurezeanu), de faptul ca Mihail Gorbaciov i-a dat lui Erich Honecker talpile schiurilor cu ceara, înlesnindu-i astfel mai grabnica iesire din scena. Sa nu fi încercat oare Mihai Gorbaciov sa-i dea si lui Ceausescu talpile schiurilor cu ceara? Ar trebui sa fim în cale-afara de vain (stupizi, înfumurati, orgoliosi!) sa n-o admitem! Ceea ce „analistul CIA” se pare ca o crede despre cititorii sai.

De ce arunca totul asupra Securitatii?… Toate nemerniciile „Revolutiei”, toate misterele, toate asasinatele… De ce considera R.H. ca „dihotomia neta a lui Dan Pavel în rau vs. bine si adevar vs. fals”, atunci când afirma ca „Iliescu si grupul sau au fost creierul acelor evenimente sângeroase (…), implicând ‘teroristi’ pe care nimeni nu i-a vazut trimisi în judecata”, „frizeaza o piesa a bunelor moravuri”. Si ca „[d]in nefericire, [aceasta] are prea putina asemanare cu realitatea si ca este deci profund gresita.” („The Securitate roots of a modern Romanian fairy tale: the press, the former Securitate, and the historiography of December 1989”)

Mda, ce altceva ar putea sa spuna un analist CIA despre evenimente care au avut loc în urma întâlnirii de taina dintre Mihail Gorbaciov si George Bush, pe 2-3 decembrie 1989, la Malta?

Umbland prin Washington dupa potcoave de cai morti

ianuarie 21st, 2008
vagonul CTC-303vagonul CTC-303

Washingtonul a renuntat la tramvaie prin anii saizeci, punand capat unei istorii care incepuse cu tramvaiele cu cai, cu o suta de ani inainte.

Vagonul din imagine este singurul inca prezent intre marginile Washingtonului. Nu-l cautati insa pe strazi: pe Capital Traction 303 o sa-l gasiti la National Museum of American History.

Exista si un muzeu al tramvaielor, National Capital Trolley Museum, intr-o suburbie a Washingtonului, in Maryland. Sunt acolo cateva vagoane; insa nici unul din ele nu a operat vreodata in Washington. Sunt vagoane aduse din Toronto si din Bruxelles, din cate stiu. Am fost odata acolo, am luat metroul pe linia rosie pana la Glenmont, apoi un autobuz. Mi-am cumparat de acolo un DVD: toate liniile de tramvai au fost filmate in ultimul lor an de existenta. Un avocat din New York, pasionat de tramvaie si de metrouri, a venit aproape in fiecare weekend in Washington cativa ani si a facut filmul.

In Dallas, in inima Texasului, exista un vagon de tramvai aidoma celui din imagine. L-am vazut cand am fost acolo acum un an, face curse gratuite si este plin de copii si de bunici. De fapt vagonul a operat cu mult timp in urma in Washington si a fost transferat la Dallas cand washingtonienii au abandonat tramvaiele.

Una din linii, numarul 20, m-a interesat in mod cu totul special: linia de tramvai de la Union Station mergand pana la Cabin John Bridge, in Maryland.

Traseul tramvaiului 20 urma Pennsylvania Avenue, trecand prin fata Casei Albe. Statia era exact intre casa de pe 1600 Pennsylvania Avenue si Lafayette Park (parcul in care se afla statuile presedintelui Jackson, marchizului de La Fayette, generalului Kosciuszko, baronului Von Steuben si contelui de Rochambeau – partcipanti toti la Razboiul american de Independenta). Peroanele statiei erau facute din lemn – erau luate inaintea parazilor militare si apoi asezate la loc. Acum numai traficul pietonal mai este permis pe acolo.

Vagoanele mergeau apoi mai departe pe Pennsylvania Avenue, inconjurand Washington Circle, catre Georgetown, unde linia continua pe strada M, apoi pe Wisconsin Avenue, strazile O si P, strada 36, apoi pe Prospect Street, iar de acolo linia mergea paralel cu Potomacul si cu MacArthur Boulevard, pana hat departe la podul Cabin John, acolo unde pe vremuri isi facuse salas un pirat. Cel putin asa umbla vorba.

In interiorul Washingtonului tramvaiele foloseau asa numitul sistem conduit, cu o sina de alimentare electrica intre cele doua sine pe care se misca rotile. Inca se pot vedea pe strazile O si P bucati de linie, cu sina de alimentare in mijloc. In exteriorul Washingtonului vagonul folosea pentru alimentarea electrica reteaua aeriana. Schimbarea de pe conduit pe aerian se facea la statia de la Universitatea Georgetown.

Am incercat sa descopar ce a mai ramas din linia de tramvai, si in acest fel am ajuns sa explorez cartierul Palisadelor si apoi toata valea Potomacului pana la Cabin John Bridge. O sa revin cu povestea.

Ardei umpluti – italienesti

ianuarie 21st, 2008

Bucatar: Sergiu Iunian

… Ardeii umpluti italienesti confera acel gust mediteranean, pe care nu-l poti intalni decat in pasiunea debordanta a unui tanar bucatar, rapit de calmul inocent al unui val din Mediterana.

Un vis, o incercare gastronomica, ce te va purta spre o noua vacanta de neuitat: “Déjà vu”.

Ingrediente (6 portii)

7 ardei grasi medii
250 g sardine in ulei
120g capere mici
250 g ceapa alba
10 rondele fennel
6 linguri ulei de masline extra virgin
2 oua
600 g carne vita toccata
½ leg. Patrunjel verde
½ leg. Cimbrisor de camp
½ marar verde
2 linguri sos Worchestershire
1 lingura sos soia
100 ml vin alb demisec
2 lingurite boia dulce
400 ml supa baza vita
2 foi dafin
sare, piper dupa gust

Se aleg 6 ardei grasi, frumosi, se spala cu apa rece si se tempereaza delicat, pentru a nu-si pierde luciul natural. Se aseaza intr-o forma speciala si se coc in cuptorul incins in prealabil(180C ), la foc domol, circa 10 min, pentru a nu-si modifica structura prin inmuiere.

Se scot din cuptor, se tempereaza, dupa care se taie sfertul superior al fiecaruia in chip de capacel. Se indeparteaza cu grija semintele, care ar putea fi iuti.

Sardelele si caperele se scurg de sucul propriu.

Se toaca sardelele cu delicatete, dupa care se amesteca cu 1/2 din cantitatea de capere.
100 g de ceapa se toaca fin si se calesc in 2 linguri ulei de masline.Cand ceapa a devenit transparenta se adauga patrunjelul verde tocat si se mai lasa preparatul la foc mic pana cand aromele se intrepatrund.

Se amesteca sardelele, caperele, carnea tocata, ouale – albus si galbenus, sosul format, sare, piper, o lingura de sos Worchestershire .Cu aceasta savuroasa compozitie se vor umple ardeii. Se aseaza capacelele, care vor fi presate putin pentru aderenta. In forma speciala se vor aseza de preferinta cu capacelul in sus .

Restul de ceapa se taie fasii uniforme, cel de-al 7-lea ardei gras se taie cubulete si se calesc impreuna in 4 linguri de ulei de masline, pana cand vor deveni transparente si usor aurii.

Se pudreaza delicat cu boia dulce si se stinge cu vin alb demisec, dupa care se flambeaza la foc puternic.Cand vinul s-a evaporat se adauga sare, piper, supa baza de vita, cimbrisor de camp, marar verde si se modereaza gustul. Apoi se adauga rondelele de fenel (fiindca fierte timp indelungat isi pierd aroma). Cu putin inainte de finalizare se adauga sosul de soia. Supa obtinuta se aseaza peste ardeii umpluti si se dau la cuptor pentru o jumatate de ceas.

Cu 10 minute inainte de finalizarea preparatului se rade un strat subtire de cascaval, obtinand astfel gratinarea ardeilor .

Cea mai buna companie pentru ardeii umpluti italienesti este sosul rece de smantana si capere: 150 g grame smantana clasica, 150 g de capere, marar verde, piper mozaic.Prin amestecarea ingredientelor se obtine un delicat sos rece de smantana care asigura calitati gustative deosebite preparatului obtinut

Sfatul bucatarului: De preferinta se recomanda servirea acestui preparat cu muguri verzi de busuioc in compania unui pahar de vin rosu demisec

“Declaraţie de război” – fragmente – (LVIII)

ianuarie 21st, 2008

Am participat în timpul iernii şi al primăverii anului 1990 la toate adunările organizate de P.N.Ţ., dar nu am vrut să mă înscriu în partid. Din păcate numărul de participanţi la mitingurile şi adunările organizate era foarte redus. Din populaţia de peste un sfert de milion de locuitori ai Braşovului abia se strângeau câteva zeci.
În martie, un miting al opoziţiei era cât pe ce să se transforme în manifestaţie naţionalistă. Împreună cu câţiva din liderii locali ai P.N.Ţ. am reuşit, în cele din urmă, cu mare greutate, să-i convingem pe participanţi să renunţe la scandarea lozincilor naţionaliste, antimaghiare.
Evenimentul zilei era conflictul etnic de la Târgu Mureş. Cu câteva zile în urmă doi membri din conducerea naţională a P.N.Ţ. apăruseră la televiziune şi, pentru a câştiga capital electoral, afirmaseră că P.N.Ţ. susţine Vatra Românească în conflictul de la Târgu Mureş.
Ulterior s-a aflat că Vatra Românească, pretinsă asociaţie culturală a românilor, era de fapt un instrument docil al puterii fiind formată în mare parte din foşti ofiţeri de securitate. Puterea înfiinţase Vatra Românească cu scopul de a activa şi exploata instinctele naţionalist-şovine ale alegătorilor de naţionalitate română în propriul interes.
P.N.Ţ. s-a aliat ulterior cu U.D.M.R., adversarul din martie al Vetrei Româneşti, dar nu şi-a cerut în mod public scuze pentru atitudinea adoptată în timpul conflictului.
În jurul zilei de 1 mai 1990 conducerea Uniunii sindicale din Universitate a organizat împreună cu P.N.Ţ. şi Sindicatul 15 noiembrie un miting mai important pentru susţinerea Proclamaţiei de la Timişoara. Mitingul fusese aprobat de Poliţie.
Cu câteva zile înainte am multiplicat afişe care chemau populaţia Braşovului să participe la miting. Împreună cu Ciucă am colindat străzile din centrul Braşovului lipind afişe. Foarte mulţi trecători ne ironizau. Un om prost îmbrăcat şi mirosind a băutură ne-a întrebat pe un ton agresiv:
— Ce se dă acolo? Daţi dolari?
— Nu. Se dă minte, — i-am răspuns.
Marea majoritate a afişelor a fost distrusă imediat. Lipeam un afiş şi vedeam cum cel lipit anterior la o distanţă de câţiva zeci de metri era rupt cu furie.
La acest miting, cel mai mare organizat de opoziţie la Braşov înaintea alegerilor, nu cred că au participat mai mult de 2000 de oameni.
La astfel de mitinguri apar o droaie de oameni care cer să fie lăsaţi să vorbească la microfon. Chiar dacă nu sunt capabili să transmită un mesaj coerent, vor să vorbească şi se supără dacă nu sunt lăsaţi. Libertatea cuvântului primează faţă de libertatea gândirii, psihoză dezlănţuită de Revoluţia Franceză şi amplificată de comunism, căci dacă oamenii sunt egali înseamnă că nu există proşti şi deştepţi, deci toţi au dreptul să urce la tribună.
Un astfel de om a reuşit să ajungă la microfon. Stătea pe podium şi cu mâinile ridicate în sus saluta mulţimea, aidoma unui boxer învingător ce salută din ring, cu braţele ridicate, spectatorii. Era fericit că e deasupra masei de oameni şi că reprezintă centrul atenţiei.
— Sunt cu voi! Am participat la Revoluţia din 22 decembrie. Sunt cu voi! Trăiască Revoluţia… Am fost prezent la primărie atunci când tabloul lui Ceauşescu a fost dat jos. Sunt cu voi! Sunt cu voi!
Abia am reuşit să-l convingem să coboare de pe podium pentru a-i lăsa şi pe alţii să vorbească.
Remarcând că sunt unul din organizatori, un omuleţ brunet se proţăpeşte în faţa mea şi începe să gesticuleze:
— Domnu’, domnu’, eu am venit de la Bucureşti, din Piaţa Universităţii. Am adus „Imnul golanilor”…
Privindu-mă în ochi, cu o privire fixă, începe să cânte mişcându-se sacadat în ritmul cântecului:
„… Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă
Până nu ne dobândim, libertatea noastră!”…
Auzeam „Imnul golanilor” pentru prima dată şi m-a şocat faptul că melodia refrenului era identică, iar textul acestuia foarte asemănător cu un cântec de beţie:
„… Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă
Până nu ne îmbătăm şi cădem sub masă!…
Nici unul din intelectualii prezenţi în Piaţa Universităţii nu a sesizat această asemănare? Oare nu există? Oare sunt nebun dacă susţin, dacă sunt convins că această asemănare există?
Mie nu mi-a plăcut atmosfera din Piaţa Universităţii! Prea era triumfalistă! Aducea a Cenaclul Flacăra. Până la urmă a trebuit să-l lăsăm pe delegatul venit din Piaţa Universităţii să-şi facă numărul la microfon.
Toţi vorbitorii şl-au exprimat convingerea că zilele comunismului sunt numărate, susţinând că opoziţia va câştiga alegerile.
Eu am fost, ca de obicei, de altă părere:
— E foarte frumos ceea ce s-a afirmat până acum de la această tribună, dar eu cred că, din păcate, nu e şi realist. Nu cred că opoziţia va câştiga alegerile.
Pericolul tancului sovietic a trecut, dar comunismul intern e aici. Urmele comunismului impus cu forţa — pe un teren favorabil poate — nu se vor şterge uşor. Ce a însemnat acest comunism?
Mircea Eliade afirma: „Comunismul este ultimul stadiu al delirului!”
În practică, ce însemnă comunismul? Ce au însemnat cei 45 de ani de comunism pentru poporul român? Au însemnat triumful minciunii asupra adevărului, triumful laşităţii asupra demnităţii, al urii asupra iubirii, al prostiei asupra raţiunii, al gândirii superficiale asupra gândirii profunde, al lenei asupra hărniciei, al resemnării asupra credinţei.
O Societate guvernată de minciună şi lene nu poate progresa. A început regresul economic, am cunoscut lipsuri şi foamete. Comunismul a fost impus cu tancul, dar pentru a se menţine, a pervertit biserica, a falsificat istoria, a distrus cultura şi şcoala.
A fabricat o şcoală nouă, o cultură nouă, o istorie nouă, o artă nouă pentru ca în final să rezulte un om nou.
Cine a format acest om nou?
Preoţi care în loc să desluşească poporului cuvântul lui Dumnezeu, seamănă în sufletele oamenilor resemnarea.
Dascăli care îşi mint elevii pentru a-şi menţine salariul, dascăli de toate gradele, de la educatoarea copiilor din grădiniţă până la profesori universitari.
Medici care lasă bolnavii să moară pe paturile spitalelor.
Părinţi care îşi îndeamnă copiii să mintă pentru a trăi mai bine, părinţi care ascund copiilor adevărul despre istorie pentru ca aceştia să nu aibă dureri de cap.
Care a fost rezultatul: omul nou, un om slab fără nici un Dumnezeu.
Comunismul a însemnat cufundarea unui popor, care şi aşa nu a fost prea luminat, în beznă, în minciună. Va fi foarte greu de ieşit. Sunt convins că opoziţia va pierde alegerile, dar asta nu e grav. Important e ca după aceste alegeri să mai fie posibilă organizarea unui miting ca acesta. Cât timp acest lucru va fi posibil putem spera în viitor.
În încheiere vreau să adresez un apel oamenilor care în curând vor vota, oamenilor care azi nu sunt aici. Nu ştiu dacă vor înţelege acest apel.

Apel
Oameni, pâinea, salamul, căldura, salariile întregi, sâmbetele libere nu vi le-a dat F.S.N.-ul, domnii Roman şi Iliescu. Acestea erau drepturile voastre, drepturi suprimate de comunism. Le-aţi redobândit prin sacrificiul tinerilor care au sfidat cu mâinile goale gloanţele comuniştilor din 16.12 până la fuga lui Ceauşescu în 22.12. Căutaţi să înţelegeţi că viitorul ţării depinde de voi, că trebuie să ne dobândim demnitatea şi să renunţăm la minciună.
Jos comunismul!!
La încheierea mitingului s-a hotărât că un grup să stea de veghe în Piaţa Sfatului până la alegeri.
Peste două zile un grup masiv de simpatizanţi ai Puterii, câteva mii de muncitori fanatizaţi au invadat piaţa, scandând lozinci:
— „21, 22 Iliescu a fost cu noi!”
— „Nu ne vindem ţara!”
— „Iliescu nu e comunist, Dumnezeu ni l-a trimis!”
Aceştia i-au agresat pe cei din grupul de veghe, au distrus staţia de amplificare şi afişele. La Braşov veghea ce avea ca model veghea din Piaţa Universităţii şi care ar fi trebuit să contribuie la sensibilizarea opiniei publice, s-a încheiat cu mult înainte de 20 mai.
Alegerile din 20 mai au fost câştigate zdrobitor de foştii comunişti.
La începutul lui iunie Micky mi-a spus că ea pleacă în Germania, chiar şi fără mine. Se considerase tot timpul nemţoaică, mama ei fusese nemţoaică, făcuse şcoala şi liceul german. Era hotărâtă să părăsească cât mai repede România.
În zilele de 14 şi 15 iunie mii de mineri chemaţi practic fără motiv la Bucureşti de preşedintele Iliescu, doar pentru a face o demonstraţie de forţă, au devastat Universitatea. Minerii s-au războit cu aparatura de laborator şi i-au luat la bătaie pe studenţii găsiţi în clădirile Universităţii.

Patologia imaginatiei, autor Jean Claude Larchet

ianuarie 21st, 2008

Imaginatia este una dintre facultatile de cunoastere ale omului, una dintre cele mai elementare. Functia ei fireasca este de a-i permite omului reprezentarea lucrurilor sensibile asa cum sunt ele. Ea este deci direct legata de simtire si de cele care cad sub simturi. Ea transforma senzatiile in imagini si ii permite omului sa aiba, sub forma unei imagini, o reprezentare a ceea ce percepe. Ii permite, de asemenea, in legatura cu memoria, sa-si reprezinte amintirile ramase in urma celor percepute.

Imaginatia este, pe de o parte, aceasta facultate a omului de a transforma perceptiile in imagini corespunzatoare si de a le reproduce, atunci cand memoria le-a pastrat si, pe de alta parte, ea este si capacitatea de a produce, prin combinarea mai multor imagini astfel obtinute, luate in intregime sau numai in parte, imagini cu totul noi.

Imaginatia este astfel capabila sa capete trei forme: cea a unei imaginatii producatoare de imagini, a unei imaginatii reproductive si a unei imaginatii creatoare, fiecare dintre ele bazandu-se pe cea precedenta. Sub cele doua ultime forme, in conditiile particulare ale somnului, ea produce visele. In starea primordiala a omului, imaginatia sa era exclusiv legata de reprezentarea creaturilor existente. Facultate indispensabila in cadrul relatiilor sale necesare cu acestea, ea nu constituia la inceput un obstacol in relatia omului cu Dumnezeu si nu-l indeparta in nici un chip de El Caci omul fiind pe atunci nepatimitor, in starea in care fusese creat, el nu cunostea \”inchipuirea necuviincioasa\”, care \”se opune… lucrarii unitare si neinselatoare a mintii\”; imaginile produse de el ramaneau \”simple\”, adica nu erau legate de nici o patima, asa incat nu trezeau nici o patima si nici nu erau starnite de ele. Astfel, imaginile isi aveau rostul lor in cadrul contemplarii naturale, transparente la logoi (sau ratiunile duhovnicesti) fapturilor si la energiile dumnezeiesti, percepute in chip nemijlocit si contemplate de mintea lui Adam in reprezentarea creaturilor, si care ii slujeau pentru a-L slavi pe Dumnezeu in creatia Sa si pentru ca s-o uneasca pe aceasta cu El, potrivit proniei Sale. in starea sa originara, omul dispunea de o \”inchipuire cuviincioasa\”, intorcand spre bine miscarile acesteia, atunci cand folosea imaginile nascute din vederea fapturilor pentru a se inalta pe sine si a le inalta si pe ele la Creatorul lor.

Din aceasta \”inchipuire cuviincioasa\” izvorau, in somnul sau, \”visurile curate\”. Omul fiind nepatimitor, aceste vise se caracterizau prin curatia lor, fiind constituite din imagini sau din combinatii de imagini \”simple\”, care-i vadeau sanatatea sufletului, cum spune Sfantul Maxim: \”Cand sufletul incepe sa-si simta sanatatea proprie, incepe sa vada si nalucirile din visuri ca pe niste lucruri simple, care nu-l mai tulbura\”. In cadrul contemplarii naturale, aceste vise primeau si forma vederilor, ansambluri de imagini stabile, net structurate si ordonate, insuflate de Dumnezeu, cu un inteles duhovnicesc limpede si care, prin caracterul lor simbolic, il inaltau pe om, chiar in somn, la Dumnezeu. Ceea ce spune Sfantul Maxim despre vise, Sfantul Diadoh al Foticeei spune despre asemenea vederi, anume ca sunt dovezi de sanatate a sufletului: \”Vederile din vis care sunt trimise sufletului de iubirea lui Dumnezeu sunt marturiile neinselatoare ale unui suflet sanatos\”.

Daca imaginatia isi afla locul in cadrul contemplarii naturale, cand este vorba despre cunoasterea directa a lui Dumnezeu, ea trebuie inlaturata cu totul, caci Dumnezeu este transcendent oricarei fapturi, deci oricarei intelegeri, oricarei gandiri si a fortiori oricarei reprezentari sub forma de imagine sau chip. \”S-a spus ca nu poate exista nici o inchipuire despre Dumnezeu. Caci Dumnezeu este pururea mai inalt decat toate si dincolo de orice cugetare\”, spune scoliastul Sfantului Dionisie Areopagitul.

Cresterea duhovniceasca a omului implica deci depasirea chiar a acestei imaginatii bune, o data cu depasirea lumii sensibile. Atitudinea primului om fata de imaginatie era cea descrisa de Sfintii Calist si Ignatie Xanthopol, atunci cand vorbesc despre cei care, reinnoiti in Hristos, au redobandit starea initiala a umanitatii si inainteaza pe aceeasi cale pe care trebuia sa mearga Adam spre desavarsirea care i-a fost menita omului de Dumnezeu, la creatie: \”Cei care au inaintat cu timpul, resping si alunga in intregime inchipuirea necuviincioasa, impreuna cu cea cuviincioasa, prefacand-o si topind-o in cenusa, ca ceara ce se topeste de fata focului (Ps. 67, 2), prin rugaciunea curata si prin golirea si dezbracarea mintii de toate ‘chipurile, datorita predarii ei in stare simpla lui Dumnezeu sau, daca voiesti, datorita primirii Lui si unirii simple si fara chip cu El\”. Unirea cu Dumnezeu in contemplare nu este posibila, dupa cum vom vedea ulterior, decat in rugaciunea curata, acea rugaciune care implica, pe de o parte, nepatimirea, iar pe de alta, absenta oricarei reprezentari, de orice natura, a oricarui gand si, in primul rand, a imaginatiei, legate nu numai de lucrurile sensibile si/sau lumesti, ci chiar de Dumnezeu insusi. La acest nivel al contemplarii, imaginatia inceteaza si in timpul somnului. Omul se afla in permanenta strans unit cu Dumnezeu si chiar in somn sufletul lui vegheaza. Vederile sunt inlocuite cu descoperiri dumnezeiesti. \”Cel ce e luminat de Duhul Sfant fie ca privegheaza, fie ca doarme, priveste cu trezvie si cu intelegere, bunatatile acelea \”pe care ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit\” (l Cor. 2, 9), la care doresc si ingerii sa priveasca (l Pt. l, 12)\”, scrie Sfantul Simeon Noul Teolog Dar aceste descoperiri dumnezeiesti nu mai sunt constituite din imagini si nu mai pun in lucrare imaginatia, ci sunt produse in mintea omului deplin induhovnicit de Duhul insusi, si de aceea \”ele nici n-ar trebui sa se mai numeasca vise, ci cu adevarat vederi si descoperiri\”.

Prin pacatul stramosesc, imaginatia devine pentru om un mijloc de separare de Dumnezeu. Omul incepe de-acum sa-si umple mintea, golita de Dumnezeu, cu produsele imaginatiei sale. Lucrul acesta este adevarat mai ales in cazul imaginatiei creatoare. Nu putem decat sa reamintim aici explicatia data de Sfantul Atanasie cel Mare, potrivit careia sufletul, neputand ramane nemiscat si fara sa aiba ceva spre care sa se indrepte, dupa ce s-a indepartat de Dumnezeu, catre Care il purta initial firea sa, a inceput sa-si imagineze obiecte pentru nazuintele sale: \”Firea nu se mai misca pe calea virtutii, nici ca sa vada pe Dumnezeu, ci, gandind la cele ce nu sunt, preface ceea ce e in puterea ei, folosindu-se rau de aceasta pentru poftele pe care le-a nascocit …)\”, \”raul nu este de la Dumnezeu, nici n-a fost in Dumnezeu, nici n-a fost de la inceput, nici nu exista vreo substanta a lui, ci oamenii, respingand gandul binelui, au inceput sa gandeasca si sa-si nascoceasca cele ce nu sunt (…) sufletul oamenilor, inchi-zandu-si ochii prin care poate vedea pe Dumnezeu, si-a nascocit cele rele, in care se misca si nu stie ca nu face nimic, desi i se pare ca face ceva. Caci da un chip celor ce nu sunt si ceea ce s-a savarsit nu ramane cum s-a savarsit, ci, precum s-a stricat asa si apare. Pentru ca sufletul a fost facut ca sa-L vada pe Dumnezeu si sa fie luminat de El. Dar in locul lui Dumnezeu el a cautat cele stricacioase si intunericul\”.

Cazand din cunoasterea lumii spirituale, omul isi construieste prin inteligenta si imaginatia sa o lume fantasmatica, de care se alipeste cu atat mai mult cu cat ea corespunde dorintelor si patimilor care l-au cuprins. Astfel, omul cazut se instraineaza intr-o lume ireala, si \”nimic din ceea ce se vede nu vedem asa cum este, ci, potrivit inchipuirilor noastre mincinoase, luam unele lucruri drept altele, asa amagind lumea pe cei care o iubesc fara nici o grija, prin chipurile si infatisarile ei cu totul inselatoare\”.

Dar mintea omului cazut, din care a fost scos Dumnezeu, mai este plina si de imaginile din lumea sensibila, pe care i le reprezinta imaginatia legata de memorie. Alipit in chip patimas de lumea sensibila, o lume inchisa in ea insasi, care nu i-L mai descopera pe Creatorul ei, omul ii cade cu totul prada. Imaginile pe care le are din aceasta lume, in urma perceptiei sau a amintirilor, nu mai sunt cele pe care le avea Adam inainte de cadere, adica transparente pentru energiile dumnezeiesti, nu mai sunt prilejuri de neincetata aducere-aminte de Dumnezeu, nu-l mai inalta spre El, ci sunt cu totul si cu totul opace, instrainat printre obiectele reduse la dimensiunile lor materiale, mintea sa este fara incetare populata si bantuita de multimea gandurilor legate de ele si de imaginile lor. Iar aceasta se intampla nu numai atunci cand este treaz, ci si in somn, cand este napadit de inchipuirile din vise.

Imaginatia, aflata in legatura cu o memorie ea insasi pervertita si nemaifiind, potrivit firii sale, o facultate anexa in procesul cunoasterii, ajunge sa stapaneasca mintea si o sileste sa-i urmeze, instrainand-o. Atunci \”mintea rataceste mereu din nalucire in nalucire, caci atunci cand se stinge una, din ea rasare alta\”. Imaginatia pune stapanire pe minte in multe feluri. \”De aceea, spun Sfintii Calist si ignatie Xanthopol, dumnezeiestii Parinti vorbesc de multe ori despre ea si impotriva ei. Sfintii de mai inainte au socotit-o asemenea miticului Dedal ca o inchipuire cu multe chipuri si multe capete, asemanatoare hidrei (…) Caci blestematii ucigasi, strabatand si trecand prin ea, intra in comunicare cu sufletul, facandu-l un fel de stup de viespi si o pestera de ganduri sterpe si patimase\” Prin aceasta, nu numai ca ea \”se opune foarte mult rugaciunii curate a inimii\”, dar nici nu mai lasa vreun loc pentru gandul si amintirea de Dumnezeu, care, in chip firesc, ar trebui sa-si afle locul in sufletul omului. Sfantul Varsanufie aseamana sufletul, asa cum a iesit el de la Dumnezeu, adica indeletnicindu-se numai cu aducerea-aminte de El, cu \”o scandura gata zugravita\”, care nu mai primeste nici un alt chip si nici o alta culoare. In starea decazuta a omului insa, lucrurile se petrec cu totul dimpotriva: pictura cea frumoasa este in intregime mazgalita de imaginatie cu chipuri si forme nascocite de ea, nemaila-sand sa se vada nimic din ceea ce era la inceput.

In viata launtrica a omului cazut, imaginatia ajunge sa ocupe un loc atat de mare si sa aiba un rol atat de nefast pentru ca ea se manifesta in stransa legatura cu patimile. \”Caci acum omul se misca in jurul nalucirilor irationale ale patimilor\”, arata Sfantul Maxim Marturisitorul. Pe de o parte, imaginatia trezeste patimile, dandu-le hrana care le face sa lucreze si sa sporeasca. Pe de alta parte, patimile suscita in chip deosebit lucrarea si plasmuirile imaginatiei; pentru ca se hranesc mai ales cu aceste inchipuiri, patimile imping imaginatia sa zamisleasca imaginile care le sunt potrivite – fie ele vechi sau noi – si care le aduc desfatarile pe care le cauta.Sfantul Maxim Marturisitorul constata ca: \”Precum mintii celui flamand i se naluceste numai paine, iar celui insetat numai apa, la fel celui lacom i se nalucesc tot felul de mancari, iubitorului de placeri forme de femei, iubitorului de slava desarta cinstiri de la oameni, iubitorului de argint, castiguri, celui ce tine minte raul, razbunare asupra celui ce l-a suparat, pizmasului, necazuri asupra celui pizmuit si asa mai departe in toate celelalte patimi\”.

Aceasta se intampla si in starea de veghe, dar mai ales in somn. Cu \”gandurile nesanatoase\” se intampla la fel ca si cu bolile, caci \”bolile trupului nu sunt contractate chiar in momentul cand se ivesc, ci mai inainte\”, arata Sfantul loan Casian; aceste ganduri sunt \”semnul unei boli care zacea inauntru, ascunsa in cele mai adanci alcatuiri ale sufletului (…) adusa la suprafata de odihna somnului, vadindu-se astfel fierbintelile ascunse ale patimilor de care ne-am imbolnavit, hartuiti de cugetari nesanatoase\”. Nevoitorii stiu bine ca visele sunt zamislite de imaginatie in legatura cu obisnuinte trupului si ale sufletului; in acest din urma caz, ele sunt fie- recompuneri ale unor resturi de amintiri, cel mai adesea legate de ocupatiile si de grijile din starea de veghe,fie, legat de puterea poftitoare, mijloace de satisfacere a dorintelor, fie, in legatura cu puterea irascibila, ca reactii la mania sau temerile resimtite, daca este vorba despre cosmaruri. Astfel, Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca \”cele ce ocupa sufletul sau cele in care petrece el in stare de veghe, acelea retin inchipuirea si cugetarea lui si in somn\”. Sfantul Nichita Stithatul remarca si el ca \”dupa preocuparea omului dinlauntru si dupa grijile lui sunt si miscarile trupului si nalucirile mintii\” din timpul viselor. Iar Sfantul Maxim precizeaza: \”Cand creste pofta, mintea isi naluceste materiile placerilor in vremea somnului; iar cand creste iutimea, vede lucrurile pricinuitoare de frica\”. Sfantul Simeon Noul Teolog scrie in acelasi sens: \”Cand partea poftitoare a sufletului e impinsa spre patimile desfatarilor si spre placerile vietii, tot pe acestea le vede sufletul si in vis. Iar cand iutimea sau mania sufletului e infuriata impotriva semenilor, viseaza atacuri, razboaie si lupte intre serpi si certuri ca la judecata cu dusmanii. Cand, in sfarsit, ratiunea lui se inalta prin trufie si mandrie, isi inchipuie rapiri inaripate in aer, sederi si domnii pe tronuri inalte, pasiri inaintea poporului in fruntea unor care de lupta\”. Sfantul Nichita Stithatul arata inca si mai precis legatura dintre vise si diferitele patimi: \”Daca cineva are sufletul iubitor de cele materiale si de placeri, isi naluceste castiguri de lucruri si de bani sau chipuri de femei si impreunari patimase, din care vine imbracamintea patata si intinaciunea trupului. Iar daca are sufletul lacom si iubitor de argint, vede totdeauna aur si pe acesta il doreste, se lacomeste dupa dobanzi si le asaza in vistierii, dar se vede si osandit ca un om fara mila. Daca are un suflet inclinat spre manie si dusmanie, este urmarit de fiare si de serpi veninosi si e napadit de temeri si spaime. Iar daca are sufletul ingamfat de slava desarta, isi naluceste laude si primiri din partea multimii, scaune de stapanire si de conducere si le socoteste, chiar cand e treaz, pe cele ce inca nu le are, ca si cand le are sau le va avea cu siguranta. Daca e cu sufletul plin de mandrie si de trufie, se vede pe sine purtat in trasuri stralucitoare si uneori zburand in vazduh si pe toti ii vede tremurand de covarsirea puterii lui.\” Astfel, prin prezenta si formele pe care le iau, visele ne descopera care si cat de puternice sunt patimile noastre care le zamislesc, aratand in chip vadit faptul ca sufletul este bolnav si chiar de ce boala sufera si care parte a sa este vatamata in special, asa cum scrie Evagrie: \”Atunci cand, in inchipuirile somnului, demonii atacand partea poftitoare a sufletului ne arata (iar noi dam buzna spre ele) intruniri ale cunoscutilor si ospete ale rubedeniilor, coruri de femei si cate si mai cate (imagini) de felul acesta, atatatoare la placeri, inseamna ca partea cu pricina e bolnava si patima teribil de puternica. Arunci cand, dimpotriva, ne tulbura partea patimasa a iutimii, silindu-ne sa umblam pe drumuri prapastioase, scotandu-ne in cale oameni inarmati, precum si fiare veninoase si carnivore, iar noi, ingroziti de aceste drumuri si haituiti de fiarele si oamenii cu pricina, scapam cu fuga, (inseamna ca trebuie) sa ne ingrijim de partea patimasa a iutimii\”.

In cadrul acestei indoite legaturi a imaginatiei cu patimile, demonii, dupa cum arata Sfintii Parinti, joaca si ei un rol important, fie impingandu-l pe om in astfel de inchipuiri, ca raspuns la patimile sale si prin mijlocirea lor, cum tocmai am aratat, fie iscand in el chipuri si naluciri, cu scopul de a starni patimile. In acest ultim caz, se poate intampla ca ei sa puna in cugetul omului, in somn, ca si in starea de veghe, imagini cu totul noi pentru el, care nu sunt legate nici de vreo perceptie din prezent sau din trecut, nici create de el insusi, si pe care intr-un anume fel cugetul este silit sa le primeasca. Scopul acestora este sa-l impinga pe om in greseli noi sau sa-l puna pe calea unor noi rautati, pe care nu umblase inca. In toate aceste cazuri insa, duhurile cele rele vor sa-l rataceasca pe om si sa-l tina departe de Dumnezeu.

Nalucirile imaginatiei apar ca principala forma pe care o iau momelile si indemnurile diavolesti spre pacat: daca in textele ascetice gandurile sunt asociate deseori cu inchipuirile, aceasta se intampla tocmai pentru ca cel mai adesea gandurile sunt, de fapt, simple inchipuiri sau isi au izvorul in ele. De aceea, imaginatia este pentru ispite principala poarta de intrare in suflet. \”Sfintii de mai inainte au socotit-o… ca pe un pod al demonilor\”, arata Sfintii Calist si Ignatie Xanthopol. Iar Sfantul Isihie Sinaitul scrie asa: \”Diavolii ne duc pururea spre pacatuire prin nalucire si minciuna\”; \”neavand fantasia la dispozitie, Satana nu poate fauri ganduri mincinoase, pentru a le infatisa mintii spre amagire mincinoasa\”.

Imaginatia este principalul instrument al lucrarii diavolesti impotriva sufletului, fie in starea de veghe, fie in somn; prin ea diavolii il hartuiesc pe om, cautand nu numai sa-l impinga in pacat sau sa-i trezeasca si sa-i atate patimile, ci si sa-l umpe de tulburare in felurite chipuri, trezind in el mai ales tristete, neliniste si ingrijorare, amagindu-l si facandu-l sa rataceasca din pricina multimii nalucirilor, ajungand chiar sa-l inrobeasca cu totul. Sfantul Isihie Sinaitul spune chiar ca imaginatia a pricinuit in principal caderea omului: \”Si asa l-a despartit pe Adam de Dumnezeu, dandu-i nalucirea demnitatii dumnezeiesti. Si la fel obisnuieste sa-i amageasca vrajmasul mincinos si viclean pe toti cei ce pacatuiesc\”. Vedem aceasta intr-o istorisire din Apoftegme, : \”Se spune despre un Batran ca a venit la Schit avand cu el pe fiul sau, prunc, care nu stia ce este femeia. Cand a crescut, diavolii i-au aratat chipuri de femei, iar el i-a spus tatalui sau, care s-a mirat foarte. Odata, ducandu-se in Egipt cu tatal sau si vazand femei, i-a spus acestuia:\”Parinte, acestea sunt cele care vin noaptea la mine la Schit (…)\”. Iar Batranul s-a minunat de viclenia demonilor, care in pustia aceea ii aratau chip de femeie\”.

Adam inca de la crearea sa a fost ispitit de Cel Rau, cunoscand deci ispitirile aduse de acesta prin mijlocirea imaginatiei, inainte de caderea in pacat insa, el nu le dadea nici o atentie, nu sta la vorba cu ele si a fortiori nu consimtea sa le urmeze. Astfel, el nu cunostea \”inchipuirea necuviincioasa\”, imaginatia sa neajungand la rau. Omul cazut, dimpotriva, primeste indemnurile rautatii si le insuseste si-si hraneste imaginatia cu ele, zamislind si dezvoltand imaginatia pacatoasa, pe care am descris-o mai inainte, predandu-se astfel cu totul lucrarii diavolesti si urmarilor ei nenorocite.

Sfintii Parinti subliniaza astfel responsabilitatea omului in ceea ce priveste pervertirea imaginatiei sale, care duce la imbolnavirea ei: din pricina ca n-a ramas credincios poruncilor dumnezeiesti, n-a mai ascultat de glasul lui Dumnezeu, nu si-a ferit inima de cugetele straine, pe scurt, pentru ca n-a ramas treaz si veghetor, omul a facut din imaginatie, care i-a fost data ca un fel de punte spre Dumnezeu, \”o punte pentru demoni\”.

Atata vreme cat omul nu-si regaseste trezvia, adica vigilenta care caracteriza natura sa in starea cea desavarsita si deplin sanatoasa, inima ii ramane deschisa la momelile mincinoase ale Celui Viclean, aduse prin mijlocirea imaginatiei, fiind napadit ziua si noaptea de imagini care-i fac mintea sa rataceasca si o abat de la rostul ei, instrainand-o si tinand-o departe de Dumnezeu. Din faptul ca omul isi imagineaza cele care-l indeparteaza de Dumnezeu, se vede nu doar simpla imbolnavire a imaginatiei, ci faptul ca sufletul sau in intregime este bolnav.

www.crestinortodox.ro

De toate pentru toti! – 2

ianuarie 21st, 2008

- Istoria HAMBURGER. Dupa cum însusi numele îl indica, preparatul din carne macra si cruda, tocata denumit /hamburger/ a luat nastere în orasul Hamburg din Germania, odata cu imigratia germanilor spre America de Nord în secolul XIX, dar, de-a lungul timpului… la tocatura cruda s-au adaugat diferite ingrediente, mirodenii, mai mult sau mai putin puternice ca miros si gust.

Trebuie sa revenim în secolul XII pentru a ne aminti de împaratul mongol Gingis Khan (1155-1227), decis sa cucereasca lumea cu armata sa de fermieri mongoli, acei calareti de poney robusti, mici de statura, dar oameni hotarâti, care nu porneau la lupta înainte de a se mânca. Ei obisnuiau sa transporte carnea tocata sub seaua poneylor, chipurile ca sa se mentina frageda si usor de luat cu o singura mâna, cu cealalta continuând sa mâne animalul. În anul 1238, nepotul lui Gingis Khan, Khubilai Khan, invadând Moscova, a introdus în acelasi timp în Rusia carnea tocata cruda, adoptata imediat de rusi sub numele de \”Steak tartar\” – care înseamna /carne tocata care se manânca cruda/. (N.B. O mica digresiune. Mai exista si /sos tartar/ preparat cu maioneza, mustar si diverse mirodenii picante. În primul voyage al subs.în Germania anilor 1956, cu un grup de sportivi… în toate restaurantele oraselor de pe malul Elbei, ni s-a servit \”steak tartar\”, deasupra cu un ou crud si diverse mirodenii, iar în loc de pâine… cartofi).

Între timp, steak-ului i s-a adaugat ceapa tocata marunt, oul crud si diverse mirodenii. Dar, înainte ca steak-ul sa \”calatoreasca\” în toata Europa, trecerea fiind în special prin portul Hamburg, unde la sfârsitul secolului XVIII a devenit alimentul cel mai popular, în mijlocul secolului XIX, numerosi germani parasind tara de origine plecând în America prin portul Hamburg, steak-ul din carne de vaca era \”felul principal\”, servit la bordul vaporului HAPAG, linia maritima care leaga Hamburg de Statele Unite. În acea epoca, carnea era sarata, amestecata cu ceapa si pesmet, iar uneori afumata, pentru a se putea conserva de-a lungul traversarii. Hamburgerul a traversat deci Atlanticul cu imigrantii. În portul New York, standurile de carne atrageau marinarii germani cu sloganul \”steak pregatit în stil Hamburg\”.

Imigrantii evrei au continuat sa prepare acest fel de steak, reteta rapândindu-se pâna în California, trecând prin Marile Lacuri de la Dakota, Iowa, hamburgerul amintind imigrantilor despre tara lor de origine, astfel devenind rapid un semn în patria \”unchiului Sam\”.

În anul 1885, tânarul CHARLIE NAGREEN, un adolescent din Seymour a deschis o mica taraba unde a început sa vânda carnea de vaca sub forma de steak, dar fripta, prajita. Afacerea a fost înfloritoare, dar gândindu-se ca steak-ul, în forma de rondele, precum perisoarele, nu puteau fi tinute în mâna fiind fierbinti, cei care în acelasi timp doreau sa se si plimbe, într-un \”elan de geniu\” el a decis sa aplatizeze carnea si sa o aseze între \”doua felii de pâine\”, dându-i denumirea de \”Hamburger Charlie\”, formula sub care a continuat sa se vânda în chioscuri, pâna la moartea sa, în anul 1951.

În acelasi an 1951, Frank si Charles Menches, doi frati care traiau la Akiron (Ohio), calatorind în Midwest, cu ocazia unei opriri la un târg din Hamburg (New York), ei au hotarât sa cumpere carne pentru sandwich-urile lor, dar din pricina caldurii macelarii oprisera taierea animalelor, neavând un sistem de conservarea carnii proaspete.

În 4 Iulie 1891, OSCAR WEBER BILBY, un fermier din Tulsa (Oklahoma), a avut de asemenea ideea de a pregati steak tocat, fripta însa pe un gratar construit chiar de el, apoi servit între doua chifle confectionate de sotia sa Fanny. În 1900, un alt continuator LOUIS LASSEN servea clientilor grabiti carnea de de vaca tocata si prajita, asezata între doua chifle si ele fripte pe gratar, la restaurantul din New Haven (Connecticut). În aceeasi epoca, BERT W.GARY servea hamburger pe o chifla, în boutique-ul din Clarinda (Iowa).

În 1904, un reporter de la New York Tribune, Fletch Davis (1864-1941) a prezentat hamburger la un târg din Saint Louis, la care a adaugat între cele doua bucati de pâine si felii de ceapa, prezentându-le astfel într-un restaurant din Athens (Texas). În 1931, banda desenata Popeye a primit un nou personaj si anume Wimpy, care adora hamburger. Popularitatea personajului a devenit atât de mare, încât pe un canal de televiziune american, hamburgerul a vazut ziua, cu denumirea de Wimpy’s. În 1978, fondatorul sau a murit si se spune ca cele 1500 restaurante ale canalului au fost închise.

– În 1948, fratii MAURICE si RICHARD MacDONALD au hotarât sa construiasca un stand de vânzarea hamburgerului lânga o sala de cinematograf aproape de Pasadena. MAURICE si RICHARD MacDONALD au avut si buna idee de a propune self-service clientilor, devenind astfel celebri în toata California.

– În 1954, un oarecare RAY KROC, comisionar în lansarea de /masini electrice pentru tocat carne/, a primit o importanta comanda din California. Kroc a profitat de situatie si ducându-se la San Bernardino, a descoperit modesta asezare a Restaurantului fratilor MacDonald, unde clientii asteptau în \”sir indian\” comanda. Impresionat de rapiditatea serviciului si preturile mici ale chiflelor fripte si cu steak tartar, la care adaugasera hetchup si salata, Ray Kroc le-a propus un târg celor doi patroni. În aceeasi zi, Kroc a plecat cu un contract de scutire de taxe autorizându-l sa puna în mers un lant de restaurante pe care le-a botezat MacDONALDS.

Aceasta este \”istoria aparitiei hamburger-ului\”, iar conceptul s-a încheiat prin cucerirea întregii Planete…

(Va urma)

Tarâmul pustiu (The Waste Land), de Thomas Stearns Eliot

ianuarie 21st, 2008

American de origine (s-a nascut la Saint-Louis, Missouri), T.S.Eliot (1888-1965) s-a stabilit, în 1915, în Anglia, unde si-a publicat, la numai doi ani dupa alegerea noii sale patrii (abia în 1927 va obtine cetatenia britanica), primul volum de versuri, intitulat Prufrock si alte observatii.
Tarâmul pustiu (1922) si Patru cvartete (1943) constituie operele poetice ale lui T.S. Eliot. Majoritatea poemelor sale anterioare Tarâmului pustiu, în parte influentate de versurile poezului francez Jules Laforgue, reflecta, de pe pozitii critice, realitati ale lumii apusene contemporane autorului, fiind dominate de tonul ironic, de multe ori sarcastic. Unele din aceste creatii (Portretul unei doamne, Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock, Preludii) anunta, prin continutul si forma lor, problematica si tehnica artistica din Tarâmul pustiu.

TARÂMUL PUSTIU

În poemul Tarâmul pustiu, T.S. Eliot va face în permanenta apel la traditia care îi era asa de bine cunoscuta, la o serie de valori ale culturii occidentale, proiectând adesea contemporaneitatea în lumina acestora. Asa se explica prezenta în poem a numeroaselor aluzii literare si mitologice, cât si a citatelor care amintesc de versurile poetesei Sappho, de opera lui Ovidiu, Dante, Shakespeare, Baudelaire, Gerard de Nerval, Verlaine si a multor altor scriitori. Imaginile din Tarâmul pustiu se întemeiaza, de asemenea, pe evocarea unor pasaje din Biblie, din creatiile literare încadrate ciclului Nibelungilor sau Mesei Rotunde sau din opere care apartin culturii orientale vechi, cum sunt Vedele si Upanisadele (1). Tehnica înserarii citatului dintr-o alta opera în creatia proprie fusese preluata de T.S.Eliot de la poetul american Ezra Pound, care o folosise primul în literatura moderna. Aceasta tehnica era asemanatoare colajelor utilizate de artele plastice înaintea literaturii. Ea este folosita, în creatia literara, si de Guillaume Apollinaire, Vladimir Maiakovski, Tristan Tzara, Louis Aragon, André Breton, William Carlos Williams s.a.

I. ÎNGROPAREA MORTULUI (The Burial of the Dead)

Ireal City (2).
Sub ceata întunecata a diminetii de iarna,
Pe Podul Londrei se scurgeau atâtia oameni, atâtia
Încât nu mi-ar fi trecut prin minte ca moartea
Ar putea nimici atât de multi (3).
Suspine întretaiate si rare – le simteam exhalatia (4)
Si fiecare îsi pironea ochii înaintea picioarelor.
Se scurgeau în sus si în jos pe King William Street,
Spre unde Saint Mary Woolnoth masura ceasurile
Ca un dangat spart la bataia finala a orelor noua.
Acolo l-am întâlnit pe unul pe care-l stiam
Si l-am oprit strigându-i : – “Stetson ! (5)
Tu, care ai fost cu mine pe vapor la Mylae ! (6)
Cadavrul acela pe care l-ai sadit anul trecut în gradina
A lastarit ? O sa dea în floare anul acesta ?
Sau poate ca gerul neasteptat i-a stricat culcusul ?
O, tine câinele departe de acolo, e un prieten al omului (7)
Si o sa sape cu ghearele sa-l scoata afara !
Tu ! hypocrite lecteur ! – mon semblable, –
Mon frère ! (8)

___________________________

1 Comentarii filozofico-teologice ale Vedelor care sunt cele mai vechi (aproximativ mileniile 3-1 Î.e.n.) scrieri sacre indiene, cu continut extrem de divers. Primele Upanisade cunoscute sunt din mileniul 1 î.e.n.
2 Aluzie la versurile lui Charles Baudelaire din poemul Cei sapte batrâni (Les Sept Vieillards): “Formillante cité, cité pleine de rêves, / Où le spectre en plein jour raccroche le passant » (« Cetate-nvolburata, cetate de mistere, / În care-ti ies nainte fantome-n plin oras ! ». Sunt primele doua versuri din strofa I a poemului pe care Charles Baudelaire îi închina lui Victor Hugo, incluzându-l în ciclul Imagini pariziene (Tableaux parisiens) din Florile raului (Les Fleurs du mal).
3 Sunt evocate versurile lui Dante Alighieri din Infernul (Inferno) – (Cântul III, stihurile 55-57): “…si lunga tratta / di gente, ch´io non avrei creduto / che morte tanto n´avesse disfatta” (“Si-atât amar de lume înfrigurata / venea pe urma ei, cât n-am crezut / ca poate moartea secera vreodata”).
4 T.S. Eliot trimite tot la Infernul lui Dante Alighieri (Cântul IV, stihurile 25-27): “Quivi, secondo che ascoltare, / non avea piante mai che di sospiri / che l´aura eterna facevan tremare” (“Aici, cum priceput din auzite, / vuia vazduhul nu de plâns hain, / ci doar de tânguiri neostoite”).
5 “Stetson, botezat cu numele obisnuit al omului de afaceri englez de astazi, este recunoscut ca si cum ar fi fost pe corabiile unuia din primele razboaie de cucerire, pentru ca toate razboaiele imperialiste sunt unul si acelasi razboi, iar Stetson, indiferent daca a participat sau nu la primul razboi mondial, este simbolul omului care apartine civilizatiilor comerciale si de jaf.” (Galvano della Volpe, Critica gustului, Bucuresti, Editura Univers, 1975).
6 Referire la un fapt istoric: batalia de la Myles, din anul 200 î.e.n., câstigata de romani în primul razboi punic, razboi nedrept de cucerire.
7 Dupa aluzie. 1. “la psalmul XXII, 20, “…apara-l de câine pe cel drag mie” si 2. « la un cântec de leagan pe care o mama înebunita îl cânta deasupra trupului unui fiu al ei ucis de fratele lui în (melodrama) Demonul alb (The White Devil), (actul) V, (scena) 4, de John Webster : « dar tineti la distanta lupul, dusman al oamenilor / pentru ca el dezgroapa cu ghearele. » (Galvano della Volpe)
8 Dupa interjectia « Tu ! », T.S. Eliot reproduce integral ultimul vers (« O ! cititor fatarnic, – tu, semenul meu, – frate!” – traducere de Al. Philippide din poemul lui Charles Baudelaire Prefata, poem care deschide volumul Florile raului. Charles Baudelaire îl face pe cititor raspunzator, alaturi de el, de ceea ce numea, în poemul Prefata, « menajeria naravurilor rele » care « urla în noi ».

III. PREDICA FOCULUI (The Fire Sermon)
Cortul râului s-a spart, ultimele degete ale frunzei
Se agata si se îngroapa în malul umed. Vântul
Strabate pamântul negru, neauzit.
Nimfele s-au spulberat
Tamisa dulce, goneste domol, pâna-mi închei acest cânt.
Râul nu duce nici o sticla goala, nici o hârtie de sandwich,
Batiste de matase, cutii de carton, mucuri de tigari
Sau alte marturii ale noptilor de vara. Nimfele s-au spulberat.
Iar prietenii lor, erezii pierde-vara ai directorilor din City,
Plecati, n-au lasat nici o adresa.
Lânga apele Lemanului sezui si plânsei (1)…

__________________

1 Vers care parodiaza plângerea biblica, sugerând totodata o tonalitate ironica si poate si autoironica. T.S. Eliot se refera la civilizatia apuseana a vremii sale, pe care o vede într-o stare lamentabila.

Biserici mutilate

ianuarie 21st, 2008

Capitolul 3

Biserici din Târgul Focşanilor

Focşanii, cel mai important punct de trecere la frontiera dintre Moldova şi Ţara Românească, au profitat din plin de poziţia lor în timpul Evului Mediu românesc, beneficiind de daniile generoase ale domnitorilor moldavi şi munteni.
Pe cele două maluri ale Milcovului au existat, până la 1862, două oraşe cu administraţii separate: Focşanii muntenesc şi Focşanii moldovenesc. Unificarea celor două târguri, prin actul semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 10 iulie 1862, a făcut ca Focşanii să devină unul din oraşele cu cele mai multe biserici pe cap de locuitor din fostul Regat. Faptul că în aceste două târguri au fost construite un număr impresionant de biserici se datorează rivalităţii dintre dregătorii care locuiau aceste aşezări de frontieră.
Dacă în lumea rurală a Vrancei şi a Ţinutului Putna, lăcaşurile de cult au fost ridicate de obştile săteşti, de preoţi sau mici boieri, în Focşani bisericile au fost construite, în marea lor majoritate, de marii dregători, adesea aşezându-le la câteva sute de metri, una de cealaltă, numai pentru a-şi etala bogăţia şi statutul social. Pentru că a fost o provincie de graniţă pentru cele două ţări române, din cele 27 de ctitorii, 14 au fost ridicate de dregători militari. De asemenea, domnitorii înşişi au vrut să ridice lăcaşuri de cult în aceste târguri de graniţă, Focşanii fiind punctul de intrare şi ieşire din ţară şi indirect o carte de vizită pentru cele două voievodate.
Aceste biserici şi mănăstiri, ridicate în Focşanii Munteniei şi ai Moldovei, nu puteau supravieţui prin mijloace proprii, cele două târguri fiind mici şi sărace. De aceea, ctitorii le-au înzestrat cu averi: vii, păduri, robi ţigani, cârciumi, mori etc. Viaţa târgului era animată de pieţele din jurul bisericilor «Cuvioasa Paraschiva», numită şi Biserica Domnească, din Focşanii Moldovei – actuala Piaţă a Moldovei şi «Sfântul Ioan Botezătorul», cunoscută drept «Catedrala» din Focşanii Munteniei, actuala Piaţă a Unirii, fostă Piaţă a Libertăţii. În jurul acestor două biserici existau peste douăzeci de lăcaşuri de cult, de o parte şi de alta a Milcovului, printre care multe mănăstiri, devenite biserici de mir, după 1863.
O serie de mănăstiri din jurul Focşanilor erau metocuri sau depindeau, într-o formă sau alta, de mănăstirile focşănene. O parte din aceste mănăstiri au jucat un rol social pentru cele două târguri: adăposteau săracii, îngrijeau bolnavii şi ofereau adăpost refugiaţilor politici din cele două ţărişoare. În cele două localităţi de frontieră aveau proprietăţi aşezăminte monahale din alte localităţi, ca de exemplu Mănăstirea «Adormirea Maicii Domnului» din Râmnic şi Mănăstirea Mera, cele două mănăstiri jucând un rol important în economia celor două târguri. De asemenea, în Focşanii Munteni, Episcopia Buzăului avea proprietăţile sale.
Trăind sub vremi, unele mănăstiri din jurul Focşanilor au fost utilizate de voievozi ca loc de domiciliu forţat pentru opozanţi: bulgarul Hristo Botev a fost în surghiun la Dălhăuţi şi Cezar Bolliac la Poiana Mărului. Focşanii se pot mândri că au 5 biserici construite de domnitorii români: «Profetul Samuil», ridicată de Constantin Cehan Racoviţă, la 1755; «Adormirea Maicii Domnului» – Precista, ctitoria lui Nicolae Mavrocordat, la 1709; «Cuvioasa Paraschiva», ridicată pe ruinele bisericii de lemn a Doamnei Dafina, soţia domnitorului Eustaţie Dabija, la 1665 şi demolată în 1984; «Sfântul Gheorghe-Sud», construită de Nicolae Mavrocordat, la 1742; «Sfântul Ioan Botezătorul», construită de Grigorie Ghica, la 1661. Aceasta din urmă este considerată cea mai veche biserică din Focşani aflată în funcţiune.
În timpul lucrărilor de restaurare a bisericilor din municipiu au fost descoperite fundaţiile a numeroase lăcaşuri de cult anterioare acestei biserici, respectiv secolele XIV-XVI. Secularizarea averilor mănăstireşti a desfiinţat toate mănăstirile din Focşani. Bisericile mănăstirilor au devenit biserici de mir şi sunt astăzi biserici parohiale în cartierele municipiului.
La 1806 existau 24 de biserici în cele două târguri, iar la 1865, documentele vremii menţionează 27 de lăcaşuri sfinte. Jumătate de secol mai târziu, în 1906, Dimitrie F. Caian vorbeşte de 26 de biserici pentru 20.000 de locuitori. Un secol mai târziu, în 2006, numărul bisericilor s-a dublat, având astăzi peste 50 de lăcaşuri de cult. La sfârşitul secolului al XIX-lea, între 1896-1898, inginerul P. E. Radovici a realizat primul plan de sistematizare al Focşanilor. Acest plan a făcut ca unele biserici să fie puse în valoare, de-a lungul arterelor importante, iar altele să ajungă ruine, din cauza că au rămas departe de «strada mare». În acelaşi secol al sistematizărilor au dispărut lăcaşuri de cult, despre care nu avem date precum Biserica «Sfântul Vasile» a Ceprăzarilor sau a Sihlenilor, situată lângă Colegiul Al. I. Cuza; Biserica «Sfinţii Arhangheli» – Caranzulea (de la numele epitropului Dumitrache Caranzulea), din bariera Coteşti, demolată de edili la 1854, după abia un secol de existenţă; Biserica Ghergheasa, demolată în 1898 şi Biserica «Sfinţii Apostoli».
Incendiul din 1854 a distrus câteva biserici de lemn. Nu a lipsit mult ca biserica «Stamatineşti», distrusă la cutremurul din 1894 şi rămasă ruină zeci de ani, să fie demolată definitiv. La 10 noiembrie 1940 au căzut, la Focşani, 5 temple evreieşti, 5 biserici au fost distruse definitiv şi 15 parţial. În timpul comunismului au fost închise trei biserici: «Sfântul Ioan Botezătorul», «Sfinţii Voievozi-Stamatineşti» şi «Sfântul Nicolae» din Tăbăcari. De asemenea, a fost demolat un lăcaş de cult – «Biserica Domnească», situată în actuala Piaţă a Moldovei şi mai multe sinagogi.
După 1989 s-a demolat un al doilea lăcaş de cult – Biserica «Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel» a comunităţii catolice, pentru a ridica o biserică mai mare! Cu această biserică romano-catolică s-a şters cu buretele una din paginile deosebite ale Focşanilor multietnic, care aveau la 1899, 3360 de unguri şi austrieci, pentru o populaţie de aproape 17.000 de români. De această biserică se leagă amintirile urmaşilor a mii de germani, austrieci, unguri şi italieni care odihnesc la cimitirul Nordic din Focşani. În această biserică fusese botezat şi marele inginer, italianul Angelus (Anghel) Saligny. Amândouă edificiile au fost biserici monument istoric şi au fost demolate cu acordul conducerii Bisericii, respectiv Episcopul ortodox al Buzăului şi Episcopul catolic al Iaşului.
Sfârşitul secolului al XX-lea, începutul secolului al XXI-lea au adus Focşanilor noi biserici. În 1990, Mausoleul Eroilor din cartierul Sud a fost transformat în Biserică, aflându-se astăzi într-o situaţie promiscuă. S-au ridicat două biserici de lemn, la Spitalul Judeţean şi la Garnizoana Militară şi o capelă la Penitenciarul Mândreşti. În cimitirul Nordic a început construcţia unei noi capele, cu toate că cimitirul are deja două biserici, catolică şi ortodoxă. La acestea se adaugă peste o duzină de noi lăcaşuri de cult, aflate în stadii diferite de construcţie. S-a început chiar construcţia unei catedrale faraonice în mijlocul unei intersecţii supraaglomerate de lângă Piaţa Moldovei – având la Apus o staţie de carburanţi, iar lângă geamul Sfântului Alter un sex-shop – sub denumirea de Catedrala «Cuvioasa Paraschiva – Adormirea Maicii Domnului», un proiect falimentar, care s-a făcut fără nici un discernământ, în dispreţul tuturor legilor. Finanţată din Fondul Solidaritatea, în 2001-2002 au fost îngropate doar pentru fundaţie, cu aprobarea scrisă a Protoieriei Focşani I, aproape 12 miliarde de lei vechi, după care obiectivul a fost abandonat de firma care-l construia. După ce au fost risipiţi banii, abia în 2005, Episcopia a numit un preot. Pentru a duce la bun sfârşit acest proiect faraonic, într-un oraş care are o biserică la 2000 de locuitori şi la fiecare câteva sute de metri este un lăcaş de cult, s-a constituit un comitet de sprijin, la iniţiativa Primăriei. În schimb, de cele două biserici monument istoric, aflate în centrul urbei – biserica «Sfântul Gheorghe» Armeană, în care nu s-a mai slujit de un secol, şi biserica «Sfântul Nicolae» din Tăbăcari, abandonată de un sfert de veac – nu se interesează nimeni.
____________________________________________________________________________________________________________
. Faţă de lipsa articolelor de specialitate despre bisericile din Podgoria Odobeştilor, unele lăcaşuri din Focşani au făcut obiectul mai multe articole. Cu toate acestea nu s-a publicat până astăzi nici o lucrare de referinţă despre viaţa religioasă a focşănenilor ori despre bisericile care împodobesc municipiul. Dintre menţiunile, articolele şi chiar încercările de studii mai importante amintim : Dimitrie Rotta, op. cit., pp. 23-26; Mihail Canianu şi Aurelian Candrea, op. cit., pp. 113-135 ; Dimitrie F. Caian, Istoricul oraşului Focşani. Scris cu prilejul Jubileului de 40 de ani de domnie a Majestăţii Sale Regelui Carol I, Focşani, 1906, pp. 71-124 ; Dimitrie R. Russu, Patrimoniul public şi starea economică a Judeţului Putna în cifre şi icoane, Focşani, 1933, cu date precise despre majoritatea bisericilor din urbe; Monografia Judeţului Putna, Focşani, 1943, care menţionează starea şi numărul bisericilor din Focşani ; Epifanie Norocel, Ctitorii voievodale în Eparhia Buzăului. Importante valori ale patrimoniului ţării noastre, Buzău, 1988, pp. 285-329 ; Adrian Gabor, «Ctitoriile de biserici şi mănăstiri ale dregătorilor domneşti din judeţul Vrancea», în «Glasul Bisericii», XLVIII(1989), nr. 6, pp. 73-107 ; Cezar Cherciu – ambele lucrări citate la nota 21 oferă numeroase detalii despre viaţa religioasă din Focşani şi multe informaţii despre bisericile focşănene; Virgil Dumitru Paragină, 450 de ani Focşani, 1546-1996, Focşani, 1996, pp. 66-95; Nicu Ivan, «Mănăstirea lui Ştefu din Focşani», în Cronica Vrancei, II, Focşani, 2001, pp. 35-50 ; Petru Obodariu, «Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Focşani», în Ib., III, Focşani, 2002, pp. 72-79. De asemenea există şi câteva site-uri cu informaţii despre bisericile din Focşani.

3.1. Biserica Domnească

Este cel mai cunoscut lăcaş de cult din Focşanii Moldovei şi singura biserică demolată de comunişti în oraşul Unirii. Biserica «Cuvioasa Paraschiva» apare în actele vremii ca Biserica Domnească, fiind ridicată din lemn, între 1665-1670, de Doamna Dafina, după decesul consoartei sale, Domnul Moldovei, Eustaţie Dabija (1661-1665), domnitor care ridicase o biserică de cărămidă, Biserica Adormirea «Maicii Domnului», în 1661, la Domneşti Vrancei. De unde rezultă că familiile amândurora aveau legături cu aceste ţinuturi, prin proprietăţile pe care le deţineau în Ţinutul Putnei şi în târgurile Focşanilor şi Odobeştilor.
Faptul că a fost ridicată de Doamna Dafina, în memoria focşănenilor a rămas ca Biserica Domnească, deşi ea nu fusese ctitorie a domnitorului. După repetate distrugeri, pe locul edificiului de lemn construit de Doamna Dafina s-a ridicat o biserică de piatră şi cărămidă, de către Hatmanul Razu, ginerele Dafinei, căreia i s-a adăugat, mai târziu, o clopotniţă. Cu timpul s-au ridicat şi ziduri, încât biserica se găsea în interiorul unui adevărat complex bisericesc, asemănător cu cel al Bisericii «Sfântul Ioan Botezătorul», din Focşanii Moldovei, lângă borna de hotar.
Biserica Domnească ajunge să posede zeci de prăvălii în jurul aşezământului, pe care le închiria la armeni, dar mai ales la evrei, fiind situată în proximitatea cartierului evreiesc. Una din sinagogile evreilor era la doi paşi – sinagoga Breslaşilor, de altfel este şi singura sinagogă care a mai rămas din duzina de lăcaşuri de cult evreieşti din Focşanii acelor vremuri. Sistematizarea Pieţii Moldovei de la 1881 nu a afectat prea mult configuraţia cartierului, biserica rămânând centrul vital al târgului din nordul oraşului. Cutremurul din 1894 a zdruncinat-o însă din temelii, dar a fost restaurată graţie donaţiilor creştinilor din Focşani şi împrejurimi, profund ataşaţi de biserica «Cuvioasa Paraschieva», pe care o considerau protectoarea Focşanilor.
Este interesant de remarcat că, după cutremurul din 1977, regimul comunist a găsit un argument pentru demolarea unor biserici din Bucureşti, care suferiseră grave avarii. Nu a fost cazul Bisericii Domneşti din Focşani, care a suferit doar câteva crăpături deasupra ferestrelor, conform imaginilor imortalizate de specialiştii de la Muzeul Vrancei şi nu prezenta nici un pericol. Aceasta nu a împiedicat autorităţile locale ca într-o zi de noiembrie 1977, cu acordul Episcopiei Buzăului, să o demoleze în mod brutal. Cu această biserică s-a distrus şi sufletul cartierului de negustori din zona fostei Hale din Focşanii moldovenesc şi toată arhitectura centrală a târgului moldav. Configuraţia cartierului a fost schimbată şi tot ce ţinea de trecutul Focşanilor Moldovei a fost ras cu buldozerul. Din complexul bisericesc şi din inima vechiului cartier nu a mai rămas nimic.
Autorităţile locale, laice şi bisericeşti, la 17 ani de la schimbarea regimului, nu au găsit măcar timpul să marcheze pe o placă comemorativă acel spaţiu sacru al formării identităţii spirituale a Focşanilor Moldovei, locul unde creştinii de la nord de Milcov descindeau la târgul săptămânal, iar toamna, de hramul bisericii «Cuvioasa Parascheva», curtea lăcaşului era neîncăpătoare pentru creştinii veniţi din satele de pe Valea Milcovului, a Râmnicului şi a Putnei.
În epoca în care nu apăruse încă patefonul, iar radioul nu se născuse, singurul zgomot din Piaţa Moldovei era muzica psaltică de la strana bisericii, la care participau tinerii trimişi să înveţe psaltichia pentru a ajunge cântăreţi bisericeşti, biserica găzduind pentru o perioadă şi o Şcoală de cântăreţi.
Dacă autorităţile bucureştene, după 1989, cu sprijinul societăţii civile şi al Bisericii au încercat să recupereze rămăşiţe din patrimoniul spiritual distrus de buldozerele ideologiei comuniste şi au realizat chiar monografii despre bisericile demolate, la Focşani nimeni nu este interesat să recupereze ceva din biserica simbol a Focşanilor Moldovei, care a fost mai bine de trei secole centrul spiritual al oraşului moldav.
Ridicarea unei «catedrale a ruşinii», la câteva sute de metri de locul unde a fost biserica «Cuvioasa Parascheva», fără să se ţină cont de arhitectura bisericii demolate, nici de mărimea sau de importanţa acesteia în geografia spirituală a comunităţii este ultima lovitură dată memoriei unei biserici prin care au trecut toate personalităţile importante ale acestei ţări. Faptul că această construcţie este intitulată «catedrală», călcând în picioare tradiţia creştin ortodoxă, iar hramului de «Cuvioasa Paraschiva» i s-a alăturat şi un al doilea hram – «Adormirea Maicii Domnului», vor face ca amintirea Bisericii Domneşti să se şteargă pentru totdeauna din istoria acestui oraş. De altminteri, tânăra generaţie nici măcar nu a auzit despre Biserica Domnească, iar autorităţile locale sau Biserica nu au organizat nici o retrospectivă cu acest edificiu sfânt al focşănenilor.
În 2007 de împlinesc 30 de ani de la demolarea lăcaşului de cult şi ar fi un prilej ideal ca şefii bisericii locale şi edilii să organizeze măcar o expoziţie cu imagini ale bisericii şi ale Focşanilor Moldovei de dinainte de 1977, ca generaţiile născute cu decretul să afle şi ele pagini ocultate din Focşanii de altădată. Doar pentru comparaţie trebuie consemnat faptul că la Bucureşti, în parcul Plumbuita, a început construcţia «Memorialului Bisericilor osândite», o construcţie în formă de cruce cu machetele bisericilor şi mănăstirilor demolate de comunişti în Bucureşti, între 1959-1989. Cum era de aşteptat, iniţiativa a venit din afara Bisericii şi anume de la actriţa Rodica Mandache, oamenii Bisericii din Bucureşti fiind ocupaţi ca şi la Focşani cu proiectul Catedralei!

3.2. Biserica «Sfântul Gheorghe» Armeană

Alături de evrei şi unguri, armenii au constituit minoritatea cea mai numeroasă din Focşanii de altădată, singura care a reuşit să se afirme în plan politic, armeanul Anton Alaci devenind chiar prefect de Putna. Pentru a avea o comparaţie amintim doar că la 1888, la o populaţie de 15. 800 de locuitori, 850 erau armeni. În prima parte a secolului al XX-lea, datorită migraţiei din Armenia şi Turcia, numărul armenilor s-a dublat.
Dacă prima biserică armeană din Moldova a fost construită la 1350 în Botoşani, iar la 1401 a fost înscăunat primul episcop armean la Suceava, în secolul al XV-lea găsim comunităţi armene şi în sudul Moldovei, iar în timpul lui Ştefan Cel Mare, mii de armeni s-au instalat în târgurile moldoveneşti, aduşi fiind de domnitor pentru a dezvolta comerţul moldav. Asta a făcut ca până la apariţia diasporei evreieşti, negustorii armeni să aibă în mâini comerţul din Moldova. La Focşani armenii au venit mai târziu, la început, în Focşanii Munteniei, apoi în cel de la nord de Milcov. Ca peste tot în Ţările Române, diaspora armeană din Focşani a urmat acelaşi drum, înfiinţând biserici, şcoli etc, iar după Conferinţa de la Paris din 1858, armenii au primit şi drepturi politice.
Dacă din trecerea ungurilor şi a austriecilor prin Focşani nu au mai rămas decât crucile din latura de nord a Cimitirului Nordic, de la italieni doar numele celebrului Anghel Saligny şi casa memorială transformată în «pizzeria», de la greci câteva nume de familii, iar de la evrei o sinagogă şi două cimitire părăsite, de la Comunitatea Armeană există încă trei biserici, din care două în stare de funcţionare, un cimitir bine administrat lângă Gară şi o Capelă. Singurul lăcaş al armenilor care a fost sortit abandonului chiar de la început a fost biserica «Sfântul Gheorghe» din actuala stradă Coteşti, situată în epocă pe frontiera celor două Principate.
A fost prima biserică de piatră şi cărămidă ridicată de armenii din Focşanii Munteniei, la 1789, pe ruinele unui lăcaş de lemn mult mai vechi, aşa cum rezultă din descoperirile făcute de arheologii Muzeului Vrancei în ultimii ani. Nu putem înţelege destinul acestei falnice biserici dacă pierdem din vedere evoluţia comunităţii armene din Focşanii secolului al XIX-lea. Întrucât până la 1862 au existat două oraşe pe malurile Milcovului – Focşanii moldovenesc şi cel muntenesc – comunităţile armenilor trăiau divizate, în cele două orăşele. Primii care au ridicat un lăcaş de cult au fost armenii din Muntenia. Din acest punct de vedere, biserica «Sfântul Gheorghe» din Focşani este cea mai veche biserică armeană din sud-estul României. Întrucât armenii din Focşanii Moldovei treceau anevoie graniţa pentru a veni la biserica armenilor din munteni, aceştia hotărăsc să-şi ridice propriul lăcaş de cult şi aşa a apărut biserica «Ovidenia» din Armenime, situată astăzi în strada Făgăraş. Din momentul când armenii din Moldova şi-au ridicat biserica «Ovidenia», biserica «Sfântul Gheorghe» a pierdut o parte a susţinerii financiare pe care o avea de la comunitatea de armeni din Focşanii moldovenesc. La aceasta s-a adăugat şi evoluţia demografică a armenimii din Focşani, care se va dezvolta mai mult în partea moldovenească a oraşului, proces ce va continua mai ales după 1862 când, în jurul bisericii «Ovidenia» va lua fiinţă cel mai mare cartier armenesc din sudul Moldovei – Armenimea, iar de la biserica «Ovidenia» va porni strada mare a armenimii care va merge până la cimitirul armenilor situat undeva în partea de Vest a actualei Gări.
După sistematizarea oraşului, strada armenimii devine cea mai elegantă stradă a Focşanilor, iar din momentul când la sfârşitul secolului al XIX-lea trenul a ajuns şi la Focşani, centru de greutate al Armenimii s-a mutat definitiv în acest cartier. Ridicarea unei a treia biserici armene în mijlocul Armenimei – biserica «Sfânta Maria», câteva zeci de ani mai târziu, în actualul Parc Nicolae Bălcescu, a dus la o părăsire definitivă a bisericii «Sfântul Gheorghe». Mai ales că armenii s-au organizat într-o Epitropie, cu sediul în curtea bisericii «Sfânta Maria», unde vor funcţiona până la al II-lea Război Mondial şi şcolile de băieţi şi fete ale comunităţii.
Între 1870-1900 biserica «Sfântul Gheorghe» a fost total abandonată, iar cutremurele de la sfârşitul secolului al XIX-lea i-au agravat soarta, la altarul bisericii slujindu-se doar de ziua patronului spiritual – Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, pe 23 aprilie. Cutremurul din 1940 nu a făcut decât să dea ultima lovitură edificiului, aruncând, probabil, pentru totdeauna la timpul trecut o biserică faţă de care comunitatea armenilor din Focşani nu a prea ţinut cont.
Seismele din 1977, 1986 şi cele de după 1990 şi-au pus şi ele amprenta pe corpul suferind al ctitoriei armenilor munteni. După 1989, din când în când, s-au mai alocat fonduri de la Ministerul Culturii şi Cultelor pentru reparaţii sumare, insuficiente însă pentru a restaura biserica. Astăzi lăcaşul de cult arată ca o ruină acoperită cu scândură şi carton. Dintre toate lăcaşurile din Vrancea, bisericile armenilor se află în proprietate privată, mai precis soarta lor se află în mâinile Epitropiei Armene din Focşani. Pentru repararea şi restaurarea acestor edificii religioase este nevoie de implicarea directă a comunităţii armene din Focşani, comunitate care numără mai puţin de 50 de persoane şi care nu poate decât să asiste neputincioasă la prăbuşirea implacabilă a monumentului religios.
Atâta timp cât Federaţia Armenilor din Bucureşti nu este deloc interesată de problemele comunităţii din Focşani, să nu ne surprindă dacă peste câtva timp biserica «Sfântul Gheorghe» se va dărâma, iar pământul, cu morţi cu tot, din jurul bisericii, va intra pe piaţa afaceriştilor de pământ, care au şi început să «roiască» în jurul monumentului. Aceştia nu aşteaptă decât declasarea bisericii şi a doua zi basculantele vor căra la prundul Milcovului zidurile bisericii aşa cum au cărat zidurile Comisiei Centrale, în aprilie 2005, după acelaşi scenariu. În prima etapă edificiul a fost lăsat în paragină. A urmat cererea de declasare întocmită de DJCCPCN Vrancea, care a justificat declasarea prin faptul că monumentul nu mai prezenta valoare istorică, după ce fusese intenţionat lăsat să se degradeze. A treia şi ultima etapă a fost demolarea Comisiei Centrale, localul unde s-au trasat jaloanele primei Constituţii moderne din istoria României. În cazul bisericii «Sfântul Gheorghe» avem indicii că scenariul este pe cale să se repete, dacă organele statutului nu intervin la timp. Nu trebuie uitat că amplasamentul este ultra central şi terenul valorează multe miliarde.
___________________________________________________________________________________________________________________________
. Istoria armenilor din Vrancea şi a bisericilor acestora nu au făcut subiectul nici unei lucrări. Doar articole evocatoare în presa locală, respectiv în cotidianul «Ziarul de Vrancea» şi revista de cultură «ProSaeculum». Din punct de vedere arheologic, biserica «Sfântul Gheorghe» a făcut obiectul unei campanii de cercetări minuţioase efectuate de drd. Aurel Nicodei de la Muzeul Vrancei, sub coordonarea ştiinţifică a arheologului dr. Voica Puşcaşu, care a adus la lumină informaţii noi despre acest monument. În urma acestor cercetări s-a constatat că biserica a fost ridicată pe ruinele unei biserici mult mai vechi, ceea ce înseamnă că pe acest amplasament s-a ridicat prima biserică armenească de pe malurile Milcovului, undeva pe la începutul secolului al XVIII, dacă nu chiar la sfârşitul veacului al XVII-lea.

3.3. Biserica «Sfântul Nicolae» din Tăbăcari

Biserica tăbăcarilor este unul din cele zece lăcaşuri de cult ridicate de puternicele bresle care stăpâneau străzile şi cartierele celor două târguri de pe Milcov până la începutul secolului trecut. Breslele Ceprăzarilor, a Săpunarilor şi a Tăbăcarilor aveau propriile biserici pe care le susţineau financiar şi de care erau legate sufleteşte. Hramul bisericii era într-un fel şi sărbătoarea breslei, a breslaşilor, prilej pentru comunitatea respectivă de a se reuni şi a pune «breasla» la cale.
Biserica «Sfântul Nicolae» este una din bisericile breslelor. Situată în fostul cartier al Tăbăcarilor, la capătul străzii Ghioceilor, într-o zonă liniştită, departe de vacarmul oraşului, înconjurată de locuinţele modeste ale unui cartier care a pierdut din importanţă în secolul trecut, biserica «Sfântul Nicolae» pare o biserică ruptă dintr-un sat transilvan. Zveltă, de un alb imaculat, cu o curte mare, străjuită de un copac secular, cu o casă parohială, din care au mai rămas câţiva pereţi şi acoperişul, Biserica tăbăcarilor ne obligă la un memento despre lumea Focşanilor de altădată, când oraşul era împărţit pe cartiere, pe bresle, pe stări.
Una din breslele de frunte ale Focşanilor secolelor XVIII-XIX a fost breasla Tăbăcarilor, care a ridicat mai multe biserici în cartierul zis al Tăbăcarilor. Astfel, în anul 1687 breasla Tăbăcarilor a construit prima biserică de cărămidă şi zid, biserica «Ovidenia», care a fost pentru mai bine de un secol aşezământ monahal. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, tăbăcarii au ridicat biserica «Sfântul Nicolae», iar la 1780 au ctitorit biserica «Sfinţii Voievozi».
Din acel oraş de altădată au mai rămas doar câteva clădiri – Tăbăcăria lui Tăchiţă Nistor, Casa Nistor, Casa Giurgea – ce amintesc omului începutului secolului al XXI-lea cum arăta oraşul în prima parte a veacului trecut. Lovită de cutremurele care au îngenunchiat multe din lăcaşurile de cult din Focşani, biserica «Sfântul Nicolae» a rezistat peste timp, deşi poartă rănile atâtor încercări.
Biserică parohială în vremea rivalităţii dintre bisericile breslelor din secolele XVIII-XIX, în secolul trecut a ajuns filială parohială, iar din 1975 aparţine de parohia «Sfântul Spiridon». În biserică s-a slujit, cu intermitenţe, până în 1984/1985. În timpul reparaţiilor la Biserica «Sfântul Ioan Botezătorul» din Piaţa Unirii, o parte din obiectele de inventar ale acestei biserici au fost depozitate în Biserica «Sfântul Nicoale» din Tăbăcari. Deşi pare de necrezut, lăcaşul de cult a fost părăsit nu pentru că biserica nu mai prezenta stabilitate, ci pentru că politica bisericească locală a făcut ca în oraşul Unirii să primeze, nu interesul comunităţii, ci interesele «breslei».
Nimic şi nimeni nu a împiedicat pe conducătorii Protoieriei Focşani I să numească un preot la această biserică, mai ales acum când în Vrancea avem câteva zeci de teologi şomeri care bat drumul Episcopiei Buzăului şi Vrancei după o parohie. Or, la Focşani, o bijuterie arhitectonică veche de peste două sute de ani stă închisă pentru că anumite persoane au alte interese. Astăzi, deşi aparţine, teoretic, de una din parohiile Protoieriei Focşani I, biserica nici nu figurează în analele Episcopia Buzăului şi Vrancei, ca fiind abandonată.
Paradoxal, după două decenii pe părăsire voită din partea Bisericii locale, lăcaşul este încă în picioare şi cu anumite reparaţii ar putea fi reintrodus în circuitul religios. Efectiv, biserica nu aparţine nimănui, totul în jur este vraişte şi fiecare intră şi iese în curtea bisericii. Judecând după trecutul recent al anumitor terenuri aparţinând parohiilor focşănene, nu este exclus ca miile de metri pătraţi ai bisericii «Sfântul Nicolae» să fi făcut deja obiectul tranzacţiilor la bursa neagră a terenurilor din Focşani. Este singura explicaţie valabilă pentru indiferenţa sistematică pe care o manifestă protoieria faţă de acest lăcaş de cult.
Cu toate că din Fondul Solidaritatea s-au acordat bisericilor din Vrancea în 2000, 104 miliarde lei vechi, din care nu s-au cheltuit decât un pic mai mult de jumătate totuşi, nici un leu nu a fost cerut de protoierie pentru restaurarea acestei biserici monument istoric din centrul Focşanilor. Afacerea «cimitirul evreiesc» din strada Nicolae Bălcescu ar putea fi umbrită de afacerile cu pământul bisericilor din Focşani dacă organele statului s-ar autosesiza şi-ar lua la verificat mişcările care au avut loc cu pământurile parohiilor din oraş. Personal am încercat să aflăm situaţia acestor pământuri. De la Protoieria Focşani I şi Primăria Focşani până la Episcopia Buzăului şi Vrancei şi Secretariatul de Stat pentru Culte, toţi ne-au trimis de la unii la alţii şi nimeni nu a vrut să răspundă la întrebările noastre, răspunsul unanim fiind acela că biserica este autonomă.
În urma cercetării documentelor istorice aflate la arhive am descoperit că parohiile din Focşani deţineau la un moment dat averi imense: locuinţe, terenuri intravilane, vii şi chiar terenuri extravilane. Unde s-au dus aceste averi şi ce s-a recuperat din bunurile Bisericii după 1989 nimeni nu suflă o vorbă, deşi este cunoscut faptul că o parte din terenurile acestor parohii au intrat pe piaţa neagră a tranzacţiilor imobiliare. Doar «dosarul catedrala» a scos la lumină, oficial, câteva tranzacţii suspecte între slujitorii Bisericii şi anumiţi oameni de afaceri din Focşani. Se pare că, pentru pământul care îl posedă, biserica «Sfântul Nicolae» din Focşani este sortită pieirii şi numai implicarea societăţii civile şi a credincioşilor mai poate opri distrugerea inexorabilă a ctitoriei breslei Tăbăcarilor din strada Ghioceilor.

3.4. Fosta biserică latină «Sfinţii Apostoli»

Biserica «Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel», numită de focşăneni biserica «Sfântul Anton» a fost singurul lăcaş de închinăciune romano-catolic din sudul Moldovei care a ajuns până în zilele noastre. Dacă a scăpat ca prin minune de urgia comuniştilor în timpul sistematizărilor, nu a scăpat de modele postdecembriste, care au împins credincioşii de toate confesiunile să ridice în marile oraşe ale ţării «catedrale ale ruşinii».
Până la începutul secolului al XIX-lea au existat comunităţii catolice izolate în Focşanii moldovenesc şi cel muntenesc. Documentele vorbesc despre existenţa unei capele la 1832 în fostul cimitir din Cotul Oancei. La 1836 se înfiinţează prima parohie catolică, iar naşterea acesteia a fost legată de istoria economică şi socială a vremii. În 1840 au fost deschise listele de subscripţie publică, iar la 8 septembrie 1847 a fost sfinţită de Episcopul Paul de Sardi biserica de piatră «Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel».
Înaintea construirii acestei biserici, catolicii care au poposit pe malurile Milcovului au ridicat o capelă în Focşanii Munteni, care nu mai există astăzi, cum de altfel nu mai există nici primul cimitir catolic din Focşani. După desfiinţarea cimitirelor parohiale în 1867 şi înfiinţarea cimitirelor din afara oraşului în timpul lui Cuza, la doar câţiva ani de la unificarea administrativă a oraşelor din 1862, comunitatea catolică a cunoscut o dezvoltare progresivă, mii de muncitori calificaţi din Italia, Ungaria şi Austria poposind în Focşani. Străzi întregi erau locuite de italieni, austrieci şi maghiari, iar Focşanii figurau printre oraşele cele mai ospitaliere din Moldova. Pentru a înţelege geneza catolicismului modern la Focşani trebuie văzut contextul politico-economic al veacului al XIX-lea.
După epoca fanariotă, odată cu intrarea Ţărilor Române în epoca modernă, lipsa tehnicienilor şi a cadrelor specializate din cele două ţări a fost suplinită cu mână de lucru calificată din Occident: italieni, elveţieni, austrieci, nemţi. Aceştia au determinat înfiinţarea parohiei pentru nevoile lor spirituale. Aşa cum românii plecaţi la muncă peste hotare înfiinţează parohii ortodoxe, străinii veniţi la Focşani au avut nevoie de o comunitate şi o biserică romano-catolică şi chiar una protestantă (evanghelică). În timp ce unii occidentali aflaţi pe aceste meleaguri au trecut la ortodoxie, unele familii de români au trecut la catolicism, în special familii cu stare.
Înfiinţarea acestei parohii a avut şi un rol civilizator. Nu trebuie uitată starea înapoiată a Ţărilor Române la sfârşitul epocii fanariote şi lipsa de personal specializat din administraţie. La acea oră nu exista încă o Universitate în teritoriile locuite de români, nici şcoli de meserii sau colegii. Or, ca şi alte aşezăminte catolice din provinciile româneşti, parohia din Focşani permitea celor cu stare învăţarea limbilor străine şi accesul la o altă cultură decât cea primită prin filiera greco-fanariotă. În plus, sub fanarioţi a existat la un moment dat pericolul impunerii în Biserică a limbii greceşti. Parohia din Focşani, ca şi alte asemenea instituţii cu rol dublu, religios şi educativ, a jucat pentru urbea noastră – păstrând proporţiile – rolul pe care instituţiile culturale de inspiraţie latină l-au avut în Transilvania pentru păstrarea limbii române.
De la început, această parohie a fost deservită de ordinul Franciscanilor, fără ca Franciscanii să aibă însă o mănăstire la Focşani. Relaţiile cu autorităţile şi Biserica Ortodoxă au fost în acea epocă amicale şi mult mai deschise decât astăzi. Trebuie subliniat că nu au existat conflicte interreligioase, Focşanii fiind un oraş cosmopolit, pe două maluri, în două ţări, dar nu separat, deşi lumea era împărţită pe cartiere, chiar etnic, pe bresle şi pe stări. Lumea circula de la un mal la altul al Milcovului fără prejudecăţi, românii mergând la negustorii armeni din Armenime, evreii la răzeşii moldoveni din Nord, iar căsătoriile mixte între austrieci, maghiari şi români erau monedă curentă, ca şi convertirile de la o confesiune la alta, fără ca aceasta să deranjeze pe unii sau pe alţii.
În a doua parte a secolului al XIX-lea şi prima parte a secolului al XX-lea relaţiile au continuat în acelaşi spirit. Credincioşii şi reprezentanţii Bisericii Catolice au participat la marile evenimente din viaţa poporului român, în mod special la Războiul de Independenţă şi cele două războaie mondiale. Între 1944-1945, din cauza războiului, noul episcop Marcu Glaser a avut sediul Diecezei de Iaşi la Focşani. Situaţia s-a deteriorat, neoficial, în a doua parte a veacului XX, când Focşanii au devenit un oraş unicolor şi trist. Parohia catolică era văzută ca o instituţie subversivă şi influenţa acesteia în viaţa cetăţii a diminuat.
În 1991 s-a început construirea noii biserici, peste cea veche, care a fost dărâmată spre sfârşitul lucrărilor, în 2001. Impresionaţi de măreţia noului edificiu religios, cele aproape 1200 de suflete ale comunităţii romano-catolice din Focşani au uitat cu desăvârşire vechea bisericuţă, ridicată de «coloniştii» nemţi, austrieci, unguri, cehi, italieni şi de românii din Focşani.
Nu cred că într-o ţară din Occident s-ar dărâma în anul 2006 o biserică din secolul al XIX-lea pentru simplul motiv că biserica ar fi neîncăpătoare. La noi a fost posibil, focşănenii fiind, probabil, locuitorii singurului oraş din Europa unde conducerea Bisericii a demolat o biserică după căderea comunismului pentru a ridica o «catedrală».
Trebuie spus totuşi că, începutul creştinismului catolic pe malurile Milcovului este anterior comunităţii perioadei moderne care a generat fondarea parohiei în secolul al XIX-lea de către coloniştii occidentali veniţi în Ţările Române. Prima atestare sigură a prezenţei catolicilor pe aceste teritorii o avem la doar două secole de la Schisma cea Mare de la 1054. În timpul regelui maghiar Andrei al II-lea (1205-1236) cumanii, care stăpâneau Carpaţii de Curbură, au fost încreştinaţi, un rol important în creştinarea acestora l-au jucat cavalerii teutoni şi fraţii Dominicani, cei dintâi fiind ctitorii cetăţii Milcovia, viitoarea reşedinţă episcopală a cumanilor. Primul episcop al cumanilor a fost Teodoric, numit de papa Grigorie al IX-lea. Episcopia Cumanilor a încetat să mai există la 1241, când tătarii a trecut prin foc şi sabie aceste teritorii. După această dată, Episcopul Romei a continuat să numească episcop pentru Milcovia, deşi nu mai exista un sediu, nici o jurisdicţie de facto.
Informaţii despre catolicii de pe malurile Milcovului sunt din ce în ce mai rare, ceea ce ne face să credem că după formarea statelor feudale româneşti, şi ultimele ruine ale Milcoviei să fi dispărut. Târziu, în secolul al XVI-lea apar, din nou, menţiuni despre prezenţa catolicilor pe aceste locuri. De această dată, catolicii aflaţi în Ţările Române erau străini veniţi cu diferite misiuni sau chiar la «lucru». Ei au fost cei care au ridicat la jumătatea secolului al XIX-lea fosta biserică «Sfântul Anton».
___________________________________________________________________________________________________________
. Parohia romano-catolică din Focşani are cel mai bun site (www.catolicafocsani.ro), în care pot fi găsite informaţii, de la apariţia catolicismului pe malurile Milcovului în secolul al XIII-lea, până la cele mai recente evenimente din viaţa parohiei. Un singur lucru evită să menţioneze cei care au creat site-ul : că biserica veche a fost demolată fără nici un motiv serios, decât acela de a ridica o «catedrală» pe locul acesteia. De asemenea, abundă imagini din viaţa parohiei, dar nu s-a postat pe site, imaginea bisericii demolate, cel mai important document despre istoria modernă a catolicismului focşănean. Metoda demolării acestei biserici, ridicate prin subscripţie publică şi nu de Vatican, a fost una foarte ingenioasă. S-a început construcţia «catedralei» peste vechea biserică, iar când lucrările au fost destul de avansate, biserica a fost demolată.

3.5. Foste aşezăminte monahale din Focşani

În cele două târguri omonime, situate pe malurile Milcovului, marile familii din cele două ţări române cât şi domnitorii munteni şi moldavi au ridicat între secolele XVII şi XIX mai multe aşezăminte monahale. După secularizare, fiind lipsite de suportul material care le asigura susţinerea, majoritatea a încetat să mai funcţioneze, iar bisericile acestor aşezăminte au devenit biserici de mir. Din nefericire, pentru focşănenii anului 2006, din duzina de aşezăminte monahale nu a mai rămas nici unul şi puţini ştiu că bună parte din aceste biserici de mir au fost, odată, mănăstiri.

3.5.1.Mănăstirea «Sfântul Ioan Botezătorul».

Fără nici o îndoială, a fost cel mai important aşezământ monahal de la hotarul celor două ţări, situat chiar lângă borna de hotar nr. 47, având în faţă Milcovelul, cu podul spre Moldova şi clădirea Vămii. Ridicat de Grigorie Gh. Ghica II (1660-1664), domnitorul Ţării Româneşti, la 1661, a devenit, la scurt timp, «mănăstire de protocol». A fost înzestrată cu vii şi moşii pe care le lucrau robii ţigani, mori, sute de proprietăţi şi imobile în oraş pe care le închiria şi chiar 4 hanuri. Locul privilegiat unde se situa a făcut să primească daruri şi danii de la domnitorii din cele două ţări. Nu a scăpat de jefuirea grecilor, fiind închinată unei mănăstiri din Elada. Datorită daniilor succesive şi pragmatismului egumenilor greci, Mănăstirea «Sfântul Ioan Botezătorul» a ajuns, la începutul secolului al XIX-lea, o adevărată putere economică în Focşanii Munteniei, care avea proprietăţi şi dincolo de Milcov, în Focşanii Moldovei. Dezvoltarea comerţului şi a breslelor face ca orăşenii să se lovească de poziţia privilegiată a mănăstirii, care beneficia de scutiri de impozite şi chiar încasa taxe, inclusiv din plăţile de la vamă. Acest conflict a devenit deschis şi breslaşii au dat în judecată mănăstirea pentru a-i micşora proprietăţile.
Pentru că timpurile nu mai erau aceleaşi, după revenirea la domniile pământene, mănăstirea a pierdut din proprietăţile din oraş. Incendiul de la 29 martie 1854 a pus capăt dominaţiei mănăstirii în oraşul de pe Milcov şi a marcat începutul declinului. Un an mai târziu, inginerul Katilino a făcut planul grădinii aflată între zidurile aşezământului, devenită Grădină Publică. După o sclipire în timpul Unirii de la 1859 urmează secularizarea de la 1863, care a pus definitiv capăt dominaţiei monahilor. În câteva zeci de ani au fost distruse zidurile, clădirile aşezământului, iar frumoasa grădină a mănăstirii a fost luată de primărie şi ajunge Grădină Publică, la 1865.
Paradoxal, primul teatru din Focşani, ridicat de omul de teatru Ion Lupescu, s-a făcut tocmai în această Grădină, pe locul unde călugării greci sorbeau, la umbra zidurilor, berea de bragă pe arşiţa verii. De asemenea, într-una din chiliile mănăstirii a funcţionat din 1834 una din primele şcoli din Focşani care avea ca dascăl pe ardeleanul Alexe Fortunato. Ultima relicvă a «mănăstirii de protocol» – Turnul clopotniţă (Foişorul de foc) a fost demolat în 1905, întrucât devenise locul unde focşănenii «educaţi» depuneau gunoaiele. Fiind situată chiar sub nasul autorităţilor, comuniştii au închis-o şi profitând de avariile suferite la seismele din 1977 şi 1986, nu mult a lipsit să o dărâme. Graţie intervenţiei fostului episcop al Buzăului Antonie Plămădeală, şi transformarea acesteia în Depozit al Cultelor, biserica nu a fost demolată. Între 1987-1988 a fost restaurată. În prezent fosta grădină a Mănăstirii este Grădina Publică a urbei şi mai nimeni din Focşani nu-şi imaginează că pe aleile acestei grădini, acum mai bine de un secol şi jumătate se plimbau călugării greci. Biserica a reintrat în circuitul religios după 1989 ca biserică de mir, fiinf singurul monument religios din Piaţa Unirii, fostă Piaţă a Libertăţii.

3.5.2. Mănăstirea «Adormirea Maicii Domnului -Precista»

Cu hramul «Adormirea Maicii Domnului», fosta mănăstire, actualmente biserică de mir, face parte din ctitoriile voievodale din Focşanii Moldovei, fiind ridicată de Nicolae Mavrocordat (1709-1710; 1711-1715), între 1709-1716. A fost un timp metoc al Mănăstirii Mera, fiind apoi închinată Mănăstirii Vatoped de la Muntele Athos. Cutremurul de la 1802 a distrus zidurile care nu vor mai fi refăcute decât în parte. Cutremurele din secolul al XX-lea au zdruncinat biserica «Precista», în mod deosebit cel de la 10 noiembrie 1940. A fost restaurată cu greu între 1973-1975 şi sfinţită în 1985. asăzi este biserică parohială şi se găseşte pe Bdul Unirii nr. 38.

3.5.3. Mănăstirea «Proorocul Samuil»

Ctitorie a domnitorului Constantin Cehan Racoviţă (1749-1753, 1756-1757), destinul acestui aşezământ a fost unic în peisajul religios al Ţinutului Putnei. După ce a ridicat o biserică de lemn, în timpul primei domnii, în a doua domnie domnitorul moldav a ridicat o biserică de cărămidă şi piatră, i-a adăugat ziduri, case şi chiar a înzestrat-o cu proprietăţi. Mai târziu s-a construit şi un turn de apărare pentru mănăstire, aşezământul devenind o adevărată fortăreaţă în Focşanii Moldovei, rivalizând prin putere, pentru o perioadă, cu biserica «Sfântul Ioan Botezătorul» din Focşanii Munteniei. Devine metoc al Mănăstirii «Precista» din Roman, iar în 1764 când mănăstirea din Roman a fost închinată Mănăstirii «Sfântul Spiridon» din Iaşi şi mănăstirea focşăneană ajunge să fie închinată aşezământului ieşan. La 1838, în timpul domnitorului Mihail Sturdza, a fost înfiinţat de către Epitropia Bisericii «Sfântul Spiridon» din Iaşi, un spital între zidurile mănăstirii. Deşi a fost afectat în mai multe rânduri de cutremure, Spitalul «Profetul Samuil» a supravieţuit aproape un secol, încetând existenţa după instalarea comuniştilor la putere. Astăzi biserica se află în Strada Mare a Unirii nr. 6, a fost restaurată şi resfinţită, iar grosimea zidurilor bisericii arată grandoarea de odinioară.

3.5.4. «Mănăstirea lui Ştefu»

Mănăstirea a fost ridicată de căpitanul de cazaci Ştefan, în Focşanii Munteniei, pe locul Schitului «Sfântul Nicolae», înfiinţat după 1650 de monahul Filotei. La începutul secolului al XVIII-lea a fost închinată Mănăstirii «Adormirea Maicii Domnului» din Râmnic, iar câţiva ani mai târziu unei mănăstiri din Sinai. După 1700 a fost construită biserica pe care o vedem şi astăzi, cu hramul «Sfântul Nicolae», deoarece, la 1695 biserica de lemn a pierit într-un incendiu. La 1715 lăcaşul a fost sfinţit. Perioada de glorie a «Mănăstirii lui Ştefu» a fost secolul al XVIII-lea. Spre sfârşitul acestui secol mănăstirea decade, iar incendiul din 1854 distruge bună parte din clădirile rămase în picioare, cu excepţia bisericii. Lăcaşul a cunoscut şi perioade când a fost închis şi puţin a lipsit ca biserica să dispară. Astăzi este biserică de mir şi se găseşte pe strada Coteşti nr. 1, la doar câteva sute de metri de ruinele bisericii armenilor şi este cunoscută sub numele de biserica «Sfântul Nicolae Vechi».

3.5.5. Mănăstirea «Sfântul Nicolae Nou»

Fosta Mănăstire «Sfântul Nicolae Nou» face parte din puţinele aşezăminte mănăstireşti focşănene ridicate de slujitori ai Bisericii. Construită iniţial din lemn, la 1696, fosta mănăstire îi are drept ctitori pe preotul Arsene şi ginerele său, Iane. În 1732, un incendiu distruge biserica, după care a fost construit actualul lăcaş de cult «Sfântul Nicolae», astăzi biserică parohială, ca toate celelalte foste aşezăminte mănăstireşti focşănene. Aşezământul profită de o conjunctură fericită şi la jumătatea secolului al XIX-lea avea o poziţie prosperă, fiind invidiat de aşezămintele surori pentru bogăţia şi generozitatea pe care unii focşăneni au manifestat-o faţă de acest loc de închinăciune. Legea secularizării averilor mănăstireşti şi laicizarea crescândă a vieţii economice focşănene, transformă această mănăstire în biserică de mir. De la starea prosperă a aşezământului de la jumătatea secolului al XIX-lea, în doar jumătate de secol, lăcaşul ajunge o ruină, fiind închis pentru o perioadă. Restaurat, lăcaşul este biserică de mir şi se află pe strada Popa Şapcă nr. 3.

3.5.6. Mănăstirea «Ovidenia» din Tăbăcari

Breslele focşănene nu au ridicat doar biserici de mir în oraşul Unirii. Undeva, între 1685 şi 1690, probabil la 1687 tăbăcarii au zidit, în cartierul lor, Mănăstirea «Ovidenia». După o existenţă efemeră ca aşezământ monahal, în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea găsim doar biserica de mir «Ovidenia», care a reuşit să străbată perioade dificile şi a ajuns până în zilele noastre cu acelaşi statut, fiind biserica unei parohii din cartierul Tăbăcarilor. Relativ mică în raport cu alte biserici din Focşani, biserica «Ovidenia» este prin ea însăşi o oază dintr-o altă epocă şi păstrează ceva din şarmul micilor cartiere, în care elementul urban se îmbina cu cel rural, iar lăcaşurile de cult încă mai păstrau ceva din dimensiunea divino-umană a Bisericii.
Cei care doresc să simtă apropierea divinităţii prin proporţionalitatea formelor şi geometria spaţiului o pot face păşind pragul modestei biserici «Ovidenia» din Tăbăcari, o biserică ridicată iniţial pentru monahi. În această biserică, total diferită de sălile de sport cu turlă şi clopotniţă, ca bildingurile americane sau bisericile catolice occidentale ori ca viitoarea catedrală «Cuvioasa Paraschiva – Adormirea Maicii Domnului», creştinul se întâlneşte cu Dumnezeu, pentru că locul este propice rugăciunii şi nu admiraţiei artistice. Din fericire, biserica «Ovidenia» din Tăbăcari nu este singura biserică de acest gen din oraşul Unirii, iar credincioşii focşăneni au şansa să meargă la biserică şi pentru rugăciune, pentru că menirea bisericii privită ca edificiu, nu este decât un loc unde credincioşii se întâlnesc pentru a se ruga şi împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos.

Apa din cizme – prezentare de carte

ianuarie 21st, 2008

Cea mai bună carte despre revoluţia din decembrie ’89, o adevărată capodoperă, este scrisă într-un stil direct, brutal pe alocuri, combinînd într-o manieră unică umorul, tragicul şi fantasticul. Am început sã-mi revin. M-am visat cã-s Bill Clinton. Patrulam în Atlantic pe portavionul U.S.S. Falcon şi expediam mesaje de solidaritate poporului francez, poporului german şi poporului român. Chinezii, cu uniformele lor albastre, coloraserã toatã harta Europei pânã la Marea Mânecii. Din când în când, franţujii se opreau şi-şi luau pe cartelã, în gamele de carton, raţia de porc Chow Mein cu orez, care se gãtea pe stradã în furgoane de campanie, absolut neigienic. Pe relaţia Franţa se distingeau cel mai bine, pe Germania mai puţin, e un loc foarte umed, iar în România vedeam Carpaţii la rãsãrit şi o codiţã de şoricar ce se gudura prietenos ca un steguleţ alb. Fiţi bravi! NATO nu va muri! Îi încurajam de pe puntea superioarã.
Dupã care am chemat-o pentru consultãri pe domnişoara Puşa Ionescu de la Şosetele Ude. Mi-am scos un trabuc, dar nu l-am aprins. Eram în Biroul Oval şi dânsa era dintr-o formaţie dupã care muream. Şi lângã ea m-am adus pe mine. Eram şi Bill Clinton, eram şi eu.

Autor: Mircea Daneliuc

Colecţia: Romanele de Curtea Veche

pasare

ianuarie 21st, 2008

Acasa la Paunescu

ianuarie 21st, 2008

Am trecut de clădirea mare unde erau, cu siguranţă, o groază de uşi. N-am intrat fiindcă aveam o sacoşă împletită, cumpărată de la ţigăncile din “Piaţa Săracă”, şi-mi trebuia diplomat. “Dacă vând vreo drăcie de-asta, mi-am zis, cumpăr neapărat un diplomat.” Am studiat cum se ţine arătătorul pe mâner: ca pe jungher când dobori vita…

Si… trec şi de “Tudor Arghezi”… După atâtea străzi cu nume de scriitori, aveam sentimentul că sunt pe celebra alee a ţintirimului Belu. Tocmai când credeam că nu mai ajung, întâlnesc numărul indicat pe ziar. C-aveam ziaru-n mână, în Bucureşti am mers numa’ cu ziaru-n mână, poate mă remarca şi pă mini cineva şi-mi ia interviu! Numărul era prins în şuruburi pe o poartă verde. Doamne, şi ce verde! Semana cu cel care-mi decora utilajul de gravat la servici. Verdele cică nu stresează.

Era o poartă verde şi eram în anul 1992. Iar poarta era întredeschisă. Risc şi bag capul înauntru. Nu erau câini, nu era nimic. Gândesc: deci Adrian Păunescu are o casă cu poartă deschisă. Si o curte mare, parcă era cea de la SMA-ul unde fusesem cândva să cer negaţie. După ce m-au făcut mare oamenii de pe stradă, m-a întreţinut un SMA; şi trebuia să merg ca tractorist la ei. Dacă nu reuşeam la facultate, mă mânca gaia pă câmp. Trebuia să ar şi noaptea, că Ceauşescu aşa ara: noaptea. Acu… nu prea să mai ară…

Intru în curte şi văd patru intrări. Măi, dar câte intrări are? Să-l strig? Poate doarme, c-am auzit că stăpânii de-abia după amiază se scoală…
Ia să intru io pă uşa principală! Să nu uit să ciocănesc. Chiar cu acest gând am intrat în capitală, să bat la uşi. Fusesem dus de cineva la un japonez şi lăsasem acolu un galleu. Si nu m-am întors să-mi dea banii, dar pusese o lumânărică aprinsă în el, trecuseră deja trei săptămâni, şi mi-era să nu se fi stins! Ori să fi luat foc căsoiu’. Reţinusem strada, dar o uitasem, avea numele unui ţăran. Câmpineanu, parcă. Dar… cum am privit io, aşa… în josu’ străzii, am citit un scris mare: TNB. Trebuia să fie ceva important, de scria atât de mare! Si tot am căutat TNB-ul… Cel mai greu mi-a fost să–l caut din mijlocu’ străzii, că aşa mi s-a arătat la-nceput. Si claxonau maşinile la mine, parcă înnebuniseră. Nu lasă omu’ să să uite şi el, poate caută un punct de reper! Poate e ditamai scriitoru’!
Că mi-am zis: să nu iau ca reper vreo casă cu horn, că de-alea sunt multe şi le-ncurc precis. Si nici după soare să nu mă iau, că–i înşelător! Cu soarele chiar am păţit-o! N-aveam ceas şi a trecut un om pe cărare. “Nene, cât e ceasu’?” Si mi-a zis că-i fără un sfert. Iar eu am zis: “Bine”. Dar ar fi şi mai bine să ştiu din când în când dacă-i fără un sfert. Am înfipt repede un ţăruş exact unde se termina umbra casei. Si m-am luat mult timp după umbră. Peste un timp trece iar nenea ăla. Era un eveniment când trecea prin pustiu cineva, îl vedeam de departe… Si-l întreb de ceas. Si era tot fără un sfert. Pesemne omul era plecat de-acasă la fix, paşii îi facea ca secundaru’ şi… la fără un sfert era acoalea. Numai că umbra casei mele era… hăt, în altă parte…

Uşa principală (cred) avea un geamlâc şi era pe direcţia porţii. Inăuntru observ un maldăr de ziare. “Asta da om, uite câte ziare citeşte…” Ciocănesc, dar nu-mi răspunde nimeni. Doar văzusem şi io că nu era nimeni. Trec de ea şi bat la următoarea. Linişte. Măi să fie, doar ciocănisem tare! C-aşa trebuie. Să-l faci atent pe cel dinăuntru că intri. Să deschidă naibii un dosar, să arate că are preocupare!
După acea uşă aveam două alternative; am luat-o spre stânga. Poate şi fiindcă mă-nscrisesem într-un partid de stânga. Işise Păunescu la televizor şi spusese: “Oameni buni, înscrieţi-vă în partide, oriunde, numai aşa salvăm ţara!”. Si m-am înscris unde se-ncrisese el. Dar am greşit. Când am văzut ce-i acolu, îu, am işit repidi. Că mi-am zis: “Ia să merg io după omu’- ăsta! Să videm undi mă duce?” Că au mers şi alţii după mine. Trenă. Era o ninsoare di nu vedeai la un metru. Totul era aalb-alb. Problema era s-o ţii drept. Doamne, ce drept am ţinut-o!
Si Păunescu şi-a dat seama c-a greşit intrând în acel partid, c-a fugit repidi la altu’. Io… n-am mai vrut să greşesc!

La a treia uşă ciocănesc. Dar nu-mi mai amintesc dacă am lovit tare. Doar mă-nvăţase un om ce-mi rupea din pâinea lui (de curând l-am întâlnit, cică-mi plăcea pâinea goală!): “Măi, în viaţă să vorbeşti clar, să n-ai prune-n gură!” Când se striga catalogu’, răspundeam întotdeauna cu voce tare: “Prezent!” Si-i deranjam întotdeauna pe cei de lângă mine!
Când am ciocănit a treia oară… cioc-cioc-cioc…
Am învăţat de la o ciocănitoare să ciocănesc şi mi-a intrat în sânge melodia asta, Cio-cioc-cioc. Ciocănesc şi ascult. Nu să mi se răspundă, că nu răspunde nimeni. Ascult sunetele. Pe oamenii mari îi deranjează ciocănitul, oricine intra la ei, vrea ceva.
Si… intru! Intru pregătit sufleteşte să abordez a… patra uşă. Parca eram într-un labirint. Numai că, în faţa mea, exact ca TNB-ul, stătea… marele poet. Cu o doamnă în braţe. Nu… mint! Nu o ţinea chiar în braţe…
– Nu ţi-e ruşine, domne? De ce nu ciocăneşti la uşă?
– Mă… scuzaţi… Era deschisă şi… am… intrat…
– Ieşi afară şi ciocăneşte!
Măi să fie, da’ prost am mai înnemerit! Da’ acuma ştiu, femeia trebuie iubita dimineaţa. Ce dimineaţa? Non stop… (Stiţi cum zic moldovenii la non-stop? “Deschis… veşnic”!) Să mai intru, să nu mai intru? Stam aşa îngândurat pe o margine de dimineaţă şi-mi venea să plec acasă. Cu personalul, taca-taca… până mâine-ajung…

Galle-urile le lăsasem pe la uşi. Că am găsit locu-ăla pân la urmă. Simţisem atunci şi un miros de pădure, plus că mai zărisem un bloc înalt tari di tot. Am căutat uşurel pe lângă pădure. Io, în pădure, ajung cu ochii închişi! Pă strada aia erau numa’ uşi. Uşi de barosani.
– Buna ziua, ştiţi… am luat şi io… iniţiativa… Infrumuseţez nişte sticle… Priviţi!
– I-oti, domle, se minunau cucoanele… da’ di ce-s aşa di negre? Am acasî unili din ghips, şi-s mai frumoasi!
– Vă rog să mă ajutaţi… Las una de probă… Poate aveţi pe cineva prin străinătate… şi… poate să-mi ofere un sfert de metru pătrat de vitrină. Vreau să ajung şi eu pe un raft! Poate mă descoperă cineva… Stiţi … am lucrat pentru Ceauşescu…
La-nceput mi se tot trânteau uşile-n nas. Pâna mi-am dat seama. Si n-am mai zis de Ceauşescu.

Stam tăcut în anticamera aceea, dar aveam o bucurie interioară. Stiam că pusesem nişte seminţe-n pământ şi eram sigur că vor încolţi. Trebuia doar să aştept…
Adrian Păunescu m-a aşteptat, săracu’, dac-a “văzut” că nu m-aude, a deschis uşa. Si m-am trezit în faţă cu un munte de om care mă scruta cu ochii verzi. M-am uitat în ei, da’ nu i-am văzut prea bine, că era cam întuneric. M-a poftit politicos pe un fotoliu, noroc că pe-atunci eram un ţâr de om, azi n-aş mai putea să mă ridic singur de-acolo…
Si s-a-ndepărtat de mine. Cu ochi cu tot.
– Ce doriţi?
– Am venit să… vă… văd…
Si-a împreunat mâinile şi s-a uitat lung. Cred că gândea: “Asta-i prost, sau se face?”
– Aţi scris undeva că toată lumea vă cere ceva. Eu am venit să vă… dăruiesc… (Si-i pun pe masă ultimul galleuţ din traistă). Iar altundeva aţi mai scris că vă ascundeţi în spatele bărbii… Eu cred că nu aveţi pentru ce…
Pe “Vremea” aceea era în râcă mare cu Ion Cristoiu. Il tot poreclea “ardei umplut”. Ajunsesem să-l urăsc pe omu’ ăla. C-aşa e-n iubire: iubeşti ce iubeşte cel care ţi-e drag, urăsti ce urăşte el… Intr-o zi, brusc, s-au împrietenit. Că Adrian se-mprieteneşte repede cu cei care-i fac rău. Si m-am tot întrebat de ce? Cred că împăcarea o face ochii săi verzi…
A doua zi a scris despre mine: “Vizita unui socialist din Buzău”
Diplomat nu mi-am luat nici până azi. Fiindcă am observat că trebuie şi să te fâţâi din fund… Iar mie nu-mi reuşeşte nici să mă tai…

Buzau, 2008

Precaritatea noastra civica

ianuarie 21st, 2008

Greva foamei a trecut de 30 de zile si deja risca sa lase urme ireversibile in sanatatea protestatarilor. Dar noua nu ne pasa!

In vreme ce noi asistam incintati sau iritati la meciul de ping-pong pe tema Norica Nicolai, al nu stiu citelea conflict din interiorul puteriinoastre bicefale, circa 500 de oameni – acum, mai multi, pentru ca protestul s-a extins de la Bucuresti la Brasov – isi risca sanatatea si chiar viata pentru adevarurile istoriei noastre recente – Revolutia si mineriadele – si poate pentru un viitor mai bun – legea lustratiei si legea votului uninominal. Despre Norica Nicolai vorbesc politicienii, despre ea se pronunta jurnalistii si comentatorii, ea este subiectul vedeta al televiziunilor. Tot catre Norica Nicolai, de marti si catre interimarul Melescanu, este indreptata si atentia opiniei publice. Asta in vreme ce sute de oameni sint in greva foamei, unii dintre ei ajungind deja in spital, altii fiind asistati medical la locurile in care-si desfasoara radicalul protest. Greva a trecut de 30 de zile si deja risca sa lase urme ireversibile in sanatatea protestatarilor. Dar noua nu ne pasa! Dintre oficiali, doar presedintele a avut o intrevedere cu grevistii, promitind sa-si exercite functia de mediator intre puterile statului.

Sa dea Domnul sa aiba succesinainte de a se produce ireparabilul! Impreuna cu fundatia mea, alaturi de alte citeva instante ale societatii civile, mi-am declarat solidarizarea cu revendicarile grevistilor inca de la inceput. Am facut asta si pentru ca ma intereseaza rezolvarea legala si decenta a chestiunilor legate de Revolutie si mineriade, si pentru ca ma priveste un viitor mai curat al tarii mele, dar si pentru ca stiu ce inseamna sa ajungi la o asemenea forma de protest. In februarie 1990 am facut greva foamei impotriva „cenzurii tipografice” declansate asupra publicatiilor care criticau „Frontul”, pe Ion Iliescu si comilitonii sai. Din fericire, au fost necesare doar 12 zile pina cind ministrul Culturii, Andrei Plesu, prefectul de atunci si conducerea tipografiei au cedat si publicatiile critice au putut sa apara. Si era vorba de un singur grevist. Acum, dupa 30 de zile, nimeni nu pare efectiv interesat de sanatatea a peste 500 de oameni! De aceea, apelez la grevisti sa renunte, sa gaseasca alta forma de protest. Mie, dupa scurtul episod grevist, mi s-a diagnosticat un diabet. Si eram inca foarte tinar si sanatos. Poate mai eficienta ar fi trezirea noastra civica, a tuturor.

Send

ianuarie 19th, 2008

Redactorul m-a sunat târziu azi noapte.
„În anul acesta gol ca o fântână seacă
Nu ai mai scris nimic despre Eminescu.
Ianuarie scânceşte afară;
Copil orfan cu picioarele în zăpadă.”
Promoroaca de pe ramurile mărului scheletic
Din faţa ferestrei
S-a scuturat de mirarea ochilor mei goi de somn.
Nu mai ştiu când,
Mi-a intrat în casă un om trist.
Faţa lui mi se părea cunoscută.
Pletele cărunte îi atârnau pe umerii aplecaţi.
Ochii îi străluceau ca doi luceferi blânzi.
Umbră tăcută, s-a întors alene, a ieşit.
De undeva din colţul său întunecat,
Ghitara mea veche a început să cânte
Cu vocea unui bărbat singuratic:
„Nu credeam să învăţ a muri vreodată!”
M-am sculat, m-am spălat, m-am bărbierit
Ca şi când m-aş fi dus la biserică.
Computerul leneş a pornit apatic.
Am citit atent, am şters două virgule rătăcite
Şi am apăsat „Send”.

Dan David, Los Angeles, 15-ian.- 2008.

Cum sa desenezi o harta

ianuarie 19th, 2008

uneori mi-as cresta pe genunchi harta junglei,
cu poteci ce duc spre tine vis a vis de cascade rebele ce curg din regatul meu ca sa nu ma confunzi cu vreun promotoriu al disperarii, cu vreo eclipsa sentimentala cand fugeam dupa sticle afumate
printre gaini zburatacite de vantul colonial, ce impresioniste clipe in minutele lungi ale telefonului cand eu tac si tu razi clopotel cristalin cu flexiuni vocale, iar eu trebuie sa ostentez o buna
dispozitie simulata de movul perdelelor dupa care ma ascunzi cu priviri de infanta spaniola, ridicandu-ti crinolinele cazute, facand pas de deux cand nu te
vede nimeni, asa de una singura, in iatacul tau cu rodii si camelii tinute in cutii asimetrice, cu vulturi de sticla ce privesc orizontul dinauntru inafara de te miri ca inima lor bate fara pulsul unui animal de prada ce iti pandeste miscarile curbe, lascive in lentoarea serii cand pui de cafea, arunci scrisori vechi, iti
aranjezi cocheta parul lung cat o dinastie adultera numarand concubinii gasiti morti la capatul coridorului cu multe usi ocupat candva de generalul Guevarra, si soldatii lui morti de buna voie intr-o batalie prost terminata, toti jiinduind la tine ca la comoara unui sheik arab, paranormal de tanar si seducator de parfumat cu care apareai la Casablanca tinand conferinte cu gura inchisa, pentru pitici si surzi, si toti bolboroseau aaahhhh lasand adevaruri sa tzasneasca peste umerii
tai decoltati peste care picura infiorarea boltilor, din care isi luau zborul pasari mari obscurand zenitul, siderand infantele ramase cu gura cascata, fluturand naframe purpurii si pierzand biletzele de amor,
pe care scria je t’aime sau retete de frumuseste bazate pe sange de salamandra unsa
de trupul vested, ritual facut in partea cea mai intunecata a casei, ferita de privirile inceste, de pipaieli, de barfe si gelozii care rostogoleau bolovani din gura in gura, calomnii fara o baza certa in
cotidianul apocaliptic, atat de mare era putrefactia si pandemoniul cozilor cersetorilor care strigau: paine si alte cozi ale unor batrani schizodici care nu cereau nimic, doar dreptul sa te vada pentru ultima oara
intr-o ascensiune de virgina cataleptica, cu zoroastru si vitraliu deja plasat in catedrala mare, langa halucinatiile mele delirante despre viata carteziana pe care o traim, tu aici, eu dincolo negasind poeticul pe harta falsa a uitarii, oblivion, semna generalul
pe marginea zilei, tragand o dusca de rom si facandu-ti senil cu ochiul complice, stia el batranul ca de mult evadasem amandoi intr-o alta poveste..

UN FIR DE NISIP!

ianuarie 19th, 2008

UN FIR DE NISIP!

sunt un fir de nisip pe plaja vietii,
ce mai pastrez inca din caldura trupului tau,
caldura, ce ti-o voi darui totdeauna.
valul vietii ma poarta spre tarmuri necunoscute
infruntand teama, necunoscutul, furtuna
te voi astepta prin ani,
caldura primind si daruind totodata,
cladind castele de nisip
renascand cu fiecare dimineata

soare superb ce-ti trimiti raza prin neantul uitarii,
caldura-ti profunda ma topeste,
ma transforma in vitralii stravechi si cristaluri superbe,
incantand ochii, inducand in suflet placerea suprema.
simt bucurie, placere, mandrie,
din haos m-am nascut
in haos de mana cu tine as vrea sa alerg,
strabatand spatiu si timp,
ma topesc in neuitare…doar alaturi de tine.

rodica cernea

Iubirea ta

ianuarie 19th, 2008

Ţi-ai agăţat tâmplele de neştiinţă
şi-ai mers tăcut şi-nceţoşat de viaţă,
ţi-ai pus în palme firele de vis
şi m-ai iubit pe mine,
suntem paradis.
Ţi-ai agăţat în tâmple mii de ace
ai vrut să le ascunzi, dar n-ai putut
şi m-ai iubit acum, acolo,
în patul de la geam,
era de lut.
Ţi-ai agăţat în tîmple viaţa toată
eram şi eu acolo, undeva
şi mi-ai lăsat să-ţi simt iubirea,
era acolo, am simţit-o,
doar a mea.

Declaratie-Apel

ianuarie 16th, 2008

Delegatia ALIANTEI CIVICE declara urmatoarele in urma vizitei facute astazi 16 ian.a.c. revolutionarilor aflati in GREVA FOAMEI:

Cei 486 de grevisti ai foamei – 289 la Palatul National al Copiilor si 137 la Institutul Revolutiei Romane –
desfasoara greva in conditii inacceptabile pentru o tara europeana.

Se impune urgent:

1). Asistenta medicala gratuita si permanenta din partea Ministerului Sanatatii si a Crucii Rosii.

28 de grevisti (din cei de la Palatul Copiilor) aflati in a 31-a zi a grevei foamei, necesita tratament permanent care se face doar la chemarea telefonica a serv.\”112\” (probleme cardiovasculare, hipoglicemii, ulcere, fibrilatii arteriale);
Au existat cazuri de gravitate maxima: ulcer perforat, fractura osoasa,infectie pancreas.
Mentionam ca grevistii foamei isi cumpara singuri medicamentele.

2). Aprovizionarea cu apa minerala, cafea, sucuri de fructe.
3). Necesitatea unor saci de dormit, saltele.
Cu toata bunavointa d-lui director al Palatul Copiilor, d-l Radu Vasilescu, conditiile sunt cel putin improprii. Mai mult, la Institutul Revolutiei Romane, oamenii sunt atat de inghesuiti, incat sunt nevoiti sa stea si in garajul institutiei respective.

Intre cele doua institutii unde se afla grevistii, dl Teodor Maries, presedintele Asociatiei 21 Decembrie 1989, aflat in greva foamei de pe 9 ianuarie, face naveta – cat inca se mai poate deplasa- pentru a-si incuraja colegii si a-i tine la curent cu informatiile de ultima ora.

Viata acestor revolutionari grevisti ai foamei este in pericol!

Fata de situatia intolerabila care sporeste pericolul degradarii sanatatii grevistilor foamei, facem un apel la toti factorii decizionali pentru a-si asuma responsabilitatile si a actiona in consecinta.

Facem apel la societatea civila si la presa pentru a-i sprijini.

Bucuresti, 16 ian. 2008

DELEGATIA ALIANTEI CIVICE

Anca Dobrescu
Ana Ciucan Tutuianu

Terra Nova

ianuarie 16th, 2008

le 15 janvier 2008

Bonjour à toutes et à tous,

Nous avons le plaisir de vous annoncer l’apparition d’un nouveau numéro du magazine multiculturel en ligne Terra Nova, que vous pouvez lire à l’adresse suivante:

http://www.terranovamagazine.ca

Au plaisir

Felicia Mihali

Rédactrice en chef
TERRA NOVA Magazine
www.terranovamagazine.ca

Vînturile

ianuarie 15th, 2008

Crivăţul din îndepărtata Siberie, străbătînd meleagurile sterpe ale Asiei Mici, trecînd peste meleaguri neostoite de războinicii unor democraţii neînţelese, a poposit într-un final pe Terra Sancta. Soarele sub inluenţa Siberiană luminează Cerul de Cristal, fără urmă de nouri. Mă încălzesc la focul de vreascuri a căminului, privind Zarea Cristalină sub Crivăţul usacat şi rece al Siberiei. Privind albul migdalilor înfloriţi pe înălţimile Golan, alb ce-mi aminteşte omătul aducător de viaţă, îmi trimit ruga Fönului Tirolez: Vino, înlocuieşte Crivăţul.
Vălătuci de nouri aducători de apă a vieţii, împinşi de Ruga-mi fierbinte, udă Terra Sancta. Golanul şi Galilul îşi îmbracă verdele de primăvară presărat cu meri în floare.
Un ultim val împins de Fönul aducător de viaţă, înmiresmat de portocali anunţă primăvara triumfătoare.

Totul se potriveşte

ianuarie 15th, 2008

Chelnerul indolent cu berea caldă,
telefonul defect cu somnul din parlament,
florile scumpe cu moartea săracului:
doar rimele mai lipsesc pentru armonie,
numai tăcerea poate fi demnă pe aici
când minciuna poartă zurgălăi de tinichea
şi nudurile vând orice foaie obscură;
pe bulevardul de acum fără domni
doar teiul nu se dezminte şi acoperă
o parte din fluidurile tari şi ieftine
camuflând perspectivele capitaliştilor
de capitală – gropile nu-i mai latră,
nu-şi mai rup picioarele în maidanezi,
se scurg în sicrie ruginite cu volan
ca o apă tulbure printre semafoare
şi poliţişti grăsuţi cu tablele prăfuite:
bine că nu e caniculă, că nu ninge, că
nu plouă, că nu bate vântul – viaţa
e chiar frumoasă uneori….

Şi ploaia s-a oprit

ianuarie 15th, 2008

Stropii cădeau explodând
Ca nişte ghiulele albe
Pe vârful pantofului.
Ce mai rămânea din ei?
Toată tristeţea cerului
Ploua odată cu lacrimile tale;
De parcă v-aţi fi înţeles!
Ei, nu toate probele
Se iau la sesiunea din iarnă!
Florile stăteau părăsite pe bancă.
Tristeţea lor îngheţată
Congela şi stropii ochilor tăi.
Vrabia zgribulită
Ţi s-a oprit pe braţ
Şi privea spre cer speriată.
Un uliu imaginar
Îi trimitea dispreţuitor
Mesaje doar de ea înţelese.
Nu ai mai plâns.
De mila ei?
Abia atunci ai observat buchetul.
L-ai ridicat şi m-ai privit.
Un zâmbet ce stătuse ascuns
Ţi s-a urcat timid pe faţă.
Înţeleaptă, ploaia s-a oprit.

Dan David, Los Angeles, mai-21-2006.

Vasari

ianuarie 15th, 2008

Catedrala şi bazarul
vântul brizelor bizare
balansul catargelor în zare
negre vapoare. Arno.

mirare. marşuri marţiale
nupţiale nopţi polare
dezgustul câinelui de vânătoare
foci albe australe

parametrul valorii miu
parsecul distanţelor improbabile
afectivul risipit pe banca de lemn
barza bărcii de bronz
binar baroc distonal
Vasari

virtuoase ventre de soprană
ascult în tub
masa sonică a unui balet
trio cu arlechin alto
quatro balerine baltice
Vitruvius incătuşat în bolta Akadiei
Muezin neras. Skriabin.

catedrala şi bazarul
trăiesc pe lat, în jur bizarul
fantazia cărţilor de lut
prin fulgi uscata călimară
un florentin coboar-o scară..

De toate pentru toti!

ianuarie 14th, 2008

- Istoria HOT-DOG. Mai mult decât HAMBURGER, hot-dog este sandwish-ul popular tipic în Statele Unite, unde mai mult de 20 miliarde de unitati pe an se consuma în Statele Unite. Totusi, totul a început înainte chiar ca America sa fie descoperita…

Termenul de “cârnat” = saucisse, provine din cuvântul latinesc salsus = sare, drept referire, carnea porc sau vaca, tocata si sarata, apoi conservata. În anul 1500 î.I.Chr., babilonienii si chinezii mâncau deja cârnati. La fel Homer însusi mentiona în Odiseea, despre existenta cârnatilor.

În Evul Mediu, cârnatii au aparut peste tot în lume. În tarile europene cele mai calde, precum Italia, Spania, sudul Frantei, unde se produceau cârnati uscati, însirati unul dupa altul, în siruri de metri întregi, legati unii de altii, pentru a putea fi conservati, precum “cabanosul”, care se manânca si crud. În tarile din Nordul Europei, Germania, Austria, Danemarca s.a., s-au specializat în cârnatii proaspeti gata pentru a fi prijiti sau fierti, precum krenwürstel (lb.româna =crenvursht, lb.germana= cârnaciori subtiri fabricati în pereche).

Printre aceste feluri de cârnati, cei din Frankfurt vor cunoaste un mare destin si anume cei fabricati din carne de vaca si de porc, scoasa de pe muschi, la care se adauga condimente, precum usturoi, ceapa, coriandru, mustar, muscad, sare, piper, verdeata, marar si patrunjel bine tocate, apoi afumati si gatiti dupa plac, prajiti, fierti sau chiar cruzi. Imigrarea germanilor la sfârsitul secolului XIX în America, a raspândit aceasta reteta pentru cârnati, care au avut si au înca un foarte mare succes la majoritatea populatiei Americii de Nord, dar raspânditi si în toata Europa.

Legenda spune ca un vânzator de cârnati din NY, care avea obiceiul sa serveasca cârnati calzi, dadea clientilor si o pereche de mânusi din plastic pentru a evita arsura. Lipsindu-i întro zi mânusile, a cerut unul brutar sa-i fabrice rapid pâini mici din faina alba, gen chifle sau cornuri, pe care el a depus cârnatul, deasupra punând mustar. O alta versiune relateaza ca în 1904, cu ocazia unui bâlci organizat în Louisiane, un expozant bavarez (Bavaria, sudul Germaniei), anume Anton Feuchtwanger, ajutat de cumnatul sau brutar, au prezentat cârnati calzi asezati între doua felii de pâine, pe care i-au transportat de la un capat la altul al expozitiei, fara ca clientul sa se friga.

Ceea ce este cert, este ca deja în anul 1871 un macelar tot de origine germana, Charles Feldman, servea cârnati în pâine, în chioscul sau din Coney Island, mica statiune balneara de lânga New York. În ceea ce priveste termenul de “hot-dog”, el a aparut în urma unor suite de deformatiuni. Începutul a aparut datorita unui câine adus de asemenea de imigrantii germani, denumirea originara a câinelui fiind “teckel”. Acest câine, deseori comparat cu un cârnat, fiind gras, s-a dat astfel numele de teckel cârnatilor vânduti în strada, pentru a face glume cu trecatorii de “originea dubioasa a carnii”.

Catre anii 1890, standurile ambulantilor erau numite “dogs carts”. Este usor de imaginat ce faima au avut acesti vânzatori de “cârnati de câine”, propunând sandwich-ul cald strigând “Hot dogs! Hot dogs!”

În zilele noastre, “hot-dog-ul” a facut înconjurul lumii… Servit cu mustar, maioneza, ketchup sau alte condimente, spre exemplu ketchup à la Chili, cu ceapa, cu varza acra, cu brânza etc., asezat în mijlocul chiflelor albe, de lungimea cârnatilor, tip Keiser sau chiar în pâinea tip frantuzesc -“baguette”.

În fiecare an în statiunea Coney Island (NY) la cel mai vechi restaurant “Nathans”, are loc Campionatul International de “mâncatori de Hot-Dogs”. În anul 2007, învingatorul a fost un japonez în greutate de 66 kg., care a mâncat 53 de hot-dogs, în 12 minute. O adevarata “îndopare”.

(Va urma)

Fraţi vitregi

ianuarie 14th, 2008

Băsescu şi Tăriceanu sunt ca doi copii cam prost crescuţi, fraţi vitregi, care se ceartă sub ochii mămicii (Uniunea europeană) încercând fiecare să demonstreze că el e mai deştept sau mai cuminte şi să devină astfel odrasla preferată. Pentru o mângâiere pe cap sunt în stare de orice! Mămica i-ar cam urechea pe amândoi dar nu are voie decât atunci când cei doi o iau de tot razna, de aceea se mulţumeşte să-i supravegheze şi să-i atenţioneze cu degetul ridicat, ptiu, să nu-i deoache mama!
Dar timpul trece, şi în loc să se maturizeze şi să înveţe ceva folositor, cei doi rămân la stadiul patologic de copii arţăgoşi, puşi mereu pe pozne, nu învaţă nimic folositor, îşi arată mereu pumnii, şi dacă n-ar fi permanent supravegheaţi, cred că şi-ar sparge capetele!
Chiar dacă la şcoală stau în ultima bancă şi nu prea ridică mâna când se pun întrebări, chiar dacă au note cam rele la purtare, ei promit mereu că se vor îndrepta, că în trimestrul următor vor învăţa mai bine, dar au învăţat doar cum se trage de timp.
Mămica s-a cam săturat de minciunile lor, s-ar putea să-i dea la casa de corecţie sau spre adoptare şi să-şi ia alţi copii, mai cuminţi. Nu e prea uşor de găsit aşa ceva, dar cei doi sunt complet incorigibili şi timpul e scump. Nici nu mai vorbesc între ei, tot mai des comunică prin intermediul mamei: „mamă, spune-i că nu mă mai joc cu el” sau „mamă, spune-i să-mi dea jucăria înapoi”.
Circ fără bani, dar pe socoteala noastră, a tuturor…

Dan Dănilă, Germania

Traditia mustariilor bucurestene

ianuarie 14th, 2008

In secolul al XIX-lea, Bucurestii erau inconjurati de podgorii. Acolo unde acum exista cartierele Colentina, Mogosoaia, Tunari, Pantelimon se gaseau intinse podgorii. La sfarsitul lunii septembrie – inceputul lui octombrie incepea culesul strugurilor, proprietarii podgoriilor facand din aceasta o adevarata sarbatoare cunoscuta in traditia romaneasca sub numele de “Carstovul viilor”. “Vierii” organizau culesul sub forma unei petreceri care tinea mai mult de o saptamana, in care acestia vindeau mustul si tulburelul direct de la sursa, precum si diverse feluri de mancare.

Teascul si mesele cu pastrama, ciorba de burta si fudulii erau puse spre strada

In partea de vie ce dadea spre oras se ridica un cort de stuf, sustinut de patru stalpi de lemn. Sub acest cort se afla teascul, cu hardaul pus in dreptul “scursoarei”. Langa teasc se gasea un butoi cu tuica proaspata de prune. Se mai aflau si doua mese lungi, incarcate cu diverse bunatati. Se puteau cumpara si consuma pastramuri de batal cu mamaliguta, fudulii de berbec, mititei fierbinti, babicuri si ghiudemuri, tari, uscate si sarate. Sub alt “cort” fierbea, intr-o oala pusa pe pirostrii, ciorba de burta. Mustul curgea continuu si costa 10 bani litrul, iar tulburelul 15 bani.

Lucrul asta nu se petrecea numai in jurul Bucurestilor, ci in jurul tuturor oraselor care aveau in vecinatate podgorii. Astfel, la Braila exista mustaria “Turcul si pistolul”, la Buzau era populara mustarie “Ograda lui Firea”, la Ploiesti era “Berbecul” iar la Iasi faimoasa mustarie “Trei sarmale”, asezata pe dealul Buciumului.

Mustarii celebre in Bucuresti: Trei lulele, Trei chiftele, Zor de zi

In Bucuresti, in aceeasi epoca au functionat mai multe mustarii foarte cunoscute, din care amintim “Trei lulele” in Grozavesti, “Trei chiftele” langa fostul “abator comunal” si faimoasa mustarie si zahana “Zor de zi”, asezata pe locul actualului Teatru National.

Incet – incet, viile din jurul Bucurestilor au disparut, dar obiceiul mustariilor a dainuit. Se aduceau struguri din podgorii de renume si se facea must in fata clientului in mustariile capitalei, toate invelite in traditionalul stuf. La inceputul lui octombrie, Bucurestii erau inundati de fumul si mirosul scos de gratarele pline de pastrama si mititei. Traditia a continuat si in perioada comunista, cand mustariile se deschideau de “Ziua recoltei”.

Iulian Paun

Sfaturi medicale – Despre riscul de a face infarct miocardic!

ianuarie 14th, 2008

Orice medic va va recomanda sa nu mancati mult, gras sau condimentat,
sa nu beti, sa nu fumati, sa nu faceti eforturi fizice excesive, si
daca sunteti bolnav sa va abtineti de la sex!

Dar cercetari recente au aratat:

In Franta se mananca foarte elaborat, cu foarte multe calorii, se
stie ca multe produse de patiserie sunt franceze, se face mult sex,
se bea mult vin, dar cu toate astea in SUA infarctul este de doua ori
mai frecvent!

In Spania sau Italia se bea mult vin rosu, se face mult sex, dar in
Anglia decesele prin infarct sunt de doua ori mai frecvente!

In Brazilia se bea multa cafea, se face mult sex, dar sunt de doua
ori mai putine infarcturi decat in SUA!

In India si Thailanda se manaca foarte condimentat si cu grasimi, se
face mult sex, dar in Anglia si SUA sunt de trei ori mai multe boli
de inima!

In China si Japonia se face foarte mult sex, se manaca condimentat,
dar infarctul este de doua ori mai frecvent in America !

Concluzia studiului a fost ca puteti manca ce vreti, puteti bea pe
saturate, faceti mult sex, ca ceea ce va omoara e vorbitul limbii engleze!

primite de la Lucaci Adrian

Crucea de pe Giumalau

ianuarie 14th, 2008

CAPCANELE DEPENDENŢEI PETROLIERE

ianuarie 14th, 2008

În curând sfredelele forajelor vor traversa planeta, scotocind după ce ne-am deprins să numim „aurul negru”. Omonimia cu metalul preţios propriu-zis îmi pare improprie, cel puţin privind aspectul şi consistenţa. Unul reflectează soarele, altul tenebrele; unul rezistă eternităţii, celălalt, supus efemerului util, agonizează în deşeuri funeste, care, mai curând sau mai târziu, ne vor înăbuşi.
S-ar putea însă ca, datorită raţiunilor economice, cele două elemente preţioase să-şi găsească un numitor comun, costul. Cu setea inextingibilă de care suntem cuprinşi pentru acest lichid soios, preţul barilului se va alinia, probabil, din salt în triplusalt, cu preţul lingoului. Recordul istoric a fost deja bătut la 2 ianuarie curent când, la New York, s-a plătit 100 de dolari barilul.
În curs de 30 de ani preţul barilului a fost înmulţit cu 20. Cine şi-ar fi imaginat în 1999, când strâmbam din nas la vestea celor 10-15 dolari(americani) cu care se negocia barilul – trecând brusc, în anul 2000, la 28 $ – că ne vom apropia, în mai puţin de 10 ani, de limitele inabordabilului? Fără să ne mai amintim de anii paradiziaci, 1969 -72, când dolarul era ban, nu glumă, iar barilul de brut se vindea cu 2,59 $. Acceleraţia acestor metamorfoze de ordin economic, suportate, în cele din urmă, de buzunarele noastre, se datorează unui consum mondial scelerat, autor al crizelor succesive şi binefăcător al speculatorilor de tot soiul. Deşi primul „şoc petrolier”, provocat în 1974 de câteva State producătoare, a sunat ca un prim avertisment, conştiinţele nu s-au trezit, lăsând dependenţa să ia proporţii.
Dinamismul noilor puteri industriale(China, Brazilia sau India), devoratoare de petrol şi de materii prime, s-a alăturat vechilor consumatoare, al căror apetit nu descreşte câtuşi de puţin, preferând, împreună, să ignoreze prognozele geologilor precum că resursele petrolifere convenţionale se subţiază pe zi ce trece. Ipoteza unui nou Orient-Mijlociu? Nimic mai improbabil. Astfel, prospecţiunile şi forajele, la adâncimi nebănuite, înfloresc mai peste tot, vechile puţuri abandonate sunt reactualizate şi, cum marfa trebuie să circule, asistăm la apariţia conductelor transcontinentale, adăugând o altă dependenţă, dependenţei.

Ce „mână invizibilă” ar putea tempera această pasiune deşuchiată şi susceptibilă, în orice clipă, să declanşeze conflicte din ce în ce mai imprevizibile, printre care conflictul impardonabil cu atmosfera terestră al cărui rol de pubelă nu mai poate fi acceptat.

Profiturile se conjugă la prezent, cât mai rapid şi cât mai oportun pentru „Big Oil”. Din 2005 încoace preţurile istorice au generat profituri istorice. În cel de al 3-lea trimestru al lui 2007, cele cinci mega–companii : Exxon, Chevron, Schell, BP şi Total, au înregistrat 20 de miliarde de dolari de beneficii nete.
Pe de altă parte, preţul ridicat al petrolului, accelerează amortizarea investiţiilor şi împărţirea producţiei cu ţările gazdă, autorizând producătorilor renegocierea contractelor, semnate în perioade mai puţin favorabile pentru ei, asigurându-le astfel un profit mai substanţial.
Dar cum se face că în Statele producătoare o mare majoritate a populaţiei profită într-atât de puţin de aceste vânzări masive ale unei bogăţii care, în mod legitim, le aparţine şi lor?
Nu cred că e nevoie de studii sociologice pentru a explica mişcările de revoltă care destabilizează în ultimul timp ţările bântuite de inechitate socială şi de corupţie.

Nu putem pretinde, fără a ne expune ridicolului, la o lume fără petrol, din moment ce structura întregii societăţii are ca bază utilizarea acestuia. Ne putem însă imagina o lume unde interesele unor minorităţi opulente şi vorace, nu compromit, iremediabil, viitorul întregii umanităţi.

Considerând că resursele, cum ar fi gazele naturale şi petrolul, aparţin patrimoniului umanităţii şi că acest patrimoniu este delapidat în mod absurd, fără să se ţină cont de trebuinţele generaţiilor viitoare, instituirea unei organizaţii colective de gestiune ar fi mai mult decât indispensabilă.
Din păcate, se face tot mai mult simţită incapacitatea egoistă de a calcula pe termen lung, ca şi cum, cei în drept s-o facă, ar fi convinşi că viitorul este atât de incert, încât nu mai prezintă un mare interes…

Crucea de pe Giumalau

ianuarie 14th, 2008

Singuratatea lui Mircea Ivanescu

ianuarie 14th, 2008
Mircea Ivanescu si Mihai Sora.Sibiu,1985Mircea Ivanescu si Mihai Sora.Sibiu,1985

Imi vine greu sa accept ca poetului si prietenului Mircea Ivanescu ii e sortit sa nu mai vada, sa se refugieze in casa umbrita de cativa meri fructiferi intr-un Sibiu incercuit de ziduri si de mii de ochi.
Un mare iubitor al cartii se inchide in sine si traieste trauma de a nu mai putea citi.
Il cunosc de peste trei decenii si parca il vad pe strada, in vreun restaurant laturalnic sau in sediul revistei Transilvania unde a lucrat ca redactor inainte de pensionare – mereu cufundat in lectura.
Stia din timp ca ii va sortit sa nu mai vada, insa tentatia cartii era mai presus decat orice.
Biblioteca infloreste ca un sanctuar si mi-l amintesc inconjurat de carti in casa putin incapatoare. Il asemuiesc mereu cu savantul sinolog din romanul Orbirea, de Elias Canetti.
Poezia lui Mircea Ivanescu dezvolta un ton epicizant la modul conjunctiv, iar textul te ghideaza intr-un labirint de re-compunere a unei realitati si a unui timp paralel cu existenta noastra. Versurile sunt coridoare si drumuri ce duc inspre un interior anume, metafizic:

“poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini-aşa scrie.poezia
trebuie să fie vorbire interioară.adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se,căutându-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei,despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi,de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei-ar fi numai un chip,o imagine-
şi ea-adevărata ei fiinţă?”
poezia e altceva?

Obsesia viitorului nevazator declanseaza titluri de poezie prefigurand nivelul paradigmatic al miscarii orbului in lume si incaperi intunecate:

de-a baba oarba
întunericul, Doamne, întunericul pe ochii larg
deschişi, care ar trebui să vadă, şi care
ar trebui să răsfrângă ceea ce este în jur, adevărat,
fals. – şi cu mâinile întinse. beznă.
adică nimic. mergând cu mâinile întinse
într-un gol, unde nu există mişcare. – doar că
să-ţi laşi bezna aceasta pe faţă – nimicul
aşteptând, veşted, în jur – şi mergi.
fără să mergi, fără să mergi – un timp care nu mai e timp.
şi la urmă, cineva aprinde lumina. a fost numai o glumă.
în jurul tău sunt obiectele la fel de adevărate,
şi ochii văd acum – şi mâinile, le-ai putea
întinde, să atingi unul sau altul din lucrurile
din jurul tău.

Poemul ivanescian este o invitatie subtila si usor autoironizanta salvand lirismul de lamentatie ieftina si de rostire simplista. Constructia lirica propune un mers continuu, delicat, mereu la persoana a II-a singular si dedublat de persoana eu-lui ca martor si initiator discret. Poetul te converteste intr-un univers in care mersul trebuie sa fie identic cu cel al unei feline. Ivanescu asemenea lui Hemingway este un mare iubitor al pisicilor.
Constructia textuala, o curgere domoala – iar prezenta elementelor conjunctionale contribuie la coerenta poetica si tonala.
Noaptea si iarna sunt componentele nivelului temporal pe care personajele v innopteanu sau mopete le contempleaza de dincolo de geamurile impanzite de stelute de gheata, unde pisicile se solidarizeaza cu fiinta umana ca intr-un sir de benzi hieroglifice egiptene:

v innopteanuse plimba de mana cu un animal ciudat-
e un pisi caine, care pe campul heraldic
se exprima prin laba ridicata spre cerul baltic
si prin gestul cozii inaltate intr-un intortocheat
tirbuson. lui v innopteanu ii place
sa umble cu pisicainele lui-pe nume benone-
si uneori sa-l si fluiere-caci pisicainele este afone
si trebuie de mic deprins cu modulatiile. ii face
placere si pisicainelui sa-si simta laba lui baltica
stransa in mana puternica a lui v innopteanu
si sa mearga cu el in cate o plimbare heraldica.
(de fapt,pe blazoanele cu litere gotice,runde,
si campuri de azur si cu flori pe care v innopteanu le ia nu
le ia in serios-pisicainele nici n-are unde se-ascunde)
animale heraldice

Daca Sibiul in poezia cerchistilor ramane un burg de ev mediu, in creatia lui Mircea Ivanescu orasul se construieste intr-un baroc cu inflexiuni anglofone, americanizant.
Poetul insusi este un exilat in Sibiu, parasind capitala ca loc al tineretii sale. Landele cu vant si senzatia cautatorului Lumii Noi, a unui imigrant sosit intr-o tara straina converg cu dorul de Bucurestiul de altadata, de un frate decedat tragic; si in ultimii ani, cu pierderea sotiei ca zeita permenenta in viata si in poezie. Poetul se depersonalizeaza si reda o tristete contemplata si estompata cu greu.
Nu vrea sa vorbeasca despre evenimentele si trecutul sau, dar prin cateva elemente, vorbe banale reiterate in limbaj poetic, tradeaza singuratatea si orbului-mag blagian repus pe o scena citadina si grava .
Mi-ar fi placut sa fim acum, alaturi in New York sau in Boston sa ne cinstim ca pe vremuri in restaurantul Bufnita din Sibiu, local favorit al poetului. Sunt intristat ca nu a reusit sa viziteze America lui Faulkner sau al lui Scott Fitzgerald pe care i-a transpus in limba romana.
Nu de mult l-am telefonat si mi-a marturisit ca nu mai vede. Nu parea nicidecum speriat, nici indurerat. Parea mai degraba nemultumit ca si cum ar fi pierdut un tren al carui nume voia sa mi-l spuna… Dar o forta dinauntrul fiintei sale si al poemelor sale evita sa vorbeasca de ceea ce traieste el cu adevarat: neputinta de a citi si intunericul borgesian m-au convins sa cred ca intr-un poem al poetului Andrei Ileni dedicat lui Mircea Ivanescu, ca va supravietui asemenea pisicii cu nenumarate vieti.
Creatia sa il enumera printre nemuritori .
Tot in dialogul meu telefonic ne-am amintit de un episod trait intr-o berarie din periferia Sibiului. Absorbit de lecturile sale si niciodata privind in jur, starnea intrebari si comentarii care mai de care mai ciudate. Un anume Puiu, un fante de cartier de jos si bataus inrait il apostrofeaza pe Mircea Ivanescu: “Bai, tizule, tu citesti cartile alea sau tragi cu urechea la ce vorbim noi, ha?”
Poetul parca trezit din vis i-a raspuns cu seninatate: “Desigur, Domnule, le citesc si daca vrei si Dumneata sa citesti iti ofer o carte..”
Acel tip Puiu l-a cinstit pe poet cu o vodca mare asigurandu-l de protectia sa in birt si in cartier. Sunt convins ca nu stia, nu va sti niciodata cine este Mircea Ivanescu.
Mi-a relatat ca un prieten apropiat ii citeste ziarul si ca nu se simte abandonat. Mi-a venit imediat ideea ca la viitoarea vizita la Sibiu un cd player cu carti formatate electronic ar reprezenta un cadou ideal menit sa-i aline singuratatea.
Pentru multi poeti mai tineri Mircea Ivanescu ramane un indrumator si un prieten permanent, exemplul corabierului cu ochii biciuti de sarea marii ce continua sa navigheze si sa nu renunte la cantul sirenelor vanturandu-se printre stanci si valuri.
Durerea orfica, aproape rilkeeana, intr-o rostire retinuta, discreta si usor confesionala dispune iubirea unica, neconditionata fata de Stela cea careia i-au fost dedicate toate volumele. Tonul elegiac din poemul singuratate surprinde spiritul exilatului fidel unicei zeite, sotie si muza:

nu poţi s-o iubeşti chiar de fiecare dată
când îţi ridici ochii şi o vezi trecând pe landa cu vânt
de iarnă, (chiar dacă ştii că ea ştie că de la fereastra arcată
o pândeşti – dacă ţi-aminteşti când şi când

să ridici ochii – ), de cele mai multe ori
o recunoşti doar constaţi că o ştii mult prea bine ,
că e inutil să mai încerci. – alte ori,
e drept, îţi apare o femeie străină cu mâinile fine

când i le vezi, trecându-şi-le prin păr şi crezi
c-ai putea sta la picioarele ei, doar rar ridicându-ţi privirea
spre faţa ei aplecată pe care ai să vezi

cum se resfrânge lumina bolnăvicioasă de afară, şi ea
chiar să creadă că eşti real. – şi afară să ningă cu mulţi
fulgi funebri, şi tu să îi vorbeşti, fără să te mai asculţi.

“Declaraţie de război” – fragmente – (LVII)

ianuarie 14th, 2008

Într-o democraţie, crima politică e rar folosită de cei care deţin puterea, dar e absurd să credem că e imposibilă. Dacă Puterea se simte ameninţată va suprima persoana incomodă. Crima politică într-o democraţie e mult mai oribilă decât cea săvârşită de un regim dictatorial pentru că cel suprimat de un regim dictatorial are şansa să devină martir, fapt cvasiimposibil pentru cel suprimat într-o democraţie, deoarece Puterea reuşeşte practic să se identifice cu sistemul (democraţia). Într-o democraţie, crima politică săvârşită din ordinul Puterii e întotdeauna mascată:
— prin înscenarea unui accident sau a unei sinucideri;
— prin regizarea unei crime obişnuite, înfăptuită de un pretins criminal de drept comun sau de către o persoană bolnavă psihic (afacerea Kennedy);
— prin uciderea celui nedorit de către masele fanatizate.
Cel mai grav e cazul al treilea, în care Puterea transformă masele în călău, asigurându-şi complicitatea acestora.
Sunt convins că după Revoluţie cel puţin câţiva membri marcanţi ai opoziţiei, care doar printr-un gest princiar al Puterii au fost salvaţi de bătaie sau poate chiar linşaj , oferindu-li-se protecţie în faţa maselor dezlănţuite, s-au convins pe propria piele de justeţea afirmaţiilor anterioare. Puterea i-a graţiat atunci pentru că nu vedea în ei un pericol real.

Inceputul vietii umane, autor John Breck

ianuarie 14th, 2008

Raspunsurile variate propuse la aceasta problema indelung discutata exprima adesea atitudinea corespunzatoare ordinii de zi politice sau sociale si, deasemenea, cunostintele culturale despre dezvoltarea embrionara. Sugestiile se refera, pe rand, la momentul in care mama simte pentru intaia oara copilul miscandu-se in pantecele ei; la momentul in care fetusul poate supravietui in afara uterului (de obicei dupa 24 de saptamani); la momentul nasterii, cand copilul incepe sa respire singur, sau la o perioada de cateva zile dupa nastere, dupa ce nou nascutul si a demonstrat dreptul la viata (aceasta insemnand, printre altele, absenta oricarei boli sau dereglari psiho-somatice).Cu cat marim distanta intre \”inceputul vietii umane\” si momentul fertilizarii, cu atat se dilata si deschiderea pentru avorturi, infanticid si experimente embrionare.

Pe de alta parte, Biserica a afirmat din totdeauna ca viata umana incepe odata cu conceptia, care face frontiera comuna cu fertilizarea. Cu mult timp inainte ca medicii specialisti sa descopere celulele embrionare si cromozomii, scriitorii crestini condamnau avortul in orice stadiual sarcinii, pe temeiul ca fetusul\”format sau neformat\” este intru totul om si poarta in el \”chipul lui Dumnezeu\”. Problema este ridicata astazi din nou dintr-o perspectiva diferita, care incearca sa fundamenteze reflectia teologica pe datele biologice. Urmandu-i pe embriologii britanici, cativa moralisti crestini au facut o distinctie intre embrion si asa numitul\”pre-embrion\”. Acesta din urma e descris ca o masa de celule nediferentiate, de la zigotul unicelular si pana la dezvoltarea \”primei trasaturi\” sau a primului \”ax\” al trupului in timpul saptamanii a treia de sarcina. In acest punct, dupa implantarea in peretele uterului, el sufera o transformare radicala numita \”singularizare\” si se poate spune astfel ca poseda suflet omenesc sau individualitate umana. Potrivit acestei scheme,\”conceptia\” nu trebuie inteleasa ca un moment (de exemplu la incheierea fertilizarii), ci ca un proces.

Trecerea de la \”pre-embrion\” la \”embrion\”, adica de la existenta potentiala la cea actuala, are loc doar la finalizarea acestui proces. Se afirma totusi ca viata umana \”incepe cu conceptia\”. Dar definitia\”conceptiei\” este modificata pe baza recentelor descoperiri din cadrul embriologiei, ea cuprinzand si \”singularizarea\”prin implantarea conceptus-ului (produsului conceptiei) in membrana uterina, lucru care se intampla la aproximativ doua saptamani dupa fertilizare. Cu alte cuvinte, conceptia si fertilizarea numai sunt intelese ca fiind simultane. Fertilizarea marcheaza inceputul procesului conceptiei, proces care dureaza 12-14 zile. Abia la sfarsitul acestei perioade se poate vorbi despre o noua \”viata umana\” si despre existeata unui \”suflet omenesc\” unic.

Cercetarile si discutiile pe aceasta tema au fost rodul unei preocupari pastorale reale. In confuzia morala cauzata de proliferareaavorturilor legale in S.U.A. si in alte tari dezvoltate, data fiind sensibilitatea la traumele produse de violuri si incesturi, multi teologi cauta sincer un mijloc care sa permita victimelor violentei sexuale sa puna capat unei sarcini nedorite intr-un mod \”licit\”, care sa fie conform invataturii morale traditionale a Bisericii. Daca distinctia intre pre-embrion si embrion este legitima, atunci intreruperea unei sarcini inainte de implantare, adica inainte de finalizarea procesului conceptiei si de insufletire, nu va fi considerat \”avort\” in acceptia traditionala a termenului, cum este definit de catre diferitele Biserici. Mai mult, distinctia medicala si morala intre pre-embrion si embrion implica faptul ca primul reprezinta mai degraba viata umana potentiala, decat cea actuala si este, in acest fel, mai putin indreptatit sa beneficieze de drepturile si protectia sociala acordate individualitatilor umane sau \”persoanelor\”. O consecinta majora a acceptarii acestei distinctii consta in eliminarea obiectiilor morale privind proceduri ca fertilizarea in vitro sau cercetarile si experimentele pe embrion in scopuri terapeutice.

Daca astfel de preocupari pastorale si terapeutice sunt laudabile si sincere, ele presupun totusi o perspectiva stiintifica a dezvoltarii embrionului, care este departe de a fi unanim acceptata de catre specialistii in domeniu; deasemenea, ei se opresc asupra problemei teologice a insufletirii si a calitatii de persoana ce deriva de aici, care ridica serioase obiectii din perspectiva ortodoxa. Vom incerca in acest capitol sa schitam argumentul formulat de catre trei dintre cei mai mari eticieni romano-catolici care au abordat acest subiect si vom arata de ce credem ca punctul lor de vedere ar trebui schimbat, datorita recentelor cercetari embriologice. In concluzie vom evalua implicatiile teologice ale pozitiilor lor, din perspectiva ortodoxa.

Shannon, Wolter si McCormick despre \”pre-embrion\”

Pe baza ultimelor descoperiri in domeniul embriologiei, putem schita urmatoarele stadii in dezvoltarea \”pre-embrionului\”:

Multe celule din corpul omenesc sunt celule \”somatice\”, fiecare continand in nucleul sau 46 de cromozomi. Sperma masculina si ovulul feminin sunt celule embrionare sau \”gameti\”, fiecare cu cate 23 de cromozomi. Unirea acestor gameti intr-o singura celula zigot (intr-un zigot unicelular), care contine 46 de cromozomi dispusi in 23 de perechi, se petrece prin procesul fertilizarii. Fertilizarea are loc la capatul trompei uterine, langa ovare. Sperma depozitata in traiectul reproductiv feminin are nevoie de aproximativ 7 ore pana ce enzimele sale penetreaza peretele exterior al ovulului. Vor mai trece apoi trei orepana ce sperma isi va face \”calatoria\” spre locul unde va avea loc fertilizarea. Dintre milioanele de spermatozoizi, unul singur va penetra zona de protectie (zona pellucida) a ovulului si isi va face loc prin citoplasma pentru a se uni cu nucleul haploid (care contine un singur set de cromozomine pereche).

Acesta va produce ceea ce se numeste \”singamie\”: unirea a doi gameti in vederea formarii unei individualitati unice din punct de vedere genetic. Nucleul diploid rezultat contine acum un aranjament unic al materialului genetic (ADN), care determina sexul conceptus-ului si creeaza conditiile pentru mitoza : divizarea celulelor individuale (blastomeri). Procesul incepe cu o celula dubla, o celula tripla a-cronica, apoi o celula cvadrupla, dupa care progreseaza prin multiplide 2 (8, 16, 32, etc.), pana cand embrionul se implanteaza in membrana uterina, spre finalul saptamanii a doua de sarcina.

Timpul desfasurarii acestui proces este bine determinat: aproximativ sapte ore de la relatia intima la fecundare, inca trei ore pana ce sperma va ajunge la ovul si inca douasprezece pentru penetrare. Fuziunea celor doua celule, singamia, mai dureaza inca o zi. Prin urmare, intregul proces ce duce la fertilizare dureaza intre 36-48 de ore. In ziua a patra, embrionul numara circa 16 celule si este localizat langa intrarea uterului. Stadiul \”blastula\” este atins atunci cand celulele care se divizeaza (continuu) formeaza o sfera sau un disc, al carui invelis exterior (trofoblast) va da nastere structurilor nutritive, inclusiv placentei, in timp ce masa interna (embrioblast) constituie embrionul insusi. In acest moment, zona pellucida se rupe, iar embrionul se \”cuibareste\”, se ataseaza de peretele uterului.

In timpul acestei perioade de 10-12 zile, anterioara implantarii, are loc fenomenul impropriu numit \”pierdere\”. Se estimeaza ca intre jumatate si 2/3 din ovulele fertilizate sunt date afara din uter. Ele nu reusesc sa se implanteze si sunt avortate (fara ca mama sa stie), dintr-o multime de motive, Cuma fi dezechilibre chimice in sistemul reproductiv sau gene cu defecte purtate de embrion. Daca embrionul se implanteaza cu succes, el sufera o restructura renumita \”gastrulatie\” sau \”organogeneza\”, rearanjarea celulelor in ectoderm, endoderm si mezoder embrionar. Odata cu aceasta se contureaza si trasatura primitiva, care duce la dezvoltarea initiala a sistemului nervos al ebrionului. La sfarsitul saptamanii a opta, sistemul nervos este pe deplin alcatuit, iar copilul in crestere, numit acum fat (fetus), se poate misca si simte durerea.

Apeland la noile descoperiri din domeniul embriologiei, Thomas Shannon si Allan Wolter afirma alaturi de alti embriologi si de unii teologi, ca trebuie facuta o distinctie clara intre pre-embrion si embrionul propriu-zis. Pre-embrionul, sustin ei, este compus dintr-o masa de celule nediferentiate (blastomeri), fiecare dintre acestea posedand toti potenta. Asemenea hologramei, fiecare blastomer este inzestrat cu aceeasi informatie genetica pe care o poseda intregul. Aceasta inseamna ca de la zigot la formarea primei trasaturi, fiecare celula amorulei are capacitatea de a se dezvolta singura intr-o individualitate umana. Totusi, este o capacitate \”potentiala\”, atata timp cat conceptus-ul trebuie sa primeasca informatie genetica aditionala de la mama dupa implantare, pentru a ajunge la \”singularizare\” si a se dezvolta intr-un embrion adevarat. Acest lucru este evidentiat de faptul ca pre-embrionul se poate imparti in doua entitati identice din punct de vedere genetic (dand nastere la doi gemeni), apoi, in cazuri rare, cele doua se pot reuni pentru a produce o individualitate unica. Se mai afirma ca aceasta capacitate de impartire si reunire persista pana la \”gastrulatie\” numita si \”restrictie\”, atunci cand incepe diferentierea celulelor, iar tot ipotenta se pierde. Cu alte cuvinte, zigotul nu poate deveni un embrion uman pana ce nu primeste informatie genetica suplimentara de la gazda materna si nu de la gameti. Altfel se poate transforma intr-o \”mola hidatidiforma\” canceroasa, compusa din tesut placentar.

Prin urmare, afirma aceiasi moralisti, este impropriu sa se vorbeasca despre existenta embrionului inainte de implantare. De-a lungul primelor doua saptamani, in timp ce se finalizeaza procesul conceptiei, conceptus-ul trebuie numit \”pre-embrion\”, ceea ce nu implica o \”individualitate ontologica\” sau, afortiori, calitatea de persoana. Aceasta indicatie, alaturi de fenomenul \”risipirii\”(wastage), i-a condus la concluzia ca pre-embrionul nu poseda \”suflet \”imaterial si rational. Mergand mai departe , ei sustin teoria \”insufletirii mediate\” si nu a celei \”imediate\”, afirmand ca insufletirea nu poate avea loc inaintea \”singularizarii\” si a rearanjamentului structurii celulare necesare aparitiei embrionului.Pre-embrionul devine astfel, prin definitie, un candidat pentru avortul licit din punct de vedere moral si pentru experimentele stiintifice (desi Shannon si Wolter nu merg atat de departe in mod explicit). O abordare la fel de atenta si informata stiintific o face Richard Mc Cormick in articolul sau \”Cine sau ce estepre-embrionul?\” El afirma ca termenul\”pre-embrion\” a fost adoptat de catre Societatea Americana pentru Fertilitate si de catre British Voluntary Licensing Authority, \”intrucat primele stadii de dezvoltare a mamiferelor implica in primul rand stabilirea trofoblastului non-embrionic si nu formarea embrionului\”. Vom vedea ca aceasta problema este pusa la indoiala de recentele cercetari embriologice.

Articolul lui McCormick prezinta diferite opinii romano-catolice care presupun ca inceputul individualitatii umane coincide cu inceputul calitatii de persoana a omului. El vrea sa demonstreze, asemenea lui Shannon si Wolter, ca individualitatea umana nu este determinata de fertilizare, ci de intregul proces care duce la singularizare si la formarea primei trasaturi (dupa care formarea gemenilor nu mai e posibila). El face in acest sens o distinctie importanta intre\”individualitatea genetica\” si \”individualitatea de dezvoltare\”. Prima exista intr-adevar de la fertilizare, dar aceasta nu inseamna ca conceptus-ul a primit calitatea de persoana sau ca poate fi considerat \”o persoana umana insufletita\”, deoarece trebuie sa existe o anumita stabilitate biologica in organism inainte de a fi posibila calitatea de persoana. Aceasta stabilitate nu apare inainte de stadiul organizarii embrionare primare, adica inainte de aparitia primei trasaturi. Desi concluzia este ca pre-embrionul trebuie tratat ca o persoana, intrucat el este intr-un sens \”persoana in devenire\”, el mentine totusi termenul \”pre-embrion\” datorita tot ipotentei sale caracteristice si a capacitatii de a se diviza in doua partie glale (de a da nastere unor gemeni). Prin urmare, pre-embrionul nu este un\”cine\”, ci este un \”ce\”, care e unic din punct de vedere genetic si are\”posibilitatea de a deveni adult\”. Dar aceasta potentialitate se poate realiza numai prin dobandirea \”individualitatii de dezvoltare\”, dupa aparitia primei trasaturi. El conchide ca pre-embrionul trebuie tratat ca o persoana, dar numai intrucat are un \”potential intrinsec\” de a deveni persoana si intrucat intreaga problema e inconjurata de \”multe incertitudini\”, incheie el.

McCormick nu exclude nici experimentele non-terapeutice, intrucat pentru el pre-embrionul nu poate fi considerat o persoana umana insufletita in realitate.Totusi, el ar aproba cercetarile pre-embrionare numai atunci cand criteriile pentru aceste cercetari sunt stabilite la nivel national. Desi nu abordeaza problema avorturilor pre-implantatorii, opinia sa duce la acceptarea avorturilor din punct de vedere moral, in cazul sarcinilor cauzate de abuzuri sexuale.

Jerome Lejeune si \”cutia de concentrare\”

Cum vom aprecia aceste argumente in favoarea distinctiei intre pre-embrion si embrion, sau intre individualitatea genetica si cea de dezvoltare? Problema se reduce practic la acuratetea evidentei stiintifice care sustine \”tot ipotenta\” blastomerilor si la afirmatia lui McCormick ca \”primele stadii ale dezvoltarii mamiferelor implica, in primul rand, stabilirea trofoblastului non-embrionic si nu formarea embrionului\”. Desi au fost aduse marturii solide in favoarea ambelor idei, alte studii recente duc la concluzii diferite.

Totusi, inainte de a nota aceste consideratii, este nevoie sa accentuam faptul ca stiinta embriologiei se afla intr-o stare de flux. Mai ales in S.U.A. si in Franta, dezbaterea se concentreaza acum asupra unor probleme precum rolul citoplasmei in transmiterea informatiei genetice catre ovululul proaspat fertilizat, dar parerile specialistilor asupra acestui subiect nu au ajuns inca la un consens. Evidenta care incepe sa se impuna tinde totusi sa sprijine teoria ca viata umana (existenta individuala si,prin urmare, cea personala) incepe nu odata cu implantarea, ci odata cu finalizarea fertilizarii si cu singamia sau, in cele din urma, cu stadiul bi-celular al mitozei. Pentru a intelege aceasta problema, vom reaminti un caz recent care a atras atentia in mass-media, intrucat a adus disciplina secreta a embriologiei in sfera legii civile.

In aprilie 1989, New York Times relata despre divortul in curs dintre Mary Sue Devis si Jr. Lewis Davis, din Maryville, Tennessee. Ceea ce facea din aceasta intamplare un fapt unic si un caz celebru pe plan international era faptul ca cei doi apelasera la fertilizarea in vitro, care a produs un total de 9 embrioni. Doi dintre acestia au fost transferati in uterul doamnei Davis, dar nu au reusit sa se implanteze. Ceilalti 7 au fost inghetati pentru o intrebuintare ulterioara. In timpul divortului, doamna Davis a cerut custodie, fie pentru a primi embrionii chiar ea, fie pentru a-i dona cuiva. Domnul Davis a afirmat, pe de-o parte, ca nu poate fi obligat sa-si asume responsabilitatea de parinte dupa divort si, prin urmare, a cerut si el custodie pentru a distruge embrionii, ca o parte a proprietatii comune a cuplului. Pe langa problema conservarii criogenice si posibilitatea ca embrionii sa moara in cutia de concentrare, datorita intarzierilor sistemului juridic, adevarata problema morala se reduce la un fapt esential: embrionii erau persoane umane cu\”drepturi\” vrednice de protectia legii, sau erau o simpla proprietate comuna care trebuia impartita intre cele doua parti si folosita in consecinta ? Decizia a fost, in cele din urma, luata la recurs. Dl. Davis a primit custodia si embrionii au fost, probabil, distrusi.
Unul din martorii apararii(ai mamei) a fost eminentul genetician francez Dr. Jérôme Lejeune, care isi casigase recunoasterea mondiala pentru descoperirea trisomiei, cauza sindromului Down. Marturia lui Lejeune este reprodusa in cartea saThe Concentration Can, When Does Human Life Begin? Desi Lejeune, decedat intre timp, a fost criticat pentru perspectiva sa \”integrista\” si pentru apararea inflacarata a invataturii romano-catolice despre avort, marturia sa se bazeaza pe cercetari facute in Anglia, Franta si S.U.A. care au fost acceptate de comunitatea stiintifica internationala. Expunem pe scurt, in cele ce urmeaza, argumentarea sa.
La sfarsitul anilor’80, cercetarile geneticianului britanic Alec Jeffreys au confirmat unicitatea genetica a fiecarui ovul uman fertilizat, stabilind prin experiment stiintific ca zigotul unicelular se caracterizeaza prin \”individualitate genetica\”. Alte cercetari intreprinse de grupuri ale Universitatilor Cambridge si Duke au aratat ca procesul chimic numit \”metilare\” determina informatia care va fi transmisa de anumite segmente de ADN in timpul fertilizarii. S-a crezut mult timp despre cromozomii gametilor materni si corespondentiilor masculini, care se unesc pentru a crea cele 23 de perechi de cromozomi ai nucleului diploid,ca sunt identici.

Descoperirea metilarii a infirmat acest lucru, aratand ca fiecare cromozom masculin si fiecare cromozom feminin aduce zigotului o informatie unica. Adaugarea de metil (CH3) peste baza citozina aADN-ului are un efect de intrerupere sau de suprimare a activitatii genetice specifice astfel incat, cu fiecare divizare succesiva, celulele devin tot mai diferentiate. In exprimarea lui Lejeune, \”oul fertilizat este cea mai diferentiata celula de subsoare\”.El contine toata informatia necesara pentru a produce o fiinta umana vie.\”Expresia primara\” a vietii umane deriva din alinierea unica a materialului cromozomic in nucleul acestei celule originare. Atunci cand fertilizarea e incheiata, acea expresie incepe sa dirijeze functionarea celulara.

Afirmatia este adevarata in ciuda faptului ca ARN-ul matern, derivat din citoplasma ovulului, dirijeaza dezvoltarea zigotului pana la mitoza, cand genomul embrionic este activat. Acest prim proces de dezvoltare are loc odata cu singamia. Individualizarea ce rezulta, unica din punct de vedere genetic, e formata din interactiunea nucleului si a citoplasmei, care continua chiar dupa ce genele embrionului sunt \”activate\”. Totusi, \”expresia primara\” care ar putea fi identificata cu\”sufletul\”, trebuie sa fie prezenta de la singamie, pentru a crea conditiile necesare interactiunii si pentru a dirija cresterea zigotului. Pe parcurs, in timp ce zigotul unicelular sufera mitoza, anumite portiuni din informatia sa genetica sunt \”dezactivate\” de metilare. Astfel, diferentierea poate avea loc, permitand dezvoltarea organismului de-a lungul perioadei pre-implantarii.

Daca Lejeune are dreptate, diferentierea celulara este \”programata\” sau \”inscrisa\” in conceptus de la inceputul existentei sale. Prin diferentierea initiala, informatia genetica este transmisa de la prima celula la a doua. Lejeune vorbeste despre un stadiu ipotetic tri-celular al mitozei si afirma ca individualizarea are loc la acest nivel. Faptul e confirmat (fie la stadiul tri-celular, fie la cel tetra-celular) prin aceea ca, dincolo de acest punct, este imposibil sa se creeze o himera (o fiinta care rezulta din amestecarea materialului neasemanator genetic,precum anomalia oaie-tap numita \”geep\”). Pe masura ce continua diviziunea celulara, o alta informatie este \”dezactivata\” si are loc o diferentiere si mai pronuntata. Aceasta inseamna ca diferentierea celulara incepe nu cu implantarea, ci cu \”singularizarea\”, abia la sfarsitul primelor doua saptamani ale sarcinii. Ea incepe cu zigotul unicelular, atunci cand o \”expresie primara\” dirijeaza un proces continuu care, in conditii normale, va duce la nasterea unui copil. Prin urmare, in viziunea lui Lejeune, este gresit sa se vorbeasca de \”pre-embrion \”ca o\” masa nediferentiata de celule\”. Diferentierea, care implica existenta individuala, se petrece odata cu incheierea fertilizarii. Deci fertilizarea si conceptia trebuie recunoscute ca fiind simultane.

Pe de alta parte, chiar expresia \”pre-embrion\” se arata ca fiind una gresita, care trebuie abandonata. Daca fertilizarea si conceptia sunt simultane, atunci distinctia intre \”individualitate genetica\” si \”individualitate de dezvoltare\”numai poate exista. Fertilizarea marcheaza in mod obisnuit inceputul unui proces continuu, neintrerupt, care implica \”individuazarea\”progresiva prin diferentiere si specificitate, de la stadiul bi si tri-celular al dezvoltarii embrionului. Viata umana incepe deci, mai degraba cu fertilizarea, atunci cand intregul \”cod\” sau \”program\” inscris in zigot incepe sa dirijeze diviziunea celulara si schimbul de informatie genetica.

O evaluare ortodoxa

Problema esentiala ridicata de aceasta dezbatere se refera la\”individualizare\”,procesul in urma caruia individualitatea de dezvoltare si cea ontologica – deci un individ uman distinct, sau o\”persoana\”-se poate spune ca exista.In aceasta privinta embriologii si eticienii sunt impartiti astazi in doua tabere. Pentru unii, toti potenta si lipsa aparenta a diferentierii intre blastomeri sau primele celule embrionare (alaturi de procentajul mare de ovule fertilizate respinse) sunt marturii ale \”insufletirii intarziate\” si a legitimitatii caracterizarii conceptus-ului pre-implantat ca un\”pre-embrion\”. Pentru altii, individualitatea genetica (care exista fara discutie de la singamie) si continuitatea dezvoltarii de la fertilizare la implantare si mai departe, sunt argumente puternice in favoarea \”insufletirii imediate\”. Aceasta inseamna ca de la fertilizare, embrionul este o individualitate umana, care poate fi numita \”persoana\”, cu drepturi de protectie deplina din partea legii.

Dilemele etice ridicate de aceasta dezbatere sunt multiple. Daca insufletirea sau identitatea individuala apare odata cu trasatura primara la implantare, atunci s-ar putea vorbi de mai multe niveluri de protectie acordata conceptus-ului. Cei care accepta acest punct de vedere vor fi de acord ca \”pre-embrionul\”, ca individualitate umana potentiala, are dreptul la respect si protectie impotriva manipularii hazardate. Ei vor accepta totusi experimentele pe embrion in vederea obtinerii unor rezultate care sa imbunatateasca tehnicile pentru proceduri ca schimbarea genelor, reproducerea asistata prin FIV(fertilizarea in vitro) sau contraceptia. Deasemenea, ei vor socoti drept morala intreruperea sarcinilor rezultate din viol sau incest si poate chiar vor sustine avorturile \”selective\”.

Daca este definitiv dovedit faptul ca diferentierea celulara incepe de la fertilizare, adica faptul ca insufletirea are loc odata cu singamia, atunci, pentru multi eticieni, \”fereastra\” de doua saptamani, pretinsa de Shannon, Wolter s.a. dispare. Tot ipotenta ar aparea ea insasi ca o himera: un concept hibrid nascut din interese si dintr-o stiinta defectuoasa. Fertilizarea in vitro si experimentele pe embrion ar insemna manipulare care violeaza drepturile individului la protectie. Indiferent de modul in care a fost conceput embrionul, a pune capat intentionat unei sarcini, in orice moment al ei, inseamna un act ilicit de avort, intrucat el distruge o persoana umana in curs de dezvoltare.

Care este opinia Ortodoxiei fata de aceasta problema? Antropologia Bisericii, fundamentata pe un principiu dublu al \”sacralitatii si sfinteniei vietii\”, cheama la recunoasterea calitatii de persoana a omului din \”momentulconceptiei\”. In timp ce embriologia moderna a demonstrat ambiguitatea inerenta acestei expresii, respingerea ortodoxa a avortului in orice stadiu (\”indiferent ca fetusul este format sau neformat\”, in limbajul Sfantului Vasile), se aliniaza cu perspectiva mai conservatoare a Bisericii Romano-Catolice care sustine insufletirea imediata.
Opiniile celor doua Biserici se despart in privinta doctrinei catolice despre \”insufletire\”, mai ales asa cum a fost exprimata ea in termeni aristotelici si tomisti. Expresii precum \”insufletire\”, \”infuzia unui suflet imaterial rational\”, sau\”un principiu al unei individualitati materiale sau principiu al sinelui\” sunt dualiste in viziunea ortodoxa, fiind o mostenire origenista. Din perspectivapatristica rasariteana, sufletul sau nephesh-ul este chiar calitatea de persoana a individului (Facerea 1,26-27; 2,7). Prin urmare, este mai potrivit a spune: \”Sunt un suflet\” decat \”Am un suflet\”. De aceea, lunga controversa legata de insufletirea imediata sau mediata (intarziata), isi are obarsia intr-o antropologie defectuoasa, care crede ca trupul material este animat de un suflet rational creat separat de el si infuzat in el la fertilizare, la implantare sau la un alt stadiu al dezvoltarii sale.

Sustinatorii teoriei insufletirii intarziate argumenteaza de regula cu doua acte biologice: multiplicarea monozigotica si \”risipa\” respingerea ovulelor fertilizate inaintea implantarii). Anthony Fisher a discutat ambele probleme in articolul sau Individuo genesis si a adus argumente ce sunt compatibile cu punctul de vedere ortodox. In timp ce problema \”risipei\” poate fi rezolvata doar prin ideea de teodicee, cu privire la multiplicarea monozigotica (twinning), noi putem afirma urmatoarele: Este un lucru stabilit faptul ca blastomerii au o anumita toti potenta pana la gastrulatie si la atingerea singularizarii. Una sau mai multe celule ale morulei pot fi separate de masa principala si, intrucat grupul separat contine toata informatia genetica a zigotului originar, el se poate dezvolta intr-un \”geaman identic\”. De fapt gemenii, posedand material genetic similar, nu sunt deloc \”identici\” in sensul strict al cuvantului, asa cum orice parinte al unor gemeni stie. Daca fiecare se dezvolta dintr-un genom comun, ei sunt-in virtutea metilarii si a actiunii citoplasmei oocite(ARNmatern)-diferentiati genetic, de vreme ce blastomerii insisi sunt diferentiati de la stadiul bi-celular al mitozei, cand incepe expresia genomica.

Prin urmare, celulele pre-implantatorii se pot desparti in gemeni. Problema spinoasa a existentei unui suflet sau a doua suflete se rezolva daca privim fiecare entitate ca \”fiind\” un suflet si nu ca \”avand\” un suflet, pentru ca prin\”suflet\” intelegem puterea daruita de Dumnezeu sau dynamis (formula primara a lui Lejeune) care actualizeaza existenta umana personala. In cazurile de reunire, identitatea personala nu mai este exprimata de doua existente individuale, ci de una singura. Gemenii \”identici\” nu sunt deci fiinte identice. Identitatea lor este genetica, dar este limitata de metilare, astfel incat fiecare se dezvolta intr-o persoana unica si distincta.
Fenomenul toti potentei, limitat cum este, nu se prezinta deci ca un impediment in calea ideii ca embrionul pre-implantatoriu trebuie privit ca o fiinta umana personala. Daca formarea primei trasaturi marcheaza sfarsitul toti potentei si a posibilitatii de a produce gemeni, diferentierea celulara incepe nu in acest moment, ci aproape imediat dupa fertilizare, la stadiul bi-celular al divizarii.

O asemenea diferentiere prematura pare sa puna in discutie ideea lui McCormick potrivit careia \”stadiile primare\” ale dezvoltarii mamiferelor implica in primul rand stabilirea trofoblastului non-embrionic si nu formarea embrionului. In acest stadiu, trofoblastul este un element si o conditie vitala in dezvoltarea embrionica, la fel cum sunt \”organele vitale\” care se dezvolta ulterior. Acest lucru este adevarat in ciuda faptului ca placenta este inlaturata la nastere. Dintii de lapte, parul si fiecare celula somatica a fiecarui organ inlaturat la un anumit punct al dezvoltarii umane, sunt inlocuite de altele. Nu se poate spune atunci ca organizarea si cresterea trofoblastului in stadiul pre-implantatoriu exclude ideea ca embrionul este o viata umana individuala,pentru ca, desi trofoblastul constituie manifestarea vizibila a acestei noi vieti, \”programul\” (sau \”formula primara\”) care va determina dezvoltarea sa ulterioara in organe vitale este deja activ, asteptand sa ia expresie la momentul potrivit in ciclul vietii. In conditii normale, exista o continuitate in dezvoltarea umana, de la formarea zigotului la implantare, apoi la formarea sistemului nervos, pana la nastere. Singurul moment in cadrul acestui continuum in care se poate spune ca incepe viata umana nu este altul decat chiar inceputul sau.

Acest tip de gandire ridica intrebari esentiale privind moralitatea unor proceduri ca FIV si avortul terapeutic sau la cerere. Oricat de dorita ar fi acea \”fereastra\” de doua saptamani pentru a facilita reproducerea, pentru a pune capat sarcinilor tragice si nedorite sau pentru a permite experimentele pe embrion, descoperirile recente in embriologie si genetica arata ca o astfel de fereastra nu exista. Daca intr-adevar diferentierea celulara incepe in stadiul bi-celular, atunci numirea formei embrionare primare de viata ca \”pre-embrion\” este in cel mai bun caz amagitoare. Aceasta diferentiere, sugerata clar de fenomenul metilarii, de imposibilitatea crearii de himere la stadiul tetra-celularal divizarii, confirma parerea traditionala a Bisericii ca viata umana incepe cu fertilizarea si singamia ce-i urmeaza.

Totusi, chiar daca embriologii ar demonstra in cele din urma ca o asemenea diferentiere nu exista – ca metilarea nu se aplica la oameni si ca pre-embrionul este o \”masa de celule nediferentiate-aceasta nu ar schimba convingerea Bisericii Ortodoxe ca viata umana incepe cu conceptia, adica odata cu fertilizarea.Principiul vietii sau \”formula primara\” care produce o dezvoltare continua, ajungand in mod normal la nasterea unui copil, este prezent de la primul stadiu. Prin urmare, nu se poate face nici o afirmatie rezonabila privind moralitatea avortului, a reproducerii asistate si a experimentelor embrionare, fara sa se tina cont de acest adevar esential.

www.crestionortodox.ro

Case de iarna la tropice…

ianuarie 14th, 2008

In primul deceniu postdecembrist, Romania a reprezentat o noua piata de desfacere si de investitii. Se pare ca intrarea in Europa, crearea unei oarecare stabilizari bancare – dirijata din pacate de mai marii oligarhi au diminuat entuziasmul investitorilor din afara tarii. Controlul exercitat de cateva nume si de catre forta capitalistilor imbogatiti peste noapte nu lasa loc micilor investitori sa mai achizitioneze vreun imobil.
Cresterea preturilor terenurilor si a imobilelor va depasi 20% in 2008.
Daca pana in urma cu cativa ani au fost nenumarate tentative de investitii si achizitionari imobilare de catre romanii plecati in strainatate, acum ar fi randul si celor din tara sa investeasca in strainatate, in tari cu o mai buna protectie a investitiei si unde legislatia functioneaza bine.
La un pahar de vorba cu un amic senior, specialist in speculatii imobilare la nivel international ne-am hotarat sa deschidem o consultanta in materie de tranzactii imobiliare in S.U.A., in Florida, pentru posibili cumparatori din Romania, precum si din alte tari occidentale.
Caderea pietii imobiliare din ultimele luni in S.U.A. deschide portile unor noi oportunitati celor interesati sa investeasca in valori imobiliare.
Florida a devenit in ultimele doua decenii un paradis al celor ce vor sa-si petreaca lunile de iarna sub soarele tropicelor. Daca unii isi petrec iarna doar, altii se retrag pe coasta Atlanticului la pensie.
Multi romani isi cumpara cabane, case de vacante in munti la preturi ridicate, insa din motive de lucru sau de lipsa de timp nu beneficiaza de ele.
Investitorii imobiliari, in cazul Floridei, ofera spre inchiriere apartamentele ipotecate reusind in acest fel sa plateasca ratele lunare fara nici o bataie de cap.
Un apartament comun este compus din doua dormitoare, bucatarie, sufragerie si doua bai, balcon. Pretul variaza in functie de localizarea acestuia, daca e situat la ocean sau la canalul intercostal unde are si un mic debarcader, altfel spus garajul miniyachtului. Ocupantii au acces la teren de golf, tenis, piscina si fitness.
Serviciile noastre sunt specializate in localizarea imobilelor la cerere, in determinarea unui pret avantajos si in gasirea unui finantator ori al unui trust bancar flexibil, cu dobanzi cat mai reduse. Este preferabil de a incheia contractul de cumparare-vanzare aici, in Florida, si nu la filialele din Europa.
Plata se poate face integral sau in rate cu ipoteca, pe 10 ani, ori 20 ani.
Suntem in masura sa va oferim tururi virtuale pentru cei interesati, ori aici va stam la dispozitie in a va ghida spre vizitarea a cat mai multor imobile inainte de decizia achzitionarii proprietatii dorite.
Biroul nostru dispune de informatii detaliate si specializate pe ansamblul dezvoltarii turistice si urbanistice in Florida vizand rentabilitatea achizitonarii proprietatii, fie prin cresterea valorilor imobiliare in urmatorii ani, fie prin inchiriere.
Intermediam imobile in zona din sud-estul Floridei, intre West Palm Beach si Fort Lauderdale, o zona unica si cu destinatii turistice inedite: Everglades, Key West, Disney World, Bahamas sa.
Oferim si posibilitati de inchiriere sezoniera la preturi sub cotele hoteliere.
Piata ofertei este superioara cererii, asa ca este o oportunitate ideala si un moment excelent de re-cucerire a Americii prin eventualele investitii. Cazul Floridei nu e singular, avem exemplul Elvetiei, Italiei, Frantei, Greciei s.a. unde cumparatorii provin din afara tarilor mentionate.

Preturi informative:
• In Dubai un apartament de 70mp construiti, doua camere, costa 120 000 de euro.
• In Spania, acelasi tip de apartament 130 000 de euro
• In Grecia, un apartament cu vedere la mare costa in jurul a 130 000 de euro.
• In Florida (zona Palm Beach considerata una dintre cele mai luxoase si scumpe din SUA) un apartament de peste 120 mp construiti cu doua bai, doua dormitoare costa in jurul a 200.000 dolari; iar daca apartamentul e situat la ocean pretul creste pana la 400,000 dolari.
• Apartamentele mai mici, considerate garsoniere aici, insa in Romania ar fi doua camere cu o suprafata de 70 mp costa intre 80 000 si 100 000 de dolari.

In incheierea articolului nostru va supunem atentiei un ghid cu cateva oferte actualizate.Pentru mai multe detalii scrieti-ne pe adresa: cibiniumconsulting@gmail.com . Alfred Campana si Florin Predescu va stau la dispozitie.

http://rmlsfl.mlxchange.com/Pub/EmailView.asp?r=371721095&s=RML&t=RML

http://rmlsfl.mlxchange.com/Pub/EmailView.asp?r=1854919735&s=RML&t=RML

http://rmlsfl.mlxchange.com/Pub/EmailView.asp?r=1708070817&s=RML&t=RML

http://rmlsfl.mlxchange.com/Pub/EmailView.asp?r=1016043686&s=RML&t=RML

http://rmlsfl.mlxchange.com/Pub/EmailView.asp?r=915296609&s=RML&t=RML

http://rmlsfl.mlxchange.com/Pub/EmailView.asp?r=580060356&s=RML&t=RML

http://rmlsfl.mlxchange.com/Pub/EmailView.asp?r=1718719985&s=RML&t=RML

http://rmlsfl.mlxchange.com/Pub/EmailView.asp?r=585928361&s=RML&t=RML

http://rmlsfl.mlxchange.com/Pub/EmailView.asp?r=585928361&s=RML&t=RML

http://rmlsfl.mlxchange.com/Pub/EmailView.asp?r=10281824&s=RML&t=RML

http://rmlsfl.mlxchange.com/Pub/EmailView.asp?r=470034599&s=RML&t=RML

http://rmlsfl.mlxchange.com/Pub/EmailView.asp?r=1650363841&s=RML&t=RML

http://rmlsfl.mlxchange.com/Pub/EmailView.asp?r=1577774266&s=RML&t=RML

George W. Bush

ianuarie 14th, 2008

Bush fiul, doreşte să rămână în istoria Preşedinţilor Americani, ca promotor al “democraţiei Americane” în Orient.
Nereuşita impunerii sus numitei democraţii în Irak, Pakistan, nevorbind de Afganistan, vrea să fie uitată de contemporani prin Pacea între Palestinieni şi Israelieni. Intenţii bune, ce vor rămîne numai intenţii.
Să faci pace între două semeţii, ce se urăsc, se desconsideră, care teritorial-istoric îşi revendică acelaşi teritoriu? Este posibil? Poate, dar nu în generaţia de azi.
Generaţia de azi, este dezbinată religios-politic; este vorba atât de societatea israeliană, cât şi de cea palestiniană.
Nici unul din cei doi lideri nu are Mandat Parlamentar, sau Referendum, pentru încheierea Păcii.

Nici un Guvern Israelian nu are mandat de:
– cedare de teritorii (legea Văii Jordanului, legea Golanului)
– divizare a Jerusalemului (legea Jerusalemului unic, nedivizibil ca si Capitală a statului Israel)
– reîntoarcerea la graniţele din 1967, de dinaintea Războiului de 6 zile
– acceptare a reîntoarcerii populaţiei arabe ce a părăsit regiunea în 1948- 1949, pe teritoriul actual al Israelului (Jaffa, Lod, Ramleh, Haifa, Accre) ca să enumăr numai câteva oraşe.

P.L.O.- cerinţe minimale:
– Stat Palestinian pe teritoriu nefărîmiţat între West Bank şi Jeriho; legătura cu Gaza Strip nefiind definitivată (teritoriul fiind actual condus de Hamas, grupare ce nu recunoaşte nici Israelul şi nici actualul PLO)
– Capitala noului Stat fiind Jerusalem
– Graniţele Israelului fiind graniţele ONU 1948, sau în cel mai rau caz graniţele din 1967, de dinaintea Războiului de 6 zile.
– reîntoarcerea populaţiei arabe pe tot teritoriul părăsit în 1948-1949 (chit că acest lucru a fost comentat altfel de George W. Bush)

Ce minune se poate întîmpla pînă la încheierea mandatului Prezidenţial al lui George W. Bush, 31 decembrie 2008?

Ce generaţie va încheia Pacea în Orientul Apropiat?
Nu ştiu, dar presupun că peste nu multe generaţii arabii israelieni vor fi majoritari pe teritoriul Israelului şi atunci….

Sir EDMUND HILLARY, alpinist si explorator neo-zeelandez, a încetat din viata

ianuarie 14th, 2008

Sir EDMUND HILLARY, alpinist si explorator neo-zeelandez, a încetat din viata la vârsta de 88 ani, în urma cu câteva zile, veste anuntata de Primul ministru al N.Zeelande Helen Clark.

Sir E.Hillary, nascut la Auckland în anul 1919, este primul om care a reusit sa atinga în anul 1953 vârful cel mai înalt din lume, Everest (Nepal), la înaltimea de 8.848 m., însotit de sherpa Tenzing Norgay. Explorarea acestui vârf a mai fost tentata de zeci de ori, de alti alpinisti, dar fara rezultat.

Alpinistul Hillary a continuat sa “colectioneze” si alte vârfuri, urcând nu mai putin de zece în muntii Himalaia, între anii 1956 si 1965, de asemenea a atins Polul Sud în 4 Ianuarie 1958 cu o Expeditie Trans-Antarctica a Commonwealth-ului. (N.B. O coincidenta bizara de date: decesul a fost anuntat Vineri 4 Ianuarie 2008).

În ciuda siluetei, mic de statura si cam dezordonata, el a impus respect prin forta si rabdare, prin vointa dar si prin dorinta de a ajuta poporul sherpa (locuitorii din Muntii Nepal) petrecând o mare parte din viata lui construind scoli si spitale în Himalaia.

În Iulie 1953, a fost onorat Cavaler comandor al Ordre de l’ Empire Britanique, apoi membru al Ordre de Nouvelle-Zélande în 1987. Cu ocazia celei de a cincizecea aniversari de la prima ascensiune a Everestului, guvernul nepalez i-a conferit “cetatenia onorifica” în cursul unei ceremonii la Katmandu, E.Hillary fiind primul strain care a primit aceasta distinctie.

Acest neo-zeelandez, este considerat ca unul dintre cei mai mari aventurieri ai secolului XX, om modest, astfel încât a fost capabil sa recunoasca faptul ca el a fost primul om care a atins vârful Everest, aceasta însa mult timp dupa moartea lui Tenzing Norgay, partenerul lui de drum.

În anul 2005, Sir Edmund Hillary a cerut UNESCO sa înscrie pe lista “Patrimoniului mondial în pericol” si Vârful Everest – “Toit du Monde” – denumire atribuita de însusi cuceritorul vârfului.

Helen Clark, Primul ministru al N.Zeelande în comunicatul decesului exploratorului Sir Edmund Hillary, a declarat ca: “E.Hillary se descria ca un neo-zeelandez de mijloc, cu modeste capacitati. În realitate, era un colos. Era o figura de erou, care nu numai ca a cucerit Everestul, dar a trait o viata determinata, modesta si generoasa”.

Stimularea inteligenţei emoţionale a adolescenţilor – prezentare de carte

ianuarie 14th, 2008

În lumea în care trăim, copiii se maturizează mult mai repede decît s-a întîmplat vreodată. Adolescenţii sînt expuşi tentaţiilor de tot felul, iar acest context îi predispune la greşeli. Ei ajung să încalce regulile nu pentru că sînt \”copii răi\”, ci pentru că nu sînt pregătiţi să facă faţă multitudinii de experienţe care sînt trăite pentru prima oară. Intenţia acestei cărţi este de a-i pregăti pe părinţi să-şi joace cît mai bine rolurile pe care trebuie să le adopte în creşterea copiilor lor. Căci un părinte nu trebuie să fie doar cel mai bun prieten al adolescentului; el este de asemenea instanţa care-i impune reguli, ancora de care se agaţă şi, uneori, chiar \”personajul negativ\”. E de dorit ca un părinte să fie dispus să se transforme oricînd în confident, bun ascultător, conspirator sau partener de distracţii al copilului.
Cultivarea inteligenţei emoţionale de o parte şi de alta este în fapt cel mai important aspect al unei relaţii iubitoare, bazate pe încredere şi sinceritate. Capcana cea mai frecventă este aceea că părinţii se concentrează cu precădere pe rezultatele şcolare, pe performanţele intelectuale ale copiilor lor. În fapt, identitatea şi viitorul adolescenţilor sînt determinate de bunăstarea lor emoţională şi spirituală.
Această carte înţeleaptă, practică, plină de umor vă oferă mijloace şi strategii de a stabili o relaţie părinte-adolescent plină de înţelegere şi bucurie.

Dr. Maurice J. Elias este profesor de psihologie la Rutgers University şi un expert recunoscut în rezolvarea problemelor legate de copii şi de educaţie.

Dr. Steven E. Tobias, doctor în psihologie, director al Centrului de dezvoltare a copilului şi a familiei din Morristown, New Jersey, este un expert în probleme privind dezvoltarea copilului, aptitudinile sociale şi tulburările de deficit de atenţie/hiperactivitate.

Dr. Brian S. Friedlander este creator de programe pe calculator şi psiholog şcolar în New Jersey. Programele sale au fost de ajutor multor elevi şi educatori.

Autori: Maurice J. Elias, Steven E.Tobias, Brian S.Friedla

Colecţia: Familia la Curtea Veche

Evenimente culturale

ianuarie 14th, 2008

Cele sapte pacate mortale

Grupul “Internationalistii”, format din regizori de teatru din intreaga lume, au sustinut in zilele de 7-8 ianurie 2008 un seminar, prezentind lucrarea “Cele sapte pacate mortale”.
Acesti regizori isi propun un schimb de experienta internationala, invitind publicul la un dialog intercultural, care sa extinda perceptiile personale. Astfel, accesul la teatrul international devine accesibil audientei din intreaga lume.
Romania este reprezentata in acest grup de catre regizoarea Ana Margineanu, binecunoscuta pentru piesele sale puse in scena la teatrul Odeon din Bucuresti si teatrul Fringe din Londra, precum si pentru piesa “The Sunshine Play” jucata pe scenele din Dublin, Saint Petersburg, New York, Viena, Praga, Stuttgard si Basel. Cistigatoare a multor premii internationale, membra a programului “dramAcum”, participanta in schimbul de experienta internationala de la Teatrul Lincoln din New York in 2007, Ana Margineanu este in prezent unul din regizorii celei mai mari productii Media Pro TV – “Cu un pas ininte”.

***

Pictura si Desen in New York

La data de 8 ianuarie 2008, la galeria Broom Street Gallery, s-a deschis prima expozitie personala din New York a artistului roman, Dumitru Ivan. Absolvent al facultatilor de arta din Cluj si Bucuresti, membru al Uniunii Artistilor Plastici din Romania, precum si al Uniunii Artistilor Plastici din New York, artistul a expus atit in Romania, cat si in Germania, cat si in mai multe state de pe teritoriul SUA.
In seara zile de 11 ianuarie, artistul a participat la o intilnire cu publicul, urmind ca expozitia sa ramina deschisa pentru iubitorii artei, timp de doua saptamini.

***

Modernism Grafic de la Baltic la Balcani, 1910-1935

Biblioteca Umanitara si de Stiinte Sociale din New York, prezinta pina la data de 27 ianuarie 2008, in cadrul Galeriei “Sue si Edgar Wachenheim III”, expozitia “Modernism Grafic de la Baltic la Balcani, 1910-1935”. Este prima expozitie de modernism Est European organizata de aceasta biblioteca. Peste 50 de carti, in peste 12 limbi sint prezente in expoztie, cele mai multe fiind aduse de la Biblioteca Publica din New York. Explorind perioada de dupa primul razboi mondial, cu accent pe miscarea literara a inceputului secolului 20, lucrarile expuse sint impartite in 5 departamente, fiecare departament prezentind si lucrari artistice ale momentului. Romania este reprezentata de pictorul si sculptorul Victor Brauner, nascut la Piatra Neamt in 1903, absolvent al Academiei de Arta din Bucuresti. Artistul si-a trait o mare parte din viata in Franta, unde s-a si stins din viata in anul 1966.

Moartea se numeste Enoiu

ianuarie 14th, 2008

“Niciunul nu s-a cait. Abia astazi pare sa se iveasca sansa ca ucigasii securisti sa fie judecati pentru atrocitatile comise”.

Crimele epocii comuniste, precum cele ale fascistilor, nu au fost „accidente naturale”, ci au avut intotdeauna faptuitori concreti si identificabili.

Fostul colonel de Securitate, unul dintre anchetatorii cei mai temuti din crunta perioada stalinista, Gheorghe Enoiu ar putea sa fie in fine tras la raspundere penala pentru nelegiuirile pe care le-a comis (chiar si din perspectiva „legislatiei” epocii).

Trecerea anilor nu schimba datele problemei: crimele impotriva umanitatii raman imprescriptibile. Varsta unora dintre asasini nu este o circumstanta atenuanta si, in fond, prea putin le-a pasat lor de batranetea unor Iuliu Maniu ori Dinu Bratianu. Maurice Papon a fost judecat in Franta in pofida diverselor petitii ce invocau varsta inaintata pentru incetarea procesului impotriva acestui sustinator activ al politicii exterministe impotriva evreilor.

Eichmann nu a fost un personaj izvorat din imaginatia lui Simon Wiesenthal (ori a Hannei Arendt, autoarea celebrei carti despre „Banalitatea raului”), ci un Sturmbanfuhrer zelos si calculat, fanatizat de miturile ideologiei naziste. Tortionarii politiilor secrete totalitare au fost in genere indivizi patibulari, monstri lipsiti de orice notiune etica.

Spre a relua o sintagma a unui istoric francez, Securitatea a simbolizat, in gradul cel mai intens si pervers, cancerul sufletelor. Nu exista scuza pentru cei care au facut posibile si au participat la aceste orori. Ofiterii si delatorii aflati in slujba lor au permis functionarea unui sistem infernal, menit sa suprime orice urma de autonomie a individului.

Titlul acestui articol este inspirat de romanul scriitorului slovac Ladislav Mnacko, „Moartea se numeste Engelchen”. Nimic mai sinistru decat acest nume al tortionarului gestapovist, precursorul brutei absolute numite Enoiu. „Ingerasul” nazist nu era mai putin „devotat cauzei” decat abjectul calau roman.

Enoiu simbolizeaza, la ora actuala, Raul radical ca esenta a sistemului criminal si ilegitim impus Romaniei de catre URSS si servit, vreme de decenii, de catre membrii nomenklaturii (politica, ideologica, utecista, economica, culturala si mai ales securist-politieneasca). Enoiu a actionat la ordinele lui Alexandru Draghici, membru al Biroului Politic, vicepresedinte al Consiliului de Ministri si ministru al afacerilor interne, pe care acum incearca sa-l prezinte drept un individ de-a dreptul „omenos”.

A batut cumplit, cu o maniacala, insatiabila pofta de a-si umili victimele. De la Alexandru Ivasiuc am aflat despre felul in care Enoiu l-a tratat in perioada anchetelor din 1956-1957 pe Marcel Petrisor, tanar intelectual acuzat de „uneltire impotriva regimului democrat-popular”. Dupa saptamani, chiar luni de infioratoare batai, ordonate si conduse de Enoiu, ciomagarul avea sa recurga la arma psihologica, privandu-si prizonierul chiar de dreptul la speranta: „Marturiseste, Petrisor, altfel crapi in bataie. Intelege ca noi te omoram si tot noi te vom reabilita”. In aprilie 1968, cand Ceausescu l-a reabilitat pe Patrascanu, Enoiu se afla intre cei invitati sa asculte „expunerea” secretarului general. Asemeni fostului comandant din „Colonia penitenciara” de Kafka, Enoiu suradea macabru, asteptandu-si ceasul revenirii. Cel mai scandalos este faptul ca pana si dupa condamnarea oficiala a dictaturii comuniste, Enoiu si cei de teapa lui continua sa beneficieze de incredibile avantaje materiale.

In interviul cu Enoiu aparut in EVZ, acesta indrazneste sa-l descrie pe Draghici drept un activist benign, ostil torturii fizice. In realitate, toate datele confirma ca Draghici, asemenea adjunctilor si altor subalterni, a incurajat metodele cele mai dure de anchetare. Nu este vorba doar despre Draghici, acel Himmler al Romaniei, ci si despre predecesorul sau Teohari Georgescu, precum si despre diversii adjuncti (Pintilie-Pantiusa, Vladimir Mazuru, Janos Vincze, Vasile Negrea, Plesita), ca si ofiterii care s-au implicat direct in organizarea si functionarea abatorului uman numit MAI. Acestia sunt identificati in Raportul Comisiei Prezidentiale, iar in unele cazuri se ofera date biografice lamuritoare privind ascensiunea acestor criminali ca parte a politicii de cadre a PCR.

In alte state sovietizate din Europa de Est (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia), unii criminali au fost judecati si condamnati inca in anii hrusciovismului. Chiar in URSS, Beria, Abakumov si acolitii lor au fost executati. Sadicul oligofren Rodos, artizanul procesului medicilor, descris de Hrusciov ca avand creier de vrabie, a fost si el condamnat si impuscat. In Romania nu s-a intamplat nimic.

Au avut loc cateva procese formale la mijlocul anilor ‘50, dupa care a urmat marea tacere. Enoiu, Soltutiu, Plesita, Briceag, Vasile Gheorghe, spre a-i numi pe cei mai cunoscuti si temuti, au continuat sa se bucure de impunitate si privilegii. Niciunul nu s-a cait. Abia astazi pare sa se iveasca sansa ca, fie si atat de tarziu, ucigasii securisti sa fie judecati pentru atrocitatile comise. Toate institutiile statului de drept trebuie sa participe la aceasta actiune reparatorie moral si politic.

Pictorul

ianuarie 11th, 2008

Pentru el pânza e câmpie cu flori,
harta sudorilor viselor colorate,
aurora imaginară care îi înfăşoară
umerii la nevoie când nici o căldură
nu mai prea vieţuieşte pe aproape,
este prima zăpadă pe care o tulbură
umbra umbrei pasului sub luna plină,
e ogorul îmbrumat, rugina plugului
frânt într-o rădăcină de floare sălbatică,
sau pardoseala pe care dansează cineva
la miezul nopţii, până hăt spre margini,
este masa care aşteaptă, aşteaptă ceva
cu faţa spălată în rouă şi des limpezită
sau cerul fără dârele norilor migratori
arestaţi uneori lângă vama sinelilor,
este chiar giulgiul acela miraculos
pe care se imprimă culorile suferinţei,
ca nişte legende, pomeţii şi coastele,
buricele degetelor şi ridurile frunţii,
este imacularea pe care o colorează
vechiul penel legat strâns de degete…

Marathon

ianuarie 11th, 2008

ma depasesti
ma lashi in urma
esti o alergatoare de cursa lunga
treci prin schylla si charibda
iti dai sema ca traiesti imposibilul
unui marathon care trebuie castigat
esti plina de alge ca un ulisse ratacit prin insule
iti iubesti confortul
iatacul tau e plin de miresme
de maini care te smulg de la traseu
ganduri care mi te fura
in zare ceata
in spate gafaie o locomotiva
ce pierde pasagerii
geamantanele cu amintiri
din care se revarsa
urme de ruj pe camase
ceasul bunicului
privesti totul cu ochi mari de copil
ai genele pline de roua
unui sarut neasteptat
la iesirea din dimineata ..

 
54.145.209.80