Loading

Despre fuga de responsabilitate

februarie 25th, 2008

Responsabilitatea ar putea fi definită, într-un registru cât mai accesibil şi mai actual, ca fiind acea însuşire a omului de a se simţi răspunzător pentru actele şi vorbele sale, atât în relaţie cu sine însuşi, cât mai ales în ceea ce priveşte relaţiile şi conduita lui cu semenii săi. Această însuşire nu priveşte atât individul ca realitate biologică, cât mai ales persoana umană ca individualitate distinctă în raport cu alte individualităţi, dar şi ca promotor al vieţii sociale şi implicit al progresului istoric. În viaţa de zi cu zi a unei comunităţi se vorbeşte despre multe feluri de responsabilitate, dependent de perspectiva din care este privită această problemă, respectiv despre responsabilitatea individuală, civică, colectivă, penală, educationala, guvernamentală sau la nivel de instituţii ale statului, etc. Indiferent, însă, de perspectiva de abordare, responsabilitatea incumbă un pronunţat simţ al măsurii, conştiinţa integrităţii, coerenţei şi a rigorii interioare, dar şi consecvenţa cu sinele propriu, care să-ţi îngăduie să te menţii în limitele bunului simţ, ale demnităţii şi onoarei, fără să fii nevoit să faci compromisuri sau să-ţi neglijezi îndatoririle pe care le ai ca persoană publică sau privată. Nu este un lucru uşor să fii responsabil. Puţini din marea masă a oamenilor respectă rigorile acestui principiu de conduită elementară. Şi mai puţin sunt însă cei care au libertatea mentală şi curajul să-şi recunoască abdicarea de la normele pe care se sprijină un comportament sau o atitudine responsabilă. Iar lucrul acesta apare cel mai pregnant ilustrat de ceea ce se întâmplă în viaţa noastra politică, dar şi-n alte sectoare ale vieţii sociale, cum sunt educaţia, cultura, economia şi, de ce nu, viaţa particulară a fiecăruia.
Câţi dintre noi pot spune cu mâna pe inimă că tot ce realizează în planul gândirii, actiunii sau sentimentelor cotidiene se subsumează în totalitate unor norme de conduită general acceptate şi promovate de sistemul de valori pe care se sprijină viaţa socială. Majoritatea oamenilor se eschivează, întorc spatele, bombăne, când se aduce vorba de (i)responsabilitate. Niciodată lipsa de responsabilitate într-un domeniu sau altul, nu ne priveşte în mod direct, pentru că totdeauna iresponsabil este celălalt sau ceilalţi, aflaţi în inferioritate numerică, depăşiţi de evenimente sau absenţi în momentul respectiv. Într-un fel sau altul, fiecăruia îi place să se simtă responsabil, fără să-şi pună însă prea multe întrebări în legătură cu ce înseamnă acest lucru. Adevărul este că ne e teamă de responsabilitate, că atât cât ne stă în putinţă fugim de ea, o ocolim, trecem drumul, închidem ochii, o bagatelizăm şi doar atunci când ne ajunge cuţitul la os şi nu mai putem îndura ororile pe care le provoacă ocultarea acesteia, începem să protestăm, să ridicăm glasul, să ne cerem porţia cuvenita de responsabilitate şi să pretindem imperios a fi impusă ca normă obligatorie de conduită socială.
Pentru că nu se mai poate aşa: ocultarea responsabilitatii face din viaţa fiecăruia un calvar, iar dintr-un popor poate face o turmă obedientă de slujbaşi şi funcţionari mediocri, mânaţi cu biciul din urmă şi subjugaţi unor nevoi elementare. Ce altceva decât iresponsabilitatea a putut duce la instalarea şi dăinuirea timp de peste o jumătate de veac a comunismului ateu şi antinaţional, într-o ţară cu puternice şi adânci tradiţii religioase, culturale şi patriotice? Mai aproape de noi, acelaşi morb al lipsei de responsabilitate a transformat minţile şi sufletele unei bune părţi din societatea românească într-o bombă cu explozie întârziată, prin opţiunea acesteia pentru forme vulgare şi violente ale extremismului politic. Iar dacă este să privim în faţă clipa prezentă, sinceritatea ne obligă să facem un pas înapoi, să ne plecăm capetele cu umilinţă şi să recunoaştem că, dacă am fi într-o cât de mică măsură responsabili, neamul şi ţara ai carei locuitori suntem ar arăta cu totul altfel decât arată acum. Preferăm însă să păstrăm o cuvioasă si vinovata tăcere în această privinţă. Nu de alta, dar chiar dacă ştim prea bine că somnul raţiunii naşte monştri, pana una alta ne amagim cu gândul că până să ajungă aceştia la o deplina maturitate noi ne vom fi făcut deja veacul. Iar dacă după noi urmează potopul, prea puţin contează. Ocultarea responsabilităţii ne va fi făcut somnul mai dulce şi digestia mai bună. Cât despre ce se întâmplă în conştiinţa nocturnă a fiecăruia, ce să mai spunem?
Acolo abia dacă mai rămâne loc pentru o fărâmă de luciditate sau pentru o clipă de sinceritate care, cel puţin în ceasul al doisprăzecelea, să ne îngăduie să coborâm cu picioarele pe pământ, pentru a privi realitatea în faţă şi a chema lucrurile pe numele lor adevărat, dar şi pentru a nu ne mai amăgi cu iluzia că ceea ce contează în relaţia cu cei de lângă noi, este păstrarea aparenţelor. Este cât se poate de adevărat, însă, că investim nejustificat de mult efort pentru salvarea aparenţelor, şi mă gândesc că, dacă o fărâmă din acest travaliu l-am canaliza înspre ceea ce fiecare aşteaptă de la sine în forul său interior, viaţa personală a fiecăruia şi a societăţii în care trăim ar fi cu totul alta. Dar nu ! De ce să fim tocmai noi cei chemaţi să (ne) schimbăm obiceiurile, mentalitatea, deprinderile vicioase, renunţând la confortul şi liniştea proprie, pentru a încerca ca, acolo unde ne aflăm, să investim cu o valoare profund umană, proverbul care spune că “omul sfinţeşte locul”. Lasă să sfinţească alţii locul, să-şi rupă alţi gâtul pentru idealuri care oricum nu fac decât să ne încurce socotelile, să ne tulbure somnul şi ritmul domestic, mult prea domestic, al vieţii de zi cu zi. Pentru că, este incomparabil mai uşor să închizi ochii şi să te faci că uiţi, că nu auzi sau că nu vezi nimic din ce se întâmplă anacronic şi lipsit de sens în jur, chiar daca si pietrele de pe drum spun altceva.
Ce se întâmplă însă “în afară”, depăşeşte orice închipuire. Fuga de responsabilitate se materializează în final într-un dezastru a cărui cuprindere nu poate fi egalată decât de cinismul şi laşitatea celor care, în mod tacit, îşi dau acordul pentru a se ruina pe sine, şi a duce la prăpăd comunitatea în care trăiesc. Este suficient să te uiţi la ce se întâmplă pe scena politică a ţării, să deschizi ochii şi urechile în faţa enormităţilor care ne invadează din toate părţile, fie că eşti un simplu om de pe stradă, elev, student sau profesor, liber cugetător sau credincios practicant, un pierde vară oarecare sau stralucit academician. Din toate părţile te asaltează imaginea sordidă a spaimei şi a fricii irationale de responsabilitate. Cei aleşi să reprezinte şi să conducă destinele naţiunii şi ale instituţiilor statului se eschivează în spatele şedinţelor şi a deciziilor colective (exeptând situaţia când interesul personal le impune o oarecare discreţie in acest sens), din spusele lor nu poţi să alegi nimic care să dăinuie de pe azi pe mâine, nici vorba de pe un an pe altul, iar socoteală nu se “coboară” să dea nimănui, pentru că oricum suntem părtaşi cu toţii şi la bine (mai puţin) şi la rău (din plin). Nu contează, de exemplu, că generaţii întregi de tineri investesc efort şi bani pentru a îngroşa rândurile şomerilor, important este ca orgoliul educatorilor să fie satisfăcut, saturându-le iluziile cu profesiuni neviabile, inventate peste noapte, fără nici o preocupare pentru aplicabilitatea lor practică.
Nimic nu este mai preţios pentru cel care fuge de responsabilitate decât orgoliul şi vanităţile personale, singurele care-l orbesc îndeajuns de tare pentru a nu mai vedea şi înţelege ce se întâmplă cu adevarat în jur. Problema este, insa, că această conjuraţie a fricii si a fugii colective de responsabilitate, pe care o cultivăm nediscriminativ, se va întoarce până la urmă împotriva noastră. Şi este foarte probabil că multe din generaţiile care urmează ne vor arăta peste ani si ani cu degetul, pentru a ne face responsabili de toate neîmplinirile şi eşecurile cărora laşitatea şi lipsa noastră de verticalitate interioară le-a deschis drum liber inspre sufletele şi minţile lor atat de vulnerabile. Cu ce-o să-i mai amăgim atunci, mi-e greu să spun. Pot să spun însă cu certitudine că, acolo unde frica şi fuga de responsabilitate face casă bună cu mulţumirea de sine, cu vanităţile şi orgoliile mărunte, cu laşitatea, oportunismul şi interesul personal, nu mai este nimic bun de aşteptat, nici pentru om ca membru al corpului social, şi cu atât mai puţin pentru societate.
Ignoti nulla cupido!

SEMNAL EDITORIAL

februarie 24th, 2008
Orasul cu mii de ochi sau despre felul cum ai innopta intr-un poemOrasul cu mii de ochi sau despre felul cum ai innopta intr-un poem

In curand va apare antologia de poezie Orasul cu mii de ochi sau despre felul cum ai innopta intr-un poem, Casa de Presa si Editura Tribuna Sibiu sub indrumarea lui Florin Predescu si a Saptamanalului Electronic RLIV din Washington,DC.
Volumul este prefatat de catre criticul si profesorul Ion Dur si reproduce cateva ilustratii din creatia pictoritei Dorothy Maier (SUA).
Poezia apartine catorva autori sibieni, dedicata orasului natal de pe Cibin.
Intalnim versuri scrise direct in limba franceza, engleza si germana, precum si in traduceri.

Johannes ZULTNER (Germania)

KLAGE

Kein Schrei
höchstens der letzte
Laut eines Erstickenden kaum
zu hören aber heftig
sichtbar als rotes Zucken der Luft

und Glieder

deren Stummheit nachher alles
sagt

aber
wem

Andrei ILENI

Orasul interzis

Nu sunt fiul tãu.Femeia mã revendicã
pe o peliculã tapitatã cu portretele altora
in memoriile din gándul pãianjenului
mã revendic
pe ziduri in unghiurile dintre cuvinte.
\”Si eu imi iau ochii mei verzi\”
si mã rãsfãt in plimbare.
La un moment tiglele erau verzi
si nicidecum ochii de pe orizontul piezis.
Se priveste cu privirea maternã dinaintea
privirii interzise.
Ca un iepure de casã in vizitele interzise.
Ca o privire prin care te uiti.
De parcã mi-as uita ochii pe pragul
din podul privirii.Mã uit ca proasta in ochi
un fel de amurg intr-o scenã de dragoste
si vine un ostas de mutenie.
Isi trage cuvintele peste fatã
la un moment pentru cã nu e fiul tãu
si nici imaginea cu o femeie
nu mã sperie.
Orasul e interzis.
Mã uit printre bronhii de tiglã de mánã.

Ea imi zãri silueta
alãturi de cea a sfioasei sale sotii.
la ora cánd isi lasã sunetul
la picioarele palatului intr-un oras cu bãrbatii ispititi in memorie.

Dumitru CHIOARU

PIAŢA AURARILOR

Înalte ziduri cu flori în ferestre
escaladate de-o scară de piatră
adăposteau larma negustorilor de giuvaeruri
în Piaţa Aurarilor
mătăsuri catifele şi atlazuri
se vălureau sub adieri de vînt
cununi de mireasă armuri cavalereşti
măşti viu colorate
se-nfiorau pe stîlpii proaspăt vopsiţi
în fiecare zi de tîrg
cărţi învelite-n piele
scoase din teascul unui meşter neamţ
sub degetele inelate ale tîrgoveţilor
îmbrăcaţi în haine de duminică
– nimic din ce-a fost! –
privirea mi se roteşte oarbă
pe zidurile în dărîmare
o copilă cu cîrlionţi de aur
şi cunună de mireasă
coboară Scara Fingerling plutind
îşi împrăştie rochiile peste pietre
şi joacă şotron
mîna mi se inelează-n preajma ei
brusc o strivesc sub pleoape
şi piere într-un rîs zglobiu
ca şi cum ar ploua cu monezi de aur
deasupra acoperişurilor.

Mihai POSADA
/BURG/

Sibiu al vremii care trece
oraş crescut printre castani
pe sub arini cu bolta rece
ca sărutarea ursulinilor bălani

managerii tăi culturali vorbitorii
cu spiritul lor tutelar
mai caută-n prea sublimate istorii
feericul Cerc Literar

unii băură lapte dintr-o lupoaică
ceilalţi au crescut lângă Şcoala de Câini
icoană ascunsă în grabă de-o maică
iubirea când cade când creşte din mâini

într-un haiku sibian i-ar îmbrăţişa
înalţii cărunţii
– unde bate inima –
la stânga: munţii

Ioan Radu VACARESCU

POD

Vântul toamnei
Freamătul letargic al frunzelor risipite pe pod
Aştept să apari de după pereţii mesivi
ai bisericii evanghelice

Podul adevărului
singurul pod al adevărului
care există
deşi e numit al minciunilor
singurul pod numit al minciunilor

O să apari de după colţ
cu şuviţele de păr negru răzleţite peste frunte
cu mâinile şi obrajii reci

Ne vom sprijini de balustrada de fier forjat
ruginită de ploile imense care-au căzut peste burg
şi de brumele toamnelor lungi

Ne vom săruta pe singurul pod al minciunilor
singurul pod zis al minciunilor

BRIDGE

Autumn wind the music
Of leaves scattered upon the bridge

I’m waiting for you to come beyond
The bulky walls of the Evangelic Church

The Bridge of Truth
The only bridge of truth
Existing
Although it is named the bridge of lies
The only bridge named the one of lies

You will loan beyond the corner
Your black hair falling in locks upon your forehead
Your cheeks your hands so cold

We’ll lean on the wrought iron balustrade
Now rusty from the tremendous rains
Fallen upon our old town
And terf long autumns hoarfrosts

We’ll kiss on the only bridge of lies
Existing
The only bridge named the bridge of lies

(Translation by Mircea Ivănescu)

Florin PREDESCU

Cavalerul si moartea

As fi vrut sa-mi ingrop fata si anii printre castanii de dinaintea cetatii
granit slefuit de pietrarul numit timp si numai de el fauritor,

lespedea ca o batranete apasa mereu,
candva apa trecea mladioasa peste piatra
precum femeile isi lipeau sanii de trupul meu.

Piatra incetineste visul despre apa si râu,
cavalerul nu mai rabda platosa si fierul,

e vremea vinului in crame dincolo de poarta cetatii,
a somnului dupa cruciade pierdute
si singurul lemn sfant taiat dintr-un maslin la Ierusalem
infloreste lumina inca.

Bat clopotele in Sibiu,
toamna isi arunca armura,
pietrarul taie stanca si marmora nestiind pentru cine anume
dintre noi.

Bianca Marcovici-Impactul Virtualului 2007- Haifa – Israel

februarie 24th, 2008

Semnal de Carte

===
\” prefer o haina ponosita si mai ales
dulceata de ardei iuti ..\”

Iata Impactul Virtualului, o noua culegere remarcabila de poezii in limba romana.
Titlul mai potrivit acestei carti deosebite ar fi \”Nocivul Virtualului\”, poeta
Bianca Marcovici lansand inca din primele pagini semnale de alarma:
\”ne-am legat la ochi\\ne-am astupat urechile\\ ramanem legati
in lumea virtuala \”.
Realul, concretul sunt cu greu palpabile, ca un teren amorf intre turnul de fildes
si marea in care cadeau nu de mult catiuse.
\”acolo\\campul e semanat mecanizat de pasarile mecanice\\ iar pe stalpii de tensiune se atarna rufele nemuririi incropite..\\
sa ma scald pur si simplu in adevarul pamantului roscat \”

( stalpi de inalta tensiune)

Dar peisajul cotidian altera condeiul poetei. Zilele sunt o rutina presarate de deceptii, de existentialism , de critici virulenti si probleme. Undeva virtualul pandeste realul, batalia se da intelectual, cu vorbe,
fiecare parte invocand o Nirvana falsa dar cat de atragtoare:
\”nu reveni la concret
lasa-ti pulsul sa accelereze
rimele pierde-le printre randuri
Rodrigo, adu-ti aminte Rodrigo..
paseste incet
printre ierburi doarme cineva..\”

(paseaste incet printre ierburi)

E momentul rafuielii cu muza poetei. Erato pare demodata, stinghera in atelierul poetic al Biancai. Virtualul modern ne prezinta o textura evident digitala. Ecranul verde
arunca poetului capcane mocirloase, angoasate. Sa scrii sau sa nu scrii? Ce-i zice muza? Pare legata prin fibre optice, webul e mediul, poate cocheteaza cu un client din Australia.
Oare satelitii ce plutesc peste noi mutand depese intre continente sezizeaza emotia unui poem de dragoste? Poeta recurge la zgomote:
\” uneori imi pun blacheuri la pantofii noi
sa-ncerc sa ma iei in seama cu putin zgomot
linistea oboseste…
viata palpaie prin nepoti
iar tu n-ai acces
peste pete albe
povara de a te stii
s-o porti ca un steag,
frunza uscata
nu-mi datorezi nimic! \”

(scrisoare pentru muza)

Dar muza se retrage sfioasa in real, admonestata – Bianca ne anunta franc, linear: \”cineva ii cunoste sufletul\\altcineva trupul.\”
Poeta combate tot. Vanitatea umana, groaza de neant, fatatnicia cu transcendenta si umor:

\” Nu vreau sa cuceresc alt Everest! \\ egoismul tau, de a citi numai pe tine
credulitatea e o farsa care ne-o joaca unii
fatarnicia asisderea \\ ingerii pot fi si negri.\”
( stiri despre poezie si poet)

Si ce e mai virtual realului decat realul? Semiotica poetei refuza simbolurile:
Fontana di Trevi, Roma oras intreg, Muzeul Rali la Cesaria ..ce sunt daca nu fugare evadari din virtual?
Cat poti zabovi la un muzeu? la ce bun? Infinitatea e acasa, construita din mesaje poetice de erotismul unei femei care si-a implinit functia biologica dar si nu cea comunicativa.
\” in numele trandafirului \\ oferit de ambulanti \\ mereu te zbati
sa cauti la radacina durerii
lumea e extrem de superficiala
click si mesajul tau zboara.\”

( Fontana di Trevi )

Dar cartea aduce si mirabile transfigurari, poeta se imbata cu litere, ne sugereaza orgii de cuvinte imediat dupa denigrarea sexului opus: \”sunteti obsedati de femei, barbati in ventuze abisale \” , ca sa se relaxeze intr-o predica cinica:
\”centurile de castitate cu pompoane /si chei potrivite pentru sotii grijulii/ de dupa
garduri si din amfiteatre/
li se scurg ochii leoparzilor fixisti / morti dupa orgii de cuvinte
aruncate precum rosiile /
/in ochii mei nisip nisip nisip \”

(autoparodie)

Dar realul bate inevitabil la usa. Spectrul razboiului permanent. Generatia post belica cu
sirena de alarma grevata in cortex, rezoneaza. In poemul (ma ia cu frig ) urmarim saga unei
calatorii auto biografice dar nu prin Paris sau Barcelona cum am crede, ci suntem
martori la autoflagelarea poetei in introspectii personale:
\”rolul meu e probabil scurt
amagirea fericirii imprumutate\”

Dar amagire e si poezia cu care ne pregateste evadarea din real:
\” rolul artistei va fi abisal/ ea va inmarmuri publicul, doar mainile o vor de de gol
privindu-le dupa spalarea vaselor…. de ce te amagesti ca vei puteau fugi de toate astea? \”

( ma ia cu frig )

Dar acesta incercare de strunire a virtualului este si ea o antrepriza ambiguua. Poeta isi asuma impactul comuncarii eterice in paralel cu readucerea cititorului in real. De fapt suntem personaje functionale intr-un teritoriu haotic. Decizia e a cititorului daca
sa accepte sau nu capcana vorbelor.

La randul ei poeta cocheteaza cu flavoarea veche dar cat de eficienta a parfumului poetic:

\” undeva candva sufletul tau a fost pereche
pe strada mea unde copacii au inflorit sfidator de frumos
pentru o tara care ucide prin caldura, frica
sufocandu-ne prin lipsa de tandrete!
n-am mixer de cuvinte…
simte-ma zilnic!\”

( parfum de femeie)

Si tu cititorule esti obligat sa alegi. Intre mucegaiul ratiunii si impactul virtual al Biancai, exact cum gasim in \”mucegai\”:

\” m-as plimba pe muchie de cutit
muchia luciditatii.. impreuna cu tine.
Tu echilibrul meu.\”

Invit la buna citire si emotie estetica la lectura acestei fortuite culegeri de poeme.
Adrian Grauenfels
Israel 2008

Abandon

februarie 24th, 2008

O coborâre în sine;
Ireversibilă parcă.
Uit pulsul înfundat al timpului.
Spaţiul mi s-a chircit în piele.
Sunt acum doar un punct.
Nu mai am nicio dimensiune.
Fiinţă anesteziată până la ultima fibră,
Mă scufund, mă scufund.
Îngerul îmi mângâie faţa.
Palma lui de argint
Peste ochii închişi.
Secundele se aud tot mai rare.
Ciocănitoare obosită agonizând
În copacul care se usucă.
Nu le mai număr acum.
Îngerul pleacă.
Se îndepărtează ca o amintire
Dintr-un vis împlinit.
Alunec într-o uitare de sine,
Ireversibilă parcă.

Dan David, Los Angeles, Feb.-27-2007.

ASAL

februarie 24th, 2008

Cat nectar curgea din buzele tale atunci
Pomul meu efemer
acum parca ne desparte un ocean furios sau
cele mai intunecate vibratii

tu cu picioarele in nisip
eu cu fruntea in nori
doua inimi triste
unite in dans
simbioza si framantare
inefabilul parodox,
fantezii neterminate cu Sonate in Do Major

Hafiz si Rumi infloreau pe gura ta din departare
cand serenade imi cantai

acum un viu ecou ma doare

Adela-Adriana Moscu, 13 Februarie, 2008, USA

*asal = miere de albine

Zi de iarnă însorită

februarie 24th, 2008

După o săptămînă rece, neobişnuit de rece, pe feleza Jaffei, a revenit Soarele. Un suflu nevăzut a schimbat direcţia vîntului, înlocuind Crivăţul Siberian cu Hamsin timid, iernatic, din Deşerturile calde. Faleza s-a animat. Pisici bine întreţinute de braseriile înşirate pe cei cca 5 km de faleză între Nord Tel-Aviv pînă la Jaffa, şi-au luat locul pe stîncile însorite, răcorite de valurile înspumate. Patrupezi şamponaţi, ieşiţi la preumblare de sfârşit de săptămînă se întreţin, însoţindu-şi stăpînii la o cafea şi un pahar de vorbă. Biciclişti, jogişti se strecoară printre perechi de toate vîrstele ce au ieşit să se încălzească şi să admire surfiştii ce se bucură de marea înspumată şi veleiştii ce se bucură de briza plăcută. Copiii zburdă între picioarele tuturor, veselindu-ne cu chiote. Străini de toate neamurile, departe ţară şi de problemele zilnice, fotografiază atmosfera concurîndu-se cu muncitorii străini ce se bucură de ziua de odihnă.

Cum ar suna în Haiku Style:
Mediterana
Faleză în iarnă
Zi însorită

Pisici, stînci, ţînci
Patrupezi, stăpîni, vorbe
Lume şi Soare

Valuri, vînturi
Surfişti, velieri, adîncuri
Zi de sărbătoare

Fotografii şterse

februarie 20th, 2008

Nu mai am nici o poză mai veche
să mă văd când eram fericit,
cu cireşe cercei la ureche
în argintul subţire topit

nu mai e nici o umbră din pomul
încă tânăr şi dulce atunci,
azi plecat de tristeţe ca omul,
vânturat peste crudele lunci

nu mai este din tot nici cenuşă
cât să faci o cerneală de scris,
când îţi bate o mână la uşă,
la sorocul secret dar precis…

Supermarket

februarie 20th, 2008

Foarte mulţi clienţi luaseră cu asalt raionul de fructe şi legume (şi la drept vorbind tot supermarketul). Chiar aveai de aşteptat un pic — printre străini, ca să zicem aşa — la ruloul cu pungi de plastic unde, când îţi venea rândul, făceai, vrând–nevrând, un gest nervos atunci când trebuia să smulgi punga de pe rolă spre a o umple apoi cu fructe. Sau cu legume, după dorinţă. Şi la cântar, la fel. Acolo n-ar fi existat motive să fii nervos, dar unii zăboveau excesiv până să nimerească tasta corespunzătoare fructului dorit. Tastele prezentau, alături de coduri, şi imaginea produsului, astfel că cei ce nu se oboseau să memoreze codul confundau frecvent mărul „pacific rose”, de pildă, cu piersica „red heaven” (şi se mai iveau şi alte confuzii). Totodată privirile tuturor clienţilor erau atrase ca de un magnet de o echipă de asistenţi, îmbrăcaţi în veste roşii, tineri cu toţii, ba chiar foarte tineri cei mai mulţi dintre ei (adolescenţi, să zicem), subţirei, zâmbăreţi şi strălucitori, care începuseră să se agite pe undeva prin faţa liniei caselor, unde se aştepta premierea clientului cu numărul 10.000. Nimeni nu avea nicio informaţie privind numărătoarea clienţilor care treceau pe la case — tot ce se ştia (plutea în aer) era că numărul 10.000 urma să fie înregistrat foarte–foarte curând. Şi atunci pe capul lui avea să cadă pleaşca marelui premiu — care o fi fost ăla. (Probabil că aşa se şi explica afluenţa neobişnuită a cumpărătorilor în supermarket.) Şi tinerii aceia în veste roşii întreţineau în întregul supermarket o atmosferă sărbătorească — doar pentru asta erau plătiţi.
„Clientul ursuz” aşteptă ca un tip cu braţul bandajat să smulgă o pungă de pe rulou. Aplecându-se cu umărul, tipul reţinu ruloul cu cotul de la braţul bandajat şi rupse punga cu mâna teafără, bineînţeles cu acelaşi gest energic ca şi toţi ceilalţi dar care putea trece drept gest de nervozitate. Clientul ursuz rupse şi el o pungă în care băgă un mango pârguit binişor, după care dădu să pună punga pe cântarul de alături. În clipa aceea însă tipul cu braţul bandajat îi atrase atenţia că fructele mango nu se cântăresc.
— Priviţi acolo, la capătul înroşit, îi arătă, are o mică etichetă pe care scrie preţul. Aia portocalie. O vedeţi? Fructele astea exotice sunt dinainte cântărite… Avea o mină binevoitoare dar şi un dram de sarcasm. Iar pe viitor, cine ştie — poate că avea să precumpănească bunăvoinţa; sau sarcasmul.
Clientul ursuz mormăi ceva fără să-şi ridice măcar privirea spre celălalt. Doar scoase fructul din punga de plastic (pe care o aşeză peste rulou ca să nu rămână cu nimic dator) şi o porni spre locul unde lăsase căruciorul.
— Ştiaţi că are sâmbure? îi strigă din urmă clientul cu braţul bandajat. Se înălţase pe vârfuri şi îşi întinsese gâtul pentru ca astfel să se facă auzit şi eventual văzut.
Clientul ursuz nu dădu niciun semn că l-ar fi auzit. Ajunse la locul unde îşi lăsase căruciorul şi atunci toată lumea din jur care asistase la scena dinainte observă cu surprindere că în acel cărucior stăteau ghemuiţi doi copii, o fetiţă de vreo trei ani, pe cap cu o basma de mătase roşie cu buline albe de mărimi diferite, aşezată pe muchea compartimentului pentru cumpărături mărunte, şi un băiat de vreo cinci ani, rezemat cu spatele de grilajul din faţă al căruciorului. Amândoi cufundaţi în lumea lor, ca şi cum ar fi şezut, împreună cu jucăriile comune, pe duşumeaua unei încăperi dintr-o grădiniţă unde fuseseră aduşi cu sila şi nu reuşiseră să se integreze în rândul celorlalţi copii… Mulţi clienţi obişnuiau să-şi plimbe odraslele în cărucior în timp ce îşi făceau cumpărăturile, şi nimeni nu se arăta mirat. Dar clientul ursuz… Cine să şi-l fi închipuit în postura de tată? Te uitai la el şi aproape că nu-i vedeai ochii fiindcă mai tot timpul îşi ţinea privirea încruntată îndreptată în jos sau căuta produse pe rafturi şi altceva nu părea să-l intereseze. Iar dacă totuşi îşi ridica privirea (pentru o secundă cel mult), simţeai că mai bine ar fi făcut să nu şi-o fi ridicat. Fiindcă nu-i surprindeai în acea secundă decât albul ochilor, ostil şi instabil, în mijlocul unei feţe mai degrabă sumbre şi pe care barba nerasă i-o făcea să pară şi mai sumbră. Ăştia să fie copiii lui? — îţi venea să te întrebi, contrariat. (Sau contrariată; deşi femeile acceptă — nu-i aşa? — cu mai multă uşurinţă tot felul de ciudăţenii umane.) Dar copiii iată că-l acceptau cu nonşalanţă, tăcuţi, aproape fără să-i dea vreo atenţie, arătându-şi interesul aproape exclusiv pentru lucrurile deja cumpărate aruncate în cărucior, mai puţin pentru mango-ul proaspăt adăugat la cele dinainte. Niciunul dintre ei nu protestă când căruciorul se urni din loc şi o porni într-o direcţie care lor le era în chip vădit indiferentă. Îţi plăcea sau nu, „erau copiii lui”. Şi căruciorul trecu fără nicio oprire prin raionul de obiecte de menaj — metale, emailuri şi plastice —, unde, între rafturile înalte până în tavan, nu mai rămăsese niciun client, acum când premierea clientului cu numărul 10.000 părea să fie o chestiune de minute. Pentru copiii clientului ursuz evenimentul nu însemna absolut nimic. Şi nici pentru încruntatul lor tată, care îşi continuă periplul prin supermarket, ieşind din raionul cu obiecte de menaj. Acolo îl întâlni din nou clientul cu braţul bandajat, care se arătă dispus să-i dea câteva sfaturi cu privire la mango.
— Vă spuneam adineauri de sâmbure, domnule, vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău. Dar să ştiţi că puteţi să plantaţi mango chiar la dumneavoastră acasă. Aşa că poate n-ar fi o idee rea să nu aruncaţi sâmburele. Îl puneţi într-un ghiveci cu puţin pământ, îl udaţi bine şi-o să vedeţi ce frumuseţe de mango o să răsară. Ăsta-i sfatul meu, încă o dată vă rog să mă scuzaţi.
Păru oarecum decepţionat că nici de data asta clientul ursuz nu-i dă nicio atenţie şi se uită lung în urma lui când acesta se îndreptă către case împingându-şi căruciorul pe lângă echipa de asistenţi care trăiau încă de pe-acum frenezia festivităţii de premiere a clientului cu numărul 10.000. La case însă era pustiu deşi la capătul barelor se îmbulzea multă lume. Trebuia să ajungi foarte aproape ca să vezi că de fapt nu era nimeni între barele lucioase de metal care delimitau culoarele către case. Toţi clienţii aşteptau, împreună cu asistenţii, pe locul din faţa lor, care fusese special degajat de stivele de produse, într-o mare de lumină, căldură, murmure şi râsete reţinute (sau, unele dintre ele, deşucheate, ca să zicem aşa). Ce aşteptau? Evident că nimeni nu ştia ce. Nicio navetă pneumatică cu bani n-o mai pornise de câteva minute bune în sus pe conductele fixate de piloni. Casieriţelor nu le prea păsa de pierderea pe care o suferea compania datorită încetării vânzărilor. Se hlizeau, stăteau de vorba în gura mare de la o casă la alta, peste benzile rulante care le despărţeau, şi se distrau de minune. Se întrebau ce-ar face ele cu premiul cel mare dacă ar intra în posesia lui, dar niciuna nu-l numea, de bună seamă fiindcă la firmă exista un consemn în acest sens. — Eu aş vinde-o! îi spunea casieriţa de la casa numărul patru celei de la casa cinci. Aş vinde-o şi mi-aş cumpăra o casă. — Şi eu aş vinde-o, îi răspundea cea de la cinci, dar n-aş cheltui banii pe-o casă. Ce rost are să te legi de-un loc? Aş umbla prin toată lumea şi aş sta numai pe la hoteluri de lux… Ceea ce însemna — pentru cei de prin jur care auzeau — că premiul cel mare era cu adevărat mare, altfel cum să-ţi permiţi să colinzi lumea şi să mai şi poposeşti la hoteluri de lux?
În clipa aceea la difuzoarele răspândite prin toată imensitatea supermarketului răsună o voce de femeie tânără — o voce plăcută şi exersată.
— Doamnelor şi domnilor, vă rugăm să vă aşezaţi la rând la case. Dacă nimeni nu intră să-şi achite mărfurile nu-l vom putea înregistra pe clientul cu numărul zece mii. Este în interesul dumneavoastră să ajungem la premiere. Vă rugăm să aveţi încredere că nu avem niciun motiv să amânăm momentul pe care cu toţii îl aşteptaţi cu multă nerăbdare. Ca şi noi de altfel. Ne pare rău dar premiul acordat este unul singur deşi ştim că sunteţi mulţi cei care îl aşteptaţi. În schimb, vă asigurăm că toţi cei ce vor achita produsele alese într-o jumătate de oră începând din acest moment vor primi câte un bilet la tombola organizată de compania noastră. Vă asigurăm de asemenea că premiile puse în joc la tombolă sunt importante.
Locul arăta ca o scenă luminată a giorno. Sau ca intrarea într-o clădire nou-nouţă unde tocmai urma ca un oficial să taie panglica inaugurală. Clientul ursuz însă nu păru câtuşi de puţin contaminat de freamătul de nerăbdare ce însufleţea mulţimea de clienţi şi echipa de tineri asistenţi îmbrăcaţi în veste roşii. Se opri totuşi înainte de intrarea în culoarul dintre barele de metal, probabil nedumerit de faptul că spaţiul era atât de gol. Moment în care clientul cu braţul bandajat îl reperă din nou şi găsi cu cale să-i strige de la distanţă:
— Hei, domnule, nu ştiu dacă ştiaţi: coaja nu se mănâncă. Sau, mă rog, puteţi încerca dar eu vă spun că-i tare şi n-are gust bun. (Nici acum nu ştiai dacă în cuvintele lui predomina bunăvoinţa sau sarcasmul.)
Clientul ursuz se întoarse către celălalt şi îl privi absent ca şi cum raza sa vizuală ar fi trecut prin el. Manifesta totuşi pentru prima oară o brumă de interes pentru ceea ce se întâmpla în jur. Copiii avură la rândul lor un moment de ieşire din letargie. Fetiţa se uită îndărăt ca trezită din somn şi spuse:
— Tati, de ce stau oamenii ăia acolo?
Nu se ştie dacă clientul ursuz avea de gând să-i răspundă (cel mai probabil, nu) dar în clipa aceea o clientă gălăgioasă, care ocolise mulţimea ahtiată de premiu, îi ciocni căruciorul cu destulă violenţă (inerţia izbiturii legănă căpşoarele copiilor) împingându-i-l într-o parte şi îşi făcu loc către spaţiul dintre barele de metal.
— O adevărată isterie! vociferă ea. Stau şi-aşteaptă premiul ăl mare… toată adunătura asta de tembeli! Şi tu? — îşi înălţă ea privirea către clientul ursuz. Te-ai hotărât? Te duci să plăteşti sau stai şi faci zâmbre cu toţi ăştia?
Şi, fără să aştepte răspunsul, îşi împinse căruciorul înainte, energică, pe culoarul dintre bare.
„Al patrulea client!” se iscă din senin un zvon în mulţime. „Al patrulea e numărul zece mii! Şi mulţimea se frământă bezmetică fără să se întrebe dacă zvonul avea vreun temei, se undui ca o meduză şi se puse înfrigurată în mişcare… — Adică cum al patrulea?…¬ — Al patrulea începând de când?… — Al patrulea la care casă?… Nimic nu era clar. Şi cum existau pe puţin zece case în supermarket, mulţimea dădu năvală pe culoarele către case. Vocea de la difuzoare mai încercă să repete ceva despre biletele la tombolă dar fără niciun rezultat. Sunetul vocii se pierdu înghiţit de vacarmul general. Clientul ursuz se trezi împins într-o parte cu atâta putere încât fetiţa din cărucior scoase un ţipăt, cât pe-aci să cadă de pe locşorul ei.
De astă dată la difuzoare răsună o voce bărbătească, autoritară şi triumfătoare şi mulţimea tăcu brusc, ţinându-şi răsuflarea.
— Cli–en–tul cu nu–mă–rul ze–ce mii! anunţă la difuzoare vocea bărbătească, triumfătoare. Clientul cu numărul zece mii a fost înregistrat la casa numărul opt! Iată-l! Clientul zece mii! Iată-l acolo, la casa numărul opt!
Dar datorită îmbulzelii de nedescris de la casa numărul opt, nimeni nu reuşi să-l vadă pe fericitul câştigător al marelui premiu. Culoarele care duceau la case erau ticsite, oameni şi cărucioare de-a valma, şi se auziră ţipetele unor femei pe cale de a fi strivite de bare. Vacarmul general se sparse în nenumărate grupuleţe zumzăitoare, iritate şi înrăite. Nimeni nu mai fu interesat de cumpărături. Mulţi îşi abandonară cărucioarele cu produse, care pe unde apucă. De solidaritatea care unise până atunci mulţimea de clienţi se alese praful. Culoarele către case se goliră din nou, încât clientul ursuz putu înainta către casă fără niciun obstacol în timp ce difuzoarele vorbeau cu entuziasm de clientul cel norocos, de perseverenţă şi de insistenţă: cheia succesului! şi aşa mai departe…
— Vrei să-ţi spun ceva? i se adresă clientului ursuz un alt client, unul sfrijit şi la fel de sumbru, care tocmai se oprise să plătească la casa învecinată. Nu cred o iotă din toată povestea asta! E o făcătură ordinară! Bag mâna în foc că nu-i dau nimica tipului ăla! Sau se prefac că-i dau ceva, aşa, de ochii lumii, şi după aia îi iau înapoi tot ce i-au dat şi-l scot pe uşa din dos… Casieriţa lua produsele alese de clientul ursuz şi le trecea cu codul de bare pe deasupra senzorului, după care le făcea vânt cu gesturi automate pe valţurile din prelungirea benzii rulante. — Adică ce premiu să-i dea! continua clientul cel sfrijit şi sumbru. O barcă pneumatică? O maşină? Un tanc? Toate astea-s baliverne! Poveşti de adormit copiii! Cine stă să-i creadă… De fapt clientul cu numărul 10.000 chiar dispăruse şi nimeni nu observase unde. Dispăruse şi gata — degeaba se uitau alţii în dreapta şi-n stânga căutându-l din privire. Pe clientul cel sfrijit şi sumbru nici nu-l prea deranja dezinteresul clientului ursuz. Suspiciunile lui rămâneau perfect valabile. Continua să turuie şi oricine era liber să-l asculte, sau nu. În clipa aceea un client bătrâior se apropie de clientul ursuz c-un aer jovial. Era foarte înalt. Se ivise din senin şi se aplecase peste copiii din cărucior. Păru că le vorbeşte copiilor dar de fapt era cât se poate de clar că ţinta cuvintelor sale era tatăl lor, clientul ursuz.
— Ia te uită ce copii drăgălaşi! exclamă el cu încântare. Şi se întoarse către clientul ursuz, cu toată jovialitatea sa intactă. Îmi spuneţi şi mie la ce raion se vând copii atât de frumoşi? Aş vrea şi eu să cumpăr vreo doi!
Clientul ursuz tresări înălţându-şi spre el ochii în care brusc se ivise o lucire de oţel. Cu tot obrazul său neras, faţa sa licări de o paloare neaşteptată.
— Cum aţi spus?… Vocea i se eliberase din adâncul viscerelor şi răzbătuse cu greutate prin zăgazul pieptului. — Unde se vând copii? Asta aţi întrebat?
Clientul cel lung şi bătrâior realiză că o nimerise prost cu cuvintele lui (prost de tot), că poate declanşase ceva rău şi ireparabil şi, cu vocea tremurătoare, încercă pripit să schimbe vorba:
— Nici dumneavoastră nu vă prea daţi în vânt după festivităţile astea, sau cum să le spun… Asta care a fost adineauri…
Dar clientul ursuz nu-l slăbi nicio clipă.
— Cum adică copii de vânzare! Copiii îi ai sau nu-i ai! Nu-i cumperi! Copiii nu-s de vânzare!
Şi îşi duse mâna la buzunar în timp ce clientul cel lung şi bătrâior, speriat de moarte, întinse mâinile spre el să-l oprească. Sau să se apere. Nu reuşi să oprească nimic. Nu reuşi să se apere de glonţul care îi bubui în frunte.

Amintirile unui Sfinx

februarie 20th, 2008

uite acum te-am vazut
sfinx in nisipuri care ma inghit
cleopatra unui soare gol
cu mine eu nu sunt
de tine sete cat nilul la cataracte
roze aruncate in vant
cat sa le prinzi inapoi cu buze insangerate
trecerea mea prin tine seara
miscari lente de sclavi biciuiti de faraon
sarate gleznele cu care treceam prin mlastini si plantatii de bumbac
vroiam sa rod mangrovele care imi inghiteau cerul gurii
doar al tau era cu toate gusturile lumii in el…

Richelieu

februarie 20th, 2008

O vizitam pe tanti Aida
Din când în când.
Mai ales după ce s-a prăpădit nenea Tică.
Îi duceam câte-un pachet cu cafea.
Doamne, cât îi mai plăcea cafeaua!
Tare, fiartă turceşte.
Şi câte-o cutie cu bomboane de ciocolată
Învelite în hârtie poleită.
„Ca pe vremuri, deh!”
Ofta stins.
Stătea mică pe canapea
Sub fereastra prin care soarele,
Hoţ cu plete roşcate,
Intra la apus.
Mă privea cu ochi de cerneală albastră
Umezi de ani, înroşiţi de plâns.
Dădea volumul tranzistorului la minim
Şi vorbeam, vorbeam…..
Richelieu, bătrân şi el, îi moţăia în poală
Sub mângâierea palmelor descărnate.
Nu prea îşi mai amintea
Întâmplările prin care viaţa ne-a împins.
Mă tot întreba mirată:
„Da? Chiar aşa? Ce spui frate?
Am mai uitat, maică!
Dar pe maică-ta cum o chema?”
„Florica, tanti. Florica.
Mama a fost sora ta.”
„Da, da.
Ia de serveşte, maică!
Măcar puţin.”
Pe tava cu smalţul sărit
Zăceau câteva fărâme din prăjitura
Cu care îmi îndulcise copilăria.
Erau vechi, erau tari, erau mucegăite.
Am dus o bucată spre gură.
Laş, am furişat-o în buzunar.

În noiembrie
Pe o vreme rea ca o babă arţăgoasă,
Am întâlnit-o pe treptele îngheţate
La Sfântul Elefterie.
„Richelieu a murit, nepoate!”
L-a jelit, i-a plătit pomeni
Ca unui prieten, ca unui frate.
Tot umezi, tot înroşiţi,
Ochii albaştri îi erau albicioşi acum;
De frig, poate.

Dan David, Los Angeles, mai-03-2006.

o dezbatere cu tema „UNDE SE AFLĂ ŞI ÎNCOTRO SE ÎNDREAPTĂ SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ?”

februarie 19th, 2008

FORUMUL CIVIC CREŞTIN

ASOCIAŢIA FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI DIN ROMÂNIA

Vă invită la

DEZBATEREA PUBLICĂ:

UNDE SE AFLĂ ŞI ÎNCOTRO SE ÎNDREAPTĂ SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ?

Subtemele dezbaterii :

1. Evenimentele din decembrie 1989 – efecte asupra evoluţiei democraţiei în România
2. Istoria recentă – tentative de scriere, tentative de falsificare
3. Nevoia imperioasă de Hristos a societăţii noastre

Participanţi:
* Pr. Matei Boilă
* Prof. Raul Vulcinschi
* drd. Mircea Bidian
* ing. Cătălin Bia

Moderator:
* ing. Gheorghe Cionoiu

Dezbaterea va avea loc în data de 23 FEBRUARIE 2008 (sâmbătă) ora 10‚ la sediul A.F.D.P.R. filiala Cluj, str. Republicii nr. 23

Lectia de ECHILIBRU

februarie 18th, 2008

Ma bucura enorm un lucru: tot mai multi devin romanii care au invatat sa valuteze oportunitatile prin prisma calitatii, folosind lumina sclipirii de moment optim pentru o crestere si dezvoltare durabila, onesta si pe deplin justificata. De o asteptare ce parea o adormire congenitala a poporului nostru, aparent naiv si inactiv in plan strategic.
Totul porneste de la educatia noastra. Daca invatam sa devenim lideri, altii vor veni la noi, ne vor urma si ne vom vinde stiinta profitabil, planificat, apoi vom putea investi in cei pe care i-am responsabilizat. Astfel realizam echilibre acolo unde e nevoie, si in opinia mea, omenirea este inca slab organizata si gestionata in atat de posibilul context de sat universal.
Si cum echilibrul este tema pe care ne-o propunem, vom apela putin la stiinta matematicii: un PUNCT poate deveni centrul unui cerc sau al unei sfere.De influenta. Concurenta razelor cercului in acelasi PUNCT ii confera o valoare strategica incontestabila. EL este unicul centru al acelor cercuri care genereaza sfera,dovada incontestabila de centru de ECHILIBRU al unei forme geometrice perfecte.PUNCT.
Autodepasirea ne poate face sa devenim doctori in orice stiinta ne dorim sa excelam. Consacrarea este etalonul si recunoasterea in acest „cerc”. Ego-ul alimentat parazitar de aplicarea comunismului condamnabil in Romania postbelica a mitizat, a zeificat „doctorii”. Orice domeniu de activitate si invatamant continuu are doctorii sai, pasionati si recunoscuti iubitori ai aceleiasi stiinte, oricare ar fi ea, chiar si medicina traditionala.
Sper ca noi, romanii, vom realiza importanta delimitarii domeniilor de activitate in care alegem si ne place sa ne pregatim, invatand temeinic, implicandu-ne in tara noastra(acreditata cu atatea jertfe patriotice), ascultand exclusiv de doctorii din respectivele domenii care din cercuri sa devina roti dintate angrenate in ceasul evolutiei noastre istorice. Momentul acesta va coincide, probabil, cu constientizarea realizarii unei strategii nationale de dezvoltare realiste, aplicabile dintr-un punct de plecare oportun si favorabil asumarii unei responsabilitati, moment de altfel asteptat cu rabdare si mangaieri parintesti pe crestet de catre „batranii” UE.
In opinia mea, momentul de criza politaica prelungita in care ne aflam se datoreaza exclusiv lipsei unei asemenea strategii si a determinarii celor care sa-si asume, ca si specialisti, respectarea termenelor si a targheturilor. Este responsabilitatea in primul rand a strategilor politici, care trebuie sa-si ia in serios rolul istoric de slefuitori ai diamantului de care s-au minunat multi, diamant numit ROMANIA.
Aceasta strategie nationala ca solutie si modalitate de implementare a ei va deschide evantaiul de oportunitati pentru tinerii minunati care se pregatesc in universitatile din tara si din afara ei, investindu-si anii si resursele dobandite de cele mai multe ori printr-o munca neadecvata pregatirii lor superioare. Ei sunt primii care si-au asumat sa plateasca PRETUL ECHILIBRULUI pentru a putea accesa onest sansa europeana, in final concurenta care promoveaza alegandu-i pe cei mai buni, elitele.
Profesionalizarea tuturor membrilor societatii romanesti este, cu siguranta, CHEIA ECHILIBRULUI care va deschide orice usa de pe culoarul care strabate „cele trei LUMI”.

Avantajele si inconvenientele fidelitatii

februarie 18th, 2008

Antichitatea greacă, dedica mijlocul lui februarie amorului şi fertilităţii, căsătoriei lui Zeus cu Hera; romanii antici îi consacrau aceiaşi perioadă lui Lupercus, divinitate a fecundităţii şi Junonei, zeiţă a căsătoriei şi a cuplului în general.
Potrivit istoricilor, ziua Sfinţilor Valentin, fiind trei la număr, a coincis cu 14 februarie, devenind astfel, mai întâi, sărbătoarea celibatarilor, ca să ajungă, cu timpul, aceea a îndrăgostiţilor şi a cuplului.
Conotaţia amoroasă şi-a croit drum prin epoca medievală până în zilele noastre când a fost asociată noţiunea de fidelitate.
Luat ca termen generic, fidelitatea are origini comune cu încrederea, cinstea, credinţa, cuvioşenia, devoţiunea. Termenul este utilizat, cu precădere, în domeniul legăturilor sentimentale şi conjugale, dar şi în cel religios şi politic. În religia musulmană, de pildă, toţi necredincioşii (în Alah) sunt taxaţi de infideli.
Pentru majoritatea îndrăgostiţilor, fidelitatea reprezintă o protecţie a cuplului, o garanţie privind calitatea relaţiilor amoroase, un ciment al vieţii de familie. Tradiţia o încetăţeneşte ca simbol al ataşamentului de un singur partener, atât pe planul fizic cât şi pe cel afectivo-psiholigic, ceea ce nu împiedică unele societăţi să cultive poligamia în sens unic, privilegind partea masculină. Tot Coranul, servindu-se de pilda Profetulului Mohamed, deţinător a 4 soţii, acordă bărbaţilor dreptul de a dispune de mai multe partenere. În schimb, femeilor le este impusă o fidelitate absolută, derapajele făcând obiectul unor represiuni nemiloase cum ar fi închisoarea, flagelarea, sau alte pedepse fizice de o intensă cruzime.
Chiar atunci când căsătoria este destinată altor finalităţi decât amorul, transmiterea de patrimoniu, sau alte interese de ordin social, femeia rămâne tributară acestei fidelităţi tradiţionale pentru care societatea îi ţine rigoare.
În lumea occidentală, recte în Franţa, fidelitatea evoluează odată cu societatea. Din 1975 încoace soţii adulteri sunt egali în faţa legii, spre deosebire de trecut când infidelitatea feminină era un delict în toate circumstanţele, în timp ce bărbatul devenea infidel numai în cadrul domiciliului conjugal. Acum, în contextul unui divorţ, adulterul apare ca un motiv printre altele, ci nu ca o cauză peremptorie.
De altfel, odată cu emanciparea femeii şi cu apariţia în forţă a mişcării feministe, suntem tentaţi să credem că infidelitatea a schimbat de ogradă. Cu dispariţia tabuului, asistăm la o anumită reapropiere a sexualităţii de către femei. Apariţia unei cinematografii feminine, a unei prese şi literaturi erotice, unde nuditatea se arată din ce în ce mai ostentativă, este indiciul prin care, noi bărbaţii, nu mai putem hotărî asupra comportamentului feminin graţie prerogativelor dominatoare de altă dată. Cu o tăcere înţeleaptă, ne stabilim pe picior de egalitate, acceptând, de multe ori, să fim dominaţi de aceste făpturi divine, abile şi imprevizibile.
Jurămintele de fidelitate ale amorezaţilor au raţiunile lor. Ele sunt promisiunile de rezistenţă înaintea numeroaselor tentaţii inevitabile pe care viaţa ni le scoate în cale, ca un ecoul tulbure al elanului interior, moştenit de la omul cavernelor. Li se incumbă, aşadar, îndrăgostiţilor obligaţia de onoare de a face faţă ademenirilor, rezumându-se la „clătirea ochilor” înaintea defileului ispitelor. Mai mult, când atracţia şi interesul pentru partener este de o mare intensitate, celelalte persoane ar trebui să apară terne, făcând ca jurămintele să constituie un mijloc de consolidare şi protecţie a uniunii. Numai că impermanenţa, proprie tuturor fenomenelor, poate tulbura hotărârile decretate definitive.
Când însă fidelitatea aspiră, cu obstinaţie excesivă, la protecţia cuplului şi a familiei, se pot profila anumite accidente de parcurs, cu aparenţe de eşec. Este bine cunoscut faptul că, atunci când interzisul devine prea auster, tentaţia se face irezistibilă.
Uneori, o relaţie de amor, trăita în mod sincer zi de zi, nu poate rivaliza cu magia unei dorinţe secrete nesatisfăcute. Fidelitatea, într-atât celebrată, promiţând conservarea amorului şi protecţia lui de orice „tentaţie”, poate sucomba sub presiunea „fructului interzis”. O parte a psihologilor susţine că un angajament de fidelitate obsedant, poate produce efecte contrarii, nuizibile, mai degrabă, amorului. „Forţa unei legături amoroase – spune psihologul Gérard Leleu – este consecinţa calităţii contactului dintre parteneri. Relaţia rămâne forte în măsura în care acest contact este vivant, dinamic, nutritiv şi satisfăcător, prin respectarea individualităţii fiecărui partener. Tendinţa de a construi această forţă prin interzicerea elanului natural, este, cel puţin, o iluzie naivă”.
Paradoxal, când viaţa conjugală e fondată numai pe sentimente, devenind eminamente emoţională, uniunea e lipsită oarecum de stabilitate, devenind, în schimb, mai densă în fidelitate.
Cercetătorii australieni au încercat să determine, cu mai multă precizie, motivele pentru care femeile se angajează într-o aventură şi care ar fi natura acesteia preferate în modul curent.
Constatările au fost destul de surprinzătoare: în primul rând, relaţiile extra-conjugale ale soţiilor sunt curente, invocându-se imperfecţiunile minore ale soţilor: sforăitul, pasiunea excesivă pentru sport, preocupările pur materialiste, unele brutalităţi în limbajul conversaţiilor şi, mai cu seamă, complexul de superioritate exhibat în momente decisive.
În general, femeile sunt în căutarea unei relaţii afective, nu întotdeauna legată de raportul sexual iar, când aventura lor ia o turnură sexuală, ele au nevoie să se simtă îndrăgostite, pe când bărbaţii rezumă actul infidelităţii extra-conjugale la un raport strict sexual, ferindu-se de implicaţii sentimentale.
Pe de altă parte, numărul persoanelor trăind o dublă sau o triplă personalitate, datornice trebuinţei de schimbare şi dorinţei de a împăca mariajul cu pigmentul extraconjugal, ia proporţii, datorită, cert, lipsei de o injoncţiune morală, impusă altădată de Stat sau de religie.
Tendinţa exploatării masive a extazului sexual, fuga permanentă după aventura fecundaţiei sterile, într-un cuvânt, lipsa de măsură, cu care tinerele generaţii îşi afişează identitatea, ar putea foarte bine să ne reîntoarcă pe calea regresiunii în lumea instinctelor pe care evoluţia a încercat să le sublimeze cât de cât.

Despre Neisprăvire şi Pasivitate la români

februarie 18th, 2008

Pentru un observator obiectiv şi imparţial al năravurilor şi avatarurilor în jurul cărora se constituie profilul moral şi intelectual al sufletului românesc de-a lungul timpului este un prilej de permanentă şi neîncetată uimire faptul că, atât la nivelul individului, cât şi al instituţiilor, şi mai apoi al statului, ceea ce caracterizează sistemul de atitudini şi respectiv mentalitatea autohtonă este o continuă şi nejustificată risipire (alţii i-ar spune împrăştiere) în toate planurile vieţii sociale. Indiferent că este vorba de omul de rând sau de parlamentul ţării, de cel mai umil slujbaş sau de strălucitele minţi academice, de un pierde vară oarecare sau de omul riguros al cercetării ştiinţifice, peste tot şi peste toate se lăfăie, în cel mai autentic şi mai specific stil românesc (balcanic!), o seamă de neajunsuri care s-au transformat treptat într-un fel de emblemă naţională, după care cei din afară (şi dinlăuntru) ne (şi se) recunosc de la distanţă. Sigur că inventarierea tuturor acestor neajunsuri este mai mult decât fastidioasă şi ar necesita prea mult spaţiu. De aceea nici nu mi-am propus să discut decât despre două din aceste năravuri (neisprăvirea şi pasivitatea), care au atins un grad de generalizare extrem, şi care explică în mare măsură originea destinului periferic şi marginalizarea constantă a spaţiului cultural, ştiinţific, educativ sau politic românesc în corul naţiunilor europene.
Neisprăvirea, în sensul de neîncheiat, neterminat, nefinalizat, este o pecete care ne marchează atât istoria noastră ca popor şi apoi ca naţiune est-europeană, cât şi geografia şi, prin aceasta, tot ce ţine de specificul şi etosul naţional, respectiv viaţa morală, civismul, cultura, ştiinţa, literatura, educaţia şi învăţământul, justiţia, ca să nu mai vorbim de politică. Sectoare întregi ale corpului social românesc zac sub semnul neisprăvitului, al limitelor şi neputinţelor interioare. Dacă aşa stau lucrurile în ce priveşte organismul nostru social, nu altfel le regăsim îngemănate în substanţa sufletului nostru naţional, care după două mii de ani de istorie scrisă continuă să bâjbâie prin întuneric, în căutarea unei identităţi pe care alte popoare, mult mai tinere (vezi descinderea ungurilor în câmpia Panonică acum o mie de ani), şi-au construit-o mult mai repede şi pe o temelie mult mai solidă. Sufletul nostru este încă neisprăvit, neîmplinit, la fel cum sunt şi conştiinţa civică, respectiv sistemul de valori şi legea care reglementează viaţa societăţii în care trăim. Din această neisprăvire geografică (abandonarea definitivă a Bucovinei şi Basarabiei) şi istorică (teama permanentă şi nejustificată conjunctural de pericolul maghiar, dar şi bâjbâiala istoricilor în a lămuri, pe baza unor argumente infailibile, începuturile şi obârşia acestui neam), derivă neisprăvirea socială, din care rezultă toate tarele şi neajunsurile care împovărează conştiinţa românească de secole.
Un singur lucru mai vreau să spun cu privire la neisprăvire. Dacă neîmplinirea ne pândeşte de la toate colţurile, încolţindu-de fără milă, este şi pentru că neisprăviţi fiind, tot ce facem în ordinea gândirii, a lucrurilor şi înfăptuirilor cotidiene este neisprăvit, oprit la jumătate, fragmentar, ambiguu, partinic, obscur. Dar cel mai dureros aspect legat de neisprăvirea care ne caracterizează îl constituie faptul că, prin ceea ce facem perpetuăm acest neajuns la infinit. Şi acest lucru se vede cel mai pregnant în învăţământ şi-n educaţia de toate gradele, unde aproape totul se face la întâmplare (cărţi scrise de mântuială, în răspăr, cu imperfecţiuni grosolane de ortografie şi conţinut), în baza unor ambiţii şi animozităţi personale (facem aşa pentru că aşa vreau eu, şi nu pentru că aşa e bine !), fără nici o preocupare pentru rigoarea şi spiritul de coeziune al lucrului bine făcut, temeinic, care să dureze (lasă, că mâine oricum o luăm din nou de la capăt!). Nimeni nu este preocupat să facă un lucru până la capăt în acest domeniu, ce face un ministru al învăţământului desfiinţează următorul, şi ce este legal astăzi devine contravenţie mâine. Spiritul bunului plac domneşte nestingherit pretutindeni, iar neisprăvirea îşi face nestingherită de cap, începând de la elev şi student, până la profesorul emerit. O înţelegere tacită uneşte compartimente esenţiale ale societăţii româneşti, tocmai în virtutea acestei neisprăviri generalizate.
Pasivitatea, ca însuşire sufletească, întregeşte tabloul moral creionat de neisprăvire, aducând în scenă o serie de alte neajunsuri care-i sunt proprii sau apropiate, respectiv spiritul şi atitudinea defensivă, supunerea, resemnarea, abandonul, lipsa de energie ofensivă şi de entuziasm, pesimismul incorigil şi lamentarea nesfârşită, lenea nevindecabilă şi îndârirea de a lupta doar pentru supravieţuire, lipsa de iniţiativă şi somnul. Este uimitor cât de amorf şi de lipsit de avânturi înălţătoare, obraznice prin cutezanţa lor, este spiritul autohton, prin comparaţie cu ceea ce vedem la popoarele occidentale, sau chiar la vecinii noştri. Majoritatea străinilor care ne-au vizitat şi au scris despre noi au fost izbiţi de această particularitate a sufletului românesc: platitudinea, inerţia extinsă la sectoare întregi ale societăţii, lipsa motivaţiei pentru performanţă şi succes, apatia şi somnolenţa. Unul dintre ei, amintit de un autor român prea repede uitat sau neluat în seamă, spune că, „ceea ce ştiu români este că trăiesc ca să muncească, să plătească, să sufere şi să tacă. Şi mai departe, spune acelaşi autor, că „românii moştenesc din tată în fiu o resemnare mută care se schimbă treptat într-o apatie incurabilă”. Iar scuza pentru această pasivitate şi resemnare o constituie cunoscuta şi mult uzitata, şi în zilele noastre, sintagmă, că “n-au să schimbe ei ţara”.
Nimic nou sub soare. Într-un secol de istorie, singurul progres pe care l-a înregistrat societatea românească în această privinţă este că astăzi se mai spune şi că “n-o să-ţi facă/ridice nimeni statuie”. Este la fel de adevărat însă şi faptul că această abulie şi penurie de energie sufletească a făcut loc unui alt neajuns major: protestele verbale, polologhia, vorbăria goală, bârfa, poveştile şoptite pe la colţuri, etc. Iar la o privire mai atentă nu poţi să nu fii impresionat de faptul că întreg folclorul autohton este dominat de cântece pline de văicăreli şi de suspine înecate în lacrimi. Doar două exemple. Dacă Meşterul Manole şi Legenda Mănăstirii Argeşului este imaginea tipică a neisprăvirii româneşti (ce se face astăzi se dărâmă mâine), de cealaltă parte, Balada Mioriţei te duce direct în braţele celei mai ostentative pasivităţi şi resemnări existenţiale: fatalitatea la ea acasă. Iar şcoala şi pedagogia românească, dintr-un exces de zel greu de înţeles şi păgubos prin mentalitatea pe care o creează astfel, a transformat aceste două legende într-un simbol al specificului naţional.
Spaţiul mioritic a devenit echivalentul spaţiului geografic, politic şi cultural românesc. Construieşte ceva, dacă poţi, pe “lasă-mă ca să te las”, sau pe “n-o să-ţi ridice nimeni statuie” sau, şi mai grav, pe lamentările către o oaie bearcă ale unui cioban frustrat de prea multă singurătate şi năduf pe tovarăşii lui şi care, în loc să pună mâna pe bâtă pentru a-şi apăra dreptul şi proprietatea, boceşte ca o babă oarecare lăsându-şi turma de izbelişte, pentru a se abandona, sub privirile îngheţate şi indiferente ale astrelor, în braţele morţii. Dar şcoala şi societatea românească greşesc şi mai mult, prin faptul că promovează în mod sistematic ca principiu de valoare socială spiritul neisprăvirii, al pasivităţii şi resemnării, apatia şi abulia generalizată, lipsa de iniţiativă şi de libertate de acţiune, conformismul extrem şi expectativa. Pentru mentalitatea românească actuală valoarea unui om este direct proporţională cu gradul lui de obedienţă, de ascultare, servilism, supunere şi acceptare tacită a tuturor convenienţelor şi prejudecăţilor în virtutea cărora totul se întâmplă pentru că aşa trebuie să se întâmple. Nici vorbă de responsabilităţi personale, de asumare şi angajare în problemele timpului. Rămâne de văzut ce vom spune când ni se va cere să dăm socoteală de modul în care am valorificat talantul care ne-a fost încredinţat, pentru a-l înmulţi şi a da roade. Ne quid Nimis!

Tutuiala la români. Tu-ul multifuncţional

februarie 18th, 2008

Dumneavoastră… dumneata… matale… mata… tu (ş.a.m.d.) — un univers întreg de apelative marchează, ba chiar stabileşte o încrengătură complicată de raporturi între cetăţenii României de astăzi şi dintotdeauna. O lume întreagă de ierarhii, orgolii, linguşeli, comenzi, resemnări, ba chiar şi revolte (mocnite), pe care unui străin care ia contact cu realităţile româneşti i-ar fi de bună seamă greu s-o desluşească.

Tutuiala publicitară
Am primit acum ceva timp, într-un singur plic, două scrisori de la o companie de telefonie. Una dintre scrisori, semnată „Echipa”, mi se adresa cu „[Compania] face acum primul pas, numai pentru tine!” Cea de-a doua scrisoare, semnată de directorul general, anunţa „primul pas pe care-l facem către dumneavoastră”.
Primul mod de adresare — dintre cele de mai sus — este un fel de tu publicitar, impersonal, de la Echipă (văzută ca anonimă chiar şi reprezentată de o singură persoană) la individ, menit să sugereze că Echipa este atât de apropiată de client, încât acesta din urmă este primit cu braţele deschise „în familie”! Şi că pentru el compania este un club ultra-select de care nu va regreta că s-a ataşat! Nu mă îndoiesc că managementul companiei a făcut studii de comunicare din care să fi reieşit că clientul standard arde de nerăbdare să devină membru al clubului ultra-select al companiei. Se poartă. Nu practică oare companiile team–building-ul? De ce n-ar fi şi un team–building sui generis, extins, în care să fie cooptat şi clientul? Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, într-una din emisiunile „Altfel” de la postul Realitatea TV, s-au arătat contrariaţi de această bătaie pe burtă între companie şi client, nouă în peisajul publicităţii româneşti, ale cărei rădăcini nu şi le puteau explica.

Pesemne însă că aceleaşi studii arată că pe lângă clienţii câştigaţi cu tutuiala publicitară, există şi alţii, mai tradiţionalişti, ne-standard, să spunem (e.g. Liiceanu & Pleşu), care, acceptând şi ei serviciile companiilor, preferă totuşi adresarea tradiţională, de bună-creştere, cu dumneavoastră, venind de la o persoană de rang înalt (director general, să zicem). De ce şi-ar asuma compania riscul să-i piardă printr-un exces de familiarism? Dar dacă numărul lor nu-i de neglijat?

Rămâne de văzut cum se vor aşeza lucrurile. Ce va prevala în final: cultura tradiţională românească sau noua cultură trendy, à l’americaine? Cine ştie, poate că la un moment dat se va isca un curent retro!

Tutuiala seniorială
E un fapt general acceptat în cultura românească: adulţii/vârstnicii li se adresează celor tineri (mai tineri) cu tu, în timp ce tinerii li se adresează celor dintâi cu dumneavoastră. Chiar şi atunci când nu se cunosc nemijlocit. S-ar putea pune întrebarea: Până la ce diferenţă de vârstă este aplicabilă „regula”? În mod cert însă, întrebarea nu-i de natură să stârnească preocupare. Ar mai fi apoi întrebarea: Care este vârsta maximă a celui mai tânăr începând de la care „regula” ar trebui să înceteze să se aplice? Răspunsul este şi de astă dată simplu: de la caz la caz.
În ce mă priveşte, la serviciu am evitat pe cât posibil tutuiala. Până la o limită — pe măsură ce în institut soseau, angajaţi, noi şi noi promoţii — la care începeam să apar în propriii ochi drept caraghios, mai catolic decât papa. De! nu te poţi sustrage la nesfârşit „culturii” viguroase a tutuielii!
Am avut însă tineri colegi care, de departe fără a pretinde reciprocitate, mi-au cerut să-i tutuiesc. Şi, într-un fel, i-am înţeles. La rândul meu, n-aş concepe ca fostul meu profesor de matematică din liceu, şi diriginte (care trăieşte încă şi are 93 de ani!), să mi se adreseze cu dumneavoastră, tot aşa cum n-aş fi conceput nici ca ceilalţi profesori, atâta vreme cât au trăit, să mi se fi adresat cu dumneavoastră. Mie, celui devenit între timp matur/vârstnic.

Tutuiala ciocoiască
Ginerele unui prieten de-al meu şi-a început cariera de inginer la o firmă relativ bine situată pe emergenta piaţă liberă românească. Unde a fost angajat la intervenţia soţiei prietenului, adică a soacrei sale. I s-a dat, pentru început, un salariu bunicel, era la locul lui şi respectuos cu socrii, locuia în casa lor, se întorcea înfometat de la serviciu, i se punea demâncare în farfurie, la sfârşit spunea Mulţumesc pentru masă, mamă, li se adresa cu dumneavoastră: dumneavoastră, tată, dumneavoastră, mamă… Apoi i s-a mai mărit salariul, drept care a început să-l tutuiască pe socru-său. La următoarea mărire de salariu a început să mă tutuiască şi pe mine; probabil în calitate de prieten al socrului său, aşa, de dragul nediscriminării. Soacrei sale încă i se mai adresa în acel moment cu dumneavoastră; la fel şi soţiei mele; că de! erau doamne. Apoi şi-a găsit de lucru la o firmă străină, cu un salariu de manager. Şi odată cu asta nimeni în jurul său n-a mai meritat apelativul dumneavoastră. Omul se ajunsese. Dar adevărata prosperitate probabil că abia urmează. Mai durează până se va aşeza într-un jilţ poleit cu aur şi se va uita la ceilalţi ca la nişte gângănii, precum Gigi Becali.

Tutuiala ciocoiască nu-i legată însă strict de avuţie. O practicau şi nomenclaturiştii regimului comunist. Şi, cu siguranţă, ai oricărui regim dictatorial. Ca şi grupurile mafiote de pretutindeni.
Întâmplarea a făcut să-l cunosc pe Ion Iliescu în calitate de director al Editurii Tehnice, prin ’85, unde am publicat, la finalul „cunoştinţei” noastre, o carte de ştiinţă, chiar în vara lui ’89. A început, fireşte, prin a mi se adresa cu dumneavoastră, apoi, foarte rapid a dat-o pe mata, sfârşind prin a mă tutui. Deşi nu-i mai în vârstă decât mine cu mai mult de opt ani; sau pe-acolo.
Fenomenul nu era nou pentru mine. Printre altele, aveam s-o aud şi pe Ana Blandiana amuzându-se peste ceva vreme cu faptul că fusese tutuită de Silviu Brucan pe vremea când o curta să accepte să se alăture grupului nou-instalat la putere, pe la începuturi, imediat după decembrie ’89, când încă acel grup trăia cu senzaţia că l-ar avantaja să capete un plus de legitimitate prin cooptarea unor figuri proeminente/disidente din timpul vechiului regim. (În treacăt fie zis, ulterior n-au mai simţit această nevoie. Chiar deloc.) Statutul ei de poetă de prestigiu în România nu l-a împiedicat pe bătrânul tartor (fost) comunist să marcheze, prin particula magică tu, distanţa dintre cel slab (în sens simili-mafiot) şi adevăratul deţinător al Puterii.
Căci în ultimă instanţă, ceea ce contează în raportul de „subordonare” de la tutuitor la tutuit este puterea. Indiferent că i-o conferă banul sau poziţia în nomenclatură.

Tutuiala ierarhică
De prisos să mai adaug că tutuiala ierarhică se încadrează în aceeaşi categorie ce are drept sursă puterea. Reală sau iluzorie. Dar — important — acceptată de ambele „părţi”. Nu ştiu cum mai stau lucrurile în armata actuală (compatibilă cu NATO!), ca să mă limitez la un singur exemplu. Dar îmi amintesc perfect, cu prilejul concentrărilor (abuzive) de odinioară, cum se adresau ofiţerii unul altuia. Era de-ajuns o diferenţă de o singură stea pe epolet, şi colonelul i se adresa locotenent-colonelului cu tu, în timp ce acesta din urmă i se adresa celui dintâi cu dumneavoastră. Fără ca vreunuia să i se pară ceva nefiresc. Şi totuşi era al dracului de nefiresc!

Tutuiala mârlănească
Nu vorbim aici de tutuiala între persoane, îndeosebi tinere, de aceeaşi vârstă sau de vârste apropiate, între care tutuiala are perfectă legitimitate. Observaţi însă incidentele de prin mijloacele de transport în comun. Puteţi auzi destul de frecvent (indiferent de vârstă): Vreţi dumneavoastră să vă deplasaţi puţin mai înainte, mai este ceva loc acolo la mijloc… Du-te dumneata acolo dacă ţi se pare că-i loc, eu trebuie să cobor la prima staţie!… Dacă ai avea mata un pic de educaţie n-ai vorbi aşa!… Educaţie, auzi la el! Bine că ai tu educaţie!… Gradaţia către degradarea relaţiilor, la români, este incredibil de abruptă. Unii spun: temperament latin. Eu îi spun mârlănie.
Este limpede că, departe de universalul you din spaţiul anglo-saxon (deşi chiar şi acolo există nuanţe — perceptibile), tu-ul neaoş este, cu excepţiile de rigoare de la începutul paragrafului, vădit şi apăsat depreciativ. De aceea mi se pare că mârlănia, exprimată prin tutuială (dar şi prin nenumărate alte ingrediente) este la ea acasă pe aşa-zisele forumuri de pe Net. Iată o mostră:

theMask [fiindcă aşa se prezintă forumiştii în majoritatea zdrobitoare a cazurilor: A! dacă o dăm anonimă, atunci da, semnez şi eu!] îl apostrofează pe Dinu Patriciu: Hai sik tir Dinule, nu mai poţi tu de grija ţărişoarei tale dragi! De aia ai vândut Rompetrolul la ruşi (în spatele Kazmunai sunt ruşii, kazahii sunt nişte marionete). Tu n-ai decât grija ta şi a progeniturilor tale, Păturiciule!

Las la o parte miezul „dezbaterii” şi anume că este foarte puţin plauzibilă pretenţia lui Dinu Patriciu că îşi doreşte spargerea monopolului Romgaz „din dragoste de ţară”. Încerc doar să-mi imaginez în ce măsură i s-ar mai adresa „viteazul” theMask pe acelaşi ton lui D.P. dacă s-ar afla faţă în faţă. Fiindcă mi se pare de neacceptat ca bătaia pe burtă să se justifice doar prin anonimatul preopinenţilor şi prin distanţa dintre ei. Inclusiv fizică. Şi sunt pline forumurile de asemenea „viteji”. La fel stau lucrurile şi în relaţiile „interne” dintre forumişti. Orice încercare de a institui un dialog civilizat se ciocneşte invariabil (cu infime excepţii) de tutuiala mârlănească. Atâta vreme cât tu-ul autohton este, în mod indubitabil, în context, depreciativ, nu mă va convinge nimeni că pe Net el are altă coloratură. Şi nu mă va putea convinge nimeni că se comunică mai bine via tu, aşa cum par să sugereze unii, chiar şi atunci când nu sunt animaţi de intenţia de a-şi înjosi interlocutorul ci doar de a înlătura, să zicem, tradiţionalul tu seniorial.

Omul de rând şi „imperativele” politicii

februarie 18th, 2008

Este instructiv şi totodată amuzant să constaţi în ce măsură „imperativele” politicii sunt rapid însuşite nu numai de politicienii neofiţi, să zicem, ci şi de oamenii de rând.

Iată un exemplu de acum mai bine de zece ani. Mesajul proregalist a trebuit să fie eliminat urgent din discursul electoral al Convenţiei Democrate Române de îndată ce staff-ul Convenţiei a ajuns la concluzia că mesajul respectiv putea să-i fie acesteia defavorabil la alegerile parlamentare şi prezidenţiale de la 3 noiembrie 1996. Cu un an înainte, de Sfinţii Mihail şi Gavril, când avusese loc un miting organizat de PNŢCD, toată lumea acceptase, în Piaţa Revoluţiei, să scandeze lozinci promonarhiste. De ce? Pentru că aceasta era orientarea cunoscută şi asumată a partidului. La acel moment nu se sesizase încă faptul că PDSR (actualul PSD) ar putea specula rezervele populaţiei româneşti faţă de monarhie (nu mai vorbim aici de sursa acestor rezerve) pentru a câştiga electorat.

În schimb, aproape un an mai târziu, la marşul electoral al CDR din 31 octombrie 1996, doi indivizi „turbulenţi”, care au încercat să scandeze „Iliescu, afară — regele, în ţară!”, au fost rapid reduşi la tăcere de mulţimea însăşi. Aceasta devenise peste noapte conştientă de imperativele electorale ale momentului. În plus, realizase că PNŢCD nu mai era de astă dată „de capul lui” ci trebuia să se supună noilor rigori ideologice ale Convenţiei.

Nu-i greu deci să deprinzi jocul politic. „Imperativele” acestuia pot să pătrundă cu destulă uşurinţă în mentalul colectiv. Că masele sunt (prea) adesea manipulate este un lucru îndeobşte cunoscut. Iată însă că aceleaşi mase nu numai că se lasă manipulate ci, oricât ar fi de amuzant de constatat, chiar doresc uneori să fie manipulate.

„Procesul tranziţiei” – fragmente – (II)

februarie 18th, 2008

SILVICULTORUL NUMĂRA FLORI DE PLASTIC

Curând după ce te-am cunoscut, te-am dus pe munte
Muntele reprezenta pentru mine simbolul libertăţii
Mi-ai spus că visezi să te măriţi cu un bărbat
care să-ţi pună la dispoziţie un milion de dolari
Eram în vârf de munte şi ţi-am arătat munţii din jur
— Nu am un milion de dolari, dar tot ce vezi
din vârful ăsta de munte,
Toţi munţii din jur sunt ai mei, nu îi pot transforma în bani lichizi,
dar sunt ai mei, simt că sunt ai mei,
Nu îi pot vinde, dar nimeni nu mi-i poate lua,
dacă vrei îi împart cu tine.
Ai zâmbit enigmatic, colivia era închisă
Un paşaport costa zece mii de mărci
şi nu era sigur că îl primeşti…
Am crezut că oferta mea îţi convine,
Dar colivia s-a deschis, aparent cel puţin,
Comuniştii de ieri sunt democraţii de astăzi,
Oamenii au acum dreptul de a-şi părăsi ţara
Foarte mulţi ar pleca, dar nu au unde,
nu îi vrea nimeni
Tu puteai pleca, eşti nemţoaică, toţi prietenii tăi au plecat
„Doar un nebun mai stă în ţara asta dacă poate pleca!”
— mi-ai spus —
„Cu sau fără tine eu plec. Acum!”
Pentru tine România însemnase frig în apartament.
cozi interminabile, stress, chin.
Tu ţi-ai cumpărat bilet dus, eu bilet dus-întors,
Nu voiam să te las singură, dar nici să plec definitiv
nu voiam.
Munţii din România erau ai mei, dar aici
în ţara asta străină
Atunci când sunt singur în pădure mi se pare
că cineva mă pândeşte, îmi urmăreşte atent toate mişcările
Am sentimentul că o cameră de luat vederi invizibilă
Comandată de creierul meu împotriva voinţei mele
Mă spionează pentru a afla ce caut aici.

Oamenii din ţară mă privesc cu invidie
E mult mai bine acolo! — îmi spun
În ţară e sărăcie, corupţie, mizerie
Trebuie să munceşti două zile pentru un kilogram de carne,
O săptămână pentru o pereche de pantaloni turceşti
din care iese vopseaua,
În Braşov oamenii au cerut să se raţionalizeze apa caldă
pentru că nu pot plăti întreţinerea
În apartamente e acum frig la cerere,
nu impus de partid
Pentru a putea cumpăra lapte trebuie să te scoli
tot la şase dimineaţa.
Extrem de puţinii prieteni din România
îşi încheie scrisorile laconice cu formula:
„Noi suntem săraci, dar sperăm că ţie îţi merge mai bine.”

Da, e mult mai bine în Germania,
Într-o oră câştigi bani suficienţi pentru a putea cumpăra
Zece litri de Coca-Cola
sau
Un kilogram de carne
sau
Două kilograme de ciocolată ieftină.
Într-o zi câştigi bani suficienţi pentru
Două cămăşi şi o pereche de pantofi
sau
Două perechi de pantaloni din care nu iese vopseaua.
În două săptămâni câştigi bani pentru
Un televizor sau două biciclete
sau banii necesari pentru a-ţi plăti chiria.

Cei câţiva prieteni apropiaţi cu care despicam firul în patru
în timpul facultăţii
Au emigrat cu toţii, la fel şi verii mei din Timişoara,
Unii aveau bunici nemţi, ceilalţi neveste nemţoaice
S-au stabilit în Germania, la câteva sute de kilometri
de mine
Ne întâlnim foarte rar, ei nu prea au timp,
Dacă le propun să citească o carte,
se scuză politicoşi:
„Aş vrea, dar nu am timp, nu pot,
Trebuie să muncesc, am nevoie de bani
Aici nu e România, trebuie să muncesc mult
până seara şi sâmbăta,
O să citesc mai târziu, peste câţiva ani,
sau poate la pensie.”
Ei sunt fericiţi că pot munci pe bani adevăraţi,
pe mărci
Banii câştigaţi într-o săptămână ajung pentru un concediu
în Grecia
Se pot câştiga foarte mulţi bani, dacă vrei,
Dacă te ţii de treabă în câţiva ani
îţi poţi cumpăra o maşină nouă,
o maşină adevărată: UN MERCEDES
(câţi din ţară nu şi-ar dori un Mercedes
adunat de pe Schrott?)
Cu banii câştigaţi într-un an îţi poţi mobila apartamentul,
În douăzeci-treizeci de ani poţi să-ţi p1ăteşti ratele
pentru o casă nouă
Şi fiecare îşi doreşte o casă pentru a fi în rând cu lumea
Nu contează ce faci, important e să ai de lucru
Aici nu e ruşine să fii gunoier
Patronul îi vorbeşte femeii de servici cu „dumneavoastră”
Dacă vrei să munceşti găseşti de lucru
practic nu există şomaj
E nevoie de muncitori necalificaţi, de îngrijitoare
în căminele de bătrâni
(Nemţii s-au domnit, vor servicii comode,
sau preferă să primească ajutor de şomaj).

Visul vieţii mele a fost să devin silvicultor,
Să ocrotesc liniştea pădurii
În ţara asta străină e practic imposibil,
Aici e economie de piaţă, funcţionează legea cererii şi ofertei
Silvicultura e ramura economică în care
e cel mai greu să găseşti de lucru
Peste 80 % din păduri sunt proprietate de stat
Pentru a fi funcţionar trebuie să fii cetăţean german
Dar cetăţenia e şi condiţia necesară
uneori explicit formulată
Pentru a obţine un loc de muncă în sectorul privat:
“Angajez silvicultor… german…”
Pot obţine cetăţenia germană doar dacă renunţ la cea română
NU VREAU SĂ RENUNŢ LA CETĂŢENIA ROMÂNĂ!
Munţii din ţara asta străină nu sunt ai mei,
Nu am prieteni, oamenii din sat sunt politicoşi,
Dar adesea se plâng de creşterea criminalităţii:
„Se fură tot mai des, nici nu e de mirare,
au venit atâţia străini, nu voi,
voi munciţi, dar alţii…”
Noi muncim, dacă vrei să munceşti găseşti de lucru,
e nevoie de muncitori necalificaţi
Sunt apreciat pentru că sunt conştiincios:
Am fost Lagerarbeiter (muncitor în depozit).
Am fost zilier (slugă) la o pepinieră
Acum sunt din nou Lagerarbeiter
la o firmă care face comerţ
cu flori artificiale
Şefii au cumpărat un cărucior hidraulic
Pentru a creşte productivitatea şi pentru a-mi uşura munca,
Descarc cartoane cu flori si brazi de plastic,
număr flori de plastic
Şi mă gândesc la munţii pe care i-am trădat.
Împing pe hol căruciorul hidraulic
minunată creaţie a tehnicii, menită să uşureze munca hamalului
Şi te văd prin geamul peretelui de sticlă al biroului,
Îmi zâmbeşti fericită, se pare că nu te deranjează
norul de fum de ţigară produs de şefu1 tău
Visul vieţii tale a fost să trăieşti într-o ţară civilizată,
să lucrezi într-un birou, la computer
Înghit în sec şi-mi împing mai departe bolovanul
ASTA NU E CRUCEA MEA!
Căruciorul hidraulic poate fi comparat cu bolovanul lui Sisif
Crucea ţi-o iei singur în spinare,
Bolovanul este simbolul lipsei de voinţă
Ce-ar fi fost dacă Sisif s-ar fi revoltat!
Probabil ar fi fost înlănţuit alături de Prometeu
Dar de frica lanţurilor Sisif a preferat
să-şi înlănţuie voinţa.
Asistentul de Socialism avea dreptate:
Nu există libertate,
Există doar aparenţa libertăţii
Şi aceasta e judecată de cele mai multe ori
prin stomac.

Orasul cu mii de ochi. Piata Mica

februarie 18th, 2008

Sibiul este o cetate circulara. Se intampla sa te vezi pe tine insuti mereu mai bine cu ochii altuia, nu numai privindu-te in oglinda. Revin in Sibiu si in Ev Mediu dupa ani de absenta ca turist avid sa surprind ineditul orasului de pe Cibin. Revad Sibiul cu ochii altcuiva, reprezentarea burgului ia alte dimensiuni.
Renovarea cladirilor si repunerea lor in ordinea originara dezvaluie un Sibiu parca anume nascut pentru turisti. Pozitionarea orasului intre munti, nu departe de fosta vama Turnu Rosu, despartitoare a doua provincii romanesti, intr-o depresiune piemontana amplifica senzatia unei cetati la rascruce de drumuri, de confluente culturale si istorice.
Pornind de la o interpretare subiectiva, grabita gasesc Sibiul ca un han permanent deschis drumetilor si unde toate grijile cotidiene sunt uitate la o cana de vin.
Impresia de oras circular se deruleaza in Piata Mica ca mai in toate pietele burgului baroc.
Ca turist ratacesc printr-o alta lume, prin targul muzeu, recreat tocmai pentru a ne lasa vrajiti.
Piata Mica a castigat un plus pe langa monumentele arhitectonice ca Turnul Sfatului, Podul Minciunilor, etc. prin repunerea in circuit a spatiului turistic cu restaurante, magazine si boutique-uri tentand drumetii. Piata Mica se regaseste in cladirile de altadata (acum restaurate) cu loggia dinspre piata, cu arcadele ce la parter acopereau pravaliile si atelierele diferitilor negustori.
Fac un popas la una din mesele discret insiruite unde muzica manelelor si cersetorii obraznici nu deranjeaza. Rasfoiesc o carte, linistea amiezii e din cand perturbata de clopotele bisericilor, de aripile porumbeilor. Sunt trezit din lectura de vocea unei doamne parca stanjenita ca ma deranjeaza… O cheama Monica.
Imi aduce o cafea si recunosc ca adevarata aroma ma cucereste. Este marca Illy, o cafea superioara si mult deasupra surogatelor de productie industriala. Piata Mica exista prin cafeaua buna, mancaruri bine gatite, flori de tei si roze; cativa muzicieni ai strazii fredoneaza aria Sempre Libera din Traviata.
Ca intr-o piateta italiana sau germana patroanele cafenelelor vegheaza si servesc clientii, mai ales turistii ca si cum ar face totul ca ei sa revina la o cafea sau la un pahar de coniac… Spre deosebire de anonimatul american al firmelor Starbucks Cofee, Dunkin Donuts sa, cafeneaua europeana exceleaza prin unicitate si identitatea locatiei. Aceeasi cafea bauta la New York nu se deosebeste de cea de la Miami sau de la San Francisco.
Monica, patroana localului imi spune ca nu e interesata de a transforma cele cateva mese din fata boutique-ului de cadouri Vladis intr-un birt, ci pur si simplu e un act de curtoazie fata de trecatorii si turistii aflati in Piata Mica. Ma invita sa vizitez incaperea decorata intr-un stil simplu medieval, fier forjat si ziduri in caramida rosie netencuita. Un magazin de cadouri aranjat in linia boutique-urilor vieneze sau a celor din Zurich! Produsele spre vanzare nu sunt chinezarii si nici gunoaie de serie intalnite in mai toate dughenele ordinare. Monica intentioneaza sa puna pe piata marfa executata in Romania si mai ales de bun gust. As enumera ilustrate pictate, reproduceri cu imagini sibiene, calendare, icoane veritabile, camasi din in topit, pictura pe pietre de rau etc.
As mentiona ca ridicole unele nume de spatii comerciale voit neologistice si nonconforme cu traditia si linia medievala a Sibiului: The Place, Sory (oare vine de la Sorry, nu ?), Big Mamma, Kebap House etc.
Turistul fie el european, nipon sau american trebuie directionat catre valorile nationale si nicidecum catre hidosenia kitchurilor si a lipsei de bun gust.
La doi pasi de superbul boutique cobor in subsolul fostului magazin, cunoscut de catre sibieni sub numele Curtea de Fier. O minunata crama decorata in stil autentic transilvanean cu scaune din lemn masiv de stejar, lavite ne transpune in atmosfera Romaniei stramosesti. Crama este dispusa in cateva incaperi spatioase si nemirosind a igrasie, boltele arcuite si lumina nici difuza, nici obositoare sustin comfortul si senzatia de relaxare dupa o zi de hoinareala prin orasul-cetate. Ospatarii, imbracati in straie nationale ardelenesti, sunt maestri ai tehnicii de servire cum rar intalnesti in tarile occidentale. Succesul cramei consta si in descrierea mancarurilor de catre ospatari, cunoasterea temeinica a ingredientelor si a vinurilor. Totul este impecabil. Patronii sau patronul (nici nu stiu cine sunt) lasa mana libera angajatilor sa-si desfasoare munca pentru, si numai pntru client. Mancarurile sunt bine prezentate pe farfurii, sunt gatite in mai putina grasime, apar in meniu si bucate vegetariene, destinate celor ce se gandesc la silueta. Nu mai vorbesc de rachiul intors de doua ori, de vinul de casa.
Felicitari ospatarilor pentru calitatea servirii lor, gandindu-ma cate zeci de turisti au petrecut si vor petrece clipe de neuitat in Crama sibiana, demonstrand ca un zambet sincer poate aduce primavara in suflet.

Divanul lui Dimitrie Cantemir in varianta araba (3)

februarie 18th, 2008

Partea esentiala a volumului, editia araba, este unul dintre elementele de noutate pe care le aduce volumul în domeniul studiilor arabe din România. Am stabilit textul arab pe baza celui mai valoros manuscris, acela susmentionat, detinut de B.N.F., constatând prin comparatia cu cel pastrat la Biblioteca Apostolica Vaticana ca diferentele sunt minime, întrucât al doilea manuscris este, evident, o copie fidela a celui dintâi. Dificultatile traducerii acestui text arab, scris în araba vorbita de crestinii sirieni la trecerea dintre secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, s-au dovedit multiple: trasaturile lingvistice specifice, vocabularul bogat în împrumuturi din greaca, ezitarile în transferul terminologiei abstracte, în special cea religioasa, abundenta citatelor din Biblie si din autorii clasici si contemporani m-au determinat, ca editor si traducator, sa consult un mare numar de editii si comentarii (mentionate în Bibliografia volumului), pentru a putea stabili un set de principii metodologice riguroase.(I.Feodorov, The Edition and Translation of Christian Arabic Texts of the 17th-18th Centuries Refering to the Romanianns, în Revue des études sud-est européennes).

Aceasta prima editie a unui manuscris arab publicata în România, în conditii stiintifice perfect comparabile cu nivelul atins în tarile de traditie în studiile arabe, este si o dovada a calitatii învatamântului românesc. Cred însa ca este, în acelasi timp, un început mult întârziat într-o directie de cercetare, care în acele tari se afla deja la a treia generatie de specialisti. Volumul ilustreaza de asemenea rolul colaborarii între cercetatori din mai multe tari care, specializati în acelasi domeniu, pot contribui fiecare cu expertiza personala la rezolvarea problemelor aparute în editarea si în traducerea unui text de importanta pentru întreaga comunitate stiintifica. Astfel, a fost esentiala pentru calitatea si rigurozitatea textului final contributia unor experti în manuscrise arabe si în limba araba crestina, precum: Marie-Geneviève Guesdon, de la Departamentul de Manuscrise Orientale – Bibliothèque Nationale de France, Paris; Jérôm Lentin Universitatea Aix-en-Provence; Carsten-Michael Walbiner, Catholic Academic Exchange Service, Bonn, s.a. Ar fi cu totul benefic pentru cercetarea româneasca daca acest gen de colaborare ar putea sa se realizeze într-un cadru institutional normal, prin formarea unui colectiv de lucru care sa primeasca totodata si resursele indispensabile pentru achizitia de copii ale manuscriselor arabe semnificative pentru istoria româneasca, de surse bibliografice, cataloage si îndreptare metodologice. Pâna în prezent, realizarile stiintifice în acest domeniu s-au întemeiat aproape exclusiv pe eforturile si resursele personale ale celor implicati în proiectele respective.

Optiunea pentru traducerea acestui text în limba engleza a avut mai multe ratiuni, între care argumentul principal a fost interesul manifestat de comunitatea stiintifica din afara granitelor României, atât pentru versiunea araba, cât si, poate, pentru aceasta opera cantemiriana, care nu a mai fost tradusa niciodata dupa anul 1705. Astfel, cercetatorii interesati sa cunoasca DIVANUL, prima scriere tiparita a lui Dimitrie Cantemir, nu a avut pâna acum la dispozitie o traducere într-o limba moderna de circulatie. Pe de alta parte, versiunea patriarhului Athanasie este interesanta pentru lingvistii interesati de limba araba crestina, ca si pentru istoricii Orientului Apropiat si ai Imperiului Otoman. Mai mult decât atât, prezenta în scrierea cantemiriana, dar si traducerea în limba greaca si apoi în araba a , care preia integral /Stimuli virtutum, freana precatorum/ opera unitarianului polonez Andresa Wissovatius (unul dintre cei mai cunoscuti membri ai unitarianismului, miiscare protestanta cu caracter puritan cunoscuta si ca \”socianianism\” sau \”anti-trinitarianism\”, care s-a nascut la Rakow în secolul al XVI-lea, având ramificatii puternice în Transilvania, unde exista si astazi o comunitate numeroasa), a trezit interesul multor cercetatori ai istoriei religiilor, acesta fiind un episod putin cunoscut si surprinzator sub aspectul circulatiei ideilor. (Proiectul acestei editii a primit aprecierea Fundatiei Andrew W.Mellon, care mi-a acordat în anul 2004 o bursa de trei luni pentru documentarea lui, ca Research Fellow la Warburg Institute din Londra). Este, între altele, unul dintre putinele exemple în care o scriere tiparita la Amsterdam în anul 1682 a fost tradusa în limbile româna si greaca, tiparita în 1698 în Moldova, dupa care a fost transferata în araba, în Siria, în anul 1705, provincie aflata sub stapânire otomana; un drum lung pentru o scriere, parcurs în numai 23 ani !

INTRODUCEREA semnata de acad.Virgil CÂNDEA pune în lumina importanta speciala a acestei opere a lui Dimitrie Cantemir, trasând istoria scrierii ei, precum si a principelui, în calitate de om de litere si de ambasador al spiritualitatii românesti la Constantinopol, Berlin si Sankt Petersburg. Se adauga acestor informatii comentariile atasate traducerii engleze, în care sunt lamurite citate si mentiuni obscure, sunt completate informatiile fragmentare, sunt detaliate argumentele etice, filosofice sau religioase invocate de CANTEMIR.

Aparatul critic al editiei cuprinde Nota editorului, note de subsol la textul arab, indici si bibliografie. În NOTA EDITORULUI am prezentat circumnstantele compunerii acestei versiuni, personalitatea autorului – patriarhul Athanasios III Dabbas, manuscrisele folosite, principiile de editare si particularitatile limbii în care a fost redactat textul. Notele de subsol prezinta informatia obisnuita pentru o editie critica: trasaturi de limba, variante, distinctii între cele doua texte folosite, lacune si adaosuri fata de original etc. INDICII ofera o imagine cuprinzatoare a culturii vaste a lui Dimitrie Cantemir, întrucât înregistreaza pasajele biblice, numele autorilor citati si numele proprii mentionate, toate de o varietate neobisnuita pentru o scriere a acelor vremuri. Este de remarcat, de asemenea, mentionarea în versiunea araba a câtorva scrieri ce apartin literaturii arabe crestine, unul dintre rarele adaosuri ale traducatorului arab.

Oferind pentru prima oara publicului de specialitate un text românesc transferat, prin intermediar grec, în limba araba, volumul deschide noi perspective de cercetare pentru cei care se vor arata interesati în a studia particularitatile acestei \”aventuri\” a primei carti cantemiriene. Ar fi util, de pilda, sa fie analizate modificarile pe care le-au suferit, în cursul acestui periplu lingvistic, textele biblice, stiut fiind ca fiecare dintre cei care au contribuit la versiunile succesive ale DIVANULUI, începând cu Cantemir, autorul textului românesc, continuând cu Ieremia Cacavelas, traducatorul în greaca si culminând cu Germanos Farhät, foloseau în activitatea lor carturareasca versiuni deosebite ale traducerii cartilor sfinte. La fel de interesanta ar fi si o analiza a optiunilor pe care le-a facut traducatorul arab în redarea unor notiuni pentru care limba araba crestina nu avea corespondent. Potrivit propriilor mele constatari, sunt decelabile mai multe solutii, între care împrumutul din greaca si preluarea unor termeni abstracti din araba specifica tratatelor de teologie islamica.

Asadar, proiectul versiunii arabe a DIVANULUI cantemirian nu este cu desavârsire încheiat. Nu este lipsit de interes ca textul arab, stabilit si publicat în editia prezentata aici, sa primeasca si o traducere româneasca, utila studiilor aprofundate de limba, dar si de cultura, pe care comparatia dintre diferitele versiuni, româna, greaca, araba, le poate încuraja. În masura în care interesul pentru versiunea araba se va manifesta în cercurile stiintifice românesti, traducerea ei în limba româna îsi va gasi drumul catre editorul potrivit.

Editia publicata recent este prima lucrare dintr-o serie proiectata de acad.Virgil Cândea cu intentia de a pune în valoare relatiile culturale privilegiate pe care le-au avut românii, în secolele XVII-XVIII, cu crestinii arabi din BILAD al-SALAM, provinciile levantine supuse Imperiului Otoman. Un adevarat laborator de cercetare asupra metodologiei de editare si de traducere a manuscriselor arabe medievale, editia de fata se constituie într-un preambul la o serie de alte lucrari care privesc operele lui Paul din Alep, Makarios Ibn al-Za’im si ale altor carturari arabi crestini. La fel de importanta este si reluarea efortului de identificare a manuscriselor arabe pastrate în colectii publice si private din Orientul Apropiat si care documenteaza raporturile românilor cu aceasta zona unde vestigiile bizantine, materiale si spirituale, sunt evidente si astazi. Îndemnându-ma în anii ’80 sa îmbratisez studiile de limba si literatura araba, tatal meu avea în minte toate aceste proiecte, pentru realizarea carora prezenta unui arabist alaturi de el i se parea absolut esentiala.

Pledând staruitor pentru punerea în valoare a bunelor relatii dintre români si arabii crestini în epoca otomana, acad.Virgil Cândea a promovat o directie de cercetare neglijata la noi, dar care atrage mereu mai mult interesul comunitatii stiintifice internationale. Se stie ca dupa evenimentele dramatice din 11 Septembrie 2001, opinia publica mondiala a redescoperit civilizatia araba crestina si modelul ei, vechi de multe secole, de convietuire cu populatia majoritar musulmana. O lume întreaga acorda astazi o atentie crescânda acelor arabi care, traind pe pamânt musulman, au creat în ultimul mileniu o civilizatie rafinata, nascuta la rascrucea continentelor, în creuzetul tuturor influentelor si al tendintelor. La aceasta evolutie au contribuit cu prisosinta si popoarele Europei, care se regasesc în lumea araba crestina prin multiforme contacte de natura comerciala, diplomatica, literara, lingvistica etc.

Este momentul ca si cercetarea româneasca sa aduca argumente, prin exemple proprii istoriei locale, în favoarea posibilitatii reale a dialogului între civilizatii si a convietuirii fara încrâncenare dogmatica. Prin proiectele dezvoltate în prezent în domeniul editarii si al traducerii manuscriselor arabe privitoare la români, care si-au aflat un cadru primitor si favorizant la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, sper ca aceasta mostenire a carturarului VIRGIL CÂNDEA sa fie slujita asa cum se cuvine si, la fel de important, sa fie transmisa generatiilor urmatoare de specialisti.

Ioana FEODOROV, Cercetator stiintific, Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.

Turnul Eiffel

februarie 18th, 2008

Turnul Eiffel (Tour Eiffel în franceză) este o construcţie faimoasă pe schelet de oţel din Paris. Acesta este simbolul Franţei cel mai răspândit la nivel mondial. Numit după arhiectul său, Gustave Eiffel, este una dintre principalele destinaţii turistice, cu mai mult de 5,5 milioane de vizitatori anual. Turnul şi-a primit cel de-al 200.000.000 invitat pe 28 noiembrie 2002.

Structura a fost construită în 1887-1889 ca să servească drept arc de intrare la Expoziţia Universală (1889), un târg mondial ce sărbătorea centenarului Revoluţiei franceze. A fost inaugurat pe 31 martie 1889 şi deschis pe 6 mai. 300 de muncitori au unit 18.038 de piese de oţel, folosind două milioane jumătate de nituri. Luând în considerare standardele de siguranţă în acel moment, este remarcabil faptul că un singur muncitor a murit în construcţia turnului, în timpul instalării lifturilor. Lifturile originale funcţionau cu ajutorul unui sistem hidraulic, lifturile actuale sunt electrice.

Turnul are 300 m înălţime, excluzând antena din vârf, ce mai adaugă 20 de metri, şi o greutate de peste 10.000 de tone. Când a fost construit, era cea mai mare clădire din lume. Întreţinerea turnului include 50 de tone de vopsea maro închis, la fiecare 7 ani. Depinzând de temperatura aerului, Turnul Eiffel îşi schimbă înălţimea cu câţiva centimetri datorită contracţiei şi dilatării aliajului de metale.

Cel puţin la începuturile sale, publicul a întâmpinat cu multă reticenţă această construcţie, considerând-o inestetică. Astăzi însă este considerat drept simbolul oraşului şi una dintre cele mai frapante piese de artă arhitecturală din lume. Unul dintre clişeurile hollywoodiene este priveliştea de la o fereastră pariziană, care întodeauna include Turnul Eiffel.

La început, Eiffel a primit permisiunea de a lăsa monumetul în viaţă timp de 20 de ani, dar ţinând cont că oferea o serie de beneficii în domeniul comunicaţiilor, s-a renunţat la dărâmarea sa.

Turnul are 3 nivele: accesul publicului la primul şi al doilea nivel se poate face atât pe scări, cât şi cu liftul, în schimb accesul la ultimul nivel se face exclusiv cu liftul.

In pauza…

februarie 18th, 2008

Realitate si model. Determinism, predictibilitate, haos si sperante, autor Vasile Mioc

februarie 18th, 2008

Omul este o fiinta aparte, singura fiinta rationala – in acceptia umana a termenului – pe care o cunoastem. Intre trasaturile caracteristice care-l deosebesc de restul fiintelor cunoscute, doua sunt – apreciem – fundamentale. Nevoia de a sti si nevoia de a crede. Nici una dintre ele nu este dovedita (in vreun formalism, matematic sau de alta natura); ele sunt doar constatate, dar la nivelul general al istoriei omenirii. Le vom considera pe rand.

Pe de o parte, omul simte nevoia sa stie, in sistemul sau de reprezentare, nu numai ce este „ceva” perceput sau observat (o stare, o situatie, un fenomen, un eveniment), ci si cum si de ce se intampla acel „ceva”. Care este cauza sau care sunt cauzele generatoare? Care a fost desfa­surarea si inlantuirea evenimentelor in trecut? Si, mai ales, cum va evolua in viitor un prezent perceput (observat, constatat)? Este omul capabil sa prognozeze – data fiind o stare prezenta a unui sistem, in cea mai larga acceptie a cuvantului – comportarea viitoare a sistemului?

Pe de alta parte, omul simte nevoia sa creada in ceva. Fara a ne feri de termen, omul are ne voie de credinta. Iar cand spunem credinta nu ne referim la acea nevoie generala de siguranta, de transferare a raspunderii, nu ne referim la o credinta pasiva si oarba intr-o entitate superioara si incognoscibila („asa vrea Dumnezeu”; „crede si nu cerceta”). Ne referim la o credinta res­ponsabila si activa, bazata pe puterea de cunoastere, de reconstituire a trecutului si de prezicere a viitorului. Ne referim la ceea ce am putea numi incredere rationala: increderea in capacitatea de gandire si constiinta limitelor gandirii umane. Ne referim la neresemnarea in fata necunos­cutului si la increderea in posibilitatea existentei unor metode de explorare a necunoscutului.

Dar cum poate omul sa-si reprezinte ceva perceput, observat, si sa incadreze acel „ceva” intr-o structura coerenta si consistenta, care sa-i permita reconstituiri si prognoze? Poate cel mai larg folosit instrument intr-un atare demers este modelarea matematica. Tendinta fundamentala a acesteia este stradania de a ridica necontenit conceptele la niveluri de abstractizare tot mai inalte. O data realizata abstractizarea, simplificarea, idealizarea, se lucreaza mult mai lesne cu conceptele eliberate de orice informatie inutila. Matematica, acest instrument superb care ne sta la dispozitie, opereaza cu concepte, structuri, legi bine definite si necontradictorii. Mai mult, ea foloseste mecanismele logicii, fapt care ne ofera increderea in model, pe baza caruia stim ce s-a intamplat, ce se intampla si ce se va intampla.

Realitatea – acest tot – nu este deocamdata accesibila cunoasterii umane decat prin interme diul simplificarilor denumite modele. Cat sunt de viabile si de fiabile aceste modele? Vom ve dea, in cele ce urmeaza, ca modelele matematice sunt deterministe, dar determinismul lor este „sarac”. Vom vedea ca predictibilitatea bazata pe ele functioneaza doar pe termen scurt. Vom vedea ca, fie la scara umana, fie la scara cosmica, haosul pare a fi regula si nu exceptia.

Modelarea matematica actuala ne ofera, asadar, deceptii, atunci cand ne aventuram s-o folo sim pe termen lung. Confruntati cu deceptiile impredictibilitatii, nu vom putea recurge decat la sperante. Si vom vedea ca sperante exista. Sunt sperante bazate si pe dezvoltarea matematicii, dar in primul rand pe dialog. O tentativa de apropiere, de cunoastere reciproca, a tuturor stiinte lor denumite ca atare si a tuturor celorlalte incercari (nerecunoscute astazi drept stiinte) de re­prezentare structurata si coerenta a realitatii nu poate fi decat benefica in apropierea de Adevar. Punctul personal de vedere exprimat in articolul de fata este cel al unui astronom. De ce sa ne situam, insa, in acest cadru? Pe de o parte, pentru ca nu putem sa ne erijam in purtatori de cu­vant ai altor stiinte. Pe de alta parte, pentru ca astronomia este – consideram – cea mai buna interfata intre dorinta noastra de cunoastere si realitatea atotcuprinzatoare. Alaturi de filozofie, dar utilizand in plus intregul instrumentar al matematicii existente, astronomia incearca sa inte­leaga locul si rolul nostru in aceasta lume pe care o cunoastem observational si o numim Uni vers.

Sunt modelele deterministe?

Matematica este determinista. Fizica „teoretica” si astronomia „teoretica” (in primul rand me­canica cereasca) sunt deterministe. Descriind evolutia unui sistem (in cel mai larg sens al cu­vantului) prin ecuatii diferentiale, orice multime precizata de conditii initiale asigura existenta si unicitatea unei solutii (teorema lui Cauchy).

Dar acest determinism este foarte sarac. Vom aduce doua argumente in sprijinul acestei afir­matii:

– Matematica utilizata este bazata pe logica bivalenta (p sau non-p). Multe demonstratii (in primul rand cele prin reducere la absurd) au la baza logica bivalenta. Dar in cadrul logicii poli valente lucrurile se complica. Nu mai avem de-a face doar cu „da” sau „nu”, ci si cu „poate”. Complicatii apar si in cadrul modelelor care nu sunt guvernate de ecuatii diferentiale ordinare. Unul dintre cele mai cunoscute exemple il constituie ecuatiile Navier-Stokes, pentru care nici astazi nu a fost demonstrata existenta globala a solutiei.

– Stim ca, precizand pozitia initiala a unui punct in spatiul fazelor, evolutia anterioara si/sau ulterioara (daca variabila independenta este de tip temporal) a sistemului este determinata. Dar, in cele mai multe cazuri, sistemele nu sunt integrabile, nu cunoastem solutia ecuatiilor diferen tiale corespunzatoare, stim numai ca ea exista si este unica. Mai mult, in putinele probleme pentru care cunoastem solutia, (din nou) de cele mai multe ori ea este exprimata analitic sub forma unor functii implicite, sau a unor functii de alta variabila decat timpul (despre care nu stim daca pot fi exprimate ca functii explicite de timp), sau a unor serii infinite. Doua exemple clasice in acest context sunt problema celor doua corpuri in campul gravitational newtonian si aceeasi problema in campul gravitational relativist Schwarzschild. Ambele probleme sunt inte grabile, deci teoretic deterministe. Mai mult, le cunoastem forma analitica a solutiilor, dar aces te solutii sunt de tipul descris mai sus.

Ofera modelele predictibilitate?

Modelele matematice deterministe nu ofera – in cele mai multe cazuri – predictibilitate. Iata ca teva argumente:

– Conditiile initiale nu sunt cunoscute, de regula, decat aproximativ. Cel mai bun exemplu este problema restransa a celor trei corpuri in dinamica newtoniana, problema in care un corp de masa infinitezimala se misca in campul a doua corpuri de masa finita, fara a le influenta. Sa consideram cele cinci pozitii de echilibru (asa-numitele puncte de libratie) ale problemei: cele trei puncte colineare (solutie descoperita de Euler) si cele doua pozitii simetrice in varfurile tri-unghiurilor echilaterale cu baza determinata de masele primare (solutie descoperita de La-grange). Abscisele punctelor euleriene sunt solutii ale unor ecuatii algebrice de gradul al cinci lea, in vreme ce ordonatele punctelor lagrangiene contin numarul irational 3I/2. in cazul unor sisteme sensibile la conditiile initiale (nu neaparat haotice, in sensul Iui Poincare), predictibili-tatea nu functioneaza decat pe termen scurt; evolutia sistemului este impredictibila pe termen lung si cu atat mai mult pe toata durata intervalului de timp pe care sunt definite solutiile.

– In scopuri pragmatice, sistemele dinamice sunt abordate de regula numeric. insasi abordarea numerica este bazata pe aproximatii, ceea ce ofera predictibilitate numai pe termen scurt. Pentru a da un exemplu, in testarea stabilitatii unor solutii pot aparea interferente intre instabili tatea numerica si instabilitatile modelului, interferente care sa nu permita separarea celor doua influente de naturi diferite. Astfel, predictibilitatea pe termen lung devine imposibila.

– Chiar in cazul abordarii calitative, geometrice, a sistemelor dinamice (abordare reprezen tand un nou mod de gandire in matematica, introdus de Poincare), predictibilitatea este discuta bila. Sa dam un exemplu: sa consideram echilibrele unui sistem dinamic. Simpla lor determina re ridica uneori dificultati insurmontabile. Primul pas ar fi linearizarea. Un echilibru linear in stabil ramane instabil oricat ar fi de rafinata o aproximatie nelineara superioara. Dar un model linear stabil nu inseamna nimic pentru aproximatiile superioare. Din nou predictibilitatea pe termen lung ramane o iluzie, fie si in limitele modelului matematic. Un alt exemplu: stim din teoria KAM (Kolmogorov-Arnold-Moser) ca in problema newtoniana a celor n corpuri (model al sistemului solar si al oricaror sisteme gravitationale clasice), sistemul prezinta stabilitate la perturbatii mici. Dar abia aici apar problemele. Cat de mici trebuie sa fie perturbatiile (concret, cantitativ vorbind) pentru ca teoria sa functioneze? in plus, modelul matematic al teoriei KAM este contestat cu argumente inca necontrolabile cantitativ.

– Reprezentarea analitica a unui sistem dinamic nu poate fi decat aproximativa. Pe de o par te, exista factori cunoscuti care nu sunt luati in considerare, fie din cauza complexitatii lor, fie, mai ales, din cauza influentei lor neglijabile (in aproximatia abordata). Pe de alta parte, in ma joritatea cazurilor exista factori perturbatori necunoscuti (neconsiderati ca urmare a limitelor instrumentelor si metodelor de observare si masurare). in consecinta, modelul matematic poate fi oricat de complex, dar nu va fi niciodata complet. Asadar predictibilitatea pe termen lung nu are sens.

Sunt situatiile astronomice concrete predictibile?

Pe termen scurt (la scara de timp a astronomiei dinamice), putem raspunde afirmativ. Modelele simplificate, chiar cele linearizate, si-au dovedit utilitatea. Marturie stau in primul rand desco­peririle. Astfel:

– Pe baza simplei legi a gravitatiei newtoniene, a teoriei perturbatiilor si a modelului proble mei celor n corpuri, a fost descoperita planeta Neptun (teoretic, „in varful penitei”, de catre Le Verrier si Adams, si observational de catre Galle).

– Pe baza problemei newtoniene a celor doua corpuri, Halley a prezis in 1705 periodicitatea cometelor. Calculele (bazate pe teoria perturbatiilor si pe modelul furnizat de Clairaut) efectua te de Lalande si Hortense Lepaute au permis prezicerea revenirii in 1758 a cometei ce avea sa poarte numele lui Halley, revenire observata de Palitzsch.

– Modelul abstract al problemei restranse a celor trei corpuri si, in special, punctele de libra-tie lagrangiene au dus la descoperirea asteroizilor „troieni” in sistemul Soare-Jupiter si a norilor lui Kordylewski in sistemul Pamant-Luna.

Mai mult, utilizarea calculatoarelor de mare putere si a programelor de calcul sofisticate per mite elaborarea cu mare precizie a celor mai cunoscute predictii astronomice – efemeridele. Pu tem prevedea orbitele corpurilor din sistemul solar (mai ales planetele si satelitii lor), eclipsele de Soare si de Luna, ocultatiile, fenomenele mutuale ale satelitilor galileeni ai lui Jupiter etc.

Dar toate acestea nu inseamna decat predictie pe termen scurt: sute de mii sau milioane de ani, uneori mult mai putin. Pe termen lung, insa, predictibilitatea pe baza modelelor — oricat de rafinate – devine un nonsens. Cateva exemple vor fi, speram, convingatoare.

– Calculam efemeridele planetelor – pozitiile lor viitoare in timp. Dar aceste calcule sunt ba zate pe orbita cunoscuta, observata. Pluto, de pilda, a parcurs de la descoperirea sa (1930) ceva mai putin de o treime din orbita, a carei perioada este de ordinul unui sfert de mileniu. Sa nu mai vorbim de precizia observatiilor, din ce in ce mai slaba pe masura ce ne inapoiem in timp. Mai mult, efemeridele sunt calculate aproximativ, fie analitic (pe baza unor serii trunchiate), fie numeric. Chiar utilizand modelul unei probleme gravitationale a multor corpuri, impredictibilitatea pe termen lung persista. Si in predictia pe termen scurt apar probleme. Sa presupunem ca observam un corp la o distanta unghiulara de, sa zicem, 1° de pozitia prezisa de efemerida.

Aceasta diferenta este datorata erorilor observationale, aproximatiilor numerice sau carentelor teoriei? Daca relaxam cerintele teoriei, putem considera o discrepanta de numai 1 ° drept o con­firmare a acesteia. Dar daca dorim sa obtinem precizii mai mari, 1′, 1\” etc. observatia va infirma teoria (sau, cel putin, complexitatea ei).

– Calculam orbitele planetelor mari pe zeci si sute de milioane de ani in trecut sau in viitor. Gasim – intr-un trecut indepartat sau intr-un viitor indepartat – comportari haotice, departe de imaginea unui sistem stabil. Dar toate aceste calcule sunt simulari numerice, grevate de aproxi mari deja mentionate. Totusi, la scara vietii umane (sau a existentei umanitatii), pot avea im portanta atare evenimente, atat de indepartate in timp? Problema principala ramane impredictibilitatea.

– Efemeridele satelitilor artificiali ai Pamantului sunt si mai nesigure (chiar pe termen scurt). Imposibilitatea utilizarii problemei celor doua corpuri in aproximatia de punct material este o prima cauza. Multitudinea factorilor perturbatori de luat in considerare (armonicele potentialu lui gravitational terestru, atractia Soarelui si a Lunii, rezistenta aerodinamica, presiunea radiati ei solare directe si reemise de Pamant, campul geomagnetic, mareele, perturbatiile de natura re­lativista etc.) este o a doua cauza. Utilizarea aproximarilor (serii trunchiate), atunci cand este vorba de descrierea geopotentialului sau a presiunii radiatiei solare reemise, sau a rezistentei aerodinamice, constituie o alta cauza. Si lista poate continua.

– In cazul sistemelor stelare sau chiar al galaxiilor, situatia este incomparabil mai incerta. Aici pana si modelele sunt aproximatii improprii, care frizeaza empiricul (daca ne gandim fie si numai la scara de timp pentru care dispunem de observatii cat de cat precise, sau pentru care in draznim sa emitem predictii). Vom da un singur exemplu: modelele lui Aarseth pentru interac-tia a doua galaxii utilizeaza o varianta usor modificata a legii newtoniene a gravitatiei. Nu este o lege relativista, ci una artificiala, menita a evita aparitia singularitatilor in ecuatiile miscarii, singularitati care ar crea mari dificultati integrarii numerice. Numai ca, desi utile si eficiente, aceste modele nu aproximeaza realitatea, iar predictiile pe baza lor eludeaza, multe situatii im probabile, dar posibile. Din pacate, verificabilitatea unor atare modele este egala cu zero la sca ra de timp a existentei omului si – probabil – chiar a umanitatii.

In ceea ce priveste predictibilitatea in astronomie, de cele mai multe ori mai apare un aspect nedorit: inconsistenta. Sa dam si aici un exemplu: valoarea constantei nutatiei (acea oscilatie a axei de rotatie a Pamantului in jurul pozitiei medii) este obtinuta din observatii si nu din ex presii si consideratii teoretice. Totusi, in diferite teorii, bazate pe un model simplificat al Pa mantului, se insereaza aceasta valoare, data de observatiile care masoara dinamica reala a pla netei.

Reconsiderand exemplele anterioare din acest punct de vedere, observam ca inconsistenta -datorata amestecului (adesea empiric, dorit cu efect de feedback, dar, in majoritatea cazurilor, cu rezultate haotice pe termen lung) teoriei cu masuratorile – se manifesta aproape intotdeauna. Ea concura in egala masura cu imperfectiunile inevitabile ale modelului la impredictibilitate pe termen lung, la ceea ce numim, cu un termen poate impropriu, comportare haotica.

Haosul

Haosul, in sensul cel mai \”dur\” al cuvantului, inseamna lipsa oricarei legi, lipsa oricarei relatii, domnia absoluta a stocasticului. Totusi, o asemenea viziune a haosului ascunde cel putin doua vicii:

– imposibilitatea de a concepe, sau, mai bine zis, de a caracteriza o ordine superioara, inca ne­cunoscuta sau nesupusa logicii umane (fie ea si polivalenta), a carei proiectie restransa la di­mensiunile existentei si gandirii umane sa dea impresia de impredictibil;

– la nivelul logicii bivalente, lipsa oricarei legi are un caracter paradoxal, deoarece un astfel de sistem dispune deja de o lege fundamentala: lipsa oricarei legi.

Ne vom rezuma, deci, in discutia noastra la \”haosul\” intalnit in astronomia dinamica. Aici, prin haos intelegem impredictibilitatea cauzata de o dependenta puternica a solutiilor modelului matematic de conditiile initiale (care nu are legatura cu impredictibilitatea cauzata de aproxi marile analitice sau numerice).

Haosul dinamic descoperit de Poincare este un haos \”bland\”, chiar determinist, asa cum a fost denumit. Fara a intra in detalii matematice, sa ne imaginam o traiectorie care nu poate iesi dintre anumite limite apropiate, dar care – intre aceste limite – este imprevizibila. Cunoastem comportarea generala, globala, a orbitei, dar nu-i cunoastem amanuntele. Acesta este haosul \”determinist\”.

Au fost descoperite si tipuri mult mai \”salbatice\” de haos, intre care este celebra asa-numita \”difuzie Arnold\”. Construita initial (1964) pe un sistem de ecuatii care nu modela nimic cunos cut, difuzia Arnold a fost demonstrata a exista chiar in modelele astronomice cele mai simplifi cate, cum sunt problema restransa a celor trei corpuri si problema generala a celor trei corpuri.

Ce ne spun insa aceste rezultate, daca le privim la scara de timp a existentei si gandirii umane?

Exista aici cateva aspecte:

– Cunoscutul astronom de origine romana Eugeniu Grebenicov a calculat scara de timp la ca re difuzia Amold se manifesta la nivelul sistemului solar. Rezultatul: un interval de timp mult mai mare decat varsta Universului. Putem, atunci, sa ne imaginam macar ce inseamna pentru noi, oamenii, comportarea haotica atunci cand consideram interactia unor galaxii sau chiar a unor roiuri si superroiuri de galaxii?

– Chiar si rezultatele matematice privind haosul sunt contestate de unii cercetatori, intre care iese in evidenta Pierre Lochak. Argumentele sale matematice sunt greu de urmarit, dar simplul fapt ca ele exista trebuie sa ne dea de gandit.

– Desi sintagma teoria haosului a fost mult vehiculata in ultimele decenii, nu putem vorbi de o adevarata teorie. Exista, s-o recunoastem, nenumarate rezultate, unele cruciale, privind hao sul, impredictibilitatea. Dar ele nu sunt inca suficient de ordonate, ierarhizate, corelate, pentru a se inchega intr-o structura solida. Iar aparitia neintrerupta a unor rezultate noi, adesea aparent fara legatura, imbogateste domeniul, dar ii ingreuneaza si mai mult structurarea.

Sperante

Trecand in revista toate consideratiile de mai sus, se nasc intrebari legitime. Vom putea sa mo­delam vreodata realitatea naturala intr-un mod credibil si verificabil in limitele aproximatiilor adoptate? Vom putea vreodata sa depasim granitele unui mod de gandire, spre a aborda realita­tea dintr-o perspectiva mai larga? Vom putea vreodata sa verificam predictiile pe termen lung, atunci cand nici macar cele pe termen scurt nu ne stau intotdeauna la indemana’? Vom putea vreodata \”controla\” haosul, fie si numai haosul determinist al lui Poincare?

Raspunsurile afirmative la aceste intrebari nasc o intrebare mult mai profunda. Daca da, atunci cum?

Problemele mecanicii ceresti par a apartine clasei de probleme ale dinamicii in care impre­dictibilitatea constituie lege (pana acum). Totusi, sperante exista. Cel putin doua tehnici mate­matice in care au fost inregistrate progrese remarcabile, regularizarea si suprafetele de sectiune, contribuie consistent la intelegerea comportarii unui sistem dinamic. Mai mult, credem ca dez­voltarea noilor instrumente topologice si statistice va avea de spus un cuvant important in abor­darea problemelor nerezolvate ale mecanicii ceresti.

O alta speranta ne este oferita de relatia intre general si particular, atunci cand particularul poate furniza informatii valoroase asupra generalului. Sa ne oprim la un context foarte general (care include problemele astronomiei): fizica. Legile fizicii sunt locale si deterministe, in vreme ce realitatea naturala este globala si stocastica. Mecanica clasica (din care face parte si mecani ca cereasca) este un caz particular al mecanicii cuantice, determinat de situatia in care constanta lui Planck tinde la zero. Mai mult, expresiile modelelor, ecuatiile diferentiale, constituie for mularea fireasca a unor legi fizice deterministe si locale, pe cand integralele de drum (caracte ristice mecanicii cuantice) sunt formularea naturala a legilor care determina evolutia unor siste me fizice globale si stocastice. Partea minunata a lucrurilor si sperantele noastre constau in fap tul ca integralele de drum sunt solutii ale ecuatiilor diferentiale cu derivate partiale.

Desi, matematic vorbind, lucrurile sunt mult mai complicate, principial vorbind, evolutia unui sistem dinamic in spatiul configuratiilor din mecanica clasica este un punct de echilibru in spatiul tuturor evolutiilor posibile in mecanica cuantica. Iar studiul echilibrelor unui sistem di namic ofera multe informatii asupra evolutiei sistemului. Asadar, cu instrumentarul matematic disponibil intr-un caz particular, putem afla multe despre cazul general.

Mai sunt si alte sperante, mai profunde. Sa ne gandim la cosmologie, ramura astronomiei cea mai apropiata si mai pregatita de o noua reprezentare a lumii (in cel mai general sens al sintag mei). Cosmologia are poate cea mai grea sarcina si isi propune cel mai ambitios subiect: studiul Universului ca un intreg.

Deja studiul Universului ca un intreg ridica o problema cruciala: Universul nu poate fi inte grat intr-un model (sau un sistem) mai larg, caruia sa-i cunoastem cate ceva despre structura, legi sau evolutie. Chiar crearea unui astfel de supermodel este limitata de puterea de gandire si de perceptie a omului. intr-o astfel de aventura, trebuie sa recurgem la extrapolari ale unor mo dele si legi valabile pentru \”subsisteme\” cunoscute. intrebarea vine de la sine: ce modele si legi sunt extrapolabile si cum poate fi facuta extrapolarea?

Exista propuneri de modele si legi etichetate drept \”universal\” valabile (sub rezerva limitarii la experienta umana). Trei dintre acestea sunt de mentionat: principiul stabilitatii critice, prin cipiul cauzalitatii evolutive si principiul insuficientei dimensiunilor. In contextul articolului de fata, ne vom opri numai la primele doua.

Principiul cauzalitatii evolutive enunta o lege de ordine a evenimentelor superioara succesi unii temporale. Aceasta lege devine observabila numai in cazul relatiilor cauza-efect percepti bile si cunoscute. Concluzia propusa: ceea ce observam si (inca) nu ne explicam este o proiec tie in spatiul cunostintelor noastre a unor evenimente determinate de cauzalitati superioare si petrecute in dimensiuni superioare puterii noastre de reprezentare.

Principiul insuficientei dimensiunilor afirma faptul ca un continuum spatiu-timp (cu 3 + 1 di­mensiuni) este insuficient pentru a oferi loc tuturor marimilor independente care descriu evolu tia oricarui sistem dinamic natural. Drept argumente, putem mentiona faptul ca dimensiunile induc o structura de ordine in cunoasterea umana; ele sunt necesare pentru localizare si masura re; in plus, ele nu depind de masuratorile in diferite sisteme de referinta, ci constituie invarianti impusi de natura.

In loc de concluzii

Din sumarele consideratii expuse, sprijinite de exemple culese – firesc, in cazul meu – aproape numai din astronomie, putem constata ca omul nu se poate multumi numai cu contemplarea existentei, a realitatii (in perceptia proprie). El formuleaza intrebari asupra evolutiei, cauta sa cunoasca trecutul si sa prezica viitorul. In context stiintific, instrumentul cel mai puternic intr-un atare demers este modelarea matematica. Modelele furnizate de matematica – celor mai di ferite stiinte: fizica, chimie, astronomie, geografie, biologie, stiinte sociale etc. sau celor mai diverse domenii ale vietii practice – si-au dovedit pe deplin utilitatea. Vorbind despre predictibilitate (in viitor sau – prin abuz de limbaj – in trecut), modelele matematice actuale, desi deter ministe teoretic, sunt functionale numai pe termen scurt. Omului vietii de toate zilele ii sunt su ficiente predictiile pe termen scurt, fie si in sens astronomic. Dar fiinta rationala numita \”Om\” doreste – sa fie orgoliul caracteristic speciei? – sa cunoasca ceea ce se va intampla peste un in terval de timp poate infinit de lung si ceea ce s-a intamplat intr-un trecut poate infinit de inde partat (licente de limbaj, daca luam in considerare teoriile fizice si cosmologice actuale).

Omul doreste chiar mai mult. Vrea sa stie nu numai ce si cum s-a intamplat sau se va intam pla, ci si de ce. Iar modelele matematice actuale nu sunt, in general, satisfacatoare pentru nici una dintre intrebari. Credem ca nu ar fi nepotrivit aici a reaminti un episod celebru din istoria astronomiei.

Laplace a ramas in istoria matematicii si astronomiei in primul rand prin capodopera sa in cinci volume Traite de Mecanigue Celeste, scrisa de-a lungul a peste douazeci si sase de ani. La scurta vreme dupa aparitia tratatului, imparatul Napoleon Bonaparte, el insusi matematician competent, l-a invitat pe Laplace la o discutie asupra unor idei exprimate in carte. Scopul prin cipal al lucrarii era explicarea – exclusiv pe baza gravitatiei newtoniene – a existentei intregului sistem solar si a fenomenelor care-1 caracterizeaza. Ateu fiind, Laplace nu mentionase nicaieri numele lui Dumnezeu, asa cum se obisnuia in aproape toate articolele si cartile care tratau subi ectul (incepand cu Kepler si Galilei). La atacul direct al imparatului: \”Ai scris cartea aceasta uriasa despre sistemul lumii fara a-l mentiona macar o data pe Creatorul Universului!\”, Laplace ar fi raspuns: \”Sire, nu am avut nevoie de acea ipoteza\”. Se spune ca, mai tarziu, cand Napole on i-a relatat lui Lagrange intrevederea sa cu Laplace, Lagrange ar fi remarcat: \”Este insa o ipoteza minunata; ar explica multe lucruri\”.

Lasand la o parte anecdotica stiintei (indiferent de adancimea substratului), vom formula, in loc de concluzii, cateva intrebari:

– Exista haosul cu adevarat? Sau nu este decat proiectia in perceptia umana actuala a unei or­ganizari superioare, fie si doar intr-un numar mai mare de dimensiuni?

– Paradoxurile si antinomiile pe care le intalnim in abordarea matematica a unei probleme sunt definitive? Sau matematica actuala este insuficienta pentru a construi un sistem superior, in care ceea ce numim astazi paradox si antinomie sa-si gaseasca locul?

– Cat de fiabile sunt modelele actuale atunci cand descriu Universul? Astronomii (si nu nu mai) au formulat intrebari fundamentale in acest context. De exemplu: ar putea fi Universul, asa cum il concepem, doar un fir de praf pe umarul cuiva? Sau: are Universul, in existenta si evolutia sa (atat ca intreg, cat si ca subsisteme), un sens, un scop?

– In ce masura serveste un model intelegerii? Numai intelegerea poate produce predictii via bile, iar falsul precept \”cauzal\” post hoc, ergo propter hoc nu poate constitui decat o piedica in drumul spre intelegere.

– Dispunem si de alte modele (eventual nematematice) care sa descrie, nu realitatea in intre gul ei, ci detalii observabile si masurabile, dar neexplicate? Pot fi create modele care sa evite inconsistentele produse de interferenta teorie-masuratoare?

– Exista o tendinta, poate chiar o atractie, poate chiar o necesitate a fiintei umane de a cauta drumul spre adevar. Dar ce este adevarul in acest caz? In ultima instanta, si probabil nu la scara umana, Adevarul este Realitatea (definitiva) si Realitatea este Adevarul (definitiv). Ne intre bam: cat de mult percepe omul din realitate, cat de mult isi reprezinta? Cat de eficiente sunt modelele pe care le imagineaza si le foloseste pentru reprezentare?

– Este usor sa proclamam atotputernicia matematicii in crearea de modele, este relativ usor (principial vorbind) sa rafinam modelele oricat de mult. Dar, proclamand un astfel de punct de vedere, trebuie sa negam orice alt mod de abordare? Trebuie sa ne inchistam in propria noastra stiinta si sa respingem orice alt mod de a gandi care ne-ar \”incalca\” domeniul, sau care ar crea interferente nedorite de noi (la scara individuala)? Extrapoland pana la absurd, s-ar ajunge ast fel la o societate bizara de \”savanti\”, in care fiecare isi creeaza propria stiinta (in care este auto­ritatea suprema – si singura), in care nu are nimeni acces, iar oricine incearca sa patrunda este un intrus nedorit si daunator.

In loc de final, enuntam o opinie personala. Nu se poate merge inainte in cunoastere fara des­chidere fata de alte metode de cautare a adevarului (realitatii). Modelele sunt caracteristice ce lor mai multe ramuri ale stiintei, sau ale cautarii. Dar fara o confruntare reala a modelelor, fara recunoasterea globala a ceea ce numim interdisciplinaritate sau/si pluridisciplinaritate, nu vom ajunge nicaieri. Dialogul intre doua moduri aparent antagoniste de a aborda realitatea (sau a ca­uta adevarul) – stiinta si teologia – a devenit o necesitate reala, perceputa, din fericire, ca atare in cele mai multe cazuri. Dar aceasta este numai o situatie particulara (chiar daca foarte vasta). Cazul general ar implica toate stiintele, pe de o parte, si toate celelalte metode (nedenumite sti­inte), pe de alta parte, in a face schimburi de opinii si de rezultate spre a construi o imagine consistenta a Realitatii.

Desigur, orice imagine consistenta a Realitatii am construi, ea va fi numai una partiala, va descrie numai detalii. Chiar punand cap la cap aceste detalii, nu vom reconstitui un puzzle in treg, in Realitate si in Adevar exista si va exista intotdeauna ceva dincolo de puterea noastra umana de intelegere si reprezentare.

Vasile Mioc
Institutul Astronomic al Academiei Romane

www.crestinortodox.ro

Viata lui David Copperfield (The Personal History of David Copperfield), de Charles Dickens

februarie 18th, 2008
Hablot Knight Browne (1815-1882), cunoscut sub pseudonimul de Phiz este cel care a ilustrat cartile lui Charles Dickens, Charles Lever si Harrison Ainsworth.Hablot Knight Browne (1815-1882), cunoscut sub pseudonimul de Phiz este cel care a ilustrat cartile lui Charles Dickens, Charles Lever si Harrison Ainsworth.

Bogata opera a lui Charles Dickens (1812-1870) este o imagine vie a societatii engleze din prima jumatate a secolului al XIX-lea. Printre temele romanelor sale se numara soarta grea a copiilor (Aventurile lui Oliver Twist, David Copperfield), goana dezumanizanta dupa profit (Martin Chuzzlewit, Dombey si fiul, Timpuri grele); formarea personalitatii unor tineri (Nicholas Nickleby, Marile sperante). Prin descrieri realiste de mare forta artistica, Dickens îsi poarta cititorii prin cele mai diferite medii: cocioabele mizere ale saracimii si palatele marii burghezii, ateliere si pravalii, scoli si hanuri, case de tara si închisoarea datornicilor.

VIATA LUI DAVID COPPERFIELD

Romanul, de inspiratie în mare parte autobiografica, scris la persoana întâi, urmareste destinul lui David Copperfield din copilarie, când, ramânând orfan, este terorizat de tatal sau vitreg, Murdstone, si de sora acestuia, care îl trimit la scoala unde domneste regimul tiranic al domnului Creakle. Fugind de la magazinul unde fusese trimis de Murdstone si în care muncea din greu, fiind ajutat doar de prietenia domnului Micawber si a familiei acestuia, David se refugiaza la excentrica, dar generoasa lui matusa, Betsey Trotwood. Dupa ce îsi continua studiile, David se angajeaza în birourile lui Spenlow si Jorkins si se casatoreste cu Dora Spenlow. Moartea acesteia, dupa ce, David, devenit scriitor, începuse sa se bucure de succes, îl întristeaza profund, dar îl si face sa se apropie mai mult de o veche prietena, Agnes, cu care se va casatori. Pe tatal acesteia, domnul Wickfield, în casa caruia fusese gazduit în timpul studiilor, David îl salveaza de diabolicul arivist Uriah Heep.
Îmbinând acuta observatie sociala cu un umanitarism idealist, Ch. Dickens opune antitetic, în spirit romantic, personajelor negative, la care si aspectul fizic monstruos reflecta urâtenia interioara (Urlah Heep), figuri pure (Agnes Wickfield) si simpatice personaje pozitive schitate cu umor si caracterizate prin mici manii inofensive (Betsey Trotwood si mister Dick).
Fragmentul urmator prezinta sosirea lui David la matusa sa, care nu-l mai vazuse de la nasterea lui, furioasa ca se nascuse baiat si nu fata.

Capitolul XIII
Urmarile hotarârii mele

În cele din urma, am zarit un grup de case în fata mea si, apropiindu-ma, am intrat într-o pravalioara (era un magazin universal, asa cum ziceam noi acasa) si am întrebat dac-ar avea bunatatea sa-mi spuna unde locuia miss Trotwood. M-am adresat unui barbat care statea la tejghea si-i cântarea niste orez unei tinere; aceasta s-a întors catre mine, ca si cum pe ea as fi întrebat-o.
-Stapâna mea ? Ce vrei cu ea, baitasule ?
-As vrea sa-i vorbesc, daca se poate.
-Vrei sa cersesti ceva de la ea ? mi-a zis tinerica.
-Nu ! i-am raspuns. Câtusi de putin.
Dar deodata, amintindu-mi ca, de fapt, tocmai pentru asta venisem, am tacut încurcat, simtind ca-mi ardeau obrajii.
Slujnica matusii, caci, judecând dupa spusele ei, am presupus ca asta era, si-a pus orezul într-un cosulet si a iesit din pravalie, spunându-mi ca daca voiam sa aflu unde locuieste miss Trotwood, n-aveam decât s-o urmez. Desi eram atât de framântat si de naucit încât îmi tremurau picioarele, n-am asteptat sa ma pofteasca de doua ori. Am însotit-o si, curând, am ajuns în dreptul unei casute mici si curate, cu bowwindow-uri vesele, având în fata o curticica sau o gradinita patrata, cu o alee pietruita, plina de flori bine îngrijite, cu mireasma îmbatatoare.
-Asta-i casa lui miss Trotwood – mi-a zis. Acum stii; altceva nu mai am a-ti spune.
Si, rostind aceste cuvinte, a intrat zorita în casa, ca si cum ar fi vrut sa se scuture de orice raspundere pentru prezenta mea acolo; si m-a lasat în dreptul portitei, peste care m-am uitat, plin de amaraciune, spre fereastra unei odai, a carei perdea de muselina, trasa pe jumatate, si un ecran verde, mare, rotund, sau o aparatoare de soare, asezata pe pervaz, precum si masuta si fotoliul, impunator, pe care le-am întrezarit, m-au facut sa cred ca matusa se afla acolo, severa si solemna, ca de obicei.
Încaltamintea mea ajunsese într-o stare de plâns. Talpile se rupsesera, bucatica cu bucatica, caputele erau crapate si plesnite, astfel ca ghetele îsi pierdusera cu totul forma. Palaria (care-mi servise si de scufie de noapte) era atât de mototolita si de botita, încât nici o tinichea veche, fara toarte, aruncata la gunoi, nu s-ar fi rusinat sa stea alaturi de ea. Camasa si pantalonii, patati de sudoare, de roua si de iarba si mânjiti cu tarâna meleagurilor din Kent, pe unde înnoptasem, si, pe deasupra, si rupti, ar fi fost în stare sa sperie toate pasarile din gradina matusii. De când plecasem din Londra nu-mi trecusem pieptenele sau peria prin par. Batute de soare si de vânt, fata, gâtul si mâinile mi-erau negre ca gemul de mure. Eram acoperit din cap pâna în picioare de praf alb, ca si cum as fi fost scos dintr-un cuptor de var. În acest hal fara de hal, de care-mi dadeam foarte bine seama, ma pregateam sa ma prezint înfricosatoarei mele matusi si asteptam sa vad ce impresie îi voi face.
Vazând ca la fereastra nu se arata nimeni, mi-am zis dupa un timp ca matusa, pesemne, nu se afla în odaie si mi-am ridicat privirea spre fereastra de la catul de sus, unde am vazut un domn cu par carunt, simpatic si rumen la fata, care, închizând un ochi, mi-a facut semn de câteva ori, apoi tot de atâtea ori a clatinat din cap, a râs si dupa aceea s-a facut nevazut.
Fusesem destul de speriat si pâna atunci, purtarea lui neobisnuita m-a speriat însa si mai tare, si tocmai eram gata sa fug ca sa ma duc sa chibzuiesc ce era de facut, când am vazut iesind din casa o doamna, cu o batista legata peste boneta si cu manusi de gradinarie trase pe mâini, purtând sub brat ceva ce semana cu o tasca de vames si înarmata cu un cutit foarte mare. Mi-am dat seama numaidecât ca era miss Betsey, caci umbla cu acel pas semet, descris de atâtea ori de biata mama, cu care îsi facuse intrarea în gradina casei noastre de la Blunderstone.
-Sterge-o ! mi-a zis miss Betsey, clatinând cap si spintecând aerul cu cutitul. Vezi-ti de drum ! Baietii n-au ce cauta aici !
Cu sufletul la gura, m-am uitat dupa ea cum, cu pasi mari, s-a dus într-un colt al gradinii si s-a aplecat sa smulga niste radacini. Apoi, foarte speriat, dar împins de disperare, am intrat tiptil, m-am apropiat de ea si am atins-o cu degetul.
-Va rog, ma´am… – am început.
A tresarit si si-a ridicat privirile.
-Te rog, matusa…
-Ce ? a exclamat dânsa, cu o uluiala în glas cum nu mi-a fost dat sa mai aud vreodata.
-Te rog, matusa, sunt nepotul matale…
-Vai, Dumnezeule ! a strigat matusa.
Si s-a prabusit în mijlocul aleii.
-Sunt David Copperfield din Blunderstone, comitatul Suffolk, unde ai venit în noaptea când m-am nascut si ai facut cunostiinta cu scumpa mea mama. De când s-a prapadit, sunt foarte nenorocit. Am suferit înjosiri, n-am fost dat la învatatura, m-au lasat în voia soartei si m-au silit sa fac o munca cu totul nepotrivita. De aceea am fugit si am venit la matale. Am fost jefuit de cum am pornit si m-am vazut nevoit sa fac tot drumul pe jos, si din clipa plecarii n-am dormit nici o singura noapte în pat.
Brusc, nu m-am mai putut stapâni ; si facând un gest cu mâna, spre a-i arata în ce hal ajunsesem si spre a învedera tot ce îndurasem, am izbucnit în hohote de plâns, acumulate de o saptamâna întreaga.
Asezata pe pietrisul aleii, matusa, pe chipul careia nu se putea vedea nici un alt sentiment decât uimirea, s-a holbat la mine fara nici o întrerupere, m-a luat de guler si m-a dus în casa. Prima ei grija a fost sa descuie dulapul înalt din perete si sa scoata câteva sticle si sa-mi toarne pe gât câte putin din fiecare. Presupun ca le-a luat la întâmplare, caci, dupa gust, am recunoscut, pe rând, lichior de anason, salata de heringi si otet pentru salata. Dupa ce mi-a administrat aceste întaritoare, vazând ca tot mai eram agitat si nu-mi puteam stapâni plânsul, m-a culcat pe sofa, asternându-mi o basma sub cap si o batista sub picioare, ca nu cumva sa murdaresc cuvertura; apoi s-a aszat în asa fel în dosul paravanului sau ecranului verde, de care am pomenit, încât sa nu-i pot vedea fata, exclamând din când în când: “Miluieste-ne, Doamne!”, aceste exclamatii rasunând ca mici detunaturi.
Dupa câtva timp a tras clopotelul.
-Janet ! i-a zis matusa slujnicei, când aceasta a intrat în odaie. Du-te sus ; saluta-l din partea mea pe mister Dick si spune-i ca vreau sa-i vorbesc.

Biserici mutilate

februarie 18th, 2008

Capitolul 7

Dezastrul din patrimoniul iudaic vrâncean

Prezenţa comunităţilor evreieşti pe teritoriile din sudul Moldovei este semnalată prin secolul al XVII-lea. Dacă în Ţara Vrancei nu întâlnim pentru această perioadă comunităţi aparţinând altor etnii, în târgurile din zona de câmpie a Ţinutului Putnei evreii au format comunităţi puternice, ajungând să deţină monopolul economic din aceste localităţi.
Odobeşti, Panciu, Adjud şi Focşani sunt aşezările în care s-a focalizat evreimea din Ţinutul Putnei, fiind de altfel şi regiunea în care întâlnim cea mai mare concentrare a evreimii din sudul Moldovei. Între jumătatea secolului al XIX-lea şi Al Doilea Război Mondial, la sud de Milcov evreii reprezentau sub 2% din populaţie, în timp ce la nord, în Ţinutul Putnei deja, procentul era între 4 şi 25% din populaţie. Şi astăzi, după plecarea masivă a evreimii şi după demolarea unei părţi importante din patrimoniul iudaic, există cartiere care poartă marca negustorimii evreieşti. Cele mai bine «conservate» sunt cartierele evreieşti din Odobeşti şi Adjud.
Dacă monumentele religioase creştine din Vrancea nu au făcut obiectul cercetărilor sistematice din partea specialiştilor, decât în parte şi cu totul întâmplător, trecutul religios al evreilor de la Curbura Carpaţilor nu a beneficiat de absolut nici o atenţie din partea specialiştilor locali. Chiar demersurile noastre au întâmpinat răceală din partea unui segment al evreimii. La ora actuală nu există nici o lucrare de referinţă, scrisă de vreun istoric, care să prezinte istoria religioasă a poporului evreu din aceste locuri şi nici un interes din partea cercetătorilor fenomenului pentru studierea evreimii vrâncene.
După ştiinţa noastră singurele lucrări despre evreii din Vrancea, în speţă despre evreii din Focşani, sunt cele ale lui Zvi Ben Dov, evreu născut la Focşani, care trăieşte în Israel. Întrucât era, în principiu, singurul partener cu care puteam schimba informaţii despre acest subiect, la începerea demersului nostru l-am înştiinţat despre intenţia noastră. După un schimb de mail-uri de curtoazie, Zvi Ben Dov a rupt relaţiile cu noi intempestiv, după ce am descoperit şi publicat în presă «afacerea cimitirul», modalitatea prin care Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România a vândut unei societăţi din Vrancea o parte din cimitirul evreiesc din strada Nicolae Bălcescu la un preţ sub cel al pieţei, fiind acuzat chiar de antisemitism de anumite persoane din comunitatea focşăneană. Am înţeles mai târziu adevăratul motiv al poziţiei Comunităţii Evreieşti, atunci când însuşi Zvi Ben Dov a venit la Focşani, în 2006, şi a refuzat să stea de vorbă cu noi. Culmea, invitat fiind de primarul Focşanilor, Zvi Ben Dov s-a plâns de starea dezolantă a cimitirului, refuzând să admită că a fost vândută o parte din cimitir, deşi respectiva suprafaţă a fost şi parcelată, iar documentele sunt publice. Vom prezenta de altminteri în acest material imagini cu pietre tombale distruse de primul cumpărător, pentru că, din 2005, respectiva suprafaţă a fost revândută de câteva ori la preţuri de zece ori mai mari.
Am descoperit apoi că era vorba de o afacere la scară naţională, realizată de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România cu ajutorul statului român. Astfel, Ordonanţa de Urgenţă nr. 36/2002 privind reglementarea dreptului de proprietate al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România asupra lăcaşurilor de cult, cimitirelor şi altor bunuri destinate activităţilor cultului mozaic, aduce toate bunurile evreilor în sânul Federaţiei. Conform articolului 2 «bunurile comunitar-religioase cu caracter sacru pot fi vândute, concesionate sau închiriate, conform dispoziţiilor legale, numai cu avizul reprezentanţilor cultului mozaic şi în condiţiile respectării normelor şi regulilor proprii acestei religii, sub sancţiunea nulităţii absolute». A urmat Legea nr. 598 din 2002 care a consfinţit această ordonanţă. Asta înseamnă că toate bunurile sacre ale evreilor au intrat în patrimoniul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România. Din acel moment, Federaţia dispune discreţionar de aceste bunuri. În mai multe localităţi din ţară s-au derulat «afaceri» gen cimitirul din strada Nicolae Bălcescu. Fenomenul este cunoscut deja pe plan internaţional de organizaţiile evreieşti, dar din varii raţiuni nimeni nu vrea să intervină.
În acest context bunurile sacre care au aparţinut evreilor din Vrancea (Odobeşti, Focşani, Adjud şi Panciu) vor avea soarta cimitirului evreiesc, mai devreme sau mai târziu. Problema este mult mai complexă şi nu ţine doar de interesul acestei comunităţi. Aceste bunuri aparţin şi patrimoniului naţional. Statul, prin instituţiile sale, trebuie să aibă în grijă aceste vestigii ale evreimii vrâncene. Ştim că alte bunuri ale Comunităţii Evreilor din Vrancea sunt în atenţia oamenilor de afaceri. Nu este exclus ca imaginile obiectivelor evreieşti încă în picioare şi pe care noi le prezentăm în această lucrare să rămână doar o amintire.
Pentru cei născuţi sub regimul «democraţiei populare», trecutul acestei comunităţi nu înseamnă mare lucru, pentru că nimeni nu le vorbeşte elevilor vrânceni despre Focşanii multietnic şi multireligios, despre oraşul Unirii în care, de la un capăt la altul al oraşului se vorbeau toate limbile europene.
În afara câtorva amorţite expoziţii şi seminarii anuale, organizate de funcţionari publici ai primăriilor sau consiliului judeţean, la «Zilele municipiului sau oraşului X», pentru a-şi justifica salariile, în care se învârt aceleaşi imagini şi texte învechite, nimic nu s-a făcut pentru a se studia şi prezenta trecutul acestei comunităţi. Chiar Comunitatea Evreiască, în ciuda bunăvoinţei actualei conduceri, nu poate, în schema actuală, să facă nimic pentru cunoaşterea şi promovarea istoriei poporului ales. Cel mult poate acompania agonia ultimelor relicve ale patrimoniului iudaic vrâncean, într-un fel de eutanasie controlată.
Ca şi în cazul lăcaşurilor creştine mutilate pe care le-am prezentat în capitolele precedente şi în cazul expunerii dezastrului iudaismului vrâncean, nu vom face istoria evreimii vrâncene, ci vom vorbi doar despre patrimoniul religios evreiesc din aceste târguri. În consecinţă, referinţele bibliografice vor fi minime ca şi informaţiile istorice. Rămâne în sarcina celor care sunt plătiţi din bugetul statului pentru acest lucru, să meargă pe teren, să identifice aceste ruine, să răsfoiască arhivele, pentru a cunoaşte mai bine trecutul acestui judeţ.
Nu este posibil ca într-o ţară care va intra din 2007 în Uniunea Europeană, un judeţ precum Vrancea, în care ponderea populaţiei evreieşti din târgurile sale s-a ridicat între cele două războaie la o pătrime din totalul locuitorilor, să nu poată oferi celor care vor veni să viziteze aceste locuri nici măcar o broşură cu informaţii minime despre istoria evreilor din fostul Ţinut Putna.
Aceasta demonstrează o mentalitate retrogradă şi ignoranţa care a domnit în ultimii ani în instituţiile de cultură din Vrancea. Dar acest lucru nu este sesizat nici de actuali responsabili ai culturii vrâncene. Problema va deveni vizibilă de la 1 ianuarie 2007, când vor poposi la Focşani turişti, dar şi cercetători din ţările europene. Vor merge la Prefectură, la Consiliul Judeţean şi la primării pentru a cere relaţii despre iudaismul vrâncean şi vor constata că în Vrancea, funcţionarii din aceste instituţii, ei înşişi nu au auzit despre acest capitol al istoriei judeţului în care trăim. Lucrări care pe alte meleaguri s-au scris acum jumătate de secol, la noi nici nu ne-am pus problema dacă ar trebui, sau nu, să le scriem vreodată.
____________________________________________________________________________________________________________
. Destinul evreilor din târgurile vrâncene a fost identic cu al celorlalţi evrei din România. Evreii din Adjud, Focşani, Panciu şi Odobeşti au cunoscut gloria în secolul al XIX-lea şi prima parte a secolului trecut, au suportat umilinţele între cele două războaie, au trecut prin Holocaust între 1940-1945 şi după război au emigrat în Ţara Sfântă – urmare a înţelegerilor secrete între noul stat Israel şi Republica Populară Română, iar după 1989 şi ultimii supravieţuitori au părăsit pământurile Vrancei. Din cei 380.000 de evrei (cf. Elie Wiesel) care au fost vânduţi de statul comunist între 1948 şi 1989, câteva mii au fost evrei născuţi pe malurile Milcovului, Şuşiţei şi ale Trotuşului. În ultimii ani s-a constituit o bogată bibliografie despre prezenţa evreiască în România, publicată de cercetători români şi străini. Legat de acest subiect trebuie amintit scriitorul Teşu Şolomivici, un evreu născut în Focşani, azi celebru în toată lumea, care a scris mai multe lucrări despre evrei. Cele mai importante consemnări istorice despre evreii din târgurile Ţinutului Putna sunt publicate în lucrările editate de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, prin Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, în mod deosebit volumele publicate sub titlul Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România.

7.1. Focşani – leagănul evreimii putnene

Dacă Odobeştii şi Adjudul au încă cele mai bine «conservate» cartiere evreieşti din judeţ, Focşanii au fost urbea cu cei cele mai multe obiective iudaice. Zece sinagogi au văzut lumina zilei în Focşanii Moldovei şi cei ai Munteniei, un spital evreiesc, două şcoli, grădiniţe, farmacii, cinematografe, restaurante, jurnale şi sute de sedii de firme.
Din secolul al XVII-lea şi până în 2006 urmaşii lui David au marcat profund istoria Focşanilor. Din păcate, din acele vremuri nu au mai rămas decât câteva vagi urme pentru că sistematizarea Focşanilor a demolat cartierul evreiesc, o parte din sinagogi şi chiar primele cimitire.
Vecini cu armenii, evreii au avut sinagogi şi cimitire în cele două oraşe omonime, despărţite până la 1859 de râul Milcov. Din secolul al XVII-lea, când evreii au ajuns la Focşani, nu avem vestigii, doar consemnări în documente ale vremii. Spre sfârşitul veacului documentele se înmulţesc, iar în Condica visteriei lui Constantin Brâncoveanu, de la 1694-1701, găsim sume importante pe care «jidovii ot Bucureşti i ot Focşani», din partea munteană a oraşului, le dădeau vistieriei domnului, dovada că pe malul Milcovului evreii reuşiseră să prospere. Situaţia evreilor se îmbunătăţeşte constant şi recensământul făcut de administraţia rusă în Târgul Focşanilor, la 1777, a găsit 169 de locuinţe evreieşti, ceea ce poate însemna până la 1000 de locuitori. La 9 septembrie 1798, Constantin Hangerli (1797-1790), domnul Ţării Româneşti, întăreşte în funcţie pe vechilul Starostiei evreilor din Focşani Munteni, dovada stabilităţii comunităţii.
Prezenţa numeroasă a evreilor în Focşanii de la nord de Milcov o dovedeşte «Catagrafia sudiţilor din Moldova» realizată după Revoluţia de la 1821, între 1824-1825, de Turci. Nu avem date despre primele sinagogi din Focşani, cu certitudine însă au existat sinagogi încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea în cele două oraşe omonime. În anul 1698 este pomenită existenţa unei sinagogi ce funcţiona de multă vreme în Focşanii Moldovei. În anul 1800 se menţionează o sinagogă pe str. Coteşti, iar în anul 1854 se construieşte o sinagogă care va fi distrusă de cutremurul din 1894. În locul acesteia s-a construit Templul Coral în 1896, realizare foarte importantă, mândria comunităţii. În anul 1896 comunitatea din Focşani avea 6 sinagogi.
De remarcat că la evrei întâlnim acelaşi sistem ca şi la creştinii din Focşani, prin care fiecare breaslă îşi avea biserica sa. Dacă ortodocşii din oraş aveau biserica «Săpunarilor», a «Tăbăcarilor», evreii aveau sinagoga Birjarilor, a Croitorilor etc. Din nefericire nimic nu a mai rămas din acea lume populată de rabini şi temple a Focşanilor sfârşitului de veac XIX. Cât despre locurile de veci, urmele primelor cimitire nu mai există, nici inscripţii care să amintească acest lucru. Că uneori creştini foloseau pietrele tombale ale evreilor la diferite construcţii nu este un secret. Cel mai vechi cimitir existent este cimitirul din strada Nicolae Bălcescu nr. 18, închis în 1874, intrat de curând pe piaţa imobiliară. După această dată, conform legislaţiei din timpul lui Cuza, s-a deschis un nou cimitir evreiesc în afara oraşului, spre Crâng.
Prosperitatea Focşanilor secolului al XIX-lea a făcut ca numărul evreilor să reprezinte în anul 1899, 25% din populaţia oraşului, respectiv 5.000 de suflete. În a doua parte a secolului al XIX-lea s-a deschis şi prima şcoală israelită, iar modernitatea aduce o creştere a importanţei comunităţii în viaţa economică a oraşului. Este şi epoca pătrunderii ideilor sioniste, Focşanii fiind un centru al sionismului est european. Creşte numărul sinagogilor, iar discrepanţa socială în interiorul comunităţii evreieşti devine din ce în ce mai evidentă prin maniera în care se construiau sinagogile pentru săraci şi cele pentru bogaţi.
Pe lângă Sinagoga Mare, s-au construit şi lăcaşuri mai mici. Anul 1881 este anul Congresului Sionist de la Focşani, al cărui preşedintele de onoare a fost rabinul Focşaniului, Moshe Halevy Goldring. De acest congres se leagă şi ideea fondării statului Israel. Este şi perioada în care antisemitismul este vizibil. Se construieşte Baia rituală, Spitalul Evreiesc şi câteva temple. Ce n-au distrus antisemiţii şi criza economică va distruge cutremurul din noiembrie 1940. Lăcaşurile de rugăciune evreieşti căzute la cutremur nu vor mai fi ridicate niciodată, pentru că a urmat războiul şi migraţia masivă în Ţara Sfântă. Perioada interbelică a însemnat apogeul, dar şi începutul decadenţei. Centrul spiritual al iudaismului focşănean din acei ani era Sinagoga Mare cu ale sale mici «temple», în jurul cărora se desfăşura o pestriţă activitate economică. Chiar şi în timpul războiului viaţa evreilor a continuat. Copii mergeau la cele două şcoli evreieşti, sinagogile erau deschise şi în ciuda muncii istovitoare la care erau supuşii, evreii se simţeau la ei acasă. Nu a mai fost cazul după 1947, când evreii numărau 6080 de persoane, din care au mai rămas astăzi mai puţini de cinzeci.
Din toată această lume de sinagogi şi temple nu a traversat secolul al XX-lea decât Sinagoga Breslaşilor, din strada Oituz. Cimitirul din strada Nicolae Bălcescu a ajuns o ruină, pietrele tombale sunt furate, nimeni nu se ocupă de paza cimitirului, nici de îngrijirea acestuia, iar cimitirul de la Crâng nu este departe. Nu este exclus ca în contextul actualului boom imobiliar din Focşani o parte din acest loc de veci să aibă soarta cimitirului din strada Bălcescu, iar prin cimitirele evreieşti să răsară imobile ca ciupercile după ploaie, sigur, cu acordul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România.
____________________________________________________________________________________________________________
. Unul din puţinele oraşe din România care se poate lăuda cu un site al comunităţii evreieşti este Focşanii : www.jew-focsani.com. Realizat de Zvi Ben Dov, evreu originar din Focşani, care locuieşte în Israel, site-ul oferă informaţii importante despre istoria evreimii focşănene, de ieri şi de azi. Zvi Ben Dov este autorul câtorva lucrări în ebraică despre evreii din Focşani care ar merita traduse în româneşte deoarece nu există nici o lucrare despre iudaismul focşănean, iar lucrările lui Zvi Ben Dov ar fi o mană cerească pentru cei care se interesează de acest subiect. La Direcţia Judeţeană Vrancea a Arhivelor Statului există câteva fonduri cu informaţii despre evreii din Vrancea, fonduri ce prezintă pagini interesante despre trecutul evreilor. Nu mai vorbim despre arhivele de la Galaţi, Iaşi şi Bucureşti unde se găsesc documente despre viaţa şi activitatea evreilor din târgurile vrâncene.

7.2. Fantomele evreimii odobeştene

Cea mai bine integrată în viaţa urbei a fost Comunitatea Evreiască din Odobeşti . Aceasta pentru că, fiind un târg relativ mic, evreii şi-au găsit repede locul lor şi au format într-un oarecare fel clasa mijlocie a unei societăţi care trecea de la feudalismul târziu la epoca modernă. Aşa se face că, odată ajunşi la Odobeşti, în secolul al XVIII-lea, după venirea cazacilor şi a armenilor, evreii au făcut ceea ce ştiau ei mai bine – comerţ. Nu înseamnă că toţi evreii se ocupau cu negustoria, dar mulţi au reuşit să prospere Exista şi comunitatea evreilor săraci care locuiau la extremitatea cartierului evreiesc unde se găsea şi baia rituală, iar cimitirul de lângă Milcov era locul de veci pentru această comunitate.
Prima sinagogă a fost construită la sfârşitul secolului al XIX-lea. Abia între cele două războaie evreii odobeşteni au ridicat Templul Coral, demolat de comunişti. Recensământul din 1859 găsea la Odobeşti 87 capi de familie evrei, ceea ce poate să însemne aproape 500 de persoane, dacă nu mai bine. La 1888 exista la o populaţie de 3473 de locuitori, 530 de evrei. Centru nervos al comunităţii era însă cartierul situat în marginea pieţei şi a Halei de mai târziu a Odobeştilor. Acolo se găseau sinagogile şi Şcoala de Sabat. Astăzi mai există doar o sinagogă, iar Şcoala de Sabat a fost mult timp Sală de Sport. În momentul când evreii au reuşit să ajungă la prosperitate au deschis un nou cimitir spre ieşirea din Odobeşti către Valea Putnei.
La 1897, la Odobeşti exista o societate cosmopolită, unde, din 3500 de locuitori, existau câteva zeci de greci şi maghiari, o mână de armeni, şi aproape 900 de evrei, adică mai mult de o pătrime din locuitori erau evrei, Odobeştii şi Focşanii fiind localităţile din sudul Moldovei cu cel mai mare procent de populaţie evreiască la mia de locuitori.
Începutul sfârşitului pentru evreimea odobeşteană s-a produs în ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial când, în atmosfera creată de curentul legionar, tarabele evreilor erau răsturnate şi primele semne ale rasismului şi-au făcut simţite prezenţa. În timpul războiului au fost trimise câteva loturi de bărbaţi la muncă în Basarabia. Alţii erau folosiţi la dezăpezirea oraşului, la lucrări la depozitele armatei din Focşani, precum şi la lucrările de întărire a fortificaţiilor de pe linia Focşani – Nămoloasa – Galaţi.
Sigur, şi la Odobeşti steaua lui David a fost purtată de evrei, iar regimul de circulaţie era restrâns până la orele 20:00. Şcoala Evreiască din oraş a fost folosită pentru găzduirea Regimentului de Infanterie al Armatei Române. Au fost şi evrei care nu s-au mai întors din Basarabia. Nu există un monument al Holocaustului la Odobeşti şi tinerii din oraşul de pe Milcov nu cunosc istoria oraşului lor pentru că nimeni nu i-a învăţat. Decadenţa evreimi odobeştene a continuat după Al Doilea Război Mondial, când între statul român şi noul stat Israel s-a încheiat un acord secret pentru repatrierea evreilor, în schimbul unei sume de bani. Aşa se face că în 1989 nu mai erau decât câteva familii. Astăzi, la Odobeşti, conform datelor oferite de conducerea Comunităţii, mai există trei familii şi acelea de vârsta a treia.
Cartierul evreiesc este într-o stare avansată de degradare, cimitirele arată ca după război, iar pragul Sinagogii nu l-a mai trecut nimeni. Numai o minune ar mai putea salva de la dispariţie acest cartier şi aceasta ar putea veni dacă strategia autorităţile locale va reuşi şi s-ar restaura măcar o parte din cartierul evreiesc, Odobeştii fiind printre puţinele localităţi din România care au plasat în strategia de dezvoltare a oraşului pentru 2007-2012, cartierul evreiesc.
Prin realizarea unor proiecte de restaurare şi reintegrare a vechiului cartier evreiesc în ansamblul urbanistic al oraşului, cu finanţare europeană, cartierul evreiesc ar putea deveni centrul turistic numărul 1 al Odobeştilor, după modelul restaurărilor unor cartiere evreieşti din Cehia şi Polonia, care se aflau la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 în aceeaşi situaţie ca şi cartierul evreiesc din Odobeşti.
____________________________________________________________________________________________________________
. În ciuda măreţiei trecutului, nimeni nu s-a învrednicit să studieze rolul şi importanţa puternicei comunităţi evreieşti în istoria oraşului de la poalele Şarbei.

7.3. Ruinele iudaismului din Adjud

Dacă Focşanii şi Odobeştii mai au câte o sinagogă în picioare şi ultimii reprezentanţii ai poporului evreu au unde să se roage, la Adjud, ca şi la Panciu, în ciuda importanţei pe care a avut-o evreimea în dezvoltarea târgului de pe Trotuş, singurele amintiri care mai vorbesc despre trecutul comunităţii evreieşti din Adjud sunt ruinele celor două cimitire şi o parte din clădirile cartierului evreiesc. Acesta din urmă mai păstrează o extraordinară stradă cu mici negoţuri, ţinute astăzi de alţi proprietari, pentru că evreii au plecat cu toţii în Ţara Sfântă.
Ca şi în celelalte localităţi ale actualei unităţi administrative, evreii din Adjud au trăit aproape două secole în cartierul lor din Ocol şi toată viaţa s-a desfăşurat între «zidurile» nevăzute ale «ghetto-ului» adjudean. Primii evrei s-au stabilit mai întâi în oraşul vechi, cunoscut astăzi sub numele de Adjudul Vechi, situat pe malul drept al Siretului, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. După fondarea Adjudului de astăzi, prin mutarea lângă râul Trotuş, la 15 februarie 1795, negustorii evrei s-au aşezat în partea de miază-noapte a noii urbe, fondând cartierul pe care îl vedem astăzi.
Alături de evrei, în noul oraş s-au instalat armeni şi greci, care aveau practic monopolul activităţilor economice adjudene şi zeci de familii de unguri şi germani. Undeva pe la mijlocul Străzii Mari au construit prima sinagogă şi clădirile administrative, care au fost demolate după al Doilea Război Mondial. Locul fostei sinagogi nu a fost ocupat de nici un imobil, rămânând un teren viran. Din clădirile administrative se mai văd câteva dărâmături, dar cu greu poate fi refăcut centrul spiritual al evreimii adjudene. Mai târziu evreii adjudeni au ridicat a doua sinagogă.
Revenind la epoca de început a vieţuirii evreilor în noul oraş, documentele vremii arată că la mai puţin de treizeci de ani de la mutarea pe malul Trotuşului, în 1820 existau deja 12 familii de negustori, pentru ca la 1832, din totalul de 793 locuitori au Adjudului, evreii să reprezinte 6,5% din populaţie, iar la 1845 să găsim în Adjud 43 de evrei. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea existau peste 900 de evrei. Procentul de evrei a crescut constant până între cele două războaie.
Declinul evreimii adjudene a început în anii ’40, ca după război majoritatea evreilor să părăsească Adjudul. Sfârşitul comunismului a găsit mai puţin de 10 evrei în Adjud, iar în 2006, oficial, în oraşul de pe Trotuş nu mai există nici un urmaş al lui David.
Întrucât partea veche a Adjudului din zona Ocolului nu a fost demolată, nici sistematizată, putem, să refacem arealul evreiesc adjudean din secolele XVIII-XX. Casele ridicate de negustorii evrei în secolul trecut sunt încă în picioare, iar ultimii evrei adjudeni, căsătoriţi cu femei creştine s-au convertit formal la creştinism de curând. Cea mai impresionantă mărturie a evreimii adjudene este cimitirul din Fundătura Islaz nr. 60. Nu este primul cimitir evreiesc din Adjud, dar este cel mai vechi şi a rezistat până în zilele noastre. Numai privind pietrele tombale realizăm bunăstarea evreimii adjudene din secolul al XIX-lea şi prima parte a secolului trecut. În timpul ultimului Război Mondial, prin cimitir a trecut frontul, iar soldaţii au săpat tranşee printre morminte. Urmele lăsat de război sunt şi astăzi vizibile, după război comunitatea evreiască din Adjud nemaiputând restaura cimitirul.
Plecarea în Eretz Israel a fiilor lui Iuda a lăsat în urmă un vid de care au profitat cei fără de lege încât se ajunsese acum câţiva ani ca mormintele din cimitir să fie locul unde vecinii deversau gunoaiele. Pentru că nu mai putea fi folosit după război, din a doua parte a veacului trecut s-a deschis în strada Copăceşti nr. 60 un nou cimitir, modest însă faţă de cel vechi.
Aceste cimitire sunt administrate de Comunitatea din Focşani, iar bunurile care au aparţinut evreimii din Adjud nu au fost recuperate, deşi legea permite acest lucru. Faptul că la Adjud nu mai există nici un evreu înseamnă şi sfârşitul definitiv al prezenţei evreieşti în oraşul care s-a mutat de pe Siret pe Trotuş, dar şi degradarea continuă a monumentelor din cimitirul evreiesc din Adjud.
Cei care doresc să simtă o clipă parfumul epocii când negustorii evreii forfoteau prin oraş o pot face încă, vizitând cartierul evreiesc cât timp mai este în picioare. Modernizarea municipiului Adjud va duce şi la demolarea vechilor locuinţe, ajunse într-o stare deplorabilă. Dacă ne tot comparăm cu Occidentul, ar trebui să luăm cei bun de dincolo. Printre acestea şi respectul pentru trecut. După ştiinţa noastră, puţini sunt dascălii vrânceni care vorbesc elevilor şi despre valorile şi istoria Vrancei în contextul general al istoriei României. Vizitarea organizată de către elevi a ruinelor cimitirului evreiesc din Fundătura Islaz ar face mai mult decât zeci de lecţii de istorie. La fel şi o descindere a elevilor însoţi de profesorii de istorie prin cartierul evreiesc din Adjud, unde au mai rămas locuinţe de epocă valorează infinit mai mult decât ore lungi şi plicticoase.
În ceea ce priveşte conservarea pe diapozitive sau suporturi digitale a imaginilor ultimelor vestigii evreieşti, acest lucru nu interesează pe nimeni. Deocamdată nici o instituţie din Vrancea care se ocupă de patrimoniul spiritual al judeţului nu a găsit de cuviinţă să fotografieze şi să inventarieze clădirile acestui cartier şi monumentele cimitirelor adjudene pentru a avea peste veacuri, pentru generaţiile viitorului, documente din istoria trecută şi prezentă a Adjudului. Din acest punct de vedere, oricât de sumară ar fi prezentarea pe care o facem acestor obiective în această lucrare, o considerăm utilă şi de importanţă capitală pentru istoria vrânceană a poporului evreu.
____________________________________________________________________________________________________________
. Aceeaşi problemă ca la Odobeşti o întâlnim şi la Adjud. Nu există nici o lucrare despre iudaismul din oraşul de pe malul Trotuşului. Singurele informaţii le furnizează documentele de arhivă şi câteva menţiuni din lucrări monografice : Mihail Canianu şi Aurelian Candrea, op. cit., pp. 1-10 ; C. C. Giurescu, Tîrguri sau oraşe şi cetăţi moldovene, op. cit., pp. 177–178 ; Virgil Cobileac, Adrian Ionel Avram şi Petru C. Buculei, Monografia oraşului Adjud, Adjud, 1998, pp. 47-51 ;

7. 4. Ruinele iudaismului păncean

Trecutul evreimii păncene nu rivalizează cu cel al evreimii focşănene pentru că, prin statutul său Panciu a fost un târg mult mai mic decât Focşanii. Însăşi fondarea Panciului este relativ târzie. Asta nu micşorează cu nimic importanţa elementului iudaic în istoria oraşului.
Dacă astăzi la Panciu nu au mai rămas decât câteva nume evreieşti şi cimitirul care în curând va dispare definitiv din patrimoniul iudaic vrâncean totuşi, raportat la populaţia aşezării, evreii din Panciu au format o comunitate destul de mare şi cu influenţă în economia Podgoriei. Pentru a avea o idee, la 1888, din 1996 de locuitori, 445 erau evrei, adică unul din cinci pănceni era evreu. La cumpăna dintre secole, la Panciu trăiau peste 800 de evrei. Cutremurul din 1940 a distrus şi mare parte din clădirile reprezentative ale evreimii păncene, lăsând fără trecut o comunitate care nu a mai avut putinţa să se refacă după război.
Continuând comparaţia cu Focşanii, trebuie spus că, oficial, la Panciu evreii au avut doar două sinagogi, dar şi creştinii până în 1989 nu au avut decât două biserici, în timp ce la Focşani erau pentru aceeaşi perioadă, aproape 30 de biserici şi 10 sinagogi.
Începuturile aşezării evreilor la Panciu le găsim în prima parte a secolului al XIX-lea, în perioada când târgul prinsese bine contur, dar prezenţa evreilor în satele podgoriei este mult mai veche, negustorii evreii fiind clienţii favoriţi ai vinurilor păncene. Din acest punct de vedere, negustorii evrei rivalizau cu negustorii cazaclii de la Odobeşti.
Evreii pănceni nu au fost cruţaţi de curentul antisemit de sorginte legionară din Vrancea interbelică, localitatea de la poalele Neicului fiind unul din fiefurile legionarismului. A urmat cutremurul din 1940, nefericirile războiului şi migraţia în Ţara Sfântă. Toate acestea şi-au pus amprenta asupra existenţei acestei comunităţi şi au făcut ca în 2006 la Panciu să nu mai fie nici un evreu. Mai mult decât atât, cei născuţi după 1989 nici nu au auzit că la Panciu a existat o comunitate evreiască ori că la marginea oraşului, departe de ochii lumii, un cavou din cimitirul evreiesc ţine loc de coteţ de câine.
Ca mai peste tot în Vrancea, singurul argument al prezenţei evreimii pe aceste locuri este cimitirul. Din cimitirul păncean nu au mai rămas în picioare decât clădirile administrative, câteva schelete ale cavourilor şi un morman de pietre funerare. O imagine tristă, care ar trebui să dea de gândit tuturor celor care se ocupă de acest domeniu sacru al cultivării memoriei celor care au trecut prin această lume.
Indiferent de naţionalitate, nu ar trebui să uităm că mormintele sunt singurele amintiri care ne mai leagă de lumea de altădată, de cei dragi şi felul în care se prezintă aceste morminte arată respectul nostru faţă de cei de dincolo. După cum arată mormintele evreilor din Vrancea şi chiar ale creştinilor, nu pare să ne preocupe prea mult lumea de dincolo.

Concluzii

Mentalităţile retrograde, cauza distrugerii
patrimoniului religios vrâncean

Niciodată patrimoniul religios din judeţul Vrancea nu va avea o soartă mai bună dacă pe plan local persistă la nivel instituţional o mentalitate învechită.
Văzând dezastrul în care a ajuns patrimoniul religios al Vrancei avem reflexul să credem că în acest judeţ nu există instituţii care se ocupă de acest patrimoniu. Paradoxal, există trei instituţii laice la nivel judeţean care au ca obiect al muncii şi patrimoniul, sigur, fiecare din alt unghi şi cu alte mijloace. La acestea se adaugă Biserica, administratorul privilegiat şi beneficiarul acestui patrimoniu religios, prin cele trei protoierii vrâncene.
Nefericirea face ca în Vrancea, între aceste instituţii să nu existe relaţii la nivel de cercetători ori vreun real schimb de informaţii în domeniul patrimoniului. Numai complezenţe, iar comunicarea între aceste şase instituţii se face prin corespondenţă, deşi unele din acestea au sediile pe aceeaşi stradă, în anumite cazuri chiar în acelaşi imobil. Aceste instituţii sunt : Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Vrancea, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vrancea, Muzeul Vrancei, Protoieria Focşani 1, Protoieria Focşani 2 şi Protoieria Panciu.
Problema cu care se confruntă aceste instituţii este lipsa acută a banilor pentru a investi în salvarea patrimoniului din Vrancea, cele trei instituţii laice fiind bugetare. Statul nu mai alocă bani pentru monumente, ultimul buget al Ministerului Culturii şi Cultelor fiind cel mai sărac buget postdecembrist. Nici în alte ţări europene statul nu acordă bani suficienţi pentru monumentele istorice. Dar este altă lume, alţi oameni şi alte mentalităţi. Acolo, fiecare este interesat de «capra» sa.
Problema este că, de câţiva ani, există posibilităţi de finanţare din fonduri private, de la fundaţii care sprijină patrimoniul, din fonduri europene şi chiar Ministerul Culturii şi Cultelor asigură prin diverse pârghii posibilitatea accesării de noi fonduri, cum sunt cele din Fondul Naţional Cultural etc. De fapt, aceasta este politica de patrimoniu în Europa, iar exemplul Cehiei, care a restaurat castelele cu banii Europei este cea mai bună pistă de urmat. Pentru aceasta însă este nevoie ca aceste instituţii să se ocupe şi de acest lucru, ceea ce nu au făcut până acum.
Nefericirea vrâncenilor şi dezastrul din patrimoniul religios al judeţului este consecinţa mentalităţii prin care se stă cu mâna întinsă la bugetul local şi cel central. Lipsa proiectelor pe plan local şi refuzul colaborării între cele şase instituţii este o plagă şi va duce, dacă lucrurile nu se vor schimba, la distrugerea totală a patrimoniului religios.
După ştiinţa noastră, nici una din aceste instituţii nu a depus proiecte de accesare a fondurilor din sursele indicate mai sus, cu toate că Europa pe care o vedem astăzi a fost restaurată cu fonduri private şi comunitare. Suntem încă robii unei mentalităţi de tip comunist conform căreia statul este părintele protector care trebuie să sprijine cultele şi cultura. Or, comunismul a murit de moarte bună, timpurile au evoluat şi statul nu mai este ce a fost până în 1989, dar am rămas cu mentalităţile pomanagiste ale acelor vremuri.
În Occident, în instituţii precum cele şase numite mai sus, există departamente întregi care se ocupă numai de întocmirea proiectelor pentru a accesa fonduri extrabugetare şi în acelaşi timp pentru a populariza aceste monumente religioase, adevărate capodopere de artă şi arhitectură, în vederea atragerii turismului, o altă formă de finanţare. La noi, în Vrancea, nu mai există nici Oficiu de Turism şi nici o altă formă de promovare a valorilor religioase vrâncene. Nu mai spunem că nu avem trasee turistice sau religioase, şi nici cea mai elementară infrastructură pentru a ajunge la aceste obiective.
Salvarea patrimoniului religios al Vrancei se va produce numai atunci când între conducătorii Bisericii locale din cele trei instituţii bisericeşti, reprezentantul Ministerului Culturii şi Cultelor în teritoriu şi cele două instituţii finanţate de la bugetul local – Muzeul Vrancei şi Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vrancea va exisa un dialog real, activ, permanent şi sincer, pe bază de proiecte, la nivel de cercetători, care să le permită folosirea în comun a logisticii de care dispun şi mai ales a informaţiilor pe care fiecare le cocoloşeşte numai pentru el.
Deocamdată, aceste instituţii sunt adevărate cetăţi inexpugnabile, fiecare este stăpână pe domeniul său şi nici una nu este dispusă decât la un dialog formal. Mai mult, aceste şase instituţii, prin politica pe care o duc şi prin maniera în care sunt subordonate politicului, se subminează permanent, ceea ce face ca încrederea societăţii civile în aceste instituţii să fie zero.
La această situaţie tensionată a contribuit, în cea mai mare măsură, cameleonica lume politică locală din ultimii 17 ani, care şi-a bătut joc sistematic de aceste instituţii şi a avantajat când una, când cealaltă, nu o dată unele dintre acestea fiind folosite în scop electoral.
Nici astăzi, în 2006, influenţa politicului în politicile culturale ale unora din instituţiile citate nu s-a sfârşit. Cât timp politicienii locali vor politiza aceste instituţii, patrimoniul religios al Vrancei va rămâne o ruină şi mi-e teamă că vor mai trece ani buni şi vom da în continuare vina pe celălalt, refuzând să acceptăm că adevărul este aşa de simplu. În acest timp monumentele religioase despre care am amintit lapidar în această carte or să dispară, în parte, cum au dispărut atâtea altele, iar noi o să ne pierdem timpul, ca de obicei, în polemici partinice, interesându-ne mai mult de viitorul politicii locale decât de ruinele care duc în mormânt o parte din sufletul nefericit al acestui neam de păstori care a dat totuşi sublima «Mioriţă».

BIBLIOGRAFIE

a) Lucrări despre Vrancea şi Ţinutul Putnei

ALBU, Florica şi Iulian, Monografia comunei Soveja, Bucureşti, 2002 ;
APREOTESEI C., IORGA, T., STRĂONEANU, B., Al., Monografia comunei Străoane, editată de Consiliul Local Străoane, 1997 ;
ARBORE, Virgiliu, P., Milcovia văzută de un călător străin în anul 1856. Cu 17 stampe reproduse în text, Focşani, 1934 ;
ASANACHE, Gh., CHIRTOC, Gh., Monografia Bordeşti, (ms.) ;
BUDESCU, Ionel, Cârligele, istorie scrisă şi trăită, Bucureşti, 20042 ;
CAIAN, F., D., Istoricul oraşului Focşani, Scris cu prilejul Jubileului de 40 de ani de domnie a Majestăţii Sale Regelui Carol I, Focşani, 1906 ;
CANIANU, Mihail, CANDREA, Aurel, Dicţionarul Geografic al Judeţului Putna, Bucureşti, 1897 ;
CHERCIU, Cezar, Vrancea şi Ţinutul Putnei. Un secol de Istorie, 1820-1920, Focşani, 1995 ;
ID., Vrancea şi Ţinutul Putnei – o lume de altădată. 1921-1945, Focşani, 2005 ;
CHIRILĂ, Titel-Toader, Năruja inima Vrancei, Focşani, 2005 ;
COBILEAC, Virgil ; AVRAM, Ionel ; BUCULEI, Adrian, Petru, Monografia oraşului Adjud, Adjud, 1998 ;
CONEA, Ion, Vrancea. Geografie istorică, toponimie şi terminologie geografică. Prefaţă de Acad. Al. Graur, ediţie îngrijită de L. Bodea, dr. D. I. Oancea, dr. Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1993 ;
CONSTANTINESCU-MIRCEŞTI, Constantinescu, Vrancea arhaică. Evoluţia şi problemele ei, Bucureşti, 1985 ;
COTEA, Valeriu, Vidra – Poarta Vrancei, Bucureşti, 2003;
DEŞLIU, Alexandru, Vrancea. Judeţ cu vocaţie europeană. Album monografic, Focşani, 2006 ;
DUMITRESCU, Ilie, RÂPEANU, Petre, Coteşti. 500 ani de existnţă, 1972 ;
GIURESCU, C., C., Istoria Podgoriilor Odobeştilor. Din Cele mai vechi timpuri până la 1918 (cu 124 de Documente inedite, 1626 – 1864 şi 3 reproduceri), Bucureşti, 1969 ;
ID., Tîrguri sau oraşe şi cetăţi moldovene. Din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, Bucureşti, 1967 ;
GIURGEA, Emil, Vrancea. Ghid turistic al judeţului Vrancea, Bucureşti, 1977 ;
HANU, Ana, Monografia comunei Reghiu, Focşani, 2002 ;
HÂRNEA, Simion, Comoara Vrancei, 12 volume, publicate între 1926-1936 ;
IONESCU, Ion, Agricultura română din judeţul Putna, Bucureşti, 1869 ;
IVAN, Mihai, Silviu, ENE, Ionel, Jertfă în spaţiul mioritic, Focşani, 2001 ;
MIHĂILESCU, Şt., N., MIHĂILESCU, N., Şt., MACOVEI, V., Valea Putnei. Cu privire specială asupra Vrancei, Bucureşti, 1970 ;
Monografia Judeţului Putna, Focşani, 1943 ;
PARAGINĂ, Dumitru, Virgil, Valea Zăbrăţului. Monografie. Memoria istoriei şi a societăţii din Zăbrăuţ, Focşani, 1990 ;
ID., 450 de ani Focşani, 1546-1996, Focşani, 1996 ;
PUŞCĂ, M., Ion, Valea Şuşiţei, Bucureşti, 1987 ;
ID., PARAGINĂ, A., POPA, V., CONSTANTINESCU, Gh., Panciu. File de cronică, Bucureşti, 1982 ;
RĂDULESCU, N., Al., Vrancea, geografie fizică şi umană, Bucureşti, 20052 ;
ROTTA, Dimitrie, Dicţionar geografic, topografic şi statistic al Judeţului Putna, Focşani, 1888 ;
RUSSU, Dimitrie, Patrimoniul public şi starea economică a Judeţului Putna în cifre şi icoane, Focşani, 1933 ;
STAHL, H., H., Amintiri şi gânduri, Bucureşti, 1981 ;
ŢIROIU, Vasile, Istoricul Podgoriei Putnene. Studiu monografic (ms.) ;
ID., Monografia satului Boloteşti, 2 volume, (ms.) ;
ID., Din Focşani pe trei drumuri spre Vrancea (Valea Milcovului, Putnei şi Şuşiţei). Ghid monografic turistic (ms.) ;

b) Colecţii de documente şi lucrări colective

Anuarul Episcopiei Buzău – 1935, Buzău, 1935 ;
Anuarul Eparhiei Romanului, Bucureşti, 1936 ;
Catalogul Documentelor Moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală a Statului, vol. I, 1387-1620, Bucureşti, 1957 ; vol. II, 1621-1652, Bucureşti, 1959 ; vol. III, 1653-1675, Bucureşti, 1968 ;
Catalogul documentelor Ţării Româneşti. 1369-1600, Secţia istorică de la Arhivele Statului din Bucureşti, 1947 ;
Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2004. A XXXIX-a sesiune naţională de rapoarte arheologice Jupiter-Mangalia, 25-28 mai 2005 ;
Documente putnene, I, Vrancea, Odobeşti – Câmpuri, publicate cu un studiu introductiv despre Vrancea, de Aurel V. Sava, prefaţă de Nicolae Iorga, Focşani, 1929 ; II, Vrancea, Ireşti-Câmpuri, publicate cu un studiu introductiv despre proprietatea colectivă vrânceană de Aurel V. Sava, publicată cu ajutorul Fundaţiei Ferdinand I, Chişinău, 1931 ;
Documente vrâncene. Cărţi domneşti, Hotărnicii, Răvaşe şi Izvoade, vol. I, publicate de C. D. Constantinescu-Mirceşti şi H. H. Stahl, cu o prefaţă de Nicolae Iorga, Bucureşti, 1929 ;
Sfântul Mucenic Teodosie al II-lea (de la Brazi – Vrancea) Mitropolitul Moldovei. Propunere de canonizare, Buzău, 2003;
Spiritualitate şi istorie la Întorsura Carpaţilor, sub îngrijirea Dr. Antonie Plămădeală, I, II, Buzău, 1983 ;

c) Cărţi

BOBULESCU, Constantin, Schiţă istorică asupra satelor Crucea de Sus, Crucea de Jos, cu bisericile lor cum şi asupra schiturilor Brazii şi Muşinoaele din judeţul Putna, Bucureşti, editată de pr. T. Antohe, parohul Bisericii «Sfântul Nicolae-Şelari» din Bucureşti, Bucureşti, 1926 ;
CĂPĂŢÂNĂ, A., Istoricul oraşului Panciu şi a schiturilor «Brazi» şi «Sfântul Ioan», prăbuşite de cutremurul din 10 noiembrie 1940 ; Bucureşti, 20032
CHERCIU, Ion, Bisericile de lemn din Ţara Vrancei – factor de identitate culturală, Bucureşti, 2004 ;
COCORA, Gabriel, Episcopia Buzăului, o vatră de spiritualitate şi simţire românească, Buzău, 1986 ;
ID., Mănăstiri în Eparhia Buzăului, vetre de cultură şi trăire românească, Buzău, 1987 ;
CONSTANTINESCU Horia, Biserici de lemn din Eparhia Buzăului, I, Buzău, 1987 ;
EPIFANIE Norocel, Ctitorii Voievodale în Eparhia Buzăului, Buzău, 1988 ;
GROSU, T., I., Monografia Monastirii Vizantea. Schiţă Istorico-artistică, Focşani, 1940 ;
IVAN, Ioan, Mănăstirea Brazi – Panciu şi trecutul ei istoric, Editura Episcopiei Buzăului şi Vrancei, Buzău, 2005;
IVAN, Mihai, Silviu, ENE, Ionel, Jertfă în spaţiul mioritic, Focşani, 2001 ;
JECHEANU, Neculai, Însemnări şi note despre preoţi din Vrancea, de la 1800 pînă la 1940, (ms.) ;
PARAGINĂ, Anton, Habitatul medieval la curbura exterioară a Carpaţilor în secolele X-XV, Brăila, 2002 ;
POPESCU, Grigore, IONESCU, D., Gion,. Schitul Brazi, Buzău, 1991 ;
STOICU, Buciumeni, Neculai, Mănăstirea Sihastru. Monument istoric, Bucureşti, 2000 ;
ID., Mănăstirea Buciumeni, Bucureşti, 1999 ;
TĂRÂLĂ, Zosima, Istoricul (monografia) Mănăstirei Dălhăuţi, Bucureşti, 1932 ;
ID., Istoricul Mănăstirii «Vărzăreşti» şi al comunei Urecheşti din Judeţul Râmnicului-Sărat, Bucureşti,1934 ;
TEODOR, Gh., D., Creştinismul la Est de Carpaţi, 1991 ;

d) Studii, articole

ADAFINI, Mihai-Liviu, «Proprietăţile Mănăstirii Soveja», în Cronica Vrancei, IV, Focşani, 2003, pp. 45-49 ;
ARBORE, P., Al., «Toponimie putneană», în «Milcovia. Revistă regională de studii», Anul I, 1930, vol. 1, pp. 5-39 ;
ARBORE, P., Virgiliu, «Însemnări culese de pe marginea cărţilor bisericeşti din oraşul Focşani», în Ib., Anul II, 1931, vol. 2, pp. 237-247 ;
ID., «Însemnări culese de pe marginea cărţilor bisericeşti din oraşul Focşani (veacul al XIX-lea)», în Ib., Anul III, 1932, vol. 1-2, pp. 53-66 ;
ID., «Însemnări culese de pe marginea cărţilor bisericeşti din oraşul Focşani (urmare şi sfârşit)», în Ib., Anul IV, 1932, vol. 1-2, pp. 54-64 ;
BRĂTULESCU, Victor, «Acte, note şi însemnări despre biserica fostului schit Brazi de lîngă Panciu», în «Glasul Bisericii», XXIV (1965), nr. 3-4, pp. 319-330 ;
COCORA, G., CONSTANTINESCU, H., «Poiana Mărului», în «Glasul Bisericii», XXIII(1964), nr. 5-6, pp. 466-500 ;
COLIU, Emil, «Contribuţii la un istoric al Mănăstirii Mera», în «Milcovia», Anul II, 1931, vol. 2, pp. 214-234 ;
CONSTANTINESCU, Horia, «Biserica fostei Mănăstiri Râmnicu-Sărat», în «Glasul Bisericii», XXIV(1965), nr. 1-2, pp. 30-71;
DÂRDALĂ, Florin, «Cutremurul din 1940», în Cronica Vrancei, II, Focşani, 2002, pp. 261-268 ;
DINCĂ, G., «Două ctitorii voievodale : biserica Stelea din Tîrgovişte, Mînăstirea Soveja din Vrancea înălţate în semnul împăcării şi prieteniei», în «Glasul Bisericii», XXX (1971), nr. 5-6, pp. 511-523 ;
DUMITRESCU, I., M., «Însemnări cu privire la oraşul Focşani», în «Natura. Revistă pentru răspândirea ştiinţei», XX (1931), nr. 2, pp. 14-21 ; nr 3, pp. 1-10 ; nr. 4, pp. 9-19 ; nr. 5, pp. 12-16 ; nr. 7, pp. 14-22 ; nr. 9, pp. 24-32 ; nr. 10, pp. 22-30 ;
ENE, Ionel, «Aşezămintele monahale din Eparhie îmbracă haină nouă», în Deplinătatea slujirii lui Dumnezeu prin slujirea oamenilor. Episcopul Epifanie. 70 de ani, Buzău, 2002, pp. 340-355 ;
FANTAZIU, Paisie, «Scurtă prezentare istorică a mănăstirilor şi schiturilor din Eparhia Buzăului şi Vrancei», în «Glasul Adevărului», Anul XIII, nr. 128 (2002), pp. 14-22 ;
ID., «Mănăstirea Brazi. Tradiţie, istorie şi prezent», în Ib., Anul XIV, nr. 132, iulie-spetembrie 2003, pp. 74-83 ;
ID., «Pelerinaj la Mănăstirea Bogdana cu moaştele Sfântului Mucenic Teodosie de la Brazi», în Ib., pp. 52-55 ;
GABOR, Adrian, «Ctitoriile de biserici şi mănăstiri ale dregătorilor domneşti din judeţul Vrancea», în «Glasul Bisericii», XLVIII(1989), nr. 6, pp. 73-107 ;
ILIESCU, M., «Decoraţia bisericii din Bordeşti(Vrancea) şi importanţa ei pentru iconografia românească», în «Biserica Ortodoxă Română», XCIV(1976), nr. 1-2, pp. 180-185 ;
IVAN, Nicu, «Mănăstirea lui Ştefu din Focşani», în Cronica Vrancei, II, Focşani, 2001, pp. 35-50.
NICODEI, Aurel, «Raport preliminar privind cercetarea arheologică de la biserica Adormirea Maicii Domnului a fostei Mănăstiri Bordeşti, judeţul Vrancea (campania 1995)», în Vrancea. Studii şi comunicări,XI, Focşani, 1997, pp. 73-82 ;
ID., «Materiale de construcţie folosite la ridicarea Bisericilor medievale din judeţul Vrancea», în Vrancea. Ib., XII, Focşani, 2005, pp. 50-84 ;
ID., «Cercetarea arheologică medievală şi Bisericile de zid din Vrancea», în Cronica Vrancei, II, Focşani, 2001, pp. 25-34 ;
ID., «Bibliografia bisericilor din judeţul Vrancea», în, Ib., IV, Focşani, 2003, pp. 282-335 ;
ID., «Meşteri constructori ai Bisericilor ridicate pe teritoriul judeţului Vrancea în perioada Evului Mediu» (ms) ;
OBODARIU, Petru, «Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul Din Focşani», în Cronica Vrancei, III, Focşani, 2002, pp. 72-79;
PANAITE, Costică, «O dată la cinci sute de ani», în «Glasul Adevărului», Anul XIV, nr. 132, iulie-septembrie 2003, pp. 7-11
PAVEL, Lelia, «Mănăstirea Soveja. Câteva consideraţiuni», în Cronica Vrancei, I, Focşani, 2000, pp. 12-24 ;
ID., «Biserica de lemn Sfântul Gheorghe din Angheleşti (comuna Rugineşti), în Ib., II, Focşani, 2002, pp. 35-38 ;
Redacţia, «Prima prăznuire a Sfântului Ierarh Teodosie», în «Glasul Adevărului», Anul XV, nr. 138, octombrie-decembrie 2004, pp. 28-51 ;

Iertare şi compasiune. Cum să-ţi păstrezi liniştea sufletească – de Alice Wheaton – prezentare de carte

februarie 18th, 2008

Dacã a greşi e omeneşte, atunci a ierta este un privilegiu al minţii noastre: acela de a se elibera de supãrarea, tristeţea sau resentimentul care ne macinã sufletul şi ne împiedicã sã privim înainte.
Sã ne imaginam cã inima noastrã este asemenea unei cutii de bijuterii pe care o visãm plinã cu pietre preţioase. Dar dacã ne grãbim sã îngrãmãdim în cutie sentimente precum furia, frustrarea sau frica, unde vor mai avea loc iubirea, încrederea şi succesul?
Alice Wheaton abordeazã cu sensibilitate şi profesionalism subiecte delicate, precum teama de respingere, teama de confruntare sau acceptarea faptului cã cineva ne-a dezamãgit. Acest ghid practic ne învaţã sã cerem şi sã acordãm iertarea, dar mai ales sã ne pregãtim pentru cea mai binecuvântatã stare a minţii: starea de compasiune şi armonie.
Cãci numai atunci vom învãţa sã ne cucerim libertatea interioarã, capacitatea de a înfrunta necunoscutul şi mai presus de toate, liniştea sufleteascã.
Dacã v-aţi întrebat vreodatã:
„Cum sã iubesc din nou?“
„Cum sã depãşesc acest eşec?“
„Cum sã îmi fac curaj sã abordez acest client?“,
atunci în aceste pagini veţi afla rãspunsul învãţând sã cultivaţi Iertarea şi compasiunea.

Colecţia: Familia la Curtea Veche

De la statul comunist la statul securist

februarie 18th, 2008

Cînd, în ianuarie 1990, am publicat în publicaţia la modă pe atunci „Opinia studenţească” editorialul „Securitatea a cîştigat Revoluţia”, am avut o mulţime de discuţii în contradictoriu, trezindu-mă acuzat pînă şi de „defetism”. Acum, se vede cred mult mai bine că nu eram deloc defetist, ci numai lucid! Între timp, Securitatea a cîştigat nu doar Revoluţia, ci şi tranziţia, începuturile democraţiei liberale, iar acum, prin bătălia pentru CNSAS, tocmai se pregăteşte să cîştige şi bătălia cu trecutul! Orwell ne-a averizat, dar n-am fost în stare să înţelegem avertismentul – „cine controlează prezentul controlează şi viitorul, iar cine controlează viitorul controlează şi trecutul”! În fond, ceea ce a început în zilele înfierbîntate din decembrie 1989 şi s-a desăvîrşit pe parcurs nu a fost altceva decît substituirea statului comunist cu statul securist. Iar statul securist are urgentă nevoie de „spălarea trecutului” ori, în termenii lui Orwell, de rescrierea acestuia. Episodul CCR – CNSAS ar putea fi ultima bătălie a acestui război. E limpede că, fără sprijin public, bătălia este inegală. Pe de o parte, avem CCR, instituţie alcătuită din persoane cu pregătire juridică aproximativă, cu doctorate la Academia PCR „Ştefan Gheorghiu”, unele dovedite a fi colaborat cu Securitate, persoane provenind din elita politico-juridică a anilor optzeci, deci a ceauşismului tîrziu, cea mai sinistră perioadă a comunismului, inclusiv sub aspectul „selecţiei cadrelor”. De partea sa, se află cam toată elita economică şi politică actuală, de aceeaşi origine dubioasă din punctul de vedere al competenţei, dar şi din punct de vedere etic, deci elita sosită în viaţa publică post-decembristă din laboratoarele PCR şi ale Securităţii. De partea cealaltă, CNSAS, o instituţie cu dinţii tociţi chiar prin legea de înfiinţare, infiltrată prin desemnarea politică a membrilor Colegiului şi, din acest motiv, nu din calea afară de profesionistă. De partea sa, o mică parte a opiniei publice, partea cea mai mare fiind pur şi simplu anesteziată, care de bîlciul politic, care de grija zilei de azi, care de amîndouă la un loc. Nu i-a fost deloc greu celei dintîi – încălcînd toate principiile de drept, de la autoritatea lucrului judecat pînă la conflictul de interese – s-o îngroape pe cealaltă. Sigur, pe moment, prin Ordonanţa guvernului, dată mai mult de gura presei decît din convingere intimă, CNSAS a fost dezgropat pe jumătate. Dar asta nu înseamnă nimic. Pe de o parte, instituţia nu mai are nici urmă de colţi, pe de alta, nimeni nu garantează că şi aşa ştirbă, nu va fi acuzată iarăşi de neconstituţionalitate, prin atacarea Ordonanţei!
De ce s-au petrecut toate acestea acum? Mai întîi, pentru că acum CNSAS deţine aproape în întregime dosarele Securităţii. Al doilea, pentru că este un an electoral, chiar dublu electoral, şi clasa politică îşi ia măsuri de auto-protecţie a imaginii. În sfîrşit, pentru că pe rolul CNSAS intraseră în studiu dosarele magistraţilor, iar în cazul lor, eventuala decizie de colaborare cu Securitatea nu înseamnă numai oprobiu public, ci şi excluderea din corpul profesional. Cum se vede, reprezentanţii statului securist se apără prin toate mijloacele! Era să spun „din toate poziţiile”, cum spunea dl. Iliescu, reprezentant de marcă al statului securis, că trăgeau „teroriştii” din decembrie! Să nu mă ia nimeni cu iubirea de patrie, pasiunea pentru profesie şi toată falanga de vorbe mari, ei nu îşi apără altceva decît privilegiile – de putere, economice, financiare etc.
S-a reproşat CNSAS că a deconspirat mai mulţi colaboratori ai Securităţii decît securişti ca atare, eu însumi am făcut asta de mai multe ori. Acum, îmi dau seama că nici nu se putea altfel. Nu doar pentru că, pînă anul trecut, CNSAS nu avea decît cîteva mii de dosare, ci şi din pricina „strategiei” aplicate de Securitate pentru a pune mîna pe ruinele statului comunist şi a-şi „făuri” propriul stat. În vreme ce turnătorii au fost împinşi mai ales în partide, în presă, în posturi publice cu oarece vizibilitate, cu puţine excepţii – probabil erau prea proşti pentru altceva –, securiştii propriu-zişi au rămas în afara controlului CNSAS, ei îndeletnicindu-se cu „capitalismul”, transferînd în privat tot ceea ce era cît de cît profitabil din „economia socialistă”, dovedindu-se maeştri ai afacerilor cu bugetele publice, punînd mîna, prin foştii „acoperiţi”, şi pe comerţul exterior prin care au provocat cel mai mare deficit comercial – importuri de combustibili şi energie, de produse de lux, ca să-şi ţină obrazul, exporturi de cherestea brută, de produse realizate în lohn etc – dintre toate statele recent intrate în UE. Cine vrea detalii despre modul în care s-au transformat securiştii în „capitalişti”, controlîndu-i pe turnătorii care s-au făcut „politicieni” sau „lideri de opinie”, nu are decît să citească cartea lui Marius Oprea, „Moştenitorii Securităţii”. Va avea ocazia să afle că „democraţia liberală” incipientă de la noi n-a crescut „natural”, ci a fost şi ea, ca şi „socialismul real”, „construită”. De Secu, dragii bunicului! Ei, bine, din acest motiv trebuia îngropat CNSAS, din aceste motive este atît de importantă crîncena bătălia pentru trecut! Securiştilor nu le mai ajung puterea şi banii, ei vor şi respectabilitate! Ptiu, drace!

Golgota azi

februarie 16th, 2008

azi ma faci sa ma urc pe Golgota
imi duc crucea cu smerita tacere
te caut in zarea de peste ziduri fumegande
in aerul rarefiat de lipsa de iubire
calaii pandesc de la ferestre fara gratii
durerea o culeg femei in cosuri
in basmale tin copiii facuti dimineata
te aud cu ochii
te vad cu partea inimii cea plina de necercetate labirinturi
cad pietruit de regretul
ca te-am pierdut la jocul de-a viata…

ULTIMELE CLIPE…

februarie 16th, 2008

înainte de zbor
tu eşti alesul meu
o altă iluzie plutind spre suflet
ultima poate
minunea neprevăzută
aşteptată
poate nemeritată

împovărat ţi-e sufletul
nimic nu mai vrei des
zăboveşti totuşi
inconştient de ce
iar te afli
în braţele unei speranţe
în flăcări

Adela-Adriana Moscu, 7 Februarie 2008, USA

Doi lângă trei

februarie 16th, 2008

m-ai deschis la pagina cincizeci

şi trei pe deasupra filei
aduna-n vocalele destinului
scorpionii din grădinile verzi

m-ai aşezat o destinaţie

şi doi zboară cu rod
în pântec melodios valsul
sărut de izvor buzele-mi uda

m-ai sădit pretutindeni

şi împlinirile-mi veghezi
cu ochii la singura carte
val de noiembrie.

Zilele, anii

februarie 16th, 2008

Mi-am risipit zilele, anii,
Fără să număr.
Dimineţile strălucitoare
Ca diamantele şlefuite,
Serile stranii,
Nopţile obosite.
Semănător mărinimos,
Azvârleam la-ntâmplare
Cu mâna largă
Pe câmpiile nesfârşite.
Ajuns pe deal acum,
Privesc împrejur.
Mii de cruci albe.
Cimitir pentru ani, pentru zile,
Pentru dimineţi strălucitoare
Ca diamantele şlefuite,
Pentru seri stranii,
Pentru nopţi obosite.
La aniversări doar
Le mai pomenesc
Pe câte unul, pe câte una.
Mai mult la-ntâmplare.

Dan David, Los Angeles, iunie-07-2006.

SPRE O GAURA DE SARPE

februarie 12th, 2008

Telefonul tacut se-ascunde sub perina albastra.
Nu e rau, nici bine…
Zambetul si oftatul impletesc noul covor persian.

-Unde ti-e gandul? intreaba norii albi din cerul de plumb
imi aplec ochii spre vesmintele-mi verzi,
apoi in cautarea limuzinei negre.
Mai degraba pe-o raza de luna as ajunge in bratele tale,
rosie iluzie,
in satul cu pomi fara plete atipesc pe traista de catifea maro
precum ochii tai plini de pofta
Vesnicie chinuitoare in asta camera de asteptare fara reviste de moda si iubire,
fara cognac, nici macar o Feteasca Neagra.

Un fir de par intre realitate si vis
se topeste sub suflarea mea
precum eu sub vocea ta
Mai am cateva intrebari dar una o voi ascunde pe veci.

Adela-Adriana Moscu, 7 Februarie, 2008, USA

Oglinda lui Eminescu

februarie 12th, 2008

Cu toţii ştim ce este o oglindă: un obiect din metal sau sticlă, de diferite forme, având o faţă acoperită cu un strat metalic ce formează o suprafaţă netedă şi lucioasă care are proprietatea de a reflecta razele de lumină şi de a forma astfel, pe partea lucioasă, imaginea altor obiecte. Oglinda poate fi reprezentată şi de suprafaţa unei ape curate şi limpezi, de o gheaţă netedă şi lucioasă sau de o placă de marmură, dar şi de multe alte obiecte cu însuşirile descrise mai sus.
Oglindirea este un fenomen natural şi el există de când lumea. Ptolemeu a fost primul care a expus o teorie a oglinzilor şi a refracţiei luminii, iar despre Arhimede se spune că ar fi aprins corăbiile duşmane cu ajutorul unor oglinzi care concentrau razele soarelui. Experienţa acestuia a fost dovedită prin anul 1747 de către învăţatul Buffon, în preajma Parisului.
În legătură cu acest fenomen există o mulţime de lucruri cunoscute, dar şi multe întrebări care nu şi-au găsit niciodată răspunsul. Oglinda inversează stânga cu dreapta, dar nu şi susul cu josul. Acest fenomen paradoxal a născut vii controverse, mai ales că pot fi construite şi oglinzi care să nu inverseze imaginea. Matematicianul american Martin Gardner a descris în articolul său “Stâng sau drept?“ din volumul “Amuzamente matematice“ o cale simplă de a confecţiona o oglindă \\\”ciudată\\\”: se aşează două oglinzi obişnuite astfel încât să formeze un unghi drept. Dacă se roteşte această oglindă cu 900 imaginea va inversa partea de sus cu cea de jos.
Sub diferite forme fenomenul de oglindire este considerat uneori un miracol, pentru că însăşi lumina este încă un miracol. Unele consideraţii filozofice au legătură cu acest fenomen iar înţelegerea lui ar putea aduce multe lămuriri.
Alice din ţara minunilor spunea despre imaginea obiectelor din oglinda ei că “merg pe cealaltă cale“. De-a lungul timpului toţi marii scriitori ai lumii s-au inspirat cu prisosinţă din acest izvor.
Julien Eymard, în ampla sa lucrare intitulată “Tema oglinzii în poezia franceză“, distinge două mari perioade: evul mediu, când oglinda metalică avea dimensiunile feţei umane, şi romantismul, când oglinda de sticlă capătă statura umană. Autorul studiului descoperă şi unele coincidenţe care îl determină să-şi pună întrebarea dacă tehnica sticlei a contribuit la orientarea poeziei clasice spre exactitate şi claritate. Între cele două epoci de cultivare asiduă a temei oglinzii a existat un interval de trei secole “clasice“ în care oglinda este reflectată în literatura franceză doar în scurta perioadă a barocului.
În poezia românească, mitul oglinzii ocupă un loc central şi apare sub cele mai rafinate forme la Eminescu. În poezia sa, oglinda este prezentă deseori într-o perspectivă cosmică. Rolul ei este acela de a reduce dimensiunile cosmice, de a împreuna spaţii şi de a transpune ca un obiect de apropiere.
Lentilele nu există sau nu sunt importante, ci doar fenomenul de reflecţie ca atare este cel vizat. Oglinda apropie lumi separate de distanţe enorme, atât spaţial cât şi temporal.
Cât ştia Eminescu despre fenomenul fizic de oglindire? George Călinescu spunea că: “Eminescu nu era însă, hotărât, un om de ştiinţă şi nici măcar un cunoscător sistematic al vreunei discipline, ci numai un amator vag de profunditate.“ Totuşi, fenomenul ca atare este foarte des întâlnit în poezia sa.
Eminescu, “sfântul preacurat al ghiersului românesc“ cum îl numeşte Tudor Arghezi, este conştient de puterile magice ale oglinzii. De aceea el le multiplică şi le regăseşte în fiecare obiect luminat din jurul său.
Oglinzile preferate ale lui Eminescu sunt: lacul, izvorul, apa în general, dar şi luna, marmura, gheaţa şi, desigur, oglinda propriu-zisă. În acelaşi timp poetul vizează şi lumi duale, simetrii şi asimetrii, jocuri de umbre şi lumini care transpun imagini paralele deosebit de sugestive. În perioada iluziilor şi idealurilor tinereşti poetul s-a exprimat prin tonalităţi majore, culori vii şi lumini curate. Poezia tinereţii – tânjind după bucuria clipei de dragoste şi împlinirea iubirii desăvârşite – abundă de vegetaţie şi veşnice sclipiri de ape. Prezenţa constantă a apei în ipostaza de lac sau de izvor este caracteristică acestei perioade. Apa joacă un dublu rol în imagine: unul coloristic, sprijinind jocul de valori plastice, plin de lucire fină şi tremurătoare în întunericul pădurii, şi unul sonor, de acompaniament a!
l stărilor sufleteşti.
Lacul reprezintă probabil cel mai mirific obiect al oglindirii în poezia eminesciană. Cu apa sa liniştită, el participă în mod aproape firesc la reflectarea cerului senin: “În lacul cel verde şi lin / Resfrânge-se cerul senin,“ (Frumoasă-i – 1866).
În “Crăiasa din poveşti“ apa aduce alte virtuţi plastice: “Lângă lac, pe care norii / Au urzit o umbră fină, / Ruptă de mişcări de valuri / Ca de bulgări de lumină…“. La fel şi în “Lacul“: “Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă; Tresărind în cercuri albe / El cutremură o barcă“.
Lacul sclipeşte adesea, oferind un miraculos joc de lumini, iar unduirile apei sale par un leagăn al întregului univers: “Tresărind scânteie lacul / Şi se leagănă sub soare… “ (Freamăt de codru – 1879). Stelele nu se văd întotdeauna pe cer, ci direct pe pământ, aproape de eroi, mereu reflectate de apele lacului: “Ce mi-i vremea, când de veacuri / Stele-mi scânteie pe lacuri “ (Revedere – 1879). Lacul poate fi adânc, dar mereu neted. El poate reflecta şi zâne: “În lacu-adânc şi neted, în mijlocul de lunce / Părea că vede zâne cu păr de aur ros.“ (Codrul şi salon).
Ce este mai potrivit decât un lac pentru a oferi imaginea oglindită a unui castel? “În lac se oglindă castelul. A ierbii / Molatece valuri le treieră cerbii“ (Diamantul nordului – Capriccio). Conform unui principiu care spune că drumul razei de lumină nu depinde de sensul ei de propagare, cunoscut în fizică sub denumirea de principiul reversibilităţii drumului razelor de lumină, imaginea poate fi privită ca izvor şi invers, izvorul ca imagine. Eminescu oferă reţete proprii cu privire la magia apelor unui lac. Pentru a întrevedea un chip e nevoie să priveşti cum apa se scurge în cercuri, sugerând unde subtile, în special apa lacurilor, mereu limpede şi curată, purtătoare permanentă a minunatei proprietăţi de a oglindi lucrurile: “Ca să vad-un chip,se uită / Cum aleargă apa-n cercuri, / Căci vrăjit de mult e lacul/De-un cuvânt al sfintei Miercuri“ (!
Crăiasa din poveşti-1876).
Refracţia luminii este un fenomen des surprins în poezia eminesciană. Cerul se răsfrânge în apa lacului până în adâncul acestuia: “Ca cerul ce priveşte-n lac / Adâncu-i surprinzându-l.“ (Să fie sara-n asfinţit – 1882). Luceferii din ceruri sunt prieteni ai iubirii poetului la care sunt părtaşi împreună cu undele lacului: “Din cerurile-albastre / Luceferi se desfac, / Zâmbind iubirii noastre / Şi undelor pe lac.“ (Din cerurile-albastre). Lebăda, asociată uneori cu lacul, pluteşte pe undele acestuia. Undele sunt asemuite cu nişte oglinzi: “Aripile-i albe în apa cea caldă / Le scaldă, / Din ele bătând, / Şi-apoi pe luciu, pe unda d-oglinde / Le întinde: / O barcă de vânt.“ (Lebăda).
Aşa cum susţine Slavici, poemul “Scrisoarea IV“ (1881) a fost inspirat de lacul de lângă castelul Oteteleşanu, la care ieşea poetul cu Maiorescu, Slavici şi alţii. Acest lac aduna pe atunci apa din câteva izvoare domolite în fântâni şi mici cascade. În prima parte a poemului cadrul este bogat în jocuri de umbre şi lumini întâmplate între castel şi lac, în mişcări molcome tăiate de lebede pe unde, în respirarea apelor.
Luminile lunii sunt însoţite de sunete delicate, apele, pădurile şi luceferii participă la aventura îndrăgostiţilor porniţi în plimbarea liniştită pe lac. Razele prin care se petrece refracţia luminii prin undele lacului poartă cu ele veşnicia imaginii: “Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, / Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. / Se înalţă în tăcere dintre rariştea de brazi, / Dând atâta întunerec otitorului talaz“.
Dualitatea imaginii pe care o reprezintă oglinda este întâlnită aproape pretutindeni. Deşi dincolo de oglindă se află o lume virtuală, ea este simetrică lumii reale în care trăim iar imaginea reflectată este adeseori cea care ne arată exact aşa cum suntem, dar ne oferă şi perspectiva unei construcţii noi. Shakespeare spunea într-un sonet: “Privindu-te-n oglindă spune-i celui / ce te repetă, că e timpu-acuma / alt chip s-aducă-n lume, … “.
Veşnicul prieten al poetului, izvorul este şi el un obiect al reflecţiei luminii, prin care îţi poţi afla imaginea proprie prin oglindire: “Şi Narcis văzându-şi faţa în oglinda sa, izvorul, / Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul. / Şi de s-ar putea pe dânsa cineva ca să o prindă, / Când cu ochii mari, sălbateci se priveşte în oglindă, / Subţiindu-şi gura mică şi chemându-se pe nume / Şi fiindu-şi şi e dragă cum nu-i este nime-n lume…“ (Călin – file din poveste – 1876). Izvorul participă direct la împlinirea iubirii, îmbiind el însuşi iubita la oglindire în apa sa limpede pentru a-şi admira frumuseţea şi a-şi reflecta visătoare sentimentul: “Se întreabă trist izvorul: / Unde mi-i crăiasa oare? / Părul moale despletindu-şi, / Faţa-n apa mea privindu-şi, / Să m-ating!
59; visătoare / Cu piciorul?“. În poemul “Freamăt de codru“ (1879), izvoarele pot fi şi zgomotoase, dar soarele, ale cărui raze pot pătrunde undele acestuia, îmbie la o plăcută imagine de vis: “Din izvoare şi din gârle / Apa sună somnoroasă; / Unde soarele pătrunde / Printre ramuri a ei unde, / Ea în valuri sperioasă / Se azvârle“.
Apa, din orice sursă ar proveni – izvor, râu, lac, ploaie – apare ca fiind cel mai sugestiv obiect care deţine proprietatea de oglindire. Lucirile argintii ale acesteia sunt completate de culori intense. Trecerea de la o imagine la alta se face treptat, într-o cadenţă care inspiră liniştea şi apăsarea, atenuate de culori îmbietoare. De exemplu, floarea de tei – cu sugestia căderii ei în ploaie – face trecerea de la sclipirea argintie la un vegetal colorat. De altfel, ea e o prezenţă aproape permanentă în poezia eminesciană de tinereţe, sugerând elemente coloristice, dinamice (căderea şi troienirea) şi olfactice.
În “Egipetul“ (1872) legenda bătrânului fluviu este purtată în timp mereu împreună cu oglinda: “Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară / Către marea liniştită ce îneacă al lui dor“, iar magul priveşte, într-o oglindă de aur, cerul care îngrămădeşte mii de stele. Deşi mic în raport cu dimensiunile cosmice în care se integrează, magul scrutează căi tainice, iar cu varga sa fermecată trasează drumuri descoperite numai de el, sâmburele lumii, frumuseţea, bunătatea şi dreptatea: “În zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur, / Magul priivea pe gânduri în oglinda lui de aur, / Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun. / El în mic priveşte-acolo căile lor tăinuite / Şi cu varga zugrăveşte drumurile lor găsite: / Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun“. În lungile unde ale !
Nilului se reflectă tulburate stelele, în timp ce luna arginteşte frumuseţea întregului Egipt antic. E nevoie de o suprafaţă netedă şi lucioasă dar şi de o sursă de lumină pentru ca proprietatea de reflectare să se întâmple.
Argintul este considerat metalul cu cele mai bune proprietăţi de reflectare: “Dar ş-acum tulburând stele pe-ale Nilului lungi unde, / Noaptea flamingo cel roşu apa-ncet, încet pătrunde, / Ş-acum luna arginteşte tot Egipetul antic“. Tot o oglindă dinamică, purtătoare de magie, întâlnim şi în poemul “Diana“: “În cea oglindă mişcătoare / Vrei să priveşti un straniu joc“.
Noţiunea de simetrie este strâns legată de oglindire. O structură este simetrică dacă rămâne neschimbată atunci când o reflectăm într-o oglindă obişnuită. Aceasta se distinge de o structură asimetrică prin aceea că poate fi suprapusă peste oglindirea ei. Pentru a deosebi două forme gemene ale unor obiecte asimetrice se obişnuieşte să li se atribuie denumirile de “dreaptă“ şi “stângă“. Cu toate că acestea sunt foarte diferite, oricât le-am cerceta sau le-am măsura nu vom putea descoperi la una vreo proprietate pe care să nu o aibă şi cealaltă. Acest paradox l-a intrigat pe Immanuel Kant care a spus: “Ce poate semăna mai mult cu mâna mea şi să fie mai identic în toate privinţele, decât imaginea ei în oglindă? Şi totuşi nu pot să pun mâna pe care o văd în oglindă în locul originalului ei“.
Un fluviu cu apa sa limpede poate deveni un uriaş cumul de oglinzi, care fixează pe o suprafaţă extinsă imagini astrale, iar stelele, privite ca nişte icoane, se prelungesc prin refracţie până în fundul apei. Imaginea se transpune mirific şi inversată, ca şi cum ai privi întreaga bogăţie a cerului prin prisma apei limpezi a fluviului. Viaţa însăşi poate părea mai inconsistentă, mai asemenea substanţei visului. Vastul poem eminescian “Memento mori“, publicat postum, oferă spiritului prea refrexiv al eroului un şir de tablouri grandioase ale marilor civilizaţii antice şi ale unor momente din istoria mai apropiată, întoarse în neant fără explicaţie, prin simetrii şi asimetrii, fără sens, fără urmă, prilej de dureroase comentarii asupra lipsei de finalitate a lumii: “Iară fluviul care taie infinit-acea grăd!
ină / Desfăşoară-în largi oglinde a lui apă cristalină, / Insulele, ce le poartă, în adâncu-i nasc şi pier; / Pe oglinzile-i măreţe, ale stelelor icoane / Umede se nasc în fundu-i printre ape diafane, / Cât uitându-se în fluviu pari a te uita în ceri“. În acelaşi poem, acelaşi fluviu devenit al cântării, care străbate în drumul său codri semeţi şi luminează ca o oglindă uriaşă formând un lac gigantic, lumina întreagă a zilei umple şi desăvârşeşte natura. Claritatea imaginii este într-atât de reală, încât până şi culorile se pot vedea pe fund: “Prin pădurile de basme trece fluviul cântării / Câteodată între codri el s-adună, ca a mărei / Mare-oglindă, de stânci negre şi de munţi împiedicat / Ş-un gigantic lac formează, într-a cărui sân din soare / Curge aurul tot al zilei ş!
i îl împle de splendoare, / De poţi număra în fundu-!
i tot ar
gintul adunat“.
Ochiul uman distinge cu usurinţă lucrurile pe care le priveşte. Totuşi, două puncte alăturate nu se mai văd separate cu ochiul liber dacă distanţa dintre ele este mai mică decât cinci miimi de milimetru. Aceasta reprezintă distanţa dintre două elemente fotosensibile ale retinei. Dar tot ochiul omenesc suportă o anumită sensibilitate la culori, numită sensibilitate spectrală relativă. El prezintă o sensibilitate diferită pentru culori diferite, adică pentru diferite lungimi de undă ale radiaţiei luminoase. De exemplu, este ştiut că el are sensibilitatea maximă pentru culoarea verde. Însă bogăţia de culori este un factor care caracterizează deseori frumusetea. În “Memento mori“, râul este argintiu şi capătă proprietăţi magice de a reflecta prin oglinda lui plană, la lumina lunii, culori şi umbre!
de neasemuit, peste care natura îşi revarsă întreaga frumuseţe: “Pe când greieri, ca orlogii, răguşit prin iarbă sună, / De pe-un vârf de arbor mândru ţes în nopţile cu lună / Pod de pânză diamantină peste argintosul râu, / Şi cât ţine podul mândru, printre pânza-i diafană, / Luna râul îl ajunge şi oglinda lui cea plană / Ca-ntr-o mândră feerie străluceşte vioriu.“
Marea, cu valurile ei, întruchipează un izvor de nemărginită oglindire, mai cu seamă sub influenţa razelor luminoase ale astrului nopţii – luna – o întreagă lume reflectată până în imaginarele ei adâncuri: “Adânca mare sub a lunei faţă, / Înseninată de-a ei blondă rază, / O lume-ntreagă-n fundul ei visează / Şi stele poartă pe oglinda-i creaţă.“ (Adânca mare – 1873). Însă marea participă cu undele ei şi la imaginea cosmică reflectată în mintea umană căreia nu i se dezvăluie toate tainele universului: “Oricâte stele ard în înălţime, / Oricâte unde-aruncă-n faţă-i marea: / Cu-a lor lumină şi cu scânteiarea / Ce-or fi-nsemnând, ce vor – nu ştie nime.“ (Oricâte stele…). Reflectarea prin raze poate transpune murmure şi gânduri, dureri şi mângâieri: “Iar râul suspină de blânda-i durere !
/ Poetic murmur / Pe-oglinda-i de unde răsfrânge-n tăcere / Fantastic purpur;“ (O călărire în zori).
Valul deţine de asemenea proprietăţi magice de a reflecta ceea ce este aproape de el. Dumbrava de pe mal este, în poemul “Frumoasă-i“ (1866), chiar obiectul reflectat: “Dumbrava cea verde pe mal / s-oglindă în umedul val“.
În amurgurile liniştite luna răsare permanent şi se reflectă dintotdeauna în apă. La acest eveniment diurn, de umbre şi lumini magice, participă întreaga imagine a lumii de deasupra prin oglindire. Tremurul apei este urmat de un tremur simetric al imaginii reflectate: “Să fie sara-n asfinţit / Şi noaptea să înceapă; / Răsaie luna liniştit / Şi tremurând din apă. “ (Să fie sara-n asfinţit – 1882). Stelele sunt privite adesea ca nişte icoane care străbat aici, aproape, lângă noi, pe suprafaţa apei plane, luciul acesteia şi se refractă până în fundul ei: “O stea din cer albastru / Trecu a ei icoană / Din faţa apei plană / În fundul diafan… “ (Lectură).
În cuibarul rotit de ape, mai degrabă din undele apelor liniştite decât de pe cer, luna veghează în permanenţă: “Şi sărind în bulgări fluizi pe pietrişul din răstoace, / În cuibar rotit de ape peste cari luna zace.“ (Călin nebunul).
După anul 1877, obosit şi dezamăgit de loviturile vieţii şi de neînţelegerea societăţii contemporane lui, Eminescu construieşte armonii poetice noi, de mari adâncimi, din ce în ce mai triste şi mai pline de renunţare. Poetul devine mai complex, iar decepţiile din dragoste îl copleşesc şi îl marcheză pentru totdeauna. “Cum s-ar putea reda portretul umbrei şi al timpului neisprăvit?“ se întreabă Tudor Arghezi la construirea unui portret al poetului. Şi tot el adaugă: “Câteva reflexe e tot ce se poate aduna pe oglinda unei lentile“. În această ultimă perioadă a creaţiei eminesciene se petrece o concentrare a imaginii, o stilizare şi o fixare de contururi apăsate. Luminile se sting, culorile încep să pălească. Apar pe rând “oceanul cel de gheaţă“ (De câte ori, iubito…), “bolta alburie“, “luna cea galbenă – o pată“!
nu mai are strălucire, “Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec!“ (Trecut-au anii…). Toamna metaforică, ca anotimp al sfârşitului, apare des: “O toamnă care întârzie / Pe-un istovit şi trist izvor;“ (Te duci…). Marmura slujeşte acum ca termen frecvent utilizat pentru sugerarea frumuseţii îngheţate, ireale, fantomatice parcă: “Şi când răsai nainte-mi ca marmura de clară… “ (Nu mă înţelegi), “Din încreţirea lungii rochii / Răsai ca marmora în loc“ (Atât de fragedă), “Din valurile vremii, iubita mea, răsai / Cu braţele de marmur…“ (Din valurile vremii…), “…chip de marmură frumos“ (Te duci). Marmura apare din ce în ce mai des cu atributele ei de material – rece, friguroasă, de gheaţă – sugerând o atmosferă specifică poeziei de renunţare sau tragică evocare a dragostei stinse: “O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi, !
/ Privirea ta asupra mea se plece, / Sub raza ei mă las&#!
259; a p
etrece / Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.“ (Sonete).
În “Înger şi demon“ (1873), plenitudinea umbrei unei copile îngenuncheate poate fi asemuită cu reflectarea. Umbra poate reflecta la rândul ei, ca o apă lină sau o marmură curată. Portretul umbrei este redat în totalitatea lui, mai expresiv decât însuşi obiectul. În acest poem există o vorbire prematură despre marmură, ca despre un material curat, nu neapărat rece şi respingător aşa cum îl va vedea poetul în ultimii săi ani de creaţie: “Pe un mur înalt şi rece de o marmură curată, / Albă ca zăpada iernii, lucie ca apa lină, / Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină – / Umbra ei, ce ca şi dânsa stă în rugă-ngenuncheată“.
Gheaţa are şi ea proprietăţi de oglindire, chiar dacă numai asemănarea este cea care sugerează acest lucru: “Colinde, colinde! / E vremea colindelor, / Căci gheaţa se-ntinde / Asemeni oglinzilor“ (Colinde, colinde).
În basmul liric “Călin“ împlinirea dragostei se manifestă pregnant în chipul fetei. Nunta se pecetluieşte şi se petrece solemnă la marginea lacului, peste care luna se răsfrânge ca în cuibarul apelor primordiale: “în cuibar rotind de ape, peste care luna zace“. Poemul de inspiraţie folclorică are un final de dragoste care constituie o sinteză a peisajului eminescian caracteristic primei perioade de creaţie erotică. Întunericul tainic şi strălucitor al pădurii de argint, lucirile apei şi lunii, florile albastre, văzduhul tămâiat, toate aceste elemente converg spre a crea cadrul vrăjit al dragostei împlinite între fata de împărat şi Zburător. În “Gazelul“ de început al poemului “Călin – file din poveste“ imaginea iubitei devine mai frumoasă dacă este contemplată într-o oglindă: “E iubitul care vine / De mijloc să te cuprindă / Şi în f!
aţa ta frumoasă / O să ţie o oglindă, / Să te vezi pe tine însăţi / Visătoare, surâzândă“. Oglinda poate reflecta şi imagini mai puţin plăcute, dar care trebuie neapărat descoperite pentru a te vedea pe tine însuţi: “Ea a doua zi se miră cum de firele sunt rupte, / Şi-n oglind-ale ei buze vede vinete şi supte“. Un perete de oglinzi poate împlini visul de iubire al frumoasei prinţese: “Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător / Şi strângându-l tare-n braţe, era mai ca să-l omor… / Şi de-aceea când mă caut în păretele de-oglinzi, / Singurică-n cămăruţă braţe albe eu întinz…“
“Scrisoarea I“ (1881) îl expune pe poet într-o perspectivă cosmică în care se mişcă cu o nespusă linişte şi stăpânire în diferite momente. În primul moment el se plasează în obişnuita încă din tinereţe perspectivă lunară, identificânu-şi raza propriei vederi cu raza lunii, sau folosindu-se de aceasta ca de un reflector cu care pătrunde în viaţa oamenilor de pe pământ, surprinzându-i în ocupaţii care caracterizează câteva tipuri umane, fundamentale: parazitul elegant care îşi caută în oglindă înfrumuseţarea chipului nesuferit de lumea din jurul său (“Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,…“), apoi înţeleptul sau istoricul (“Altul caută în lume şi în vreme adevăr“), neguţătorul, şi, în sfârşit, dascălul, savantul, astronomul, un erou a cărui soartă o deplânge.!
În medii omogene şi izotrope, lumina se propagă în linie dreaptă. De aceea e nevoie de un cer senin şi de liniştea absolută a nopţii prin care transpare raza lunii. Geneza lumii e un nou prilej de ridicare a poetului în ameţitoarea perspectivă cosmică. Există uluitoare sugestii sonore de mişcare a sferelor: tristeţea infinită a sfârşitului, colorat aproape omeneşte, descrierea dispariţiei luminii, căderea astrelor din ritmul universal. Oglindirea poate avea însă un sens mai larg.
Ecoul poate fi uneori considerat drept o oglindire a sunetului, iar melodiile pot fi asemuite cu nişte tonuri ordonate în lungul dimensiunii unice a timpului. Martin Gardner şi alţii au oferit numeroase demonstraţii şi exemple detaliate în care arta, în general, reflectă construcţii la baza cărora se află fenomenul de oglindire.
Târziu, în ultimile clipe ale creaţiei sale artistice, Eminescu revine asupra oglinzii ca obiect uzual care reflectă, asemeni ochiului uman, aproape până la absorbţie totală, frumuseţea desăvârşită a iubitei: “De-al tău trup el se pătrunde, / Ca oglinda îl alege – / Ce priveşti zâmbind în unde? / Eşti frumoasă, se-nţelege. “ (Lasă-ţi lumea – 1883).
Reflectările în oglindă sunt atât de puternic integrate în viaţa noastră de toate zilele, încât avem impresia că le înţelegem complet. Cu toate acestea, numeroşi oameni nu mai ştiu ce să răspundă când sunt întrebaţi: “De ce inversează o oglindă stânga cu dreapta, dar nu şi susul cu josul? “. Întrebarea stârneşte cu atât mai multă confuzie, cu cât este uşor să construim oglinzi care să nu inverseze stânga cu dreapta. Platon, în “Timeu“, şi Lucreţiu, în “Despre natura lucrurilor“, descriu o astfel de oglindă confecţionată dintr-un dreptunghi de metal lustruit, căruia i s-a dat o formă uşor concavă. Dacă vă uitaţi într-o astfel de oglindă, vă veţi vedea faţa, aşa cum o văd ceilalţi. Oglindirea unei pagini tipărite poate fi şi ea, într-o astfel de oglindă, citită f!
59;ră dificultate.
La întrebarea de mai sus se poate răspunde oarecum pe baza razelor luminoase şi a principiilor optice. Simplul fapt că putem distinge dreapta noastră de stânga noastră implică o asimetrie a sistemului perceptiv, cum a remarcat Ernst Mach în 1900. Suntem, astfel, până la un punct, o minte asimetrică sălăşluind într-un corp cu simetrie bilaterală. Eminescu surprinde clar asemenea detalii în poezia care avea să-i înlocuiască sublim mai târziu propriul său nume, “Luceafărul“: “Şi din oglindă luminiş / Pe trupu-i se revarsă, / Pe ochii mari, bătând închişi / Pe faţa ei întoarsă“. Acest poem de simbolistică mitologică şi filozofică este atât o dramă a renunţării la dragoste, cât şi o dramă a cunoaşterii. El tinde la explicarea sorţii nefericite a geniului în lumea contemporană poetului, înfăţi!
şat în forma atât de familiară lui Eminescu, aceea a basmului. Concluzie a vieţii şi gândirii eminesciene, poemul e cu atât mai tragic cu cât realizează răsturnarea ierarhiei valorilor din opera tinereţii. În acest poem oglinda participă la întregirea a două lumi diferite, oferind şansa unei iluzorii apropieri: “Ea îl privea cu un surâs, / El tremura-n oglindă, / Căci o urma adânc în vis / De suflet să se prindă“.
Mistuit de o arzătoare iubire pentru o “preafrumoasă fată“ de împărat, “Luceafărul“, în ciuda deosebirii de natură dintre ei, pătrunde prin întrupări succesive în viaţa şi sufletul fiinţei pământene, iar fenomenul se petrece prin intermediul oglinzii.
Comentând acest poem-oglindă, George Călinescu, în “Studii eminesciene – 75 de ani de la moartea poetului“, publicat în anul 1965 de Editura pentru Literatură, spunea: “Cele patru strofe care zugrăvesc cum cel menit să fie pură oglindă lumii contemplă pe fata de împărat în oglindă, sunt prilej nu numai de a observa o măiestrită tranziţie de la static la dinamic, dar şi de a întrevedea într-acest ansamblu de fantastic adevărul viziunii plastice“.
Hyperion e readus la realitatea abstractă şi solitară a existenţei lui în finalul poemului, explicând această cunoaştere a deosebirii celor două lumi: “Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece“. Conştiinţa apartenenţei la o lume superioară prin cunoaşterea rece a adevărului absolut e de data aceasta slaba compensaţie a renunţării la patima fierbinte şi ispititoare a vieţii pământeşti, a înfrângerii în dragoste.
Oglinda poate fi folosită şi la măsurarea urâţeniei, dezamăgirii, nefericirii. E de ajuns să te priveşti într-o oglindă atunci când simţi aceste stări: “Când îţi trec prin minte acestea, copilă, / Te uiţi în oglindă şi îţi plângi de milă; “ (Viaţa).
Nu mai puţin adevărat este şi faptul că oglinda reprezintă obiectul în faţa căruia s-au scos de-a lungul timpului cele mai multe suspine. Ea este martora multor vise care se petrec adeseori chiar în faţa ei: “Ci tânăra speranţă în haină de mister / Arată-n lume-oglinda-i cea plină de visări! “ (Lumina). “Oglinda-ţi spune farmecul cum trece“, ne spune Shakespeare într-unul din sonetele sale. Indiferent de metamorfoza lucrurilor şi a oamenilor, oglinda este acelaşi rece şi neiertător obiect care ne “spune“ cum arătăm în realitate.
Dacă lumea pare doar a se transforma, în trecerea ei se opune oglinda care reflectă totdeauna realitatea ca o făclie care ne însoţeşte permanent în curgerea noastră: “Oricât se schimbe lumea, de cade ori de creşte, / În dreapta-vă oglindă de-a pururi se găseşte: / Căci lumea pare numai a curge trecătoare / Toate sunt coji durerii celei nepieritoare“ (Ca o făclie).
Ochii femeii iubite pot reflecta întreaga viaţă. În ei se regăsesc liniştea deplină şi fericirea absolută: “Părea c-aşteaptă s-o cuprind în braţă / Şi faţa mea cu mânile s-o ieie / Ca să mă pierd în ochii-i de femeie. / Citind în ei întreaga mea viaţă“ (Părea c-aşteaptă…).
Realităţile pot apărea uneori întoarse pe dos. Luna, deşi izvorul ei veşnic este întunericul, nu răsare totdeauna pe cer, ci uneori îşi face apariţia direct din ape, inundând totul cu lumină şi multiplicând la infinit undele în care se revarsă: “Deodată luna-ncepe din ape să răsaie / Şi pân\\’ la mal durează o cale de văpaie. / Pe-o repede-nmiire de unde o aşterne / Ea, fiica cea de aur a negurei eterne“ (Sarmis).
Acelaşi astru are proprietăţi magice de a aluneca neobservat, putând deveni chiar cadoul minunat ce poate fi oferit iubitei: “Cum nu sunt ca ea, / Ca să mă strecor, / Drept oglinda ta / Să cobor! “ (Ochiul tău iubit). Tot luna poate fi şi o oglindă a marilor suprafeţe terestre. Lanurile bogate pot fi văzute chiar pe suprafaţa astrului. Iată o inversare de roluri între lună şi lac, acesta din urmă având şi funcţia de acompaniament sonor: “Şi verzile lanuri se leagănă-n lună, / Şi lacuri cadenţa cântărilor sună“ (Diamantul nordului – Capriccio). O frunte gânditoare poate fi privită metaforic ca o mare oglindă a lumilor senine şi virtuale: “Şi-n fruntea mea, oglindă a lumilor senine, / Aveam gândiri de preot şi-aveam puteri de regi“ (Cum universu-n stele…). Despre toate aceste inversiuni George Călinescu afirma la!
un moment dat: “…puterea de a oglindi prezentul în vis, făcând din el un cer întors şi fără fund, este enormă şi împiedică paşii tereştri. Eminescu era un lunatec sublim, în sufletul căruia visele creşteau ca nalba, acoperind şi colorând priveliştea orizontală… “
Din punct de vedere fizic o imagine se numeşte reală, atunci când ea se obţine din intersecţia razelor de lumină, şi virtuală, dacă se obţine din intersecţia prelungirilor acestor raze. Lumea poate fi transpusă printr-o proiecţie de pe zăpadă direct pe cer, acesta din urmă având şi el proprietatea de a răsfrânge şi zugrăvi umbre, culori şi mişcări de tot felul. În “Călin nebunul“ poetul reuşeşte să reflecte realitatea în acest mod, ca printr-o proiecţie pe un gigantic şi tulburător ecran: “Lumea iese dintre codri, noaptea toată stă s-o vadă, / Zugrăveşte umbre negre peste giulgiuri de zăpadă / Şi mereu ea le lungeşte şi suind pe cer le mută, / Parcă faţa-i cuvioasă e cu ceară învăscută“.
În legătură cu sfârşitul tragic al poetului care a cântat şi încântat atât de frumos oglinda, Garabet Ibrăileanu, în “Studii literare“, a afirmat că “…poate avem dreptul să spunem că în Eminescu natura crease pe cel mai mare liric modern şi că, geloasă de propria-i operă, i-a plăcut să sfarme de timpuriu minunata oglindă în care s-a răsfrânt atât de încântător. “
Pentru Eminescu, lumea este un spectacol miraculos, în care spaţiul şi timpul capătă o puternică coloratură afectivă. Universul are dimensiunile cele mai stranii, de aceea poetul ni-l înfăţişează adesea ca pe un joc etern de lumini şi umbre, o imensă oglindă în care fiecare dintre noi ne putem regăsi în întregime ori de câte ori dorim să ne privim în ea. În Eminescu şi eternitatea discursului liric, Romul Munteanu spune: “Eminescu este, fără îndoială, un poet al privirii. Dar între el şi «lumea de piatră» apar tot felul de obstacole care opacizează «oglinzile lumei». Când între eul receptor al scriitorului şi «bolta lumii» nu se interpun nici un fel de obstacole ale privirii ca «munţi de neguri», «neguri de argint», «gene de nor», «Însetata lor viaţă prin ceaţă», Eminescu devine un poet al privirii neiertătoare. Când poetul ved!
e visul ce se destramă, realitatea apare oribilă şi necesitatea voalării elementelor referenţiale, ostile visului luminos, se împlineşte cu ajutorul poeziei. “
Prin tulburătoarea sa viaţă cât şi prin întreaga sa operă poetică, Eminescu ne-a fost, ne este şi ne va rămâne o veşnică şi luminoasă oglindă.

Petre Rău

doar doua „CLIPE”

februarie 12th, 2008

doar doua \”CLIPE\”

CLIPĂ

Iubire!
Spune-mi sincer
unde te-ai ascuns,
în ce gând tainic ai pătruns,
pe cine slăveşti
şi cui dăruieşti
clipe de vis
în tainice dimineţi
cu raze blânde de soare,
cu roua pe frunze
şi vânt sălbatec, nebun
ce dorinţa mi-o stârneşte
şi la drum lung
mă porneşte!

Clipă de noapte
ce o retrăiesc
doar cu gândul la tine,
clipă ranită
de dorul de tine,
clipă dorită când sunt cu tine!
Rănită şi uimită
de raza de soare
ce printre gene-mi apare,
eu clipă te blestem
în veşnicie
pe pat de soare să te-aşterni,
cu voal din spumă de mare
chipul să-ti ascunzi
şi doar în infinit
să pătrunzi!

CLIPA!

Roata vieţii alene
trece peste mine,
depănând nisipul
şi vidul din clepsidră.
Îmi jelesc poate
anii ce-au trecut,
îmi jelesc gândurile
ce adesea m-au durut,
sau poate îmi jelesc
visele, dorurile
ce-n neant, ele toate
aproape s-au pierdut!

Himere, au fost adesea
ele, dorurile şi visele mele.
Dă-mi D-ne putere
să mă hrănesc
cu stele,
cu dorurile
şi visele mele,
doar aşa poate,
clipele,
nu se vor mai risipi prin noapte
şi el, sufletul meu
şi el, sângele tau
îsi vor găsi alinarea!

Iubirea şi versul
poate, doar ele
îmi sunt menirea
când lujerul vieţii
trăieşte,
se risipeşte
pe lacrimi de rouă,
pe secerea lunii cea nouă,
printre prieteni,
pe aripi de vânt
şi raze de soare,
pe valuri înspumate de mare
şi pe-o undă de vânt
călătoare…..

Când lumea întreagă
pleacă la culcare
eu, cu pas domol
pătrund în infinit
să-mi trăiesc visele,
să-mi trăiesc clipele,
să mă regăsesc,
să te caut
şi să te alint
cu pletele-mi de noapte
înmiresmate şi pline de şoapte,
să te sărut
cu buze fierbinţi
mustind de dorintă,
să-ţi aduc iubire şi credinţă,
să-ţi aduc zile senine
pline de dor şi iubire!

RODICA CERNEA
GALATI
06.10.2007

cale-n(dar)

februarie 12th, 2008

mă găsesc o duminică
aşezată-n calendarul tău
desenat pe buzele
seduse de trup
trăiri
ating apropierea
presărat pe covorul verde
cu iarbă cosită
mirosul tău
trăire
împletesc clipe-n priviri
pe sânul zilei
ce trece agale spre mâine
aşteptându-mă presimţirea
trăirilor.

IN MEMORIAM – Acad.Virgil CÂNDEA (1927-2007)

februarie 11th, 2008

Acad.Prof.Dr. VIRGIL CÂNDEA a trecut în lumea „celor care nu cuvânta”, în urma cu un an, în ziua de 16 Februarie 2007. Membru titular al Academiei Române din anul 1993, OM de mare cultura al României, umanist, Virgil Cândea s-a nascut la Focsani în ziua de 20 Aprilie 1927, fiind unul dintre cei mai cunoscuti istorici ai culturii românesti, elaborând cercetari si studii în relatiile culturale Sud-Est europene si din Mediterana Orientala, patrimoniul cultural national înstrainat al României, arta melkita, umanismul românesc, aparitia intelectualilor moderni în Europa de Sud-Est, spiritualitatea ortodoxa, Istoria diplomatiei românesti, Istoria Transilvaniei si nu în cele din urma un ahtiat si admirator „cantemirist”, dat fiind marea lui preocupare ce a avut-o fata de scrierile lui Dimitrie Cantemir, printre care si un unic Tratat de medicina scris în vechea limba latina readaptat la latina noua.

Virgil Cândea a absolvit Facultatea de Drept a Universitatii Bucuresti, Facultatea de Filosofie si Institutul de Teologie Ortodoxa din Bucuresti, Doctor în Filosofie în 1970, si-a dedicat întreaga viata scriind si predând ca profesor asociat la Facultatea de Drept din Bucuresti, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, Facultatea de Teologie si Istorie ale Universitatii din Bucuresti. A fost invitat la „Institut Universitaire des Hautes Études Internationales” din Geneva, „Institut Universitaire d’Études Européenes”, Universitatea din Beirut, Universitatea din Strasbourg, precum si la Universitatea „La Sapienza” din Roma.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România si al Comisiei Nationale române UNESCO, vicepresedinte al Centrului italo-român si de studii istorice din Milano, Fellow al Centrului Wilson Smithsonian Institution din Washington, precum si Membru al Academiei Europene de Stiinte, Arte si Litere din Paris, al Asocietiei Elene de Arheologie din Atena si al Societatii pentru Europa de Sud-Est din München. Bineînteles, poliglot si cunoscator al Limbii arabe.

În ultima perioada a vietii, respectiv din anul 1972 pâna în 1990, a fost Secretarul Asociatiei „România” din Bucuresti, institutie care mentinea relatiile culturale cu diaspora româna, prin organul de presa „Tribuna României”. În aceasta perioada l-am cunoscut si lucrat alaturi de Acad.Virgil Cândea, care mi-a fost un adevarat Mentor, caruia îi datorez o buna parte din aprofundarea si perfectionarea limbilor straine, si nu în cele din urma Istoria umanitatii. A fost un adevarat erudit, care a muncit neîncetat pâna la ultima suflare, nefacându-si decât datoria fata de tara si poporul român pe tarâm cultural. A ajutat mult colaboratorii în momentele penibile ale vietii.

Se spune – POST MORTEM, NIHIL EST (Dupa moarte nu mai e nimic). Într-adevar, fizic nu mai este, dar de la Acad.Virgil Cândea au ramas documente foarte importante pentru cultura poporului român si nu numai, care pot fi gasite în marile Biblioteci ale lumii, asa cum am gasit si eu în Bibliotecile din Montréal.

Locul de veci al Acad.Virgil Cândea se afla la Mânastirea Cernica, unde REQUIESCAT IN PACE alaturi de devotata lui sotie, iar Sâmbata 16 Februarie, la orele 10, va avea loc la Biserica Sf.Silvestru din Bucuresti, enorie din care facea parte, comemorarea împlinirii unui an de când a plecat dintre noi…

„Calcaiul lui Ahile” – al presedintelui Sarkozy

februarie 11th, 2008

O cădere brutală în sondaje a preşedintelui Nicolas Sarkozy – mai mult de 8 puncte într-o lună – stârneşte emoţii intense în sânul majorităţii prezidenţiale. După institutul de sondaj CSA-Dexia, numai 37% dintre Francezi estimează că acţiunile preşedintelui merg, mai degrabă, în bunul sens, 52% în sens invers: „trecere de la starea de graţie la acea de alertă face ca dreapta să se îngrijoreaze” se scrie în „Le Parisien”. Acest scor riscă să compromită, în mod primejdios, municipalele şi cantonalele din luna martie, de care ne despart mai puţin de o lună.
Răsfoind ziarele, ai sentimentul unei „conjuraţii” de bârfitoare, pusă la cale de mass-media, cu un scop manipulator, dacă nu pur distructiv, la care se adaugă logoreea repetitivă şi agresivă a unei opoziţii destructurate. „Şurligăi care nu vor decât pielea preşedintelui, o veritabilă vânătoare de capete”, afirmă Rama Yade, secretara de Stat pentru drepturile omului.
Ziarele considerate serioase, au dat şi ele în patima tabloidă, vehiculând calomnia cu o dezinvoltură rară. Sub protecţia secretului surselor de informaţii, de care dispune orice simplu editorialist, pot apare cele mai imunde afirmaţii la adresa şefului de Stat. Un presupus text SMS, trimis de preşedinte fostei soţii Cécilia, 8 zile înaintea căsătoriei cu Carla Bruni: „Dacă te întorci acasă, anul totul”, publicat de „Nouvel Observateur”, este numai un eşantion dintr-o serie de josnice indiscreţii pe care presa franceză le prezintă drept „scoop” de primă pagină. E drept că suntem departe de formulele mioritice abrupte ale unor politicarzi sau jurnalişti români, dar e destul de surprinzător pentru o presă care a ştiut întotdeauna să utilizeze sarcasmul în mod subtil şi civilizat.
Tensiunea dintre preşedinte şi mass-media, după primele „luni de miere”, evidentiaza o trăsătură de caracter tipic franceză, dar nu numai, emoţională prin definiţie, aceea a permanentei nemulţumiri, indiferent de capacităţile patronului. Francezii sunt „râleurs” (protestatari), chiar în absenţa obiectului. Lipsa de reforme îi scoate în stradă; aplicarea lor îi pune pe jaratec. Revendicările de drepturi sunt quasi permanente. Când însă le sunt amintite îndatoririle, fac pe surzii. Campioni planetari ai grevelor, astfel că, aşteptând în van tranvaiul, trenul, avionul sau autobuzul, preferi s-o iei apostoleşte, fără să ştii dacă poarta întreprinderii îţi va mai fi accesibilă. Greva taximetriştilor, care-a întrerupt traficul circulaţiei în capitală şi în mai multe oraşe, a spulberat toate nădejdile revenirii la un ritm economic normal. Pentru un „da” sau un „nu”, francezul laborios devine ostatic în mâinile sindicatelor.
Pe de altă parte, fără o asistenţă socială asigurată de stat în mai toate domeniile şi încurajată în mod excesiv de socialişti, te poţi aştepta, în orice moment, la o nouă Revoluţie Franceză…
Deja anumiţi jurnalişti, lipsiţi de bunul simţ elementar, au trecut la tutuirea preşedintelui în timpul interviurilor.

Vizita preşedintelui în India din luna ianuarie, importantă şi fructuoasă pe plan economic, a fost urmată, ca de obicei, de o conferinţă de presă. Numai două întrebări i-au fost adresate de jurnalişti pe această temă, restul fiind irosit în chestiuni derizorii de ordin privat cum ar fi: „Aţi simţit lipsa Carlei Bruni în timpul vizitei?”
Nu-i mai puţin adevărat că divorţul de Cécilia şi căsătoria, oarecum precipitată, cu Carla Bruni, au constituit, dacă pot spune aşa, un exerciţiu monden al preşedintelui. Vroindu-se popular şi asemănător cetăţeanului de rând, în ceea ce privesc tribulaţiile şi bucuriile familiale, Nicolas Sarkozy s-a trezit taxat de populist. El, care sperase, probabil, la o participare a maselor, graţie transparenţei afişate, a devenit victima propriei sale tentative de ruptură cu trecutul nobilard al omului de stat, unde totul se petrecea în penumbra alcovului.
Dubla şi misterioasa viaţă intimă a socialistului Mitterand, cu toată cohorta legăturilor nelegitime, era ocrotită precum un secret de stat, pe când un divorţ şi o căsătorie legitimă, în văzul lumii, prilejuieşte desfătul maliţios al intrigantului de presă.

Caracterul frondor al francezului, dublat de conjunctura economică nefavorabilă: stagnarea puterii de cumpărare, creşterea exagerată a valorii euro-ului în raport cu dolarul, scumpirea petrolului, încetinirea exporturilor, delocalizările masive ş.a.m.d,, nu i-au permis preşedintelui Sarkozy să aplice programului prevăzut iniţial, aducând apă la moara eternilor nemulţumiţi şi făcând din el „le bouc émissaire” (ţapul ispăşitor).
Dacă i s-ar putea reproşa ceva în mod cinstit, eu aş înclina să cred c-ar fi vorba de o tendinţă „regaliană” egocentrică de a controla personal toate treburile statului, lăsând mult prea puţin guvernului. Hiperactivitatea acestui şef de Stat, redutabil pelerin, contrastează sensibil cu premergătorii lui şi cu comoditatea prezidenţială cu care aceştia erau acomodaţi, lăsând greul răspunderilor pe seama guvernului. Nu-i oare ciudat că mai toate reuşitele lui Nicolas Sarkozy, timp de mai puţin de 9 luni la Elysée, par trecute sub tăcere? Scăderea şomajului, eliberarea infirmierelor bulgare, transferul implicaţilor din Arca lui Zoe din Ciad în Franţa, adoptarea legii asupra puterii de cumpărare, mărirea pensiilor şi SMIC-ului, numeroase contracte economice semnate într-un timp record, legea pentru protecţia mediului înconjurător, intervenţia în favoarea menţinerii marelui combinat ARCELOR MITTAL (350.000 salariaţi) şi atâtea alte realizări, pentru care jurnaliştii ostili dau semne de amnezie.
În fiecare dimineaţă, cu cei 12 consilieri apropiaţi, Nicolas Sarkozy semnalează unul sau altul din jurnalişti care „…visează de multă vreme să-i trântească un articol asasin”.
Este foarte probabil ca supramediatizarea divorţului şi căsătoriei, să fi devenit „călcâiul lui Achile” al preşedintelui Sarkozy, fapt care-ar aminti, întru-câtva, „peripeţiile” preşedintelui Clinton în intimitatea biroului oval…, şi proporţiile pe care un fapt banal le poate căpăta în cazul unei personalităţi cârmuitoare într-o democraţie.

Primul recurs la o instanta europeana / peste 1100 de crime nejudecate

februarie 11th, 2008

Comunicat de presa

La data de 5 febr.a.c., delegatia pentru Adevar a revolutionarilor protestatari a sosit la Strasbourg.
Din delegatie au facut parte revolutionari aflati in greva foamei din 18 dec.2007 pentru adevarul despre crimele istoriei recente, pentru lustratia anticomunista si pentru alte revendicari.
Delegatia a fost formata din 39 de persoane: revolutionari, urmasi ai eroilor martiri, raniti, retinuti, luptatori in timpul revolutiei (din: Bucuresti, Timis, Brasov, Cluj, Dambovita, Constanta, Prahova, Olt, Galati, Hunedoara, Bacau), precum si reprezentanti ai societatii civile – Alianta Civica – si ai sindicatelor din Galati, Slatina, Hunedoara, Roman, care compun Federatia sindicala “Solidaritatea – Virgil Sahleanu” a siderurgistilor din Romania.
Revolutionarii considera ca deplasarea la Strasbourg a fost unica forma de a stabili pe cale juridica aflarea adevarului despre crimele comise in perioada infractionala 14 dec.1989-15 iunie 1990.

La data de 6 febr. a.c., intre orele 13-16 (ora Frantei), Delegatia pentru Adevar a manifestat in fata Palatului Drepturilor Omului din Strasbourg.
Avocatii delegatiei, impreuna cu alti reprezentanti ai acesteia, au depus la Curtea Europeana a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) o actiune impotriva statului roman, solicitand prin aceasta, o hotarare a C.E.D.O. care sa oblige institutiile statului roman sa solutioneze dosarul 97/P/1990 referitor la crimele comise in timpul revolutiei.
Actiunea a fost depusa de catre Teodor Maries – Presedintele Asociatiei 21 Decembrie 1989, insotit de reprezentanti ai revolutionarilor aflati in exil, ai diasporei romanesti, ai Consiliului Mondial Roman.
Aceasta actiune reprezinta primul recurs la o instanta europeana indreptat impotriva tergiversarilor inacceptabile si anticonstitutionale care se manifesta in cercetarea penala a masacrului infaptuit acum 18 ani in timpul revolutiei anticomuniste din decembrie 1989 cand s-au inregistrat peste 1100 de crime – nejudecate pana in prezent.

Pentru detalii suplimentare, puteti sa-l contactati in Romania pe Teodor Maries – Presedinte, Asociatia 21 Decembrie 1989, tel: 0722-649218 sau 0745-649218.

***

Comunicatul de presa este semnat de:
– Revolutionarii protestatari aflati in greva foamei
– Reprezentantii acestora si a celor care sustin revendicarile comune cu dezideratele societatii civile:
Teodor Maries – Presedinte, Asociatia 21 Decembrie 1989
George Costin – Presedinte executiv, Blocul National al Revolutionarilor
Sorin Iliesiu – Vicepresedinte, Alianta Civica
Gheorghe Tiber – presedinte, Federatia sindicala “Solidaritatea – Virgil Sahleanu” a siderurgistilor din Romania
Stefana Bianu – Vicepresedinte, Consiliul Mondial Roman
Ana Ciucan Tutuianu – Alianta Civica Bucuresti
Liviu Antonesei – Presedinte, Fundatia Culturala Timpul, Iasi
Antonie Popescu – Senior, Liga Studentilor, 1990
Pompiliu Alamorean – Presedinte, Fundatia Nationala a Revolutiei din Decembrie 1989 – Timisoara
Nicolae Banutoiu – Presedinte, Asociatia Adevar si Dreptate

Pionierii aviatiei romane

februarie 11th, 2008

- Aviatorii Aurel VLAICU (1882-1913) si Traian VUIA (1872-1950) au fost pionierii AVIATIEI ROMÂNE.
AUREL VLAICU, s-a nascut în ziua de 19 Noiembrie 1882 în comuna Bintinti, în apropierea oraselului Orastie, Judetul Hunedoara, decedând în ziua de 13 Septembrie 1913, în comuna Banesti de lânga Câmpina. Inginer de formatie, inventator si pionier al aviatiei române si mondiale, A.Vlaicu a absolvit Colegiul Reformat al Liceului Calvin din Orastie si Bacalaureatul la Sibiu, în anul 1902, continuând studiile superioare la Universitatea din Budapesta si Ludwig-Maximilians-Universität din orasul München (Germania), obtinând Diploma de inginer în anul 1907. Pe la jumatatea lunii August 1900, Aurel Vlaicu a realizat primele sale încercari de zbor cu aeroplanul sau, ridicându-se pâna la 150 m. înaltime, cu o viteza de 120 km/ora.

În continuare, a lucrat ca inginer în Germania, la Uzinele Opel din Rüsselsheim, iar în anul 1908 a revenit în comuna natala Bintinti unde a construit un planor cu care a întreprins mai multe zboruri de încercare în anul 1909, an în care s-a si mutat la Bucuresti începând constructia primului avion la Arsenalul Armatei din Bucuresti, caruia i-a dat denumirea de \”VLAICU I\”. În Iunie 1910 a zburat cu avionul Vlaicu I, nefacând nici un fel de modificare, iar în anul 1911 a construit un al doilea avion, denumit \”VLAICU II\”, cu care în anul 1912 a câstigat cinci premii memorabile la Meeting-ul aerian de la Aspen din Austria. La acel concurs din 1912, tinut între 23-30 Iunie au participat 42 piloti din 7 tari, dintre care 17 din Austro-Ungaria, 7 germani, 12 francezi, printre care si spaniolul Roland Gaross, cel mai renumit pilot al vremii, un rus, un belgian, un persan si bineînteles românul VLAICU.
Cel mai important ziar vienez /Neue Freie Presse/ mentiona urmatoarele: \”Minunate si curajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chiar de zburator, cu doua elici, între care este asezat aviatorul. De câte ori masina virà pe loc, lasa impresia ca se da peste cap, iar lumea îl rasplatea pe român cu ovatii furtunoase, aclamându-l cu un entuziasm de neînchipuit\”.

În ziua de Sâmbata 31 August 1913, Vlaicu urcat în avionul sau dorind sa treaca peste culmile Carpatilor… A fost vazut în jurul orelor 16 de cetatenii orasului Ploiesti, zburând deasupra orasului, la înaltimea de cca.400-450 m., executând mai multe virajuri temerare… Între Câmpina si satul Banesti, câtiva tarani l-au vazut, declarând ca \”aparatul a pornit în picaj, cu o iuteala ametitoare, iar la înaltimea de aproximativ 50-60 m., a mai încercat sa se redreseze în înaltime, însa, ca o sageata, avionul a cazut la pamânt\”. Corpul lui Vlaicu a fost gasit sub motorul avionului, constatându-se ca avea o rana la cap de aprox.10 cm., si ambele picioare fracturate. Cauza caderii a fost stabilita datorita virajurilor exagerate pe care le executa si nu unor defectuozitati ale motorului. Vlaicu, se stia ca era un virtuos al virajurilor primejdioase si abuza de curajul si competenta lui. S-a presupus ca el dorea sa aterizeze la Baicoi, deoarece simtise nesiguranta aripilor, dar spre nenorocirea lui, se afla deasupra unor livezi de pruni unde caderea a fost fortata. Se presupune ca ar fi vrut sa zboare mai departe, dar una din aripi s-a desprins, avionul cazând ca un bolid la pamânt.

Înainte de a muri în ziua de 13 Septembrie 1913 în satul Banesti, din nefericire la vârsta de numai 31 ani, lucra la savârsirea a 4 aparate de zbor ale Companiei Marconi din Londra. A dorit sa fie înhumat în Capitala tarii pe care a slujit-o si i-a fost devotat. A fost depus la Biserica Sft.Gheorghe din Bucuresti si înhumat la Cimitirul Bellu.

În cinstea lui, comuna Bintinti se numeste astazi Aurel Vlaicu.

– Aviatorul TRAIAN VUIA, s-a nascut în ziua de 29 August 1872 în comuna Surducul Mic din judetul Timis. Tatal sau a fost preot. A urmat clasele primare în comuna Bujor, astazi poarta numele /Traian Vuia/ si la o alta scoala din Faget. Între anii 1884 si 1892, a urmat Liceul din orasul Lugoj, petrecând mult timp în mijlocul familiei Coriolan Brediceanu, care l-au sfatuit, ajutat si încurajat sa urmeze liceul. Traian Vuia a fost un alt inventator român, pionier al aviatiei, realizând în anul 1906 primul zbor autopropulsat (fara catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decât aerul.

Din primii ani de scolarizare si în continuare liceul, Vuia a dovedit o predilectie pentru mecanica aplicata. La vârsta de 10 ani a asistat la primele manifestari cu caracter aviatic, dezvoltând o pasiune pentru Zmeu, fapt pentru care urmarea cu mare atentie detaliile lor, încercând la rându-i sa construiasca altele mai perfectionate. În timpul liceului si-a însusit notiuni de Fizica si Mecanica, nemultumindu-se însa numai cu construirea zmeelor, ci încercând si reusind sa explice ce se petrece în jurul aparatului, fortele care actioneaza lansarea si mentinerea lui în aer, conditiile de echilibru s.a.m.d. În anul 1892 a absolvit Bacalaureatul si a plecat tot la Budapesta, ca si Vlaicu, urmând cursurile serale de mecanica la Politehnica, dar din motive financiare s-a retras, înscriindu-se la Facultatea de Drept, practicând apoi avocatura în birourile de avocati din Banat, pentru a-si asigura mijloacele de trai. Cu toate ca aspiratiile lui erau cele ale aeronauticii, el s-a evidentiat si în domeniul Stiintelor juridice, iar în anul 1901, pe ziua de 6 Mai, Traian Vuia a obtinut Doctoratul în Stiinte Juridice cu teza: \”Militarism si industrialism, regimul de Status si Contractus\”.

Dupa absolvirea facultatii, Traian Vuia s-a înapoiat la Lugoj, unde a continuat sa studieze problema /zborului uman/ începând sa construiasca primul aparat de zbor, pe care l-a numit /aeroplan-automobil/. Lipsurile financiare nu i-au permis sa duca la capat proiectul, decizând astfel în anul 1902 sa plece la Paris, cu speranta ca va gasi pe cineva interesat sa-i finanteze proiectul, sperând ca pasionatii de aerostate îl vor subventiona, dar, din pacate, s-a izbit de mult scepticism asupra ideii ca o \”masina zburatoatre cu o densitate mai mare decât cea a aerului ar putea zbura\”. Nelasându-se abatut, Vuia s-a adresat unui cunoscut teoretician care construise în 1879 un model experimentat de aeroplan, anume Victor TATIN, acesta manifestându-se imediat interesat de proiect, dar încercând sa-l convinga pe Vuia ca \”nu este nimic de facut, pentru ca-i lipseste un motor adecvat si este instabil\”. Vuia nu s-a lasa convins si a continuat promovarea proiectului sau, pe care l-a trimis direct Academiei de Stiinte din Paris în data de 16 Februarie 1903, deci în urma cu exact 105 ani, prezentând /posibilitatea zborului cu un aparat mai greu decât aerul, precum si procedura de decolare/. Academia, sceptica si neîncrezatoare, îi respinge Proiectul, motivând ca ar fi UTOPIC, mentionând urmatoarele: \”Problema zborului cu un aparat care cântareste mai mult decât aerul, nu poate fi rezolvata si nu este decât un vis\”.

Vuia, perseverent si consecvent în ideile sale, nu se da batut si în continuare s-a înscris pentru un Brevet, care i-a fost acordat pe 17 August 1903 si publicat pe 16 Octombrie al aceluiasi an, Inventia brevetata numindu-se /AEROPLAN AUTOMOBIL VUIA I/, iar constructia aparatului a început în iarna 1902-1903, perfectionând în cele mai mici detalii planurile originale la care lucrase cu un an înainte la Lugoj. Dar, din pacate, s-a lovit din nou de probleme financiare, reusind însa pâna la urma sa le depaseasca, ajutat fiind tot de mentorul sau Coriolan Brediceanu. În anul 1904 Vuia a început sa construiasca si un motor, tot o inventie personala, iar în 1904 a obtinut alt Brevet si pentru aceasta inventie în Marea Britanie, întreaga mecanica fiind terminata în luna Februarie 1905, iar aparatul fiind gata definitiv în Decembrie acelasi an, dupa ce s-a montat motorul, dându-i numele de VUIA I. Primele încercari experimentale au început în 1905 ca pe un automobil, cu aripile demontate, pentru a capata experienta în manevrarea lui. Aparatul era prevazut cu o greutate totala de 250 kg., o suprafata de sustinere de 14 m.p. si un motor de 20 CP.

În ziua de 18 Martie 1906, în localitatea Montesson de lânga Paris, aparatul VUIA I a zburat pentru prima oara. Dupa o acceleratie pe o distanta de 50 m., aparatul s-a ridicat la înaltimea de aproape un metru, pe o distanta de 12 m., dupa care elicele s-au oprit si avionul a aterizat. S-a scris mult despre \”primul om român care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie si aterizare\”, în ziarele din Franta, Statele Unite si Marea Britanie. În continuare Vuia a mai fost brevetat si construit diferite inventii, precum /generatorul de abur în 1925, doua elicoptere între 1918 si 1922. Traian Vuia a decolat si a aterizat folosind mijloace proprii de bord – grupul motor propulsor si trenul de aterizare cu roti. Tot el a realizat elice tractive si a realizat primul aeroplan cu aripi pliante. La 18 Martie 1906, a efectuat epocalul zbor cu avionul \”Vuia I\”, aterizând pe terenul de la Montesson, iar la 17 August a obtinut si Brevetul de inventie francez pentru aeroplanul-automobil.

Traian Vuia a fost numit Membru de onoare al Academiei Române, stingându-se din viata la data de 3 Septembrie 1950 la Bucuresti, fiind înhumat tot în Cimitirul Bellu.

„Procesul tranziţiei” – fragmente – (I)

februarie 11th, 2008

Câteodată rotiţele mi se învârtesc cu o viteză ameţitoare, idei clar formulate se succed într-un ritm nebun şi apoi dispar, în minte rămânându-mi doar amprenta lor. Amprenta ideilor mă terorizează.
Mă obsedează un coşmar. Visez adesea că nu am terminat facultatea. Sunt în examen. Trag biletul şi mă aşez în bancă. Ştiu subiectul. Îl scriu complet pe ciornă. Sunt foarte sigur pe mine, dar în clipa în care îmi vine rândul la tablă, cuvintele scrise pe ciornă încep să dispară, de parcă ar fi fost scrise cu cerneală simpatică. În câteva clipe coala e din nou albă şi simt cum subiectul îmi dispare din memorie. Mă cuprinde groaza.

*

Nu mi-a plăcut niciodată să scriu. Dacă profesoara de limba română ne cerea să scriem o compunere, sau dacă mama mă punea să scriu rudelor, mă simţeam terorizat. Uram compunerile şi scrisorile. Mult timp nu mi-am dat seama care este motivul acestei stări de spirit. Răspunsul cel mai la îndemână era: „Nu ştiu ce să scriu!”‚ dar de fapt nu voiam să scriu. Aveam senzaţia că cei care îmi cer să scriu o fac pentru a forţa intrarea în intimitatea mea sufletească şi simţeam că scrisul echivalează cu deschiderea spre strada plină de curioşi a ferestrei unei încăperi secrete.
Până la 26 de ani nu am scris din proprie iniţiativă nici măcar o scrisoare. Rudelor şi prietenilor le trimiteam vederi: „Multe salutări de la mare (din Bucegi etc). Gigi.” Nu am scris scrisori de dragoste. În clasa a VIII-a am vrut să-i scriu unei colege, dar după câteva ore de chin am renunţat: frazele aşternute pe hârtie sunau îngrozitor de fals.
Împlinisem deja 20 de ani când am auzit pentru prima oară despre literatura de sertar. Au mai trecut apoi câţiva ani până când am avut revelaţia faptului că scrisul poate reprezenta un act de curaj. Curaj nu în sensul de a brava, ci ca antidot împotriva resemnării sau a blazării. Scrisul te poate ajuta să rămâi lucid, să nu înnebuneşti. Kafka afirma că scrisul este o formă a rugăciunii.
Pentru prima dată am simţit nevoia să scriu în primăvara anului 1987. Până în decembrie ‘89 nu scrisesem mai mult decât echivalentul a 30 de pagini de carte. În timpul „Revoluţiei” şi în zilele imediat următoare am mai scris vreo 30, apoi până la alegerile din septembrie ‘92 nu am mai scris nimic. Spectacolul şi rezultatul alegerilor (rezultat care a dezamăgit mulţi oameni, dar care mi-a confirmat pronosticul) au constituit impulsul care m-a ajutat să scriu „Declaraţie de război”. Cartea existase în mintea mea din decembrie ‘89 şi m-a obsedat timp de aproape trei ani, dar nu am putut să o scriu.
Când am terminat de scris „Declaraţie de război” (titlul iniţial era „Nebunul” şi Nebunul eram eu), eram convins că nu voi mai scrie, că nu voi mai avea nimic de spus. Un an mai târziu mi-am dat seama că m-am înşelat.
În „Don Quijote în Est”, Octavian Paler analizează teoretic şansele de supravieţuire ale celebrului personaj în lumea aflată la sfârşit de secol XX.
Mă laud: eu, Cionoiu Gheorghe, sunt Don Quijote!
Am plecat în lume neştiind exact încotro merg. O întrebare începuse să mă obsedeze: „Care e sensul existenţei?!” Mult timp nu am ştiut răspunsul şi simţeam că mă cuprinde nebunia, dar perioada de criză a trecut. Sunt eliberat! Paradox: sensul existenţei mele este să mă întreb care e sensul existenţei. Şi pentru că am ajuns să fiu convins de lucrul acesta, analizez lumea din jur. Evenimente considerate de alţii neimportante sau normale mi se par ciudate sau mă revoltă.
Am înţeles că singura modalitate de a scăpa de durerile de cap este scrisul. Nu e uşor, dar trebuie să scriu!

Peste 25 de ani

februarie 11th, 2008

Peste cca 25 de ani lumea va aparţine generţiei considerată astăzi bătrînă; e vorba de cei ce vor fi peste vîrsta de 60 de ani, vîrstă azi considerată bună pentru pensie. Azi trăiesc în lume cca 675 milioane persoane din această categorie, persoane ce au depăşit această vîrstă. În următorii 25 de ani numărul se va tripla ajungînd la 2 miliarde. Acest lucru este considerat normal intrucat calitatea vieţii s-a îmbunătăţit simţitor. Oamenii sunt mai conştienţi de problemele unei alimentaţii adecvate, sunt mai sportivi, medicina s-a dezvoltat, atît cea convenţională cît mai ales cea alternativă – preventivă; se tine cont din ce în ce mai mult de mediul înconjurător, de mediul ambiant şi de condiţiile de lucru.
Numai în puţine domenii se ţine cont azi de capacitatea oamenilor de a-şi continua activitatea peste vîrsta de pensie – în domeniul academic, juridic, politic, ziaristică, cultural – artistic, religie.
Implicaţiile economico-sociologice ale longevităţii trebuie luate deja în considerare în prognoza economică la nivel statal pe de o parte, şi la nivel legislativ Unional – European, dacă ne referim la ţările membre ale UE.
Oamenii vor continua să lucreze pîna la cca 75 de ani, în posturi de coordonare, îndrumare, conducere. Sigur că acest lucru este la latitudine personală.

(articolul are la bază un studiu făcut de Prof. Dr. Werner Weidenfeld – Universitatea München)

Cuptorul cu microunde

februarie 11th, 2008

Un tinar de 26 de ani a vrut sa-si faca o cafea. A luat o ceasca cu apa si a bagat-o in cuptorul cu microunde ca sa o incalzeasca (lucru pe care il mai facuse de multe ori inainte). Nu se stie exact pentru cit timp a programat ceasul, dar se pare ca voia sa aduca apa la fierbere.
Cind ceasul a oprit cuptorul, el a scos ceasca. S-a uitat la ea si a observat ca apa nu fierbea. Dar, deodata, apa i-a sarit direct in fata. Ceasca a ramas intacta pina cind el a aruncat-o din mana, dar aproape toata apa l-a oparit pe fata, ca urmare a acumularii de energie.
Pielea de pe fata i-a fost arsa pina la gradul 2 sau 3, cicatricile fiind inevitabile. S-ar putea chiar sa piarda ochiul sting. La Urgenta fiind, medicul care l-a tratat, i-a spus ca ceea ce i s-a intimplat e destul de frecvent, si ca apa nu trebuie sa se incalzeasca nicioadata intr-un cuptor cu microunde. Daca totusi trebuie sa procedeze asa, in apa trebuie bagat un obiect care sa disipeze energia termica: o lingurita de lemn, un pliculet de ceai, etc. Desi e mult mai sigur sa fierbi apa intr-un ibric, pe foc.

Raspunsul companiei General Electric:
Va multumim ca ne-ati contactat. Va vom informa cu placere despre problema descrisa. Cele semnalate in emailul dvs. sunt corecte si reale. Apa supusa microundelor, la fel ca si alte lichide, nu ajunge sa fiarba intotdeauna cu bule, atunci cind atinge temperatura de fierbere.
Ba chiar poate sa se supraincalzeasca si sa nu fiarba deloc. Lichidul supraincalzit se va revarsa din ceasca atunci cind va fi amestecat, sau cind un obiect ca o lingurita sau un plic de ceai, va fi introdus in ceasca. Pentru a evita acest incident, precum si riscul leziunilor, nu incalziti un lichid mai mult de 2 minute pentru fiecare ceasca. Dupa incalzire, lasati ceasca in cuptor pentru inca 30 de secunde inainte sa o miscati sau sa-i adaugati vreun alt ingredient sau obiect, sau daca o faceti, nu o tineti in mana!

Raspunsul unui fizician roman:
Chestia asta stiam ca se intampla (atat „in sus”, la fierbere, cat si „in jos”, la inghet) cu lichidele foarte pure, in care nu exista centri de fierbere/inghet, respectiv acele impuritati microscopice de la care incepe procesul.
Probabil ca nefericitul o fi folosit apa plata din sticla… de unde se vede ca tot mai buna-i apa jegoasa de la robinet :-) Pe vremuri, cand lucram la Magurele, ma distram ocazional cu un astfel de experiment – luam apa distilata si filtrata printr-un filtru micronic si o puneam intr-un vas foarte curat, pe care la randul lui il scufundam in azot lichid (-196 Celsius). Apa nu ingheta, desi ajungea rapid la multe zeci de grade sub zero.
Partea spectaculoasa era ca atunci cand aruncam ceva in ea – un bat de chibrit, cateva fire de nisip etc., ingheta practic instantaneu, aproape exploziv… Nu mi-a trecut insa niciodata prin cap (din fericire…) sa fac experimentul invers, cu apa clocotita…

informatie primita de la un corespondent

Fatalitatea la români sau despre Oamenii de neînlocuit

februarie 11th, 2008

Fatalitatea nu constituie nici pe departe apanajul exclusiv al mentalităţii românilor. O găsim răspândită pe întreg pământul. Sub nuanţe diferite, însă, şi la intensităţi care variază de la un continent la altul, de la o ţară la alta, de la un oraş la alt oraş, de la sat la sat, şi chiar de la om la om. La noi, însă, fatalitatea îmbracă veşmântul posomorât al unor „credinţe oarbe”, atât de adânc înrădăcinate în conştiinţa colectivă încât au căpătat de-a lungul vremii conotaţii transistorice şi transpersonale. Ca şi cum aceasta ar fi un element constitutiv al formării noastre ca naţiune şi ca indivizi care posedă conştiinţă de sine. Fatalitatea sau, altfel spus, credinţa oarbă, lipsită de orice temei raţional, în ceea ce este „prestabilit şi implacabil în mersul lucrurilor, ca şi în viaţa oamenilor” (soarta!, destinul!) ne defineşte în cele mai nesemnificative amănunte, ne umple mintea şi sufletul într-o aşemenea măsură încât nu mai suntem capabili să fim noi înşine. Dacă nu cumva „a fi noi înşine” în spaţiul mioritic înseamnă, înainte de toate, a fi fatalist. Pentru că, pornind de la mai sus pomenita trimitere la balada Mioriţei, trecând prin legendele şi prin întreg folclorul românesc, totul musteşte de prezenţa acestui „nimb”, care ne aurolează vieţile până la a le face una cu pământul din care ne-am ridicat. Îl întâlnim, sub forme uimitor de asemănătoare, la omul incult ca şi la cel foarte educat, la sate ca şi la oraşe, în universitate ca şi pe stradă, etc. Suntem intoxicaţi, victimizaţi, mutilaţi şi bolnavi sufleteşte de fatalitate.
Dincolo de ceea ce se poate spune, la modul foarte general, despre „fatalitate”, ca însuşire definitorie a mentalităţii noastre colective se află, însă, o realitate mult mai crudă. Atât ca manifestare socială, cât şi ca impact asupra conştiinţei civice autohtone. Este vorba despre una din acele multe „înfăţişări” ale „fatalităţii” româneşti pe care o ilustrează prejudecăţile cu privire la aşa zişii „oameni de neînlocuit”. Cine sunt aceştia? Un francez, celebru prin a doua parte a secolului trecut, spunea că „sunt pline cimitirele cu oameni de neînlocuit”. De atunci s-a tot repetat acest lucru, în multe graiuri şi pe cele mai îndepărtate meleaguri. Afirmaţia în cauză pare a avea însă mai mult decât valoarea unui simplu adevăr afirmat în mod paradigmatic. Tocmai de aceea adevărul acestei sentinţe ţinteşte cu mult mai adânc decât ne lasă aparenţele să bănuim.
Aparenţe care nu sunt deloc străine de această nefericită îmbinare dintre „fatalitate” şi „oamenii de neînlocuit” pe meleagurile carpatine. Diferenţa o face, însă, amploarea fenomenului. Şi asta pentru simplu fapt că spaţiul nostru public este sufocat de oameni care se consideră „de neînlocuit” prin naştere şi care, paradoxal, reuşesc să-i facă şi pe ceilalţi să creadă acest lucru. Asemenea exemplare există peste tot în lume, însă o societate sănătoasă dispune şi de mijloacele pentru a se debarasa de ele în momentul în care pierd simţul măsurii. La noi, în schimb, se întâmplă exact pe dos. Ne lăsăm acaparaţi de asa zisii „oamenii de neînlocuit” tocmai în momentul în care ar trebui să ne descotorosim de ei. Şi o facem în virtutea unor credinţe pe cat de inexplicabile, pe atat de irationale, că aşa trebuie să fie, pentru că nu există nici o altă cale. Ei, „oamenii de neînlocuit”, deţin singura soluţie la noianul de probleme care ne copleşesc în viaţa de zi cu zi, chiar dacă n-au mişcat niciodată vreun deget pentru binele celorlalţi. Şi, ca şi cum asta n-ar fi destul, toti aceşti ipochimeni se folosesc fără scrupule de prejudecaţile oamenilor pentru a le exploata mai apoi slăbiciunile.
Sufletul poporului român este un teren mai mult decât propice pentru a hrăni frustrările „oamenilor de neînlocuit”. Supuşi la o presiune fără seamăn din partea vicisitudinilor istoriei, românii au învăţat pe pielea proprie expresia „capul plecat sabia nu-l taie”. Un exemplu de fatalism (lasitate?) împins(a) la extrem. De care a profitat însă acea categorie bine definită de indivizi care şi-a făcut din spaţiul public propria scenă de exhibiţionism. Ei sunt slujbaşii de la oricare nivel al institutiilor statului, pentru care împrejurarea de a ocupa, vremelnic, o anume pozitie in ierarhia socială si/sau institutionala constituie încununarea supremă a unei vieţi, altminteri lipsită de orice glorie. Sau, mai precis, a cărei singură glorie o constituie interiorizarea si proclamarea obsesiva a faptului că sunt de neînlocuit. Această aberaţie a făcut posibil, în mare măsură, iadul comunist. Curios este că o bună parte din „oamenii de neînlocuit” de azi sunt descendenţii în linie directă ai acelui ev întunecat care părea, la un moment dat, că nu se va mai termina. S-a terminat însă, pentru simplul motiv că nimeni şi nimic nu este de neînlocuit în lumea în care trăim. Chiar dacă unii dintre noi nu se pot împăca niciodata cu acest lucru, în ciuda faptului că sunt pline cimitirele de exemplare ca ei.

Totusi, ar trebui sa iasa ceva bun si din asta.

februarie 11th, 2008

Justitia face ravagii in Romania, si nu pentru ca este campioana egalitatii ci dimpotriva, ne aminteste de complexitatea relatiilor dintre vechile structuri si problemele lor penale.

Doi dintre jucatorii vechilor structuri comuniste, domnii Andon si Melescanu au reusit un adevarat spectacol in recentele actiuni intreprinse. Ce au acesti domni in comun este deja cunoscut. Provin din sistemul juridic comunist, sistem putred care a functionat ca un pilon de sustinere a Partidului Comunist Roman. Andon a reusit ingineria spectaculoasa in a scoate macar temporar CNSAS-ul din functiune. Melescanu pe de alta parte a urmarit prin tergiversarea inaintarii dosarelor ministrilor corupti spre Procuratura, astfel sperand sa vada si eventual sa intre in posesia dosarelor originale de urmarire penala a acestora.

Amandoua actiuni, de altfel frumos coordinate, au avut in opinia mea, un singur scop. Stoparea inceperii procedurilor de urmarire penala a colegilor si prietenilor lor. In timp ce Melescanu a putut fi oprit din actiune la timp, domnii Voiculescu si Andon au reusit, cel putin pentru moment sa dezafecteze CNSAS-ul. Nu este de mirare. Justitia fiind practic paralizata, oricare dintre fostii juristi comunisti pot schimba dupa proprile nevoi practic orice,..orice nu le convine. Fostii conducatori comunisti si-au plasat acolitii la Curtea Constitutionala, si rezultatele nu intarzie sa apara. ‘Frumusetea’ este ca domnul Andon s-a lansat imediat in iesiri spectaculoase pe mai toate posturile de televiziune spunand ca aceasta constatare (dupa 9 ani de functionare) este un pas inainte pe calea democratiei. Tupeul domnului Andon merge mai departe decat orice imaginatie. Tocmai EL, campionul incompatibilitatilor vine sa ne explice progresul facut de justitie prin aceasta inadmisibila gafa juridica. Domnul Andon, continua sa functioneze la conducerea Comisiei juridice din Camera si in acelasi timp pledeaza in instanta cauze penale ale clientilor domniei sale ‘seful de partid , Voiculescu. Asta da exemplu de cinste. Numai in Romania, tara corupta, aceasta situatie este tolerata si propagata de domnul Sergiu Andon, care se vrea un adevarat justitiar.

Nici prin minte nu le trece fostilor comunisti sa-si apere cinstea in fata judecatorilor. Domnul Andon nu vrea sa argumenteze in fata unui judecator pe fond, ci numai pe procedura, stiind bine ca aici pot face ei ce vor. In fata instantei, cu probele pe masa, va fi poate prea tarziu sa-si mai apere clientul.

Sigur ca toate aceste manevre initiate de catre acesti oameni nu se vor opri aici. Cred ca suntem doar la inceput. Totusi nu pot sa nu vad si o parte buna acestor lucruri. Fiecare excrocherie facuta de acesti ‘criminali cu gulere albe’, sunt, fara ca ei sa bage de seama, inca o magarie epuizata. Si incet incet, vor epuiza tot arsenalul de inginerii juridice care il au la indemana,..si atunci se vor trezi in sfarsit in fata judecatorilor. Imi aduc aminte cu emotie, momentul cand lui Ceausescu i s-au legat maineile la spate, trist dar emotionant, ce penibil si degradant. O merita din plin. Ma gandesc care dintre actualii politicieni ii vor calca pe urme lui Ceausescu,.. ? Sa fie Tariceanu, B. Olteanu, Iliescu sau Nastase, pentru ca istoria ne arata ca unul dintre ei va fi acolo. Ceausescu a murit in opinia mea pentru ca a mers la limita cu cat a putut poporul sa indure. Acelasi lucru il fac si actualii politicieni

Meshes of the Afternoon – a movie by Maya Deren

februarie 11th, 2008
Giorgio de Chirico - Mystere et melancolie d une rue, 1914Giorgio de Chirico – Mystere et melancolie d une rue, 1914

A long, long arm is laying slowly a flower on the street. A street as in a canvas by Chirico. Maya Deren is approaching, taking the flower. We cannot see her face, only her shadow is taking shape on the wall and on the street.

We can briefly note the back of a person somewhere on the right. A person dressed as a nun, a black mantle with a hood: passing the street, taking the corner, disappearing.
Maya is taking the stairs up to her house, holding the flower in her hand. We can see only her shadow on the wall.

She’s knocking at the door, then trying to open it, by pushing the handle. She’s taking out the key from her satchel. She’s loosing the key, that’s riding down the stairs, one stair at a time. Maya is going down the stairs, one stair at a time, is taking the key back.
She’s unlocking, going inside.

There are newspapers in a mess on the floor. A loaf is on the table with a huge knife wedged in. The knife is detaching from the loaf, falling on the table.
Maya’ s going toward the stairs to the bedroom. The phone is lying on the stairs out of cradle. She is passing around it and continues her way up the stairs to the bedroom. We can see only her shadow.
The bed is in a mess. The black veil is moving slowly in front of the open window.

She’s going down to the living room. We can see only her shadow. A gramophone is on a small table near an armchair. The gramophone is running, without a sound. She’s stopping it.
She’s sitting down in the armchair, closing her eyes.

The story seems to move behind her eyelids.

The person dressed as a nun is passing the street, holding the flower in her hand. We see her from the back. She’s turning her face toward us, we can see that there is no face under her hood, but void.

Maya is following the nun. Now we can see her, no more her shadow. The nun is taking the corner, disappears.

Maya is taking the stairs up to her house.

She’s pushing the door, going in.

She’s advancing to the stairs inside. The huge knife is lying on the stairs. She is passing around it and continues her way up the stairs to the bedroom.

The bed is in a mess, the phone is lying on the bed, out of cradle. We can spot the shadow of the huge knife under the quilt.

The black veil is moving slowly in front of the open window. Maya is approaching the window, bending on it, back against the window.

She’s going down to the living room.

The gramophone is there, on the small table near the armchair. The gramophone is running, without a sound. She’s stopping it.

The first Maya is still lying in the armchair, seemingly dreaming.

The second Maya is at the window, watching the street where…

The person dressed as a nun is passing the street, holding the flower in her hand. We see her from the back. She’s turning her face toward us, we can see that there is no face under her hood, but void.

Maya is following the nun. The nun is taking the corner, disappears.

Maya is taking the stairs up to her house.

The Maya that is at the window shows the key between her lips.

She’s playing with the key, between the lips, in her hand, between the lips, in her hand.

Meanwhile the Maya from the door is pushing the handle, going in.

The huge knife is lying on the small table near the armchair where the first Maya is sleeping.

The person dressed as a nun is raising the stairs up to the bedroom, holding the flower in her hand.

Maya is following her on the stairs, shaking terribly on each stair, as in an earthquake.

The person dressed as a nun enters the bedroom.

The bed is in a mess. She is laying the flower on the bed. There is no face under her hood, but a small mirror.

Maya is still lying in the armchair. The new Maya is watching her from somewhere near the ceiling. Then she is approaching the window, watching the street where…

The person dressed as a nun is passing the street, holding the flower in her hand. We see her from the back. She’s turning her face toward us, we can see that there is no face under her hood, but void. Void, or a mirror?
Maya is following the nun. The nun is taking the corner, disappears.

Maya is taking the stairs up to her house.

The Maya that is at the window shows the key between her lips.

She’s playing with the key, between the lips, in her hand, between the lips, in her hand.

The key becomes a huge knife, the huge knife becomes a key, the key becomes a huge knife, the huge knife becomes a key.

Meanwhile the Maya from the door is pushing the handle, going in.

The two other clones are sitting at the table, looking at her. She joins them.

The first Maya is still lying in the armchair.
The three clones are watching the huge knife that is lying on the table. The huge knife becomes a key. The key becomes a huge knife. The huge knife becomes a key. The key becomes a huge knife. They look at each other more and more horrified.

One of the clones is suddenly near the armchair. She is wearing special glasses, and is holding the huge knife. She is getting closer and closer to Maya’s throat.

Maya opens the eyes, and notes her clone with the huge knife just near her throat.

The clone becomes suddenly a man, Alexander Hammid, Maya’s husband. He’s bowing towards Maya.

Then he is taking the stairs toward the bedroom. The bed is in a mess. Maya is lying under the quilt. The mirror that has been under the hood of the person dressed as a nun is lying now on the bed table. The man breaks the mirror and throws the parts through the window. A clone of Maya is watching for the parts of the mirror somewhere on a plain.

The man is again out, taking the stairs up to the house. The flower is lying on the stairs. The man is taking the flower, opens the door and goes in. There are newspapers in a mess on the floor. Maya is lying on the armchair. She’s dead. Her throw has just been cut and blood is still flowing.

You can see images from the movie and watch it as a video at:

http://updateslive.blogspot.com/2007/10/meshes-of-afternoon.html

Enjoy!

Poveste pentru adulti

februarie 11th, 2008

Acum douazeci de ani lucram ca taximetrist în scopul de a-mi întretine familia.
Într-o noapte am fost solicitat pentru o comanda la orele 2:30 a.m., cladirea unde eram chemat, era complet în intuneric, cu exceptia unei singure lumini la o fereastra de la parter…
În asemenea circumstante, multi taximetristi ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un minut si apoi ar pleca… daca nimeni nu-si facea aparitia. Dar, pentru ca eu am vazut multi oameni care depindeau de un taxi, fiind singurul lor mod de transport, am asteptat cu rabdare sa apara solicitantul, insistând claxonatul.
Daca nu mi se parea un pericol, întotdeauna mergeam la usa clientului, bateam sau sunam cu insistenta, pâna aparea cineva.
Deci, am mers si am batut la usa. \”Trecuse un timp foarte scurt\”… si mi-a raspuns vocea firava, a unei persoane mai în varsta.
Auzeam un zgomot venit din interior, care parea ceva care era tras pe pardosea.
Dupa o pauza lunga, usa s-a deschis si a aparut o femeie, mica de statura, în jur de vreo 80 de ani, care se afla în fata mea. Purta o rochie colorata si o palarie mare dintr-un material catifelat, ceva asemenator cu o femeie dintr-un film al anilor ’40…
Lânga ea era o valiza mica de nylon, cea pe care eu o auzisem târsâind-o… Apartamentul arata în interior ca si cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile… Tot mobilierul era acoperit cu cearceafuri albe, asa cum multi procedeaza atunci când pleaca în vacanta pentru un timp mai îndelungat.
Pe pereti nu era nici un ceas, nici tablouri, pe mobile nici un bibelou, sau alte lucruri de ornament.
Intr-un colt era un panou plin cu fotografii. Totul mi s-a parut straniu…
La un moment dat, Doamna, pentru ca parea a fi o adevarata Doamna, mi s-a adresat spunându-mi:
\”Ati putea sa-mi duceti bagajul la masina?\”
Am dus valiza la masina si apoi m-am intors ca sa ajut femeia, care parea destul de nesigura pe picioarele ei. Ea m-a luat de brat ca sa se sprijine si am mers incet spre masina. A continuat sa-mi multumeasca pentru amabilitatea mea.
\”Nu e mare lucru\”, i-am raspuns, \”consider ca este normal sa procedez ca atare, încercând sa-mi tratez pasagerii asa cum as dori ca si mama mea sa fie tratata la rândul ei.
\”Oh, sunteti un baiat asa de bun!\” zise ea.
Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa unde trebuia sa ajunga si apoi m-a intrebat, daca mai înainte as putea s-o plimb putin prin centrul orasului… Nu era înca lumina afara. I-am raspuns ca \”Nu este nici o problema, dar ca nu este calea cea mai scurta pentru adresa unde dorea s-o conduc\”.

\”Oh, nu conteaza\” spuse ea. \”Nu ma grabesc. Eu acum merg spre azil…\”
M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ei erau
scanteietori…
\”Nu mi-a mai ramas nimeni din familie…\” a continuat
ea. \”Doctorul spune ca nu mai am mult timp…\”
In tacere am oprit ceasul de taxare.
\”Pe ce ruta ati vrea sa merg?\” am intrebat.
Pentru urmatoarele doua ore am condus-o prin oras.
Mi-a aratat cladirea unde odata… ea lucrase ca liftier.
Am condus-o prin cartierul unde ea si sotul ei au
locuit cand erau proaspat casatoriti. Am trecut prin fata unui magazin cu mobila, care odata fusese o sala de bal unde obisnuia sa mearga la dans pe vremea cand era
domnisoara… Uneori, ma ruga sa opresc in fata unor
cladiri sau colturi de strada contempland in tacere ceea ce o înconjura, ca si cum ar fi dorit sa retraiasca timpul trecut… al tineretii, al vietii ei.
Cum primele raze de soare începusara sa-si faca aparitia, mi-a spus dintr-odata:
\”Sunt obosita… Hai sa mergem unde trebuie sa ajung\”.
Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o daduse.
Era o cladire ieftina, o casa mica, cu un drum de parcare care trecea pe sub o portita. Doi barbati au venit imediat spre taxi cu un scaun rulant, ca sa ne întâmpine, Doamna fiind imediat instalata în scaun. Erau atenti si concentrati asupra fiecarei miscari pe care o facea femeia.
Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la
usa casei..

\”Cat va datorez?\” m-a întrebat Doamna, care îsi cauta portmoneul în geanta.
\”Nimic\” am zis eu.
\”Dar trebuie si tu sa te intretii\”, mi-a zis.
\”Nu va faceti griji… sunt si alti pasageri\” am raspuns eu. Aproape fara sa ma gândesc m-am aplecat si am îmbratisat-o ca pe mama mea, iar ea m-a strâns cu putere, de parca ar fi îmbratisat pe cineva apropiat…

\”Trebuie sa stii ca ai realizat un mare lucru, momente de mare bucurie pentru o femeie în varsta\” spuse ea. \”Îti multumesc din suflet.\”

I-am strans mana si apoi am plecat in lumina diminetii.
In spatele meu, o usa se inchisese… Era ca si sunetul de incheiere a unei vieti…
Nu am mai luat alti pasageri in tura aceea de lucru, eram prea bulversat.
.
Am condus pierdut in ganduri… Pentru restul zilei de-abia am mai putut vorbi. Ma cuprinsesera emotiile si trairile triste ale acelei Doamne.
Mi-am pus întrebarea ce s-ar fi întâmplat cu acea femeie, daca dadea peste un taximetrist mânios sau unul care ar fi fost nerabdator sa-si termine tura si sa-si încaseze banii?…
Ce-ar fi fost daca as fi refuzat sa iau comanda, sau doar sa claxonez o data si apoi sa plec?..
Privind retrospectiv, nu cred ca am facut ceva mai important in intreaga mea viata. În lumea pe care o traim, suntem conditionati sa credem ca vietile noastre se invartesc în jurul unor momente marete, instantanee, dar de mare importanta. Deseori însa, aceste momente marete ne iau prin surprindere – frumos împachetate pe care însa unii le-ar considera ca ceva infim, ceva neînsemnat.

OAMENII S-AR PUTEA SA NU-SI AMINTEASCA EXACT DE CEEA CE AU FACUT SAU CEEA CE AU SPUS, DAR INTOTDEAUNA ISI VOR AMINTI DE FELUL CUM I-AI FACUT SA SE SIMTA!!!

Viata aceasta s-ar putea sa nu fie \”petrecerea\” pe care o speram, dar cât timp suntem aici, pe Pamânt, putem \”dansa\”. In fiecare dimineata cand deschid ochii, imi spun: \”Ziua de azi este o zi speciala!\”
Amintiti-va asta, prietenii mei: nu ne mai putem intoarce niciodata în trecut, acesta e singurul Show pe care il jucam – ASTAZI.
Trateaza oamenii în felul în care ai vrea TU sa fii tratat ! Respecta aproapele si ajuta-l când are nevoie, ca lumea sa fie mai buna, mai întelegatoare, sa dispara egoismul si fuga dupa arginti.
FACI BINE, AI BINE.

* primita de la un corespondent din Paris

Echilibru

februarie 11th, 2008

Apropierea realitatii, autor Nikolaos Matsoukas

februarie 11th, 2008

In mod sugestiv, s-ar putea spune ca organele perceptive ale omului, simturile si intelectul, intelese ca o unitate functionala, fac ca insusi omul sa devina un interpret al mesajelor emise de realitatea cosmica. Prin urmare, realitatea universului este pur si simplu tradusa in limbajul stiintific si filozofic, iar in cadrul acestei traduceri se pot identifica limitele obiectului de cunoastere accesibil si abordabil, precum si limitele capacitatii cognitive a omului.

Inainte de a se identifica partea nevazuta a materiei, limbajul filozofic, pe care il adoptase teologia bizantina si, in general, orice teologie, intelegea intotdeauna prin nevazut ceva subtil, statornic, inteligibil, ideal, spiritual. Toate aceste terminologii care s-au incetatenit in special in spatiul filozofiei dualiste, tintesc spre distinctia dintre lumea material sensibila si cea a realitatii ideale. Prin urmare, cea de-a doua lume nu e altceva decat o creatie a intelectului; limbajul, care interpreteaza aceasta creatie, vrea sa ne conduca la o realitate radical diferita de cea sensibila, la cea „nevazuta”. Acum stim insa, ca cea mai importanta parte a realitatii materiale este nevazuta si ca poate fi apropiata prin instrumente inventatede geniul uman. E firesc ca si aici sa existe limite, atat pentru capacitatea cognitiva, cat si pentru gradul de apropiere a acestei realitati invizibile. Conform Simbolului de credinta, Dumnezeu e creatorul „vazutelor tuturor si nevazute lor”. Acum intelegem ca cele nevazute ale filozofiei si teologiei nu erau simple inventii arbitrare. Cele „nevazute” inseamna limite in apropierea cognitiva a realitatii. Prin urmare, filozofia si teologia au plasmuit in mod corect acest termen.

Cuceririle fizicii moderne pun probleme serioase gnoseologilor; realismul si idealismul are multe de invatat de la imaginea cosmosului pe care ne-o prezinta, prin instrumentele faurite si prin simboluri, fizica contemporana. Simturile noastre si capacitatea perceptiva a mintii prind o imagine a lumii care este in mod sigur departe de realitatea „integrala”. Si dupa cum se poate usor intelege, intelectul (prin apropiere matematica, de exemplu) poate si singur, inainte chiar de a se face experienta practica, sa avanseze atat de mult in cunoasterea lumii, incat sa lase simturile cu mult in urma. Iar cele simtite de om sunt doar rezultatele energiilor, care sunt nevazute. Sunetele, lumina, varietatea culorilor, de exemplu, nu sunt nimic altceva decat transformari cantitative ale energiilor, miscarilor si vibratiilor. Frecventa vibratiilor provoaca diversitatea de reactii. Simturile noastre nu percep singure radiatiile electromagnetice, undele radio, razele X sau Y, iar cand simtim aceste lucruri, aceasta se datoreaza numai instrumentelor faurite de om – prin care, cu toate acestea, nu se percepe altceva decat realitati ale transformarilor cantitative.

Nu cunoastem ce sunt aceste lucruri in esenta lor, ci percepem doar cateva rezultate cantitative. Pentru a exemplifica, ma voi referi la undele radiomagnetice, care se transforma in imagini si sunete, la razele infrarosii, care devin caldura, si la cele ultraviolete, care provoaca reactii chimice. Vedem lumina si nu stim ce este in esenta sa; nici chiar descrierile stiintifice nu epuizeaza tema in consens; de fiecare data se aduc noi descrieri si noi imagini. In cele din urma, simturile si intelectul impun o viziune asupra lumii care doar prelungeste conceptia prima si „primitiva” despre lume si lasa nedeterminat restul realitatii, despre care nu se poate avea o imagine precisa si, cu atat mai mult, nu se poate elabora o conceptie teoretica asupra ei. Omul se afla in situatii limitate; el insusi este marginit, iar pasii sai se misca in hotare determinate.

In acest context, n-ar fi fara sens inca o referire la datele stiintifice, pentru o mai buna evidentiere a conditiei umane limitate. Omul nu poate prinde deodata si exhaustiv toate fenomenele; nu detine acest „spirit rafinat”, cum l-ar numi Pascal, in asa mod incat sa fie capabil sa inteleaga imediat si nemijlocit adancimea tuturor lucrurilor. Prima limita in aceast sens a trasat-o M. Planck; dupa care omul nu poate percepe un fenomen a carui actiune este mai mica de cat o anumita marime; este asemenea ceasului, care nu poate masura mai putin de o secunda. S-ar spune ca si omul, ca si ceasul, este in asa fel construit, incat sa ramana ingradit in campul constantei h a lui Planck. Pe de alta parte, de oricate mijloace tehnice ar dispune cineva, nu ar putea observa distinctia dintre doua puncte departate intre ele cu o miime de milionime de milimetru, ci le vede ca pe un singur punct. Aceasta prima lungime este o circumscriere limita, care indica pozitia omului in conditia sa, ea insasi limitata. La fel, viteza luminii c, dupa cum ne spune Einstein, pune frau omului, lasandu-l departe de nemarginirea universului. E usor de inteles, totusi, ca punctele limita nu privesc atat lumea, cat capacitatile cognitive ale omului. In cele din urma, ceea ce omul cunoaste construieste apoi ca imagine, traducere si limbaj, care doar ii reprezinta realitatea.

Aceste situatii limita nu privesc numai stiintele naturale luate in parte, ci indica si definesc toate situatiile limita ale fiecarei stiinte in parte. De exemplu, un istoric si un arheolog n-ar putea sa afirme ca sunt in masura sa cerceteze domeniul lor de cunoastere exhaustiv si sa-l descrie la perfectie. Si dificultatile nu provin numai de la informatiile de la sine inteles fragmentare, ci de la natura insasi de la limitele capacitatii perceptive a omului. In cazul teologiei, poate ca dificultatile sunt mai mari decat in cercetarea universului fizic, intrucat obiectul spiritual de cunoastere, ca varietate a monumentelor, cere insufletire si evaluari mai largi, o viziune intregitoare a elementelor dispersate.

Astazi, desigur, filozofia si stiinta au renuntat aproape definitiv la orice incercare de urmarire a „esentelor” lucrurilor. Sensul esentei nu mai are nici un continut si de multe ori devine stanjenitor. Acum stiinta descrie doar proprietati, relatii si intamplari si isi face aplicatiile ei.

Astazi, desigur, filozofia si stiinta au renuntat aproape definitiv la orice incercare de urmarire a esentelor lucrurilor. Sensul esentei nu mai are nici un continut si de multe ori devine stanjenitor. Acum stiinta descrie doar proprietati, relatii si intamplari si isi face aplicatiile ei.

Filozofia, care urmeaza intotdeauna in mod necesar stiintei, s-a orientat si ea la randul ei, asa cum bine se cunoaste, spre indepartarea esentei. Si la acest capitol aristotelismul este parasit cu raceala. Stiinta si filozofia au incetat sa dea definitii. Aceasta, insa, inseamna progres sau constientizarea limitelor cognitive inguste ale intelectului? Putem spune ca vanarea „esentei” a constituit doar un lux fara scop si daunator? Aceste taioase intrebari nu pot fi intampinate atat de usor. In adancimea ei, problema oricarei esente ramane deschisa. Cu alte cuvinte, universul, microscopic si macroscopic, este foarte diferit de ceea ce vedem. Cu certitudine, exista cele vazute si „cele nevazute”. De altfel, omul nu stie ce reprezinta cu exactitate chiar toate cele pe care reuseste sa le invete – sau, mai corect, in ce sector al lumii si al vietii se incadreaza acestea.

In afara de aceasta, perceptia noastra este prinsa intre doua reprezentari opuse in ceea ce priveste viziunea asupra lumii: a continuitatii si a discontinuitatii. Paradoxul e ca ambele reprezentari sunt valabile concomitent, incat sa oblige cercetatorul, pentru moment, sa nu adopte legea (ne)contradictiei. Sensurile continuitatii si discontinuitatii erau conturate inca din antichitate de matematica speculativa; se refereau la sume si marimi. Sumele sunt: l) separate sau distincte si discontinue, inregistrabile in multimea de unitati contabile, si 2) continue si divizibile la infinit (cu cifre zecimale neperiodice). In ochii fizicianului contemporan lumea se prezinta, in acelasi timp, continua si discontinua. Pe de o parte, stim ca lumea este continua si unica, dar, totodata, pe de alta parte, constatam si miscarile corpusculilor de baza. Heisenberg intreaba: „Lumina este unda, sau ploaie de fotoni”. Teoreticienii si filozofii fizicii incearca sa interpreteze cum putem concepe lumea continua si discontinua; cum, de exemplu, lumina este si unda, si ploaie de corpusculi de baza. Sa fie ambele valabile, in acelasi timp, sau aceste conceptii sunt doar perceptii ale noastre in cadrul posibilitatilor cercetarii fizice? Cu alte cuvinte, alta e realitatea si alta imaginea pe care o vedem si o stim despre realitate. Cu certitudine, limbajul matematicilor concepe intr-un mod neintrecut continuul, dar vine cercetarea in parte a elementelor fizice si descopera discontinuul. Nu lipsesc nici incercarile de impacare, asa incat cele doua sa nu fie opuse, ci sa se completeze. Simturile noastre, observatiile, cercetarile in parte si experientele faramiteaza lumea si prezinta discontinuitatea ei palpabila in fata noastra. Consideratia macroscopica a cercetarilor si datelor experimentale insa, dimpreuna cu limbajul matematic, proiecteaza proprietatea de continuitate a realitatii globale. Cu toate acestea, teoreticienii insista ca lumea reala ramane „nevazuta” si neinteleasa, rara ca aceasta sa insemne ca lumea cunoasterii stiintifice nu este reala; ar putea indrazni cineva sa spuna ca aceasta constituie doar o parte a realitatii, a celei accesibile si abordabile.

In lumina premizelor de mai sus, s-ar putea distinge sensurile de obiectiv si subiectiv, dupa ce, bineinteles, se va fi facut dispensarea de intelesurile curente si comune, care nu pot fi considerate drept stiintifice. Ca obiectiv ar trebui sa se considere, in primul rand, insasi realitatea accesibila si abordabila, si chiar si cea inaccesibila, care constituie necunoscuta X; cu alte cuvinte, insasi realitatea, indiferent de gradul la care ar putea intelectul sa o cucereasca. Deci, obiectivitatea nu este doar concretul si cunoscutul. ci orice obiect de cunoastere care este abordabil. De aceea prin obiectiv nu intelegem intotdeauna constantul si sigurul ci insusi obiectul de cunoastere, care se ofera spre cunoastere si incadrare in el. Astfel, am spune ca subiectivitatea constituie intotdeauna un ochi care vede si considera realitatea, o face o parte a sa – sau, altfel spus, se incadreaza acestei realitati si o poseda. Prin subiectiv, deci, nu intelegem neobiectivul, arbitrarul, neacoperitul sau alte improvizatii facute de naivi si intelectuali, distinsi prin instruirea lor nefilozotica. In ultima analiza, subiectivitatea este o categorie speciala a realitatii; am spune ca e instrumentul care intelege realitatea ca participare si cunoastere. Acest instrument, impreuna cu insasi cunoasterea, constituie subiectivitatea, existenta globala a unei fiinte ganditoare, senzorul general care cuprinde realitatea. Putem intelege corect subiectivitatea filozofilor existentialisti, asa cum a consacrat-o in principal Kierkegaard: nici irationala nu este, nici aberanta si nici doar o simpla functie sentimentala, ci senzorul general, instrument cu functii multiple, in care se incadreaza si ratiunea, care se familiarizeaza, am spune, cu realitatea dinaintea sa. De aceea, cand relatia dintre a fi si a cunoaste, subiectiv si obiectiv, se impleteste fara rigiditati vatamatoare, obiectivitatea si subiectivitatea par a fi acelasi lucru.

S-ar putea afinna, in consecinta, ca in conditii in care nu exista nici un gen de „schizofrenie”, obiectivul si subiectivul se afla intr-un raport organic si functional; aceasta ivire a constiintei de sine din adancurile obiectivului nu numai ca nu se rupe de realitate. ci pune in lumina insasi realitatea, atat cat poate sa o puna in lumina. Si, fireste, aceasta punere in lumina, ca subiectivitate, este pentru fiintele simtitoare si ganditoare singura realitate. Dincolo de aceste limite, nici o simtire si nici un limbaj nu poate spune ceva. Astfel, intrucat se recunoaste aceasta marcare a granitelor obiectivului si subiectivului, in orice stiinta speciala in parte nu mai exista nici un pericol de deviere; fiecare cercetator isi constientizeaza foarte bine rolul sau, corespunzator domeniului sau de cunoastere si metodelor de cercetare ale acestuia, si se lupta pentru orice cucerire a obiectivului, cu alte cuvinte pentru a face obiectivul subiectiv. Urmand acest drum, persistenta asupra domeniului care este cercetat si alegerea metodelor analoage corecte, proprii stiintei specialc respective, sunt premize necesare. Dintr-o astfel de cercetare rezulta si limbajul adecvat, care da sens realitatii; in alt chip, obiectivul oricare ar fi el si oricat ar fi de mic sau de mare, ramane fara sens: s-ar putea spune ca sensul este doar ceea ce descrie prin limbajul sau o fiinta ganditoare. Alte sensuri nu stim. Aici se cade sa las deschisa problema dezbaterii dintre rationalism si empirism: cunostinta si limbajul sunt in imediata dependenta de ratiune, sau de lucruri? Ambele directii, insa, sunt de comun acord ca limbajul este acela care, prin functia sa descriptiva, da sensuri, asupra carora putem discuta.

Cu absolutivitatea care il caracterizeaza, Wittgenstein declara ca limitele realitatii sunt demarcate numai de limbaj; orice lucru care se afla dincolo de limitele acestea constituie sigur un „non sens”. Acest punct de vedere necesita destula atentie: „non sensul” acesta nu inseamna ca dincolo de limitele lingvistice nu exista nimic si ca orice „non sens” ilustreaza aceasta inexistenta;desigur, „non sensul” nu inseamna nici ca realitatea unica si „integrala”, in ceea ce priveste conceperea ei, este aceasta care este descrisa in cadrele limbajului rational. Dimpotriva, aceasta afirmatie arata ca, nu exista alte posibilitati pentru producerea altor sensuri care sa corespunda lucrurilor. Se refera, deci, doar la posibilitatile cognitive si nu la altceva. Neindoielnic, acest punct de vedere este corect, mai ales atunci cand interpretarea are in vedere elucidarile mentionate mai sus. S-ar putea ridica, totusi, o singura obiectie: ca limbaj nu trebuie acceptat doar ceea ce, ca simbol semantic, provine din experienta. Si ratiunea poate concepe aspecte ale realitatii si in colaborare cu experienta sa plasmuiasca un limbaj propriu, indraznet. Apoi, probabil, pot fi pline de sens nu numai expresiile lingvistice, ci si diversele moduri de viata si insasi tacerea. Toate acestea pot fi adoptate ca mijloace legitime in spatiul stiintei si al filozofiei. Divergenta, deci, se localizeaza in cadrul limbajului si al sensurilor.

De altfel, insusi Wittgenstein afirma ca atunci cand nu se poate spune nimic, trebuie sa se taca. Care este, insa, sensul acestei taceri? Sau, mai bine spus, aceasta tacere este un „non sens”? In fata acestei probleme si intrebari nu stiu in ce masura un om de stiinta sau un filozof poate sa ramana indiferent. Negresit, este necesara o intampinare a problemei. Pentru moment domneste tacerea; mai tarziu, probabil, cuvantul va deveni posibil. Fiindca nici un limbaj stiintific sau filozofic nu a ramas vreodata static sau pietrificat. Exista multa plasticitate in comportamentul lingvistic al omului, si datorita acestei capacitati plastice de exprimare a intelectului s-a realizat progresul in spatiul culturilor. Niciodata omul nu s-a indepartat de lucruri, dar nici nu s-a legat intr-atat incat sa consacre in cadrul stiintelor si al cugetarii un limbaj unilateral si fosilizat, lipsit de orice dinamism. Limbajul este vehiculul gandirii, al cercetarii, al cunostintelor si al tuturor cuceriri lor in diversele sectoare ale obiectului de cunoastere; si dupa cum vehiculele, prin progres, se perfectioneaza continuu, asa si instrumentul lingvistic dobandeste mai multa flexibilitate si bogatie. De altfel, din punct de vedere etnologic, antropologie si psihologic, acest lucru este certificat: limbajul a dobandit flexibilitate si caracter stiintific, dupa cum a devenit si speculativ, impunand conceptele, judecatile si silogismele. Intrucat cauta sa evite lumea faramitata a lucrurilor de acelasi gen. Extrem de justa pare observati a lui B. Russell, care spune ca a trebuit sa treaca secole pentru ca omul sa inteleaga ca un lucru este dualul si altul doua lucruri concrete.

Limbajul nu se poate dezvolta stiintific si filozofic, fara capacitatea de abstractie; ramane in cadre primitive si neevoluate, fiindca pierde privirea speculativa a considerarii macroscopice si integratoare a lumii si a vietii. De aceea si limbajul matematic detine nenumarate posibilitati prin care omul poate sa apropie cele mai subtile si complexe aspecte ale realitatii. Poate contribui chiar la construirea instrumentelor care ridica la nesfarsit posibilitatile de lucru, fapta si calcul. Astfel, cu cat matematici le devin mai mult speculative si abstracte, cu atat aplicatiile practice vor da rezultate neinchipuite. Cu alte cuvinte, aplicatiile se fac pe un camp intins si dau rezultate excelente, intrucat se sprijina pe o viziune abstracta si macroscopica a realitatii, exact dupa cum se intampla cu limbajul.

Daca limbajul stiintific s-ar fi inglodat in lumea marginita a simturilor, cu certitudine nu am fi avut nici un progres. Am fi pierdut din fata noastra aceasta imagine dinamica si integrala in masura in care aceasta e posibila – a realitatii universale, campurile „nevazute”, fortele de atractie, intr-un cuvant, structura geometrica a universului, asa cum a vazut-o ochiul lui Einstein. In Grecia antica, oamenii de stiinta, care erau si filozofi, au armonizat intr-un anume mod metafizicul cu fizicul, speculativul cu practicul si, in acest mod, s-au condus catre admirabile conceptii si aplicatii.

Astfel, limbajul nu numai ca anunta cunostintele dobandite, dar, totodata, vine in ajutorul efortului pe care il depune cercetatorul in cucerirea realitatii. In timp ce exprima sensuri, limbajul da si posibilitati de adaptare la lucruri. Se impune, insa, o anumita atentie, pentru a nu ajunge sa fie incatusat in spatiul stramt care da sensul. Ca vehicul al gandirii, asa cum s-a spus, se perfectioneaza in ceea ce priveste eficacitatea sa dinamica. De aceea – si in aceasta privinta au absoluta dreptate filozofii analisti – limbajul insusi are nevoie de o permanenta purificare de elemente sclerozate, tautologice, „fara sens”, retorice. In acest context, logica si gnoseologia au primul cuvant: sa exerseze spiritul cu exactitatea si austeritatea termenilor stiintifici si filozofici-. Acest aport este considerat ca lucrare a filozofiei si, cu certitudine, filozofia analitica isi revendica un loc aparte, intrucat a tras semnalul de alarma: limbajul trebuie sa fie purificat continuu; sa devina emitator si vehicul de sensuri; altfel nu ofera nimic, nu interpreteaza lumea si viata si nici nu se poate sti care este apropierea realitatii. Cu toate acestea, de oricata plasticitate ar dispune ratiunea, un lucru este sigur, si este legata de acesta: In ultima instanta, cuvintele trebuie sa aiba acoperire experimentala sau sa aduca in minte o imagine a universului si a functionalitatii sale.

www.crestinortodox.ro

Obsesiile colonelului Chavez

februarie 11th, 2008

Pentru Hugo Chavez, presedintele Bush este diavolul insusi. Cum o stim de la Jean-Francois Revel, obsesia anti-americana apartine deopotriva extremei stangi si celei drepte.

In Venezuela asistam la triumful populismului tot mai radical asociat cu guvernarea colonelului Hugo Chavez. Cum s-a vazut si la intalnirea din septembrie de la Havana, miscarea de nealiniere nu este decat o trambulina pentru ambitiile oraculare ale unor lideri scapati de sub control precum presedintele Iranului Ahmadinejad si protodictatorul de la Caracas.

Ma refer acum la experienta venezueleana intrucat avem de-a face cu o democratie ce parea consolidata si chiar functionala, care se confrunta cu pericolul instaurarii unui autoritarism personalist si al naruirii achizitiilor liberale.

In ultimul timp, Chavez vorbeste tot mai des despre posibilitatea instaurarii unei presedintii pe viata. Unul dintre criticii sai cei mai redutabili este Teodoro Petkoff, fost militant stangist, anatemizat candva de Castro si de Brejnev, convertit la valorile liberal-democratice si posibil candidat prezidential.

Ramane de vazut daca Daniel Ortega, sandinistul ales presedinte al Nicaragua, va merge pe linia lui Chavez („stanga carnivora”) ori mai degraba aceea a ceea ce unii numesc, precum Alvaro Vargas Llosa, o „stanga vegetariana”.

Dupa o perioada dictatoriala, reprezentata de regimul militar al lui Perez Jimenez, Venezuela si-a reafirmat vointa pluralista prin alegerea in 1958 ca presedinte a lui Romulo Betancourt.

A urmat o perioada in care viata politica a tarii a fost dominata de sistemul bi-partidic: competitia s-a desfasurat intre social democrati si crestin democrati, iar stanga extrema parea lipsita de sanse reale dupa infrangerea miscarilor de gherila din anii ‘60.

Evident, bogatiile naturale, si in primul rand petrolul au jucat un rol decisiv in cresterea economica si au intretinut mirajul unei prosperitati longevive.

Ulterior, s-a produs o deteriorare a sistemului politic prin nenumarate scandaluri legate de coruptie, o scadere masiva a nivelului de trai, precum si o polarizare economica tot mai acuta.

Criza sociala s-a agravat, oferind prilejul demagogilor populisti sa porneasca noi atacuri nu impotriva derivelor democratiei, ci impotriva sistemului ca atare.

Hugo Chavez s-a angajat pe linia acestui atac impotriva institutiilor pluraliste atunci cand a condus un puci impotriva regimului democratic in 1992.

Modelul sau politic este Simon Bolivar, figura devenita mit a luptei de emancipare latino-americana din secolul al XIX-lea. Bolivar este eroul cu care Chavez se identifica total, el declarand adeseori ca se considera reincarnarea acestuia.

Bolivar insusi a fost un personaj contradictoriu: pe de o parte, a fost o figura autoritara, dedicata intaririi institutiilor centrale, pe de alta parte, a fost cel care a sustinut fara ezitare intarirea statului de drept si a garantiilor libertatilor civice.

In raport cu Statele Unite, Bolivar a manifestat admiratie pentru George Washington drept „cetatean-erou” ideal. Pe de alta parte, acelasi Bolivar, ca si urmasii sai actuali gen Castro, bolivianul Evo Morales, Ortega ori Chavez, a denuntat „imperialismul yankeu” acuzandu-l de a fi sursa injustitiilor si mizeriei din America Latina.

Pentru Fidel, convertirea lui Chavez la radicalismul de stanga a fost un adevarat dar ceresc. Fara sa-i pese de costuri, Chavez a declarat ca este vital sa se puna capat izolarii economice a Cubei de dupa colapsul blocului sovietic: petrolul venezuelean este acum oferit generos lui Castro pentru a permite supravietuirea dictaturii tropical-staliniste.

Jocul lui Chavez este de a intari relatiile cu Fidel spre a mosteni, chiar din mainile acestuia, mantia de lider al unei revitalizate miscari continentale impotriva „hegemonismului nord-american”. Demonizarea lui Bush serveste ca ingredient pentru o tot mai vituperanta propaganda anticapitalista.

Eroii lui Chavez sunt Bolivar, Peron, Che Guevara si Castro. Mai nou, Noam Chomsky, faimosul lingvist specializat in atacuri impotriva capitalismului liberal. Asemeni lui Castro, a facut tot posibilul pentru asfixierea societatii civile, neutralizarea sindicatelor independente si strangularea presei libere.

Pe scurt, in numele luptei impotriva coruptiei si saraciei, Chavez, ca si Castro in Cuba dupa revolutia din 1959, a reusit treptata subminare a institutiilor fundamentale ale democratiei liberale. De ce insist asupra acestor elemente?

Pentru ca ele imi par a oferi chei interpretative pentru priceperea pericolului populismului anti-sistemic in Romania contemporana. Este vorba despre sindromul extremismului salvationist, o patologie politica si morala care poate subrezi ori chiar distruge edificiul democratic.

Legenda secolelor (La légende des siècles), de Victor Hugo

februarie 11th, 2008
Julius Schnorr von Carolsfeld (1794-1872): Ruth pe câmpul lui Booz, 1828Julius Schnorr von Carolsfeld (1794-1872): Ruth pe câmpul lui Booz, 1828

Victor Hugo (1802-1885) este teoreticianul si principalul reprezentant al scolii romantice, prin Prefata la drama Cromwell (1827). În activitatea sa literara ampla, de poet, dramaturg, romancier, abordeaza si revolutioneaza genurile literare fundamentale, cuprizând în creatiile sale variate ipostaze ale existentei umane.
Prin convingerile sale democratice, prin prezenta sa în iuresul Revolutiei de la 1848 si în luptele politice ale epocii pentru republica, el este pentru poporul francez simbolul poetului militant pentru ideea de libertate.
Opera poetica monumentala cuprinde un registru liric bogat, abordând teme general-umane: iubirea, meditatia pe teme fundamentale filozofice, dragostea de patrie, natura, elogiul progresului uman. Volumele de poeme care l-au consacrat sunt: Orientalele, Frunzele de toamna, Cântecele crepusculului, Vocile interioare, Contemplatii si Legenda secolelor, poem sociogonic.
Dramaturgia lui Victor Hugo, prin Hernani (1830), marcheaza victoria romanticilor asupra clasicilor. Pledând pentru teatrul în versuri, scrie dramele: Ruy Blas si Hernani, Regele petrece, Burgravii, dar si Lucretia Borgia, în proza. Romanele sale sunt ample, panoramice, interferând fantezia, lirismul cu detaliul istoric autentic. În proza româneasca s-au impus prin valoarea lor artistica: Notre Dame de Paris si Mizerabilii.
În creatia poetica a lui Victor Hugo este vizibila dorinta de a deveni \”cronicarul liric\” al vremii sale.

LEGENDA SECOLELOR

Epopee sociogonica ce-si propune evocarea poetica a originii si evolutiei societatii umane, a etapelor dezvoltarii omului. Se deschide cu un Imn închinat Pamântului, în care poetul subliniaza antiteza între vesnicia batrânei Terra si efemeritatea fiintei umane.
Cel mai reusit poem al primului ciclu al epopeii este Somnul lui Booz, inspirat din legenda lui Ruth si Booz.
Este poemul pacii patriarhale.

Booz adoarme si viseaza crescând din pântecele sale un stejar ce-si înalta crengile spre cerul albastru. Pe acest stejar începe sa urce o noua semintie omeneasca.

Booz, sleit de truda, dormea într-un târziu;
La arie lucrase din zori si pâna-seara;
Iar patul si-l facuse-n stiutul loc, afara,
Alaturi de merticul cu grâul auriu.
……….
Si un stejar, în visu-i, Booz vazu pe urma
Din pântec cum îi iese si creste-n cer mereu.
Urca pe el o ginta, lant lung ce nu se curma.
……….
Un neam nascând din mine ! E oare cu putinta ?
La vârsta mea s-ar crede sa dobândesc feciori ?
Când tânar esti, ai numai triumfatorii zori;
Din noapte iese ziua ca dintr-o biruinta;

Batrân, esti un mesteacan ce greu de iarna scapa,
Sunt vaduv, seara cade pe mine, singur sunt
Si-mi încovoi, o Doamne, fiinta spre mormânt,
Cum fruntea si-o apleaca-nsetatul bou spre apa !\”
……….
Adânca respirare a lui Booz în vis
Se îmbina cu zvonul de ape ce murmura.
Era în luna-n care-i blând totul în natura
Si crinii pe coline corola si-au deschis.

Si Ruth visa, iar Booz dormea în iarba-aproape;
Sunau talangi de turme, departe, tot mai stins;
O mare bunatate cadea din necuprins
Era în ora-n care vin leii sa se-adape.

Partea a II-a cuprinde mai multe portrete scrise în tonalitatea romancero-ului spaniol. În Cântec barbar este cuprinsa atmosfera de ansamblu a epocii.
Poemele subliniaza cresterea puterii otomane, moment în care apare chipul lui Vlad Tepes.

Biserici mutilate

februarie 11th, 2008

Capitolul 6

Valea Râmnicului Sărat

Situată la sudul judeţului, Valea Râmnicului Sărat nu a ţinut, administrativ, de actuala entitate teritorială, decât din 1968. Până la Unirea de la 1859, aceste pământuri au aparţinut Munteniei. După această dată, pentru câţiva ani, judeţul Râmnicu Sărat (Slam Râmnic) a avut reşedinţa în Focşanii Munteni.
În plan administrativ bisericesc, aşezămintele de pe Valea Râmnicului depindeau de Episcopia Buzăului care se afla în Muntenia, cu sediul la Buzău, în timp ce Vrancea arhaică şi Ţinutul Putnei ţineau de Episcopia Romanului, care se găsea în Moldova. Aceasta nu a împiedicat ca mănăstirile şi schiturile de pe Valea Râmnicului şi din Vrancea arhaică să fie într-o permanentă legătură. Schitul Poiana Mărului şi Mănăstirea Dălhăuţi au influenţat chiar naşterea vieţii monahale din Munţii Vrancei. Nu întâmplător, Schitul Vrancea (Valea Neagră) a fost înfiinţat sub influenţa spirituală a Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, iar între aceste aşezări monahale, cărţile de cult circulau de o parte şi de alta a frontierei, cu toate că ţineau administrativ de două ţări şi canonic, de două episcopii din ţări cu administraţie proprie. Se poate spune că lumina spirituală a Ţării Vrancei a venit, cel puţin în ultima parte a Evului Mediu, din partea acestor aşezăminte de pe Râmnicului Sărat.
Trebuie subliniată influenţa oraşului Râmnicu Sărat asupra vieţii religioase din această zonă de est a Ţării Româneşti. Aceasta s-a manifestat şi prin dependenţa directă a unor aşezăminte monahale de unele mănăstiri din Râmnic, cum am văzut deja în cazul unor mănăstiri din Focşanii Munteniei.
În această zonă de câmpie a Vrancei anului 2006 se găsesc câteva lăcaşuri de închinăciune ctitorite de dregători ai Ţării Româneşti. Dintre acestea se remarcă, de departe, Mănăstirea Coteşti şi fosta Mănăstire Bordeşti. La Bordeşti, arhitectura brâncovenească se îmbină melodios cu pictura lui Pârvu Mutu şi nu mai are nevoie de nici o prezentare. Din acest punct de vedere, fostul complex monahal de la Bordeşti reprezintă o culme a artei medievale româneşti de la jumătatea Evului Mediu, dar se găseşte într-o stare de ruină, în ciuda miliardelor investite. Eternizarea lucrărilor de restaurare nu face decât să transforme Bordeştii într-o ruină cu schele şi containere asemănătoare unui platou de filmare.
În acest capitol vom aduce în actualitate, pe lângă divinele fresce ale zugravului Pârvu Mutu, încă vizibilele ruine ale bisericii «Sfinţii Împăraţi» de la Dălhăuţi, cu al său trecut cultural, despre care nu mai vorbeşte nimeni.
Pe drumul care duce la Dălhăuţi se găseşte Mănăstirea Coteşti, ctitorită în jur de 1750, cu biserica «Sfânta Treime», la consolidarea şi restaurarea căreia se lucrează de ani buni şi nu se întrevede încă ziua izbăvirii. Închisă în 1959, mănăstirea a renăscut după 1989, dar se confruntă cu grave probleme financiare. Lăcaşul de la Coteşti este cea mai faimoasă construcţie bisericească din această podgorie a Vrancei. Ca şi la Bordeşti, lipsa banilor face ca această veritabilă cetate medievală, să nu poate fi utilizată pentru serviciul religios, fiind de mai bine de un deceniu încorsetată de schele, iar monahiile folosesc pentru cult sală improprie dintr-un imobil al aşezământului.
La ultimul punct al acestui capitol vom aminti lapidar şi câteva foste aşezăminte monahale din acest areal spiritual, din care nu au mai rămas decât biserici de mir şi mormane de bolovani acoperite de boscheţi. Trist pentru trecutul acestor foste lăcaşuri monahale este faptul că nicăieri, cu excepţia câtorva studii greu accesibile, nu pot fi găsite informaţii despre aceste vetre de sihăstrie românească. Cum nu avem nici monografii redactate de specialişti pentru aceste localităţi (excepţie Monografia Cârligele) lipsesc informaţiile minime pe care le-ar fi putut oferi acest gen de lucrare.
____________________________________________________________________________________________________________
. Nu există nici o lucrare de referinţă despre viaţa religioasă din zona de câmpie a Vrancei, respectiv despre Valea Râmnicului Sărat. Pentru a avea o imagine despre viaţa religioasă din această parte a Vrancei, fostă Slam Râmnic, putem consulta : Anuarul Eparhiei Buzău – 1935, Buzău, 1935 ; Petre Râpeanu, Ilie Dumitrescu, Coteşti. 500 Ani de existnţă, 1972 ; Ionel Budescu, Cârligele, o istorie scrisă şi trăită, Bucureşti, 20042. Fostul jurnalist Petre Abeaboeru are în pregătire două monografii despre localităţile Popeşti şi Urecheşti, în care aduce informaţii încă nepublicate despre aceste localităţi ale Slam Râmnicului.

6.1. Biserica Seminarului de la Dalhăuţi

«Trei turle stau ca o frumoasă podoabă deasupra acestei biserici şi corolarul lor se îmbină cu cerul senin» , scria în 1932 fostul stareţ Zosima Tărâlă despre majestuoasa biserică a fostului Seminar monahal de la Dăjhăuţi. După ce a fost mândria câtorva generaţii de seminarişti şi locul de pelerinaj al focşănenilor înstăriţi, semeaţa biserică cu trei turle cu hramul «Sfinţii Împăraţi» a ajuns, după desfiinţarea mănăstirii în 1959, o grămadă de ruine.
Mormintele ctitorilor Smaranda Perieţeanu şi Constantin Angelescu au fost profanate, oase se găsesc peste tot iar osuarul cripta bisericii seamănă cu un beci părăsit pe care se găsesc doar grafitti ale unor trecători lipsiţi de sfinţenie. Mai sunt şi amintirile lui Vasile Pârvan care, vizitând familia Râmniceanu, urca şi la schit. De asemenea, Nicolae Iorga a trecut chiar pragul bisericii în 1905, iar catapeteazma lăcaşului din Colecţia Muzeală a Mănăstirii, înfiinţată după 1989, arată măreţia lăcaşului distrus din ignoranţa celor din jur.
Într-o lume care încearcă să conserve trecutul religios al unui popor, semnul vizibil al legăturii sale cu divinitatea, prin tragismul lor, ruinele bisericii de la Dălhăuţi vor face într-o zi înconjurul lumii. Puţine imagini mai pot fi găsite astăzi într-o ţară cu vocaţie europeană precum lespedea Sfintei Mese de la biserica «Sfinţii Împăraţi», acoperită de ruine şi bălării, o imagine de coşmar care mai există doar în fosta Iugoslavie. Acolo însă a fost un război. La noi ne ruinează războiul nostru interior. Imagine simbol a raportării la trecut şi a dispreţului faţă de acel timp, gardul de sârmă ghimpată pus în bătaie de joc de fostul Inspectorat de Cultură pentru a evita căderea zidului peste vreun creştin curios, reprezintă nivelul nostru de civilitate şi spune totul despre respectul creştinului ortodox faţă de sacralitate.
Rare sunt ocaziile când se oferă creştinului secolului al XXI-lea priveliştea unui lăcaş de închinăciune care se năruie sub privirile celor din jur, fără ca nimeni să ia poziţie împotriva acestui dezastru iremediabil a patrimoniului religios naţional. Acest lucru se întâmplă la doar câţiva kilometri de oraşul Unirii.
Ridicată la jumătatea secolului al XIX-lea, între 1840-1855, de Smaranda Perieţeanu şi Constantin Angelescu din Focşani, pe timpul când arhimandritul Benedict, stareţul Mănăstirii Poiana Mărului, avea în grija sa şi Mănăstirea Dălhăuţi, biserica «Sfinţii Împăraţi» nu a rezistat mai mult de un secol. La fel şi clădirile fostului Seminar Monahal, deschis de Episcopul unionist buzoian, Dionisie Romano (1865-1873), din care nu au mai rămas nici măcar fundaţiile. Biserica are un plan de navă cu trei turle, cu un osuar la subsol şi un pridvor de lemn. Ocuparea mănăstirii de către nemţi, spre sfârşitul Primului Război Mondial, cutremurul din 1940, închiderea mănăstirii în 1959 şi cutremurul din 1977 au pus definitiv capăt unei biserici care a fost, cel puţin pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi primele decenii din secolul al XX-lea, centrul unei vieţii monahale, în care rugăciunea se împletea cu traducerea şi copierea textelor.
Aflată în vecinătatea Schitului Poiana Mărului şi având vii urmele prezenţei stareţului Vasile şi a lui Paisie Velicikovschi în obştea de la Dălhăuţi, viaţa monahilor de pe aceste locuri a fost una cu o bogată trăire spirituală şi activitate intelectuală. A fost unul din motivele pentru care Episcopul Buzăului, Dionisie Romano, l-a ales ca vatră pentru un Seminar Monahal, pe vremea când era locţiitor de episcop, în 1859. Începuturile vieţii monahale la Dălhăuţi se pierd însă, pe undeva pe la începutul celui de-al doilea mileniu. Cele mai recente descoperiri arheologice au scos la iveală fundaţiile unei biserici din secolele XI-XII.
În ceea ce priveşte istoricul mănăstirii, primele însemnări arată că pe la 1464 se vorbea despre Schitul Dălhăuţi, iar începuturile primei zidiri a bisericii «Izvorul Tămăduirii» trebuie căutate în acea vreme. După ce l-a bătut pe Vasile Lupu în 1637, Matei Basarab a descoperit această vatră monahală, pe care a transformat-o, din schit, în mănăstire. La 1810 s-a ridicat biserica de lemn «Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil». Mănăstirea a adăpostit una din cele mai importante biblioteci din România. Secularizarea averilor mănăstireşti din 1863 nu a pus capăt vieţii monahale de la Dălhăuţi. Cel mai important odor al mănăstirii a rămas peste ani Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. După alungarea monahiilor în 1959, Episcopia nu a mai putut să întreţină biserica «Sfinţii Împăraţi», pentru că legile timpului nu-i permiteau.
Întrucât este situată într-o zonă cu umiditate foarte mare, având un lac alături şi pânza freatică la suprafaţă, structura bisericii s-a slăbit treptat, fiind nevoie de consolidare, care nu s-a mai făcut. În 1986, anul în care Episcopia a instalat, din nou, monahiile la mănăstire, biserica era deja într-o stare jalnică. Cu toate acestea, dacă Episcopia ar fi vrut să salveze biserica putea să o facă, numai că la sediul Episcopiei de la Buzău începuseră din 1980 ample lucrări de reconstrucţie a Palatului Episcopal (zis şi brâncovenesc), Palat care a înghiţit pentru câţiva ani toate resursele economice ale Episcopiei, după modelul Casei Poporului de la Bucureşti. Astăzi Palatul este o bijuterie arhitectonică, dar biserica de la Dălhăuţi a dispărut pentru totdeauna.
Obştea condusă de stareţa Emilia Focşa (1927-2002) nu a putut decât să asiste neputincioasă la afârşitul bisericii şi ca să recupereze obiectele importante a organizat o Colecţie Muzeală, în care a fost adunat tot ce s-a mai putut salva din biserica «Sfinţii Împăraţi»: catapeteazma, cărţi de cult, icoane vechi, veşminte şi alte obiecte vechi. Probabil, din 2007, după intrarea României în Uniunea Europeană, în Vrancea se va aplica şi legislaţia comunitară, iar Sfânta Masă a bisericii «Sfinţii Împăraţi» nu va mai sta sub arşiţa soarelui, nici crucile ctitorilor ca nişte relicve din altă lume.
Din cele trei turle, care făceau mândria acestei biserici de la poalele pădurilor Vrancei, astăzi nu a mai rămas niciuna în picioare. Ultima a căzut acum câţiva ani, iar vântul şi ploile au grijă să termine lucrarea. Astăzi se mai aude, din când în când, zgomotul vreunei cărămizi ce se desprinde, după ploaie, din zidul bisericii şi se prăvăleşte peste Sfânta Masă. Mai rămân şi însemnările lui Nicolae Iorga despre frumuseţea Dălhăuţilor şi osuarul de sub biserică, cât or mai rămâne. Va urma apoi declasarea monumentului, scoaterea sa de pe lista monumentelor istorice şi în câţiva ani generaţiile următoare nici nu vor mai şti că la Dălhăuţi, în marginea unui lac rupt din poveşti, la umbra unei păduri răcoroase, cete de tineri monahi veniţi din toate părţile Vrancei la Seminar, cântau zi şi noapte, prin rotaţie, imnuri byzantine la strana bisericii ridicate de focşăneni. Din rugăciunea neîncetată a acelor tineri monahi nu au mai rămas decât amintiri consemnate pe cărţile de slujbă din Colecţia Muzeală.
Biserica «Sfinţii Împăraţi» se va adăuga listei nesfârşite de monumente religioase mutilate din cauza ignoranţei noastre. Paradoxal, în acelaşi timp, la sediul Episcopiei Buzăului şi Vrancei, din municipiul Buzău, la câteva sute de metri ce catedrala Episcopiei, ctitoria voievodului Matei Basarab şi a căpitanului Mănăilă, se ridică în anul de graţie 2006, simultan, două catedrale uriaşe, una mai mare decât alta. Numai cu banii care s-au băgat în fundaţiile unei asemenea construcţii s-ar fi putut restaura, din temelii, biserica seminariştilor de la Dălhăuţi, dar priorităţile conducătorilor Bisericii nu sunt monumentele trecutului, locurile, ci prezentul, pentru ca numele şi chipul lor să figureze pe zidul la miază-noapte a noilor catedrale, la capitolul ctitori.
____________________________________________________________________________________________________________
. Zosima Tărâlâ, Istoricul (monografia) Mănăstirii Dălhăuţi, Bucureşti, 1932, p. 12.
. În ciuda importanţei capitale pentru spiritualitatea medievală românească şi chiar europeană, Mănăstirea Dălhăuţi nu a captat interesul nici unui istoric sau teolog. Singura monografie rămâne cea redactată de Zosima Tărâlâ acum şapte decenii, pe care am citat-o mai sus. Câteva indicii despre Mănăstirea Dălhăuţi şi biserica «Sfinţii Împăraţi» pot fi găsite în Zosima Tărâlă, op. cit., pp. 12-13, 17 ; Gabriel Cocora, Mănăstiri din Eparhia Buzăului, vetre de cultură şi trăire românească, Buzău, 1987, pp. 247-250 ; Ionel Budescu, op. cit., pp. 217-242. Profesorul de istorie Ionel Budescu, originar din Bonţeşti (Cârligele), cel mai avizat cunoscător al istoriei Dălhăuţilor, pregăteşte o monografie despre Mănăstirea Dălhăuţi, lucrare care va aduce date noi privind viaţa religioasă a întregii regiuni.

6.2. Ruinele «brâncoveneşti» de la Bordeşti

În marginea satului Bordeşti, la doar câţiva kilometri de Drumul Naţional care coboară din Iaşii Moldovei spre Bucureşti se află, îngropată, în aluviuni, de mai bine de un secol, singura ctitorie în stil brâncovenesc de la extremitatea estică a Ţării Româneşti, fosta Mănăstire «Adormirea Maicii Domnului» . Aşezământul a fost ridicat de Căpitanul de Lefegii Mănăilă Mărăcineanu, pe vremea când Bordeştii făceau parte din Ţara Românească. Mănăilă este şi ctitorul Mănăstirii Recea, din apropierea acestuia. În 1699 construcţia bisericii a fost terminată, iar pictura a fost încheiată în 1722. Construcţia avea ziduri puternice, clădiri şi clopotniţă, iar clucerul Mănăilă a înzestrat-o cu moşii. Ştefan şi Şerban, fii clucerului, au închinat-o Episcopiei Buzăului, devenind metoc al Episcopiei, la 1742. Peste câţiva ani ajunge metoc al Mănăstirii Băbeni. Mai târziu, spre sfârşitul secolului al XIX-lea a fost închinată Schitului Băbeni, care l-a exploatat, fără să mai investească nimic în restaurarea şi întreţinerea aşezământului.
În epocă, pădurile coborau până la mănăstire, iar defrişarea acestora a fost una din cauzele, pe termen lung, a alunecării terenurilor şi a distrugerii aşezământului. Cutremurele din 1802, 1804 şi 1838 au dat cele mai crunte lovituri bisericii şi cu greu a fost refăcută de egumenii greci. La 1853, egumenul Samoilă a plecat în Basarabia luând asupra sa şi actele mănăstirii. La această nenorocire se adaugă incendiul din 1856, care a distrus casele călugărilor. Jumătate de secol mai târziu, în 1899, o alunecare de teren a dat una din ultimele lovituri bisericii. În 1911 aceasta a fost definitiv părăsită.
Biserica şi aşezământul monahal de la Bordeşti au avut un traseu sinuos, marcat profund de secularizarea averilor bisericeşti din 1863, care a însemnat, practic, închiderea mănăstirii şi începutul declinului bisericii. După această dată, biserica mănăstirii a devenit biserică parohială. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, clopotniţa şi zidurile s-au prăbuşit sub intemperii, fiind situate într-o vale ca într-o pâlnie. La începutul secolului trecut a fost umplută cu aluviuni şi anul 1911 a fost, din nefericire, anul «decesului» bisericii care, de un secol, nu a mai fost utilizată pentru cult. La 10 Martie 1915, graţie valorii arhitectonice şi a importanţei picturii, prin «Decret Regal», biserica a fost declarată monument istoric.
Această biserică este cea mai importantă ctitorie în stil brâncovenesc din estul Ţării Româneşti şi pictura este semnată de unul din cei mai mari zugravi ai Evului Mediu românesc – Pârvu Mutu (1657-1735), al cărui tablou votiv, singurul autoportret de altfel, se găsea la intrarea lăcaşului.
Astăzi, cele mai reprezentative picturi, inclusiv tabloul pictorului, se găsesc la Muzeul Colecţiilor de Artă din Bucureşti. Primele lucrări de restaurare, recuperare a frescelor şi consolidare a Bisericii s-au făcut în anii ‘60, cu bani de la Ministerul Culturii şi de la Departamentul Cultelor. A fost un pas important pentru că s-au stopat furturile din Biserică şi s-a dat un semnal clar autorităţilor locale. Până în anii ’60 cimitirul satului a fost în curtea dintre zidurile fostei mănăstiri. În 1980 s-a organizat la Bordeşti chiar un simpozion despre mănăstire. După 1990 biserica a intrat în atenţia Muzeului Vrancei care a demarat lucrări de cercetare în 1991, conduse de arheologul Victor Bobi. Lucrările de restaurare a bisericii au demarat în 1994. Cercetările arheologice au continuat cu o echipă condusă de drd. Aurel Nicodei. Din acest punct de vedere, aşezământul de la Bordeşti este unul din puţinele monumente religioase din Vrancea care au beneficiat de o oarecare atenţie din partea istoricilor.
După ultimele informaţii, viitorul aşezământului depinde de Episcopia Buzăului şi Vrancei, care doreşte să deschidă un schit, dar nu este dispusă să susţină financiar edificiul. Biserica a fost consolidată, dar până la terminarea lucrărilor drumul este lung. Dacă acestea nu vor fi reluate cât mai repede, zeci de miliarde care s-au investit în ultimii ani se vor duce pe apa sâmbetei, ca şi picturile lui Pîrvu Mutu şi Radu Zugravu, adevărate capodopere ale geniului medieval românesc.
Exemplul monumentului de la Bordeşti este tipic pentru proasta administrare a patrimoniului cultural naţional şi arată, o dată în plus, cum poate fi aruncat banul public, prin restaurarea cu bucăţica. Maniera de restaurare, ca pe vremea Meşterului Manole când, ce se repara ziua se dărâma noaptea, este una păguboasă şi nu face decât să risipească banul public. Între timp, stihiile naturii lucrează şi din banii investiţi s-a ales praful, iar monumentul rămâne ca şi acum o sută de ani, îngropat în aluviuni. Se pare că jefuitorii de artă veche românească au luat deja în vizor Bordeştii şi nu este exclus să scoată de pe pereţi şi ultimele fresce semnate de Pârvu Mutu, care vor ajunge prin colecţii private din America. Când conducătorii Bisericii şi oamenii politici locali se vor dezmetici va fi prea târziu şi nu vor mai avea ce salva. Dar nici nu vor putea spune că nu au ştiut pentru că rândurile de faţă stau mărturie.
____________________________________________________________________________________________________________
. Numai pentru că a fost pictată de celebrul Pârvu Mutu, biserica «Adormirea Maicii Domnului» de la Bordeşti a beneficiat de atenţia specialiştilor mai mult decât celelalte foste aşezăminte monahale din judeţ, fără însă ca edificiul să fi făcut subiectul vreunui studiu serios. Bordeştii au mai beneficiat de câteva campanii de cercetări efectuate de o echipă a Muzeului Vrancei condusă de drd. Aurel Nicodei, sub coordonarea ştiinţifică a arheologului dr. Voica Puşcaşu. Vezi Gh. Asanache şi Gh. Chirtoc, Monografia Bordeşti, (ms.) ; M. Iliescu, «Decoraţia bisericii din Bordeşti (Vrancea) şi importanţa ei pentru iconografia românească», în «Biserica Ortodoxă Română», XCIV, nr. 1-2(1976), pp. 180-185 ; Adrian Gabor, «Ctitoriile de biserici şi mănăstiri ale dregătorilor domneşti din judeţul Vrancea», în «Glasul Bisericii», XLVIII(1989), nr. 6, pp. 88-91.

6.3. Foste aşezăminte monahale

Zona de câmpie a Vrancei, mai precis teritoriul dintre Milcov şi Râmnicu Sărat este unul din locurile care a adăpostit o multitudine de aşezăminte monahale în secolele trecute. Din păcate, puţine au rezistat în timp. Dintre acestea, unele au jucat un rol important în dezvoltarea monahismului la Curbura Carpaţilor.
Din schitul şi biserica «Sfânta Treime» din Bonţeşti, construite de Episcopul Mitrofan al Buzăului, între 1694-1698, originar din Bonţeşti, sătul de pe Valea râului Mera nu au mai rămas decât urmele şi o piatră de mormânt descoperită de istoricul Ionel Budescu şi pe care acesta o consideră ca fiind piatra de mormânt a Sfântului Vasile de la Poiana Mărului. În 1772, Vasile de la Poiana Mărului transformă aşezământul în schit de maici. Un an mai târziu, în 1773, a fost închinat bisericii «Sfântul Nicolae Nou» din Focşani. La începutul secolului al XIX-lea, între 1819-1833, din cauza surpării terenului, monahiile au fost transferate la Mănăstirea Coteşti, situată la câţiva kilometri, iar biserica schitului a dispărut în timp.
Câţiva kilometri mai departe, lângă Valea Râmnei a fost ridicat, în 1689, Schitul «Sfinţii Arhangheli» din Peletic (Dealul Lung – Gura Caliţei). În aceeaşi zonă dintre Milcov şi Râmnicul Sărat se găsea şi Schitul «Pometul Broştanului», care ţinea de Schitul «Poiana Mărului».
Spre frontiera Moldovei, pe malul drept al râului se găsea Schitul Vârteşcoiu, cu hramul «Adormirea Maicii Domnului», ridicat de Căpitanul Vasile, între 1700-1705. Închinat Mănăstirii «Adormirea Maicii Domnului» din Râmnicul Sărat, după secularizare, biserica schitului a devenit biserică de mir.
Pe Valea Râmnicului, în apropiere de Schitul «Poiana Mărului» se afla Schitul «Sfântul Gheorghe» din Jitia, ctitorit de slujerul Gheorghe şi pitarul Iane Hagiu. În 1695 a fost închinat Mănăstirii «Adormirea Maicii Domnului» din Râmnicul Sărat.
Mai putem aminti Schitul Treisteni (sau Trăisteni), din Gârbovi (Tâmboieşti), ctitorit de căpitanul Zăgan Gârboveanul, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, între 1661 şi 1685. Numele schitului este el însuşi unul plin de legendă, amintind de traista călugărilor care coborau la Athos, schitul fiind aşezat în calea monahilor care mergeau din Rusia, prin Moldova spre Grecia şi Locurile Sfinte. Cu hramul «Sfântul Nicolae», schitul a fost închinat aceleaşi mănăstiri din Râmnicul Sărat. A fost puternic influenţat de Schitul de la Poiana Mărului în timpul stareţului Vasile, care a cunoscut personal pe monahii de la Treisteni, aşezământul fiind unul din puţinele locuri unde a poposit celebrul în lumea ortodoxă, Paisie Velicikovschi. Spre jumătatea secolului al XIX-lea schitul a dispărut, fiind ars de ruşi.
În partea de jos a judeţului aveam, odinioară, Schitul Galbeni de la Tănăsoaia (Năneşti), cu hramul «Intrarea în Biserică», ridicat de familia Vartic la 1646. De asemenea, Schitul Găvanele, din care a rămas doar biserica. Trebuie menţionat şi Schitul «Sfântul Ilie», de la Izvorul lui Damaschin, din Dumbrăveni – Suraia, ridicat de călugărul Teofan, înainte de 1650 ; Schitul «Adormirea Maicii Domnului» din Năneşti, ridicat în jurul anului 1780.

Educaţia prin iubire – prezentare de carte

februarie 11th, 2008

Într-o lume tot mai tulbure, copiii au nevoie să fie cât mai bine pregătiţi de către părinţi pentru viaţă. Marea problemă este să educi copiii cu dragoste şi să-i disciplinezi în mod echilibrat, astfel încât ei să se străduiască să devină adulţi cu simţul răspunderii. Mulţi părinţi se întreabă ce e de făcut şi cum ar putea să le ofere un model bun care să fie acceptat şi de copii. Ross Campbell – medic, consilier şi autor de succes – recomandă o metodă de educaţie prin care se urmăreşte formarea persoanei, şi nu un simplu control al comportamentului. Premiza unei formări eficiente este iubirea necondiţionată de care copilul are nevoie pentru a se maturiza şi pe care nu o poate găsi decât alături de părinţi. Sugestiile practice însoţite de poveşti edificatoare, dar şi de încărcătură emoţională, fac din această carte un manual preţios al părintelui ideal.

Ross Campbell: Această carte se adresează acelora dintre voi care consideră că felul în care au abordat educaţia de-a lungul anilor pur şi simplu nu a adus roadele sperate. Ceva n-a fost în regulă şi habar n-aveţi ce anume, având în vedere că aceia care v-au prescris metoda de până acum nu v-au explicat şi motivul pentru care n-a funcţionat. De asemenea, această carte se adresează părinţilor cu copii mici care speră să evite diverse probleme pe care le-au remarcat în alte familii.

Având în vedere că am început un nou secol – şi un nou mileniu – această lume într-o continuă şi rapidă mişcare contribuie la crearea a tot mai multe probleme cu care se pot confrunta copiii noştri. Mulţi dintre aceşti copii provin din cele mai bune familii şi din minunaţi părinţi creştini. Şi totuşi, aceşti părinţi nu înţeleg ce s-a întâmplat cu familiile lor care erau cândva fără cusur. Să vă dau câteva lămuriri în legatură cu ce poate să se fi întâmplat – şi pe care le vom cerceta mai în amănunt pe parcursul acestei cărţi. Copilul vostru este o personalitate complexă şi nu doar o înşiruire de comportamente. A fi părinte nu înseamnă un simplu control asupra comportamentului, ci şi un mijloc de atingere a scopului final: ajutarea copilului în vederea asumării în final a răspunderii pentru comportamentul personal. Din pricina acestui scop pe termen lung al educaţiei, reacţia ta la anumite comportamente va afecta părerea personală a copilului, relaţiile sale, cât şi stabilitatea sa sufletească. Aceasta înseamnă că voi, ca părinţi, trebuie să anticipati nişte lucruri şi nu doar să reacţionaţi. În această carte sper să descoperiţi acea răspundere sfântă care le revine părinţilor şi anume să preţuiţi trecutul, prezentul şi viitorul vieţii copilului vostru. Dacă nu veţi reuşi asta, se va ajunge la mari neajunsuri în privinţa copilului şi la tulburări grave în cămin. Ştiu că vreţi ca totul să vă iasă bine încă de prima dată. Educaţia prin iubire vă va îndrepta paşii spre o educare pozitivă a unor copii buni şi puternici într-o lume tulbure. Părinţii iubitori care anticipează şi care îşi fac un plan concret pe masură ce îşi cresc copilul vor reuşi să şi-l transforme într-un prieten pe viaţă. Sunt convins că asta doriţi şi voi.

Dr. Ross Campbell este un reputat psihiatru şi consilier familial. Este fondator al Southeastern Counseling Center din Chattanooga, Tennessee, unde a fost director până în 1996. În 1997, a fost numit de guvernatorul statului Tennessee în consiliul de conducere al Trustees of Mocasin Bend Mental Health Institute. Este profesor asociat la catedra de pediatrie şi psihiatrie a Colegiului de Medicină din cadrul Universităţii Tennessee. A absolvit Academia Navală şi a făcut studii de medicină la Universitatea Florida. Este autorul cărţii de mare succes How to Really Love Your Child (Cum poţi să-ţi iubeşti cu adevărat copilul), vândută în peste un milion de exemplare în toată lumea. Dintre cărţile publicate, mai amintim: How to Really Love Your Teenager (Cum poţi să-ţi iubeşti cu adevărat adolescentul), Kids in Danger (Copii în primejdie) şi Getting a Clue in a Clueless World (Găseşte indicii într-o lume fără indicii). Principala sa preocupare este educarea copilului şi armonizarea relaţiilor dintre părinţi şi copii. Editura Curtea Veche a publicat anul trecut o altă lucrare a sa, Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor (coautor Gary Chapman), iar anul acesta Copiii nostri şi drogurile, o temă de mare interes pentru părinţi.

Autor: Ross Campbell

Colecţia: Familia la Curtea Veche

Subiectul CNSAS – din tara si din afara ei

februarie 11th, 2008

Am primit doua texte pe acest subiect si vi le supunem atentiei, pe ambele: cum se vede problema desfiintarii Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii: din tara si din afara ei.
Au cuvantul Liviu Antonesei, cunoscut scriitor si editorialist si Marian Deaconescu, profesor de matematica la Universitatea din Kuwait.

CCR între logica şchioapă şi anticonstituţionalitate de Liviu Antonesei

Acum circa opt ani, Curtea Constituţională a României, solicitată să se se pronunţe asupra constituţionalităţii proaspetei pe atunci legi de funcţionare a CNSAS, a declarat legea ca fiind constituţională, fără nici o obiecţie! După acest interval, sesizată fiind de avocatul lui Felix, CCR confirmă şapte puncte ale legii în care aceasta are constituţionalitatea afectată şi, pentru a nu se pierde în detalii, declară legea neconstituţională cu totul, en gros! Procedînd în acest mod, CCR încalcă un principiu de drept care spune că nu mai avea competenţa materială să se pronunţe, întrucît deja de pronunţase! Votînd pe dos de data aceasta, CCR ignora şi autoritatea lucrului deja judecat – judecat de ea însăşi! Dacă mai adăugăm şi contextul în care a sosit decizia CCR, adică în momentul în care CNSAS începuse verificarea dosarelor a judecătorilor şi procurorilor, inclusiv a propriilor săi membri, mai putem constata că instanţa se afla şi într-un evident conflict de interese! În orice ţară din lume, toate aceste motive ar fi condus la invalidarea, ca lovită de nulitate absolută, deciziei Curţii de desfiinţare efectivă a CNSAS. Nu şi la noi unde, datorită perfecţiunii cristaline a Constituţiei, nu există practic nici un mijloc de control asupra unei instituţii atît de importante! O delegaţie de contestatari ai hotărîrii CCR a plecat la Strasbourg pentru a-şi afla dreptatea – sper să şi-o afle, deşi mult mai firesc ar fi fost să şi-o găsescă aici! Tot în plan contextual, ar mai trebui amintit că această hotărîre pune într-o lumină foarte proastă întreg corpul magistraţilor din România – nu doar pentru ea a fost luată împotriva spiritului Constituţiei, fiind în fapt anticonstituţională!, ci pentru că toată lumea îi va „judeca”pe magistraţi nu plecînd de la prezumţia de nevinovăţie, cum e firesc, ci de la una de vinovăţie. Nimeni nu va mai spune că, pînă la proba contrarie, magistratul X n-a fost agent ori colaborator al Securităţii, ci va spune exact pe dos – magistratul X este un securist odios, pentru că face parte din corpul care a invalidat legea care permitea verificarea şi dovedirea celor care au colaborat cu poliţia politică a regimului comunist. De altfel, şi pe bună dreptate, un grup de organizaţii ale societăţii civile a solicitat membrilor CCR care au emanat hotărîrea completarea unei declaraţii notariale în care să susţină că nu au fost ofiţeri, agenţi ori colaboratori ai Securităţii!
Dar să mutăm problema din planul contextului şi al aspectelor generale ale modului de a proceda al CCR, într-un plan mai tehnic. Chiar de la prima vedere, îţi sare în ochi faptul că Hotărîrea CCR e compusă din sofisme care manipulează distincţia instituţie administrativă – instituţie juridică, invocînd, în context nepotrivit, şi prezumţia de nevinovăţie. În privinţa dreptului „neconstituţional” ce s-ar fi acordat CNSAS de a decide după examinarea probelor dacă demnitarul sau candidatul la o deminitate Y a făcut poliţie politică, argumentul e inspirat din procedurile occidentale, adoptate şi la noi, potrivit cărora criminalul care este surprins înjunghiind nu este numit încă „criminal”, ci doar „suspect”. Dar această procedura nu poate fi translată din planul penal în cel moral, cu atît mai puţin în cel deontologic. Interdicţia de a ocupa funcţii publice pentru colaboratorii securităţii nu este de natură penală, ci deontologică. CNSAS este un organism autonom, sub autoritate parlamentară, care asigură calitatea politicienilor şi a altor persoane ce pot influenţa opinia publică, în conformitate cu codul deontologic rezultat din caracterul anticomunist explicit al Constituţiei.
Curtea Constituţională a României a fost, în acelaşi timp, abilă şi debilă: a atras consecinţele asupra persoanelor cu eticheta de poliţie politică pe terenul vătămarii. Apoi, a dedus că aceste consecinţe apar în urma unor „verdicte”. Pe urmă, a stabilit că verdictele nu pot fi date decît de instituţiile justiţiei, ceea ce înseamnă că CNSAS se erijează într-o asemenea instituţie. În final, a constatat că „tribunalul” nu lucreză ca la carte, încalcă dreptul la apărare etc, că este neconstituţional – atît prin originea, cît şi prin activitatea sa. Or, din capul locului, nu putem vorbi de vătămare cînd discutăm despre eligibilitate, ori despre adecvarea într-o funcţie publică. Dacă cineva a făcut poliţie politică nu e eligibil să fie şeful statului, senator etc, deci nu e vătămat, cum nu este vătămat cineva dacă i se interzice să opereze nefiind medic! În al doilea rînd, deciziile CNSAS nu sînt verdicte, ci constatări verificate documentar şi autentificate prin mărturia cumulată a membrilor colegiului. Că presa a folosit impropriu termenul verdict este adevărat, dar e altceva. Felix îi putea da în judecată pe toţi cei care au confundat termenii respectivi, nu avea însă nici un motiv, în afara celor de natură sofistă, speculate avocăţeşte de dl. Andon, să atace legea la CCR!
Ca să fiu mai clar – în spiritul deciziei CCR, dacă un elev ia nota doi la o teză, el poate spune că profesorul îi poate controla lucrarea, i-o poate corecta cu roşu, dar nota ar trebui pusă de un tribunal, cu audierea autorului, avocat, dezbateri contradictorii etc, fiindcă altfel el e parte vătămată, i s-au interzis anumite perspective profesionale, examinatorul erijîndu-se în judecător! Nu pare o nebunie? Păi, exact aşa a gîndit CCR atunci cînd a declarat legea CNSAS ca fiind neconstituţională, ca orice lepră de elev leneş!
Că „avocatul poporului” s-a dovedit avocatul Securităţii, nici nu mai contează! Sper că problema CNSAS se va rezolva cumva, se fac deja paşi măcar pentru reluarea procesului în ceea ce priveşte accesul la propriul dosar, dar că CCR s-a făcut de rîs este incontestabil! Cui foloseşte acest lucru? În afară de Securitate, cu siguranţă că nimănui, cu atît mai puţin CCR!

CC impotriva CNSAS de Marian Deaconescu

Urmaresc, cu mult interes si de cam departe, zavera pronuntarii CC in legatura cu CNSAS. Un CNSAS caruia i-am cerut accesul la propriul (meu!) dosar vara trecuta – urmeaza sa-l ridic vara asta. Sper s-o pot face.

CC are fara indoiala dreptate in a considera „pronuntiatiunile” CNSAS drept anticonstutionale; astfel de stampile pe trecutul (si probabil chiar viitorul) cuiva nu se pot pune de catre insi cu vadite – si de multa vreme dovedite – interese de clan.
Pacatele-s si de-o parte si de alta, sunt cu totii manjiti, asta-i situattiunea…

Din cate stiu, in juriile americane, trebuie *unanimitate* pentru a condamna pe cineva, un 5-4 nu merge si pace. Uite ca in Romania merge, umorile/interesele conteaza – un subiect asupra caruia ar merita sa reflectam…

A desfinta insa CNSAS e intr-adevar anticonstitutional. Asta pentru ca abia dupa ce lumea stie despre cei care-au facut politie politica ca au chiar facut-o, abia atunci acestia nu mai sunt santajabili si ca atare nu mai pot aduce atingeri – ha, ha, sfanta limba de lemn! – intereselor noii republici, ca sa-i spunem asa.

Cum faci lumea sa stie? S-a propus „punerea dosarelor pe internet”. Numai ca dosarele astea sunt milioane, iar efortul (financiar) si durata scanarii (imensa) face propunerea asta (ideala) impracticabila.

La ora asta exista posibilitatea consultarii mai oricarui dosar de persoana publica de catre mai oricine, o solutie de compromis – date fiind datele problemei. Oricum, e o solutie.

Eu sper ca CNSAS (fara de „capii” din consiliul director, aia care voteaza, destul de discutabili ei insisi de altfel) sa-si faca in continuare datoria fata de cetatean.

Interesant: unui Voiculescu (securist angajat in institutie, dar care probabil n-a facut politie politica niciodata) i s-a dat (pe drept) o bila alba.

Estimp, securistii care se *chiar ocupau* cu politia politica, care aveau politia politica in „caietu de sarcini”, ei bine, aia continua sa umfle pensii grase.

Iar angajatii lor, adicatelea turnatorii, leprele pamantului, care-o faceau nu fiindca ar fi stat in puscarie, care-o faceau fie de amoru’ artei (citat din marele regizor Pintilie), fie din ambitzie pura, sa zicem, spre exemplu, aceea de-a accede fara de opera-n Academie (vezi boiernasu’ Balaceanu-Stolnici, n-aveti decat a-i da un „Google Scholar” pentru a va dumiri odata pentru totdeauna de mareatza opera a boiernashului), fie pentru vreo excursie in strainatate, ei bine, astia au iesit la iveala doar datorita conjuncturilor.

Pretenari de-ai fostilor membri-n consiliul CNSAS, precum de-acum vestitul mare om de cultura din Iasi, plimbat si pe la Budapesta (asta ca sa nu se existe dubii cu privire la cine ma refer acilea) au fost in schimb tinuti la „racoare”, feriti o buna bucata de vreme de focul oprobriului public. Fain: impartial, principial, esplicatiuni cat cuprinde…

Asadar: eu salut interventia CC in acest viespar murdar *doar la varf* numit CNSAS. Solutia pe care eu o propun e urmatoarea (imprumutata *in parte* de la dl. Craciunescu, de pe site-ul forumacademicroman sau cam asa ceva): de indata ce exista o cerere de cautare a vreunui dosar de catre cineva, *acel dosar* sa fie pus pe internet. Simplu, eficient, rezolva problemele de logistica mentionate mai sus.

Obiectiunea ca ar leza dreptul la intimitate, confidentialitate, etc., cade imediat, deoarece in cazul turnatorilor ei au semnat pentru a da documente statului. Si ca atare, documentele astea, daca nu implica secrete de stat, daca nu stirbesc demnitatea altor persoane (cum ar fi, spre exemplu, s-ar fi culcat cu alte persoane
– aceste pasaje pot fi sterse, pentru a nu-i leza pe aceia, cu pacatele lor lumesti), pot fi puse pe internet fara de probleme. Ceilalti? Urmaritii, adica? Pai, ei nu vor obiecta, ei n-au de ce se teme!

Simplul „angajament” de turnator, e, cum o stim de-acuma, insuficient, pentru ca multi au semnat fortat si pe urma n-au „dat” decat de bine.

Drept exemplu, il indic acilea pe fostul meu student (chiar si la diploma), Sorin Sanislai, racolat (cu concursul unui cadru didactic in mare fonctzie acuma la U. Timisoara) la o saptamana de la intrarea-n partid. Era-n octombrie 1989, n-a vrut sa scrie nimic, a venit revolutia si le-a spus colegilor *din prima zi ce si cum*, a fost iertat si pe buna dreptate.

Astept cu interes comentarile voastre. Am inca o saptamana libera, de vacanta si numa’ asa, prin dialogul cu cititorii imi pot *eu* lamuri mai bine problemele. Deloc necesar: tot ce scriu eu aici trebuie „luat” cu sintagma „parerea mea”. Si parerea mea e aproape sigur diferita de-a altora, pe care-i invit sa si-o spuna chiar acilea.

Toate cele bune, Nea Marin (a.k.a. Marian Deaconescu)

Suflet echivoc

februarie 8th, 2008

din mine ingerii sar nebuni
ca si cand s-ar intersecta cu demonii
din mine cad boabe
stropesc oamenii cu atata mine…

mi-e atata nisipul de nisip
in marea de spasme, de oameni cu bube
mi-e atata cerul de cer
cand ingerii se sinucid de atata bine…

pornesc vanatoarea de nasteri
printre eschimosii care violeaza suflete
leg de pusca fratii mei de-nchisoare
si trag, trag cu ei inspre mine….

Gardul Pustiul dintre noi. Relatare de presa

februarie 8th, 2008

Anunţăm apariţia la Casa de Editură LULU Inc. a volumului de proze „Gardul Pustiul dintre noi” datorat scriitorului californian de origine română, Dan David.
Cunoscut îndeosebi ca poet după publicarea a patru volume de poezie şi după cuprinderea lucrărilor sale în şase antologii de poezie- inclusiv în engleză -, precum şi după o prezenţă substanţială în siturile literare pe internet, de data aceasta Dan David oferă cititorilor un volum de proze (eseuri, amintiri, povestiri, portrete).
După şaizeci de ani trăiţi în România autorul a decupat evenimente, personaje, locuri, tradiţii şi le-a împletit într-o ţesătură literară din care îl putem cunoaşte mai bine pe scriitor, lumea personajelor sale, dar îi ajută şi pe cititori să se vadă pe ei înşişi cu alţi ochi; puţin mai exigenţi, poate.
Iubitorii de literatură pot intra în posesia noului volum de proză accesând situl casei de editură care l-a publicat: www.lulu.com/dandavid
Imaginea copertei apare şi la următorul link:

http://dandavid.files.wordpress.com/2008/02/gardul-cover-pdf.pdf

Casa de Editura LULU Inc. USA (http://www.lulu.com/)

editorul propune, note de lectura

februarie 8th, 2008

Semnal de carte la Haifa

\”IMPACTUL VIRTUALULUI\”
Editura Haifa, 2007
Bianca Marcovici

Am primit o carte de poeme în proză de la vechea mea prietenă, Bianca Marcovici!
Talentul ei şi modul cum este ilustrată cartea nu mai reprezintă pentru mine ceva nou! Cu toţii suntem obişnuiţi deja cu poezia ei plină de adevăruri incandescente care mi-au trezit amintiri din oraşul nostru natal, Iaşi, dar şi o reîntâlnire cu Haifa care ne-a îmbrăţişat pe amândoi în urmă cu ceva ani şi care a plâns alături de noi în timpul atacului cu katiuşe din ultimul război…
Ca artist plastic am recunoscut aluziile fine legate de \”originea lumii\” a lui Coubert şi până la Dali, impulsul de a destăinui lumii legăturile intime şi virtuale cu lumea paralelă în care trăim, în mod robotic, fără poezie. Poeta găseşte soluţiile supravieţuirii poetice chiar aici, în Israel , într-o limbă pe care nepoţii ei deja n-o pot înţelege.
Să exemplificăm:
\”fidelitatea poetică e o donare /de suflet\” (pag.29, dulceaţă de ardei iuţi)
…\”pe Lăpuşneanu tronează un coş de cireşe/ pe o masă de paie, Cenaclu în aer liber/ …
literatura a cam dispărut! nimic pe la chioşcuri,/nici o revistă de Iaşi,/
Sinagoga din Tărgul Cucului/m-a recunoscut. \”(pag. 34. \”pe Lăpuşneanu\”)
Ce o frământă pe poetă este tocmai viteza cu care trebuie să se încadreze în noua viaţă ! Să înveţe să expedieze e-mail şi să se documenteze în noi programe de calculator atît la serviciu cât şi în viaţa poetică (pe care o vedem încununată cu premii în Israel, România, Iugoslavia).
Puterea de a răbda o colectivitate ostilă poeziei, renaşterea prin poezie, ignorarea celor care privesc poetul şi poezia dispreţuindu-i pasiunea, sau, să zicem, continuarea activităţii literare ca ingineră, inclusiv tangenţele violonistice, o caracterizează:
\”…să mă scald în marea mea din Golful Haifa/ neadormită, mângâiată de vîntul
sofisticat/aşteptînd acel nedefinit semn/ al cititorului/ să mă scald pur şi simplu/ în adevărul pămîntului roşcat.\” (pag. 49, \”stîlpi de înaltă tensiune\”)
Nostim de tot poemul \”chiloţi roz\” (sau \”în pas cu vremea\”)…
am băut suficient vin roşu ca să mă simt bine şi să iert orice. Mai mult, nici un reproş
nu-mi stă pe limbă, chiar nu mă doare nimic. Sunt perfectă. Am chiloţi roz! ( pag.49)
Închei recomandându-vă cartea cu plăcerea cititorului care descoperă o carte bună:
\”viaţa pîlpîie prin nepoţi\”

EDUARD MATTES
29 ianuarie 2008 – Haifa.

oglindire

februarie 8th, 2008

Ne mai oglindim doar

în propriii colti,

în propriile gheare

din pricina îngustarii

terenului viran

si din pricina majora

a metaforei neelucidate.

Eu sînt în tine

si tu esti în mine – iata deja

aproape mormînt…

Teii din Copou

februarie 8th, 2008

Au înflorit iar teii din Copou
Şi noaptea, luna, cerul străjuieşte,
Răstălmăcesc o şoaptă cu ecou
Să simt că-mi duc destinul omeneşte.

Cu pas încet hotarul vieţii trag
Către o zi ce gândul îmi adună,
Doar miezul nopţii ce mi-e iarăşi drag
Povestea noastră vrea mereu s-o spună.

Şi tot aştept să fiu un bun comun
Vândut ca supliment pe o tarabă,
Să pot să tac, să pot să mă supun
Celor ce iar, de tine, mă întreabă.

Au înflorit iar teii din Copou
Şi-un colţ de lună îmi mai şterge faţa
Redându-mi hotărârea ca, din nou,
Să-ţi spun în şoaptă: Bună dimineaţa!

Mai mă opresc din mers privind tăcut
În aşteptarea ce se tot lungeşte
Şi-mi caut un prenume de-mprumut
Să fiu un anonim ce-n gând trăieşte.

Şi tot aştept tarabei să mă dau
Să simt că vânzătorii mă ignoră,
Să nu mai pot nici locului să stau
Deşi o zi de-a mea la voi e-o oră.
Iaşi, 21.06.07

Apel pentru adevar

februarie 4th, 2008

C ă t r e
D-l Traian Băsescu – Preşedintele României
D-l Călin Popescu Tăriceanu – Prim Ministru
D-na Laura Codruţa Kövesi – Procuror General
D-l Nicolae Văcăroiu – Preşedintele Senatului
D-l Bogdan Olteanu – Preşedintele Camerei Deputaţilor

Spre informare: D-lui Jose Manuel Durao Barroso – preşedintele Comisiei Europene, D-lui Hans-Gert Poettering – preşedintele Parlamentului European, D-lui Franco Frattini – vicepreşedintele Comisiei Europene, comisar pentru Justiţie, D-lui Jaap de Hoop Scheffer – secretar general al NATO, D-lui Nicholas Taubman – ambasadorul Statelor Unite ale Americii în România.

România de astăzi este profund imorală tocmai pentru că este clădită pe fratricidul nepedepsit reprezentat de cele peste 1100 de crime comise în timpul revoluţiei anticomuniste. În timp ce comunismul a căzut fără victime în toate celelalte foste ţări comuniste, în ţara noastră a fost un măcel de proporţii uriaşe. De 18 ani păcătuim în neadevăr şi injustiţie. România nu va putea clădi nimic bun pe crime, minciuni şi nedreptăţi. Incredibilul masacru nu a fost judecat până acum pentru că justiţia şi alte instituţii ale statului au fost aservite sau corupte de autorii celor peste 1100 de crime. Nu ne vom elibera de marea corupţie, nu vom reforma clasa politică şi justiţia decât după ce vom cunoaşte adevărul despre fratricidul din decembrie 1989 şi cel din iunie 1990 comis împotriva societăţii civile, a partidelor istorice şi a presei independente. Orice efort e în zadar dacă nu începem cu începutul: cunoaşterea acestui adevăr care e unica şansă a României. Prin tăcerea ei, o mare parte din clasa politică de astăzi se face vinovată de complicitate morală cu autorii masacrului comis pentru a deturna caracterul anticomunist al revoluţiei începute acum 18 ani. Acum, când România este membră a NATO şi UE, această revoluţie trebuie terminată şi se cuvine să devină “de catifea”.
Ne manifestăm îngrijorarea că la 18 ani de la revoluţia anticomunistă, este nevoie ca peste 700 de revoluţionari să facă greva foamei pentru împlinirea unor deziderate majore ale societăţii civile, exprimate constant de 18 ani încoace. Ne exprimăm neliniştea faţă de starea gravă de sănătate în care se află revoluţionarii aflaţi în greva foamei din 18 Decembrie 2007 – Ziua Condamnării Crimelor Comunismului în România. Menţionăm că în 20 ianuarie a.c., 33 de grevişti ai foamei au trecut la “greva neagră”, a foamei şi a setei.
Solicităm Preşedintelui României să se implice în continuare, conform obligaţiilor prevăzute de Constituţie, în medierea soluţionării dezideratelor societăţii româneşti.
Facem apel la Procurorul General, la membrii Parlamentului şi ai Guvernului, să se angajeze în rezolvarea cererilor societăţii civile care sunt totodată revendicări ale revoluţionarilor grevişti ai foamei:
Aflarea adevărului despre crimele istoriei recente a României prin soluţionarea cu maximă celeritate a dosarelor Revoluţiei şi mineriadelor. Publicarea imediată de către Procurorul General al României a calendarului cu termene maxime pentru fiecare etapă de cercetare juridică. Conform art. 21 din Constituţie, victimele celor peste 1100 de crime, cei peste 3300 de răniţi şi urmaşii eroilor revoluţiei “au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”. 18 ani nu este un termen rezonabil, ci o batjocură faţă de eroi şi faţă de noi înşine.
Adoptarea urgentă de către Parlament a legii lustraţiei (votată de Senat şi blocată de doi ani în Camera Deputaţilor), precum şi a legii votului uninominal.

21 ianuarie 2008

Sorin Ilieşiu – iniţiator al prezentului apel, vicepreşedinte, Alianţa Civică

Georgeta Adam – jurnalist
Liviu Antonesei – preşedinte, Fundaţia Culturală Timpul
Pompiliu Alămorean – preşedinte, Fundaţia Naţională a Revoluţiei din Decembrie 1989 – Timişoara
Sanda Anghelescu – jurnalist, Bucureşti
Alexandru Avram – prof.dr., istorie greacă, Université du Maine, Le Mans, Franţa
Gloria Badarau-Heikkilä – arhitect, Muurla, Finlanda
Peter Badesco – comerciant, New York , SUA
Adrian Balomiri – inginer, Bucureşti
Dana Banu – scriitor
Diana Barosan – inginer, Eindhoven, Olanda
Ion Berindei – Arhitect, Massachusetts, SUA
Maria Becker-Brindea – membră Consiliul Mondial Român, Marele Ducat de Luxemburg
Ştefana Bianu – vicepreşedinte, Consiliul Mondial Român
Alexandru Binescu – statistician, Bucureşti
Dorin Boila – arhitect, Sibiu
Gheorghe Boldur Lăţescu – prof.univ.dr., scriitor, Bucureşti
Steven V. Bonica – redactor şef, „Romanian Tribune”, Chicago, SUA
Mircea Brâncoveanu – inginer, Heidelberg, Germania
Dumitru Brînza – lector univ. dr., Universitatea Maritimă, Constanţa
Romulus Bucur – scriitor, Universitatea Transilvania, Braşov
Leo Butnaru – scriitor, membru al USR, Chişinău
Liviu Cananau – Waterloo, Ontario, Canada
Liviu Cangeopol – scriitor, publicist, disident anticomunist, Lawrenceville, USA
Mircea Carp – inginer, Bucureşti
Costin Cazaban – compozitor, profesor universitar, Paris, Franţa
Dan Călinescu – director general “Universal”, Toronto, Canada
Mircea Cărtărescu – scriitor
Magda Cârneci – scriitoare, director – Institutului Cultural Roman din Paris
Ruxandra Cesereanu – scriitoare, Cluj
Dumitru Chioaru – scriitor, prof. univ., Sibiu
Gheorghe Sima Chiorean – geolog, Cluj-Napoca
Ioana Cistelecan – lector dr., Universitatea Oradea
Virgil Ciuca – inginer, New York, SUA
Emil Florin Cîmpean – Skiathos, Grecia
Gina Cogeasca – inginer, Galaţi
Denisa Comănescu – director general, Editura Humanitas Fiction
Rodica şi Flavia Coposu, surorile lui Corneliu Coposu
Ovidiu Creangă – scriitor, Toronto, Canada
Gabriela Creţan – scriitor, Bucureşti
Alin Cristea – preşedinte, Asociaţia Thymos, Oradea
Daniel Corbu – scriitor, Editura Princeps Edit, Iaşi
Călin Cocora – redactor şef, revista literară Feed Back, Iaşi
Ştefan Doru Dăncuş – scriitor, director Editura Singur, Târgovişte
Gabriel Danilă – director, Hypergraph, Constanţa
Anca Dobrescu – Alianţa Civică, Bucureşti
Dorin Dobrincu – istoric
Dumitru Augustin Doman – scriitor, revista literara Argeş, Piteşti
Nicolae Dosa – muzician, Orchestra din Monte-Carlo
Sorin Drăgoi – cineast, Munchen, Germania
Georgiana Drăghici – inginer, Brăila
Ioan Drimuş – Alianţa Românilor din Afara Hotarelor, Paris
Mirela Duculescu – istoric de artă
Ioan Dumitrescu – lector, Bucureşti
Ecaterina Evanghelescu – biolog, preşedinte \\\”Alliance Belgo-Roumaine\\\”, Bruxelles, Belgia
Augustin Frăţilă – scriitor, compozitor, redactor şef al editurilor ALL, Bucureşti
Valentin Frunza – inginer, Bucureşti
Ana-Maria Furnica – medic, Arad
Lucia Gărgăletuş – jurist, scriitor, Bucureşti
Adrian Alui Gheorghe – scriitor, Piatra-Neamţ
Maria Gheorghe – economist, Montreal, Canada
Elena Gheorghiu – profesor pensionar, Galaţi
George Gheorghiu – economist, Bucureşti
Dragoş Gheorghiu-Schwarz – energetician, Zurich, Elveţia
Dan Ghelase – inginer proiectant, preşedinte ARTRAD, Bucureşti
Liviu Giosan – geolog, Woods Oceanographic Institution, SUA
Alina Grigorescu – avocat, Alianţa Civică
Gheorghe Grigurcu – scriitor
Alexandru Herlea – prof.univ., Paris, Franţa
Calin Irhasiu – Nuremberg, Germania
Simina Lazăr – energetician, Paris, Franţa
Ioan Iacob – scriitor, preşedintele Fundaţiei Hesperus
Ioan Ion – preşedinte, Sindicatul SOLIDARITATEA ALRO, Slatina
Alexa Ionescu, Dearborn, SUA
Aristide Ionescu – ing., vicepreşedinte, Fundaţia \\\”Memoria\\\”, filiala Argeş
Doru Lucian Ilieşiu – arhitect, New-York
Petru Ilieşu – preşedinte, Fundaţia Timişoara ’89
Ioan Lascu – scriitor, conf. univ., Universitatea Craiova
Mihai Maghiaru – preşedinte, Asociaţia Românilor din Australia, Fairfield, Australia
Ştefan Mardale – inginer, Brăila
Ion Maria – scriitor, profesor, Craiova
Doina Mândru – director, Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti
Nadia-Ruxandra Mezincescu – secretar ştiinţific, Academia Română
Florian Mihalcea – preşedinte, Societatea Timişoara
Victoria Milescu – scriitor, jurnalist
George Miţin Varieşescu – preşedinte, Societatea Mihai Eminescu, Sydney, Australia
Alina Mungiu-Pippidi – preşedinte, Societatea Academică Română
Mirela Neata, studentă ASE, Bucureşti
Radu Negoescu – prof. dr., director executiv Societatea de Ştiinţe Biomedicale
Radu Negrescu-Şuţu – scriitor, Paris, Franţa
Niculaie Nica – operator, Constanţa
Constantin Onila – informatician, Galaţi
Dan Oporanu – vicepreşedinte, Sindicatul LIBER al Lucrătorilor din „Pirelli Tyres Romania”, Slatina
Leonard Oprea – scriitor
Vasile Paraschiv – fost deţinut politic, laureat al premiului GDS 2006, disident anticomunist
Mihai Politeanu – Freedom House România
Neculai Popa – secretar general, Consiliul Mondial Român
Antonie Popescu – avocat, senior, Liga Studenţilor 1990
Cristian Porfiriu – inginer proiectant, Galaţi
Liliana Pagu – preşedinte, Asociaţia Femeilor din România
Luiza Palanciuc – cercetător, Paris
Maria Pătraşcu – jurnalistă, Braşov
Ioan Panican – preşedinte, Forumul Civic Creştin
Petru-Ilie Petre – preot, Sydney, Australia
Angela Popescu – scriitor
Carmen Popescu – pensionar, Bucureşti
Ioan-Mircea Popoviciu – decan al Facultăţii de Navigaţie din UMC, Constanţa
Nicolae Prelipceanu – scriitor, redactor şef „Viaţa Românească”
Delia Prvacki – sculptor, Singapore
Speranţa Rădulescu – etnomuzicolog, Bucureşti
Dan Romaşcanu – director, revista şi editura “Dorul”, Sonderborg, Danemarca
Ioan Roşca – cercetător, Teleuniversitatea din Montreal, Canada
Nicolae D. Rusu – scriitor, Los Angeles, SUA
Carmen Sabău – Consiliul Mondial Român, Chicago, SUA
Mircea Sabău – Consiliul Mondial Român, Chicago, SUA
Cristian Savu – preşedinte fondator, Grupul Civic, Bucureşti
Horia Scutaru – fizician, academician, preşedintele Secţiei de Ştiinţe Fizice a Academiei Romane, Bucureşti
Nicolae Sdrula – inginer chimist, Bucureşti
Cassian Maria Spiridon – redactor şef, \\\”Convorbiri literare\\\”, director Ed.Timpul, Iaşi
Constantin Stan – scriitor, Bucureşti
Mihai Stan – preşedinte, Consiliul Mondial Român, Texas, SUA
Alexandru Szombath – Consiliul Mondial Român, Toronto, Canada
Robert Şerban – scriitor, director Editura Brumar, Timişoara
Ana Şincai – conf.univ.dr., membru fondator al GDS
Mihai Şora – scriitor, membru fondator al GDS şi al Alianţei Civice
Alina Teodorescu, regizor film, Munchen, Germania
Gheorghe Tiber – preşedinte, Federaţia sindicală “Solidaritatea – Virgil Săhleanu” a siderurgiştilor din România
Vladimir Tismăneanu – coordonatorul Raportului de condamnare a crimelor comunismului în România, politolog, prof.univ., Maryland University, SUA
Daniel C. Tomozei – Liga Jurnaliştilor, Sibiu
Ioan Trif – inginer, Liga luptatorilor din \\’89, Satu Mare
Maria Ţiţeica – matematician, Munchen, Germania
Ana Ciucan Ţuţuianu – Alianţa Civică, Bucureşti
Radu Ulmeanu – scriitor, director gen., Editura Pleiade şi revista Acolada, Satu Mare
Raluca Ursachi – preşedinte, Asociaţia Studenţilor Români din Franţa, Paris
Adrian Vasiliu – inginer, Paris, Franţa
Teodora Vlădescu – jurnalist, Bucureşti
Diana Vulpe – pictor, Bucureşti
Smaranda Vultur – conf. univ. dr., Universitatea de Vest, Timişoara
Şerban Rădulescu Zoner – istoric, membru GDS
Ion Zubaşcu – scriitor, publicist, membru USR, Bucureşti

LISTA SEMNATARILOR ESTE DESCHISĂ

Apelul este publicat pe www.PetitionOnline.com la adresa http://www.petitiononline.com/cmr234/petition.html
Cei care doresc să semneze apelul sunt rugaţi să-şi menţioneze profesia, oraşul, ţara.

Concerte de muzica Romaneasca

februarie 4th, 2008

Duminica 3 Februarie, Misiunea Sfânta Filofteia de Argeş din statul Maryland, impreuna cu DMB Music Records Bucureşti, au oferit membrilor comunitatii Romane si nu numai, 4 ore de muzica Romaneasca. Cei prezenti s-au bucurat de un spectacol deosebit sustinut de doua indragite doamne ale cintului romanesc: Mirabela Dauer si Maria Dragomiroiu. La specacol au participat si interpretii Raoul, Autentic, şi Stelian Petcu.

La data de 16 Februarie, Parohia Sfinta Cruce din Alexandria, statul Virginia, va organiza concertul: „Cânt cu drag la oameni dragi”, al carui protagonist va fi binecunoscutul interpret al cantecelor populare din Banat si Ardeal, Gheorghe Turda. Acest eveniment este organizat pentru susţinerea proiectului construcţiei noii biserici Ortodoxe Române Sfântul Andrei, Potomac, Maryland.

Un adevar grait pe sleau

februarie 4th, 2008

În timp ce magnifica noastră planetă se lasă erodată de marafeturile necugetate ale omului contemporan, al cărui psihism, la rândul lui, se lasă agresat, voit sau nu, de o largă felurime de evenimente dramatice, unde cei ce sunt şi cei ce nu mai sunt fac un singur aluat, mi-a atras atenţia un volum nostim al scriitoarei – jurnaliste Rosemonde Pujol, intitulat „Un petit bout de bonheur”* (Un peticuţ de fericire).
La o vârstă ce-ar presupune, mai degrabă, rezerve cuviincioase (89 de ani), mademoiselle Pujol se consacră, cu un sublim spirit de exegeză, la reabilitarea gingaşului apendice feminin cu funcţiuni stimulatoare şi extatice, numit ştiinţific „clitoris”. Discret, pudic şi deseori ignorat de cei în drept să-l ia în seamă, acesta prezintă pentru R.Pujol un interes cu totul particular. Atât de particular, încât a propus unui număr de 80 de femei, de vârste şi de medii sociale diferite, un sort de flecăreală în legătură cu „micul bobocel”. Rezult: o serie de ofense şi injurii de genul: „la vârsta d-stră, ar trebui să vă fie ruşine!”…, dar, în acelaşi timp, o înşiruire de confidenţe mişcătoare care-i permit justificarea tentativelor ei insolite.
Dacă M-lle Pujol ar fi fost o intelectuală „farfelue” (fantască), o scribă oarecare de literatură erotică, m-aş fi putut îndoi de seriosul subiectului. Aflând însă de trecutul ei de rezistentă şi de militantă feministă, de cariera ei de jurnalistă economică la „Figaro” şi „France Inter”, de „Legiunea de onoare” sau de medalia de „Rezistentă” cu rozetă şi grad de ofiţer, am dedus că la cei 89 de ani, venerabila se lansează într-un nou combat, afirmându-se ca eminentă advocată a „extazului feminin”, printr-un elogiu emoţionant adresat „micului peticuţ de fericire”. Pentru ea, lupta contra ocupantului, se reactualizează astăzi prin lupta contra „andro-centrismului” şi a „cultului falic”. „Am interogat liceenele şi profesoarele lor de ştiinţă a vieţii şi a terrei, – spune scriitoarea – şi am constatat că şi în ziua de astăzi manualele şcolare nu pomenesc nimic despre clitoris, în timp ce toate organele masculine sunt descrise cu lux de amănunte.”

Rămânând însărcinată la 41 de ani, cu primul şi singurul copil, Rosemonde Pujol a realizat că plăcerea feminină suferă din cauza dictaturii maternităţii: „S-a încercat mult culpabilizarea mea, invocându-mi-se o maternitate tardivă, ca şi cum aş fi neglijat scopul căruia îi eram ursită. Organele genitale feminine nu sunt valorizate decât pentru funcţia lor reproductivă, iar clitorisul este meprizat ca fiind steril.” Cea ce a făcut din această „inutilitate reproductivă” un tabu. „Mai mult de 80% din femeile pe care le-am interogat, nu cunosc nici funcţiunea şi nici anatomia propriului lor clitoris”. Lacună inadmisibilă căreia „Un petit bout de bonheur” ambiţionează să-i pună capăt, ar fi, după ea: ”…un caz de egalitate bărbat-femeie, deoarece clitorisul, precum penisul, posedă o glandă, un prepuţ şi un mic nerv erectil cu sursa în scoarţa cerebrală.
După minuţioasa ei descriere anatomică, ar reieşi că această modestă protuberanţă este prelungirea unui voluminos „aisberg” cu sediul protejat la interior: „mica forma cilindrică, de aproape 1cm., îşi măreşte de aproape zece ori volumul la interior, comparativ cu partea vizibilă.” Concluzia cu caracter feminist e seacă şi revendicativă: „noi avem un penis, ei au un penis, şi cu toate acestea ei pretind că numai al lor contează!” Mai mult decât atât, M-lle Pujol avansează unele statistici demonstrative mai puţin cunoscute de mase. Potrivit cunoştinţelor de care dispune, clitorisul ar poseda între 8.000 şi 10.000 de captatoare senzitive, pe când omologul său masculin numai 3.000 sau 4.000. Captatoare, superior calitativ degetelor, limbii sau buzelor. Odată activate (excitate), captatoarele eliberează un hormon producător de voluptate, occitonina. „După spusele medicilor – mărturiseşte M-lle Pujol – clitorisul este un veritabil mijloc de supravieţuire pentru femei. O baie de juneţe. Un produs de frumuseţe. În Evul Mediu, moaşele mângâiau clitorisul femeilor însărcinate ştiind, prea bine, că tot ce poate face fericită o viitoare mămică, este transmis fetusului. Astăzi, în timpul sarcini, n-auzi decât: nu face asta, fi atentă la asta…! Am impresia că mă găsesc în 1917, anul în care m-am născut, nu în 2007”

M-lle Pujol, abordează, cu multă dezinvoltură, şi aspectul tainic al masturbaţiei feminine, evocând perioada adolescenţei la pensionatul DE iezuiţi: „Nu ştiam ceea ce era interzis, nici că acesta se aplica la masturbaţie. Aveam impresia că, resimţind o astfel de plăcere, mă apropiam de Dumnezeu şi deveneam sfântă.”
După tirania culpabilizărilor ulterioare şi mai târziu, după emancipare, M-lle Pujol încearcă să ne convingă de binefacerile practicii încriminate: „Masturbaţia clitorisiană este un gest pur, fiind practicată de fason instinctiv. Fetusul se masturbează (deja) în pântecele mamei. Începând cu o anumită vârstă, este singurul lucru care continuă să vieţuiască la fel de intens ca înainte.” Convinsă de enunţarea unui adevăr irefutabil, „M-lle clito” esclamă cu un aer triumfal: „Amorul e mort, clitorisul e vivant!”
După câte îmi amintesc, evocând delicata practică feminină, italienii folosesc metafora „a cânta la mandolină”. Imaginea a inspirat-o probabil şi pe Rosemonda: „Clitorisul este un organ poetic, întrucât e unul printre puţinii fără vreo utilitate productivă. El oferă evaziune şi desfătare.”
Aş mai adăuga o frază, cu drept de aforism, din volumul ei: „Clitorisul permite femeii care se găseşte urâtă, să se simtă frumoasă. De alminteri, ea nu se mai simte deloc, ea planează în beatitudine”.

Nici o rigoare nu mai rezistă înaintea unei astfel de expuneri directe, sincere şi curajoase, chiar dacă falsa pudoare continuă să pună în surdină încercările demistificatoare ale unei venerabile doamne, taxate drept abuzuri de comunitatea moraliştilor.

*Editura Jean-ClaudeGawssewitch

Hansel si Gretel

februarie 4th, 2008

Gara pustie hiberneaza sub clopul de clestar.
nu e drum si nici poarta catre lume.
Frate si sora, mana in mana infrunta viscolul,
intreaba vantul.
intreaba stalpii de telegraf invesmantati in alb,
intreaba fulgii inmiiti ca fluturi:
– Mai e mult pana la casa cu ferestre din lemn pictat in primaveri si rauri line ?
Iarna cu sticla din ochii lupilor vrajmasi le face semn ca aproape e casa din turta dulce .

Frate si sora merg inainte,
mana in mana
printre dune si copaci schimonisti in gheata.

Copii uitati de tati si mame ratacesc,
pasarile noptii au mancat firimiturile de paine ale intoarcerii.

Ninge peste urmele ghetelor mult prea mici,
departe de gara pustie,
departe de casa.

Fără titlu

februarie 4th, 2008

Veşnica poveste. Ne căutăm. Se spune, ca să-ţi construieşti viitorul trebuie să-ţi cunoşti trecutul. Mi-am căutat trecutul şi-am descoperit că n-am fost dorit, am fost frustat şi prigonit, considerîndu-se că sunt un venetic. Eu mi-am ales soarta? Nu. Dar de cum m-am născut am fost catalogat? Am părăsit meleagurile natale, aciuindu-mă unde lumea nu m-a considerat venetic. Acum mi se reproşează că nici acilea nu-i locul meu, cică am uzurpat pe alţii. Şi atunci am hotărît să nu mai ţin cont de catalogări.
Mi-am creat propria-mi cosmologie. Sunt liber, independent şi ferice. Fericirea este în noi. Ne naştem cu ea. Este în Spiritul nostru. Tot ce trebue să facem să-i dăm libertatea să se manifeste şi să ne lăsăm conduşi de Ea. Atunci o vom emana în jurul nostru fericindu-i şi pe alţii. Şi ca o parafrază fericirea ne va duce la Armonie.

Socialul, Economicul, Politicul si Financiarul

februarie 4th, 2008

MOTTO:
„Fericirea inseamna sa faci ceea ce iti place la nivel de arta”

As dori sa expun cateva reflexii privitoare la perceptiile personale asupra celor patru mai sus enuntate domenii ale activitatii creatoare umane.
Sa incepem, asadar, cu Socialul, spatiul in care oamenii interfereaza, comunicand liber, artistic, impartasind bucurii si neimpliniri din orice aspect al vietii. In opinia mea, calitatea vietii spirituale a unei comunitati este direct si strans relationata de bogatia vietii sociale. Infinitatea de exprimari ale speciei umane presupune adoptarea unui grad ridicat de toleranta a celorlalti, constituind principalul atu pe care societatea romaneasca l-a conservat si l-a dezvoltat in existenta sa milenara.
Pe de alta parte, insa, Economicul este contextul exploatarii capacitatilor speciei in scop pur evolutiv, ca suport al spiritualitatii, de altfel in prezent aceasta menire fiindu-i denaturata in favoarea si interesul anumitor detinatori a tot soiul de resurse pasibile unor schimburi inechitabile valoric.
Aici, romanii ar trebui mai intai sa-si cunoasca resursele pe care inca le mai detin si apoi sa-si dozeze atent eforturile pentru a evita esecurile generate de manipularea lor de catre interese straine celor ale Statului Roman.
Politicul a luat fiinta din cauza Fricii. Frica de a pierde Puterea. Puterea de a manipula Multimile si masele, de a impune si colecta taxele, inventate sub pretextul „bunastarii publice”, pentru a-si mentine intangibilitatea, ea fiind in esenta contraproductiva la nivel de specie. Observam insa cum, pe parcursul istoriei documentate cel putin, politicului ii revine rolul superior de a interfera toate domeniile de activitate umane, de a le reglementa si a le sprijini dezvoltarea.
Romanii ar putea sa-si dezvolte o politica integrata in sistemul european, participativa si generatoare de solutii si proiecte viabile regional, national si international.
Financiarul este taramul de creatie al „artizanilor” acestei lumi deocamdata falimentare. De aici se vede totul, se stie totul. Simpla incadrare intr-un oarecare „100%” ofera toate informatiile necesare proprietarilor de fonduri de investitii, societatilor bancare si de asigurari, ai burselor, oameni care pot influenta si deci hotarasc cu incidenta asupra bugetelor tuturor statelor nationale, a politicilor regionale si a zonelor de influenta.
Romanii pot invata din experienta impartasita a acestor oameni si pot percepe parghiile si mecanismele de reglare pentru a se proteja de speculantii de pe piata globala.

„Exista doua feluri de oameni: cei care muncesc si cei care trag foloasele.”
(Mohandas Karamcand „Mahatma” Gandhi)

Perceptie macroeconomica neclara

februarie 4th, 2008

BNR creste dobanda la 9% pe fondul maririi rezervelor in Ianuarie dar cu depreciere. Asadar cursul nu floteaza, iar BNR are perceptii. De data asta din pacate ceva nisip a intrat in mecanism, pentru ca nu ar trebui sa marseze nimeni pe tobele agentiilor de rating. Ma rog, comportamentul BNR este explicabil pentru ca pe partea micro nu s-a facut mare lucru, deci daca arunca tara in recesiune, macar exista o scuza cum ca cei de la Biroul de Statistica nu si-au facut datoria fiindca vedem inflatia numai printr-un CPI dar nu vedem clar ce si unde.

In orice caz scoala economica este strict europeana, deci nu ma mai avant acum sa aduc teoria de peste ocean pentru ca vorbim alta limba. Am mai incercat sa aduc macroeconomia de peste ocean in vizorul romanilor, insa la intrarea la doctorat am luat 6. Ma rog, am luat 10 la teorie financiara si pana la urma am intrat.

Da, se pare ca economia trebuie franata ca sa intram in euro, pentru ca altfel criteriile de convergenta nu se pot atinge. Am mai scris eu un articol cum ca inflatie moderata = cresterea/mentinerea investitiilor straine, asociata cu o apreciere moderata, dar nu m-a crezut nimeni, (poate doar spaniolii avand mult mai multi macroeconomisti decat noi).

In fine, se para ca alfa s-a volatilizat cu ajutorul IPOurilor trase cu sfori, si perceptia frauduloasa si preturile exorbitante franand entuzismul investitorilor straini.

Daca activele devin scumpe, imobiliarele trebuie sa stagneze altfel emigreaza toti, inseamna ca intram intr-o noua faza, “prin noi insine”, cum zicea Titulescu, strainii fiind acum oarecum siliti sa lichideze si sa-si ia talpasita.

Sa speram ca intram in Euro prin noi insine, si ajungem ca Grecia, 1 Euro = 1 Ou.

Alexandra

februarie 4th, 2008

Fuseserăm nevoiţi să ne mutăm într-o altă locuinţă, undeva la mahala. Se dovedea că eram o familie mult mai numeroasă decât îmi imaginasem. Aveam destule rubedenii răspândite prin ţară şi probabil că, dintr-un motiv care pe mine, copil fiind — de vreo opt ani pe-atunci — nu mă privea, trebuise să ne mutăm cu toţii laolaltă. Se număra printre acele rude şi mătuşă-mea Varvara, cea care avea să se prăpădească la douăzeci şi opt de ani de nefrită, singura dintre surori care n-a ajuns la vârsta de şaptezeci de ani; ca să nu mai spun că cea mai în vârstă, Margareta, a murit la nouăzeci şi doi de ani.
Curtea era neîngrijită, plină de bălării, iar printre bălării se plimbau şi ciuguleau păsări de curte — găini şi curcani. Toţi considerau situaţia un provizorat detestabil şi nimeni nu mişca un deget pentru ca lucrurile în jur să aibă un aspect cât de cât agreabil. Dincolo de gardul pe jumătate dezmembrat, cu uluci putrezite sau încălecate sau pur şi simplu lipsă, se întrezărea un desiş încâlcit şi prăfuit, crescut parcă dintr-o întindere de gunoaie, învechite şi ele. Să fi fost curtea unei case părăsite? Sau la gardul nostru se termina oraşul şi începeau vestitele pădurici de salcâmi, fără umbră şi pline de praf, pe care nimeni nu le iubea?
Odaia cea mare a casei era una întunecoasă — fie că n-avea ferestre fie că, mai degrabă, avea o singură fereastră pe care o ţineau, dintr-un motiv oarecare, mai mult închisă, şi anume cu oblon, decât deschisă. Iar în mijlocul odăii se căsca o gură de beci care stătea mai tot timpul deschisă fiindcă ai casei aveau mereu treabă acolo jos şi coborau pe scara abruptă după alimente luminându-şi calea cu o lumânare.
Auzeam vocea înfundată a mătuşi-mi Jeni venind din adâncul stătut al beciului:
— Unde sunt gogonelele, lua-le-ar naiba de gogonele! Niciodată nu le găseşte omu’! Cum coboară cineva, cum le mută în altă parte!
— Cască ochii şi nu mai bodogăni atâta! o repezea soră-sa Ana. Vezi în dreapta, la perete, pe raftul de jos! Unde le-a pus nimeni alta decât tu, pisăloago, nu mai departe decât săptămâna trecută! Uiţi de la mână pân-la gură şi bodogăneşti întruna!
— Da’ gogoşarii? Şi pe ăia tot eu i-am rătăcit în hruba asta nenorocită?
— Păi hotărăşte-te pe care-i vrei! Că doar n-o să mâncăm şi dintr-unele şi dintr-altele! Ce, suntem falsificatori de bani? Te-ai pus cu gura pe mine şi mă cicăleşti tot timpul de parcă eu aş fi de vină c-am ajuns în casa asta blestemată. Întreab-o pe soră-ta Nina de ce n-a putut să găsească alta mai acătării!
Dar soră-sa Nina nu era casnică. Avea serviciu. Aşa că fetiţa ei, Alexandra, de trei ani şi jumătate, rămânea în grija familiei până la ora cinci după-amiază când maică-sa se întorcea de la lucru. De fapt, care grijă? Alexandra n-avea nevoie să-i poarte nimenea de grijă, decât să i se dea să mănânce. Încolo, umbla de colo până colo, fără astâmpăr, zâmbăreaţă şi gureşă, cât era ziua de lungă. Nici găinile nu se fereau de ea. Se lăsau mângâiate de parcă erau pisici.
Cât despre chepeng, nimeni nu se învrednicea să-l închidă, în schimb toată lumea stătea cu sufletul gură — nu cumva să se prăvălească fetiţa în beci.
Păsările din curte intrau şi ieşeau din odaie, oricând doreau, pe uşa lăsată veşnic deschisă, ca la ele acasă, şi nimeni nu le alunga. Între gura de beci şi pat spaţiul era strâmt şi tocmai acolo s-a găsit să se oprească într-o zi un curcan încăpăţânat. Alexandra voia să iasă din odaie dar n-avea pe unde deoarece curcanul îi bara calea dintre pat şi gura de beci. De partea cealaltă a chepengului se afla plita, şi mătuşă-mea Ana, cea mai vârstnică dintre surori, toată ziua nu făcea altceva decât să gătească. Aşa că, era lucru ştiut, prin dreptul plitei nimeni n-avea voie să treacă — era teritoriul sacru de unde izvodeau bucatele pentru toată suflarea din casă.
Căposul de curcan stătea neclintit acolo şi doar îşi ridica şi cobora capul roşu-vineţiu cu mişcări sacadate, cumva speriat dar totodată şi ferm pe poziţie. Alexandra voia cu tot dinadinsul să treacă, să iasă în curte, dar curcanul nu se lăsa cu niciun chip alungat. Şi atunci ea s-a aplecat cu gingăşie spre el şi a încercat cu binişorul să-l împingă într-o parte. Şi fiindcă pasărea nu s-a clintit din loc, i-a spus pe un ton de scuză:
— Pardon, curcanule.
Curcanul se uita la ea c-un ochi atent şi, de parcă ar fi vrut s-o vadă mai bine sau să-şi facă o idee asupra situaţiei, îşi muta brusc ochiul când mai sus, când mai jos, când într-o parte, când într-alta. Dar de clintit nu se clintea din loc.
La vremea aceea Alexandra mai avea de trăit mai puţin de un an.

Stupoare : Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii se va desfiinta

februarie 4th, 2008

Curtea Constitutionala a acceptat joi exceptiile de neconstitutionalitate ridicate de Dan Voiculescu la Legea 187. Este vorba de trei de articole care vizeaza existenta institutiei. Avocatul Poporului, Ioan Muraru, a sustinut desfiintarea CNSAS in termeni de „eliminarea acestui venin anticonstitutional”. De la publicarea deciziei in Monitorul Oficial, CNSAS isi va inceta activitatea. Votul Curtii a fost in unanimitate pentru acceptarea exceptiilor lui Voiculescu.

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-2266711-consiliul_national_pentru_studierea_arhivelor_securitatii_desfiinta.htm

„Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc” — un citat din Malraux, celebru şi controversat

februarie 4th, 2008

De fiecare dacă când se pune în discuţie credinţa în Dumnezeu, susţinătorii credinţei se grăbesc să scoată pe tapet — precum asul din mânecă — un citat pretins a fi din Malraux: „Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc”. Las la o parte faptul că a fi religios nu este perfect echivalent cu a-l venera pe Dumnezeu; există şi alte moduri de a fi religios (v. mai jos). Dar citatul este destul de probabil apocrif. Adică fals.

„Mi-au pus în gură: secolul XXI va fi religios. O profeţie ridicolă; cred în schimb că dacă umanitatea secolului viitor nu găseşte nicăieri un model exemplar de om, va fi rău.”

Este afirmaţia lui Malraux într-un dialog cu Max Torrès, publicată în Hôtes de passage, 1975, cap. 3.
Realitatea este că Malraux a făcut numeroase declaraţii pe această temă, fie în interviuri care au fost publicate, fie în discuţii cu diferite persoane. Discuţiile au fost relatate de interlocutorii săi în fel şi chip şi probabil că nu există motive să le punem la îndoială autenticitatea. De pildă, André Froissard, relatează în Le Point (5 iunie 1993) următoarea versiune:
„[…] fraza lui Malraux despre secolul XXI chiar a fost spusă, depun mărturie, fiindcă a fost rostită de faţă cu mine, în cursul unei conversaţii în biroul de pe rue de Valois. (…) [A] urmat faimoasa formulă care este mereu citată inexact. El n-a spus: «Secolul XXI va fi religios… sau spiritual… », ci «Secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc», ceea ce nu-i deloc acelaşi lucru. Cât despre acel bizar «sau nu va fi deloc», pe care noi îl luăm, într-un chip nu mai puţin bizar, în sens literal, vrea să spună că acest secol XXI, dacă nu va reuşi să-şi regăsească elanul începuturilor inteligenţei pe pământ, va rămâne fără gândire — ceea ce la Malraux echivalează cu a nu fi deloc.”

„Marea problemă a secolului XXI va fi aceea a religiilor” mai afirmă Malraux (Antoine Terrasse, 2000) Şi încă:
„Mi-au pus în gură că secolul XXI va fi religios. N-am spus asta niciodată, bineînţeles, fiindcă n-am de unde să ştiu. Ceea ce spun e mai incert. Nu exclud posibilitatea unui eveniment spiritual la scară planetară.” (Interviu din Le Point, 10 dec. 1975).

Ceea ce complică şi mai mult lucrurile este că Malraux obişnuia să ceară să revadă interviurile sale înainte de a fi publicate, iar uneori intervenea pe manuscris cu mâna lui. Spre exemplu, în acel interviu cu Max Torrès, de care am amintit mai sus, a urmat întrebarea lui Torrès: „O religie ar putea crea acel model de om [exemplar]?” La care Malraux răspunde mai întâi: „Fără îndoială.” După care corectează în: „Poate.”
Cert este că fraza lui Malraux a devenit un loc comun şi că pe Internet pot fi găsite peste o mie de site-uri în care este discutată.
„Cuvântul «religie» (de la religio, «legătură» [Malraux alege una din etimologii]) — spune Malraux — se referă la ceea ce îl leagă pe om de Cosmos, de alţi oameni, eventual de zei şi de Dumnezeu. (…) Religia nu înseamnă nici ierarhie, nici organizare instituţională. (…) Faptul religios ţine, pentru noi, astăzi, de domeniul metafizicii.”
„Secolul următor ar putea cunoaşte o mare mişcare spirituală: o nouă religie, o metamorfoză a creştinismului, la fel de imprevizibilă pentru noi, cum a fost pentru filozofii Romei, care au prevăzut sfârşitul, au crezut (au presupus) că va urma stoicismul, nu s-au gândit la creştini.”

Indiferent care va fi fost termenul folosit de Malraux pentru caracterizarea secolului în care deja ne aflăm — religios, spiritual sau mistic —, un lucru e sigur: nici creştinismul, nici vreuna din celelalte religii ale secolului XX, n-au constituit, în ochii săi, salvarea de la eşecul spiritual al civilizaţiei moderne.

De toate pentru toti (3)

februarie 4th, 2008

- Istoria SANDWICH-ului. Se spune ca un anume Lord SANDWICH, pasionat de diverse jocuri de noroc, refuza sa paraseasca partida si cojucatorii pentru a gusta ceva… în schimb comanda stapânului hotelului \”o mica gustare\” în caz ca i se facea foame. Pentru mai mare exactitate, este ca în anul 1762 Sir John Montagu, al patrulea Conte Sandwich, amiral în flota regelui Angliei George III si jucator de carti înveterat, s-a aflat la un moment dat invitat într-o societate pentru o partida de carti, partida care însa nu a avut loc. Ajutorul hotelierului, pentru a evita ofensa adusa clientului prestigios, i-a servit o \”mica gustare\”, pentru a trece cu vederea ofensa. Gustarea consta din /doua felii de pâine, între care a plasat bucati de carne rece si brânza/ , formula avantajoasa, care a permis Primului lord al Amiralitatii sa \”rontzaie\”, fara a-si murdari degetele.

Mai târziu, în timpul Razboiului de Independenta al Statelor Unite (1775-1782), John Montagu a fost judecat responsabil de înfrângerea englezilor si acuzat de coruptie. A murit în anul 1792, la vârsta de 74 ani. Exploratorul James Cook (1728-1779), marinar britanic, a descoperit doua arhipelaguri, carora le-a dat numele Lordului Sandwich, astazi Hawaï.

Continuarea a fost asigurata de al unsprezecelea conte de Sandwich, care a creat o întreprindere de restaurante rapide, împreuna cu fiul sau Orlando: \”The Earl of Sandwich\”, declarând ca: \”Mon aïeul n’a peut-être pas inventé le sandwich, mais il en a immortalisé le nom\”.

– Istoria BEGEL. Totul a început în anul 1683, când regele Poloniei Jan III Sobieski a reusit sa respinga invazia turcilor care se aflau la poarta Vienei. Pentru a multumi regelui de a fi salvat Austria, un brutar a adus drept omagiu regelui, creând o pâine rotunda (cam de marimea unei chifle) cu o gaura la mijloc, astfel ca atunci când regele trecea în fuga calului, bine asezat în /sha/, sa poata apuca \”pâinea gaurita\”. În lb.austriaca, cuvântul /sha/ se numeste /beugel/, astfel a luat nastere noua denumire.

La începutul secolului XX, imigrantii evrei din Europa de Est, în special evreii-rusi care au poposit în America, au adus BAGEL în valizele lor. Primele aparitii de bagel au fost la New York, apoi la Chicago si s-au raspândit rapid pe întregul continent, fiind adoptati definitiv de populatia americana, constituind pâinea lor preferata. Se vindeau si se vând înca, la toate colturile de strada, în stare naturala sau aromatizati cu seminte de susan sau chimen, se pot taia longitudinal, punându-se la mijloc somon afumat, sunca etc.

Si în România a patruns repede acest fel de pâine la începutul secolului XX, dat fiind populatia densa de evrei, care se numeau covrigi si se vindeau în covrigarii specializate, calzi si proaspeti, la moment scosi din cuptorul de caramida înrosit de carbunii permanent aprinsi…pâna seara târziu. Erau însirati pe sfoara sau pe suport de lemn în forma de baston. (Îmi amintesc din copilarie si adolescenta, pâna la începutul razboiului, de acest aliment gustos si vesnic proaspat, al carui miros se simtea de la distanta. (Pe Calea Serban Voda, aproape de locuinta parintilor mei, între Str.Olimpului si Bd.Marasesti, în casa unui proprietar, anume Iordache Minciulescu, exista o \”covrigarie\”. Uneori dupa amiaza, la o colatiune, un ceai cald, cu lamâie si câteva picaturi de Rom de Jamaica, însotit neaparat de covrigii calzi proaspeti… era un adevarat regal…)

– Istoria FAST-FOOD. Restaurante rapide sau /fast food, prêt-à-manger, snacking, street fooding sau restaupouce/ sunt un fel de restaurante al caror scop este de a câstiga timp clientul, vesnic grabit sau în trecere, timpul de asteptare fiind minim, astfel încât continutul din farfuriile plastifiate sa fie gata pentru preluare. La început felurile servite nu contineau decât hamburger sau sandwich-uri, acompaniate de apa gazoasa si cartofi prajiti. Cu timpul, continutul a devenit variat, servindu-se si cu pescarie, o varietate de salate, orez etc., adaugându-se si alte bauturi, precum jus-urile de fructe presate, cafea, astfel încât chiar pe marile întinderi de sosele, se gasesc implantate chioscuri, la-ndemâna soferilor, care sunt serviti direct la masina de catre vânzatoare, surâzatoare, frumos îmbracate, fara a coborâ din masina.

McDonald’s care a fost creat în 1940 sub forma de \”barbecue en drive-in\” de fratii Dick si Mac McDonald, constatând ca cea mai mare parte a clientilor cumparau hamburger, au schimbat restaurantul lor propunând un Menu care cuprinde hamburger, cartofi prajiti, lapte-batut si cafea. \”Lantzul\” de restaurante a fost considerabil dezvoltat de Ray Kroc, un vânzator de masini pentru lapte batut, care în mod rapid s-a unit cu McDonald.

(Va urma)

Scandalul taxelor si lipsa de informare

februarie 4th, 2008

De o vreme, scandalul imens legat de taxele şi impozitele auto, mai ales de taxa de înmatriculare, de importuri, taxa de poluare şi rable, etc. ocupă primele pagini ale ziarelor şi încinge spiritele în multe talk-show-uri televizate. Majoritatea vorbitorilor iau apărarea „bietului român” care vrea şi el să conducă acolo, o maşină de import, săracul care s-a săturat de Dacii şi Aro-uri legate cu sârmă. Politicienii o fac cu gândul la alegeri iar moderatorii cu gândul la cotele de audienţă.
Dincolo de problema inechităţii sau a modificării permanente a legilor, a necesităţii unor fonduri pentru întreţinerea şi extinderea şoselelor, pentru reducerea sau combaterea poluării, nimeni nu vede sâmburele problemei şi nu are curajul, prezenţa de spirit sau imaginaţia de a explica ceea ce majoritatea românilor se pare că nu ştiu.

1) Că autoturismul, mai ales la salariul mediu din România, (dar la fel şi în tarile înstărite ale Europei) este un OBIECT DE LUX, care are preţul lui şi presupune o grămadă de cheltuieli permanente, că este un obiect la care, din păcate, acced foarte multe persoane care nu au efectiv nevoie. Există o „boală naţională” a maşinilor, cam fiecare român crede că trebuie neapărat să posede o maşină, chiar dacă e chior, ciung, oligofren sau sărac lipit, chiar dacă ar fi mai simplu să circule cu trenul, metroul, tramvaiul, bicicleta sau autobuzul, el face datorii, îşi vinde capra şi soacra, fură, amanetează tot, mai bine trăieşte în cort, dar trebuie să posede maşinuţa lui, chiar şi fără carnet de conducere. Aşa vrea muşchii lui! În mai toate ţările civilizate, posesorul de autoturism are un garaj sau măcar un loc de parcare rezervat. În majoritatea oraşelor României, trotuarele sunt locurile de parcare, iar în capitală, la vreo 2 milioane de autoturisme, există doar aproximativ 15 mii de locuri de parcare!

2) Că toate ţările Uniunii Europene, deci şi România, au un program de reducere a poluării, în cadrul căruia reducerea emisiilor şi gazelor de eşapament este pe primul loc. Această luptă cu poluarea costă sume imense, accizele la benzină şi impozitele normale fiind insuficiente. Problema mediului fiind de fapt legată de însuşi viitorul planetei, avem şi noi un ministru al mediului care are mâinile legate fără fonduri şi fără informarea populaţiei. România nu are autostrăzi în primul rând fiindcă nu are fonduri suficiente şi nu face calcule pe perioade lungi, ci doar de la un buget la altul, treacă-meargă. A confunda libertatea de circulaţie cu necesitatea de a fi posesor de autoturism este altă problemă, mai generală, (toţi oamenii s-au născut pietoni), dar nu trebuie şi nu putem de fapt să accedem la toate drepturile consfinţite de Constituţie. Între două drepturi fundamentale, dreptul la vot şi dreptul de a fi ales în funcţii, este o mare deosebire. Între dreptul de a poseda o maşină şi posibilitatea de a o finanţa, o alta. Românul se întinde mai mult decât îi e plapuma, cheltuieşte mult peste posibilităţi, şi asta o spun economişti şi bancheri, analişti cu acces la toate datele necesare. Concluzia? Vă rog să o trageţi şi singuri…

Dan Dănilă

Contele Herosmonte

februarie 4th, 2008
Casa Contelui Herosmonte, pe strada VisarionCasa Contelui Herosmonte, pe strada Visarion

L-am intalnit prima oara prin anii cinzeci. Eram in scoala primara, in clasa a doua sau a treia. O buna prietena a mamei ma luase cu ea la cumparaturi. Era seara. De abia iesisem din blocul in care locuiam. Un domn inalt a trecut pe langa noi si s-a oprit sa o salute pe prietena mamei mele. Se cunosteau.

– Pierre, domnul este inginerul Radulescu-Horst, te rog sa faci cunostinta cu el.

Domnul inginer Radulescu-Horst a zambit cu multa amabilitate si mi-a intins mana, aplecandu-se usor.

Era ceva bizar in infatisarea lui. Nu parea deloc bucurestean. Mai curand scandinav. Dar nu orice fel de scandinav, nu, ar fi fost prea simplu.

Era extraordinar de rasat. Foarte inalt si destul de slab, alura de mare senior. Chelia uriasa nu il reducea spre bonomie. Din contra, parca ii sporea aerul seniorial. Nu puteai gasi nici cel mai marunt semn de vulgaritate, nici cea mai mica sugestie de brutalitate. Era aristocratul perfect. Era de fapt neasteptat de distins, intr-un univers care parea cenusiu si amorf. Poate din cauza aceasta parea un pic bizar. Numai un pic?

Sigur, toate acestea nu aveam cum sa mi le formulez atunci in minte. Aveam mai putin de zece ani.

Peste vreo saptamana prietena mamei mi-a daruit cateva creioane colorate. Sunt de la domnul inginer Radulescu-Horst, cu ele nu ai cum sa mai scrii urat.

Urat am scris in continuare, ba cu trecerea anilor chiar din ce in ce mai urat, dar asta este de acum alta poveste.

Pe domnul inginer Radulescu-Horst l-am mai vazut de cateva ori in decursul anilor. Odata ma aflam intr-un troleibuz pe strada Matei Voievod, domnul inginer ne-a depasit lejer, la ghidonul unei biciclete. Purta un palton lung, capul era descoperit, desi era destul de frig. Si acelasi zambet la limita dintre nobilitate si bizarerie.

Il mai vedeam din cand in cand la catedrala Sfantul Iosif; ma duceam destul de des duminica si il gaseam acolo. Soseam de obicei foarte tarziu, spre sfarsitul liturghiei, cand credinciosii se indreptau spre altar pentru a se impartasi. Il remarcam imediat, asezat disciplinat in rand, avansand usor, cu acelasi aer aristocratic, aflat firesc in vulg si totodata departe de vulg.

Si intr-o duminica, aveam de acum vreo douazeci si cinci de ani, m-am apropiat de el. Tocmai iesise din catedrala.

Am onoarea sa va salut domnule Horst, i-am zis. Desigur nu va mai amintiti de mine. Cu multi ani in urma doamna Paranici m-a prezentat dumneavoastra.

Oh, a raspuns el, ce placere sa va revad! Ce mai face doamna Paranici, nu am mai vazut-o de mult.

A murit acum cativa ani, i-am zis.

Vai ce rau imi pare! Nu am stiut. Dar cum s-a intamplat?

I-am relatat pe scurt despre suferinta care o rapusese. Ma asculta atent, intristat.

Dupa cateva clipe m-a intrebat, dar dumneavoastra ce mai faceti?

Am terminat Politehnica de putina vreme, lucrez ca inginer. Ma bucur mult sa va revad, domnule Horst.

Sa stiti, mi-a spus el zambind, mi-am reluat vechiul meu nume, ma cheama din nou Herosmonte.

Am incercat sa imi ascund uluiala. Dupa cum vedeti, pe Radulescu il lasasem la o parte, dar sa renunt si la Horst era de acum un soc.

Herosmonte? O clipa m-am gandit daca sub bizareria lui nu se ascundea un oarecare dram de tacaneala. Ma bucur mult ca nu am cedat acestui gand, ci am lasat lucrurile sa curga in voia lor.

Pentru ca era intr-adevar vorba de Contele Herosmonte, prieten pe vremuri cu Printul Nicolae.

Insa asta aveam sa o aflu un pic mai tarziu.

Ce varsta sa fi avut? Singurul raspuns pe care il gaseam era ca avea aceeasi varsta pe care o avusese cu mai mult de douazeci de ani in urma. Ca si atunci, un barbat trecut de varsta a doua, dar inca nemarcat de batranete. Ma intrebam daca fusese vreodata mai tanar!

Exista oameni distinsi care te complexeaza. Nu era cazul lui. Facea parte (aveam sa imi dau tot mai bine seama mai tarziu) dintr-o categorie foarte speciala: cei care raman tot timpul distinsi fara sa te stinghereasca. Distanta dintre tine si ei exista in mod natural, dar nu este o bariera.

Monseniorul Bolonjek, vreme de cativa ani nuntiu apostolic la Bucuresti, avea sa ma mai impresioneze prin clasa lui uriasa. Imi amintesc cum a intrat intr-o seara in Biserica Italiana si toata lumea a amutit, in timp ce nuntiul inainta cu maretie spre altar. Aveam in fata mea un principe al bisericii!

Distinctia nuntiului era totusi diferita. Simteai distanta.

Sa ma intorc la Contele Herosmonte. De unde venea oare senzatia de bizar? Poate accentul. Romana lui nu avea cusur, dar accentul era al unui om nascut pe alte meleaguri.

Poate insa ca nu accentul era ciudat. Altceva mai curand: lipsa oricarui semn de agresivitate, de brutalitate potentiala. In general lipsa aceasta ar fi fost stanjenitoare, te-ar fi condus la gandul unei lipse de virilitate, dar in cazul lui nu asta era gandul. Era mai curand un sentiment de civilitate absolut naturala, care coplesea orice alta dimensiune. Si tocmai lucrul acesta ii dadea un aer aflat undeva intre farmec si bizar. Pur si simplu parea ireal.

Era oare real? Un conte strabatand anii grei ai comunismului, mereu egal cu el insusi? Poate memoria copilariei de acum indepartata imi juca o festa. Poate ca eram obosit si vedeam o plasmuire care avea sa se topeasca in soarele amiezii.

Am inchis ochii si i-am deschis imediat. Era inca acolo in fata mea si zambea usor. Mi-ar face placere sa imi faceti o vizita, locuiesc impreuna cu matusa mea.

Casa contelui se afla acolo unde incepe strada Visarion. Pe vremea aceea coltul era cu strada Nicolae Iorga. Pentru ca Nicolae Iorga incepea in Piata Romana, trecea pe langa Visarion si apoi o cotea la dreapta, spre celebrul sediu al militiei unde se dadeau pasapoartele.

Coltul cu Visarion avea sa infrunte anii, insa strada Nicolae Iorga a disparut de acolo intre timp, facand loc noii artere careia bucurestenii i-au gasit imediat un nume pe masura, bazat pe cele doua locuri de interes public aflate la capete, in Piata Romana si pe Calea Grivitei.

Contele ma astepta in fata casei. M-a condus pe scara spre mansarda. Casa fusese bine inteles nationalizata, iar contele fusese mutat de autoritatea locativa in odaile de pe vremuri ale servitorilor. Noroc ca odaile acelea erau foarte mari – contele fusese un generos si se gandise la trebuintele servitorilor lui atunci cand construise casa.

Mobila era de mare rafinament, dar era putina: o masa, scaune, vreo doua comode. Pe vremuri fusese fireste o sufragerie intreaga, insa anii de comunism erau grei, iar contele nu fusese angajat decat in munci necalificate si extrem de prost platite, asa incat covoarele, tablourile, marea parte a mobilei fusesera vandute, rand pe rand.

Contele suportase cu stoicism. Din ce imi povestea, cel mai mult parea sa fi fost ingrozit de lipsa de gust. Casa ii fusee nationalizata, fusese dat afara si mutat la mansarda in odaile servitorilor, ei bine, era indignat ca noii chiriasi zugravisera casa scarii intr-o paleta de culori detestabila.

Mi-a povestit multe in seara aceea, atat de multe incat amintirile aveau sa se amestece si sa devina tot mai confuze, dupa trecerea atator ani.

Familia din care se tragea avea doua ramuri principale, in Suedia si Germania (Horst parea sa fie numele german al familiei). Insa membri ai familiei Herosmonte existau si in alte parti ale Europei. Contele fusese adus in Romania cand era mic. Numele de Radulescu cred il primise de la tatal adoptiv, dar nu as jura ca memoria nu imi joaca renghiul.

Fusese invitat prin anii treizeci la o receptie organizata pe insula Spitzbergen de catre regele Norvegiei. Amintirea acestei receptii a revenit de cateva ori in discutia noastra. Contele povestea superb si avea mai ales darul sa scoata la iveala amanunte pline de culoare care te faceau sa te transpui in poveste. Il ascultam si parca il vedeam imbracat in frac, coborand de pe vapor si intampinat pe tarmul insulei de familia regala norvegiana.

M-a servit cu biscuiti si cu cafea, in cesti micute de portelan de Meissen. Continua sa povesteasca.

Fusese foarte apropiat de Printul Nicolae. Zambeam unui gand, asadar fusese si el tanar si nazdravan? Avusese pasiunea automobilelor si a vitezei? Mi-am amintit brusc de o fotografie pe care o vazusem de mult. Doamna Paranici, prietena mamei mele, fusese inainte de razboi administratoarea unuia din marile hoteluri din Sinaia. In fotografie aparea alaturi de conte si de sotul ei, la Cota 1400. Fotografia era facuta prin anii treizeci. Ei bine, contele arata la fel! Trebuia sa admit ca nu fusese niciodata tanar, nu aveam alta explicatie.

Fusese casatorit de mult, insa pentru foarte putin timp, sotia lui murise dupa numai cativa ani. Ramasese singur, amintirea ei era prea puternica, chiar dupa amar de vreme.

Savuram cafeaua si il ascultam.

Calatorise mult si vazuse toate marile muzee ale Europei. Avusese posbilitatea sa staruie in cate un muzeu ore in sir, zi dupa zi.

Tocmai citisem o carte superba a lui Fromentin, Maitres d’autrefois, o gasisem intr-un mic anticariat care era pe langa cinematograful Scala. Visam sa ajung si eu sa vad panzele maestrilor olandezi, iar contele imi povestea despre ce vazuse prin Rijksmuseum si prin Zwinger, prin Luvru si prin Alte Pinakothek, la Muenchen. Dela olandezi a trecut apoi la venetieni.

Am terminat de baut cafeaua, contele s-a ridicat si a deschis un sertar. A scos o carte. Vorbeam de Giorgione si de Tizian. Iata o carte care a fost publicata la Venetia pe la anul 1700. Va rog sa o rasfoiti. Exista in carte o imagine a lui Mihai Viteazul.

Matusa lui a intrat in sufragerie. Avea o suta de ani. Micsorata de varsta, nu mai auzea deloc. Contele i se adresa facandu-si mainile palnie la urechea ei. Era un pic caraghios, cum isi aduna palmele in palnie, parea falfaitul aripilor unui cocostarc.

Matusa vorbea romaneste usor cantat, cu un accent italienesc. Mi-a pus cateva intrebari, iar contele a raspuns in locul meu. A luat apoi cartea pulblicata la Venetia si s-a adancit in lectura ei, fara sa ne mai ia in seama.

Aveam sa ajung peste multi ani la Dresda, la Zwinger. Cand am vazut lucrarea lui Vermeer, Brieflesendes Maedchen, am tresarit. Mi s-a parut ca Herosmonte se afla langa mine, zambind. Imi vorbise in seara aceea de demult despre panza lui Vermeer de la Zwinger, asa cum imi vorbise si despre sala cu picturi de Rembrandt.

Trecuse de acum amar de vreme din seara in care il vizitasem, el avea insa aceeasi varsta. Am inchis ochii, i-am deschis dupa o clipa. Contele disparuse. Am inchis ochii din nou, am privit in oglinda si mi-am dat seama ca anii lasasera de fapt urme adanci.

M.I.P.S.A

februarie 4th, 2008

Parodie care amesteca pomana lui Marean Vanghele (primarul) si marele guru Gregorian Bivolaru (Gryg), seful Miscarii de Integrare Spirituala in Absolut

O moda, sau o omitere la moda, a devenit tot mai frecventa si deranjanta, pentru cetateanul care nu se informeaza zilnic si care astfel pierde legatura cu evenimentele de top din Romania. Abrevierile, prescurtarile, folosirea numelor persoanelor publice, a VIP-urilor, vedetelor din sport, muzica sau a personajelor mondene, sunt folosite de mijloacele mass-media ori de institutiile publice, fara a fi insotite de explicatii concrete. Astfel, ai ocazia sa deschizi un ziar sau televizorul si sa afli ca RAPPS a vandut activele societatii “Tz.”, domnului Popescu (care domn Popescu? Cine este?), de parca toata lumea ar fi obligata sa-l cunoasca pe nea Popescu, asta. Sau, firma MTRSC-EXIM a concesionat un teren in valoare de 14 milioane de euro unei firme fantoma, patronata de un arab, care de cum s-a vazut cu actele in mana, a vandut terenul, bucata cu bucata, unor personaje importante din administratia publica, afacerea ilicita fiind intermediata de secretarul partidului PSTGMR, care a si fost sanctionat cu vot de blam (saracul, ce pedeapsa aspra!). Sau mai citesti in presa sportiva: “Giuvaierul nepretuit al fotbalului romanesc, a inscris un euro-gol in poarta lui Arsenal.” – Care giuvaier sau nestemata? Eu nu prea sunt pasionat de sport, dar daca e vorba de o realizare romaneasca, vreau sa aflu, sa ma mandresc ca sunt roman si cand citesc asa ceva…, pur si simplu ma lipsesc. Sau, cunoscuta doamna Columbulescu a fost ieri la salonul de infrumusetare din centrul capitalei, unde numai pentru manichiura a platit suma de 2000 de euro.- Ei si! Ce ma intereseaza pe mine cu ce viteza isi piaptana parul doamna Columbulescu sau cati bani aloca pentru treaba asta? Mi se pare o chestiune de nesimtire din partea ei, mai ales ca in Romania sunt milioane de oamani care n-au dupa ce bea apa! Si ca sa n-o mai lungesc, lista exemplelor poate continua si sunt sigur ca si dv a-ti putea sa contribuiti la asta. Ei bine acest fenomen m-a inspirat in scrierea acestei intamplari imaginare, pe care vreau sa v-o povestesc si dv.

Eram in vizita la un prieten din Arad si ma plimbam agale pe strada, cand mi-a sarit in ochi un afis lipit pe un stalp de iluminat stradal. Cu un fundal zugravit in culori tipatoare, de te dureau ochii cand te uitai la el, infatisa un individ imbracat intr-o manta portocalie, cu o fata, din care cu greu puteai sa distingi ochii si nasul, din cauza obrajilor imensi. Afisul avea un titlu cel putin bizar: “Lansarea M.I.P.S.A va avea loc sambata 27 mai, la ora 17.30, in sala mare a casei de cultura”. Mai jos, cu litere ciudat de stilizate, exista si o explicatie: “De aceasta lansare se va ocupa insusi arhitectul creatiei, (citesc curul si apoi imi dau seama ca de fapt scria gurul) domeniului, domnul Greguran Bivolescu. Ma opresc in loc si ma uit mai atent la afis, incercand sa inteleg ce dracu mai o fi si chestia asta, dar lamuririle erau cat se poate de vagi. Mai sa fie! Ce naiba lanseaza astia? A ajuns casa de cultura un fel de aerodrom spatial, gen NASA? Trebuie sa ma duc neaparat sa vad despre ce este vorba. Am asteptat cu nerabdare sa vina ziua si ora respectivei lansari si ma intrebam daca trebuie sa-mi iau si o sticla fumurie (ca la eclipsa), ca sa nu ma orbeasca lansarea. In sfarsit, am ajuns la mult trambitata lansare. Cand ce sa vezi? Nici vorba de rachete sau ceva similar! Nu! In sala era lume pestrita si curioasa, iar la tribuna, tipul din fotografia afisului, se agita dand din maini si discuta cu un individ impodobit ca un brad de craciun cu tot felul de cabluri si sarme, care mesterea la microfoane. Cand si cand se mai auzea un tiuit in difuzoarele din sala, un barait si apoi iar liniste. M-am gandit ca probabil aveau probleme cu statia de amplificare a salii. Intr-un final tipul cu cablurile a reusit sa rezolve problema si in difuzoarele salii se auzi vocea puternica a marelui (curu), pardon guru.
– Buna ziua stimati invitati, doamnelor si domnilor!
In timp ce omul de la tribuna isi incepea discursul, am avut un fel de revelatie: Citisem curu in loc de guru. De ce oare? Apoi mi-am dat seama ca subconstientul meu lucrase. Pai cum sa nu te gandesti la partea dorsala a corpului omenesc, cand te uiti la individul asta? Fata lui disparea intre cei doi obraji exagerat de umflati, lasand sa se vada doar gura imensa, cu buzele tuguiate, care fara sa vrei, iti incitau imaginatia. Marele maestru isi continua discursul…
– In primul rand tin sa multumesc organizatorilor si in special Primarului nostru, domnul Varean Manghele, care ne-a pus la dispozitie si materia prima pentru demonstratia practica din finalul acestei expuneri, iar din produsul rezultat, va invitam sa va desfatati papilele gustative.
– Probabil va intrebati ce inseamna MIPSA. Ei bine, este abrevierea de la “Manualul de invatarea prepararii sarmalelor ardelenesti” si este un un manual culinar, nu o carte de bucate.
Se stie cat de bogata este bucataria ardeleneasca, dar in prepararea sarmalelor, ardelenii s-au dovedit a fi cei mai priceputi si inventivi bucatari din tara. Despre aceasta tema s-a mai scris si s-au mai publicat multe lucrari. Desigur va intrebati, atunci la ce am mai scris si eu, inca o lucrare. Ei bine, ineditul acestei lucrari consta in metoda de prepraare, o metoda noua in tara noasta, care foloseste tehnici Yoga de energizare pozitiva. Aceste metode au fost testate si perfectionate in indepartatul podis al Chinei. Sa nu va inchipuiti cumva ca in China se pregatesc sarmale ardelenesti! Nuuu…, nici vorba! In China se prepara traditionala mancare chinezeasca. Eu doar am imbinat doua dintre cele mai cunoscute traditii ale poporului chinez, si anume: bucataria si meditatia, iar rezultatele au fost surprinzatoare. Gustul sarmalelor s-a imbunatatit, numarul caloriilor a scazut, iar acest preparat poate fi folosit cu succes in curele de slabire, mai ales datorita incarcaturii de energii pozitive si il recomand cu precadere doamnelor care doresc sa mai dea jos din kilogramele in plus. Si acum pentru ca v-am explicat despre ce este vorba, vom trece la o demonstratie practica. Si cand marele guru rosti aceste cuvinte, pe scena aparura cativa barbati, imbracati in costume albastre, mulate pe corp, care transportau un aragaz cu butelie si o cratita imensa din care ieseau aburi. Lasara jos aragazul si iesira din scena, tot asa cum si intrasera, ca niste umbre care se topesc in neant. Apoi iluminarea scenei se schimba intr-o culoare violacee si o muzica cu efecte spatiale se auzi pe fundal. Pe scena isi facu aparitia un grup de tinere, echipate tot in costume mulate pe corp, dar de data aceasta costumele erau de culoare portocalie si aveau pe umeri un fel de aripioare, ca acelea de rechin. Fetele tinandu-se de maini, il inconjurara pe maestru si aragazul cu oala de sarmale care fierbea la foc mic, formand o spirala energetica. Marele guru isi puse pe umeri o manta de culoare portocalie, tot cu aripi de rechin, iar pe cap purta un fel de oala de noapte din postav portocaliu. Maistrul de sunet si lumini (tipul cu cablurile), amplasa langa aragaz un microfon, pentru ca publicul din sala sa poata auzi incantatiile savante de energizare, rostite de marele guru. Cand spirala formata din grupul de fete se defini complet, marele guru (Greguran Bivolescu), care supraveghease cu un ochi atent operatiunea, lua pozitia cocorului (stand intr-un picior, cu mainile ridicate in sus, asemenea unor aripi), o pozitie care nu-l avantaja catusi de putin din punct de vedere estetic si incepu sa tremure din toate incheieturile si sa behaie un fel de cantec doar de el stiut. Cand vocea marelui guru se ridica, spirala era strabatuta de acel tremur ciudat, acelasi care il apucase si pe el, iar scena era atat de caraghioasa incat te facea sa te gandesti daca nu cumva nea cablu (maistrul cu sunetul si luminile), incurcase firele si din gresala ii racordase la 220V pe indivizii de pe scena. Intr-un tarziu se incheie descantecul sarmalelor si publicul fu invitat sa guste preparatul proaspat energizat. Bineinteles ca in acel moment s-a creat o busculada in dreptul scarilor care duceau spre scena si cativa pensionari, care probabil stiau sau aflasera de ospatul din final si venisera din timp sa ocupe locurile din fata, fura calcati in picioare de cativa oameni ai strazilor, care probabil si ei mirosisera ospatul sau ii urmarisera pe pensionari. Pe scena isi facura aparitia trupele de ordine care protejau pe cele cateva tinere care imparteau sarmalele. In acest timp marele guru facea o informare, care se referea la faptul ca se hotarase sa fondeze o miscare intitulata sugestiv MIPSA, care va avea drept scop, adunarea adeptilor preparatelor energizate. Miscare va avea caracter international si se vor forma filiale ale miscarii in intreaga lume.
In final, Primarul, Domnul Varean Manglele, lua cuvantul, folosind microfonul pus la dispozitie de nea cablu si incerca pe un ton ferm, sa potoleasca elanul multimii, asigurandu-i pe pensionari ca sarmalele ajung pentru toata lumea si sa nu uite nimeni ca saptamana viitoare vor fi alegerile locale si sa fie atenti cum voteaza fiecare. In multime se auzira cateva voci mai puternice care ii acuzau pe cei din primele randuri, ca au venit cu sacosele ca sa i-a sarmale pentru acasa. Undeva mai in spatele cozii formate, un reporter TV, cu un microfon in mana, lua un interviu unui batranel, care tremura de frig si probabil si de foame.
– Ce parere aveti despre acest eveniment?
– Sunt niste hoti, domnule. Niste hoti! Astia din fata au venit in urma mea si uite ca au luat sarmale, iar mie cred ca nu o sa-mi mai ajunga. Am venit aici acum 3 zile, m-am inscris pe lista in mod civilizat, apoi mi-am luat scaunelul si m-am asezat la coada. Iar acum nu se mai tine cont nici de liste, nici de coada. Niste hoti!
– Dar despre expunerea maestrului Greguran Bivolescu, ce parere aveti?
– Da dracu a stat sa asculte ce zice asta! Eu eram cu ochii atintiti pe aia care incercau sa se bage in fata.

Pe scena lupta pentru sarmale se incinsese, iar fortele de ordine bateau in retragere, nedorind sa raneasca din gresala vreun pensionar. Fetele care imparteau sarmalele disparusera si le luasera locul doi jandarmi foarte solizi, care incercau din rasputeri sa tina multimea la distanta. Circul era in toi cand m-am hotarat sa parasesc sala. Mediatizata lansare se transformase intr-o acerba lupta pentru existenta, fapt care mi-a lasat un gust amar. Ma gandeam in sinea mea:

– Oare asa se traieste in Romania secolului XXI?
– Pentru asta am iesit eu in strada, in 1989, ca sa demolam comunismul?
– Asta inseamna democratie si protectie sociala?
– Nu vad nici o diferenta fata de vechiul regim. In acest caz imi pare rau ca n-am stat acasa.
– Ce imi trebuia mie revolutie?
– La ce imi foloseste mie democratia asta originala?
Sincer! Se traieste mai rau ca inainte! Doar unii (putini la numar) pot spune ca e mai bine ca inainte.

Judex

Gustare rece – Mousse de somon cu sos de Manciuria

februarie 4th, 2008

Bucatar: Ioan Fatol

Materii prime:

– somon fume – 150 g
– smantana dulce – 200 g
– icre Manciuria – 50 g
– lamaie – 200 g
– piper – 10 g
– sare – 5 g

Mod de preparare:

Se mixeaza 100 de grame de somon fume impreuna cu 100 de grame de smantana dulce, sucul de la o lamaie, sare si piper, pana devine o pasta omogena.
Restul de smantana se bate putin, se adauga icrele de Manciuria, putina sare, putin suc de lamaie si se amesteca.

Mod de prezentare

Mousse-ul se pune pe farfurie cu pasul de bucatarie, se inveleste cu o felie de somon fume si se toarna sosul de manciuria alaturi.

www.vinul.ro

Lama impadurita a Bistritei

februarie 4th, 2008

iarasi si iarasi

februarie 4th, 2008

Sub steaua care iarasi

rasare-a tenebra

iarasi ma prind doar cu mine în hora

arînd si semanînd

iarasi în gol

cerul si pamîntul

si iarasi s-a varsat pe podea

din pocal veninul izbavitor.

Iarasi si iarasi

acelasi iarasi blestemat

ma-mpiedica sa ma nasc…

Trandafiri

februarie 4th, 2008

Dintr-un spin
Căzut din părul tău arămiu,
Mi-a crescut în palmă un trandafir.
Fără să mă bucure,
Fără să mă doară.
Tensiunea acumulată
Trebuia să ţâşnească-ntr-un fel!
Ochii tăi nu erau destul de albaştri,
De goi,
Ca să poată minţi nepedepsiţi.
Dacă pari încruntată
Îţi arăt palma.
Începi să citeşti
În petalele trandafirului
Ce se mai întâmplă cu noi.
Când ai plecat la Cluj
Polenul a dispărut
Într-o singură noapte.
Palma s-a ofilit aşteptând.
Nu mai am curajul
Să consult alte vrăjitoare
Să-mi spună dacă şi când.
Părul tău cu străluciri de soare
Nu-mi mai seamănă-n palmă
Trandafiri.

Dan David, Los Angeles, aprilie-15-2006.
Foto Anna Davtyan

Conflictul dintre Adevarul crestin si filosofia evolutionista, autor Ierom. Serafim Rose

februarie 4th, 2008

Potrivit teoriei evolutiei, omul s-a ridicat din salbaticie, si tocmai de aceea cartile il arata pe omul de Cro-Magnon sau pe omul de Neanderthal foarte salbatici la infatisa re, gata sa-i dea cuiva in cap si sa-i ia carnea. Evident, e doar ceva imaginar, nu un fapt intemeiat pe forma fosilelor sau pe altceva de felul acesta.

Daca crezi ca omul provine din salbaticie, vei interpreta intreaga istorie trecuta in acesti termeni. Dar Ortodoxia sustine ca omul a cazut din Rai. In filosofia evolutionista nu e loc pentru o stare suprafireasca a lui Adam. De-aceea, cei ce vor sa pastreze si crestinismul si evolutionismul sunt siliti sa alipeasca un Rai artificial unei creaturi de tip maimuta. E vadit ca avem de-a face cu doua sisteme diferite care nu pot fi amestecate.

Pana la urma, se intampla ca oamenii care fac acest lucru (inclusiv multi catolici din ultimele decade) sa vada ca au ajuns in incurcatura, acceptand deci ca evolutia trebuie sa fie corecta, iar crestinismul un mit. Ei incep sa spuna despre caderea omului ca este doar o cadere din imaturitatea cosmica: ca atunci cand oamenii-maimuta, aflati intr-o stare de naivitate, au evoluat in fiinte umane, au dobandit un complex de vinovatie – aceasta fiind caderea. Pe deasupra, ajung sa creada ca la inceput nu exista o singura pereche de fiinte umane, ci mai multe. Aceasta se numeste poligenism – ideea ca omul provine din mai multe perechi.

De indata ce ai cedat ideii ca Facerea si obarsia omului trebuie cercetate in chip rationalist – pe temeiul filosofiei naturaliste a ganditorilor moderni -trebuie sa lasi deoparte crestinismul. Filosofia naturalista este taramul ade varurilor relative. Pe de alta parte, in invatatura Sfintilor Parinti avem ade varuri descoperite si date noua de oameni insuflati de Dumnezeu.

In scrierile Sfintilor Parinti exista o multime de material despre evolutie, desi pare greu de crezut. Daca cercetezi ce anume este evolutia din punct de vedere filosofic si teologic si apoi cauti acele probleme la Sfintii Parinti, poti sa gasesti o mare cantitate de informatie. Nu putem patrunde prea mult in ea acum, insa vom atinge cateva puncte, spre a caracteriza evolutia din punctul de vedere al invataturii patristice.

Trebuie notat in primul rand ca, dupa Sfintii Parinti, zidirea este ceva destul de diferit de lumea pe care o vedem azi; este vorba de un principiu cu totul diferit. Lucrul acesta se opune gandirii \”evolutionistilor crestini\” mo derni. Un astfel de evolutionist, \”teologul\” grec Panaghiotis Trempelas, scrie ca \”Pare a fi mai slavit si mai dumnezeieste si mai in armonie cu metodele obisnuite ale lui Dumnezeu, pe care le vedem zilnic infatisate in natura, sa fi creat feluritele forme prin metode evolutioniste.\”

(Vom nota aici ca adeseori \”teologii\” sunt cam in urma timpului. Pentru a-si cere scuze fata de dogma stiintifica, de multe ori vin cu lucruri pe care oamenii de stiinta le-au parasit deja, fiindca oamenii de stiinta citesc ceea ce se scrie. \”Teologii\” sunt adeseori speriati ca vor ajunge sa fie demodati sau sa spuna ceva ce nu se potriveste cu opiniile stiintifice. Astfel ca adeseori se intampla ca ei sa alunece catre idei evolutioniste, necercetand problema in intregul ei, neavand o filosofie dusa pana la capat si neavand cunostinta de dovezile stiintifice si de problemele stiintifice.)

Ideea formulata de Panaghiotis Trempelas – potrivit careia se presupune ca si creatia este in acord cu metodele pe care Dumnezeu le foloseste tot timpul – nu are, in mod sigur, nimic patristic, caci Facerea este venirea lumii la fiinta. Oricare dintre Sfintii Parinti care scrie despre aceasta va spune ca primele Sase Zile ale Facerii au fost cu totul deosebite de orice altceva s-a intamplat vreodata in istoria lumii.

Chiar Fericitul Augustin spune: creatia este o taina. El spune ca nici ma car nu putem vorbi despre ea, fiind atat de diferita de experienta noastra: ea este mai presus de noi. Creatia este ceva diferit; este inceputul tuturor celor prezente, nu felul lor de a fi in prezent.

Unii \”teologi\”, mai curand naivi, incearca sa spuna ca cele Sase Zile ale Facerii pot fi perioade oricat de lungi, ca pot sa corespunda cu diferitele stra turi geologice. Acest lucru este, bineinteles, absurd, fiindca straturile geolo gice nu au sase stratificari usor identificabile, sau cinci, sau patru sau orice alt ceva de felul acesta. Exista o multime de stratificari, si nu corespund deloc cu cele Sase Zile ale Facerii. Deci asimilarea este mult prea inconsistenta.

In realitate – chiar daca pare un lucru ingrozitor de fundamentalist cand il rostesti – Sfintii Parinti spun ca acele Zile erau de douazeci si patru de ore lungime. Sfantul Efrem Sirul chiar le imparte in doua perioade, fiecare de cate douasprezece ore. Sfantul Vasile cel Mare spune ca in Cartea Facerii cea dintai Zi nu se numeste \”ziua intai\”, ci \”zi una\”, fiindca aceasta este ziua cea una cu care Dumnezeu a masurat tot restul zidirii; adica Ziua intai, despre care el spune ca a avut douazeci si patru de ore, este exact aceeasi zi care se repeta in restul creatiei.

Daca te gandesti mai bine, nu este nimic cu adevarat dificil in aceasta idee, fiindca zidirea lui Dumnezeu este ceva cu totul in afara cunoasterii noastre prezente. Asimilarea zilelor cu epocile nu are nici un sens; ele nu pot fi facute sa coincida. Deci pentru ce ai avea nevoie de o zi care sa fie de o mie sau de un milion de ani lungime ?(Unii comentatori moderni, incercând sa plaseze relatarea Facerii in interiorul scalei temporale evolutioniste, au incercat in zadar sa arate ca Sfintii Parinti credeau ca cele Sase Zile ale Facerii ar fi epoci indelungate. Cei ce au citat in acest scop mentionarea de catre Sfântul Ioan Damaschin a celor \”sapte veacuri ale lumii\” {Dogmatica II, 1, ed. cit., p. 45) au interpretat gresit spusele lui. Ideea ca istoria lumii cuprinde sapte vârste, corespunzând celor sapte zile ale Saptamânii Facerii, este foarte veche, aflata chiar in perioada precrestina (vezi Damian Thompson, The End of Time, University Press of New England, Hanover, New Hampshire, 1997, pp.7 si 29, si Francis Haber, The Age ofthe World, Johns Hopkins Press, Baltimore, 1959, pp. 19-21); dar, potrivit acestei idei, cele sapte veacuri vin dupa Saptamâna Facerii. Sf. Simeon Noul Teolog arata limpede acest lucru când discuta despre cele Sase Zile ale Facerii si despre Ziua a Saptea, a odihnei lui Dumnezeu: \”Dumnezeu, ca Unul ce cunoaste dinainte toate, a zidit creatia intr-o ordine si intr-o stare bine impodobita, si a rânduit cele sapte zile ca preinchipuire a celor sapte veacuri viitoare\” (Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit., p. 115 – s.n.). Chiar scrierile Sfântului Ioan Damaschin arata limpede ca atunci când vorbeste de \”sapte veacuri\” se refera la istoria lumii de dupa Saptamâna Facerii, caci spune ca \”cele sapte veacuri ale lumii prezente cuprind multe veacuri, adica generatiile de oameni\” (Dogmatica II, 1, ed. cit., p. 46). Lucrul acesta e si mai vadit intr-un capitol ulterior al aceleiasi lucrari, in care scrie anume despre cele Sase Zile ale Facerii, aratând ca el priveste lungimea Zilelor – chiar a primelor trei Zile, de dinainte de facerea soarelui – ca având lungimea unei zile solare, din care 365 alcatuiesc \”cele douasprezece luni ale soa relui\” (Dogmatica II, 7, ed. cit, p. 59). n. ed.)

Sfintii Parinti spun din nou, intr-un singur glas, ca lucrarile ziditoare ale lui Dumnezeu sunt instantanee. Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Ambrozie cel Mare, Sfantul Efrem Sirul si multi altii spun ca, atunci cand Dumnezeu creeaza, El rosteste cuvantul si este mai iute decat gandul.

Exista multe citate patristice pe aceasta tema, dar nu ne vom ocupa de ele aici. Nici unul dintre Sfintii Parinti nu spune ca facerea a fost lenta. Sunt Sase Zile ale Facerii, pe care ei nu le descriu ca pe un proces indelungat. Ideea ca omul ar fi evoluat din ceva inferior este total straina oricarui Sfant Parinte. Dimpotriva, ei spun ca fapturile inferioare au aparut mai intai spre a pregati taramul fapturii celei marete, care este omul, ce trebuia sa aiba o imparatie gata facuta inainte de a veni. Sfantul Grigorie Teologul spune ca omul a fost facut de Dumnezeu in Ziua a Sasea, sosind pe pamantul proaspat zidit.

Exista o invatatura patristica completa despre starea lumii si a lui Adam inainte de cadere. Adam a fost potential nemuritor. Cum zice Fericitul Augustin, el a fost zidit cu putinta de a fi ori muritor, ori nemuritor cu trupul, iar prin caderea sa a ales a fi muritor cu trupul.

Zidirea de dinainte de caderea lui Adam era intr-o stare diferita. Sfintii Parinti nu ne spun prea multe despre ea: este ceva cu adevarat mai presus de noi. Dar unii Sfinti Parinti dintre cei mai contemplativi, precum Sfantul Gri gorie Sinaitul, descriu starea Raiului. Sfantul Grigorie spune ca Raiul exista si acum in aceeasi stare pe care o avea atunci, dar a ajuns nevazut pentru noi. El este asezat intre stricaciune si nestricaciune, astfel ca, atunci cand in Rai un copac cade la pamant, el nu se descompune, asa cum vedem in jurul nos tru, ci se preschimba intr-o materie bine mirositoare. Este o aluzie care ne spune ca Raiul e mai presus de noi, ca in el este o altfel de randuiala.

Stim despre unii oameni ce au fost in Rai, precum Sfantul Eufrosin Buca tarul, care a adus inapoi trei mere de acolo. Cele trei mere au fost pastrate putin, apoi calugarii le-au impartit si le-au mancat, si erau foarte dulci. Isto risirea spune ca le-au mancat ca pe o paine sfintita, ceea ce inseamna ca aveau ceva in comun cu materia, totusi erau ceva diferit de materie. Astazi oamenii fac speculatii despre materie si antimaterie, despre obarsia sau rada cina materiei – nici ei nu mai stiu bine. De ce, dar, am fi surprinsi ca exista un alt fel de materie ? (Intr-un alt loc, Parintele Serafim il cita pe profesorul I.M. Andreiev de la Seminarul \”Sfânta Treime\” despre felul cum s-a schimbat materia la cadere: \”Crestinismul a vazut in totdeauna starea prezenta a materiei ca rezultatul caderii in pacat… Caderea omului a schimbat intreaga natura, inclusiv firea materiei insasi, care a fost blestemata de Dumnezeu (Fac. 3, 17) (Andreiev, \”Scientific Knowledge and Christian Truth\”, in St. Vladimir National Calendar for 1974 p 69). Vezi si Vladimir Lossky, The Mystical Theology of the tstern Church, James Clarke Co., Londra, 1957, pp. 103-104. (ed. rom, Teologia mistica a Bisericii de Rasarit, Ed. Anastasia, Bucuresti, f.a.).

Stim, de asemenea, ca va exista si un alt fel de trup, un trup duhovnicesc. Trupul nostru cel inviat va fi dintr-un alt fel de materie decat stim acum. Sfantul Grigorie Sinaitul spune ca va fi la fel ca trupul nostru de acum, dar fara umori si fara grosime. Nu stim cum este, caci atata vreme ce nu am vazut un inger, nu avem experienta acestui lucru. Nu e nevoie sa facem speculatii despre ce anume fel de materie este aceasta, fiindca ni se va descoperi cand va fi nevoie sa stim, in viata viitoare. E de ajuns sa stim ca Raiul si starea intregii zidiri inainte de caderea lui Adam se deosebeau foarte mult de ceea ce stim acum.

Legea firii pe care o cunoastem acum este legea firii date de Dumnezeu la caderea lui Adam; adica atunci cand a zis Blestemat este pamantul intru lu­crurile tale (Fac. 3, 17) si in dureri vei naste copii (Fac. 3, 16). Adam a adus moartea in lume, deci este foarte probabil ca nici o fiinta nu a murit inainte de cadere. Inainte de cadere Eva era fecioara. Dumnezeu a facut parte barbateasca si femeiasca stiind ca omul avea sa cada si va avea nevoie de acest mijloc de inmultire.

Este ceva de mare taina in starea zidirii dinainte de caderea lui Adam, dar nu este nevoie sa o cercetam, fiindca nu ne interesam de felul \”cum\” a avut loc zidirea. Stim ca a existat o facere in Sase Zile, iar Sfintii Parinti spun ca ele aveau lungimea de douazeci si patru de ore. Nu e nimic surprinzator in faptul ca lucrarile se savarsesc instantaneu: Dumnezeu voieste si se face, graieste si se implineste. intrucat credem in Dumnezeu Care este Atotputer nic, nu este nici un fel de problema. Dar cum era, cate feluri de fapturi exis tau – de pilda, daca erau toate felurile de pisici pe care le vedem, sau existau cinci tipuri principale – nu stim, si nici nu este important sa stim.

Adaugarea ideii de Dumnezeu la teoria evolutiei, cum fac unii evolutionisti crestini, nu ajuta la nimic. Sau, poate, ajuta intr-un singur fel: te scoate din dilema aflarii de unde au aparut toate mai intai. In loc de un urias castron cu terci cosmic de tapioca, il ai pe Dumnezeu. Este ceva mai limpede; o idee deslusita. Daca terciul de tapioca se afla undeva in spatiu, este ceva foarte mistic si greu de inteles. Daca esti materialist, ti se pare normal, dar aceasta se intemeiaza exclusiv pe prejudecatile tale.

Dar, in afara de aceasta – problema aflarii de unde provin toate la origine – nu este de mare ajutor sa il adaogi pe Dumnezeu ideii de evolutie. Dificul tatile teoriei raman, indiferent daca in spatele ei se afla sau nu Dumnezeu.

Filosofia moderna a evolutiei si invatatura ortodoxa se deosebesc nu doar in privinta intelegerii trecutului omului, ci si in privinta viitorului sau. Daca creatia este un filament urias care evolueaza, preschimbandu-se in noi spe cii, atunci ne putem astepta la evolutia \”Supraomului\” – despre care vom discuta imediat. Dar, daca creatia este alcatuita din fapturi distincte, atunci ne putem astepta la ceva diferit. Nu ne putem astepta ca fapturile sa se schimbe sau sa urce de la inferior la superior.

In ce priveste putinta preschimbarii \”genurilor\” de creaturi, Sfintii Parinti au o invatatura bine conturata. (Sfintii Parinti folosesc cuvantul \”fel\”, dupa termenul folosit in Cartea Facerii; \”specia\” este un concept foarte arbitrar si nu trebuie sa-l luam ca pe o limitare.) Vom cita, pe scurt, cativa Sfinti Parinti despre acest subiect.

Sfantul Grigorie al Nyssei citeaza spusele surorii sale Macrina pe patul de moarte, cand vorbea chiar despre aceasta problema, impotrivindu-se ideii de preexistenta si transmigrare a sufletelor. Ea spune, prin gura Sfantului Grigorie:

\”Mi se pare ca cei ce cred ca sufletul rataceste in fiinte cu natura diferi ta, confunda insusirile naturii, amestecand si incurcand lucrurile intre ele: irationalul cu rationalul, sensibilul cu insensibilul, care, daca vin in contact unul cu altul, nu sunt despartite intre ele de nici o ordine fireasca. Or, sa zicem ca acelasi suflet este acum cuvantator si ganditor, purtand haina trupeasca corespunzatoare, iar apoi acelasi suflet aluneca, varandu-se in gauri ca serpii sau se aduna in stoluri ca pasarile, sau se face vita de povara, sau carnivor acvatic, sau decade pana la treapta de lucru nesimtitor si face radacini, devenind copac si odraslind ramuri care cresc, aparand pe ele fie o floare, fie un fruct bun de mancat, fie unul otravitor. Dar aceasta nu este altceva decat a crede ca toate sunt la fel si ca in toate cate sunt . exista o singura fire, topita intr-o generalizare confuza si nedistincta, de vreme ce nici o proprietate nu desparte corpurile unul de altul.\” (Sf. Grigorie al Nyssei, Dialog despre suflet si inviere) Se vede limpede ca Sfintii Parinti credeau intr-o aranjare ordonata a fap turilor distincte. Nu este vorba, cum ar fi vrut Erasmus Darwin, de un fila­ment unic ce strabate toate fiintele; dimpotriva, sunt firi distincte.

Una dintre lucrarile fundamentale ale invataturii ortodoxe este Izvorul cu­noasterii, de Sfantul Ioan Damaschin. Aceasta importanta lucrare din veacul al optulea e impartita in trei parti. Prima parte se cheama Capete filosofice; a doua, Despre erezii, in care ni se spune exact ce anume credeau ereticii si de ce noi nu credem astfel; iar a treia parte este infatisarea amanuntita a cre dintei ortodoxe (sau Dogmatica), una dintre cartile clasice ale teologiei orto doxe, in Capetele filosofice Sfantul Ioan incepe cu capitole ce trateaza pro bleme precum: \”ce este cunoasterea ?\”, \”ce este filosofia ?\”, \”ce este fiin tarea ?\”, \”ce este substanta ?\”, \”ce este intamplarea ?\”, \”ce este specia ?\”, \”ce este genul ?\”, \”ce sunt diferentele ?\”, \”ce sunt proprietatile, predicatele ?\”. intreaga filosofie ortodoxa infatisata de el se intemeiaza pe ideea ca realita tea este foarte clar impartita in diferite fiintari, fiecare cu propria esenta, propria fire, si nici una din ele nu se confunda cu vreo alta. Sfantul Ioan Da maschin voia ca aceasta parte sa fie citita, iar filosofia ei inteleasa, inainte de citirea cartii sale despre teologia ortodoxa, infatisarea amanuntita a credin tei ortodoxe.

Exista cateva carti fundamentale ale Parintilor ortodocsi care trateaza de spre felurile creaturilor. Exista cateva carti care se cheama Hexaimeron, adi ca \”Sase Zile\”: este vorba de talcuiri asupra celor Sase Zile ale Facerii. Una dintre ele apartine Sfantului Vasile cel Mare, in Rasarit, alta e a Sfantului Ambrozie al Mediolanului, in Apus, iar altele sunt mai putin importante. Exista talcuiri la Cartea Facerii de Sfantul Ioan Gura de Aur si de Sfantul Efrem Sirul, si exista multe alte scrieri pe aceste teme presarate in scrierile multor Sfinti Parinti. Un Sfant Parinte mai apropiat de noi, Sfantul Ioan din Kronstadt, a scris si el un Hexaimeron.

Cartile enumerate sunt foarte insufletitoare, caci ele nu cuprind doar cu noastere abstracta, ci sunt pline de intelepciune practica. Sfintii Parinti folosesc dragostea fata de fire si splendorile zidirii lui Dumnezeu spre pilda noastra, a fiintelor omenesti. Exista o multime de mici exemple dragalase despre cum trebuie sa fim ca porumbelul in iubirea sa fata de perechea lui, cum trebuie sa fim ca animalele intelepte si nu ca cele proaste etc. Chiar in manastirea noastra putem lua pilda de la veveritele noastre, care sunt foarte lacome. Nu trebuie sa fim ca ele, ci trebuie sa fim blanzi precum caprioara. Avem pretutindeni in jurul nostru exemple de acest fel.
In Hexaimeronul sau, Sfantul Vasile citeaza vorbele lui Dumnezeu din Cartea Facerii: Sa rasara pamantul. \”Aceasta mica porunca\”, zice Sfantul Vasile, \”s-a prefacut indata intr-o puternica lege a naturii si intr-o ratiune maiastra. Porunca aceasta a savarsit miile si miile de insusiri ale plantelor si ale arborilor mai iute decat un gand de-al nostru.\” (Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron, p. 130) In alta parte, Sfantul Vasile zice despre porunca dumnezeiasca Sa rasara pamantul iarba verde (Fac. 1, 11): \”La acest cuvant, toate padurile s-au indesit, toti arborii s-au ri dicat iute in sus, (…) toate crangurile s-au acoperit indata de tufani, desi (…); toti intr-o clipita de vreme au aparut.\” (Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron, p. 125)

In Omilia a Noua din Hexaimeronul sau, Sfantul Vasile are un citat chiar despre problema succesiunii creaturilor, una dupa alta. El citeaza Facerea: Sa scoata pamantul suflet viu dupa fel, de cele cu patru picioare si de cele ce se tarasc si fiare pre pamant dupa fel (Fac. 1, 24). Sfantul Vasile spune:

\”Gandeste-te la cuvintele lui Dumnezeu care strabat zidirea ! Au ince put de atunci, de la facerea lumii, si lucreaza si acum si merg mai departe pana la sfarsitul lumii. Dupa cum sfera, daca se impinge si este pe un loc inclinat, merge la vale datorita alcatuirii sale si a insusirii locului, si nu se opreste inainte de a ajunge pe loc ses, tot asa si existentele, miscate de o singura porunca, strabat in chip egal zidirea, supusa nasterii si pieirii, si pastreaza, pana la sfarsit, continuarea felurilor, prin asemanarea celor ce alcatuiesc felul. Din cal se naste cal, din leu alt leu, din vultur tot vultur, si fiecare vietuitoare isi pastreaza felul prin continue nasteri, pana la sfarsitul lumii. Timpul nu strica, nici nu pierde insusirile vietuitoarelor, ci parca acum ar fi fost facute, merg vesnic proaspete impreuna cu timpul.\” (Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron, p. 171) Nu este o afirmatie stiintifica, ci una filosofica. Acesta este felul cum a creat Dumnezeu fapturile: fiecare are o anumita samanta, o anumita fire, si le transmite urmasilor sai. Cand apare o exceptie, este vorba de ceva mon struos; iar aceasta nu anuleaza principiul firii lucrurilor, fiecare fiind distinct de celalalt. Daca nu intelegem intreaga varietate a zidirii lui Dumnezeu, vina este a noastra, nu a lui Dumnezeu.

Sfantul Ambrozie are o serie de citate pe aceeasi linie. Hexaimeronul sau e foarte apropiat in duh de cel al Sfantului Vasile.

Avem si alte citate din Sfintii Parinti care ne arata un lucru foarte intere sant: si ei combateau in vechime ceva inrudit cu teoria moderna a evolutiei. Era ideea eretica ca sufletul omului a fost creat dupa trupul sau. Aceeasi idee e invatata astazi de catre \”evolutionistii crestini\”, desi, desigur, vechea erezie nu e identica cu teoria moderna. Cei ce invatau vechea erezie isi intemeiau ideea pe o interpretare gresita a Facerii 2, 7: Si a plasmuit Dumnezeu pre om tarana luand din pamant, si a suflat in fata lui suflare de viata, si s-a facut omul cu suflet viu. Chiar si astazi, \”evolutionistii crestini\” se folosesc de acest pasaj si spun ca \”Aceasta inseamna ca omul a fost mai intai altceva, iar apoi a devenit fiinta omeneasca\”.

In vechime, falsa idee ca sufletul a fost creat dupa trup era pusa in con trast cu ideea opusa – si la fel de falsa – a preexistentei sufletelor. Sfintii Pa rinti, respingand ambele teorii, au afirmat limpede ca sufletul si trupul omu lui au fost create simultan. Iata ce scrie Sfantul Ioan Damaschin:

\”Trupul si sufletul au fost facute deodata, iar nu intai unul si apoi ce lalalt, dupa cum in chip prostesc afirma Origen.\” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica II, p.70-71) Sfantul Grigorie al Nyssei, respingand ambele teorii, intra in mai multe amanunte. El descrie intai ideea lui Origen despre preexistenta sufletelor, adica faptul ca sufletele \”au cazut\” in lumea noastra:

\”Unii dintre inaintasii nostri, care au scris tratatul Despre principii, sunt de parere ca sufletele au existat mai demult ca un popor intr-o anumita tara, dar ca si acolo le-au fost puse in fata modelele pentru rau si bine. Atata vreme cat sufletul staruie in bine, el ramane strain de legaturi trupesti; dar cand pierde legatura cu binele, din clipa aceea el aluneca spre viata de aici, de pe pamant, si asa ajunge sa se margineasca la trup. (Sf. Grigorie al Nyssei, Despre facerea omului, p.75) Apoi, Sfantul Grigorie descrie cealalta erezie, care corespunde cu ideile \”evolutionistilor crestini\” moderni:

\”Altii, dimpotriva, se tin strans de istorisirea lui Moisi in legatura cu facerea omului si sustin ca, judecand dupa trup, sufletul e mai tanar decat trupul, intrucat Domnul a luat intai tarana din pamant si din ea a plasmuit pe om, si abia dupa aceea a suflat in el suflare de viata. Prin aceasta, scri itorii pomeniti voiau sa dovedeasca cum ca trupul e mai de cinste decat sufletul, intrucat acesta a fost varat intr-un trup plasmuit inainte. Ei mai spun ca sufletul a fost facut pentru trup, ca lucrul cel plasmuit sa nu ra mana fara suflare si fara miscare, si ca tot cel plasmuit pentru altul e oricum de mai putina cinste decat cel pentru care a fost facut.\” (Sf. Grigorie al Nyssei, Despre facerea omului) Cu siguranta ca teoria descrisa, desi intr-un alt climat de idei, este foarte apropiata de ideea evolutionistilor moderni ca materia este cu adevarat pe primul loc, iar sufletul este secundar. Sfantul Grigorie al Nyssei respinge aceasta teorie astfel:

\”Nu sustinem nici parerea ca omul a fost plasmuit de Cuvantul cel dumnezeiesc sub forma unei statui de lut pentru care a fost creat mai tar ziu sufletul (caci, daca ar fi fost asa, atunci, intr-adevar, sufletului inzes trat cu putere de judecata i-ar fi fost dat un rang mai mic decat chipului pamantesc); ci, mai curand, intrucat omului ii recunoastem o singura existenta, formand un tot unitar, chiar daca e alcatuit din trup si din suflet, ar trebui sa spunem ca si inceputul existentei sale e unul singur, acelasi pentru amandoua partile, altfel ar trebui sa spunem ca, daca trupul a venit inainte si sufletul dupa aceea, omul e in acelasi timp si mai batran si mai tanar decat sine insusi. (…) intrucat deci, dupa cuvantul Apostolu lui, firea noastra este indoita, cuprinzand pe omul din afara si pe cel dinlauntru, daca unul ar fi fost cel dintai si daca celalalt ar fi venit numai dupa aceea, puterea Ziditorului s-ar fi dovedit a fi nedeplina, nefiind in­destulatoare spre a crea firea omului dintr-o data, ci ar fi dezbinat lucra rea, purtand grija pe rand de fiecare jumatate.\” (Sf. Grigorie al Nyssei, Despre facerea omului)

Desigur, temeiul ultim al ideii de evolutie este faptul de a nu crede ca Dumnezeu este destul de puternic ca sa creeze intreaga lume prin Cuvantul Sau. Si, astfel, incerci sa Il ajuti, lasand Natura sa savarseasca cea mai mare parte a creatiei.

Sfintii Parinti vorbesc si despre ce anume inseamna faptul ca Adam a fost plasmuit din tarana. Unii recurg la faptul ca Sfantul Athanasie cel Mare spune in scrierile sale ca \”Omul intai-zidit a fost facut din tarana ca orisicare, iar mana ce l-a zidit pe Adam zideste iarasi si intotdeauna pe cei ce vin dupa el\” si zic ca \”Aceasta inseamna ca Adam putea sa fi descins dintr-o alta creatura. Nu este nevoie sa fi fost luat din tarana in mod literal. Acea parte a Facerii nu trebuie luata literal.\” Dar se intampla ca tocmai acest subiect e discutat foarte amanuntit de multi Sfinti Parinti. Ei pun problema in foarte multe feluri diferite, aratand absolut limpede ca Adam si Cain sunt doua feluri diferite de oameni. Cain s-a nascut din om, pe cand Adam nu avea tata. Adam a fost plasmuit din tarana, direct de mana lui Hristos. Multi Parinti au invatat in acest chip: Sfantul Chirii al Ierusalimului, Sfantul Ioan Damaschin si altii.

Cand este vorba despre ce anume din Cartea Facerii trebuie interpretat literal si ce anume trebuie interpretat figurat sau alegoric, Sfintii Parinti ne infatiseaza o invatatura foarte limpede. In talcuirea sa, Sfantul Ioan Gura de Aur chiar semnaleaza exact in anumite pasaje ceea ce este figurat si ceea ce este literal. El spune ca aceia care incearca sa faca totul alegoric incearca sa ne nimiceasca credinta.

In marea lor majoritate adevarurile din Cartea Facerii sunt situate la doua niveluri: exista adevaruri literale si mai exista – de multe ori spre folosul nostru duhovnicesc – adevaruri duhovnicesti. De fapt, exista sisteme de trei sau patru niveluri ale intelesului; dar pentru noi este de ajuns sa stim ca exista multe intelesuri mai adanci in Scripturi, dar foarte rar este eliminat cu totul sensul literal. Doar ocazional intelesul este complet figurat.

In general, putem caracteriza evolutia sub aspect filosofic ca pe o \”ere zie\” naturalista care se apropie cel mai mult de a fi exact opusul vechii erezii a preexistentei sufletelor. Ideea preexistentei sufletelor sustine ca exis ta un fel de natura sufleteasca si ca aceasta strabate intreaga creatie, pe cand evolutia este ideea existentei unei fiintari materiale care strabate de-a lungul creatiei. Ambele conceptii nimicesc ideea firilor distincte ale fiintelor create.

Ideea de evolutie era o erezie care lipsea in vechime. Ortodoxia se afla de obicei la mijloc fata de doua erori: de pilda, intre eliminarea completa a firii dumnezeiesti de catre Arie si eliminarea firii omenesti de catre monofiziti, in cazul de fata, erezia opusa (evolutia) nu se intrupase in vechime. Ea a \”asteptat\” pana in vremurile moderne spre a-si face aparitia.
Vom vedea cu mult mai limpede latura filosofica a evolutionismului atunci cand vom examina pe cativa dintre asa-numitii evolutionisti crestini.

www.crestinortodox.ro

Oda la o urna greceasca (Ode on a Grecian Urn), de John Keats

februarie 4th, 2008
William Hilton : portretul lui John Keats.William Hilton : portretul lui John Keats.

Poet romantic englez, John Keats (1795-1821), aduce în poezia sa cultul antichitatii si interesul pentru lumea medievala, folclorica si mitologica.

ODA LA O URNA GRECEASCA

Mireas-a linistii eterne, fecioara înca nerapita,
Copil de suflet al tacerii si-al timpului ce trece greu,
Povestitoare din padure, ce spui povestea înflorita
Mai dulce ca în versul meu,
O ! spune, spune ce-i legenda cu zei si oameni dimpreuna.
Din plaiurile-Arcadiene ori din a´Tempei mândre vai,
Si care-n horbota de frunze, frumosul trup ti-l încununa ?
Si ce fecioare razvratite, ce oameni sunt colo, ce zei ?
Si ce-i navala cea nebuna si lupta ceea de scapare ?
Si fluierele care cânta s-acea salbatec-admirare ?

Sunt dulci cântarile-auzite, dar pentru mine-i mai placuta
Cântarea care nu s-aude ; o! fluiere, cantati mereu,
Nu pentru simturile mele, ci melodia voastra muta
Cântati-o sufletului meu !
O ! tinere, ce stai la umbra, cântarea ta nu vei curma-o,
Cum din copacul larg de ramuri nici frunza nu s-a scutura.
Cu orisicâta îndrazneala, nicicând tu nu vei saruta-o,
Oricât te-ai crede de aproape. Si totusi nu te întrista:
Desi nu ti-ai vazut norocul, nu-mbatrâneste-a ta mireasa,
Si tu de-a pururi vei iubi-o si ea va fi mereu frumoasa.

O ramuri, fericite ramuri ! frunzisul vostru totdeauna
Îl veti pastra si primaverii voi nu veti zice bun-ramas !
Ferice cântaret ! Din fluier doinesti mereu si nou întruna
E-al fluierului dulce glas.
Iat tu, iubire fericita, tu înca esti mai fericita,
Si tineretea ta-i eterna, în veci înfiorata esti,
Tu vesnic calda, bucurie ce-ntruna poate fi simtita,
Deasupra timpului ce trece s-a patimilor omenesti,
Ce-ti lasa inima închisa, de jale si durere frânta,
Usuca limba ta în gura si fruntea ta o înfierbânta.

Dar cine-s oamenii de colo ? Ei vin la jertfa si misteruri.
O ! preot ne-nteles de lume, la ce altar aduci grabit
Sarmana junca ce se zbate si muge-ntruna catre ceruri
Cu pântecele-mpodobit ?
Ce orasel se vede-acolo, pe malul râului sau marii,
Ce pasnica cetate oare în vârful muntelui o fi,
Din care iese tot poporul în dimineata închinarii ?
O ! mic oras, a´tale strade de lume nu vor mai vui.
Si nici un suflet de pe lume nu va veni ca sa ne spuie
De ce acuma sta acolo o parasita cetatuie.

O ! forma atica ! ce zvelta esti în podoabele-ti sculptate !
Cu mândri tineri si fecioare ca statuile-nmarmuriti,
Cu ramurile din padure si buruienile calcate,
De frumusetea ta vrajiti,
Noi stam ca-n fata vesniciei, tacuta pastorala rece !
Tu vei ramâne în mijlocul durerilor ce vor mai fi,
Atunci când vârsta cea de astazi din viata asta s-o petrece,
Si omenirii, ca prieten, vei spune tot ce poate sti:
Ca Adevarul e Frumosul, Frumosul Adevar se cheama,
Atâta-i tot ce stiti aicea, de alta nu mai tineti seama.

Biserici mutilate

februarie 4th, 2008

Capitolul 5

Ruine Domneşti din Ţara Vrancei

Pământul Vrancei este, în ciuda nimicniciei prezentului, o «Grădină a Maicii Domnului». Munţii Vrancei au oferit locul ideal monahilor în căutare de sihăstrii şi vetre monahale. Din inima munţilor până la vărsarea Siretului în Dunăre, de la Valea Milcovului şi Valea Râmnicului, până la întâlnirea Trotuşului cu Siretul şi la limita nordică spre Bacău, pe teritoriul actualului judeţ au existat zeci de mănăstiri, din care unele au reuşit să reziste până în zilele noastre. Aceste aşezări monahale le găsim de-a lungul timpului, când sub jurisdicţia Episcopiei Romanului, când sub cea a Episcopiei Buzăului, în funcţie de împărţirea administrativă a teritoriilor actualului judeţ.
Vrancea arhaică şi Ţinutul Putnei au aparţinut de Episcopia Romanului, iar teritoriile de câmpie şi cele de la sud de Milcov au fost sub jurisdicţia Episcopiei Buzăului. Chiar şi după Unirea din ianuarie 1859, Milcovul a continuat să fie frontiera celor două episcopii, cele două teritorii, de-o parte şi de alta, aparţinând la două unităţi administrative distincte. Cele mai multe mănăstiri din Ţinutul Putnei au dispărut o dată cu legea secularizării averilor mănăstireşti din 1863.
O parte din bisericile mănăstireşti au devenit biserici de mir, altă parte, fiind situate în afara satelor, au fost abandonate. Ruinele unor aşezăminte monahale au dispărut aproape complet, rămânând doar bisericile, ca la fostul Schit Căpătanu şi Mănăstirea Cantemireştilor de la Mera. Multe biserici mănăstireşti au fost distruse de cutremure, cum este cazul lăcaşurilor Dobromir (Soveja) şi Vizantea.
Alte aşezări monahale au fost distruse în desele războaie care se desfăşurau pe aceste teritorii. Chiar domnitorii români, în timpul luptelor dintre ei, au distrus vetre de sihăstrie, cum a fost schitul Babele din Munţii Vrancei. Există astăzi zeci de ruine mănăstireşti în judeţul Vrancea, din care au fost salvate doar bisericile. Sunt şi aşezăminte monahale din care nu au mai rămas decât câteva ruine.
Lipsa unei politici coerente în domeniul patrimoniului religios, neimplicarea Episcopiei Buzăului şi Vrancei şi clientelismul prin care s-au acordat fondurile pentru restaurarea monumentelor istorice fac din aceste prezenţe mănăstireşti nişte ruine din care nu se va mai putea restaura peste câteva zeci de ani, nimic. Toţi politicienii vrânceni, din 1990 şi până astăzi, indiferent de culoarea politică, nu au făcut mare lucru pentru salvarea patrimoniului religios vrâncean. S-au minunat când au aflat din presă, dar nu au iniţiat nici un program de protejare şi restaurare a patrimoniului religios. De altfel, cei care reprezintă interesele vrâncenilor în Parlamentul României şi în Adunarea Episcopală Bisericească de la Buzău habar nu au de starea acestor monumente istorice, iar atunci când s-au implicat au făcut-o, în general propagandistic şi cu o notă politică.
Cele mai celebre aşezăminte din Vrancea arhaică au fost Soveja, Vizantea şi Mera. Atât prin bogăţii cât şi prin faptul că s-au luptat cu răzeşii vrânceni pentru stăpânirea Munţilor Vrancei. Între 1801-1813, în timpul «Procesului Dezrobirii», aceste mănăstiri au rămas departe de lupta ţăranilor vrânceni pentru a scoate din ghearele fanarioţilor reprezentaţi prin familia Roznovanu, munţii, cu toate că cei «trei vechili» ai Vrancei care s-au luptat cu fanarioţii erau oameni ai Bisericii, preoţii Şerban Bălan din Năruja, Constantin Taftă din Negrileşti şi Toader Ţârdea din Păuleşti. Văzută dintr-o altă perspectivă, lupta dintre cele două tabere are dimensiuni shakespeare-iene. De o parte, ţăranii conduşi de preoţi, de cealaltă, fanarioţii, ai căror reprezentanţi – egumenii greci de la Vizantea, Soveja şi Vrancea, au căutat mai bine de un secol să pună mâna pe pământurile şi pădurile Vrancei. Faptul că din cele două mănăstiri s-a ales praful după secularizare este şi răzbunarea sărăciei răzeşilor faţă de opulenţa celor trei citadele ale ortodoxiei de la fruntariile Principatelor : Soveja, Vizantea şi Mera.
Aşezămintele monahale ale Vrancei arhaice erau de două categorii : a) aşezăminte mai mici, care depindeau de Obştea Vrancei : schiturile Valea Neagră şi Lepşa ; b) aşezăminte monahale bogate, care se luptau cu satele răzeşilor vrânceni pentru posesia Munţilor Vrancei : Dobromir (Soveja), Vizantea şi Mera.
După secularizarea averilor mănăstireşti din 1863, mănăstirile din a doua categorie au dispărut pentru că în perioada de dinaintea secularizării acestea se ocupau numai de «afaceri». Schiturile sărace ale Ţării Vrancei – Lepşa şi Valea Neagră au continuat până în zilele noastre. Adevărate «schituri ţărăneşti», acestea au reuşit să străbată istoria zbuciumată a secolului al XIX-lea chiar sub comunişti. Dacă la Dobromir şi Vizantea dezastrul este iremediabil, rămânând doar bisericile fostelor mănăstiri ridicate după «cutremurul cel mare», la Mera, graţie finanţării din partea Ministerului Culturii şi Cultelor, s-a restaurat o parte din fostul complex mănăstiresc şi este posibil ca într-un viitor apropiat aşezământul să fie, din nou, locuit de monahi.
În Ţara Vrancei, pe lângă aceste mănăstiri care au dominat literalmente viaţa monahală, au mai existat şi aşezăminte monahale efemere. Unele consemnate de cronicari, altele uitate în negura vremurilor. Despre cele care au rămas mici consemnări, pe ici, pe colo, amintim fostul Schit «La Gura Peţâcului» din Năruja, ridicat de sătenii din Năruja la 1732 şi fosta mănăstire Varniţa din Câmpuri, din care a mai rămas doar o biserică de lemn ridicată în 1704. Probabil cei care vor scrie o istorie a Ţării Vrancei, vor descoperi prin arhive, date şi informaţii şi despre această latură încă nestudiată a istoriei religioase a vrâncenilor despre care s-a scris prea puţin, cu toate că este cel mai important capitol din istoria Vrancei arhaice.
____________________________________________________________________________________________________________
. Nu există până la această oră o istorie a Ţării Vrancei, cu toate că aceasta ar fi cartea de vizită a judeţului, nici despre viaţa religioasă din Ţara Vrancei. Singurele menţiuni despre viaţa religioasă şi despre lăcaşurile de cult din Vrancea arhaică le găsim în articolele şi studiile dedicate anumitor biserici din acest colţ de rai, pe care le vom pomeni când vom prezenta ruinele domneşti de la Dobromir, Vizantea şi Mera. Mai pot fi găsite informaţii lapidare în lucrări monografice despre aceste locuri cum ar fi Dimitrie Rotta, op. cit., pp. 84-86; Mihail Canianu şi Aurelian Candrea, op. cit., pp. 374-380; Simion Hârnea, Comoara Vrancei, 12 volume, publicate între 1926-1936 ; Monografia Judeţului Putna, Focşani, 1943 ; C. Constantinescu-Mirceşti, Vrancea arhaică. Evoluţia şi problemele ei, Bucureşti, 1985 ; Ion Conea, Vrancea. Geografie istorică, toponimie şi terminologie geografică. Prefaţă de Acad. Al. Graur, ediţie îngrijită de L. Bodea, dr. D. I. Oancea, dr. Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1993 ; Valeriu Cotea, Vidra–Poarta Vrancei, Bucureşti, 2003; Titel-Toader, Chirilă, Năruja inima Vrancei, Focşani, 2005 ; Al. N. Rădulescu, Vrancea, geografie fizică şi umană, Bucureşti, 20052 ; Documente putnene, II, Vrancea, Ireşti-Câmpuri, publicate cu un studiu introductiv despre proprietatea colectivă vrânceană de Aurel V. Sava, publicată cu ajutorul Fundaţiei Ferdinand I, Chişinău, 1931 ; Documente vrâncene. Cărţi domneşti, Hotărnicii, Răvaşe şi Izvoade, vol. I, publicate de C. D. Constantinescu-Mirceşti şi H. H. Stahl, cu o prefaţă de Nicolae Iorga, Bucureşti, 1929. Interesante şi bine documentate sunt lucrările cercetătorilor Lelia Pavel şi Ion Cherciu despre bisericile de lemn din Vrancea, lucrări citate la notele 13 şi 14, de altfel singurele lucrări pe această temă. Merită consultate şi lucrările profesorului Cezar Cherciu.

5.1. Vizantea, ctitoria Movileştilor

«Zidurile ce au mai rămas din clădiri şi din împrejurimi se năruie pe zi ce trece, din cauza intemperiilor naturii unite cu nepăsarea» , scria deja în 1940, pr. I. T. Grosu, în monografia Vizantei. În 2006, ruinele mănăstirii domnitorului Ieremia Movilă de la Vizantea au toate şansele să dispară definitiv dacă în următorii ani nu va fi iniţiat un proiect de conservare şi protejare a aşezământului religios. Este vorba în definitiv despre cel mai vechi aşezământ religios ridicat de un domnitor pe pământul Vrancei istorice – Mănăstirea «Înălţarea Sfintei Cruci» de la Vizantea , de pe Valea Vizăuţului Mare, care are de o parte şi de alta, Muntele Răchitaşul şi Dealul Horgeşti.
Pentru câteva secole, mănăstirea a fost o adevărată fortăreaţă a civilizaţiei şi culturii vrâncene medievale şi nu în ultimul rând o punte de legătură între romanitatea care se dezvolta separat în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Când se va scrie istoria acestei mănăstiri, coroborată cu cercetări arheologice şi studierea documentelor existente în biblioteci străine, despre mănăstirea, din care astăzi au rămas doar biserica ridicată de greci, mormane de pietre spălate de ploaie şi o nobilă poartă de Castel medieval, se va vorbi ca despre o Putnă a Bucovinei.
Pe locul unde a fost zidită mănăstirea a existat, cu siguranţă, un schit din lemn, ctitorit, probabil, într-una din domniile lui Petru Schiopul (1574-1577 ; 1578-1579 ; 1587-1591), sau chiar mai înainte. De altminteri, prin ispisocul de la 18 aprilie 1584, se întăreşte lui Broştoc, starostele Putnei, un loc la Vizăuţi. Alte documente, ca de pildă un ispisoc de la 22 iunie 1600, un altul din 9 martie 1612 şi unul din 9 martie 1617, vorbesc despre întărirea proprietăţilor schitului.
Despre începuturile domneşti ale lăcaşului avem mai multe documente din al doilea deceniu al secolului al XVII-lea, care atestă şi existenţa acestui aşezământ religios. Unul dintre acestea, «Pomelnicul Mănăstirii Vizantea» de la 1613, se găseşte la Muzeul Vrancei din Focşani. Acest document aşează în fruntea celor care au rectitorit schitul (mănăstirea) pe Ieremia Movilă (1595-1600 ; 1600-1606), care rezideşte aşezământul, ridicând biserică, împrejmuind-o cu ziduri şi locuinţe pentru monahi. Din acest moment putem vorbi despre Mănăstirea Vizantea şi ctitorul Ieremia Movilă.
Spre jumătatea secolului al XVII-lea documente oficiale ale cancelariei Moldovei amintesc despre Mănăstirea Vizantea şi proprietăţile sale. Urmele fundaţiilor vechii biserici din centrul aşezământului monahal, care se mai văd şi astăzi provin, credem, de la vechiul schit, din secolul al XV-lea. Nu întâmplător Ieremia Movilă a ridicat biserica în partea de sud-vest şi nu în mijlocul aşezământului. Numele însuşi al aşezământului aduce în actualitate o perioadă nebuloasă a istoriei acestor locuri, când cumanii se întindeau până prin aceste ţinuturi. Vizantea, vine de la viz, vizer (în maghiară, apă).
Astăzi, fosta mănăstire se găseşte în mijlocul unei comunităţi de maghiari, veniţi pe aceste locuri în secolul al XVII-lea. Este posibil ca maghiarii să fi venit pe Valea Vizăuţului chiar mai înainte, aşa cum au venit românii ardeleni şi munteni pe pământurile de lângă Soveja. Un alt ispisoc din 9 martie 1617 întăreşte proprietăţile Vizantei asupra Vizăuţelor. Spre jumătatea secolului al XVII-lea există documente care dovedesc statutul atins în jumătate de secol de Mănăstirea Vizantea.
În timpul fanarioţilor aşezământul a fost închinat Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte la 1777 şi elementul grecizant a dat o tentă mercantilă mănăstirii, în dauna culturii româneşti. Pentru că biserica ridicată de Ieremia Movilă, în urma cutremurelor, devenise improprie cultului, călugării greci, conduşi de ieromonahul Visarion, încep zidirea unei biserici de zid, în partea de nord-vest a mănăstirii, în 1856, pe care o sfinţesc în 1858. Biserica a purtat acelaşi praznic ca biserica ridicată de Domnitorul moldav, «Înălţarea Sfintei Cruci».
Cât despre biserica de lemn din grădina fostei mănăstiri despre care face pomenire Melchisedeh al Romanului, în vizita sa canonică, după sfinţirea bisericii de zid a fost abandonată şi a dispărut în timpul Primului Război Mondial, ca şi alte construcţii religioase din Vrancea, frontul fiind aproape de mănăstire. A fost unul din momentele când au avut loc distrugeri sistematice ale majorităţii aşezămintelor monahale din Munţii Vrancei. Visarion a ridicat şi un nou rând de chilii şi a refăcut o parte a zidului.
Alungarea grecilor în 1863 a pus capăt vieţii monahale de la Vizantea şi a deschis calea degradării treptate a aşezământului. Atunci au dispărut multe din valorile mănăstirii. În 1864, în clădirea stăreţiei s-a instalat şcoala primară, apoi casa parohială, biserica mănăstirii devenind biserică de mir, situaţie în care se găseşte şi astăzi. După primul război mondial s-au adăugat câteva anexe, iar la cutremurul din 1940, chiliile refăcute de greci şi clădirile ridicate ulterior se vor deteriora gradat până în anii ’70 când Serviciul Monumentelor Istorice a încercat câteva palide acţiuni. Astăzi nu mai avem decât biserica grecilor, o parte din ziduri şi Domneasca intrare a Movileştilor. Rămân necercetate subsolurile mănăstirii care sunt brăzdate de pivniţe şi tuneluri, hrube şi comori nebănuite care mai fascinează imaginaţia răzeşilor din Vizantea. În ciuda vremurilor se mai desluşeşte fundaţia bisericii de lemn, pe care oamenii locului o atribuie lui Ieremia Movilă, din care ţăranii folosesc piatra la construcţii civile.
Trist în toată această istorie este indiferenţa pe care o arătă autorităţile civile şi bisericeşti faţă de aceste crâmpeie ale istoriei Tării Vrancei. Deşi reprezintă unul din monumentele religioase de o importanţă fundamentală pentru cultura religioasă a Evului Mediu românesc, aceste vestigii inestimabile nu au făcut obiectul niciunei cercetări sistematice. Nici o campanie arheologică nu a prins ca obiect de studiu Mănăstirea de la Vizantea. Nici înainte de 1989, nici după. Mai mult decât atât, locul nu este marcat cu nici un indicator şi nimeni nu se ocupă de acest monument de arhitectură. În anii ‘80 s-au efectuat săpături de o manieră haotică, în goana unora după comoara Movileştilor, iar după 1989 monumentul a fost abandonat chiar şi de Serviciul Monumentelor Istorice. Monumentalele ziduri înalte de 4 m, care crează impresia unei adevărate cetăţi medievale se topesc sub apele ploilor şi alunecă în apa Vizăuţului. Singură, doar biserica a reuşit să rămână în picioare până în zilele noastre, beneficiind de reparaţii succesive între cele două războaie şi după.
Din 1990, nici un partid politic nu a avut prins în programul electoral salvarea patrimoniului religios al Vrancei şi conservarea identităţii culturale vrâncene. Cu cât obiectivul se situează mai departe de Focşani, cu atât mai puţine sunt şansele să figureze într-o zi pe agenda de lucru a vreunei administraţii.
____________________________________________________________________________________________________________
. Pr. I. T. Grosu, op. cit., p. 56.
. Despre fosta Mănăstire Vizantea există o singură monografie şi doar câteva articole. Monografia a fost scrisă acum mai bine de jumătate de secol de pr. I. T. Grosu (1903-1962), originar din Vizantea, fost preot la parohia Vizantea, slujind chiar la biserica «Înălţarea Sfntei Cruci», între 1925-1945. Mai pot fi consultate pentru mici informaţii: Dimitrie Rotta, op. cit., p. 83-84; Mihail Canianu şi Aurel Candrea, op. cit., pp. 374-380 ; Documente Putnene, I, op. cit. ; Epifanie Norocel, op. cit., pp. 330-347 ; Horia Dumitrescu, Ionuţ Iliescu, Staţiunile balneoclimaterice vrâncene Vizantea şi Soveja (ms.), pp. 281-285.

5.2. Dobromir (Soveja) lui Matei Basarab

Sora geamănă a Mănăstirii Vizantea este Mănăstirea Dobromir (Pace bună), de pe Valea Dobromirului, construită de Matei Basarab (1632-1654), pe la 1644-1645, pe locul schitului călugărului Partenie de la Bisericani şi a lui Negrea – Schitul «Sfântul Ioan Botezătorul» de la Babele – distrus de oastea domnitorului muntean la 1639, în momentul când oştile Ţării Româneşti mergeau să lupte împotriva lui Vasile Lupu (1634-1653), Domnitorul Moldovei. Matei Basarab reface schitul şi primul egumen este chiar Partenie, căruia îi urmează Ştefan (1640-1645).
Cu un an înainte, graţie şi intervenţiei Mitropolitului Moldovei – Varlaam, vrâncean din Podgoria Odobeştilor, cei doi Domnitori se împacă, iar în 1645 Matei Basarab rezideşte biserica schitului, care devine ulterior mănăstire . Interesant este faptul că Domnul muntean zideşte mănăstirea în mijlocul muntenilor fugiţi din Ţara Românească, pe Valea Dobromirului fiind satul Dragosloveni şi pe Valea Şuşiţei, satul transilvănenilor fugari, Rucăreni. Din acest punct de vedere, mănăstirea Domnitorului muntean era un capăt de pod al muntenilor în Moldova. Mai mult, Matei Basarab dă satul Soveja, mănăstirii, care va deveni în scurt timp foarte bogată. Un ispisoc din 17 noiembrie 1646 al domnitorului întăreşte proprietăţile de la răzeşii din Soveja, pe care vodă le dăruise mănăstirii. Ispisocele din 1648, 1657 şi 1665 arată evoluţia rapidă a aşezământului. În scurt timp mănăstirea va poseda moşii şi proprietăţi în toată Ţara Vrancei şi chiar în zonele de câmpie. Familii de ţigani lucrau pe moşiile sale, era scutită de multe taxe şi dorinţa egumenilor de a stăpânii Munţii Vrancei a făcut ca acest lăcaş de rugăciune să intre în competiţie cu răzeşii vrânceni. Acest lucru s-a întâmplat mai ales în timpul când grecii au stăpânit mănăstirea şi aceasta a fost închinată Sfântului Mormânt, în 1715.
Cutremurele din 1802 şi 1838 au distrus biserica ridicată de Matei Basarab şi o parte din aceste imobile. Din acel moment – dacă nu mai înainte – a început degradarea morală a aşezământului de la Soveja. Cea mai mare stricăciune a adus-o omul, prin reparaţiile şi restaurările frecvente. Deja, în 1846, Alecu Russo, exilat la mănăstirea Soveja, între februarie-aprilie 1846, constata în memoriile sale că din vechea clădire rămăseseră doar lespezile pe jos şi pisania. A urmat secularizarea şi degradarea progresivă până în zilele noastre. O perioadă clădirile au adăpostit pichetul de grăniceri. A venit epoca modernă şi secolul al XX-lea cu cele două războaie mondiale şi devastatoarele cutremure din 1940 şi 1977.
În 2006, din universul populat cu monahi şi credincioşi a mănăstirii renascentistului principe valah nu au mai rămas decât «Pisania» cu anul zidirii bisericii – 1645 şi lespezile bisericii încorporate în biserica ridicată de greci. Din fericire, mai avem o parte din ziduri şi câteva ruine, încă pe verticală, ale clădirilor ce dădeau faima puternicei mănăstiri dintre munţi. Cu siguranţă şi încăperi subterane, care ascund comorile spirituale ale unei ţări apuse pentru totdeauna. Acum, cimitirul ocupă o bună parte din curtea bisericii şi din zidurile construite cu migală şi eforturi acum 350 de ani oamenii iau pietrele fasonate şi le folosesc la fundaţiile caselor şi ale grajdurilor.
Cele mai importante ctitorii Domneşti din Munţii Vrancei nu beneficiază de nici o monografie serioasă sau de măcar vreun studiu de specialitate pe măsură. În ritmul actual al restaurării, prin înlocuirea stupidă a clădirilor vechi, cu noi construcţii care nu ţin cont de nici o normă istorică, Mănăstirea Soveja va deveni, în câţiva ani, o construcţie aparent nouă şi nu va mai păstra nimic din originalitatea construcţiei lui Matei Basarab. Chiar aducerea, nu de mult, a câtorva monahii la Soveja şi deschiderea unui schit cu numele de Soveja, nu este decât o mutare simbolică şi nu priveşte partea istorică a problemei.

. Celebră prin numele ctitorului, Mănăstirea Dobromir (Soveja) nu a beneficiat de vreo atenţie deosebită din partea cercetătorilor şi nu posedăm nici o monografie ori vreo teză de doctorat pe măsura faimei. Pentru a avea o idee despre acest aşezământ religios pot fi consultate lucrări mai vechi unde se vorbeşte despre Soveja şi studii recente ale cercetătorilor de la Muzeul Vrancei : Dimitrie Rotta, op. cit., p. 70-71 ; Mihail Canianu şi Aurel Candrea, op. cit., pp. 323-328 ; Documente putnene, I, p. 12; p. 17 ; p. 18 ; Ib., II, pp. 4-5 ; Monografia satului şi a staţiunii climaterice Soveja, (ms.), pp. 55-66, realizată de un colectiv de autori ; se găseşte la DJVAS, în fondul 374 «Învăţător Vasile Ţiroiu», dosar nr. 9 ; G. Dincă, «Două ctitorii voievodale : biserica Stelea din Târgovişte, Mănăstirea Soveja din Vrancea înălţate în semnul împăcării şi prieteniei», în «Glasul Bisericii», XXX (1971), nr. 5-6, pp. 511-523 ; Epifanie Norocel, op. cit., pp. 348-364 ; Florica şi Iulian Albu, Monografia comunei Soveja, Bucureşti, 2002, pp. 217-230 ; Mihai-Liviu Adafini, «Proprietăţile Mănăstirii Soveja», în Cronica Vrancei, IV, Focşani, 2003, pp. 45-49 ; Lelia Pavel, «Mănăstirea Soveja. Câteva consideraţiuni», în Ib., I, Focşani, 2000, pp. 12-24 ; Horia Dumitrescu, Ionuţ Iliescu, op. cit., pp. 262-265.

5.3. Mera (Mira), citadela Cantemireştilor

Doar istoricii ştiu că nu departe de Podgoria Odobeştilor, pe Valea Milcovului, la poalele Măgurii, se află singurul monument vrâncean înscris pe lista UNESCO şi cea mai importantă construcţie voievodală, rămasă în picioare, din sudul Moldovei, singura de această anvergură, din Vrancea. Este vorba despre Mănăstirea Mera, ridicată de familia Cantemir.
În acest an s-au împlinit trei secole de când, sub Antioh Cantemir, în aprilie 1706, s-a sfinţit actuala biserică şi s-a deschis oficial complexul voievodal, ulterior monahal, cunoscut sub numele de Mănăstirea Mera . Nicio publicaţie vrânceană sau naţională, ori vreo revistă de specialitate nu a găsit de cuviinţă să publice un material prin care să marcheze această dată istorică, mai ales că este singurul obiectiv religios vrâncean care figurează în analele internaţionale. Presa locală se ocupă doar de colportarea scandalurilor şi bârfelor persoanelor politice locale şi mai puţin de promovarea valorilor pe care le are acest judeţ. Acelaşi dispreţ l-a manifestat şi Episcopia Buzăului şi Vrancei care nu are nicio strategie privind salvarea monumentelor religioase de importanţă mondială.
De istoria acestei construcţii, unice prin stil şi poziţie geografică, se leagă nenumărate legende şi istorii. Pe parcursul celor trei secole, zidurile aşezământului voievodal au văzut la porţile sale oştile turcilor, au fost asaltate şi jefuite de tătari, şi ce este mai dureros, au fost pângărite de soldaţii creştini austrieci, care au dezgropat osemintele domnitorilor români şi le-au aruncat în Milcov. Originile Mănăstirii Mera se duc dincolo de secolul al XVI-lea.
Primele menţiuni scrise care vorbesc de existenţa unui schit sunt documente ale boierului Moţoc din Odobeşti. După moartea acestuia, soţia sa, Ursa, a dat schitul, în aprilie 1686, lui Constantin Cantemir (1685-1693), domn al Moldovei. Dintr-un zapis din aprilie 1686 vedem că Ursa Moţoceasca a împroprietărit mănăstirea cu moşii şi bunuri pe Valea Milcovului, la Odobeşti şi Focşani. La numai doi ani de la preluarea aşezământului, o carte a domnitorului Constantin Cantemir de la 5 decembrie 1687 cere «imperativ» vecinilor Mănăstirii Mera să-şi vândă proprietăţile către lăcaşul sfânt. Deja zapisul din 8 iunie 1688 arată că răzeşii din Grozeşti şi Odobeşti îşi vânduseră o parte din proprietăţile de pe Valea Milcovului.
Pentru anii următori avem şi alte documente asemănătoare care arată cum Mănăstirea Mera reuşise să ocupe moşie după moşie şi dintr-un aşezământ dăruit rugăciunii să ajungă, în numai câteva zeci de ani, cea mai întinsă «moşie» de la limita sudică a Vrancei, stăpânind Valea Milcovului, o parte din Odobeşti, din Focşani, chiar cetatea Adjudului şi până la Muntele Muntioru, după cum o confirmă zapisul din 5 februarie 1714.
Spre jumătatea secolului al XVIII-lea şi mai ales din momentul când grecii devin stăpânii mănăstirii, aşezământul se transformă într-o societate care nu are ca scop decât beneficiile, iar egumenii devin adevăraţi administratori de moşie. De aici conflictele pe parcursul a mai bine de un secol şi jumătate cu răzeşii şi proprietarii de pământuri din jurul mănăstirii. Documentele cu aceste conflicte abundă, atât pentru Mera, cât şi pentru celelalte două mănăstiri vrâncene.
Constantin Cantemir ridică o biserică de lemn undeva pe latura nordică a actualei biserici. Fiul său, Antioh Cantemir (1695-1700; 1705-1707), decide să ridice o adevărată mănăstire, zidind actuala biserică de piatră, clopotniţa monumentală, ziduri de apărare, turnuri, chilii şi o impresionantă Casă Domnească, pe trei nivele, cu beciuri şi pivniţe, ale căror ruine se văd şi astăzi. Când complexul a fost terminat, în 1706, Antioh Cantemir a adus osemintele tatălui său, de la Iaşi, şi le-a îngropat în biserică. Tot în partea de Nord a mănăstirii se află un puternic izvor de apă dulce care a fost amenajat, mai târziu, cu un bazin subteran, din piatră şi cărămidă şi chiar un tunel care, conform legendelor, ar ieşi la apa Milcovului şi un alt tunel ar merge până în pădurile apropiate, spre Măgura Odobeştilor, lângă «drumul nemţilor». Sursa de apă i-a permis, de fiecare dată, să reziste asediilor.
Nenorocirile nu au ocolit însă ctitoria lui Antioh Cantemir, deşi era oarecum departe de zonele prin care se scurgeau armatele cotropitorilor. În 1716 a fost distrusă biserica de lemn de către ostaşii lui Mihai Racoviţă (1703-1705; 1707-1709; 1715-1726), care se aflau pe urmele austriecilor baricadaţi în spatele zidurilor. Aceştia din urmă au profanat mormintele ctitorilor, aruncând în Milcov osemintele, batjocorind biserica. La porunca Turcilor, Mihai Racoviţă dărâmă cu tunurile o parte din ziduri. După retragerea Cantemireştilor în Rusia, grija aşezământului a luat-o arhimandritul grec Mitrofan Calerghi. Nici tătarii nu au ocolit-o, jefuind-o, nu o dată, de odoare şi podoabe. Dacă în secolul al XVI-lea, terenurile din jurul mănăstirii erau pustii, între timp s-a înfiripat un adevărat cătun care lucra pe moşiile cetăţii – mănăstire.
Ca şi celelalte mari mănăstiri vrâncene, Mera a ajuns un aşezământ bogat, cu mari proprietăţi în Odobeşti şi Focşani. Sub fanarioţi a fost închinată Mănăstirii greceşti Vatoped. La începutul secolului al XIX-lea aşezământul ajunsese să domine toată Valea Milcovului, având sate întregi de clăcaşi (Şindrilari şi Andreiaşu).
Mult timp singurul lăcaş de închinăciune din această parte a Vrancei a fost biserica Mănăstirii Mera. Proprietăţile mănăstiri se întindeau până în inima Ţării Vrancei şi a Focşanilor, unde egumenii greci deţineau imobile şi alte proprietăţi. Secularizarea din 1863 a găsit o mănăstire puternică, cu averi fabuloase. Grecii au plecat şi biserica mănăstirii a devenit biserică parohială, iar câţiva ani mai târziu, în clădirile fostei mănăstiri a funcţionat prima şcoală din localitate.
Şi astăzi biserica fostei mănăstiri este biserică parohială, deşi funcţionează într-un ansamblu mănăstiresc, restaurat, în parte, în ultimile două decenii. Pentru că este un monument istoric reprezentativ, trebuie remarcat că multe din elementele complexului sunt în pericol. În primul rând catapeteazma din lemn de tei, veche de trei secole riscă să cadă peste credincioşi, autorităţile din Ministerul Culturii şi Cultelor nepermiţând schimbarea acesteia, decât prin transferarea sa într-un muzeu. Or, un Muzeu cu asemenea spaţiu nu există în Vrancea.
La aceasta se adaugă distrugerea aproape iremediabilă a tablourilor ctitorilor, picturi unice în România. Deşi s-a restaurat aproape toată pictura bisericii, elementele istorice cele mai importante – tablourile votive – nu au fost restaurate. Din complexul arhitectonic monahal, rămân, în ploaie, al patrulea turn, Osuarul mănăstirii şi Casa Domnească. În aceeaşi stare de abandon se găseşte şi cimitirul vechi, din parte de Est a mănăstiri, unde se află cele mai vechi vestigii şi locul unde a fost biserica primului schit, întemeiat de Moţoc.
În orice ţară din Occident, un ansamblu arhitectonic de grandoarea celui din Mera ar figura în toate traseele turistice şi ar beneficia constant de atenţia cercetătorilor. La noi, singurul monument religios vrâncean aflat pe lista celei mai importante instituţii internaţionale care protejează patrimoniul mondial – UNESCO nu beneficiază de atenţia specialiştilor locali, iar elementele unicat ale bisericii, respectiv tablourile votive şi catapeteazma se vor deteriora definitiv, fără ca nimeni să nu ia nicio măsură.
____________________________________________________________________________________________________________
. Despre cea mai importantă ctitorie a Cantemireştilor s-au scris sute de pagini, de la articole publicate în reviste şcolare, până la pseudo studii de popularizare. Mănăstirea Mera a fost şi este unul din subiectele de predilecţie pentru toţi cercetătorii locali, dar până astăzi nu avem nici un studiu de specialitate, scris după regulile academice ale ştiinţei. Atât timp cât nici istoricii, nici teologii nu vor aborda studierea acestui monument religios, cu dorinţa de a depăşi stilul jurnalistic, ctitoria Cantemireştilor nu va intra în atenţia cercetătorilor şi va rămâne veşnic un subiect pe care micii intelectuali locali îşi vor da licenţe şi grade didactice şi nimic mai mult. Documente despre Mănăstirea Mera au fost publicate în Documente putnene, I, pp. 29-31 ; pp. 36-37 ; 37-39 ; pp. 61-62 ;

Ploaie de stele – prezentare de carte

februarie 4th, 2008

Ploaie de stele, roman apărut pentru prima oară în Franţa în 1933, este o poveste de dragoste ţesută după modelul intrigii poliţiste, între o falsă dactilografă (în fapt, o prinţesă) de la o instituţie europeană şi un funcţionar ce se va dovedi cel mai ilustru nume al aristocraţiei din Boemia.
Decorul acestei intrigi îl reprezintă Viena de după Primul Război Mondial, care încet-încet îşi vindecă rănile aduse de dezmembrarea imperiului, şi Praga — mistică şi romantică.
Personajele din mediul diplomatic şi aristocratic, dialogurile rafinate şi încărcate de referinţe culturale, periplurile prin muzee, palate şi restaurante — toate la un loc redau nostalgia unei lumi în care tradiţiile şi valorile secolului al XVIII-lea erau încă vii.
În esenţă, „o dramă istorică şi poliţistă“, aşa cum spune însăşi eroina cărţii, ce se distinge prin farmec, vitalitate, melancolie şi eleganţă.

Autor: Matila C. Ghyka

Colecţia: Romanele de Curtea Veche

Tragedia bolsevismului

februarie 4th, 2008

„Cu noua decenii in urma, lovitura de stat bolsevica din 25 octombrie (stil vechi), 7 noiembrie (stil nou) a inaugurat un experiment de inginerie sociala soldat cu consecinte cataclismice.”

In primul rand, trebuie spus ca leninismul, deci doctrina aflata la temelia totalitarismului bolsevic, a fost o versiune a marxismului, revizuita pe baza traditiilor radicalismului politic rus.

Bolsevismul a fost un proiect de tip conspirationist, autoritar si extremist. Pentru Lenin si camarazii lui, niciun sacrificiu uman nu era excesiv atunci cand se punea problema salvarii unei „Revolutii” sanctificate si mitologizate.

In cosmologia politica leninista, rolul central revenea partidului de avangarda. Era vorba de un elitism exacerbat, in care militantii „statului major al revolutiei” erau inzestrati cu capacitati cognitive miraculoase. Cum scria Alain Besancon, diferenta dintre primii crestini si bolsevici este ca cei dintai stiau ca cred, cata vreme Lenin si adeptii sai credeau ca stiu. Se nastea astfel mitul partidului de tip nou, posesor al unei ideologii ce se pretindea stiintifica. Membrii acestui partid/miscare erau revolutionari de profesie. Mai tarziu, Che Guevara se va face ecoul lui Lenin cand va spune ca „datoria oricarui revolutionar este sa faca revolutia”. Pentru leninisti, nu exista indoieli, intrucat ei sustin ca au acces la cunoasterea „legilor istoriei”. Istoria devine astfel obiect de veneratie, fetis doctrinar si alibi pentru cele mai halucinante salturi mortale tactice.

Luarea puterii de catre bolsevici a insemnat sfarsitul efemerei democratii liberale ruse instaurata in februarie 1917. Partidul leninist, in fapt o secta apocaliptic-fanatica, a luat puterea pe baza unei lovituri de stat, botezata ulterior de catre istoriografia oficiala drept „Marea Revolutie Socialista din Octombrie”. Bolsevicii, in diversele lor ipostaze, au detinut aceasta putere in chip monopolist pana in momentul in care, in 1988-1989, Mihail Gorbaciov a renuntat la sistemul partidului unic si a acceptat pluralismul politic si statul de drept. Bolsevismul a simbolizat dictatura unui partid autodesemnat drept exponent al proletariatului. A fost de fapt dictatura unei caste parazitice (nomenklatura) asupra intregii populatii, inclusiv asupra clasei muncitoare. Incepea astfel in urma cu noua decenii ceva cu totul nou in istoria rusa, europeana si mondiala. Bolsevicii au practicat teroarea de tip iacobin, ducand-o la paroxism. Pentru Lenin, Trotki, Buharin, Zinoviev, Kamenev, Stalin si ceilalti corifei ai bolsevismului, scopul final era revolutionarea conditiei umane in virtutea unor postulate descarnate si absurde. Bolsevismul era o doctrina salvationista, un milenarism triumfalist si o eclesiologie (partidul era substitutul Bisericii). Fractionismul, deci o minima democratie interna, era blamat ca un pacat mortal.

Aniversarile loviturii de stat bolsevice au fost adeseori momente cruciale. In 1927, se consuma infrangerea opozitiei trotkisto-zinovieviste, iar Stalin dobandea puterea nedisputata la varf (Buharin era inlaturat un an mai tarziu). In 1937, are loc apogeul Marii Terori cu sute de mii de morti. In 1947, ia fiinta Cominformul si se naste Blocul Sovietic. In 1957, se lanseaza sputnikul, un episod exploatat propagandistic pentru a crea impresia ca aventura bolsevica avea inca vantul in pupa. In fine, la incepul lunii noiembrie 1987, Gorbaciov admite in discursul aniversar ororile staliniste, condamna atrocitatile in masa si declara ca acestea sunt „de neuitat si de neiertat”. Ultimul lider al partidului creat de Lenin imbratiseaza tot mai mult tezele social-democratiei. Este in fond triumful tarziu, ambiguu si patetic al unui mensevism care nu mai are sanse de resuscitare. In 1991, sub presiunea tot mai activei societati civile si a nationalismelor revigorate, se incheie existenta a ceea ce s-a numit URSS.

Ce ramane asadar de pe urma acestui experiment cu ale sale enorme, astronomice costuri umane? In primul rand, o catastrofa sociala fara egal si fara precedent, pretul obsesiei ideologice a posedatilor leninisti (scria Lenin: „Dati-mi o organizatie revolutionara si voi rasturna lumea”). Apoi, persista, apasatoare si toxice, mentalitatile de tip bolsevic, marcate de maniheism istoric si de orbire etica, un nihilism etic pentru care valorile traditionale raman obiect de dispret si deriziune. Ne intalnim in continuare, in pofida a tot ce se stie despre dezastrul sistemelor de tip sovietic, cu nostalgia leninismului in cercuri stangiste impenitente si printre doctrinari care cultiva iresponsabilitatea morala. Lista reziduurilor leniniste ar putea continua. Ma voi limita la a aminti autoritarismul „democratiei administrate” de tip Putin, in care nu incape loc pentru competitie veritabila intre actorii politici, iar libertatea presei este grav subrezita. Putin este copilul culturii politice bolsevice. Lenin poate fi expulzat din Mausoleu, dar leninismul, ca forma mentala, nu a disparut.

PARTICIPAREA AMBASADORULUI ROMANIEI, ADRIAN VIERITA, LA TURNEUL AMBASADORIAL AMERICANO-ROMAN

februarie 1st, 2008

Ambasadorul Romaniei in SUA, Adrian Vierita, va participa, impreuna cu Ambasadorul SUA, Nicholas Taubman, in perioada 4-8 februarie 2008, la primul Turneu Ambasadorial Americano-Roman de Promovare a Oportunitatilor Economice din Romania, care va viza orasele Washington, New York si Atlanta. Scopul turneului este de a evidentia oportunitatile economice romanesti in acele sectoare in care companiile americane nu sunt suficient reprezentate in prezent.

Din delegatie mai fac parte ministrul consilier pe probleme economice al Ambasadei Romaniei la Washington Viorel Onel, atasatul comercial la Ambasada SUA in Romania, Cindy Biggs, directorul executiv al Camerei de Comert Americane in Romania, Anca Harasim, si patru membri ai comitetului director al AmCham Board, care reprezinta companii americane in Romania: Silviu Hotaran – Microsoft Romania, Cristian Colteanu – General Electric, Shahmir Khaliq – Citigroup, Mihaela Mitroi – PricewaterhouseCoopers.

Programul turneului va include intalniri cu diferite companii americane din domeniile financiar, servicii/consultanta, energie, securitate si aparare, IT si turism.

New York:
• Prezentare de afaceri pentru companiile americane interesate sa faca afaceri in Romania
• Discutii pe marginea revenirii in Romania cu studentii romani (Institutul Cultural Roman din New York)
• Consiliu de afaceri pentru intelegerea la nivel international si masa rotunda pe marginea oportunitatilor de afaceri legate de Acordul in domeniul apararii, statutul de membru al NATO, siguranta si securitate.

Washington, DC:
• Forumul Ambasadorial al Consiliului de afaceri Americano-European
• Prezentare de afaceri la Departamentul pentru Comert
• Pranz de afaceri gazduit de McGuire Woods

Atlanta:
• Prezentare de afaceri pentru companiile americane interesate sa faca afaceri in Romania
• Masa rotunda organizata de compania Lockheed Martin Roundtable pe marginea pietei regionale si a rolului Romaniei
• Tur al General Electric/Discutii pe teme energetice, axate pe solutii de energie regenerabile si mediu.

(Stire preluata de la biroul de presa al Ambasadei Romaniei la Washington)

poezie trista

ianuarie 31st, 2008

o săptămână întreagă
m-am privit în oglinzi
am închis ochii şi
după un timp
am început să plâng

câtă suferinţă!

în semiîntuneric
între aici şi acum
între gândurile care mă frământă şi
firea sensibilă a firii feminine
există răbdarea acestei poezii

muzica ei
aproape maladivă îşi
asumă tragismul traficului de cuvinte
fără stăpân fără inhibiţii fără sevă…

la marginea ei sunt eu
cea care m-am născut singură
m-am ridicat discret şi
am pus întrebări de genul \”ştie cineva!\”
şi cum nimeni nu ştia
am spus

şi bunica era fenomenală!

şi!
îmi răspunde poezia.
tu n-ai izbutit nici măcar să te îmbeţi

purtare

ianuarie 31st, 2008

Pamîntul devine piramidal;

nu-ti mai poti ridica blocul de piatra

fara sa nu-ngropi sub tine zeci de morminte.

Nu mai poti evada nicaieri

fiind peste tot si-n toate

blestemata oglindire a ceea ce-a fost,

este si va fi.

Ne purtam identitatile

tatuate pe frunte

în locul ochiului triunghiular…

Tran

ianuarie 31st, 2008

Ai intrat prin uşa dublă din sticlă
Cu un buchet de raze colorate,
Frânte în muchiile şlefuite.
Pe pieptul tău înşelător,
Doar un pretext,
Ochii spălăciţi ai unui crocodil uriaş
Săltau verzulii
Ca două bărci în derivă pe apele calme
Din mările dragonilor galbeni.
Parcă erai un fluture
Cu cap de femeie,
Dintr-o pictură de Picasso!
„Bună ziua, dragule!
Sper că nu am întârziat.”
Studenţii te priveau
Cu zâmbete condescendente.
Faţa de copil şi freza scurtă.
Arătai aproape de vârsta lor.
„Am onoarea să v-o prezint pe Tran Don,
Celebrul profesor de Fizica Stelelor.”
În amfiteatru s-a lăsat tăcerea
Ca o implozie
În imensitatea spaţiului gol.

Dan David, Los Angeles, mai-05-2006.

VIATA

ianuarie 31st, 2008

VIATA

Doar clinchete blade, suave
se apropie lin ca niste soapte,
ma cuprind intr-o vraja nebuna
sunete blande ce impletesc cununa
cununa de ganduri,
ce incerc s-o strecor printre randuri.

E o lume pe care incerc s-o cuceresc
si cu dragoste sa ti-o daruiesc.
Asa cum vantul cu blandete
ti se strecoara suav printre plete
muzica mea, muzica cerului senin
te cuprinde si cu ea vreau sa te alin.
Blandetea sunetelor ce le ascultam
ne face prin oceanul de vise sa inotam
si vreau sa ne cuprinda ca o adiere
care sa ne poarte lin si printre stele.

Sa murim, sa renastem din ceturi uitate,
din file vechi de carte,
din spuma sarata de mare,
din dorururi adanci ancestrale,
sa ne reintalnim in vis de copila,
s-o readormim cu blandete si mila,
sa o trezim sa vada rasaritul solemn
cand soarele alunga luna de pe cer
sa-i soptim vorbe dulci de alinare
sa nu vada trecutul cum moare.
Sa aiba in ochi doar prezent luminos
si tril de pasare vois.

El, cantecul vechi sideral
il am in urechi si e atat de real!
cum e soapta padurii seculare
ce urca si urca, muntele cel mare,
Cum trecutul in zbateri de umbra si ceata
incearca sa ne atraga in fiecare dimineata.
Doar ca el, prezentul atat de real ne cere,
sa revenim pe puntea plina de mistere,
a timpului acum prezent ce e un mare sfant
si ne-a insemnat destinul cu primul cuvant,
VIATA e cuvantul ce noua ne-a fost dat,
e prima incercare si n-o poti pune la mezat.

RODICA CERNEA
GALATI
21.07.2007

Un trader prea temerar – si probabilitatea unui faliment bancar

ianuarie 28th, 2008

„Frauda internă – a cărei victimă a fost Societatea Generală, a doua bancă franceză – nu a atins nici temeinicia şi nici fiabilitatea sistemului financiar francez”
Nicolas Sarkozy

În urma considerabilei pierderi de 4,9 miliarde de euro, cu care un tânăr trader, mult prea temerar, a pus Societatea Generală – una dintre cele mai prospere bănci franceze – într-o situaţie catastrofală, nedumeririle se acumulează. Cum este posibil ca un singur om – Jérôme Karviel, tânăr curtier de 31 de ani – să dejoace rigurosul control la care corporaţia băncilor este supusă permanent? Versiunea, implicând o singură persoană, avansată de direcţiunea băncii, pare întru totul suprarealistă. Existenţa unor eventuale complicităţi din interiorul stabilimentului, fac obiectul a numeroase speculaţii, dar, mai cu seamă al unei anchete minuţioase încredinţate Brigăzii Financiare.
Erorile tânărului Karviel, cât ar fi fost el de isteţ în subtilităţile operaţiunilor bancare, n-ar fi putut trece neobservate prin furcile caudine ale rigorismului financiar.
Meseria de trader, extrem de reglementată, presupune profesionalism, inteligenţă şi inspiraţie, sănătate psihică, simţ al responsabilităţii şi o doză importantă de probitate faţă de instituţie.
Strategiile de cumpărare şi de vânzare ale activului financiar, sunt urmărite de trader în funcţie de evoluţia cursului, dând loc în mod sistematic la aport de capital pentru garantarea activului în pierdere de viteză. Deciziile sale au ca scop unic fructificarea capitalului investitorilor (acţionarilor) care i-au acordat crezământ. E vorba, aşadar, de a negocia interesele clienţilor şi ale băncii în momentele cele mai oportune şi în condiţiile cele mai avantajoase. Pe scurt, el este abilitat să tranzacţioneze, cu ingeniozitate, o masă importantă de valori. Superiorul său ierarhic, sau clientul, îi indică limitele împuternicirilor de care dispune, punându-i-se la dispoziţie un material informatic şi telefonic performant, capabil să verifice, în orice moment, informaţiile potrivit cărora ia hotărârile.
Salariile traderilor depăşesc uşor ordinarul, ajungând foarte repede la un fix anual de peste 70,000 de euro. În funcţie de beneficiul stabilimentului şi de propria lui eficacitate, fixul poate fi multiplicat de mai multe ori. Nu rareori un trader reputat depăşeşte 400.000 de euro pe an.

Într-un context financiar mondial de mini-crach, Societatea Generală acuză o dublă pierdere, cu consecinţe incalculabile, de 7 miliarde de euro: 4,9 miliarde având ca origine frauda internă, de o amploare considerabilă, provocată de tradelul Karviel şi 2,05 miliarde provenind din deprecierea activelor legate de criza „subprimelor”.
Seismul care s-a abătut asupra acestui respectabil stabiliment, considerat ca unul dintre cele mai talentate în domeniul operaţiunilor bursiere, va avea, fără doar şi poate, un impact extrem de nefavorabil asupra clientelei interne şi internaţionale. Panica a cuprins, pe de o parte, marii acţionari, graţie cărora grupul dispune de un capital de primul ordin, cât şi micii depunători, pentru care lacuna în speţă echivalează beneficiului anual al băncii. Astfel, consiliul de administraţie a cerut acţionarilor, care-au beneficiat întotdeauna de rezultatele pozitive ale grupului, să-şi deschidă portmoneul pentru a recapitaliza Societatea Generală cu cel puţin 5,5 miliarde de euro „în zilele următoare”, asigurându-i o solvabilitate onorabilă în aceste momente nefaste, când socotelile scot la iveală pierderi mergând până la 60% din capital.
Această rană profundă şi „sângerândă”, cauzată, în mare parte, de un trader, insuficient supraveghiat, a Soc. Generale, riscă să atragă cohorta predătorilor, care i-au adulmecat slăbiciunea, gata în orice moment să declanşeze un OPA şi să se înfrupte de controlul grupului.
Foarte ambarasat şi blamat, Daniel Bouton, PDG-ul băncii, a încercat, prin intermediul unei conferinţe de presă, să dea o explicaţie, nu tocmai verosimilă, acestui gravissim accident de parcurs, unic în istoria bancară mondială: „… un singur om, construind o întreprindere disimulată în interiorul grupului, utilizând instrumentele Societăţii Generale, a reuşit să scape cu inteligenţă, tuturor operaţiilor de control.”
Unele întrebări rămân, pentru moment, nesatisfăcute: Este vorba de ingeniozitatea unui singur „ţânc”, a cărui inteligenţă pe plan financiar s-a dovedit, mai degrabă, mediocră, capabil să-şi escamoteze malversaţia şi să scape unui control reputat redutabil? Sau e vorba de o neglijenţă inadmisibilă din partea băncii, care a permis „cutezătorului” trader să se lanseze cu ochii închişi în operaţiuni depăşindu-i competenţa? După primele 24 de ore de detenţie provizorie, prelungită la 48, şi după declaraţiile avocaţilor, ar reieşi că greşelile tânărului trader n-au avut ca scop nici o formă profit personal.
Obiectul plângerii, depuse de bancă, contra lui Karviel, s-ar rezuma la trei incriminări: fals în scriitură bancară, uzaj de fals şi intruziune informatică.
În timp ce banca „îşi linge rănile”, directorul şi-a depus demisia pe biroul consiliului de administraţie, renunţând la bonusul său pe anul 2007 şi la salariul pe primele 6 luni ale anului 2008. Partea anecdotică apare însă din decizia de a vărsa totuşi dividendele acţionarilor, în pofida fiascoului devastator…

Gurile rele vorbesc de o eventuală tentativă a grupului de a disimula pierderi de anvergură, „aruncând la câini” un tânăr tradel care a păcătuit printr-un spirit de aventură dincolo de orice măsură. Reprezentantul Brigăzii Financiare afirmă că Kraviel s-a explicat îndelung asupra neplăcutei situaţii, furnizând informaţii preţioase şi surprinzătoare anchetatorilor.

Expozitii, Festivale, Intilniri

ianuarie 28th, 2008

Expozitie de pictura \”Peisaje din Romania\”

Consulatul General al Romaniei la Los Angeles impreuna cu “W Gallery and Studios”, prezinta in perioada 24 ianuarie – 3 februarie, expozitia de pictura \”Peisaje din Romania” organizata cu ocazia sarbatoririi Zilei Unirii Principatelor Romane la 24 Ianuarie 1859. Sint expuse 25 de lucrari in ulei si acuarela ale artistului plastic Silvia Ghenea.
Silvia Ghenea este absolventa a Academiei de Arte Frumoase din Bucuresti, membra a Uniunii Artistilor Plastici din 1955, doctor in Arte Decorative si Aplicate, lucrarile ei figurind in colectii particulare din mai multe tari precum Brazilia, SUA, Germania si Italia.

Romani la galeria “Kontainer Gallery” din Los Angeles

Noi lucrari ale artistilor clujeni Ciprian Muresan si Adrian Ghenie au fost adaugate colectiei galeriei “Kontainer Gallery” din Los Angeles. Recent, lucrarile artistului Ciprian Muresan, au fost prezentate si publicului newyorkez, gasindu-si insa un loc mai bun in galeria californiana, unde se reunesc si cu alte lucrari semnate de artisi clujeni precum Serban Savu si Cristian Pogacean.

Alina Nelega la Festivalul International de lecturi de piese de teatru “hotINK” din New York

La a saptea editie, “hotINK” reprezinta o colobarorare internationala a comunitatii teatrale, eveniment in care se reunesc lecturi ale pieselor de teatru moderne, semnate de scriitori din toate colturile lumii. Anul acesta au participat lucrari ale scriitorilor Eduardo Machado, Mac Wellman, Jason Grote, Bill Cain, Crystal Skillman si Anna Ziegler din Statele Unite, precum si alti scriitori din Guadalupe, Franta, Canada, Liban, Suedia, Bielarus, Canada si Anglia. Romania a fost reprezentata de scriitoarea Alina Nelega, care a narat din lucrarea sa “Respira adinc, Amalia” o poveste a istoriei Romaniei moderne, in timpul si dupa regimul communist al lui Ceausescu, o poveste spusa din perspectiva Amaliei, prin experientele sale traite de la virsta de 15 pina la virsta de 65 de ani,
Festivalul se desfasoara in doua etape: de la la 26 la 28 ianuarie si de la 2 la 3 februarie, in cadrul scolii de arte “Tisch School of Art” din New York.

“XO Un laptopt de copil”, in Romania

La data de 19 ianuarie, la Consulatul onorific al Romaniei la Boston, a avut loc intilnirea membrilor grupului ”R&D Adv Grp”, suporteri ai competitiei “ICUBE Innovation Competition” si “XO Un laptopt de copil”, in Romania. Misiunea acestui grup este de a promova necesitatea computerului in educatia fiecarui copil ajuns la virsta scolarizarii.

4 Luni, 3 Saptamani, 2 Zile ruleaza incepand de azi in Manhattan

ianuarie 28th, 2008
Imagine din film, aparuta in numarul de azi din NY TimesImagine din film, aparuta in numarul de azi din NY Times

Numarul de astazi al ziarului New York Times publica o recenzie a filmului romanesc 4 Luni, 3 Saptamani, 2 Zile. Filmul ruleaza incepand de astazi in Manhattan.

Autoarea recenziei, cronicara de film Manohla Dargis, considera ca 4-3-2 este feroce, nesentimental, cu solutii regizorale deseori stralucite … inainte de orice un triumf al bunelor decizii estetice: miscarea fluida a camerei, incadrarea riguroasa a imaginii, folosirea sustinuta a procedeului de filmare de la distanta. Spectatorului i se ofera astfel posibilitatea explorarii pe indelete a imaginii.

Imi amintesc de o discutie pe care am avut-o la Bucuresti acum catva timp cu un tanar care compara limbajul cinematografic folosit de Cristian Mungiu in 4-3-2 cu limbajul cinematografic al lui Tarkovski. Am vazut filmul dupa aceasta discutie si mi-am adus aminte la randul meu de rafinamentul estetic al unor mari regizori asiatici, japonezul Ozu si taivanezul Hou Hsiao-Hsien.

Mungiu a facut un film extraordinar – unii i-au reprosat ca este un film sec – ei bine, este voit sec, pentru ca este o parabola fundamentala, despre prietenie dincolo de orice limita. Iar in fata absolutului prieteniei, universul intreg devine strain, mediocru, trivial, indiferent sau ostil.

Sa ma intorc insa la cronica facuta de Manohla Dargis in New York Times de azi. Ea deplange faptul ca filmul nu a fost ales anul acesta pentru Oscar:

You may already have heard something about 4 Months, which was awarded the Palme d’Or at the Cannes Film Festival last year, only to be shut out from Academy Award consideration a few weeks ago by the philistines who select the foreign-language nominees. The Oscars are absurd.

Maya Deren: The Point of Departure

ianuarie 28th, 2008
Maya DerenMaya Deren

Myth is the twilight speech of an old man to a boy. All the old men begin at the beginning. Their recitals always speak first of the origin of life. They start by inventing this event which no man witnessed, which still remains mystery. They initiate the history of their race with a fiction. For, whether it was first in the sense of time, life is, for all men, first of miracles in the sense of prime. This is a fact. Myth is the facts of the mind made manifest in a fiction of matter.

Mitul este cuvantarea din amurgul vietii pe care un batran i-o tine unui baiat. Toti batranii incep cu inceputul. Relatarile lor vorbesc intotdeauna mai intai despre originea vietii. Incep prin a inventa acest eveniment caruia nici un om nu i-a fost martor, care ramane inca un mister. Isi incep istoria rasei lor cu o fictiune. Pentru ca, chiar daca a fost prima in din punct de vedere al timpului, viata este pentru toti oamenii primul miracol, din punct de vedere al intaietatii. Acesta este un fapt. Mitul inseamna fapte ale mintii facute manifeste intr-o fictiune a materiei.

My comment:
I would say here inner reality for mind and concrete reality for matter. Our inner reality needs to cope with this fact that does not belong to the concrete reality (as nobody witnessed the beginning). So you force your inner fact to carry a concrete face (to be able to express it). That’s the myth. Only, we should agree that our inner fact is real, though not concrete. I am trying to understand this, to understand her movies.

As zice aici realitate interioara pentru minte si realitate concreta pentru materie. Realitatea noastra interioara are nevoie sa se acomodeze cu acest fapt care nu apartine realitatii concrete (pentru ca nimeni nu a fost martor inceputului). Asa incat fortezi realitatea ta interioara sa poarte o fata concreta (ca sa o poti exprima). Asta-i mitul. Numai ca ar trebui sa cadem de acord ca faptul nostru interior este real, desi nu concret. Incerc sa inteleg asta, ca sa inteleg filmele ei.

The speech of an elder in the twilight of his life is not his history but a legacy; he speaks not to describe matter but to demonstrate meaning. He talks of his past for purposes of his future. This purpose is the prejudice of his memory. He remembers that which has been according to what could and should be, and by this measure sifts the accumulation of his memory: he rejects the irrelevant event, elaborates the significant detail, combines separate incidents of similar principle. Out of physical processes he creates a metaphysical processional. He transposes the chronology of his knowledge into a hierarchy of meanings. From the material circumstances of his experience he plots, in retrospect, the adventure for the mind which is the myth.

Cuvantul unui batran in amurgul vietii nu este istorie, ci testament; el nu vorbeste ca sa descrie o realitate concreta ci ca sa demonstreze un sens. El vorbeste despre trecut avand ca tel viitorul. Acest tel este in dauna amintirilor sale. Pentru ca el isi aminteste ceea ce a fost gandindu-se la ce ar fi putut sau ar fi trebuit sa fie si aceasta este masura cu care isi cerne amintirile adunate de-a lungul vietii; respinge evenimentele irelevante, dezvolta amanuntele semnificative, combina incidente separate care apar guvernate de acelasi principiu. Creaza din procese fizice o procesiune metafizica. Transpune cronologia a ceea ce cunoaste intr-o ierarhie de sensuri. Din circumstantele concrete ale experientei sale el deseneaza, retrospectiv, aventura mintii care este mitul.

My comment:
Thomas Mann begins his Josef und seine Brüder with a long essay on the same subject: he thinks that many similar events create significance and eventually plot a unique story; this is the genesis of the sacred story. There is a radical difference: Maya Deren starts from the need of the mind to give material shape to its reality while Thomas Mann considers the opposite – the material becomes significant by accumulation of similar experiences; for Maya Deren the realities of the mind create a fiction of matter; for Thomas Mann the realities of the matter create a fiction of mind.

Thomas Mann isi incepe Iosif si fratii sai cu un lung eseu despre acelasi subiect: el crede ca un numar mare de evenimente similare creaza semnificatie si in cele din urma se combina intr-o poveste unica; aceasta ar fi geneza istoriilor sacre. Este o diferenta radicala: Maya Deren porneste de la nevoia mintii de a da realitatilor ei o forma materiala pe cand Thomas Mann considera opusul – materia devine semnificativa prin acumularea de experiente similare; pentru Maya Deren realitatile mintii creaza o fictiune a materiei; pentru Thomas Mann realitatile materiei creaza o fictiune a mintii.

Who’s right and whos’ wrong, Maya or Mann? Let’s ask Arghezi:

Am luat cenusa mortilor din vatra
Si am facut-o Dumnezeu de piatra…

(My friend Jean offered me a French version for these verses. Here you go:

Le l’âtre, cendre des aïeuls j’ai pris
Moulant ainsi le Dieu tout empetri.)

This adventure is composed, then, as all fictions are, from the matter of memory at hand – from the specific physical conditions which circumstance imposes and the particular processes which time composes for each individual race. The differences between the tales of the venerable ancients of the various nations are differences, then, between the matter of them. But in all this cosmic variety, the constant is the mind of man. Where it has least to describe outside itself, it displays this constancy most purely, as in the fictions of origins. It is as if the mind, by-passing the particularities of circumstance, the limitations and imprecisions of the senses, arrived, by paths of metaphysical reason, at some common principled truth of the matter.

Aventura aceasta este compusa, ca toate fictiunile, din concretul pe care memoria il are la indemana – din conditiile fizice specifice pe care circumstantele le impun si procesele particulare pe care timpul le compune pentru fiecare rasa. Diferentele dintre povestile batranilor venerabilil din diferite natiuni sunt deci diferente intre concretul lor. Dar in toata aceatsa varietate cosmica mintea omului este cea care ramane constanta. Si unde ea are mai putin concret la indemana, acolo aceasta constanta apare mai pura: este cazul fictiunilor despre origini. Este ca si cum mintea, ocolind particularitatile circumstantelor, limitarile si impreciziile simturilor, ajunge, pe cai ale ratiunii metafizice, la un adevar comun de principiu al concretului.

My comment:
So the myths differ from culture to culture in their concrete envelope only. The need that imposed the creation of myth, the fact of the mind, as Maya calls it, is constant. Paul Tillich says that God is beyond cultures, and that we deal only with an image of God, shaped by culture – when Nietzsche was saying God is dead he meant the death of a certain culture, so of a certain image of God (at least this was the way Tillich was interpreting Nietzsche).

Asadar miturile difera de la cultura la cultura doar in invelisul lor concret. Nevoia care a impus creatia mitului, faptul mintii, cum il numeste Maya, este constant. Paul Tillich spune ca Dumnezeu este dincolo de culturi, iar noi avem treaba numai cu o imagine a lui Dumnezeu, slefuita de cultura – cand Nietzsche spunea ca Dumnezeu este mort el intelegea moartea unei anumite culturi, deci a unei anumite imagini a lui Dumnezeu (cel putin asta este felul in care il interpreteaza Tillich pe Nietzsche).

The fictions begin with a solemn fanfare, less for the Person of the First Source, than for the moment of creation. The metaphors of the diverse myths differ; the nature of the Cosmic Catalyst is the same. It is an energy which, out of the anonymity of void, of chaos, of the wholeness of a Cosmic Egg, crystallizes the major elements, precipitates the primary areas, and finally differentiates the first androgynous life (as the solitary Adam) into the twinned specializations: male and female. This is the function of beginnings, couched in the past tense. But the chants are not in memoriam. They may be heard as a celebration of each contemporary recapitulation of that first creation. The microcosmic egg rides the red tides of the womb which, like the green tides, still rise and recede with the moon; the latest life, like the first, flows with the seas’ chemistry, is first anonymous, then androgynous, becomes differentiated, is beached in a surf, its heart reverberates a life-time with the pending momentum of the primal sea pulse. The beginning, which no man witnessed, is ever present, ever before us. When we come to perceive the final fact of the matter, we find that it was conceived by the mind in the first fiction of the myth.

Fictiunile incep cu o fanfara solemna, onorand nu atat Persoana Cauzei Prime cat momentul creatiei. Metaforele diferitlor mituri difera intre ele; natura Catalizatorului Cosmic este insa aceeasi. Este o energie care, din anonimitatea neantului, sau a haosului, sau a Oului Cosmic, cristalizeaza elementele principale, pregateste precipitatele zonelor primare, iar in final diferentiaza prima viata androgina (solitarul Adam) in specializarile pereche: mascul si femela. Aceasta este functia inceputurilor, exprimata la timpul trecutului. Numai ca aceste cantari nu sunt in memoriam. Ele pot fi auzite ca o celebrare a fiecarei recapitulari contemporane a primei creatii. Oul microcosmic calareste mareele rosii ale pantecelui care, la fel ca mareele verzi, creste si descreste odata cu luna; viata cea mai recenta, la fel ca prima, se deruleaza odata cu celelalte transformari chimice care au loc in apele Cosmosului, este mai intai anonima, apoi androgina, devine diferentiata, este azvarlita pe plaja de catre miscarea valurilor, inima ei reverbereaza cu acel moment de timp indepartat al primului impuls al apelor. Inceputul, caruia nimeni nu i-a fost martor, este totdeauna prezent, totdeauna in fata noastra. Cand percepem actul final al Materiei, ne dam seama ca mintea l-a conceput in prima fictiune a Mitului.

My comments:
Microcosm mirrors Macrocosm. The everyday mirrors the Beginning. Matter mirrors Idea, only we should free our eyes, to see beyond the obvious.
Watch the first images of At Land: life is beached in a surf…

Microcosmosul oglindeste Macrocosmosul. Cotidianul oglindeste Inceputul. Materia oglindeste Ideea, doar sa ne eliberam ochii ca sa vedem dincolo de evidenta.
Uitati-va la primele imagini din At Land: viata este azvarlita pe plaja de catre miscarea valurior.

But the accomplishment of matter is always as an overture to the major movement of the myth, the accomplishment of moral man. Matter creates the matter of man. But this creature, who may intermittently feel hunger and fatigue, would not understand the intervals as time; it might sense itself at first weak, then strong, then weak again, but would not comprehend this change as age; it might come to perceive the logics of matter and might observe, eventually, the reason for the succession of seasons, for natural sequences of natural events. But the reasons in matter are still a property of matter; its meaning, conceived in the marriage of matter and mind, is a property of the human mind. As chaos contained the possibbility of matter, so this creature contains the possibility of a mind, like a fifth limb latent in man, structured to make and manipulate meaning as the fist is structured to grasp and finger matter.

Dar implinirea materiei este intotdeauna o urvertura catre miscarea majora a mitului, implinirea omului moral. Materia creaza materia omului. Insa acesta creatura, care poate simti din cand in cand foamea si oboseala nu va intelege intervalele de timp; s-ar putea sa se simta mai intai slab, apoi puternic, apoi din nou slab, dar nu va intelege aceste schimbari ca varsta; i se poate intampla sa patrunda logica materiei si s-ar putea sa observe, in cele din urma, ratiunea succesiunii anotimpurilor, ca insiruire de secvente naturale a unor evenimente naturale. Dar ratiunile din materie sunt inca proprietati ale materiei; sensul lor, zamislit in cununia dintre materie si gandire, este o proprietate a mintii umane. Asa cum haosul continea posibilitatea materiei, si aceasta creatura contine posibilitatea gandirii, ca un al cincilea membru, alaturi de maini si picioare, dar inca latent in om, structurat sa creeze si sa manipuleze sens, asa cum pumnul este structurat sa apuce si sa se joace cu materia.

My comments:
Superb demonstration for the place of the myth in human nature: to differentiate the human from the rest of the nature.

Superba demonstratie a locului mitului in natura umana: pentru diferentierea omului fata de restul naturii.

And I come again to Arghezi:

Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite.

The fictions of old men are their final fecundity. As their flesh once labored to bring forth flesh, so the minds of the elders labor, with a like passion, to bring forth a mind. By rites of initiation they would accomplish the metamorphosis of matter into man, the evolution of a mind for meaning in the animal which is the issue of their flesh. By this they would insure that the race endure as a race of men. The rites of this second birth, into the metaphysical cosmos, everywhere mime the condition of the first physical birth. The novice is purified of past, relieved of possessions, made innocent, placed nascent in the womb solitude of a dark room. The matter, which is himself, and the myth of the race, are joined. His solitary meditation is a gestation and, in the end, a man emerges by ordeal, to be newly named, newly rejoiced in.

Povestile batranilor sunt fecunditatea lor finala. Asa cum carnea lor a lucrat odata pentru a aduce carne, acum mintea lor lucreaza cu o pasiune egala pentru a aduce minte. Ei vor indeplini, prin rituri initiatice, metamorfoza materiei in om, evolutia mintii spre sens, in animalul care este produsul carnii lor. Prin aceasta ei se vor asigura ca rasa dureaza mai departe ca rasa umana. Riturile acestei a doua nasteri, in cosmosul metafizic, mimeaza pretutindeni conditia primei nasteri, cea fizica. Novicele este purificat de trecut, eliberat de povara averilor, facut inocent, bagat precum un prunc pe cale de a se naste in singuratea de pantec a unei camere intunecoase. Materia, care este tanarul insusi, si mitul rasei, sunt puse unul langa celalalt. Meditarea solitara a tanarului este o gestatie si la sfarsit din chinurile nasterii iese un om, pentru a primi un nume nou si pentru a fi un nou motiv de bucurie.

My comment:
Ritual finds in this paragraph its glorious chant. After assessing our need for myth Maya starts to explain here the place of the ritual, as a support for myth.

Ritualul isi afla in acest paragraf cantarea sa de slava. Dupa ce a stabilit nevoia noastra de mit, Maya incepe aici sa explice locul ritualului, ca suport al mitului.

Says Arghezi,

Aseaz-o cu credinta capatai,
Ea e hrisovul vostru cel dintai
Al robilor, cu saricile pline
De osemintele varsate-n mine.

But who first informed the ancestral elders of the various nations? What was the common inspiration of their common fanfare for origins, their common fiction of initiation, their common metaphor of metamorphosis? No man has ever witnessed the moment when life begins; it is in the moment of its ending that the limits of life, hence life itself, are manifest. Death, as the edge beyond which life does not extend, delineates a first boundary of being. Thus the ending is, for man, the beginning: the condition of his first consciousness of self as living. Death is life’s first and final definition. The fanfare for cosmic origins is followed by this major fugue: the initial figure is a lament of the living for the dead; and the voice which first propunds the major themes of life, love and generation is borne up from the abyss as the flesh was first, and is still, born from the deep seas of chaos. The hero of man’s metaphysical adventure – his healer, his redeemer, his guardian – is always a corpse. He is Osiris, or Adonis, or Christ.

Dar cine a fost primul care i-a informat pe stramosii ancestrali ai diferitelor neamuri? Care a fost inspiratia lor comuna pentru imnul comun de slava a inceputurilor, pentru fictiunea comuna a initierii, pentru metafora comuna a metamorfozei? Nimeni nu a fost martor momentului cand viata incepe; este momentul sfarsitului cand granitele vietii, deci viata insasi, devin manifeste. Moartea, culme dincolo de care viata nu se mai extinde, ea delimiteaza un prim hotar pentru fiinta. Astfel ca pentru om sfasitul devine un inceput: pentru ca este conditia primei lui constientizari de sine ca fiinta vie. Moartea este pentru viata definitia de inceput si de sfarsit. Iar cantarea de slava pentru originile cosmice este urmata de acesta fuga principala: prima tema a fugii este un lamento al celor in viata pentru cel mort; iar vocea care care pune in discutie temele majore ale vietii, dragostei si generarii, se naste din abis, asa cum carnea s-a nascut de la inceput si mereu dupa aceea, din apele adanci ale haosului. Iar eroul aventurii metafizice a omului – tamaduitorul, izbavitorul, pastorul – este intotdeauna un cadavru. Este Osiris, este Adonis, este Crist.

My comment:
Maya will speak further about life and void: life starting from void and ending in void and I will comment this for the next paragraph. For now, I can see here Maya’s link between myth – ritual – dance: facts of the mind, initiation, metamorphosis – myth as a metaphor for the facts of the mind – ritual as a metaphor for initiation – dance as a metaphor for metamorphosis through myth and ritual – and I come again to a phrase that I read long time ago in a book about Bach – the liturgy in the Ethiopian Church contains moments when priests dance in the altar.

Maya va vorbi mai departe despre viata si neant: viata incepe in neant si se sfarseste in neant si voi comenta aceasta pentru urmatorul paragraf. Acum vreau sa spun ca vad aici legatura facuta de Maya intre mit – ritual – dans: fapte ale gandirii, initiere, metamorfoza – mitul ca metafora a faptelor gandirii – ritualul ca metafora a initierii – dansul ca metafora a metamorfozei prin mit si ritual – si iarasi vin la o fraza pe care am citit-o cu multa vreme in urma intr-o carte despre Bach – liturghia in Biserica Etiopiana contine momente in care preotii danseaza in altar.

But death itself we recognize not so much by what it is by the fact that it is not life. As the land and the sea define each other at the shore, so life and death define each other by exclusion. These, which are immediate neighbors in the realm of matter, are separated by a difference which is as a vast distance in the realm of meaning. Myth is the voyage of exploration in this metaphysical space. The point of departure is the first meeting between the quick and the dead.

Insa moartea insasi nu este recunoscuta de noi prin ceea ce este cat prin faptul ca ea nu este viata. Asa cum marea si pamantul se definesc una pe cealalta la tarm, tot asa viata si moartea se definesc una pe cealalta prin excludere. Vecine imediate pe taramul materiei, viata si moartea sunt separate printr-o vasta distanta pe taramul sensului. Mitul este calatoria de explorare a acestui spatiu metafizic. Punctul de plecare este prima intalnire dintre nestins si stins.

My comment:
On the gravestone of Ozu there is only one hieroglyph: MU. It means VOID. Life is surrounded by void.

You can see the separation between them as a shore. Remember the movie of Jarmusch, Dead Man: it ends on a shore, and the character played by Johnny Depp leaves us in a small boat – the whole movie is actually a journey in the metaphysical space between life and death.

Also the perfect movie of Maya, Meshes of the Afternoon (a friend of mine, Dan, has found a splendid Romanian title for it, Paienjenisul Amiezii) explores the shore between life and death.

Or you can see the separation between life and death as an edge. For Arghezi, it is a high edge looking down at two universes, teaching us about meaning, value, and duty:

Hotar inalt cu doua lumi in poale,
Pazind in piscul datoriei tale.

Pe piatra tombala a lui Ozu exista doar o hieroglifa: MU. Inseamna NIMIC. Viata este inconjurata de catre nimic. In afara vietii exista nimicul. Putem vedea separatia dintre ele ca pe un tarm. Amintiti-va filmul lui Jarmusch, Dead Man: se termina pe un tarm, iar personajul interpretat de catre Johnny Depp ne paraseste intr-o barcuta – intregul film este de fapt o calatorie in spatiul metafizic dintre viata si moarte. De asemenea, perfectul film al Mayei Deren, Meshes of the Afternoon (unul din prietenii mei, Dan, a gasit un titlu splendid pe romaneste, Paienjenisul Amiezii), exploreaza tarmul dintre viata si moarte. Sau putem vedea hotarul dintre viata si moarte ca un pisc. Pentru Arghezi, este un pisc inalt, privind in jos spre doua universuri, purtand invatatura despre sens, valoare si datorie.

To enter a new myth is a moment of initiation. One must return to the moment before myth, anterior to all its inventions, when the myth of any man might still become the myth of any other. It is to enter, in one’s mind, the room which is both womb and tomb, to become innocent of everything except the motivation for myth, the natural passion of the mind for meaning. It is to meditate upon the common human experience which is the origin of the human effort to comprehend the human condition.

Intrarea intr-un nou mit este un moment de initiere. Trebuie sa te intorci la momentul dinainte de mit, inainte de toate inventiile produse in numele lui, la momentul acela in care mitul oricarui om poate inca deveni mitul oricarui altuia. Inseamna sa intri cu gandirea ta in incaperea care este si pantece, si mormant, sa devii inocent in toate, pastrandu-ti doar motivatia pentru mit, acea pasiune naturala a gandirii pentru aflarea sensului. Inseamna sa meditezi asupra experientei umane comune care este originea efortului uman de a intelege si cuprinde conditia umana.

My comment:
Maya came the first time to Haiti to make a movie about Voodoo dances. The movie would remain unfinished, she would be absorbed by the whole Voodoo culture. The remaining years of her life would be devoted to understand deeper and deeper the Voodoo universe. She spoke in the preface of her book about the metamorphosis: she had come as an artist, she realized that the reality was to powerful to be manipulated in an artistic way. So Maya was considering that Haiti was for her a defeat as an artist while a victory in understanding something fundamental about the human condition.
My guess is that Maya had been looking from the very beginning for the prime truth, for the fact of the mind beyond the fiction of matter. It was in Haiti that she realized the power of her call, but it was from the beginning. Her movies are silent, because they search for the fact of the prime truth, beyond the words. Words make it manifest, also envelop the truth in their fiction. Silent ritual express the prime truth more honestly. Dance express the prime truth more honestly. That is what her movies are about. Maya was looking for the moment before the myth.

Maya venise prima oara in Haiti ca sa faca un film despre dansurile Voodoo. Filmul va ramane neterminat, ea va fi absorbita de intreaga cultura Voodoo. Anii care aveau sa ii mai ramana de trait vor fi dedicati intelegerii tot mai adanci a universului Voodoo. Ea a vorbit in prefata cartii ei despre metamorfoza: venise ca artista, a inteles ca realitatea era mult prea puternica pentru a fi manipulata artistic. Asa incat Maya considera ca Haiti fusese pentru ea o infrangere ca artista, dar o victorie in intelegerea catorva lucruri fundamentale pentru conditia umana.
Parerea mea este ca Maya a cautat de la bun inceput adevarul prim, acel fapt al gandirii care se afla dincolo de fictiunea materiei. In Haiti ea a inteles puterea chemarii sale, dar chemarea a fost de la inceput. Filmele ei sunt fara cuvinte, pentru ca ele cauta adevarul prim de dincolo de cuvinte. Cuvintele il fac manifest, dar il si imbraca in fictiunea lor. Ritualul in tacere exprima adevarul prim cu mai multa onestitate. Dansul exprima adevarul prim cu mai multa onestitate. Despre asta sunt filmele ei. Maya cauta momentul dinainte de mit.

O tempora, O mores!

ianuarie 28th, 2008

La un pahar de vorba puneam si eu o intrebare in stilul incet ardelenesc legat de ceea ce masele accepta ca desfatare livresco-evenimentiala si de ce…
Mass-media romaneasca abunda in stiri, picturiale consacrate unor nume devenite vedete peste noapte doar pentru nonsalanta cu care isi arata goliciunea si rotunjimea sanilor (daca sunt sau nu reali).
America ramane mereu o lume repudiata si criticata pentru traditia expunerii senzationalului si a subculturii, a postarii nudului unor femele ca Britney Spears, Paris Hilton s.a., fara insa a se autoproclama a fi sfinti si propavaduitori ai vreunei linii morale.
In pofida unei intelectualitati de elita in Romania, a unei educatii si a unui cult pentru carte, se pare ca publicul carpatin se lasa tentat si corupt cu brio de societatea noua de consum. Vorba bunicului: «Capra sare masa,/Iada casa.»
Intr-un bilant al bebelusilor anului 2007 remarcam ca presa romaneasca acorda o atentie crescanda odraslelor Monicai Columbeanu, Adrianei Bahnuteanu si a zeitei de la Surprize Surprize, Andreea Banica. Se instituie o scriitura de hagiografi mondeni si se aloca pagini, iar parintii acestora stabilesc onorarii inainte ca presa sa publice vreo poza cu nou-nascutii, de parca ar fi odrasle monarhice. Copiii devin vedete inainte sa se nasca.
Monica Columbeanu declara: „Fara un angajament concret, nu iesim din casa”. Fiica familiei Columbeanu, la doar 10 luni apare in prezentari de moda, devenind o sursa substantiala de venituri.
Mediatizarea micutilor cu luxul in care se nasc si excesul de atentie acordata acestor nume contravin cu starea reala a miilor de copii proveniti din familiile saracite. Oare acestia din urma nu sunt la fel de frumosi si la fel de capabili sa fie mediatizati, sa apara in vreun show de moda?
Intuiesc ca intrarea pe piata aceasta se face nu pe o selectie reala si onesta, ci pe alte considerente…
Cadourile trimise familiei Banica cu ocazia nasterii copilului lor abunda, («Cum nici Andreea, nici Stefan nu erau acasa, acestia nu au fost primiti nici macar in curte, motiv pentru care au „aruncat“ cadourile, printre care se aflau un ursulet mare de plus si un ghiveci cu flori, peste gard» Ziarul, 19 decembrie 2007). Ofertele din partea unor reprezentanti mediatici cresc pana la 50.000 euro.
In plin frig polar, un baietel de 10 ani traieste cu bunica lui intr-un cimitir evreiesc din Brasov. Baiatul a fost abandonat la varsta de patru luni si este crescut de bunica lui, prezenta alaturi de el si care in conditiile iernii actuale, aduna surcele, lemne incercand sa incalzeasca magazia parasita in care se adapostesc.
Raul Mitan are rezultate bune la scoala si viseaza la un loc cald, la un computer si la o viata decenta.
Pentru unii copii iarna aprinde bradul de Craciun cu multe bucurii si rasfaturi, pentru multi altii zapada si inghetul le aprinde disperarea, durerea.
Intreb mai departe cum si de unde sunt miile de euro ale institutiilor mass-media ce platesc picturiale cu pseudovedete, cu familiile lor si cu un neo-mondenism provocator, alteori vulgar sau lipsit de orice mesaj spiritual.
Colegul meu imi deschide un website www.omnitop.com, ca raspuns, si imi arata ca interesul global al maselor se concentreaza asupra numelui Britney Spears sau asupra altor scandaluri.
Sa inteleg ca gusturile lumii se subtiaza si se indreapta catre senzationalul obscen si mai putin catre evenimentele grave cu care ne confruntam!
Sa inteleg ca in tara, scriitorul Paolo Coelho este la acelasi procentaj de vanzari de carte cu cel al cartii Mihaelei Radulescu!
Sa ne lasam dusi de valul noii lumi, ca nu putem schimba nimic din «marea trecere». Si chiar daca am incerca sa ne opunem sau sa mai indreptam cateceva, ne lovim de bodyguarzii cu fete abrutizate, fioroase alungandu-ne ca pe niste caini din calea acestei lumi:
«Hai la baie, baieti!»

Statistica

ianuarie 28th, 2008

Statistica este o ramură a matematicii aplicate care se ocupa cu extragerea informaţiilor relevante din date. Procesul de obţinere a informaţiei din date se numeşte inferenţă statistică referitoare la unii parametri statistici, sau chiar intregii distribuţii probabilistice. Acesta este punctul de vedere mai general adoptat de teoria neparametrică in statistică. În statistica aplicată clasică este preferată idea de a construi un model statistic cu care se pot face inferenţe; în majoritatea cazurilor acest model nu este verificat, ceea ce poate conduce la concluzii eronate. Statistica aplicată modernă analizează însă date mult prea complexe, cum ar fi imagini sau structura proteinelor, pentru a se putea mărgini la ideea de modelare. O modalitate noua de realizare a statisticilor este internetul. Statistica este stiinta care are drept obiect de studiu variatia curenta-continua in timp, in spatiu si din punct de vedere calitativ a fenomenelor si proceselor de tip colectiv, in scopul descrierii acestora si a descoperirii legilor care guverneaza manifestarea lor. Teoria probabilităţilor joacă un rol critic în dezvoltarea teoriilor statistice.

Eternitate

ianuarie 28th, 2008

Depresia, autor arhiep. Hrisostom de Etna

ianuarie 28th, 2008

Inca de la inceputul secolului al XX-lea s-au facut multe incercari de a explica depresia. In practica clinica, se pare ca explicatiile lui Freud se potrivesc la 80% din pacientii intalniti. Freud a identificat depresia ca pe o furie indreptata spre interior. In cadrul terapiei individuale sau de grup, pacientii sunt de obicei socati atunci cand terapeutul le prezinta aceasta observatie, deoarece ei sunt obisnuiti sa creada ca astfel de tulburari psihologice sunt ezoterice si complexe. De fapt, majoritatea pacientilor vor incerca sa isi vindece depresia cu ajutorul produselor chimice psihoactive, cum ar fi alcoolul sau orice medicamente pe care le pot obtine, considerand ca depresia este o problema cu radacini adanci pe care nu o pot rezolva prin propriile eforturi si intelegere.

In aceste zile in care se pune mare pret pe satisfactia imediata, majoritatea pacientilor sunt dezamagiti atunci cand medicamentele psihoactive nu inlatura imediat senzatia de depresie. Destul de interesant este faptul ca una din nemultumirile cel mai des formulate de pacientii deprimati este aceea ca medicamentul care li s-a prescris nu actioneaza suficient de repede. Repet, aceasta nemultumire nu este neobisnuita pentru o generatie de indivizi care asteapta sa scape de durere imediat. De fapt, pentru a avea eficacitate maxima, majoritatea medicamentelor antidepresive au nevoie de mai multe zile, adesea pana la zece zile sau trei saptamani. Sperantele desarte si realitatile terapiei medicamentoase nu fac decat sa sporeasca depresia pacientului.

Intr-o societate in cautare de satisfactii, o alta solutie – oficiala sau neoficiala – pentru depresie este hedonismul. Pacientilor li se sugereaza adesea sa isi cumpere ceva nou: o masina, o casa, o ambarcatiune. Alte solutii propuse ar fi: sa manance la restaurant, sa caute sa se distreze si sa isi sporeasca activitatea sexuala. Aceste tratamente, care sunt in concordanta cu tendinta omului modern de a considera numai solutiile pe termen scurt, sunt, in cele din urma, sortite esecului. Asemenea medicamentelor, ele trateaza numai anumite simptome, fara a se adresa cauzelor ascunse ale depresiei.

Consider ca este esential sa vedem de unde vine depresia si sa o tratam din punct de vedere etiologic, ceea ce inseamna sa aflam de unde vine si cum se manifesta si sa o legam de o cauza. Un exemplu clasic de depresie cauzata de furia indreptata spre interior este cazul unei fete de nouasprezece ani care a fost internata in spitalul unde lucrez si eu, intr-o stare extrem de grava, aproape catatonica. Trauma ei era rezultatul unui conflict brusc, neasteptat cu tatal sau si al respingerii ei de catre acesta. Timp de mai multe zile, pacienta nu a putut sa vorbeasca si nici chiar sa mearga. Am observat ca, in timp ce statea in scaunul cu rotile, ea avea privirea atintita spre piept. Cand am intrebat-o ce cauta de se uita acolo, jos, mi-a raspuns ca \”priveste ura\” (fata de tatal sau). Tratamentul ei, care a reusit, a constat in sprijinul acordat pentru a elimina aceasta furie \”de gheata\” si pentru a o face sa renunte la aceasta ura se rasfrangea si asupra ei.

Pentru acest tip de depresie, cel mai eficient tratament este cel in care distragem atentia pacientului de la caracterul depresiv al bolii, concentrandu-i-o asupra furiei pe care o simte. Aceasta furie trebuie analizata, inteleasa si exprimata intr-o forma adaptata (separata de ura de sine), controlata si, desigur, in cele din urma, eliminata. Este posibil ca eliminarea acestei furii sa presupuna o restructurare totala a vietii emotionale a pacientului, modificari ale mediului familial, modificari ale modului in care pacientul percepe relatiile interumane si altele asemanatoare. Aceasta terapie poate dura si poate presupune mai multe luni, chiar ani, de indrumare atenta. Ea ajunge totusi la radacinile sindromului depresiv, acordandu-le atentie mai mare decat tratarii sindromului.

Vom sublinia ca numai un procent redus de simptome depresive sunt rezultatul unor dezechilibre biochimice, inclinatii mentale si atitudini negative, disperare existentiala si abuz de medicamente.

As dori sa adaug observatiilor mele actuale o explicatie suplimentara pentru acei credinciosi care, in scrisorile lor catre mine, mi-au cerut informatii mai detaliate despre asa-numitele \”auto-tratamente\” sau \”tratamente la domiciliu\” care se fac in cazul anumitor tulburari psihice. As dori sa accentuez faptul ca astfel de tratamente nu sunt nici etice, nici profesionale si depasesc sfera preocuparilor mele profesionale. Fara indoiala ca unele persoane au presupus ca, in calitate de psiholog ortodox, cred ca ortodocsii ar trebui sa evite tratamentul psihiatric si psihologic, in general – un punct de vedere impartasit de multi ortodocsi – si ca voi prescrie tratamente alternative.

Asa cum arhiepiscopul Hrisostom a subliniat in numeroasele sale scrieri, Biserica Ortodoxa nu se alatura sub nici o forma celor care sustin ca stiintele psihologice nu au nici o valoare. Abordand sanatatea mentala a crestinilor ortodocsi, acesta, asemenea mie, si-a propus totdeauna sa prezinte aceste stiinte din perspectiva credinciosului, in incercarea de a reface legatura dintre problemele spirituale si cele psihologice, pe care psihologia seculara le ignora sau nu le accentueaza suficient de mult. Rolul acestei incercari este unul descriptiv, si nu prescriptiv. Acest aspect am dorit sa-l evidentiez foarte clar in tot ceea ce am scris despre ortodoxie si psihologie.

Acum cativa ani, am inceput sa scriu despre cauzele depresiei din punctul de vedere al psihologiei. Arhiepiscopul (pe atunci, arhimandritul) Hrisostom a completat scrierile mele cu cateva studii de-ale sale. Impreuna am ajuns la concluzia, in aceasta prima etapa de studiu a depresiei, ca majoritatea cazurilor de depresie pot fi descrise corect de conceptul freudian clasic al furiei indreptate spre interior. Si, asa cum arhiepiscopul a subliniat in unele din scrierile sale, nu este nevoie sa imbratisezi punctul de vedere freudian asupra omului pentru a recunoaste ca multe din observatiile sale clinice sunt competente si utile. Din punct de vedere statistic, totusi, aproximativ 20% din cazurile pe care le intalnim in practica clinica indica in mod clar alte cauze. Sa analizam acum cateva dintre aceste cauze alternative ale depresiei psihice.

O cauza foarte des intalnita este obiceiul dobandit de a privi numai aspectele negative ale vietii sau numai anumite ipostaze ale acesteia. Acesta este un obicei capatat fie printr-o abordare neadecvata a problemelor, fie prin imitare – chiar si copiii continua adesea tiparul de raspuns negativ al parintilor sau rudelor lor. In timpul embargoului pe petrol din anii ’70, un pacient a venit la clinica plangandu-se de modul in care el si tara sa erau exploatati de lacomia celorlalti. Pacientul a devenit atat de preocupat de ceea ce spunea incat a atins o stare depresiva de agitatie continua. Tratamentul nostru a pus accentul pe incercarea individului de a constientiza posibilele efecte pozitive ale embargoului, cum ar fi indepartarea consumului excesiv de petrol si conservarea acestuia, reducerea poluarii si a dependentei nationale de sursele de energie straine. A fost nevoie de o perioada mare de timp pentru a rezolva integral aceasta problema, dar modul in care el a inceput sa priveasca problema, cu un echilibru intre aspectele pozitive si cele negative, a condus la aplicarea generala a acestui echilibru la celelalte probleme.

Trebuie remarcat faptul ca printre numeroasele pacate mentionate de Parintii Sfintii Bisericii ca fiind contraproductive in viata spirituala se numara pacatul negativitatii. Parintii ne cheama permanent sa acordam atentie marilor pericole care pandesc omenirea, care, asa cum ne spune Antonie cel Mare, este plina de capcanele Necuratului. In acelasi timp, ei ne spun ca nu trebuie sa subestimam niciodata fortele pozitive si folositoare care exista.

Din nou, viata Sfantului Antonie cel Mare ne ofera dovada acestei lectii. Ni se spune ca orice armata de demoni indreptata impotriva noastra paleste in fata cetelor de ingeri care ne ajuta in viata duhovniceasca. Acest echilibru al punctelor de vedere spirituale reprezinta tocmai ceea ce incearca sa obtina un bun terapeut, atunci cand trateaza depresia cauzata de un negativism excesiv.

O alta cauza importanta a depresiei pe care o regasim in cazurile clinice este cea a sacrificiului de sine excesiv. Aceasta se poate vedea, de exemplu, la multi parinti care isi dedica tot timpul si toate resursele copiilor sau gospodariei, neglijandu-si in totalitate propriile nevoi si dorinte. Se intalneste mai ales la mame, femeile ajungand ca, de teama cheltuielilor necesare consultatiilor, sa isi ignore complet sanatatea, intr-o asemenea masura incat se ajunge la rezultate tragice.

Odata, sotia unui miner a venit la cabinetul nostru cu o depresie cauzata de o astfel de situatie. Ea obisnuia sa economiseasca cativa dolari la fiecare salariu pentru a-si cumpara o bluza noua. Dar, de fiecare data cand avea banii necesari, se intampla ca unul din copiii sai sa vina acasa cu o haina rupta sau cu pantofii stricati. Ea era perfect constienta ca frecventa unor astfel de evenimente indica neglijenta copiilor fata de lucrurile personale, pentru care nu aveau nici un fel de respect.

Atitudinea copiilor a impins-o pe mama la depresie. De fapt, ea acceptase preconstient ideea contemporana ca trebuie sa ofere copiilor tot sprijinul ei material si sa raspunda tuturor capriciilor acestora, chiar daca acest lucru insemna \”sa isi ia de la gura\” pentru a le inlocui hainele rupte cu nepasare, in loc sa le ceara copiilor sa isi coasa hainele sau sa astepte pana la salariul urmator. Femeia avea nevoie de tratament, iar acesta a dat roade.

Desigur ca noi i-am cerut sa le insufle copiilor respectul pentru lucrurile materiale, in mod destul de ironic, una din consecintele cele mai grave ale materialismului il constituie distrugerea lucrurilor.

Unii ajung sa creada ca orice poate fi inlocuit, de unde si lipsa de respect fata de obiectele materiale. Femeia nu trebuia sa inlocuiasca lucrurile copiilor cu \”banii ei din pusculita\”. In acelasi timp, pe masura ce femeia a inceput sa practice acest tip de control, ea a descoperit o forma noua a sacrificiului de sine, mai eficienta si mai moderata, si anume aceea atitudine echilibrata de a nu fi indeplinit copiilor lor orice moft si orice capriciu.

Si despre cel de-al doilea tip de depresie vorbesc Sfintii Parinti, care au atras atentia asupra faptului ca o viata caracterizata printr-un sacrificiu de sine excesiv, fie ca este vorba de o nevointa nechibzuita, fie de dedicarea intregului timp activitatilor de asistenta sociala, provoaca deziluzii spirituale care au efecte negative profunde. Exista intr-adevar oameni altruisti care pot trai intru totul pentru altii, la fel cum exista si asceti de o rezistenta uimitoare. Dar acesti oameni sunt dotati spiritual. Faptele lor nu sunt ale noastre. Cel care intreprinde astfel de eforturi din incapatanare va cadea prada depresiei si bolilor psihice. O viata care si-a gasit echilibrul intre grija atenta fata de transformarea eului si actele de iubire fata de semeni, totul intr-un context moderat, este chiar viata echilibrata pe care o recomanda Parintii ortodocsi.

Disperarea existentiala este o cauza a depresiei, pe care colegii nostri din stiintele psihologice nu ar accepta-o imediat. Si nici nu o vom gasi mentionata ca o categorie clinica in manualul de diagnoze psihiatrice. Poate ca formularea este prea filosofica pentru nosologia clinica. Totusi, aceasta reprezinta o cauza reala a depresiei, astfel ca ea trebuie studiata cu atentie.

Analizam depresia cauzata de disperarea existentiala la doua grupe de varsta. In primul rand, este vorba despre oamenii foarte inteligenti pana in 20 sau 25 de ani care au fost crescuti fara o credinta religioasa sau au fost invatati sa respinga astfel de credinte. Ei par cei mai expusi disperarii existentiale. In al doilea rand, este vorba despre indivizii trecuti cu putin de varsta mijlocie care au inceput sa se confrunte cu o fireasca slabire fizica, astfel ca ei nu mai sunt capabili sa tina pasul cu distractiile vietii moderne.

De obicei, membrii grupurilor de adolescenti sunt capabili sa vada dincolo de fatada societatii moderne si de lucrurile lipsite de semnificatie ale acesteia. Dar ei nu sunt ancorati intr-un sistem de credinte care sa ofere existentei lor un sens fundamental, si pot cadea cu usurinta prada unor depresii greu de tratat. Atunci cand descriu ceea ce simt, ei se concentreaza asupra unor cuvinte precum \”disperare\”, \”lipsa de semnificatie\”, \”uitare\” \”nihilism\” sau \”singuratate in univers\”. in general, este inutil sa ii incurajam pe acesti indivizi sa se implice mai mult in activitatile firesti ale varstei lor. In fata unui astfel de sfat, ei adesea isi acuza terapeutul ca adopta atitudinea parinteasca sau amenintatoare a celor care cred in: \”lasa ca o sa cresti tu si o sa vezi\”.

Adolescentii pot fi ajutati sa invinga aceasta disperare daca li se ofera ceva de care sa se poata atasa. Pentru aceasta, trebuie, in primul rand, sa ii ajutam sa se detaseze de \”caile stiintifice\” moderne (care sunt adesea un surogat spiritual pentru acesti tineri), dominate de cinism, materialism si indoiala. Ei trebuie sa isi deplaseze centrul atentiei de la empirismul naiv pentru care \”ceea ce nu se poate masura nu exista\” la perceptia transcendentala a universului.

Si grupul de pacienti mai in varsta prezinta sentimente asemanatoare de disperare, dar, in acest caz, apar si nemultumirile legate de o viata \”irosita\” sau pe care, acum, cand o vad in perspectiva, ar fi dorit sa o traiasca altfel. Asemenea pacientilor mai tineri, si acestia pot fi ajutati prin elaborarea unei filosofii de viata mai cuprinzatoare. Dar si acesti pacienti au nevoie de ajutor pentru a-si invinge o anumita paralizie care ii impiedica sa isi modifice viata, conceptie care isi are radacinile in credinta ca \”este prea tarziu sa mai schimbi ceva\”.

Destul de interesant, in cazul acestui tip de depresie, pacientii mai in varsta par sa aiba un avantaj fata de cei mai tineri in obtinerea unui rezultat pozitiv. Adesea tinerii au deja formate niste tipare logice care nu lasa sa treaca alte puncte de vedere. Ei fie isi lasa \”mintea\” sa urmeze cursul terapiei, fie devin atat de nerabdatori sa obtina o solutie imediata la disperarea lor, incat se autodistrug daca nu intrevad o vindecare apropiata. Pacientii mai in varsta par mai toleranti fata de timpul necesar gasirii unor solutii de durata, mai ales daca li se atrage atentia ca \”nu s-au imbolnavit peste noapte\”, astfel ca \”nu se pot vindeca peste noapte\”.

Ceea ce ar trebui sa le fie foarte clar crestinilor este faptul ca disperarea existentiala reprezinta exact acea stare in care ne regasim atunci cand suntem privati de intelegerea naturii lui Dumnezeu. Un Dumnezeu copilaresc, antropomorf, nu poate satisface dorinta spirituala a unui om cu gandire inteligenta. Religia sociala, care are rolul de a sprijini si de a consolida relatiile sociale simple, cedeaza in cele din urma in fata ipocriziei, superficialitatii si caracterului nepotrivit al multor relatii sociale.

Intalnirea cu Dumnezeul transcendent si intelegerea Lui, Care reprezinta insasi integritatea si autenticitatea eului uman, Care exista dincolo de orice fiinta, a Carui existenta se afla dincolo de orice afirmatie intelectuala, Care exista si Care nu exista, in totalitatea transcendentei Lui, iata realitatea vietii. Atunci cand aceasta realitate nu exista, apare disperarea existentiala. Lipsa comuniunii cu Dumnezeul Care salasluieste in fiinta umana, pe care universul nu il poate cuprinde, El, Cel incomensurabil, s-a aflat la originea omenirii, sfidand nasterea si moartea, duce la acea disperare care sfasie insasi textura sufletului.

Intr-adevar, cum s-ar putea invata rabdarea, smerenia si nepatimirea de la o societate care cere satisfacerea imediata a placerilor, dezvoltarea eului (ca sa folosim un eufemism pentru mandrie) si proslavirea celor mai inspaimantatoare patimi? Iar daca, asa cum drept ne invata Parintii, virtuti precum rabdarea, smerenia si nepatimirea reprezinta insasi esenta sufletului uman, cum altfel s-ar putea simti o fiinta umana daca nu ca capriciu existential intr-o lume care rupe in mod sistematic legatura dintre chipul lui Dumnezeu din om si dezvoltarea sa \”naturala\” in umbra acelui chip? Si cum sa nu cada prada disperarii? Intr-adevar, afirmatiile unora dintre noi care sustinem ca viata ortodoxa traditionala duce nu numai la integritate spirituala, dar si fizica si mentala, desi sunt considerate de unii hiperbolice, sunt sustinute de disperarea intalnita in societatea contemporana. Nu am exagerat prea mult puterea ortodoxiei, daca ne gandim ca am redus din puterea distructiva a unei societati private de valorile si practicile ortodoxiei.

Odata revizuite cauzele psihologice (functionale) ale depresiei, am dori sa facem cateva comentarii asupra tipului de depresie care pare sa aiba o etiologie biologica. Arn dori sa mai revedem acum si cateva tratamente medicale si psihoterapeutice pentru aceasta afectiune.

Boala depresiva maniacala pare uneori sa fie de natura genetica, desi exista cazuri izolate in care tulburarea se produce in conditiile in care alti membri ai familiei sau genitori nu prezinta nici un simptom. Cauzele specifice ale bolii sunt inca necunoscute, desi, asa cum am remarcat, se pare ca exista o legatura biologica. Boala este cel mai adesea observata de clinicieni la pacientii adulti, iar simptomele cel mai des evocate se refera la perioade lungi de depresie (care dureaza uneori saptamani sau luni), urmate de perioade de comportament \”hiper\” maniac, in care pacientul este incapabil sa se relaxeze.

In timpul fazei depresive, pacientul poate avea dorinte de sinucidere, poate dormi mult, manifestand un interes scazut pentru mancare sau alte activitati normale. Adesea este vorba despre un dezinteres fata de familie, serviciu, pasiuni sau alte preocupari ocazionale. Pe de alta parte, in timpul perioadei maniacale, pacientul incearca sentimente de mare euforie si de multumire exagerata. Pacientii descriu senzatia de \”zbor inalt\”, iar comportamentul lor este adesea perceput de ceilalti ca fiind exagerat, zgomotos, dominant sau chiar tampit. Iata cum se descrie un pacient in timpul unei faze maniacale: \”Motorul meu este ambalat la maxim, iar uneori nu pot sa il opresc\”. Aceasta ezitare de a iesi din starea euforica este asemenea unui viciu, iar cel care sufera de aceasta afectiune recunoaste ca odata ce corpul incepe \”sa se consume\” in activitati curente, se instaleaza depresia. Insomnia si chiar iluzia grandorii pot aparea la pacientul maniac.

Ca tratament chimic pentru depresie maniaca se utilizeaza la scara larga carbonatul de litiu. Psihofarmacologii presupun ca acest medicament inlocuieste un element care lipseste din biochimia creierului, desi nu exista date precise despre o astfel de interventie.

Una dintre problemele interventiilor chimice, atat in cazul acestei tulburari, cat si in cazul altor afectiuni psihologice, o constituie faptul ca medicamentele antidepresive au efecte secundare. Prima generatie de medicamente antidepresive (asa-numitii inhibitori MAP) nu pot fi luati odata cu alimentele fermentate, inclusiv branzeturile. Trigliceridele, care reprezinta familia de medicamente cel mai des folosita in prezent pentru tulburarile depresive, pot provoca oboseala, somnolenta excesiva, tulburari de mictiune si afectiuni cutanate. Dischinezia tardiva, caracterizata adesea prin miscari frecvente ale limbii, specifice, de lingere sau prin miscari circulare de frecare a degetelor, poate fi cauzata de folosirea indelungata a acestei familii de medicamente. Si organele vitale pot fi afectate de utilizarea indelungata a carbonatului de litiu, care necesita supravegherea regulata a nivelului acestuia in sange.

Desi medicamentele pe care le-am prezentat dau adesea rezultate foarte bune, fara a produce totdeauna efecte secundare, este evident ca, in cazul in care se produc efecte secundare, acestea pot fi foarte neplacute.

Terapia cu socuri electrice este uneori utilizata ca ultima alternativa in cazurile grave de depresie maniaca. Majoritatea psihologilor si psihiatrilor isi manifesta rezerva fata de aceasta metoda de tratament, care poate sa duca la pierderea ,ernporara a memoriei si la complicatii mult mai grave.

Doua sunt domeniile de consiliere aplicate pacientului crestin. in primul rand, deoarece depresia maniaca pare sa fie de natura organica, si nu pur psihologica, interventia chimica este uneori necesara, mai ales in cazurile grave. Numai ca cel care ia medicamente trebuie sa consulte medicul, care va prescrie medicamentele la intervale regulate de timp. Efectele secundare ale acestor medicamente trebuie tinute sub observatie atenta.

In al doilea rand, exista terapii mai conservatoare pentru depresia maniaca. In toate situatiile, dar mai ales in cazurile grave, in care sinuciderea pare sa fie o amenintare reala, tratamentele psihoterapeutice sunt oarecum folositoare. Pacientul poate fi incurajat sa constientizeze oscilatiile de comportament si sa incerce sa le tina, intr-o oarecare masura, sub control. In plus, se pare ca gravitatea depresiilor succesive depinde foarte mult de presiunea la care este supus corpul de catre perioadele maniacale care le precede. Astfel, un pacient poate fi deprins sa aiba un comportament moderat in timpul unor astfel de perioade, reducand gravitatea atacurilor depresive care urmeaza. Prin eforturile pacientului se poate restabili un anumit simt al echilibrului.

In Biserica Ortodoxa, noi propovaduim invatatura ca sanatatea psihica si mentala se afla in echilibru cu sanatatea spirituala. In plus, aceste trei elemente interactioneaza in mod foarte armonios. Chiar daca o boala, cum este depresia maniacala, are radacini biologice, activitatea mintii si exercitiul spiritual pot readuce la viata fortele curative ale corpului insusi. Chiar si in cazul interventiei chimice, o atitudine corespunzatoare si o dispozitie spirituala corecta pot reface echilibrul chimic din creier, pe care agentii artificiali nu il restabilesc decat in mod superficial. Rugaciunea, participarea la sfanta Liturghie si impartasirea frecventa pot da mintii si sufletului acea putere care sa actioneze direct asupra corpului omenesc. in plus, citirea literaturii spirituale poate reda speranta si atitudinea pozitiva fata de lume, care lipsesc maniacului depresiv in timpul crizelor de depresie. O viata spirituala disciplinata si sobra poate si ea sa mai tempereze exagerarea pacientului in timpul fazelor maniacale de oscilatie comportamentala.

Chiar daca pare ilogic sa afirmam ca mintea si sufletul pot afecta trupul, putem remarca ca stiinta moderna incepe sa inteleaga ca asa stau lucrurile, in plus, este posibil ca bolile care sunt de natura biologica si care afecteaza procesele psihologice ale indivizilor sa fie rezultatul unei probleme trupesti sau sufletesti.

Lipsa credintei, impreuna cu o gandire ancorata in materialism si cu viziunea seculara a omului (ca sa nu mai spunem nimic despre tolerarea excesiva a patimilor) pot tulbura relatiile homeostatice sau de echilibru dintre trup, minte si suflet. Astfel, mintea si sufletul, care functioneaza ca un tot armonios, vor avea de suferit, dar si trupul poate suferi. La randul sau, tulburarea psihologica rezultata perpetueaza starea de dezechilibru general a individului, instalandu-se maladia scapata de sub control.

Asadar, este cat se poate de logic sa afirmam, asa cum au facut-o Parintii Bisericii, ca sanatatea se reface odata cu restabilirea echilibrului. Aceasta se poate obtine prin interventie chimica, prin corectarea slabiciunilor din procesul de gandire, dar cel mai eficient prin refacerea perceptiei spirituale, care reprezinta mecanismul de control al acelui echilibru.

Stiinta ortodoxa a spiritualitatii, stiinta fizica a rnedicinei si stiinta mentala a psihologiei nu sunt incompatibile, ci lucreaza mana in mana. Niciunde nu este mai evident acest lucru decat in tratarea depresiei, o boala spirituala, medicala si psihologica.

dr. Thomas Brecht

Sunt uimitoare statisticile referitoare la numarul de americani care sufera de vreo forma de depresie, fie ca este vorba de o forma usoara sau de una grava. Ca preot, ma confrunt in mod constant cu crestini care se plang de depresie cronica. De fapt, o treime din scrisorile care imi sunt adresate abordeaza aceasta problema.

Asa cum a aratat dr. Brecht, majoritatea cazurilor clinice de depresie pornesc de la o ura prost directionata. Psihologii, in mod corect, trateaza aceasta ura din punctul de vedere al modului in care aceasta influenteaza fiinta umana, adica al efectelor negative pe care ura indreptata asupra sinelui le are asupra vietii psihologice a individului. Ceea ce este drept.

Exista, desigur, si o alta dimensiune a depresiei pe care psihologii nu o recunosc sau, daca o recunosc, au tendinta de a o trata ca pe un efect secundar, chiar lipsit de importanta. Aceasta este dimensiunea spirituala.

Omul este un organism complex. Psihologicul si spiritualul interactioneaza totdeauna. Astfel, atunci cand ura autodirectionata provoaca un rau asupra psihicului, acesta are un efect paralizant asupra facultatii spirituale a omului si asupra sufletului acestuia. De aceea indivizii deprimati vorbesc in permanenta despre ura puternica fata de Dumnezeu.

Deoarece sufletul este patruns de harul dumnezeiesc, este firesc ca ura fata de sine sa duca la ura fata de Dumnezeu sau fata de lucrurile spirituale. Iata un aspect important al acestei boli care nu poate fi ignorat, deoarece ura indreptata catre ceea ce este spiritual, chiar daca nu atrage pedeapsa sau \”razbunare\”, duce in mod sigur la departarea de sensibilitatea dragostei de Dumnezeu, care incearca continuu sa aline bietul suflet tulburat. Acolo unde predomina ura si negativismul, aceasta dragoste nu poate lucra.

Indiferent de cazul de depresie, as sfatui terapeutul competent si pacientul sensibil sa ia cunostinta de aceasta dimensiune spirituala a depresiei. Daca putem vedea, verifica si indeparta aceasta ura de Dumnezeu si de lucrurile duhovnicesti, avem deschis drumul catre pacient, pentru a-l ajuta sa se confrunte cu si sa respinga ura psihologica de sine care il paralizeaza. A vorbi despre aceasta necesitate nu este o exagerare. Faptul ca ea este ignorata de psihologia atee reprezinta, intr-adevar, o tragedie.

www.crestinortodox.ro

Noul ambasador al Romaniei la Washington Adrian Vierita si-a prezentat scrisorile de acreditare Presedintelui Bush

ianuarie 28th, 2008

Noul ambasador al Romaniei la Washington Adrian Vierita a prezentat scrisorile de acreditare Presedintelui Bush, in timpul unei ceremonii care a avut loc la Casa Alba marti, 22 ianuarie.

Intr-o scrisoare adresata presedintelui american, ambasadorul Romaniei a aratat: “Am deosebitul privilegiu de a putea contribui la prietenia în continuă creştere dintre Statele Unite şi România şi la consolidarea Parteneriatului Strategic dintre ţările noastre. Pe perioada mandatului meu, îmi voi concentra eforturile spre promovarea unor relaţii politice şi de securitate mai puternice, spre îmbunătăţirea schimburilor economice bilaterale şi, nu în ultimul rand, spre întarirea legăturilor cu românii care trăiesc în Statele Unite.”

El a subliniat, de asemenea, ca Romania este şi va rămâne un susţinător ferm al viziunii Presedintelui Bush de promovare a libertăţii şi valorilor democratice de la Marea Baltică la Marea Neagră.

Ambasadorul Vierita a subliniat cooperarea bilaterala exceptionala in sensul promovarii democratiei, a dezvoltarii economice, precum si in ceea ce priveste aspecte de interes in plan global si regional: securitate energetica, neproliferare, lupta impotriva terorismului si a crimei organizate.

In contextul pregatirilor pentru summit-ul NATO, pe care Romania il gazduieste in aprilie 2008, ambasadorul roman a aratat ca acesta este “cel mai important eveniment organizat vreodată la Bucureşti; suntem convinşi că va reprezenta un moment semnificativ şi pentru viitorul Alianţei.” El a mentionat, totodata, interesul cu care este asteptata la Bucuresti vizita Presedintelui Bush si a Primei Doamne, cu prilejul Summit-ului NATO.

Anterior preluarii mandatului în capitala SUA, Adrian Vierita a fost secretar de stat pentru afaceri europene in cadrul Ministerului Afacerilor Externe, incepand din iulie 2006 si ambasador al Romaniei in Republica Federala Germania, in perioada 2002 – 2006.

Adrian Vierita a fost numit Ambasador Extraordinar si Plenipotentiar al Romaniei in Statele Unite de catre Presedintele Romaniei, domnul Traian Basescu, in data de 5 decembrie 2007.

(Stire preluata de la Biroul de Presa al Ambasadei Romaniei la Washington)

Henric al IV-lea ( Enrico IV ), de Luigi Pirandello

ianuarie 28th, 2008
Eduard Schoiser (1826-1902) : Henric al IV-lea la Canossa. O poveste care a zguduit lumea la vremea respectiva. Pictura în ulei se afla la un muzeu din München.Eduard Schoiser (1826-1902) : Henric al IV-lea la Canossa. O poveste care a zguduit lumea la vremea respectiva. Pictura în ulei se afla la un muzeu din München.

Prozator italian de profunda observatie sociala si psihologica ( volumul Nuvele pentru un an, romanele Raposatul Mattia Pascal, Unul, nici unul, o suta de mii ), L. Pirandello ( 1867-1936) este mai presus de toate un dramaturg de o exceptionala originalitate, unul dintre întemeietorii teatrului modern. În dramele lui cu o bogata problematica filozofica scriitorul se arata preocupat de relativitatea personalitatii umane, de aspectele ei contradictorii, de raportul dintre persoana si masca pe care o adopta, de relatia dintre realitate si fictiunea artei: Este asa cum vi se pare, Sase personaje în cautarea unui autor, Henric al IV-lea, Sa-i îmbracam pe cei goi, Asta-seara se improvizeaza, Uriasii muntilor.

HENRIC AL IV-LEA

Personajul dramei participase cu douazeci de ani în urma la o cavalcada, costumat în Henric al IV-lea, împaratul Germaniei din secolul al XI-lea. Cazând de pe cal, îsi pierduse ratiunea, crezându-se cu adevarat Henric al IV-lea. Spre a nu-l contraria, cei din jurul lui se prefac a-l crede, îi angajeaza slujitori deghizati în curteni si ei însisi îi apar travestiti în personaje de epoca. Doisprezece ani mai târziu ratiunea îi revine, dar el, dându-si seama ca nu mai poate recupera viata care a trecut pe lânga el, continua sa poarte masca, sa se prefaca nebun. În final, ceilalti devin constienti de simulare, dar eroul îl ucide pe Tito Belcredi, cel care cu douazeci de ani în urma provocase accidentul spre a-i lua iubita, pe marchiza Matilde Spina. Vinovat de omor, eroul nu mai are alta solutie decât sa simuleze în continuare nebunia.

ACTUL AL III-LEA

HENRIC AL IV-LEA: Uita-te la parul meu. (Îi arata parul încaruntit de pe ceafa.)
BELCREDI : Si al meu e sur !
HENRIC AL IV-LEA: Da, cu deosebire ca eu am încaruntit aici, ca Henric al IV-lea ! Întelegi ? Si nici macar nu mi-am dat seama ca îmbatrânesc. Am prins de veste într-o buna zi, când am deschis din nou ochii, si m-a cuprins groaza…pentru ca am priceput într-o clipita ca nu numai parul : tot trebuie sa fi încaruntit asa, si totul s-a prabusit, totul s-a terminat ! Ar fi însemnat sa navalesc mânat de o foame de lup, la un ospat unde ceilalti comeseni, satui de mult, s-au împrastiat, si mesele-s întoarse cu picioarele în sus…
BELCREDI : Ei, si ce vrei ? Nu te supara : dar ceilalti…
HENRIC AL IV-LEA (brusc) : Stiu ! stiu ! Nu puteau sta sa m-astepte pe mine, pâna ma vindec ! Nici macar cei care mi-au împuns pe la spate calul meu înzorzonat… cu spada, pâna la sânge !…
DI NOLLI (impresionat) : Cum? Cum ?
HENRIC AL IV-LEA : Da, miseleste, pe la spate, ca sa-l faca sa azvârle din copite si sa ma buseasca de pamânt !
DOAMNA MATILDE (brusc, cu groaza) : Dar asta e un lucru pe care-l aflu abia acum !…
HENRIC AL IV-LEA : O fi fost si asta tot asa… în gluma !
DOAMNA MATILDE : Dar cine a fost ? Cine calarea în spatele nostru ?
HENRIC AL IV-LEA : Nu mai are rost s-o stii ! Toti cei ce au continuat sa petreaca la ospatul de care vorbeam, si care acum ar vrea sa-mi dea resturile lor, marchiza, de blânda si de duioasa mila, fiindca le-o fi ramas lipita pe marginea blidului sleit, vreo farâma de remuscare… Foarte multumesc ! (Întorcându-se spre Doctor. ) Si-atuncea, doctore, va puteti da seama daca nu e cu totul nou, cazul asta, în analele nebuniei ! Am preferat sa ramân nebun, gasind aici de-a gata, pregatite si puse la punct, toate cele trebuincioase pentru desfatarea aceasta atât de noua : sa-mi traiesc nebunia, cu cea mai lucida constiinta posibila si sa ma razbun astfel de brutalitatea… bolovanului care mi-a zdruncinat creierii !… Si singuratatea asta – asa scalâmba, pustie si hâda cum mi-a aparut când am deschis ochii – sa mi-o îmbrac pe data, cum pot mai bine, în culorile si splendoarea zilei aceleia îndepartate de carnaval – când dumneata ( o priveste pe Matilde, dar arata spre Frida*), marchiza ai repurtat victoria cea mare ! – si sa-i oblig pe toti cei ce mi se înfatisau dinaintea ochilor, sa o joace mai departe, pe toti dracii, acuma doar ca sa-mi petrec eu, acea faimoasa mascarada din vremi uitate, care fusese – pentru voi, pentru mine, nu ! – o comedie de o zi ! S-o fac sa devina pe veci nu o comedie, nu, ci o realitate, realitatea unei nebunii adevarate : toti aici, mascati, si sala tronului, si-acesti patru sfetnici ai mei de taina : consilieri secreti si, se subîntelege, caiafe ! (Se întoarce brusc spre ei). As vrea sa stiu ce-ati avut de câstigat dând pe fata taina ca ma vindecasem ! Daca-s sanatos, înseamna ca de voi nu mai este nevoie si va veti pierde slujba ! Sa te încrezi în cineva, asta da, asta într-adevar e o treaba de nebun ! Ah, dar va acuz acum eu, e rândul meu ! Stiti ? Aflati ca le trasnise prin cap sa se apuce si ei acuma de facut farse ca mine si sa-si râda de voi jucând mai departe comedia !
Izbucneste în râs. Râd, dar deconcertati, si ceilalti, afara de Doamna Matilde.
BELCREDI (catre DI Nolli) : Ce spui ?… Nu-i rau defel…
DI NOLLI (catre cei patru tineri) : Voi ?
HENRIC AL IV-LEA : Trebuie sa-i ierti ! Asta ( îsi scutura haina de împarat), asta pentru mine este caricatura voita a celeilalte mascarade, a celei neîntrerupte, de fiecare clipa, în care suntem fara voia noastra paiatele (arata spre Belcredi), atunci când fara s-o stim ne mascam în ceea ce ni se pare c-am fi, haina asta, iertati-i, ei înca nu si-o vad ca pe propria lor persoana. (Întorcându-se din nou spre Belcredi.) Stii ? Te deprinzi foarte lesne ! si te plimbi fara nici o greutate, uite-asa… sub masca personajului tragic pe care-l joci… (îl joaca)…uite-asa într-o sala ca asta ! Fii atent doctore ! Îmi aduc aminte de un preot frumos – de buna seama irlandez – care dormea la soare, într-o zi de noiembrie, sprijinit cu bratul de spatarul unei banci, într-o gradina publica. Plutea asa, ca înecat în placerea aurita a caldurii, care lui trebuie sa i se fi parut ca vara ! Puteti fi siguri ca în clipa aceea nu mai stia nici ca e preot, nici unde se afla. Visa ! Si cine poate sti ce visa ! Pe lânga el a trecut atunci un strengar, care a rupt o floare, cu tulpina cu tot, si în treacat, asa, l-a gâdilat pe preot aici, sub barba. L-am vazut deschizând ochii, care-i râdeau, si l-am vazut râzând, râsul fericirii din vis; nu-si aducea aminte de nimic. Dar brusc, într-o clipa, s-a întepenit la loc în rasa lui preoteasca, si în ochii mei, pentru ca preotii irlandezi îsi apara seriozitatea credintei lor catolice cu acelasi zel cu care eu apar drepturile sacrosancte ale monarhiei ereditare. Sunt vindecat, doctore: pentru ca-mi dau perfect seama ca fac pe nebunul, aici, în fata voastra, si fac pe nebunul cu tot calmul ! Pacat de voi ca o traiti atât de agitat, fara sa va vedeti si sa va stiti, nebunia !
BELCREDI :Asta-i buna ! Am ajuns, daca bagati de seama, la concluzia ca nebunii suntem noi acuma !
HENRIC AL IV-LEA (cu o tresarire pe care se straduieste totusi sa si-o retina) : Daca n-ati fi fost nebuni, tu si cu ea ( o arata pe marchiza), ati fi venit împreuna la mine ?
BELCREDI : Eu, sa spun drept, am venit crezând ca nebunul esti tu.
HENRIC AL IV-LEA ( brusc si tare, aratând pe marchiza) : Si ea ?
BELCREDI : A, ea ? Nu stiu…Vad ca sta ca vrajita de tot ce spui…fascinata de “nebunia” asta a ta constienta ! (Se întoarce spre ea.) Împopotonata cum esti, ce sa spun, ai putea chiar ramâne aici, cu el, sa-ti traiesti aievea nebunia asta, marchiza…
DOAMNA MATILDE : Esti insolent !
HENRIC AL IV-LEA (repede, cautând s-o împace) : Nu te potrivi ! Nu-l baga în seama. Continua sa ma provoace si doctorul l-a avertizat sa nu ma irite ! (Întorcându-se spre Belcredi.) Dar de ce vrei sa ma mai irite tot ce s-a întâmplat între noi ? Rolul pe care-l ai în nenorocirile mele, cu ea (arata spre marchiza si se întoarce apoi spre ea, aratându-l pe Belcredi), rolul pe care-l joaca el acum în viata ta ? Asta de-aici e viata mea ! Nu e a voastra ! Pe-a voastra, viata în care-ati îmbatrânit, eu n-am trait-o ! (Catre Doamna Matilde.) Asta voiai sa-mi spui, asta voiai sa-mi demonstrezi, facând sacrificiul sa te îmbraci asa, dupa sfatul doctorului ? Oho, e foarte bine pus pe scena, ti-am mai spus-o, doctore. “Iata-ne cum eram amândoi pe-atuncea, ei ? si ia uite cum suntem acuma !”
Dar eu sunt un alt fel de nebun decât voi, doctore ! Eu stiu foarte bine ca cel de colo (arata spre Di Nolli) nu pot fi eu, pentru ca Henric al IV-lea sunt eu, nu el ! Eu, aici, de douazeci de ani, pricepeti ? Tintuit în vesnicia asta de masca ! I-a trait ea (arata spre marchiza), s-a bucurat ea de ei, de acesti douazeci de ani, ca sa ajunga, uite-o ! – asa cum eu nu o mai pot recunoaste ! Pentru ca eu o cunosc asa. (O arata spre Frida si se apropie de ea.) Pentru mine, e vesnic asa…Îmi pareti cu totii niste copii pe care pot sa-i sperii !… (Fridei.) Si tie ti-au facut frica de-a binelea, copila mea, de farsa la care se gândeau ei… Ce miracol înfiorator : visul, care învie în fiinta ta, mai viu ca niciodata ! Erai, acolo, o imagine : Te-au facut femeie în carne si oase. Esti a mea acum ! Esti a mea ! A mea ! A mea, de drept ! (O cuprinde cu bratele râzând ca un nebun, în vreme ce toti ceilalti tipa înspaimântati : dar cum ei dau fuga sa i-o smulga din brate pe Frida, devine furios, înfricosator si striga catre cei patru tineri ai sai.) Tineti-i ! Tineti-i ! Va ordon sa-i tineti ! Nu-i lasati !
Cei patru tineri, în uluirea lor, ca si cum ar fi hipnotizati, dau sa-i tina, ca niste automate, pe Di Nolli, pe Doctor si pe Belcredi.
BELCREDI ( se elibereaza brusc si se azvârle asupra lui Henric al IV-lea) : Da-i drumul ! Da-i drumul 1 Nu esti nebun ! Te prefaci !
HENRIC AL IV-LEA ( fulgerator, smulgând sabia de la soldul lui Landolfo care e mai aproape) : Nu sunt nebun ? Na-ti !
Îl raneste la pântece. Se aude un urlet de groaza. Toti alearga sa-l sustina pe Belcredi, excalmând în mijlocul tumultului :
DI NOLLI : Te-a ranit ?
BERTOLDO : L-a înjunghiat ! L-a înjunghiat !
DOCTORUL : Spuneam eu !
FRIDA : Oh, Dumnezeule !
DI NOLLI : Frida, vino aici !
DOAMNA MATILDE : E nebun ! E nebun !
DI NOLLI : Tineti-l !
BELCREDI ( în timp ce-l transporta pe usa din stânga, protesteaza salbatic ) : Nu ! Nu esti nebun ! Nu e nebun ! Nu e nebun !…
Ies cu el pe usa din stânga strigând, si continua sa strige de dincolo, pâna ce, pe deasupra celorlalte strigate, se aude unul, foarte ascutit, al Doamnei Matilde, dupa care urmeaza tacere.
HENRIC AL IV-LEA ( ramas pe scena între Landolfo, Arialdo si Ordulfo, cu ochii holbati, scos din minti de propria lui nalucire adusa la viata, care într-o clipa l-a împins la crima) : Acuma, da !… N-avem încotro…( îi cheama în jurul lui, ca spre a se adaposti)… aici, împreuna, aici, unul lânga altul… si pe vecie !…

* Fiica Matildei.

Biserici mutilate

ianuarie 28th, 2008

Capitolul 4

Biserici din Podgoria Panciului

Podgoria Panciu este una din regiunile cele mai interesante ale ţării sub aspectul prezenţei vestigiilor religioase, ignorată, din păcate, de istoricii oficiali ai Bisericii Ortodoxe Române (BOR) şi de istorici în general. Urmele manifestărilor religioase pe aceste locuri au îmbrăcat forme dintre cele mai diverse, iar în pântecele dealurilor îmbrăcate cu vii se găsesc comori inestimabile ale trecutului religios al ţării. În afară de cercetările efectuate în timpul regimului comunist, din cu totul alte motive, nici un istoric al Bisericii nu a cercetat hrubele din Podgoria Panciului. Cercetări serioase pot aduce la lumină vestigii nebănuite care zac, de secole, prin tunelurile care şerpuiesc dealurile cu vii ale oraşului. Văile care înveşmântă oraşul dintre vii au fost loc de popas şi rugăciune pentru pelerini şi iubitorii de sihăstrie. Cei din urmă s-au stabilit pe aceste locuri şi au fondat schituri şi mănăstiri, din care, o parte a străbătut timpurile vitrege până în zilele noastre.
Aşezămintele religioase de pe Valea Zăbrăuţiului, Şuşiţei, Caregnăi, Hăulitei şi chiar îndepărtatei Domoşiţe sunt un capitol încă nestudiat din istoria BOR. Începuturile vieţii monahale în podgoria Panciului nu au fost rupte din poveştile din Pateric, iar viaţa monahilor de pe aceste dealuri cu vii a sfârşit, nu o dată, sub paloşul «necredincioşilor».
Nu este legendă mai frumoasă, în toată istoria bisericească a românilor, despre debutul vieţii monahale, ca istoria naşterii Schitului Brazi, adevărată tragedie antică, necunoscută de marele public, studiată doar de câţiva pasionaţi preoţi istorici, pe banii lor, fapt ce le face cinste şi demonstrează că dincolo de istoria oficială a Bisericii există o altă istorie, care nu a pătruns încă în cărţile de istorie, iar cei care scriu astăzi istoria oficială a BOR-ului repetă istoriile veacurilor trecute şi nu mai aduc nimic nou.
Nu există al doilea schit în acest colţ de ţară care să fi trăit drama succesivă a dispariţiei a mai bine de şapte lăcaşuri de cult, cum au trăit-o, pe rând, monahii de la Brazi. De numele Brazilor şi a Schitului «Sfântul Ioan Botezătorul» se leagă şi începuturile vieţii culturale din podgoria Panciului. Primele şcoli au funcţionat între zidurile acestor biserici, înainte şi după secularizare şi primele forme de cultură scrisă pe aceste locuri s-au dezvoltat graţie muncii benedictine a călugărilor de pe Valea Brazilor. Lumea subterană din jurul acestor vetre monahale este marea necunoscută a istoriei religioase vrâncene şi va fi, cu certitudine, locul unde, peste câteva decenii, istoricii vor descoperii mărturii despre istoria religioasă a strămoşilor noştri, tracii. Există indicii neluate în seamă de nimeni, că în aceste caverne ascunse în argila Podgoriei Panciu s-ar afla vechi temple ale tracilor, iar stabilirea călugărilor în acele hrube nu a fost, din această perspectivă, de loc, întâmplătoare. O parte din aceste hrube au fost distruse de comunişti, prin lucrări de amenajare a încăperilor pentru a depozita vinurile podgoriei, după desfiinţarea mănăstiri, în 1959. Alte încăperi subterane s-au prăbuşit de la sine, iar ultima palmă a fost dată acestor vestigii, prin restaurarea pripită a schitului, după 1989, când s-a acoperit cu pământ şi betoane ruinele vechiului schit, care mai păstrau urmele trecutului şi ofereau chiar indicii despre aceste subterane, necunoscute marelui public.
Lipsa unor cercetări sistematice în epocă, de care se fac vinovaţi, atât conducerea Episcopiei Buzăului şi Vrancei cât şi fostul Inspectorat pentru Cultură şi Culte Vrancea, şi acordarea fără discernământ a unor autorizaţii de construcţii, din partea autorităţilor locale, au făcut ca din acel trecut să nu mai avem aproape nimic. Ca importanţă, în iconomia Vrancei actuale, Panciu, în sine, nu este o localitate comparabilă, din punct de vedere istoric şi economic, cu Focşanii, de pildă. Acest lucru deoarece târgul dintre vii nu a cunoscut o dezvoltare importantă în Evul Mediu. De altminteri, Panciu fiinţează de la 1720 şi la apogeul său, în perioada interbelică avea doar 2 biserici, faţă de Odobeşti care avea 12, sau Focşani care avea 28 : biserica «Cuvioasa Paraschiva», ridicată din lemn, în primii ani ai secolului al XIX-lea şi biserica «Sfinţii Apostoli», construită la 1859. Cea din urmă a fost avariată de cutremurul de la 1894, a fost bombardată în 1917, iar la 10 noiembrie 1940 a căzut în totalitate, ca şi biserica «Cuvioasa Paraschiva» si majoritatea bisericilor din podgoria Panciului.
Măreţia Panciului o dă în schimb evantaiul de aşezăminte monahale din jurul său. Există patru mari perioade în istoria religioasă a Panciului. Prima, «a târgului de lemn», care arde la 1869 şi şterge bună parte din istoria religioasă a locului. A doua, de la 1869 la 1940, în care Panciul cunoaşte apogeul dezvoltării sale bisericeşti. Cum la cutremurul din 10 noiembrie 1940, Panciu a fost singurul oraş din România distrus în proporţie de 90%, printre imobilele distruse s-au aflat şi bisericile târgului. Din 1940 a început a treia perioadă, care a ţinut până la 1989. Palmei de cutremur s-a adăugat decretul nr. 410/1959, care a închis, pentru trei decenii, toate aşezămintele monahale din podgorie.
Bisericile au fost dărâmate şi puse pe foc, iar în imobilele mănăstirilor s-a instalat gospodăria colectivă. Grele pierderi au suferit aşezămintele din Podgoria Panciu şi între 1917-1919, când au fost ocupate de armatele beligerante. După 1989, începe a patra perioadă, când locuitorii podgoriei Panciu au recuperat timpul pierdut, ridicând în 16 ani aproape 20 de biserici, o parte dintre acestea fiind vechi biserici restaurate, iar cealaltă jumătate, construcţii pornite de la zero, în fostele aşezăminte monahale şi chiar în oraş. Dacă la apogeul său interbelic Panciu avea 2 biserici, în ultimii ani au fost ridicate în târgul de la poalele Neicului nu mai puţin de cinci lăcaşuri de cult, fapt care grăieşte de la sine despre emulaţia religioasă postdecembristă din acest târg dintre vii.
____________________________________________________________________________________________________________
. Ca şi în cazul Podgoriei Odobeştilor, nu există nici o lucrare de ansamblu despre viaţa religioasă din Podgoria Panciului. Singurele referinţe sunt cele pe care ni le oferă studiile unor istorici despre anumite aşezări monahale din podgorie, vechile dicţionare şi lucrările monografice. Vezi Dimitrie Rotta, op. cit., pp. 45-46; Mihail Canianu şi Aurelian Candrea, op. cit., pp. 227-229; N. Şt. Mihăilescu, Şt. N. Macovei, Valea Putnei. Cu privire specială asupra Vrancei, Bucureşti, 1970 ; Ion M. Puşcă, A Paragină, V. Popa, Gh. Constantinescu, Panciu. File de cronică, Bucureşti, 1982 ; Ion M. Puşcă, Valea Şuşiţei, Bucureşti, 1987; Virgil D. Paragină, Valea Zăbrăţului. Monografie. Memoria istoriei şi a societăţii din Zăbrăuţ, Focşani, 1990 ; C. Apreotesei, Toma Iorga, Al. B. Străoneanu, Monografia comunei Străoane, editată de Consiliul Local, 1997 ; Ad. Căpăţână, Istoricul oraşului Panciu şi a schiturilor «Brazi» şi «Sfântul Ion», prăbuşite de cutremurul din 10 noiembrie 1940, Bucureşti, 20032 ;

4.1. Bisericile Mănăstirii Brazi

Se spune că Mănăstirea Brazi s-a născut din povestea unei iubiri cu aere de tragedie greacă, într-o epocă în care Ţările Române erau terenul pe care polonezii, turcii, ungurii şi ruşii îşi duceau luptele. Legenda fondării mănăstirii îşi are originea în acea epocă în care un hatman a scăpat o fecioară moldavă din mâinile a trei soldaţi unguri. Drept mulţumire, hatmanul a sădit trei brazi, din care astăzi mai există o ramură uscată păstrată cu sfinţenie de monahii, în Peştera «Învierii». Impresionat de gestul hatmanului şi de faptul că Dumnezeu l-a ajutat să-şi recupereze copila, tatăl fetei a ridicat un schit pe dealul de la Valea Hăulitei, cunoscută şi ca Valea Brazilor, după pădurile care coborau odată până spre târg. Cât este legendă şi cât este adevăr în această poveste despre începuturile primului schit, nu ştim. Însă, în fiecare legendă există şi un sâmbure de adevăr.
Înfiinţat la începutul secolului al XVI-lea, pe locurile unde s-a nevoit legendarul pustnic Gheorghe, Schitul Brazi a ajuns la sfârşitul secolului al XVII-lea, cea mai importantă aşezare monahală din Podgoria Panciului. Brazii au fost înfiinţaţi pe teritoriul Crucii de Jos. De aceea, în unele acte apare ca «Schitul de la Cruce» sau «Schitul Crucea» ori «Schitul Crucea de la Brazi». În unele documente este pomenit şi ca «Schitul Trei Brazi». Pentru o bună perioadă locuitorii din Crucea de Jos vor folosi chiar cimitirul schitului.
Cercetările arheologice din 1990 au scos la lumină ruinele unei biserici de piatră din secolul al XV-lea. În atmosfera duhovnicească a Brazilor a trăit, în ultimii ani de viaţă, scriitorul Ioan Slavici, fiind înmormântat în august 1925, lângă zidul de incintă, în vechiul cimitir al schitului. În liniştea Brazilor, scriitorul Gala Galaction, împreună cu orientalistul Vasile Radu, originar dintr-un sat vecin, au realizat una din traducerile cele mai bune ale Sfintei Scripturi. Existenţa acestui colţ de rai a fost curmată prin decretul 410/1959. După 1960, în clădirile monahiilor s-au instalat muncitorii zilieri de pe podgoriile întreprinderilor de stat care, în timpul iernilor din anii ‘80, au distrus biserica ridicată de stareţului Teodosie Filimon după al II-lea Război Mondial şi au pus lemnul pe foc.
După 1989, prin strădania monahiilor, revenite la schit, s-a ridicat raiul care impresionează pe cel care păşeşte pragul fostului schit devenit mănăstire în anul de graţie 2006. Personajul central, de care se leagă legendele şi istoria tuturor aşezămintelor monahale din Podgoria Panciului este mitropolitul Teodosie al II-lea (1674-1675) al Moldovei, retras la Brazi, în 1675.
Stabilirea mitropolitului la Brazi este momentul care a marcat a doua perioadă din istoria sa, după începuturile pline de legendă, legate de pustnicii Teofilact şi Sava, din secolul al XVI-lea şi de pustnicul Gheorghe din secolul al XV-lea. Chipurile celor doi pustnici au fost zugrăvite pe pereţii «Peşterii» de pictorul focşănean Nicolae Teodorescu (1786-1880), maestrul lui Gheorghe Tăttărăscu, în 1837 şi au rămas până la începutul anilor ‘90 când, restaurându-se o parte din încăperi, au fost acoperite cu ciment. Având o oarecare situaţie materială, mitropolitul Teodosie al II-lea înzestrează aşezământul cu moşii, ridică o biserică de zid, pictată de Mihail Zugravul şi pune bazele celorlalte aşezăminte monahale din podgorie. Fiind timpuri tulburi, în 1694 mitropolitul este decapitat de tătari, în faţa bisericii sale, pentru că refuză să mărturisească locul unde se afla «vistieria» schitului. Înainte ca Teodosie al II-lea să se stabilească la Brazi, prima atestare documentară a unei biserici de lemn este din 1672.
După epoca mitropolitului Teodosie al II-lea, a treia perioadă importantă a Brazilor este epoca stareţului Dositei (1776-1843), întâlnit în documente şi cu numele de ieroschimonahul Dimitrie, care a condus destinele Brazilor între 1806-1820, 1822-1843. Este posibil ca la cutremurul din 1802 să fi căzut biserica lui Teodosie. Probabil, pentru acest motiv Dositei a construit o biserică din lemn, la 1807, care a fost utilizată până în 1835, când a mutat-o pe vârful dealului Neicului, din apropiere, unde a pus bazele unui nou aşezământ monahal pentru monahiile bătrâne şi bolnave – Schitul «Sfântul Ioan Botezătorul», cu hramul «Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul». Pentru monahii de la Schitul Brazi, lângă amplasamentul fostei biserici de lemn s-a ridicat, în 1835, o biserică de zid şi cărămidă, purtând acelaşi hram, «Sfântul Gheorghe», pictată de cunoscutul pictor bisericesc Nicolae Teodorescu, ocazie cu care a fost pictată şi «Peştera».
În 1834 s-a înfiinţat o şcoală de cântăreţi. A fost perioada de apogeu a Schitului Brazi care avea peste 20 de chilii, clopotniţă de piatră, trei Paraclise, pivniţe şi averi în toate colţurile podgoriei. În acei ani s-a deschis între zidurile schitului prima şcoală pentru copiii din satele din jur. Între 1816-1825 a fost închinat Episcopiei Romanului. Cutremurul din 1838 a zdruncinat din temelii biserica şi chiliile. Aşezământul va fi reconstruit de stareţ, dar nu va mai avea farmecul de dinainte de 1838. Regulamentul Organic, amestecul statului în treburile bisericeşti şi secularizarea averilor mănăstireşti din 1863 au aruncat, pentru ani buni, schitul în ruine.
Cu timpul au fost abandonate chiliile şi Paraclisul subteran. Au fost lăsate în părăsire tunelurile care duceau până la Schitul «Sfântul Ioan», la Valea Hăulitei şi la Valea Şuşiţei. Tot în secolul al XIX-lea fusese amenajat în chiliile schitului un Spital pentru cei cu probleme psihice. Trebuie remarcat că o parte din istoria aşezământului se leagă de Mănăstirea Bogdana care avea proprietăţi în această zonă şi exercita o influenţă puternică în sudul Moldovei, asemănătoare cu influenţa Mănăstirii «Adormirea Maicii Domnului» din Râmnicu Sărat asupra teritoriului dintre Râmnic şi Focşanii Munteni. Şi Teodosie şi Dositei aveau metania la Bogdana, de unde puternica influenţă.
Primul Război Mondial a dat o grea lovitură clădirilor, ruşii şi nemţii înfruptându-se pe rând, între 1916-1918, din agoniseala monahilor, ultimii punând pe foc lemnul fostei biserici de stejar construite de Dositei. După ce biserica «Sfântul Gheorghe» a căzut la cutremurul din 1940, după sfârşitul războiului, sub conducerea stareţului Teodosie Filimon, s-a ridicat o nouă biserică, lângă temelia vechii biserici, ale cărei Sfinte Mese se vede şi astăzi. Din 1949 schitul devine lăcaş pentru monahii, fiind aduse monahii de la Vladimireşti, sub conducerea spirituală a celebrului duhovnic Clement Cucu, între 1951-1959. În acelaşi an, Schiturile Brazi şi «Sfântul Ioan» au fost unificate administrativ. Peste un deceniu, decretul 410/1959 a fost actul de deces al schitului, monahiile fiind obligate să-l părăsească, în urma acestora aşezându-se muncitorii zilieri.
Au fost de ajuns câţiva ani pentru ca munca a trei secole să se transforme în câteva mormane de ruine şi moloz. Pentru a nu fi profanate, o parte din osemintele din cimitirul schitului au fost transferate în oraşul Panciu, inclusiv rămăşiţele pământeşti ale lui Ioan Slavici.
Reînfiinţarea Schitului Brazi se leagă de numele monahiei Iustina Angheluţă (1938-2003), intrată la Brazi la vârsta de 15 ani şi exclusă din monahism în 1959, împreună cu cele 65 de maici. La 9 septembrie 1990 a avut loc slujba de redeschidere a Schitului şi între 1993-1994 s-a ridicat biserica «Naşterea Maicii Domnului». În 2003 s-a sfinţit Paraclisul «Sfântului Mucenic Teodosie» care adăposteşte moaştele Sfântului, descoperite de Maica Iustina, în timpul lucrărilor de restaurare, pe 20 martie 2000. La 5 octombrie 2003 a avut loc canonizarea Sfântului Mucenic Teodosie. Sub acest Paraclis s-a restaurat şi unul din primele lăcaşuri subterane, cunoscut sub numele de «Peştera», care a adăpostit moaştele mucenicului şi care are încorporat la una din intrări, un cadru de piatră sculptat, pe care cercetătorii le atribuie bisericii de zid din secolul al XV-lea.
În ciuda frumuseţii exterioare pe care mănăstirea o afişează astăzi, zidurile acestui aşezământ monahal ascund distrugerile succesive a şapte biserici, iar pământul ascunde ruine cercetate doar în parte şi cu siguranţă mărturii ale unor epoci despre care nu ştim nimic. Cu excepţia cercetărilor efectuate în 1990 de Inspectoratul de Cultură Vrancea la ansamblul subteran, nimeni nu a cercetat acele chilii subterane în care au fost descoperite resturi de obiecte distruse prin foc, semn că sfârşitul aşezămintelor subterane s-ar fi datorat unui incendiu de proporţii, alt mister care se adaugă la celelalte mistere neelucidate ale Brazilor. Probabil va veni o zi când istoria Brazilor se va scrie în toată splendoarea sa, iar subteranele din dealul Neicului ne vor oferi dovezi ale religiozităţii oamenilor acestor locuri. Vom avea atunci şi istorii scrise cu migală, pe bază de documente, nu numai volume comemorative în care, la loc de frunte sunt fotografiile de la praznice şi vizitele arhiereşti.
____________________________________________________________________________________________________________
. Brazii sunt singura aşezare monahală din Vrancea care au făcut subiectul câtorva monografii, publicate după 1989 şi un album editat de Episcopia Buzăului şi Vrancei, după canonizarea Sfântului Ierarh Teodosie, la 22 septembrie 2003. Una dintre acestea este scrisă de arhid. prof. Ioan Ivan de la Mănăstirea Neamţ, el însuşi un copil al Brazilor, născut în sânul unei familii din Crucea de Jos. Copilăria şi-a petrecut-o pe Dealul Neicului, iar părinţii săi odihnesc în cimitirul din curtea mănăstirii. La vârsta de 90 de ani a publicat Mănăstirea Brazi – Panciu şi trecutul ei istoric, Editura Episcopiei Buzăului şi Vrancei, Buzău, 2005, cu sprijinul Episcopiei, publicarea lucrării fiind un cadou făcut de Episcopul Epifanie, nonagenarului istoric, fost coleg al ierarhului, la Mănăstirea Neamţ, în anii ‘60. Cercetări interesante a desfăşurat preotul Grigore Popescu, născut tot pe aceste locuri, care s-a preocupat ani în şir de istoria Brazilor. Monografia pe care Episcopia Buzăului i-a publicat-o în 1991 este una din cele mai documentate materiale despre aşezământul religios de la Brazi : Pr. Grigore Popescu, Gion D. Ionescu, Schitul Brazi, Editura Episcopiei Buzăului, Buzău, 1991. Pentru parfumul epocii în care a fost scrisă, în ciuda inexactităţilor, merită citată monografia scrisă de pănceanul Ad. Căpăţână, Istoricul oraşului Panciu şi a schiturilor «Brazi» şi «Sfântul Ion», prăbuşite de cutremurul din 10 noiembrie 1940, Bucureşti, 20032. Dintre celelalte studii dedicate Brazilor amintim : Constantin Bobulescu, Schiţă istorică asupra satelor Crucea de Sus, Crucea de Jos, cu bisericile lor cum şi asupra schiturilor Brazii şi Muşinoaele din judeţul Putna, editată de pr. T. Antohe, parohul Bisericii «Sfântul Nicolae-Şelari» din Bucureşti, Bucureşti, 1926, pp. 56-70 ; pp. 73-82, cu o interesantă anexă – «Inscripţiile Schitului Brazi» ; Victor Brătulescu, «Acte, note şi însemnări despre biserica fostului Schit Brazi de lângă Panciu», în «Glasul Bisericii», XXIV(1965), nr. 3-4, pp. 319-330 ; Paisie Fantaziu, «Mănăstirea Brazi. Tradiţie, istorie şi prezent», în «Glasul Adevărului», Anul XIV, nr. 132, iulie-spetembrie 2003, pp. 74-83 ; Id., «Pelerinaj la Mănăstirea Bogdana cu moaştele Sfântului Mucenic Teodosie de la Brazi», în Ib., Anul XV, nr. 138 octombrie- decembrie 2004, pp. 52-55 ; Redacţia, «Prima prăznuire a Sfântului Ierarh Teodosie», în Ib., pp. 28-51 ; Sfântul Mucenic Teodosie al II-lea (de la Brazi-Vrancea) Mitropolitul Moldovei. Propunere de canonizare, Buzău, 2003, care cuprinde studii semnate de Ioan Iovan, Grigore Popescu, Gion D. Ionescu, Ionel Ene, Chiril Lovin şi Paisie Fantaziu ;

4.2. Bisericile Schitului «Sfântul Ioan»

Situat pe vârful dealului Neicului, ca o cetăţuie care străjuieşte Panciul, având de o parte Hăulita şi de cealaltă Şuşiţa, Schitul «Sfântul Ioan Botezătorul» a fost, pentru un secol, locul unde monahiile ajunse la capătul vieţii de la celelalte aşezăminte monahale din sudul Moldovei veneau pentru a-şi sfârşi zilele, în pace.
Nu ştim de ce ctitorul a ales acest loc, la doar câteva sute de metri de Schitul Brazi. Este posibil ca în partea superioară a dealului Neicului să fi fost una din ieşirile tunelului care pornea de la Brazi şi în acest fel exista o legătură directă şi secretă între cele două aşezăminte. Cert este că, dintru început, Schitul «Sfântul Ioan Botezătorul» a fost un fel de mână dreaptă a Brazilor. Fiind la «umbra» schitului din vale şi oarecum retras, Schitul «Sfântul Ioan Botezătorul» era, pentru monahii de la Brazi, un loc de linişte şi rugăciune, care contrasta cu lumea pestriţă a târgului şi cu forfota Brazilor.
După desfiinţarea schitului, în 1959, buldozerele au lucrat luni în şir la dărâmarea zidurilor, a clădirilor şi a fundaţiilor bisericilor. Cu excepţia temeliei bisericii preotului Antohe, care nu a putut fi demolată, totul a fost făcut una cu pământul. În 2000 s-a început reconstrucţia aşezământului şi astăzi viaţa a reintrat în normal.
Revenind la anii de început ai nevoinţelor de pe aceste locuri, constatăm că părintele Schitului «Sfântul Ioan Botezătorul» a fost neobositul Dositei (1776-1843), stareţul Schitului Brazi. La 1835 acesta aduce o veche biserică de lemn de la Brazi şi fondează schitul cu hramul «Tăierea Capului Sfântul Ioan Botezătorul». De la început, aşezământul a fost un alter-ego al Brazilor. Fiind la oarecare depărtare de tumultul Târgului Panciu, la «Sfântul Ioan Botezătorul» nu se retrăgeau doar monahiile suferinde. Aici găseau liniştea monahii de la Brazi, creştinii din târg şi pelerinii veniţi pe urmele Sfântului Vasile de la Poiana Mărului. În 1892 a început construcţia bisericii de zid, ce va fi sfinţită în 1894.
Retrăgându-se la Schitul «Sfântul Ioan Botezătorul», preotul Teodor Antohe , originar de pe aceste locuri, a ridicat o biserică de zid, sfinţită în 1936, care avea ca patroni spirituali pe Sfântul Mucenic Teodor Tiron, Sfântul Nicolae şi Naşterea Maicii Domnului. Ambele biserici au căzut la cutremurul din 10 noiembrie 1940 şi nu au mai putut fi reconstruite. În 1949 aşezământul a fost alipit, administrativ, Schitului Brazi, luând fiinţă, pentru zece ani, Mănăstirea «Sfântul Ioan-Brazi», cu sediul la Brazi.
Decretul nr. 410/1959 a desfiinţat mănăstirea şi după această dată, oficial, în Vrancea, a rămas o singură vatră mănăstirească. Este vorba despre Mănăstirea Sihastru, al cărei destin, sub comunişti, a fost unul despre care istoria bisericească, la 17 ani de la căderea, oficială, a regimului comunist, nu vorbeşte pentru că Mănăstirea Sihastru a suferit în anii ‘50 un adevărat cutremur spiritual, monahii fiind daţi afară din chilii, dezbrăcaţi de haine, caterisiţi de BOR şi condamnaţi la închisoare de statul comunist în 1956. Pentru a distruge moral aşezământul de la Sihastru, în locul monahilor au fost aduse monahii, mânăstirea având după 1959 un regim foarte strict, despre care nu găsim niciun rând în istoriile scrise de istoricii BOR. Nici despre istoria Schitului din Dealul Neicului nu găsim mare lucru în istoriile BOR scrise până în 1989 şi prea puţin după. Nu este exclus ca vreun istoric străin să scrie despre istoria monahismului din România sub comunişti pentru că, până la această oră niciun istoric bisericesc valah nu a avut curajul să vorbească echidistant despre acest subiect.
Drama acestui aşezământ religios, în care îşi sfârşeau zilele monahiile, peste care autorităţile locale au trecut cu buldozerele, merită cel puţin povestită celor mici ca aceste istorii să nu se mai repete.
____________________________________________________________________________________________________________
. Pr. T. Antohe era din Crucea de Sus. Ajuns slujitor la Biserica «Sfântul Nicolae-Şelari» din Bucureşti nu a uitat locurile copilăriei, ţinând o legătură strânsă cu cei de acasă. Când a ars biserica de lemn din Crucea de Sus, în 1911, a promis crucenilor că le va ridica biserică de zid, lucru ce s-a întâmplat între 1914-1926. Nu a fost o întâmplare faptul că a zidit o a doua biserică pe Dealul Neicului, la Schitul «Sfântul Ioan Botezătorul», după ce s-a retras la pensie. Din nefericire, numele său a fost uitat de urmaşii crucenilor din Podgoria Panciului şi nimeni nu mai ştie astăzi viaţa şi faptele pr. T. Antohe. . Printre puţinii avocaţi care aveau curajul, în acei ani, să ia apărarea monahilor s-a numărat şi Petre Pandrea, care făcea naveta la Judecătoria din Adjud pentru a-i apăra pe călugări. Pentru acest curaj i-a fost oprit dreptul de a practica avocatura şi a fost chiar întemniţat. La aceste samavolnicii, Antim Angelescu, Episcopul Buzăului şi părintele spiritual al monahilor a manifestat o laşitate caracteristică ierarhiei Bisericii din acei ani sumbri. Nu numai că nu i-a apărat, dar i-a şi deferit justiţiei. Acest lucru se întâmpla înaintea nefastului decret 410, dar prefigura prigoana care s-a abătut asupra cinului monahal, după 1959. Pentru a distruge definitiv rezistenţa monahilor în faţa comuniştilor, Episcopia i-a alungat din mănăstire şi a transformat-o în mănăstire de monahii. Nu întâmplător, decretul nu a desfiinţat-o, dar a ţinut-o sub strictă observaţie şi mai mult decât atât…

4.3. Biserica de lemn de la Muşinoaele

Ca şi Mănăstirea Trotuşanu (fost schit), Mănăstirea Muşinoaele (fost schit) din comuna Fitioneşti, face parte din aşezămintele religioase născute sub influenţa puternicei dezvoltării a vetrei monahale de la Brazi, din a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
Născut din iniţiativa mitropolitului Teodosie al II-lea, stabilit la Brazi, între 1675-1694, fostul «Schit din Poiana Mărul cu Părul» a apărut pe Valea Zăbrăuţiului în al optulea deceniu al secolului al XVII-lea. La început, cu ajutorul fostului mitropolit, se ridică o biserică de lemn cu hramul «Adormirea Maicii Domnului».
După epoca primului ctitor urmează o perioadă pentru care informaţiile nu sunt prea bogate, schitul funcţionând ca un fel de «metoc» al Brazilor. Al doilea ctitor al schitului a fost stareţul Brazilor, Dositei, care a decis, în 1836, ridicarea unei noi biserici de lemn, cu acelaşi hram. Biserica a fost construită între 1839-1840, iar târnosirea s-a făcut la 1841. Deja numele schitului apare în documentele vremii ca Schitul Muşinoaele. Aşezarea a fost înzestrată cu moşii, vii, păduri şi a format, cu celelalte schituri ale Podgoriei Panciului, un suport serios al vieţii monahale din partea de nord a Ţinutului Putnei.
Secularizarea din 1863 va însemna o grea palmă dată acestei vetre călugăreşti, care nu va mai recăpăta niciodată splendoarea de dinainte de 1863. Celebră pentru acele vremuri era măiestria monahilor lemnari din acest fost schit, la fel ca monahii lemnari de la Schitul Tarniţa din Podgoria Odobeştilor.
Deşi secularizarea nu a distrus aşezământul totuşi, din 1864, la Muşinoaele viaţa nu a mai fost la fel ca înainte. Împuţinarea averilor a făcut ca veniturile să nu mai permită întreţinerea vetrei monahale, călugării reuşind să facă, cu greu, faţă şocului schimbării. Aceştia nu au uitat însă arta lucrării lemnului, continuând să perpetueze această nobilă îndeletnicire care le-a permis să repare, din când în când, şi propria biserică de lemn.
În secolul al XX-lea asupra schitului s-au abătut alte nenorociri, de la pagubele pricinuite de Primul Război Mondial şi până la decretul 410/1959, care i-a scos pe monahi din mănăstire. Pentru că biserica nu mai putea fi utilizată pentru cult, stareţul Evghenie Hulea a construit între 1930-1936, o nouă biserică. Întrucât în partea de nord a judeţului existau în acea perioadă puternice comunităţi monahale ale creştinilor ortodocşi stilişti, una dintre acestea, profitând de starea schitului s-a aşezat temporar în chiliile acestuia.
După desfiinţarea mănăstirilor din România, în 1959, schitul a fost părăsit de voie de nevoie de monahi, iar în anii ’80 numai biserica de lemn, refăcută de mai multe ori mai era în picioare. Pentru că reprezenta un pericol pentru cei care-i mai păşeau pragul, din cauza intemperiilor a fost demolată.
Din 1990 s-a început reconstrucţia schitului şi astăzi nu se mai vede nici o urmă din anii negri de după 1959.
____________________________________________________________________________________________________________
. Câteva informaţii despre fostul Schit Muşinoaele pot fi găsite la Constantin Bobulescu, op. cit., pp. 70-72 ; pp. 82-86, cu anexa «Inscripţiile Schitului Moşinoaele» şi Virgil Dumitru Paragină, Valea Zăbrăuţului, op. cit., pp. 106-110 ;

4.3. Foste aşezăminte monahale
În Podgoria Panciului au existat mai multe aşezăminte monahale care au dispărut, fie dărâmate de cutremurele de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi cel din 1940 sau de trecerea timpului, fie prin transformarea bisericilor aşezămintelor monahale în biserici de mir.
Dintre acestea amintim, în primul rând, datorită originalităţii şi vechimii construcţiei, Schitul Călugăresc din Angheleşti – Rugineşti, pe Valea Domoşiţei. Biserica de lemn cu hramul «Sfântul Gheorghe» este ultima relicvă din fostul Schit Călugăresc, ridicat în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Atestat documentar la 16 februarie 1658, cu timpul, schitul a fost desfiinţat şi biserica a ajuns biserică parohială. Astăzi biserica se găseşte în mijlocul cimitirului din parohia Angheleşti şi impresionează prin frumuseţea proporţiilor şi insolitul aşezării.
Fiind o construcţie de lemn, edificiul a fost restaurat, în parte, la exterior prin grija preotului paroh şi a credincioşilor, dar poartă marca scurgerii timpului. Pentru a păstra pentru posteritate această bijuterie arhitectonică veche de mai bine de trei secole este nevoie ca Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice şi toate instituţiile care se ocupă de patrimoniul religios, inclusiv conducerea Episcopiei Buzăului şi Vrancei, să se implice direct. Oricâtă bunăvoinţă ar avea un preot, o parohie nu poate susţine reparaţiile şi restaurarea acestor construcţii din lemn. Or, trecerea timpului şi răutatea oamenilor au făcut ca această biserică şi toate celelalte lăcaşuri de lemn din Vrancea să ajungă în ceasul al XII-lea. Dacă nu vor fi restaurate în această primă jumătate de secol, la sfârşitul acestui veac, vom avea cu adevărat un judeţ ca un cimitir al monumentelor religioase din lemn. Restaurarea completă a unui monument de importanţa celui de la Angheleşti depăşeşte puterile materiale ale unei mici parohii de la ţară.
Din Pisania bisericii, săpată pe ancadramentul uşii descoperim data unei rectitoririi a aşezământului în timpul domnitorului Scarlat Grigore Ghica, pe la jumătatea secolului al XVIII-lea. Pentru a-i da o destinaţie pe măsură, biserica a fost propusă de cercetătorii de la Muzeul Vrancei, pentru a fi adusă ca biserică reprezentativă la Muzeul Satului Vrâncean din Crângul Petreşti. Au trecut ani buni de când s-a făcut această propunere, dar nimeni nu a luat-o în serios.
La fel de importante sunt şi biserica din Burdujeşti – cu hramul «Adormirea Maicii Domnului»; misterioasa biserică din cimitirul din Fitioneşti, din care au mai rămas doar ruine; fostul Schit Zăbrăuţi; fostul Schit Sf. Ioan Teologul din Tifeşti şi multe altele pe care istoria nu le-a consemnat şi nu li se mai ştie nici măcar numele.
____________________________________________________________________________________________________________
. Pentru o introducere în istoria acestui aşezământ monahal vezi Lelia Pavel, op. cit., pp. 17-22; Horia Constantinescu, Biserici de lemn din Eparhia Buzăului, I, Buzău, 1987, pp. 98-102.

Scapă de singurătate, renunţă la prejudecăţi – prezentare de carte

ianuarie 28th, 2008

Da, aşa cum precizeazã titlul, acestã carte se adreseazã femeilor singure. Dacã vã numãraţi printre ele şi dacã v-aţi sãturat de acest statut, aflaţi cã suferinţa dvs. principalã nu este singurãtatea, ci prejudecãţile care o întreţin.
Rolul principal al cãrţii este sã vã scape de prejudecãţi, prima şi cea mai importantã schimbare de care aveţi nevoie. Apoi, cu fiecare capitol, veţi identifica toate blocajele care vã împiedicã sã vã bucuraţi de dvs. înşivã, toatã cohorta de „nu se face\”, „nu e potrivit\”, „ce zice lumea\”. Veţi învãţa sã vã puneţi în valoare cu ajutorul vestimentaţiei şi al machiajului, veţi învãţa cât e de plãcut şi de uşor sã flirtaţi, veţi privi altfel aventurile, veţi deveni o femeie care va şti sã guste viaţa în orice condiţii. Şi, ca prin farmec, veţi observa câţi bãrbaţi disponibili erau ţinuţi la distanţã de prejudecãţile dvs. E timpul sã le înlocuiţi cu bucuriile vieţii.
Spuneţi adio singurãtãţii folosind bagheta magicã din mâinile dvs.

Autor: Helen Gurley Brown

Colecţia: Familia la Curtea Veche

SocGen – o idee nefericita in sectorul bancar

ianuarie 28th, 2008

Scandalul recent in care Societe Generale a facut public pierderi de aprox 8 miliarde de dolari arata ca sistemul contabil european IFRS adoptat de SocGen a permis perpetuarea unor evaluari contabile fictive de-a lungul a cativa ani pana la depistarea acestora.

M-am angajat la SocGen New York in 2005, Vice Presedinte de standarde contabile pe partea de investment banking. Veneam cu experienta de standarde americane USGAAP in care exemplificarea se face pe tranzactie de la caz la caz si mi se parea ca IFRSul este prea liberal pentru produse complexe.

Primeam incontinuu pentru a semna securitizari de combinatii de polite de asigurare de viata, produse total return basket de tip cos pe actiuni unde Dl. Jerome Kerviel dar mai mult sefii lui aparent faceau pricingul.

Evaluarea pe partea de USGAAP a politelor de viata permite discontarea fluxurilor viitoare dar cere marirea mortalitatii medii cu 20% in caz de stres mediu al pietelor financiare. IFRSul vede acest produs ca o obligatiune simpla, evaluarea putand fi astfel facuta mult mai agresiv. In 2008, un an de stres, metastaza a iesit la iveala!

A fost un an ingrozitor, un an in care sefii francezi care erau prezentati chiar de americani ca genii matematice ajunsesera sa vanda 85% din derivativele pe nume de actiuni pe Wall St. in New York. Acest caz a fost singurul in zece ani de America in care americanii mi s-au parut usor impresionabili.

Vening cu matematica din Romania, acesti francezi nu mi se pareau deloc genii financiare, chiar dimpotriva. Dupa ce la Ernst & Young invatasem partea de evaluare a produselor complexe pe baze Monte Carlo si alte metode complexe, am inteles ca vinzarea unor produse total return pe basket de actiuni daca nu ai contrapartea de cumparare poate duce la pierderi in cazul in care banca nu detine aceleasi pozitii de actiuni apreciate, aprecierea fiind egala cu potentialul de pierdere a optiunii put pe care banca ramane long in cazul in care principalul este garantat. Hedgingul facut de Kerviel era evident incomplet chiar daca se cumparau contracte futures pe indexuri si subindexuri, pentru ca banca vindea produse total return pe 20-30 de actiuni cel mult, iar capitalizarea se schimba mai repede decat in index.

Este clar ca au fost si alte societati de asigurari au participat ca garantori. Momentan se asteapta efectul bulgarelui de zapada pentru a se putea evalua valoarea gaurii totale din sistemul financiar international.

M-am separat de SocGen dupa un an, plecand catre alte zari mai calde, iar la plecare am lasat o sumedenie de tranzactii nesemnate.

Au Revoir, Societe Generale! Ramaneti cu scoala in Romania, tineri finantisti si invatati ca nu exista o formula miraculoasa de a rupe pretul produselor financiare de bilanturile contabile!

Cominformul si cultul vigilentei revolutionare

ianuarie 28th, 2008

\”Obiectivul numarul unu al Cominformului a fost deplina inregimentare a partidelor comuniste incluse in aceasta organizatie, precum si a celor ramase in afara ei\”.

Pentru Stalin, faptul ca Tito declansase o serie de actiuni internationale fara a se fi consultat in prealabil cu el reprezenta un risc centrifug absolut inacceptabil. Cel mai mult il deranjase pe despotul de la Kremlin tentativa, configurata in 1947, de a pune bazele unei Confederatii Danubiene care sa includa Iugoslavia, Bulgaria si Romania (in perspectiva ar fi putut fi integrate Albania si Ungaria).

Ideea avansata de Tito si Dimitrov a fost privita cu suspiciune de Stalin. Este de presupus ca avertismentul categoric dat liderului bulgar intr-un articol din „Pravda” a grabit moartea acestuia. Cand era vorba despre dominatia sovietica a noului bloc, nu era loc pentru niciun fel de experimente originale.

Stalin dicta linia, iar satelitii erau obligati sa o urmeze cu neclintit devotament. Cum spunea un slogan din Cehoslovacia epocii (care isi gasea pandantul in fiecare dintre „democratiile populare”): „Impreuna cu Uniunea Sovietica pentru vesnicie!”.

Ideile lui Dimitrov si Tito au fost cunoscute si de unii dintre apropiatii acestora din statele sovietizate. Stim din memoriile lui Petre Pandrea ca in timpul vizitei la Bucuresti, conducatorul bulgar a stat de vorba cu acest vechi amic pe teme legate de „helvetizarea” unor state din zona (Pandrea era casatorit cu sora lui Patrascanu si se cunoastea cu Dimitrov din perioada cand se aflau amandoi la Berlin, inaintea venirii la putere a nazistilor).

Stalin a mimat initial suportul pentru planul confederatiei, apoi l-a pus la punct cat se poate de dur pe Dimitrov. Din amintirile lui Milovan Djilas, vicepresedintele iugoslav devenit ulterior disident, stim ca potentatii sovietici si-au exprimat indignarea in raport cu cea ce aparea drept o sursa paralela de autoritate in lumea comunista. Pentru Stalin, blocul sovietic reproducea logica fortaretei asediate, mai cu seama dupa formularea Doctrinei Truman in martie 1947.

„Strangerea randurilor” in jurul PC (b) al URSS, intensificarea luptei pentru demascarea „oportunistilor, lichidatoristilor, impaciuitoristilor”, au fost codificate drept imperative vitale in cadrul Cominformului. Revista „Pace trainica” (cum era numita pe scurt) a fost megafonul discursului panicii si vigilentei intrate in transa.

Mai ales dupa 1949, se adauga pe lista pacatelor mortale „cosmopolitismul”, frate geaman al „nationalismului burghez”. Se denuntau diversele devieri: sovinismul lui Gomulka, titoismul lui Traicio Kostov in Bulgaria, al lui Laszlo Rajk in Ungaria, al lui Lucretiu Patrascanu in Romania. Crima de titoism era asociata cu aceea de spionaj.

Unul dintre romanele epocii, scris de obscurul Eliazar Maltev sub patronajul MGB (Ministerul Securitatii Statului) se numea „Tragedia iugoslava”. Era o fabricatie calomnioasa menita sa demonstreze ca intreaga conducere a partizanilor titoisti lucrase de coniventa cu Gestapoul si cu serviciile secrete occidentale.

Cartea a fost tradusa si difuzata in tiraje de masa in toate statele satelizate. O alta scornire propagandistica stalinista era semnata de Nikolai Spanov si se numea „Incendiatorii”. Era vorba despre blamarea puterilor democratice vestice pentru incurajarea lui Hitler si declansarea celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Liderii de la Bucuresti, grupati in jurul tandemului Gheorghiu-Dej – Ana Pauker, au jucat fara murmur cartea stalinista. In 1947 au organizat cu mare pompa vizita lui Tito la Bucuresti, tinand discursuri inflacarate despre rolul istoric al maresalului iugoslav. Cateva luni mai tarziu, aceiasi Dej, Pauker, Luca, Miron Constantinescu, Chisinevschi, Rautu rosteau discursuri furibunde impotriva „gangsterului” Tito.

La prima conferinta a Cominformului, delegatii iugoslavi fusesera mai stalinisti decat reprezentantii oricarui alt partid. Tito era principalul sustinator al armatei comuniste din Grecia condusa de Markos Vafiadis. Autonomismul iugoslav nu mai putea fi tolerat.

In mai 1948, intr-un ultimatum adresat de Stalin si Molotov conducerii iugoslave, se spune transant ca nimeni nu este scutit de riscul excomunicarii: „La vremea sa, Trotki a adus, de asemenea, servicii revolutionare, ceea ce nu inseamna ca PCUS a putut inchide ochii in privinta craselor sale erori oportuniste de mai tarziu, care l-au transformat intr-un inamic al Uniunii Sovietice”.

Obsesia calului troian, a „coloanei a cincea”, a inamicului „infiltrat cu viclenie in randurile clasei muncitoare” este definitorie pentru universul mental al stalinismului. Ea isi afla originea in pamfletul lui Lenin „Ce-i de facut?” si in mitologia „partidului de tip nou” compus din „revolutionari de profesie”. Stalin nu a facut decat sa impinga la paroxism aceste motivatii nascute din spirit de revansa si din masochista voluptate a conditiei de sclavie mentala.

coji de portocal

ianuarie 27th, 2008

uneori dupa o vizita prelungita
gasesc picioare uitate
talpi urme pe covorul in care ascultam rulati flamenco
aerul plin de memorie palpitand a femeie
un fel de dor prelins pe peretii de creta
caldura trupului tau uitata in baie
o ocheada in oglinda aburita
totul e semn si melancolie
caut paharul din care ai baut
picatura de gin
ultima carte necitita
rochia ta pe covor
coaja de portocala
culoarea ochilor
nu uit.

foto: Jan Saudek

Vise uitate

ianuarie 27th, 2008

Lumea se învârte ca o moară
Propulsată de vise.
Mi le pierd în zori
La prima rază care străbate
Perdelele prăfuite.
Nu le mai găsesc.
Dispar în lăzile de gunoi ale nopţii.
Bagaje uitate
Prin toaletele albe
Ale marilor aeroporturi.
Ce-mi mai aduc aminte?
Ce am uitat?
Aş fi fost acum mai sărac,mai bogat?
Mai fericit ori mai trist?
Ar fi oare la fel
Fără visele mele
Lumea aceasta care se învârte
Ca o moară propulsată de vise?

Dan David, Los Angeles, april.-02-2006.

 
54.205.38.21