Loading

Şi eu vă iubesc!

decembrie 22nd, 2007

Punctul acesta, de fapt eu,
Sunt centrul în jurul căruia
Se învârt toate semnele de întrebare.
Ca nişte ciori dezorientate.
Sunt stâlpul de la intersecţia
Autostrăzilor unu şi doi.
Vânturile nu ştiu încotro să se îndrepte,
Ploile îşi schimbă şi ele
Direcţia ropotelor
Iar oamenii, furnici somnambule,
Confundă Nordul cu Sudul,
Stânga cu dreapta.
Mi-e milă de ei!
Toţi mă salută în felul lor:
Ploile îmi udă pletele colorate,
Vânturile mă îmbrâncesc,
Oamenii mă scuipă adesea
Cu dispreţ
Şi merg mai departe.
Eu zâmbesc şi le spun tuturor:
Şi eu vă iubesc!

Dan David, Los Angeles, april.-02-2006.

18 ani de la masacrul care a deturnat revoluţia anticomunistă

decembrie 21st, 2007

18 ani de la masacrul care a deturnat revoluţia anticomunistă

D-lui Traian Băsescu – Preşedintele Românei

Spre informare: D-lui Călin Popescu Tăriceanu – Prim Ministru, D-lui Nicolae Văcăroiu – Preşedintele Senatului, D-lui Bogdan Olteanu – Preşedintele Camerei deputaţilor, D-nei Laura Codruţa Kovesi – Procuror General, D-lui Jose Manuel Durao Barroso – Preşedintele Comisiei Europene, D-lui Hans-Gert Poettering – Preşedintele Parlamentului European, D-lui Franco Frattini – Vicepreşedintele Comisiei Europene, comisar pentru Justiţie, D-lui Jaap de Hoop Scheffer – Secretar general al NATO, D-lui Nicholas Taubman – Ambasadorul Statelor Unite ale Americii în România.

Stimate Domnule Traian Băsescu – Preşedintele României,

Nu vom putea avea un Crăciun fericit şi nu vom putea celebra revoluţia anticomunistă începută în Decembrie 1989, până când nu vom cunoaşte adevărul despre masacrul de acum 18 ani înfăptuit la Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Cluj, Braşov sau alte oraşe martirizate de câţiva români fără Dumnezeu care au ordonat masacrarea fraţilor lor: peste 1100 au fost ucişi şi peste 3300 au fost răniţi. Din cele 1104 crime înfăptuite acum 18 ani, doar 162 au fost comise din ordinul lui Ceauşescu. Odată cu arestarea acestuia, masacrul se oprise. În acceaşi zi de 22 Decembrie 1989, puterea a fost preluată de grupul condus de comunistul nomenklaturist Ion Iliescu, astăzi urmărit penal pentru crime prin rezoluţia dată de procurori la data de 19 iunie 2007, infirmată momentan datorită unor mărunte vicii de procedură. În seara zilei de 22 Decembrie 1989, mulţimea neînarmată şi paşnică din Piaţa Revoluţiei din Bucureşti a scandat “Fără comunişti!” şi “Jos comunismul!”. Ca reacţie la voinţa populară, cei care i-au luat locul lui Ceauşescu, au ordonat nu doar reluarea masacrului, ci amplificarea (de şase ori) a măcelului: 942 de oameni au fost ucişi şi mii de oameni au fost răniţi.
Culmea batjocurii şi a sacrilegiului faţă de eroii revoluţiei a fost că grupul uzurpator condus de Iliescu, i-a numit miniştri în noul guvern “revoluţionar” tocmai pe generalii care au făcut exces de zel în masacrarea manifestanţilor: criminalul Chiţac a fost numit Ministru de Interne, iar criminalul Stănculescu a devenit Ministrul Apărării Naţionale.
Domnule Preşedinte, conform art.21 din Constituţie, victimele celor peste 1100 de crime, miile de răniţi şi urmaşii eroilor revoluţiei “au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”. 18 ani nu este un termen rezonabil, ci o batjocură faţă de eroi şi faţă de noi înşine. Conform art.80 din Constituţie, “Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”.
Domnule Preşedinte, România de astăzi este profund imorală tocmai pentru că este clădită pe fratricidul nepedepsit reprezentat de cele peste 1100 de crime. De 18 ani păcătuim în neadevăr şi injustiţie. România nu va putea clădi nimic bun pe crime, minciuni şi nedreptăţi. Incredibilul masacru nu a fost judecat până acum doar pentru că justiţia şi alte instituţii ale statului au fost aservite sau corupte de autorii celor peste 1100 de crime. Nu ne vom elibera de marea corupţie, nu vom reforma clasa politică şi justiţia decât abia după ce vom cunoaşte adevărul despre fratricidul din decembrie 1989 care a deturnat revoluţia, şi despre cel din iunie 1990 comis împotriva societăţii civile, a partidelor istorice şi a presei independente. Orice efort e în zadar dacă nu începem cu începutul: cunoaşterea acestui adevăr care este unica şansă a României. Societatea românească de astăzi, inclusiv viitorul vot uninominal, trebuie să poată distinge între criminali şi oameni cinstiţi. Prin tăcerea ei, o mare parte din clasa politică de astăzi se face vinovată de complicitate morală cu vinovaţii masacrului.
Domnule Preşedinte, spre meritul istoric al dvs., la cererea fermă şi argumentată a societăţii civile, aţi condamnat crimele comunismului. Dar ultima dintre crime şi cea mai mare în contextul internaţional dat, respectiv masacrul comis în revoluţia începută în 1989, a rămas nejudecat.

Prezentăm câteva fragmente referitoare la revoluţie preluate din Raportul final de condamnare a crimelor comunismului pe care vi l-aţi asumat. Cităm: “Revoluţia din 1989 a avut un caracter pronunţat anticomunist (…) Imediat după 22 decembrie 1989, grupul care a preluat puterea a deturnat caracterul pronunţat anticomunist al revoluţiei, prin subminarea demonstraţiilor spontane populare anticomuniste, prin cenzurarea mesajelor anticomuniste în cadrul emisiunilor televiziunii, care devenise „cartierul general” al unei „telerevoluţii” în premieră mondială. Prin televiziune s-au făcut majoritatea diversiunilor, cea mai eficientă fiind reprezentată de „pericolul de moarte” omniprezent întruchipat de „teroriştii fideli dictatorului Ceauşescu”; acesta a fost arestat în 22 decembrie, într-o unitate militară din Târgovişte. Pericolul părea total credibil întrucât în perioada 22-27 decembrie au fost înregistraţi 942 de morţi şi mii de răniţi. Majoritatea au fost ucişi şi răniţi pe străzile din centrul capitalei şi al altor oraşe martirizate ca urmare a acestei diversiuni. Ulterior nu a fost acuzat şi judecat nici un terorist. (…) Potrivit declaraţiilor generalului-magistrat Dan Voinea: „În decembrie 1989 scopul era deturnarea caracterului anticomunist al revoluţiei şi preluarea puterii prin teroarea instalată”. Putem conchide că regimul politic instalat după căderea oficială a comunismului a fost de esenţă neocomunistă (…). Comunismul a căzut doar oficial la 22 decembrie 1989. Neoficial, structuri, dar mai ales metode şi mentalităţi comuniste au continuat să existe sub diferite forme, unele extrem de grave (…). Comisia propune şefului statului să ia în consideraţie necesitatea de a analiza în mod riguros, ştiinţific, evenimentele din decembrie 1989 şi postdecembriste, direct legate de regimul comunist, inclusiv prin finalizarea în regim de urgenţă a cercetărilor începute prin justiţie. Deturnarea caracterului anticomunist al revoluţiei din decembrie 1989 şi reprimarea manifestărilor anticomuniste au constituit acte deliberate de asfixiere a pluralismului democratic şi tentative de restaurare a unui regim autoritar, de tip dictatorial”, adică a comunismului.

Cităm în completare din Rechizitoriul publicat de procurorii Justiţiei române în 1999:
«În primele zile ale evenimentelor – dar şi după aceea – prin declaraţii publice (…) s-a acreditat ideea că principalii vinovaţi (…) sunt teroriştii. Întreţinerea acestei diversiuni s-a făcut prin presă, radio şi prin televiziune (…) şi a căpătat credibilitate prin afirmaţiile făcute pe postul TV de către persoane importante ale noii puteri ca de exemplu:
Ion Iliescu: Acţiunile diversioniste, teroriste, criminale, a grupelor de terorişti care vor să împiedice funcţionarea noii puteri şi să destabilizeze societatea noastră. (…) Teroriştii acţionează din clădirile locuite, chiar din apartamente, (…) Vrem să vă spunem că teroriştii nu sunt în uniformă, ei sunt civili! De multe ori caută să creeze confuzie – şi-au pus şi banderole ca să fie confundaţi cu oameni din formaţiunile acestea organizate, cetăţeneşti (…) şi să creeze confuzie. Împuşcă din orice poziţie. De aceea este important ca cetăţenii (…) să nu acţioneze pentru că pot fi confundaţi cu teroriştii şi să cadă victimă confruntărilor cu unităţile militare.
Teodor Brateş (redactor TVR): Sunt grupuri din acestea teroriste organizate care nu vor să cedeze de bună voie (o voce: Au armament, sunt fanatici şi sunt nebuni ca şi şeful lor!). …grupuri de terorişti se îndreaptă de la blocul Turn din Piaţa Palatului spre Radiodifuziunea de pe str. Temişana, urmând să se alimenteze cu muniţie în punctele Povernei, Moxa şi Lemnea. Toţi cei aflaţi în zonă sunt rugaţi să acţioneze să nu-i lăsăm (o voce: Să-i împiedicăm!) ».
Cităm concluzia Rechizitoriului: «Aşadar, după ocuparea mijloacelor de informare în masă, s-a declanşat o vastă operaţiune de diversiune căreia i-a căzut victimă populaţia română. (…) Cetăţenii români nu aveau de unde să ştie că ceea ce se petrece sub ochii lor era de fapt una dintre cele mai mari diversiuni de acest fel din istorie. Dar în lupta pentru putere din acele zile nu interesa faptul că din cauza diversiunii erau luaţi prizonieri, răniţi sau ucişi oameni nevinovaţi…».

D-l Ion Iliescu a fost implicat “într-una dintre cele mai mari diversiuni de acest fel din istorie”, în urma căreia s-au înregistrat mii de morţi şi răniţi. Diversiunea “teroriştii” a fost demonstrată de Justiţie, nefiind găsit nici un terorist printre morţi, răniţi sau arestaţi. D-l gen. Dan Voinea spune clar: \”Teroriştii nu au existat. S-a minţit pentru a-i ascunde pe adevăraţii criminali”. Până în prezent D-l Iliescu nu a fost judecat întrucât, timp de 11 ani, a beneficiat de imunitate ca Preşedinte al României.

Stimate Domnule Preşedintele al României, aţi condamnat crimele comunismului. În numele celor peste un milion de sindicalişti, a celor peste 40 de ONG-uri civice şi a peste 750 de personalităţi ale culturii române care au semnat apelurile din martie 2006 şi martie 2007 pentru condamnarea acestora şi pentru aplicarea recomandărilor raportului de condamnare, vă cerem să vă onoraţi angajamentul împlinirii idealurilor de Dreptate şi Adevăr pentru care românii v-au votat.

Vă amintim că la data lansării celor două apeluri menţionate mai sus, presa a remarcat următoarele personalităţi semnatare (prezentate în ordine alfabetică): Sorin Alexandrescu, Radu F. Alexandru, Dragoş Paul Aligică, Alexandru Andrieş, Liviu Antonesei, Vartan Arachelian, Brînduşa Armanca, Adriana Babeţi, Teodor Baconsky, Petre Mihai Băcanu, Ana Blandiana, Viorica Bucur, Ionel Cană, Ion Caramitru, Nicolae Caranfil, Costin Cazaban, Matei Călinescu, Mircea Cărtărescu, Ştefan Câlţia, Magda Cârneci, Manuela Cernat, Ruxandra Cesereanu, Livius Ciocârlie, Denisa Comănescu, Emil Constantinescu, Rodica şi Flavia Coposu, Doina Cornea, Î.P.S.S. Nicolae Corneanu, George Costin, Gheorghe Crăciun, Ladislau Csendes, Rodica Culcer, Alexandru Darie, Mircea Diaconu, Dan Dimancescu, Dorin Dobrincu, Vasile Docea, Constantin Ticu Dumitrescu, Sorin Dumitrescu, Smaranda Enache, Dan Erceanu, Radu Filipescu, Victor Frunză, Anneli Ute Gabanyi, Tom Gallagher, Vasile Gorduz, Armand Goşu, Ioan Groşan, Sergiu Grosu, Stere Gulea, Cristian Hadji-Culea, Alexandru Herlea, Bogdan Hossu, Lucia Hossu Longin, Valentin Hossu-Longin, Virgil Ierunca, Sorin Ilfoveanu, Sorin Ilieşiu, Cicerone Ioniţoiu, Doina Jela, Thomas Kleininger, Cristian Lascu, Gabriel Liiceanu, Monica Lovinescu, Norman Manea, Nicolae Manolescu, Viorel Marineasa, Mircea Martin, Nicolae Mărgineanu, Teodor Mărieş, Liviu Mihaiu, Florian Mihalcea, Mircea Mihăieş, Dan C. Mihăilescu, Mariana Mihuţ, Ada Milea, Christian Mititelu, Ioan T. Morar, Maia Morgenstern, Mona Muscă, Carmen Muşat, Gheorghe Muşat, Bujor Nedelcovici, Virgil Nemoianu, Cornel Nistorescu, Nicolae Noica, Viorel Oancea, Andrei Oişteanu, Stejărel Olaru, Leonard Oprea, Marius Oprea, Ion Mihai Pacepa, Toader Paleologu, Octavian Paler, Şerban Papacostea, Vasile Paraschiv, Horia-Roman Patapievici, Vlad Păunescu, Oana Pellea, Dan Perjovschi, Marta Petreu, Lucian Pintilie, Andrei Pippidi, Cristian Pîrvulescu, Andrei Pleşu, Maria Ploaie, Stela Popescu, Radu Portocală, Florin Postolachi, Nicolae Prelipceanu, Cristi Puiu, Dan Puric, Vasile Puşcaş, Tania Radu, Nestor Rateş, Mircea Răceanu, Johnny Răducanu, Speranţa Rădulescu, Constantin Răuţă, Victor Rebengiuc, Marilena Rotaru, Romulus Rusan, Vlad Russo, Monica Spiridon, Lavinia Stan, Dan Stanca, Petre Stoica, Valeriu Stoica, Liviu Ioan Stoiciu, Şerban Sturdza, Dorel Şandor, Eugen Şerbănescu, Mihai Şora, Alex Ştefănescu, Stelian Tănase, Alin Teodorescu, Vladimir Tismăneanu, Cornel Todea, Gábor Tompa, Toro Tibor, Dorin Tudoran, Florin Tudose, Cristian Ţopescu, Cristina Ţopescu, Tudorel Urian, Andrei Ursu, Cristian Vasile, Ion Vianu, Sorin Vieru, Daniel Vighi, Sanda Vişan, Smaranda Vultur, Dinu Zamfirescu, Florin Zamfirescu, Vlad Zografi, Şerban Rădulescu Zoner, Alexandru Zub.

Stimate domnule Preşedinte, în numele acestora şi al tuturor semnatarilor, vă cerem să vă respectaţi jurământul pe care l-aţi rostit când aţi devenit Preşedinte al României: “Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.
Aţi jurat, domnule Preşedinte, să apăraţi dreptul fundamental la adevăr şi la dreptate al celor peste 4400 de compatrioţi ucişi sau răniţi în revoluţie, precum şi al miilor de urmaşi ai eroilor. Aţi jurat “să vegheaţi la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice”, “să exercitaţi funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”. Aţi jurat “să vă dăruiţi toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală a poporului român”. Aceasta este posibilă, domnule Preşedinte, mai ales prin cunoaşterea adevărului despre cumplitele crime ale istoriei recente a României.

22 Decembrie 2007, la 18 ani de la demararea masacrului care a însângerat sărbătoarea Naşterii Fiului Lui Dumnezeu.

Dumnezeu să-i odihnească în pace pe cei masacraţi la ordinul celor fără Dumnezeu!

În numele semnatarilor apelurilor din martie 2006 şi martie 2007 pentru condamnarea crimelor comunismului şi pentru aplicarea recomandărilor raportului de condamnare a crimelor comunismului,

Sorin Ilieşiu – Vicepreşedinte, Alianţa Civică – iniţiatorul apelului de condamnare a crimelor comunismului
Mircea Cărtărescu – Scriitor
Tom Gallagher – Profesor, Bradford University, Marea Britanie
Liviu Antonesei – Preşedinte, Fundaţia Culturală Timpul, Iaşi
Teodor Mărieş – Preşedinte, Asociaţia 21 Decembrie 1989
George Costin – Preşedinte executiv, Blocul Naţional al Revoluţionarilor 1989
av.Antonie Popescu – Senior, Liga Studenţilor, 1990
Pompiliu Alămorean – Preşedinte, Fundaţia Naţională a Revoluţiei din Decembrie 1989 – Timişoara
Nicu Bănuţoiu – Preşedinte, Asociaţia Adevăr şi Dreptate

“Cadou” de Craciun din partea Camerei Deputatilor pentru GDS

decembrie 20th, 2007

Camera Deputatilor, condusa de Bogdan Olteanu, a adoptat, la 11 decembrie 2007, in urma unor dezbateri care au indus in eroare o parte din parlamentari, o modificare a Legii nr.350/2006, legea tinerilor, prin care incearca din nou sa lase Grupul pentru Dialog Social si revista 22 fara sediul din Calea Victoriei 120.

Pe motiv ca doreste doar sa clarifice situatia celor doua Fundatii Nationale pentru Tineret, redenumind-o pe una dintre ele Consiliul National al Fundatiilor pentru Tineret (CNFT), deputatii, sub conducerea presedintelui Bogdan Olteanu, au modificat si articolul 14 al legii, introducand o alta sintagma “in posesia UTC”, pentru a stabili care imobile vor fi trecute la nou redenumitul CNFT. Astfel, lista imobilelor care vor face parte din patrimoniul CNFT include si imobilul din Calea Victoriei 120, care nu s-a aflat niciodata in proprietatea UTC.

Cladirea din Calea Victoriei 120 a fost transmisa, in 1981, din administrarea Muzeului satului si de arta populara in administrarea C.C.al UTC, fara plata, pe durata nedeterminata si a fost folosita de Nicusor Ceausescu si de anturajul sau.

Pe linga tentativa de a prelua sediul pe care GDS il are doar in administrare, Camera Deputatilor incearca sa improprietareasca cu o cladire de patrimoniu o asociatie a Fundatiilor Nationale si Judetene pentru Tineret implicate in multe scandaluri imobiliare prin care si-au instrainat sediile.

Grupul pentru Dialog Social

Declaratia BNR pentru Romania

decembrie 18th, 2007

DECLARAŢIA PENTRU ROMÂNIA A
BLOCULUI NAŢIONAL AL REVOLUŢIONARILOR 1989 ROMĂNIA LA MAJORATUL
REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

La 18 ani – MAJORATUL – de la declanşarea REVOLUŢIEI ANTICOMUNISTE ROMÂNE (16 – 22 decembrie 1989), de la deturnarea sensului său anticomunist şi acapararea PUTERILOR STATULUI ROMÂN de către exponenţii vechiului regim comunist (22 – 28 Decembrie 1989), NAŢIUNEA ROMÂNĂ, are dreptul la o analiză lucidă, obiectivă şi mai ales de bună credinţă a cauzelor care au blocat sau îngreunat evoluţia ROMÂNIEI pe calea unei AUTENTICE DEMOCRAŢII.
DECLARAŢIA PENTRU ROMÂNIA s-a născut din nevoia de reacţie a societăţii civile faţă de NEPUTINŢA sau REAUA CREDINŢĂ manifestate de clasa politică, partidele politice, care au guvernat sau guvernează România de a efectua analize lucide, obiective şi mai ales de bună credinţă faţă de poporul român, care să determine luarea măsurilor care să înlăture cauzele care blochează dezvoltarea României ca stat de drept, democratic, compatibil cu exigenţele U. E. şi N.A.T.O.
În acest scop BLOCUL NAŢIONAL AL REVOLUŢIONARILOR 1989 ROMÂNIA, ASOCIAŢIILE DE REVOLUŢIONARI, ORGANIZAŢIILE, SINDICATELE ŞI FUNDAŢIILE semnatare a prezentei DECLARAŢII componente ale SOCIETĂŢII CIVILE PENTRU ROMÂNIA, care, au ca scop principal îndepărtarea cauzelor şi consecinţelor principalelor erori şi abuzuri în exercitarea puterilor statului român, determinante pentru VIITORUL ROMÂNIEI,

D E C L A R Ă,

I. Este VITALĂ pentru viitorul democratic al ROMÂNIEI ca stat membru al U.E. şi N.A.T.O. RECUNOAŞTEREA caracterului anticomunist al REVOLUŢIEI DIN DECEMBRIE 1989 şi a consecinţelor deturnării sensului ANTICOMUNIST AL ACESTEIA.
Este clar şi fără echivoc faptul că primul şi cel mai important OBIECTIV al Revoluţiei a fost înlăturarea de la putere a REGIMULUI COMUNIST TOTALITAR şi nu doar a lui Nicolae Ceauşescu şi a celor mai importanţi acoliţi ai săi.
“JOS COMUNISMUL” a fost sloganul fundamental al Revoluţiei, care, aşa cum se arăta în Pct. 1 al PROCLAMAŢIEI DE LA TIMIŞOARA, a fost scandat de la început în zilele Revoluţiei, şi, a reprezentat “IDEALUL REVOLUŢIEI” şi garanţia întoarcerii la valorile autentice ale DEMOCRAŢIEI .
Acelaşi slogan “JOS COMUNISMUL” a fost preluat şi consacrat la Bucureşti şi în toată ţara, transformându-se în OBIECTIV FUNDAMENTAL ce ar fi trebuit să se regăsească în CONSTITUŢIA ROMÂNIEI adoptată în 1991 ca NORMĂ FUNDAMENTALĂ, alături de celelalte obiective ale Revoluţiei (economie de piaţă, nivel de trai decent, stat de drept democratic şi social – guvernat pe principiul separaţiei puterilor în stat: legislativă, executivă şi judecătorească, apărarea şi garantarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor şi a libertăţilor publice).
Din păcate pentru poporul român, în perioada 22 – 28 Decembrie 1989, cu preţul vieţii a mii de cetăţeni români, acest obiectiv a fost deturnat, iar revolta românilor a fost canalizată exclusiv împotriva clanului Ceuşescu şi a unui număr restrâns de membri C.P.Ex. şi unelte apropiate ale acestora prin inventarea aşa zişilor terorişti.
Această deturnare s-a produs prin recuperarea rapidă de către un grup de exponenţi de marcă ai vechiului regim comunist, a activiştilor fostului P.C.R. şi U.T.C. şi acoliţii lor din cadrul SECURITĂŢII, ARMATEI, MILIŢIEI, JUSTIŢIEI, PROCURATURII şi principalelor instituţii publice, cu ajutorul cărora au preluat pârghiile puterilor statului utilizând întregul arsenal de mijloace de DIVERSIUNE, DEZINFORMARE şi MANIPULARE A VOINŢEI PUBLICE, creat şi utilizat tot de ei timp de peste patru decenii anterior Revoluţiei.
Preluând puterea, acest grup a ignorat şi a “uitat” obiectivul fundamental al Revoluţiei – ÎNLĂTURAREA REGIMULUI COMUNIST şi a SECHELELOR COMUNISMULUI, înlocuindu-l cu obiectivul REFORMĂRII regimului comunist după modelul gorbaciovian.
Indicaţiile din PERESTROIKA au devenit literă de lege pentru grupurile instalate la putere, care sprijiniţi de activişti P.C.R. şi U.T.C. desemnaţi să controleze cele mai importante pârghii de exercitare ale puterilor statului au constituit un CENTRU DE PUTERE care a supus poporul român, fără a fi consultat, unui nou experiment de tip bolşevic, cu consecinţe extrem de grave, care se reflectă şi astăzi, în viaţa de zi cu zi a cetăţenilor şi pun în pericol transformarea României într-un autentic stat de drept democratic, guvernat de legi drepte, echitabile care să corespundă aspiraţiilor majorităţii cetăţenilor acestuia .
PUTEREA astfel constituită s-a grăbit să semneze un nou tratat de vasalitate cu fost U.R.S.S. dovedind întregii lumi că cei care au preluat prerogativele puterii statului român după Decembrie 1989 sunt mai fideli Moscovei decât poporului român.
După ce s-a dovedit că utopiile gorbacioviene din Perestroika nu au putut salva comunismul, iar U.R.S.S. s-a destrămat, ACELAŞI CENTRU DE PUTERE, cu aceeaşi oameni proveniţi din rândurile P.C.R. şi U.T.C. cu aceleaşi mijloace tipice regimului comunist şi cu acelaşi dispreţ faţă de cetăţean, a impus o DEMOCRAŢIE ORIGINALĂ – după chipul şi asemănarea lor, în care nu au dat satisfacţie decât unor interese conjuncturale sau de grup ŞI NU MAJORITĂŢII.

Acest sistem legislativ stufos şi incoerent, supus unui control constituţional formal, exercitat de Curtea Constituţională aservită, constituită pe criterii eminamente politice, a permis exercitarea puterilor statului de pe poziţii discreţionare, arbitrare.
Astfel s-a ajuns la situaţia când Curtea Constituţională a emis decizii în slujba grupurilor de interese, infracţionale, sau au fost făcute legi pentru interesul aceloraşi grupuri de interese, ori pentru a salva de la cercetare şi judecare înalţi demnitari şi funcţionari.
Persoanele alese sau investite să exercite prerogativele puterilor statului ca exponenţi ai noului centru de putere constituit în Decembrie 1989 şi-au ASIGURAT în primul rând CONTROLUL ABSOLUT asupra JUSTIŢIEI, POLIŢIEI, SERVICIILOR SECRETE, şi altor instituţii cu atribuţiuni de control.
Această situaţie le-a permis să-şi exercite prerogativele ca nişte stăpâni aroganţi şi indiferenţi faţă de cei mulţi, ştiind că tăcerea şi imperfecţiunea legii îi apără de orice sancţiune pentru faptele lor.

În aceste condiţii:

1. CENTRUL DE PUTERE format în Decembrie 1989 din rândurile activiştilor P.C.R. şi U.T.C. şi-a constituit propria OLIGARHIE FINACIARĂ TRANSPARTINICĂ compusă din vârfurile PUTERII şi foştii activişti P.C.R. şi U.T.C., miliţieni, securişti care au devenit azi cei mai bogaţi oameni din România.
Marile lor averi s-au constituit în principal pe calea devalizării averii publice, la adăpostul haosului legislativ instaurat în acest scop.
Au fost devalizate bănci, fonduri de investiţii, au apărut zeci de caritasuri care au supt averea cetăţenilor, iar resursele materiale şi financiare ale statului aflate în administrarea guvernanţilor au ajuns obiecte de troc între oligarhi, iar MAREA PRIVATIZAREA s-a dovedit, cu mici excepţii, EŞEC TOTAL din punct de vedere al intereselor generale ale cetăţenilor români.
Împrumuturile, împroprietăririle, fondul funciar şi ajutoarele de stat frauduloase, au reprezentat mijloace tipice de acumulare şi transfer a averii publice în buzunarele oligarhilor.
Aproape toate componentele economiei naţionale au fost distruse, falimentate cu bună ştiinţă şi înstrăinate pe sume modice.
Şcoala şi asistenţa medicală se degradează pe zi ce trece, astfel că, la fiecare început de an peste 75% dintre şcoli nu sunt autorizate pentru funcţionare iar spitalele, policlinicile şi dispensarele sunt focare de boli devenind autentice „crematorii umane”.
Tinerii au fost OBLIGAŢI să migreze pentru a putea să-şi asigure subzistenţa familiilor, creându-se astfel clasa „căpşunarilor”, iar copii acestora devenind delicvenţi şi analfabeţi, prin lipsa frecvenţei la cursurile şcolare datorită lipsei controlului părintesc, iar bătrânii au îngroşat rândurile cerşetorilor.
Aşa s-a ajuns la ECONOMIA DE PIAŢĂ de azi, ANARHICĂ, OLIGARHICĂ, INHIBATOARE, catalogată cu condescendenţă de organismele internaţionale drept „ECONOMIE DE PIAŢĂ NEFUNCŢIONALĂ”.
2. CORUPŢIA a fost ridicată la rang de înaltă politică de stat, iar instituţiile statului TOTAL POLITIZATE şi aservite în acest scop, au devenit UNELTE şi MIJLOACE DE PROTECŢIE a corupţiei la nivel înalt. JUDECĂTORII, PROCURORII, POLIŢIŞTII, FUNCŢIONARII SERVICIILOR SECRETE şi alţi funcţionari de stat plătiţi de cetăţeni să-i protejeze, nu au putut şi nu vor putea să lupte eficient împotriva corupţiei atâta timp cât instituţiile în care activează sunt conduse sau controlate de exponenţi ai centrului de putere constituit în Decembrie 1989 în condiţiile arătate.
3. NIVELUL DE VIAŢĂ DECENT – aşteptat de majoritatea cetăţenilor români ca urmare a înlăturării regimului comunist a ajuns un simplu enunţ în articolul 47 din Constituţie.
În realitate, peste 50% din cetăţenii României trăiesc sub limita sărăciei, iar alţi aproape 40% la limita sărăciei (conform statisticilor operate de diverse organisme interne şi internaţionale).
Această situaţie se datorează în primul rând faptului că nici astăzi, la aproape 17 ani de la adoptarea Constituţiei nu au fost adoptate NORME CONSTITUŢIONALE care să definească noţiunea „NIVEL DE VIAŢĂ DECENT”, să stabilească CRITERIILE de apreciere a „NIVELULUI DE VIAŢĂ DECENT” şi sancţiunile ce pot fi aplicate celor care, administrând averea publică şi au obligaţia să lucreze responsabil, eficient şi să creeze condiţiile asigurării nivelului de viaţă decent conform legii.
4. PALEATIVELE LEGISLATIVE adoptate sub presiunea organismelor internaţionale NU au fost de natură să diminueze CORUPŢIA . Doar în ultimii ani s-a putut constata o oarecare inhibiţie a CORUPŢIEI LA NIVEL ÎNALT datorată în principal schimbării puterii şi presiunilor exercitate de Preşedintele României – Traian Băsescu.
Se constată încă o reacţie de respingere, uneori chiar dură, din partea instituţiilor puterii judecătoreşti, împotriva iniţiativelor guvernamentale sau preşedinţiale de înlăturare de la conducerea justiţiei a magistraţilor corupţi sau aserviţi vechii puteri.
5. ADEVĂRUL despre Revoluţia din Decembrie 1989, dar şi a celor care au urmat acesteia, – mineriadele -, a fost şi este ascuns cu grijă de Centrul de putere constituit după Decembrie 1989.
Asasinatele colective, distrugerile de bunuri, instigările la violenţă a unor grupuri de cetăţeni împotriva altora, au reprezentat mijloace tipice regimului bolşevic totalitar de înăbuşire a oricărei tentative a populaţiei de a readuce în conştiinţa publică, CARACTERUL ANITICOMUNIST AL REVOLUŢIEI şi de coagulare a unor exponenţi ai cetăţenilor angajaţi în Revoluţie într-un CENTRU DE PUTERE capabil să lupte cu loialitate pentru împlinirea OBIECTIVELOR – IDEALURILOR REVOLUŢIEI ROMÂNE din DECEMBRIE 1989.
JUSTIŢIA, PROCURATURA, POLIŢIA şi SERVICIILE SECRETE reorganizate sub controlul exclusiv al CENTRULUI DE PUTERE constituit după Decembrie 1989, au blocat timp de 18 ani orice tentativă de a scoate la lumină probele care îi încriminau pe cei vinovaţi ca AUTORI, INSTIGATORI sau COMPLICI ai asasinatelor, vătămărilor şi distrugerilor comise cu ocazia acelor evenimente şi care de cele mai multe ori s-au ascuns şi se ascund în spatele unor funcţii sau demnităţi de rang înalt în ierarhia puterilor statului.

II. Este VITALĂ pentru viitorul democratic al ROMÎNIEI recunoaşterea necesităţii adoptării LEGII LUSTRAŢIEI, ca premisă pentru DECOMUNISTIZAREA ROMÂNIEI pe calea unui PROCES AL COMUNISMULUI.
Aşa cum este consemnat în Pct. 1 al prezentei DECLARAŢII, deturnarea sensului ANTICOMUNIST AL REVOLUŢIEI şi acapararea PUTERII de către un grup de exponenţi ai vechiului regim comunist, reprezintă principala CAUZĂ care împiedică reaşezarea statului român pe baze cu adevărat democratice.
Controlând toate pârghiile puterii statului, foştii activişti P.C.R. – U.T.C. şi acoliţii lor au conceput şi adoptat O ORDINE CONSTITUŢIONALĂ (ordine de drept) ANACRONICĂ, DESUETĂ, au instaurat haosul legislativ, au jefuit averea publică constituindu-şi propria OLIGARHIE FINANCIARĂ, au dezvoltat CORUPŢIA la nivelul POLITICII DE STAT, au generat şi au organizat o ECONOMIE DE PIAŢĂ ANARHICĂ, OLIGARHICĂ, INHIBATOARE considerată ca fiind NEFUNCŢIONALĂ. Astfel, s-a blocat orice şansă ca ROMÂNIA să se dezvolte ca un STAT DE DREPT – DEMOCRATIC, guvernat de o ORDINE CONSTITUŢIONALĂ (DE DREPT) POZITIVĂ, compusă din LEGI DREPTE, ECHITABILE, care să corespundă aspiraţiilor majorităţii cetăţenilor şi COMPATIBILĂ cu LEGISLAŢIA EUROPEANĂ.
În aceste condiţii, este clar şi fără echivoc faptul că nici un program de reformă, oricât de bine gândit, nu are nici o şansă de reuşită, dacă nu este sprijinit de STRUCTURI DE PUTERE care să funcţioneze pe baza unei ORDINI CONSTITUŢIONALE (DE DREPT) POZITIVE. Ori, atât structurile de putere cât mai ales ORDINEA DE DREPT necesară, nu pot fi obţinute decât pe calea unei REFORME CONSTITUŢIONALE şi LEGISLATIVE PROFUNDE.
Aceasta nu va putea fi adoptată atâta timp cât principalele pârghii ale puterilor statului sunt controlate de exponenţii vechilor structuri P.C.R. – U.T.C. şi OLIGARHIA FINANCIARĂ constituită în jurul acestora.
Aceste structuri nu pot fi îndepărtate de la controlul pârghiilor puterii decât de o LEGE A LUSTRAŢIEI, care să limiteze vremelnic accesul foştilor activişti P.C.R.- U.T.C. şi acoliţii lor (magistraţi, procurori, poliţişti, înalţi funcţionari publici, demnitari) la funcţii şi demnităţi care presupun exerciţiul puterilor statului (legislativă, executivă, judecătorească).

III. Este VITALĂ REFORMAREA CLASEI POLITICE prin ADOPTAREA LEGII VOTULUI UNINOMINAL DIRECT fără liste de partid.
Problema cea mai profundă cu care se confruntă societatea românească este lipsa de încredere şi chiar ostilitatea faţă de clasa politică.
În acest sens referendumul pentru suspendarea Preşedintelui României a fost şi trebuie să constituie reperul prin care CLASA POLITICĂ ESTE OBLIGATĂ să CONŞTIENTIZEZE FAPTUL CĂ, POPORUL ROMÂN ESTE SUVERAN şi s-a săturat de minciună, şantaj, dezinformare, corupţie înaltă, dominată de demnitari protejaţi de legi speciale.
Referendumul pentru introducerea votului uninominal nu este un eşec, deoarece parte covărşitoare a celor care s-au prezentat la vot au spus răspicat „DA” adoptării unei LEGI A VOTULUI UNINOMINAL DIRECT.

Absenteismul de la vot este modul de exprimare şi lehamitea POPORULUI ROMÂN faţă de clasa politică dominată de OLIGARHI, NEPOTISM ŞI CLIENŢI AI INSTANŢELOR DE CERCETARE ŞI JUDECATĂ.
Modul de desemnare a candidaţilor pentru alegerile parlamentare sau locale, bazat APROAPE ÎNTOTDEAUNA pe criterii ce ţin de NEPOTISM clientelar, sau apartenenţă la OLIGARHIA FINANCIARĂ au propulsat în parlament sau consiliile locale cu precădere persoane şantajabile sau în majoritate care au probleme cu justiţia şi care, de regulă, şi-au cumpărat locurile pentru a profita de imunitatea funcţiei, sau pentru a influenţa adoptarea de acte normative în interes propriu sau de grup.
Depinzând de conducerea partidului prin nominalizarea sau nu pe locuri eligibile, aceştia iniţiază şi adoptă acte normative în interesul lor sau dictate de conducătorii de partide, astfel ajungându-se în situaţii când:
- parlamentarii adoptă legi sau modificări de legi pentru a salva foşti sau actuali miniştri de răspunderea penală,
- miniştrii iniţiază sau adoptă hotărâri pentru a salva parlamentari de la aceeaşi răspundere penală,
- parlamentarii şi miniştrii iniţiază şi adoptă legi sau hotărâri pentru a-şi salva colegi care au încasat chirii ilegale sau pentru a-şi achiziţiona case de protocol cu prioritate şi la preţuri cu mult sub preţul pieţei, etc.

IV. Iată de ce ESTE VITALĂ adoptarea urgentă a LEGII LUSTRAŢIEI şi a LEGII VOTULUI UNINOMINAL DIRECT care ar avea următoarele efecte pozitive imediate:
a. Ar crea bazele adoptării urgente a unei reforme constituţionale şi legislative profunde care ar pune ţara pe picioare, determinând funcţionarea normală a instituţiilor statului.
b. Ar permite recuperarea unei mari părţi din averea publică devalizată, prin confiscarea averilor dobândite ilicit de către reprezentanţii OLIGARHIEI FINANCIARE TRANSPARTINICE.
c. Ar permite organizarea unei economii de piaţă funcţională în care regulile acestui tip de economie să fie respectate şi completate de concurenţa loială, iar împrumutul şi ajutorul de stat să fie utilizat cu respectarea strictă a normelor U.E.
d. Ar permite eliminarea CORUPŢIEI INSTITUŢIONALIZATE la nivel înalt şi inhibarea până la limite rezonabile a corupţiei mici şi mijlocii.
e. Ar permite definirea noţiunii de NIVEL DE VIAŢĂ DECENT, stabilirea criteriilor de apreciere a NIVELULUI de viaţă decent, garantat de art. 47 din Constituţie şi angajarea răspunderii celor desemnaţi să ia măsuri care să asigure nivelul de viaţă decent conform legii.
f. Ar permite eliminarea paleativelor legislative şi adoptarea de legi compatibile cu legislaţia U.E. în perspectiva adoptării Constituţiei Europene.
g. Ar permite primenirea clasei politice şi, treptat, ar limita şi chiar ar elimina accesul la demnităţi şi funcţii înalte a persoanelor corupte şi dependente de OLIGARHIA FINANCIARĂ, sau de vechea structură a P.C.R. – U.T.C.
h. Ar reduce aproape de zero posibilitatea adoptării de legi în interesul grupurilor de interese dominate de „băieţii deştepţi”.
i. Ar permite stabilirea adevărului în legătură cu violenţele şi distrugerile comise în Decembrie 1989 şi cu ocazia mineriadelor, identificarea şi tragerea la răspundere conform legii a autorilor, instigatorilor şi complicilor vinovaţi de uciderea şi rănirea gravă a mii de cetăţeni sau a distrugerilor materiale comise.
j. Ar permite îndepărtarea din JUSTIŢIE a judecătorilor şi procurorilor corupţi, aserviţi politic sau unor interese oculte, tributari sechelelor justiţiei comuniste dominată de abuz de putere şi nesocotire a drepturilor cetăţenilor şi înlocuirea lor cu magistraţi capabili să asigure FUNCŢIA DE BAZĂ A JUSTIŢIEI, aceea de GARANT AL RESPECTĂRII DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI ŞI A LIBERTĂŢILOR PUBLICE.
k. Ar permite declanşarea unui amplu PROCES DE DECOMUNISTIZARE A ROMÂNIEI, de eliminare a sechelelor comunismului şi de asanare morală a societăţii româneşti prin organizarea PROCESULUI COMUNISMULUI.
În acest sens există actul oficial, document de stat, respectiv „RAPORTUL COMISIEI DE CERCETARE A CRIMELOR COMUNISMULUI” adoptat exact acum un an de Preşedintele României, PRIN CARE SE CONSTATĂ FAPTUL CĂ: „Regimul comunist din România a fost ilegitim şi criminal”.
Acest fapt ar putea deveni posibil prin instituirea unui TRIBUNAL NAŢIONAL SPECIAL, cu atribuţii, obiective şi principii de funcţionare similare cu TRIBUNALUL DE LA NUREMBERG sau TRIBUNALUL INTERNAŢIONAL DE LA HAGA.
i. AR PERMITE APLICAREA PREVEDERII CONSTITUŢIONALE, CONFORM CĂREIA „NIMENI NU ESTE MAI PRESUS DE LEGE”.

Având în vedere prezenta
DECLARAŢIA PENTRU ROMÂNIA
a
BLOCULUI NAŢIONAL al REVOLUŢIONARILOR 1989 ROMĂNIA
la
MAJORATUL REVOLUŢIEI DIN DECEMBRIE 1989,
solicităm cetăţenilor României, întregii SOCIETĂŢI CIVILE, opiniei publice şi întregii clase politice,
să ia act de cele consemnate şi să sprijine cu toate mijloacele de care dispun iniţierea, adoptarea şi aplicarea măsurilor care se impun.

DACĂ NU NOI, CINE?
DACĂ NU ACUM, CÂND?

A D O P T A T Ă LA
CONGRESUL EXTRAORDINAR AL B.N.R. 1989
Bucureşti – PALATUL NAŢIONAL AL COPIILOR
18 Decembrie 2007

Publius Ovidius Naso

decembrie 18th, 2007

vultur regal la orizont.
cenuşa
îndiguitorului este dusă în rafale de vânt,
atrasă fiind de câmpul magnetic al unei iubiri de

început.

de niciun somn pângărită,
marea
aleargă încoace si-n colo
spre
al împăciuirii ţărm.

sfâşiere de stânci;
seminţe de fulgere risipite pe solzi argintii de ape;
soarele Sulmonei ochii pleacă, mângâiat doar de

tainicul dor.

coloane de aripi se deschid deasupra corabiei;
migraţia alcionilor inundă cerul;
talazuri-
răsturnate din amfora exilului,
îngustează drumul.

douăsprezece noduri la batistă,
douăsprezece suspine,
douăsprezece spaime
la pieptul poetului.

alungat de Imperiu,
vine pe intuneric,
pe drumuri cărunte
la
Pontul Euxin.
un astru strălucitor
are zidit
pe
frunte.

Janus, monument pentru un soldat aproape mort

decembrie 18th, 2007

am nevoie sa stiu gustul laptelui tau
cum tasneste el din ranile unui soldat
cum se prelinge glorios peste morminte
cum trec anii in reducere la neant
cum creste spicul inalt peste ogoare
cum se iteste floarea din pantoful ars de razboi
cum da vantul castanele jos, furtuna
cum scartie ancora, vela, farul, oasele prizonierului
casa, patul, mansarda, desenele dupa Breughel
regretele tineretii mele pierdute
cum picura ceata peste umerii poetului
cazuti si ei de atata zadar
privind in gol paharul cu lapte
si calimara seaca..

Şcoala Pedagogică de Fete

decembrie 18th, 2007

Mi-am citit în palmă.
Liniile se uneau şi se despărţeau
Într-un dans obscur.
Până la urmă dintre toate
Am ales-o pe cea mai scurtă:
De la Zalău la Cluj şi retur.
Meseşul mi se părea doar o glumă
Peste care zburam cu gândul
Ca peste o poartă înălţată în mine.
Dintotdeauna îmi doream
Să-i învăţ pe grauri să zboare
Cu ochii acoperiţi
Iar pe silabe să se despartă
Fără războaie de secesiune.
La şase le-am lăsat pe toate baltă
Şi am plecat la Opera Magna.
Ca o babă bănuitoare,
Catedrala mă pândea puritană.
M-am întors aproape la miezul nopţii.
Fluturii dormeau ghemuiţi în liliacul înflorit
Din faţa internatului de fete
Lângă ochiul mereu treaz al arbitrului
Care nu punea geană pe geană.
Joia îi invitam la balul şcolii
Pe băieţii de la Metalurgică;
Flăcăi cu palmele ca nişte lopeţi de catran.
Pe Radu îl iubea Ica Stăncel.
Eu nici nu îl băgam în seamă
Pe lunganul de Dorel Vişan.
Toamna aceea frumoasă a venit pe neaşteptate.
M-a surprins cu mâna într-o coşarcă de struguri.
Din boabele acelea aurii
Şi din apusurile care suspinau,
Povestea s-a extins dincolo de liniile din palmă.
Aproape uitate acum, abia se mai desluşesc.
Straturi, straturi, frunzele ruginite
Se vor fi aşezat peste urmele paşilor.
Nu le mai găsesc.

Dan David, Los Angeles, aprilie-01-2006.

AS VREA!

decembrie 18th, 2007

AS VREA

as vrea cu dor sa ma alinti
si-n brate calde tu sa ma cuprinzi.
cu soapte de dor sa ma invaluiesti
si mii de sarutari sa-mi daruiesti

as vrea sa fiu strigatul de fericire
ce-ti daruieste zambete divine.
as vrea sa fiu
eroul pe care tu-l slavesti,

as vrea sa fiu copacul
pe care tu-l rasfeti,
as vrea sa fiu pamantul
pe care tu pasesti.

tu,

esti suspinul,
fiorul,
esti geneza
din care ma nasc,
doar alaturi de tine.

RODICA

Focuri de arma curma viata unui cuplu de romani din Arizona!

decembrie 17th, 2007

Stirea potrivit careia, miercuri, 12 decembrie, 2007, in jurul orei 8:50, dimineata, un roman si-a impuscat mortal sotia in Glendale, Arizona a bulversat comunitatea din Phoenix la numai cateva ore dupa ce CNN a transmis aceasta veste intr-un mod destul de vag. Pe website-ul ziarului “Arizona Republic” insa informatiile deveneau din ce in ce mai concrete, pe masura ce stirea era actualizata tot la interval de cateva ore. Potrivit canalelor mediatice americane, Daniel Parasca in varsta de 37 de ani (nascut in Bistrita), a impuscat-o pe sotia lui, Gabriela Parasca, de30 de ani, (nascuta in Oradea) care tocmai divortase de el in urma cu trei luni. Cei doi au avut impreuna doi copii: o fetita de patru ani si un baietel de numai trei anisori. Tragedia s-a petrecut in momentul in care Gabriela a oprit masina in curtea gradinitei unde urma sa-i lase pe cei doi copii. La interval de cateva secunde, Daniel a parcat si el un Mitsubishi Lancer de culoare inchisa, din 2001 alaturi SUV-ul ei. In mai putin de un minut cateva gloante au fost descarcate prin geam vizand cu precizie capul femeii, care, se afla la volan, in masina ei, fiindt pronuntata moarta intr-un termen foarte scurt. In seara aceleiasi zile, Daniel si-a curmat viata folosind aceeasi arma, un pistol de mana de calibru mic si, potrivit politiei, a fost gasit mort intr-un tunnel aproape de rezindenta acestuia. Astfel, intr-o singura zi doi copii au ramas orfani de ambii parinti. Evenimentul de azi este deznodamantul unor conflicte pre-existente, nesolutionate. Daniel si Gabriela s-au cunoscut in Austria in urma cu cinci ani si in anul 2002 s-au casatorit in Oradea, orasul natal al Gabrielei (numele ei de fata a fost Ardelean). La aproximativ doi ani dupa casatorie, Daniel incepe sa o banuiasca pe sotia lui de relatii extraconjugale. Pe fondul acestor suspiciuni incep conflictele in familie. Cei doi apeleaza chiar si la consiliere, ocazie cu care i se recomanda sotului sa renunte la agresivitate iar sotiei sa sisteze orice legaturi cu amicii acesteia, pentru a-l convinge pe sot ca banuielile lui nu au fost intemeiate. In pofida acestor recomandari, starea conflictuala dintre cei doi continua si pe marginea unor certuri soldate cu violenta, Gabriela isi paraseste sotul, care continua cu reluctanta sa o urmareasca si sa se amestece in viata ei personala. In consecinta, in luna august, 2007, Gabriela, obtine un ordin de protectie temporar (restraint order) prin care curtea de justitie ii interzicea sotului sa se apropie de ea, de locuinta sau locul de locul ei de munca. Acele hartii insa s-au dovedit a fi incapabile sa-i pastreze viata. Conform curtii supreme de justitie din Phoenix, in luna septembrie, 2007, Gabriela Parasca si-a depus cerere de divort, fapt care a inrautatit si mai mult situatia. In dosarul de divort, Gabriela specifica faptul ca sotul se purta foarte urat cu ea si o batea chiar si in fata copiilor. Adevaratele motive care au dus la deteriorarea relatiei dintre cei doi, raman insa in continuare neelucidate. Cei care detin informatii (prieteni, apropiati) le au de la unul dintre cei doi. Ce putem sa observam noi, sunt doar efectele. In absenta unei investigatii minutioase, cauzele vor ramane in continuare necunoscute. Chiar daca gasim acte reprobabile usor de condamnat la adresa unuia, aceasta nu-l face pe celalalt nevinovat. Pe de alta parte, desi uneori unul dintre parteneri pentru a-si face legitim divortul in ochii opiniei publice joaca rolul de victima si lucrul care il poate duce la exasperare pe partenerul conjugal, totusi aceasta nu justifica recurgerea la acte de violenta sau de cruzime.
Mai multe amanunte cat si fotografii recente cu familia Parasca le puteti gasi pe website-ul recent creat in urma tragicului incident: www.ourgabriela.com
Octavian D. Curpas
Phoenix, Arizona

Viziunea teologiei ortodoxe asupra controversei creationism-evolutionism, Preot dr. Doru Costache

decembrie 17th, 2007

In lumea moderna, si poate chiar ceva mai devreme, teologia ortodoxa pare sa fi pierdut relatia cu spiritul traditiei Parintilor, cu criteriile constitutive acestei traditii. Faptul este evident in asumarea necritica a unor probleme si raspunsuri din afara contextului sau natural, fenomen denuntat de miscarea neopatristica – reprezentata de elita teologilor ortodocsi din secolul XX, de la parintii G. Florovsky si P. Florensky, trecand prin V. Lossky, P. Nellas si P. Evdokimov, pana la parintii J. Popovici si D. Staniloae – ca o adevarata captivitate babilonica.

Una din problemele straine de spiritul traditiei Parintilor, preluata totusi de teologia ortodoxa moderna, este aceea a judecarii raporturilor dintre stiinta si teologie prin grila reductionista a ideologiilor pe care toata lumea le cunoaste sub numele creationism si evolutionism. Privita critic, aceasta problema consuna cu alte propuneri ale cugetarii occidentale, cum sunt raporturile dintre credinta si ratiune, natural si supranatural etc., intelese ca relatii de adversitate.

Din capul locului, trebuie spus ca infrastructura teologica si mentala reprezentata de intelegerea tensionata a raporturilor amintite imediat mai sus nu se regaseste ca atare in teologia Parintilor. In primul caz, al relatiei dintre ratiune si credinta, teologia Parintilor descrie un raport sintetic, pentru care ratiunea este puterea analizei (care se poate exersa cu mai multa sau mai putina patrundere duhovniceasca, insa ramanand ceea ce e), iar credinta este puterea intelegerii teologice (un anumit mod al mintii, in care criteriile “autonome” sunt inlocuite cu cele “teonome”). Cele doua puteri coexista fara probleme, intr-o manifestare completa pe care sfantul Maxim Marturisitorul o numeste “ratiunea comparativa care priveste [lucrurile] teologic”. In al doilea caz, al raportului natural-supranatural, teologia Parintilor, departe de a afirma vreo ruptura de nivel, descrie o relatie sinergica, care, la nivelul comuniunii omului cu Dumnezeu, spre exemplu, implica faptul ca in orice progres – in cunoastere si desavarsire deopotriva – functioneaza un principiu al sinergiei; modelul, cum se va vedea infra, suporta extensie cosmologica.

Or, daca, pentru teologia ortodoxa, nu exista un conflict fiintial intre credinta si ratiune, intre natural si supranatural, nu exista motive puternice pentru abordarea relatiilor dintre credinta si stiinta sub semnul adversitatii.

Edificatoare, in acest sens, este observatia lui Claude Allegre ca, in vreme ce clerul occidental manifesta, in epoca renasterii, o ambigua reticenta fata de stiinta nascanda, refugiatii bizantini, clerici si teologi, priveau cu mult interes emergenta noului fenomen, sprijinind cercetarea.

Dincolo de aceasta observatie (trebuie sa recunoastem, putin familiara ortodocsilor insisi), teologia ortodoxa nu are motive pentru a se grabi catre imbratisarea sau respingerea unei anumite paradigme stiintifice.

Vladimir Lossky afirma ca, neavand preferinte filosofice, Biserica a utilizat mereu cu multa libertate filosofia/stiinta, in scopuri misionare (etosul acomodarii la exigentele unui context anume), fara a avea de aparat aceste adevaruri trecatoare. De aceea, spune el, nici cosmologiile moderne nu afecteaza in vreun fel adevarul fundamental descoperit Bisericii: teologia se impaca preabine cu orice teorie stiintifica despre univers, cu conditia ca aceasta din urma sa nu-si depaseasca limitele, incercand sa nege tot ceea ce se afla in afara campului sau vizual.

Aceasta situatie nu poate fi corect inteleasa daca nu se accepta faptul ca stiinta si teologia sunt doua apropieri diferite – si de aceea complementare – fata de realitate, ceea ce ramane de stabilit fiind planul/nivelul de realitate pentru care fiecare din ele da seama/este competenta. In acest sens, as vrea sa reamintesc faptul ca, vorbind despre conflict – in eseul “Stiinta si religie” -, Einstein afirma ca, intre cauzele acestuia, un loc de frunte ocupa tocmai depasirea competentelor. Atat stiinta, cat si teologia, au vrut mai mult decat li se cuvenea: cea dintai, legitimitatea interpretarilor sale reductioniste, recunoasterea caracterului obiectiv (un termen modern pentru ceea ce anticii considerau a fi ontologicul) al viziunii sale materialiste despre lume, iar cea de a doua dreptul de a descrie realitatea, din nefericire prin apelul necritic la cunostintele antichitatii.

Or, stiinta trebuie sa se limiteze la a cerceta, la a descrie lumea, la explicatii, uzand de instrumentarul sau teoretic si tehnologic, lasand teologiei posibilitatea de a interpreta modelele propuse, din perspectiva revelatiei divine. Vocatia stiintei este descrierea, nu hermeneutica (realizata de obicei, ideologic, in numele \”luminilor\” ratiunii autonome), iar a teologiei interpretarea, nu cercetarea (desfasurata, sub numele creationismului stiintific, in numele unei iluzorii stiinte biblice; voi incerca sa arat, ceva mai jos, ca o asemenea stiinta nu exista). Asa incat, in privinta raportului dintre o anumita stiinta si discursul teologic, este vorba, cel putin din perspectiva celui din urma, de a incerca translarea mesajului teologic din contextul vechii paradigme in cel nou, nu de a accepta sau nega acea anumita stiinta.

Un cadru comprehensiv pentru relatiile dintre stiinta si teologie. Aspecte hermeneutice

De cele mai multe ori, cand este vorba de a transla mesajul teologic din categoriile antice, in care Parintii si-au configurat discursul, in cele moderne, ale contextului imediat, apar extremisme, cum sunt inventarea consonantelor unde nu exista (concordismul, eventual gen new age) si vederea dezacordurilor unde acestea sunt doar aparente (lectura literala a Bibliei si a Parintilor).

Trebuie spus ca aceste doua solutii nu aduc nici un serviciu cauzei, i.e., perspectivei dialogului. Nici una din ele nu-i in stare sa refunctionalizeze, spre exemplu, relatarea biblica despre creatie, ca punct de sprijin pentru acest dialog. Metoda pe care incerc sa o propun porneste de la premisa ca stiinta si teologia sunt doua demersuri autonome in cunoastere, al caror raport autentic nu este nici acela de a se contrazice, nici acela de a se confirma reciproc. Problema nu-i de a le pune de acord sau dezacord, ci aceea de a stabili si de a respecta competenta fiecareia, potrivit modelului propus de Einstein.

Din perspectiva teologiei, cercetarea stiintifica produce un material pe care cea dintai il poate utiliza ca vehicul pentru a ajunge la mintea celor ce traiesc conditionati de descrierea stiintifica a realitatii. Utilizarea datelor stiintei este necesara teologiei Bisericii pentru ca nu se poate investiga un comportament oarecare fara a chestiona caracteristicile paradigmei culturale ce determina un asemenea comportament.

In aceste conditii, pentru a ramane in aria deja amintita, referatul biblic asupra facerii lumii si omului trebuie circumscris cu mare atentie, deopotriva cu libertate duhovniceasca, renuntand la prejudecata ca acesta propune o descriere stiintifica a faptelor. Din punctul traditiei Bisericii- care este factorul resemnificarii diverselor texte ce alcatuiesc Scriptura, exprimat prin chiar ordonarea lor in canon (potrivit unor criterii exclusiv eclesiale), fapt ce implica o detasare de sensul istoric si literal al celor relatate -, textul a fost graitor pentru oamenii primei antichitati, apoi, in transcrierea elenistica (operata de Parinti), relevant pentru crestinii primelor veacuri, si ramane la fel de graitor pana azi. Asa incat chiar caracterul conjunctural (pe care oricum interpretarea literalista il ignora, fapt ce indica o oarecare si ciudata dependenta fata de ideea kabbalista a Torei vesnice) al redactarii referatului despre creatie este un aspect secundar fata de mesajul eclesial.

Pentru o apropiere evlavioasa, trebuie sa se tina seama de faptul ca Scriptura foloseste un limbaj iconic, poetic, imprumutand metafore si imagini mitice curente in acea vreme (din sensibilitatea semitica, din gandirea chaldeeana si din cea egipteana), limbaj care trebuie descifrat cu atentie, in ambianta Duhului Sfant – in care a fost redactat si resemnificat (2 Pt 1, 20-21) -, pentru ca mesajul sa poata fi redat inteligibil omului zilelor noastre, fara tradarea sensului originar. De asemenea, un limbaj sacral, care nu poate fi abordat riguros prin hermeneutica moderna atee (“demitologizanta”) ori prin investigatia stiintific-literala. Literalismul creationistilor de astazi, spre pilda, e semnul mai curand al idolatrizarii literei decat al cunoasterii Scripturii. Un asemenea literalism este la fel de inadecvat – in privinta resemnificarii eclesiale a textelor – ca si criticismul istorizant al interpretarilor liberale.

Orice lectura ad litteram a Bibliei este riscanta, Sfantul Pavel atentionand ca, in vreme ce litera ucide, “duhul”/sensul ascuns in trupul ei este cel ce da viata (2 Co 3, 6). Parintii Bisericii, in comentariile asupra acestui text, au facut distinctie intre haina culturii antice, procedand la o noua “intrupare a Cuvantului”, de data aceasta in haina culturii elenistice. Ceea ce inseamna ca duhul/mesajul acestui text (si al oricarei predicari evanghelice, cum s-a descoperit in ziua Cincizecimii) este exprimabil prin posibilitatile oricarei culturi (ceea ce implica: si ale culturii stiintifice moderne).

Din alt unghi, se poate spune ca Sfintii Parinti au facut distinctie intre limbajul “trupesc” al Scripturii, potrivit unor oameni “trupesti”- cum observa Hrisostom despre evreii din vremea lui Moise -, si mesajul, sensul care se exprima prin acesta, la care au acces cei tari in credinta, care si-au curatit mintea de intiparirile patimilor si au scapat de servitutile unei culturi autoidolatre. Remarcam, la Parinti, o atitudine paradoxala fata de Scriptura: de o parte, respectul datorat unei realizari inspirate, divino-umane, rezultat al intalnirii dintre Duhul Sfant si elita umanitatii, sfintii, iar de alta o mare libertate fata de text, care este numai simbol al adevarului. Evident, in hermeneutica patristica se manifesta o alta intelegere a inspiratiei Bibliei decat in cercurile care idolatrizeaza litera.

O abordare literala poate conduce fie catre conflictul cu reprezentarile stiintifice de acum (in ideea ca Biblia expune o stiinta “vesnica” despre lume si om), fie spre ideea ca referatul creatiei e doar una din variantele cosmogoniilor mitice. In cazul celei de-a doua posibilitati, interpretul trebuie sa ia in calcul faptul ca textul se serveste de limbajul mitic doar pentru a vehicula o viziune religioasa radical innoita. In privinta primei posibilitati, interpretul trebuie sa fie atent la informatia referatului, care – construita prin intreteserea “stromatica” a trei perspective diferite (concentrica, simetrica si functionala) – dovedeste o mare libertate fata de orice criteriu istoric de expunere.

Doar intelegand aceste aspecte se poate proceda la o noua translare a mesajului teologic despre cosmogeneza (si antropogeneza), de data aceasta din categoriile antice in cele ale culturii stiintifice moderne. Pentru aceasta operatie, interpretul trebuie sa fie conectat atat la spiritul mesajului teologic cat si la tendintele stiintei de la un moment dat. Or, intre interpretarea teologica a universului si reprezentarea stiintifica exista diferente vizibile.

Cosmologia teonoma a Bisericii Rasaritului nu se aventureaza in ipoteze despre inceputul si miscarea universului, cum se intampla in stiinta; ea porneste de la un dat divino-uman, de la spiritul referatului biblic (i.e., de la revelatie), de care nu poate face abstractie cand angajeaza dialogul cu teoriile cosmologiei stiintifice. Lupta teologiei insa nu-i aceea de a impune o anumita descriere a realitatii, ci o anumita interpretare, evident teologica si teleologica (dinspre si inspre Dumnezeu), a acesteia.

Interesanta este atitudinea Sfantului Vasile cel Mare, care, in veacul al patrulea, a interpretat referatul biblic despre facerea lumii din perspectiva teoriilor cosmologice ale timpului sau. Utilizand sau numai referindu-se la fizica vremii sale, sfantul a constatat diverse contradictii, care l-au determinat sa nu se ataseze de vreuna din aceste teorii, desi a interpretat Facerea dinspre paradigma antica a universului inchis, static si supraetajat (in acest context, incercarile moderne ale unor teologi ortodocsi, cum e cazul parintelui Serafim Rose, de a contrapune viziunea vasiliana celei stiintifice de azi, implica o mare neatentie, sfantul neavand intentia polemizarii cu o paradigma necunoscuta in vremea sa…).

Sfantul spune: “Multe au grait filosofii eleni despre natura, dar nici una din ideile lor n-a ramas neclintita si nerasturnata; totdeauna ideile celui de-al doilea au surpat ideile celui dintai, asa ca nu mai este nevoie sa le vadesc eu desertaciunea. E indestulatoare combaterea unora de catre altii”.

Din aceasta perspectiva, ceea ce are de facut teologia astazi e nu sa se implice in discutarea punctuala a diverselor paradigme cosmologice, ci sa vorbeasca omului contemporan utilizand imaginea curenta si general-acceptata despre univers (o lume uriasa, deschisa, in miscare), renuntand la imaginea antica (o lume inchisa, supraetajata si statica), nefamiliara omului de acum.

Tocmai pentru ca Parintii au indraznit sa transpuna mesajul teologic al creatiei in alta haina decat cea semitica, trebuie spus ca nici interpretarile patristice – dependente de contextul cultural al vremilor – nu pot fi luate ad litteram, ca solutii pentru provocarile stiintei de acum. Teologia trebuie sa repete azi lectia Parintilor, observa parintele Dumitru Staniloae, nu sa repete ceea ce au spus acestia la vremea lor, in contextul unor paradigme disparute.

Cand e vorba de a evalua corect sensul literei, metoda eclesiala este cea mystagogica (“initiere in taina”). Mystagogia, fara a constitui un cumul de invataturi, este un cadru interpretativ, o metoda descifrativa, singura aceeptata de Sfintii Parinti (aceasta metoda nu poate fi confundata cu diversele sale expresii, cum sunt literalismul si alegorismul). In esenta, aceasta metoda presupune doi pasi.

Mai intai, pornind de la premisa ca orice lucru (Scriptura, creatia, omul) este alcatuire dihotomica (litera-duh, vazut-nevazut, trup-suflet), cere o mare circumspectie fata de capacitatea imediata de a discerne – pentru a limita discutia la Biblie – sensul literei. Primul pas este unit, asadar, cu smerenia mintii, fapt ce impune purificarea omului, ca act prealabil oricarui exercitiu contemplativ. Abia initiind drumul despatimirii, interpretul trece la “despicarea literei” (cum spune sfantul Grigorie Teologul), la privirea dincolo de litera, la depasirea acesteia pentru aflarea sensului situat in miezul ei de taina. Aici, pentru a fi sigur ca nu este prada inselarii, el trebuie sa verifice “duhul” pe care l-a aflat (exigenta exprimata in 1 In 4, 1-3), apeland la criteriile ultime ale constiintei eclesiale: comuniunea, divino-umanitatea si indumnezeirea (acestea trei sunt, de asemenea, elementele structurii launtrice a Bisericii). Abia acum, consolidat, interpretul poate proceda la intoarcerea catre litera, la privirea literei dinspre “duhul” acesteia, restituind literei singurul sens (practic, substanta hristologica a textului) compatibil cu experienta si credinta Bisericii lui Hristos.

Mystagogia depaseste atat literalismul cat si alegorismul (acestea raman legitime eclesial numai ca expresii ale aplicarii metodei mystagogice, nicidecum in cazurile in care sunt intelese ca alternative ale acesteia). Metoda teologiei ortodoxe traditionale, cand e vorba de a dialoga in termenii unei paradigme anume, e cea selectiva, de asumare critica a interpretarilor stiintifice – dupa sensul indicat de Sfantul Vasile (pe urmele marelui Clement din Alexandria) in Omilia a XXII-a. Catre tineri, 2, metoda aplicata magistral in Omiliile la hexaemeron -, care nu presupune nici abdicarea de la sensul Scripturii si nici o atitudine de refuz fata de stiinta. O metoda care evita ideea conflictului ireductibil, dar care nici nu cauta cu orice pret corespondente.

Metoda selectiva presupune, cum am mai afirmat, utilizarea conceptiilor stiintifice de la un moment dat ca vehicul pentru mesajul revelat, in efortul de intelegere aprofundata si de expunere conjuncturala a acestuia. Recuperarea si aplicarea imediata a acestei metode este solicitata azi, pe de o parte, de lipsa adecvarii la context a mesajului ortodox, cu implicatii pentru eficienta predicarii (daca Biserica este trimisa catre “toate neamurile”, inseamna ca ea are o datorie si catre comunitatea oamenilor de stiinta, si catre cei ce nu cred, pretextand o anumita intelegere a stiintei), pe de alta de necesitatea depasirii crizei relatiei omului modern cu lumea (problema ecologica).

Utilizarea metodei selective este motivul principal pentru care cosmologia ortodoxa nu a cunoscut, la intrarea in modernitate, conflictul cu stiinta, cum s-a intamplat in apus, unde teologii au vazut in cosmologia antica o philosophia perennis, ultimul cuvant pentru interpretarea Bibliei. In acest context, trebuie spus ca disputa stiintei nu-i cu Scriptura, ci cu o teologie care a inteles Scriptura gresit. Identificand mesajul Bibliei cu o anumita paradigma culturala, teologia a ucis “duhul”, lasand a se intelege ca, pentru a fi crestin, trebuie sa traiesti in trecut: atitudine complet opusa mesajului Scripturii si Liturghiei. Liturghia, care este adevarata exegeza a Scripturii, pentru ca repeta neincetat taina intruparii Cuvantului (prima parte este dedicata proclamarii, cea de a doua gustarii Cuvantului intrupat), interzice orice intoarcere in trecut, care ar avea alt motiv decat acela de a invata o lectie pentru acum si aici, asa cum interzice orice intoarcerere spre viitor care ar avea alt motiv decat acela de a invata o lectie pentru acum si aici.

Oricum, solutionarea conflictului amintit pare azi mai aproape decat oricand, teologia, pe de o parte, revizuindu-si afirmatiile si intorcandu-se la revelatie – cum a fost aceasta articulata dogmatic (antinomic sub aspectul continutului, paradoxal sub aspectul formei) de Biserica, in urma filtrarii inspirate de catre Parinti, dar nu asa cum a fost exprimata, in haina culturii antice (haina care este numai un simbol incarcat de revelatie, nu insasi revelatia) -, iar stiinta, pe de alta, renuntand la triumfalismul secolului XIX si optand pentru o privire apofatica (din momentul in care nu s-a mai multumit cu analiza, ci cauta intelegerea si semnificatia lumii), taina esentei create fiind la fel de insondabila precum aceea a fiintei dumnezeiesti, spre care trimite neincetat.

Tensiunea dispare astazi treptat, cel putin cosmologii incercand o abordare metafizica a realitatii pe care o cerceteaza, renuntand la pretentia certitudinilor de neclintit si recunoscand ca modelele stiintifice nu pot da seama de ansamblul realitatii, ramanand simple aproximatii. Fizicianul Jean-Pierre Lonchamp afirma ca azi devenim tot mai constienti de limitele stiintei. Orientata spre actiune, stiinta a permis descoperirea extraordinarului dinamism launtric al unei energii generatoare de structuri din ce in ce mai complexe, culminand in creierul si spiritul uman. Stiinta descrie, partial, aceasta evolutie, dar e incapabila sa ne ofere semnificatia acesteia ori sa raspunda intrebarilor pe care umanitatea si le pune dintotdeauna: ce suntem? de unde venim? incotro ne indreptam?.

Apare din ce in ce mai des ideea complementaritatii domeniilor. Daca pana de curand se vorbea de spatii bine delimitate ale stiintei, filosofiei, artei si religiei (mitul contextului, in limbaj popperian), acum se acrediteaza ideea ca diversele domenii se acopera reciproc, ceea ce le lipseste inca fiind limbajul comun. Postmodernismul cauta o viziune integrativa (metadiscursul) si un limbaj universal (metalimbajul) – o “limba a pasarilor”, in termenii lui Andrei Plesu -, intr-un demers transdisciplinar, care sa poata da seama de toate nivelurile de realitate, fara reductionismele bine-cunoscute ale stiintei clasice.

Stiinta, responsabila, prin atitudinea anterioara, pozitivista, pentru “insensibilitatea metafizica” a multor contemporani, cum observa Christos Yannaras, pare sa devina un nou ferment spiritual. Cred ca, astfel intelese, stiinta si teologia nu mai pot fi privite ca adversare.

Scurta istorie a conflictului. cu o privire asupra mentalitatii occidentale

Istoria culturala a occidentului crestin incepe cu fericitul Augustin; o descifrare a infrastructurii si tendintelor acestei culturi fara o prealabila (chiar sumara) initiere in gandirea teologului african pare imposibila. De asemenea, cunoasterea principalelor repere ale gandirii augustiniene este importanta pentru intelegerea cauzelor care au condus, in lumea moderna, la conflictul dintre stiinta si teologie.

Neoplatonist prin formatie (numeroase elemente din sistemul plotinian se regasesc la el tale quale), dar influentat si de stoicism, de unde a preluat conceptia despre ratiunile seminale, Augustin, preocupat de afirmarea transcendentei si omnipotentei lui Dumnezeu, a postulat ca acesta e Cauza prima si creatoare a lumii, punctul fix in jurul caruia se misca universul. Lumea, perfecta dintru inceput (o afirmatie prin care Augustin vroia sa combata opinia maniheilor ca lumea este fundamental rea), se misca in virtutea impulsului exterior initial si a ratiunilor imanente, fara sa existe o implicare directa a lui Dumnezeu in aceasta miscare. Precum in cazul lui Origen, imobilitatea era un atribut al lui Dumnezeu, in timp ce caracteristica lumii era miscarea, vazuta insa de aceasta data a fi buna, conforma naturii (spre deosebire de conotatiile pesimiste pe care miscarea le avea atat in plotinism cat si in origenism). Din cauza accentului pe atotputernicia divina si dorind, poate, sa scape de sechelele trecutului sau maniheic, Augustin a ajuns sa afirme insa ca universul a fost creat nu doar in stare de perfectiune, ci si dintr-o data. El ignora cu buna stiinta referatul biblic, care descrie o desfasurare in trepte a facerii si in care se descopera sinergia Creatorului cu miscarea fiintei create.

Aceste cateva repere permit intelegerea fondului dualist al acestei cugetari, prin dualism intelegand nu numai discernerea diferentei dintre Creator si creatie, ci mai curand o perspectiva separationista, in virtutea careia universul pare o realitate autonoma fata de Dumnezeu.

Solutia dualista a lui Augustin s-a impus definitiv in crestinismul apusean, desi a suferit in timp unele modificari. Cert e ca “dualismul instinctiv” al teologilor occidentali a determinat conceperea unei distante din ce in ce mai mari intre Dumnezeu si cosmos, intre invizibil si vizibil, expresia clasica a acestei distantari fiind separatia scolara intre Dumnezeul necreat si creatie prin introducerea unui etaj intermediar: gratia, supranaturalul creat.

Metoda scolastilor pare a fi fost aristotelismul (spun pare pentru ca, la Aristotel, fizica deborda in metafizica), insa, departe de a reduce distanta dintre spirit si materie, dintre Dumnezeu si lume, teologii medievali afirmau autonomia celei din urma, fara ca aceasta sa implice si opozitia ireductibila a celor doi termeni ai relatiei. Gratia supranaturala creata perfectioneaza lumea vazuta (directie ce avea sa fie radicalizata in conceptul protestant sola gratia), insa pentru scolasti acest fapt era vazut in sensul ca supranaturalul potenteaza autonomia universului fata de Dumnezeu.

Foarte importanta, pentru aceasta discutie, observatia ca teologia romana a pastrat pana acum ideea interventiei indirecte a lui Dumnezeu in creatia sa, fapt evident in conceptul cauzelor secunde, vehiculat de Catehismul Bisericii Catolice: “Dumnezeu nu daruieste fapturilor sale doar existenta, ci si demnitatea de a actiona ele insele, de a fi cauza si principiu unele pentru altele si de a conlucra in felul acesta la implinirea planului sau”; “Dumnezeu actioneaza in toata actiunea creaturilor sale. El este cauza prima care lucreaza in si prin cauzele secunde”.

Textele citate demonstreaza o preocupare pentru articularea Creatorului cu faptura, dar este evident faptul ca nu-i si o incercare reusita. Intr-o analiza atenta, se observa ca nu exista nici o explicatie despre modul in care Dumnezeu poate sa actioneze in interiorul creatiei sale. Este, posibil, o urmare a faptului ca, de la Augustin, teologia occidentala nu a inteles ratiunile divine drept structuri informatice – situate in egala masura in Logos si in creatie, cum afirmase deja sfantul Atanasie; sau ca energii, cum a precizat, aristotelic, mai tarziu sfantul Maxim – prin care Dumnezeu se articuleaza cu lumea, ci in sensul unor modele exterioare fiintelor, actionand prin “cauzalitate exemplara”.

La alt nivel, se poate spune ca este o urmare a faptului ca Occidentul nu a construit si o cosmologie a facerii prin Logos, ci doar una a facerii din nimic.

Modernitatea antiscolastica s-a prevalat de afirmarea distantei imaginate de teologia scolastica, adancind prapastia si excluzand (deistic) orice atingere intre Dumnezeu si univers, intre supranatural si natural, pentru ca, in cele din urma – in numele ideii universului infinit si al ideii evolutiei intamplatoare -, sa renunte cu totul la ipoteza divina in interpretarea lumii. Dr. Alexandros Kalomiros observa ca, de fapt, ceea ce a permis ateismului uzurparea conceptului evolutiei si utilizarea acestuia impotriva credinteia fost lipsa de libertate a crestinilor fata de prejudecatile stiintei antice, i.e. imobilismul. Ceea ce inseamna ca, de fapt, nu-i vorba de un conflict imediat intre stiinta si teologie, ci intre doua viziuni asupra lumii, doua ideologii.

Eliminarea lui Dumnezeu din discutie era o consecinta fireasca a dualismului ontologic si a celui epistemologic (teoria scolastica a dublului adevar – exista un adevar al credintei si unul al ratiunii-, teorie zamislita in laboratorul gandirii dualiste medievale), pentru care inteligibilul se afla situat in afara sensibilului: inteligibilul (in sens antic) este de competenta credintei, sensibilul (la fel de antic) ramane de competenta ratiunii.

Deismul, in directa linie, a exclus orice relatie a lui Dumnezeu si a credintei cu lumea concreta/fenomenala. In aceeasi linie, Descartes, situandu-si zeul doar ca origine, limitand posibilitatea prezentei Creatorului in Univers dupa aducerea acestuia la fiinta, a elaborat celebrul sau dualism, potrivit caruia res cogitans si res extensa sunt complet separate si, consecutiv, investigabile pe cai/cu metode complet diferite.

Pozitia modernitatii este, dincolo de pretentia intemeierii stiintifice, la fel de filosofica precum cea scolastica, optand, prin reactie fata de supranaturalismul medieval, pentru materialism: universul si viata sunt doar materiale, materia este vesnica, organizarea acesteia realizandu-se numai prin cauze inerente, printr-un principiu al determinarilor pur intamplatoare. Potrivit acestei ideologii materialiste (evolutionismul), la nivel fizic si biologic deopotriva, totul s-ar explica printr-o dinamica naturala a cosmosului. (Acelasi Kalomiros arata ca nu s-a ajuns la controversa dintre creationism si evolutionism decat prin ignorarea Scripturii si a naturii, atat de catre oamenii de stiinta cat si de crestini.)

Nerezolvarea multumitoare a raportului dintre atotputernicia divina si miscarea lumii in teologia occidentala, problema dublata de prezumtia moderna ca universul infinit nu poate avea vreo legatura cu Dumnezeu, se afla la originea reticentelor de azi ale unor oameni de stiinta fata de teme ca aceea a creatiei. Cert e ca, in modernitate, s-a ajuns, de la imaginea universului static, proprie antichitatii si evului mediu occidental – reprezentare de care se mai ataseaza ideologii creationismului stiintific -, la conceperea universului in miscare, in expansiune, deschis, supus transformarilor. Trecerea de la “nu se misca pentru a nu se strica ordinea prestabilita” la “se schimba pentru ca se misca”. Oricum, noua paradigma permitea eliminarea teologiei (atasata nejustificat culturii antice in care Sfintii Parinti si-au imbracat mesajul despre lume si om) ca partener credibil pentru investigarea realitatii.

In fata privirii reductioniste a stiintei teologizate, teologia occidentala a replicat prin elaborarea creationismului, pentru care originea si miscarea lumii erau explicate exclusiv prin cauze supranaturale si in care universul, inchis, nu era privit ca eveniment dinamic. Conflictul era declansat, teologia discreditandu-se pe masura ce stiintele avansau in descrierea universului. Singura viziune comuna creationismului si evolutionismului este aceea a unei lumi incapabile de progres calitativ, supusa inexorabil declinului (mitul antic al succesiunii varstelor, pentru creationism) si entropiei (principiul al doilea al termodinamicii, pentru evolutionism), viziune incompatibila cu chipul lumii desavarsite, descris in Apoc. 21-22.

Astazi, desi atat teologii cat si oamenii de stiinta isi reconsidera pozitiile, descoperind ca intelegerea implica dialogul si o constiinta a complementaritatii, continua sa se manifeste si opinii mature (sau chiar interesate in continuarea conflictului), cum sunt evolutionismul politizat al curentelor marxiste (lumea goala de sens, de vreme ce pare ca o istorie indelungata a universului exclude principial prezenta activa a lui Dumnezeu) si creationismul stiintific (care vrea sa demonstreze cu orice pret ca universul este mult mai nou decat afirma datele actuale, ca si cand intr-un cosmos recent ar fi mai mult loc pentru Dumnezeu).

In vreme ce evolutionistii au tendinta de a ignora argumentele care indica incompletitudinea teoriei evolutiei, creationistii tind sa propuna, prin fortarea textului biblic (si a marturiilor patristice), o tehnologie creatoare de factura mitologica.

Diagnoza realizata de Sfantul Vasile asupra teoriilor cosmologice ale vremii sale, pe care o redau imediat mai jos, e relevanta si pentru conceptia moderna/atee despre lume. De asemenea, pentru o cale autentic traditionala de raportare a teologiei la rezultatele cercetarii stiintifice.

“Acesti filozofi, necunoscandu-l pe Dumnezeu, n-au pus la temelia crearii universului o cauza rationala, ideile lor despre facerea lumii fiind concluziile nestiintei lor initiale despre Dumnezeu. De aceea unii [...] au alergat la ipoteze materialiste, atribuind elementelor lumii cauza crearii universului; altii si-au imaginat ca natura celor vazute este formata din atomi, [...] corpi indivizibili ce se unesc si se despart unii de altii succesiv, ducand astfel la nasterea si distrugerea fiintelor [...]. Necredinta in Dumnezeu [...] i-a inselat si au spus ca universul e fara conducere si fara ordine, fiind purtat de intamplare”.

Singura pretentie a teologiei este aceea de a nu se incerca o interpretare a lumii fara Dumnezeu; ea nu are si vocatia de a descrie intr-un anumit fel universul, cum opineaza partizanii creationismului. Teologia occidentala mai noua incearca sa depaseasca premisele culturii dualiste, care au condus la acest conflict si care inca il mai sustin. Spre pilda, in viziunea lui Jürgen Moltmann, insistenta teologiei vechi pe relatia cauzala dintre Creator si creatie se afla la originea conflictului dintre creationism si evolutionism, promovand imaginea separationista a unor raporturi exterioare intre Dumnezeu si univers. Moltmann considera ca distinctia vechi-testamentara – ceruta de contextul panteist in care traiau evreii- intre Dumnezeu si lume, care avea rostul de a elimina orice interpretare a lui Dumnezeu in termenii lumii si de asemenea orice interpretare a lumii ca divina, a fost inteleasa in apologeticele moderne ca pretext pentru procesul caracteristic european al secularizarii si implicit pentru implinirea visului(la fel de european) de exploatare eficienta a resurselor naturale, de dominare a lumii in locul lui Dumnezeu.

Ceea ce impune azi revizuirea ideii occidentale despre raporturile dintre Dumnezeu si creatie este degradarea radicala a mediului inconjurator, rezultat al absentei unei perspective a complementaritatii domeniilor.

“O doctrina ecologica a creatiei implica un nou mod de a gandi despre Dumnezeu. Centrul noii viziuni este recunoasterea prezentei lui Dumnezeu in lume si a prezentei lumii in Dumnezeu”. Pentru Moltmann, e vorba de regasirea acelei “intelepciuni a creatiei”, pierduta de occident dar pastrata in rasaritul crestin, in Bisericile Ortodoxe, intelepciune care poate oferi “cele mai importante idei spre revolutionarea atitudinii noastre fata de natura, de care astazi e atat de vitala nevoie”.

Solutia propusa de teologul reformat, chiar daca insolita pentru obisnuintele teologiei clasice occidentale, nu-i o noutate pentru Biserica; mai mult, marcheaza intoarcerea la sursele crestinismului patristic, spre perspectiva paradoxala a transcendentei si a prezentei lui Dumnezeu in creatie, care presupune de la bun inceput depasirea separatiei filosofice spirit-materie (natural-supranatural). Prezent prin Duhul sau in creatie, Dumnezeu sustine si imprima lumii structura unei comuniuni, a unei armonii dinamice.

Fata de problema amintita, teologia are in acest moment sarcina de a se intoarce la adevaratul sens al credintei biblice, afirma Moltmann: “prin Duhul sau cosmic, Dumnezeu, Creatorul cerului si al pamantului, e prezent in fiecare din fapturile sale si in comunitatea creatiei din care acestea fac parte. [...] Dumnezeu nu-i numai Creatorul lumii. El este de asemenea Duhul universului. Prin potentialitatile Duhului, Creatorul se implica in fapturile pe care le-a zidit, le anima, le tine in viata si le conduce spre viitorul imparatiei sale”.

E o perspectiva a spiritualitatii si a finalitatii creatiei, dincolo de abuzurile si lipsa de sens acuzate de modernitate. In aceste conditii, conflictul dintre stiinta si teologie, dar mai ales opozitia celor doua ideologii, creationismul si evolutionismul, raman semne ale ignorantei, ale atasamentului pentru o paradigma filosofica ce s-a dovedit a fi nu doar falsa, ci si contraproductiva.

O perspectiva ortodoxa asupra conflictului creationism-evolutionism

Cosmologia biblica, in lumina gandirii Sfintilor Parinti, am mai spus, exclude orice unilateralitate, asa incat nu poate fi judecata prin grila occidentala a rupturii natural-supranatural. Dumnezeu este cel care a creat din nimic si a zidit (organizat) universul, dar organizarea creatiei nu s-a facut nici dintr-o data, nici prin eludarea miscarii fapturilor, miscare desfasurata potrivit ratiunilor intiparite de Logos in creatie (dupa cum intruparea Cuvantului a insemnat asumarea firii umane intregi, pentru ca Dumnezeu nu lucreaza decat prin cel ce lucreaza, observa sfantul Maxim; cf. Ambigua, 2). Dumnezeu a creat viata, insa i-a dat si acesteia puterea – nu in sensul occidental al autonomiei, de vreme ce lumea este sustinuta de el prin prezenta proniatoare/energiile divine – unei miscari proprii (aceasta trebuie inteleasa, cel putin in viziunea unor Parinti cum sunt sfintii Grigorie al Nyssei si Maxim Marturisitorul, in sensul unui proces de actualizare a potentelor lumii). De altfel, toate fapturile \”participa la Dumnezeu\” prin faptul ca exista si se misca. Aceasta perspectiva, spune dr. Kalomiros, se poate numi evolutiva (dar nu intr-un inteles ateu).

Ceea ce permite o asemenea viziune este intelegerea operei creatoare ca expresie a unui plan anterior, care stabileste ca toate etapele, registrele si fiintele din univers sa fie anticipat conforme ultimei stari a creatiei. Sfantul Maxim observa ca Dumnezeu creaza contempland in Hristos imaginea finala/desavarsita a lumii. Acestea-s motivele pentru care Dumnezeu, intervenind prin ceea ce s-ar putea numi un miracol continuu (pe care minunile nu fac decat sa-l reveleze ochilor nostri, altfel neputinciosi sau pur si simplu neobisnuiti cu experienta contemplativa) – nu in sensul de suspendare a ordinii naturale, ci de revelare a starii eshatologice a universului-, nu exclude miscarea si libertatea creatiei.

Sfantul Vasile evidentiaza maniera complexa in care Dumnezeu, prin cuvintele/energiile sale, sustine fertilitatea naturala (conceputa si daruita tot de el) a creatiei:

“Gandeste-te la cuvintele lui Dumnezeu care strabat creatia! Au inceput de atunci, de la facerea lumii, si lucreaza si acum, mergand mai departe, pana la sfarsitul lumii. [...] “Sa scoata pamantul suflet viu!”. Aceasta porunca a ramas statornica in pamant si nu inceteaza sa stea in slujba Creatorului. Unele vietati sunt aduse la existenta prin nastere din cele care existau mai inainte, iar altele si acum se nasc chiar din pamant” (Omilii la hexaemeron, 9, 2). In Cuvantul sau apologetic la hexaemeron, sfantul episcop al Nyssei vorbeste de eficienta poruncilor dumnezeiesti, prin care Cuvantul “pare de-a dreptul innascut in fapturi”.

Cele doua afirmatii indica prezenta activa neintrerupta a Cuvantului creator in univers, asa incat e de inteles ca textul Facerii trebuie luat in sensul unei paradigme a modului in care Dumnezeu lucreaza permanent in creatie, nu in sensul unui illo tempore in care lucrarea dumnezeiasca era complet diferita de ceea ce se petrece acum in univers.

Nu-i vorba nici de o ordine statica, nici de o miscare producatoare a dezordinii. Paradoxul cosmic sau ceea ce stiinta de acum observa in starile de complexitate (pe care noile sesizam ca ordine si dezordine in acelasi timp), era numit deja de Sfintii Parinti stabilitate mobila si mobilitate stabila. Parintii afirma ca organizarea lumii si miscarea acesteia se savarsesc din initiativa (Dumnezeu le “cheama la fiinta pe cele ce inca nu sunt”; Rm 4, 17) si cu aportul divin, manifestat prin energiile necreate, dar in convergenta cu puterea naturala a fapturilor. Se observa legatura interna dintre facere si pronie, expresii ale atotputerniciei divine.

Cred ca solutia Parintilor rasariteniar fi usor de receptat azi de cosmologi (mai putin de antropologi, care nu au asumat inca nici directiile noii cosmologii), care cauta inca sa se eschiveze doar pentru ca nu au fost obisnuiti cu un Dumnezeu Atotputernic si Atottiitor in acelasi timp, adica imuabil si transcendent, dar si in miscare iubitoare spre lume. Un Creator care, fiind Atotputernic, s-a autodeterminat la slabiciune, cum spune deseori sfantul Pavel (1 Co 1, 27), la acomodarea cu posibilitatile limitate ale universului, actionand prin acestea.

Sfantul Atanasie descrie pe de o parte inconsistenta lumii (imagine familiara celor mai multi dintre noi, impusa de principiul heisenbergian al incertitudinii, versiunea ontologica), pe de alta implicarea permanenta a Creatorului, care se face voluntar si iubitor substrat al lumii, spre dainuirea si sporirea acesteia: “vazand [Dumnezeu] ca toata firea creata e, prin ratiunile sale, curgatoare si pe calea dezarticularii, ca sa nu patimeasca ea aceasta si pentru a nu se retopi universul in inexistenta, dupa ce le-a facut pe toate prin Cuvantul sau vesnic si a dat consistenta zidirii, n-a lasat-o sa fie purtata si clatinata de firea ei si amenintata sa recada in nimic, ci, fiind bun, conduce si stabilizeaza creatia intreaga prin Cuvantul sau, care e si el Dumnezeu, asa incat, luminata prin conducerea, prin purtarea de grija si prin conservarea ei in ordine de catre Cuvantul, sa poata dura statornic”.

Prapastia uriasa dintre necreat si creat este depasita prin coborarea energetica a Dumnezeirii spre lume si prin urcusul rational al acesteia spre Dumnezeu. E un raport mult mai complex decat cele descrise de creationism si evolutionism.

Parintele prof. Dumitru Popescu observa diferenta acestei viziuni fata de perspectivele occidentale: “Aceasta cosmologie teonoma se distanteaza si de creationism, si de evolutionism. Nu poate accepta nici creationismul, care considera ca lumea a fost perfecta din momentul crearii, intrand in conflict cu evolutionismul, si nu accepta nici evolutionismul, fiindca acesta considera ca lumea se dezvolta prin ea insasi, fara legatura cu Dumnezeu. Cosmologia teonoma depaseste aceste doua tendinte prin conceptia despre procesul de creatie continua, care are obarsia in creatia de la inceput, prin care Dumnezeu a scos lumea din neant, si se incununeaza cu creatia finala, cand totul se transforma in Hristos, ca Logos Creator si Mantuitor, intr-un cer nou si un pamant nou. Aceasta creatie continua e posibila doar in masura in care Creatorul pastreaza o legatura interna cu universul prin energiile necreate si aduce lucrurile la existenta prin ratiunile lor interne la timpul potrivit, dupa intelepciunea sa”.

Este o viziune care se intemeiaza pe conceptia sfantului Atanasie despre ratiunile divine ale lumii, situate deopotriva in Dumnezeu si in fapturi, conceptie reluata de sfantul Grigorie Teologul, care afirma ca ratiunile fiintelor au fost preelaborate de Logos, dar ca acestea se activeaza in timp.

Cosmologia contemporana dezbate doua opinii privind isotropia expansiunii cosmice: istoria universului e determinata de un set de conditii prestabilite, sau de conditii ce apar, imprevizibil, in timp?

Perspectiva creatiei continue, a cosmologiei teonome – cu intemeierea patristica evocata – depaseste dilema, afirmand in egala masura o conditionare prestabilita si o activare secventiala a conditiilor.

De asemenea, daca logosul este in fenomenal, daca inteligibilul este structura launtrica a sensibilului (cum spune sfantul Maxim), teoria dublului adevar pierde legitimitatea, iar conflictul stiintei cu teologia inceteaza. E ceea ce a intuit si profetic afirmat parintele Pierre Teilhard de Chardin.

Pentru sfantul Maxim, in spiritul hotararii dogmatice a sinodului al IV-lea ecumenic (Chalcedon, 451), modelul si motorul sinergiei puterii lui Dumnezeu si a fortelor cosmice este unirea ipostatica a celor doua naturi, divina si umana, in Hristos. Dupa cum cele doua naturi pastreaza in Hristos vointa si energia proprie, manifestandu-se mereu teandric, tot astfel, desfasurarea lumii se realizeaza printr-o convergenta a energiilor create si necreate (in care se regaseste “asimetria” modelului hristologic: divinul precede si copleseste creatul, fara a-l anula).

Principiul sinergiei este indispensabil creatiei, care nu se poate sustine doar prin sine, si de aceea e intensificat in Iisus Hristos, care “a realizat iconomia privitoare la noi in mod teandric”, manifestandu-se deodata printr-o lucrare divina si umana. Hristos nu reprezinta un caz exceptional, pentru ca in vietuirea lui pamanteasca discernem implinirea sensului intregii creatii, inceputul generalizarii modului teandric la scara cosmica. Textul maximian din Qu. Thal. 60 sugereaza faptul ca realizarea sinergiei intre creat si necreat solicita o prealabila – si potentiala – constitutie teandrica, sinergia intensificand-o.

Mobilitatea lumii nu e nici rea (ca in origenism), nici autonoma (cum se crede azi); cum spune Yannaras, “materia lumii e energie. Universul este eveniment energetic activat dinamic”, avand “un scop pentru care este pus in miscare evenimentul lumii”.

Aceasta convergenta a energiilor necreate si create este posibila intrucat lumea, intemeiata rational si spiritual, are sens si miscare teocentrica. Orice separatie intre materie si spirit, intre vazut si nevazut e depasita prin afirmarea articularii interne intre Dumnezeu si creatie, implicand un Dumnezeu viu, care “a intrat in fiinta tuturor celor din lume”, punand “toate partile ei in armonie unele cu altele si a facut un tot armonic, corespunzator si de acord cu el”.

Principiul sinergiei exclude explicatiile reductioniste furnizate de creationisti si de evolutionisti. Ceea ce inseamna ca o teologie ortodoxa intemeiata traditional nu poate simpatiza cu supranaturalismul ideologiei creationiste (dupa cum, desigur, nici cu naturalismul ideologiei evolutioniste).

Cateva elemente pentru interpretarea referatului biblic despre creatie

Fiind evident ca piatra de scandal in relatiile dintre teologie si stiinta (mai ales dintre ideologiile care le paraziteaza pe acestea, ma refer la creationism si, respectiv, evolutionism) este textul biblic al Facerii, consider necesar sa atrag atentia asupra unor dificultati ale textului, a caror ignorare conduce spre ratarea sansei unei interpretari corecte, adecvate canonului eclesial. Pe scurt, este vorba de faptul ca acest text nu are intentia unei descrieri stiintifice a lumii.

Structura textului e foarte complexa. Desi la prima vedere este vorba de o istorie a creatiei, referatul biblic (mai precis, prima versiune, desfasurata intre 1, 1 si 2, 4a) nu propune o cronologie riguroasa, relatand evenimentele facerii prin intreteserea unor perspective diverse: paralelista/simetrica, concentrica/reductionista si functionala/teleologica. Indraznesc a spune ca, de fapt, prima intentie a textului nu vizeaza cosmogeneza, ci promovarea unei noi teologii; facerea lumii si a omului au functia de argument pentru aceasta noua teologie. Trecerea de la politeism la monoteism nu era posibila fara o noua cosmologie si mai ales fara o noua antropologie.

Textul din Gn 1 este evanghelia unei noi teologii (fata de teologiile politeiste ale paganilor pe care evreii ii cunosteau), in care Dumnezeu se recomanda printr-o cosmologie, o geologie, o biologie si o antropologie, care, familiare omului, au functia de argumente pentru unicul Dumnezeu (cu aceeasi intentie, Dumnezeu i se descopera lui Moise ca fiind Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacov, patriarhii fiind acum cartea de vizita a Creatorului; Ex 3, 6) Asadar, o istorisire, nu o istorie; o teologie, nu o stiinta.

Excluderea oricarei pretentii stiintifice a textului e si mai evidenta in a doua versiune (care incepe cu 2, 4b), care plaseaza omul inainte de viata (in dezacord literal cu imaginea primeiversiuni), intarind impresia ca mesajul se adreseaza unui om ce trebuie vindecat de politeism (i.e., adorarea stihiilor) prin infatisarea sa, abrupt, fata-in-fata cu Dumnezeu.

Ordinea “zilelor” creatiei este mai mult logica, desfasurata potrivit unor principii libere de factorul cronologic, urmarind sa afirme planul si implicarea directa a lui Dumnezeu in aducerea la existenta si in organizarea universului. Acesta este motivul pentru care Parintii insista ca “Dumnezeu este cel care le face si le preface pe toate si le ordoneaza pe toate dupa voia lui”. De asemenea, acesta-i motivul pentru care atentioneaza ca “nu trebuie sa vorbesti de facerea cerului si a pamantului ca despre o intocmire realizata de la sine, cum si-au inchipuit unii, ci ca de o lucrare cu cauza la Dumnezeu”. Aceasta sustinere a Parintilor nu implica insa si o descriere a manierei in care Dumnezeu lucreaza. Viziunea antropomorfist-manufacturiera despre lucrarea lui Dumnezeu abuzeaza de metaforele textului- despre al caror regim voi vorbi imediat mai jos – in timp ce Parintii arata ca asa cum stim ca Dumnezeu exista, fara a sti cum este el, tot astfel stim ca Dumnezeu lucreaza, dar nu stim cum.

Daca miza textului e teologica, evident ca – in indiferent ce paradigma stiintifica – demersul teologic ramane unul interpretativ, nu explicativ (descriptiv).

Intreg referatul biblic e construit in imagini simbolice, in analogii luate din experienta cotidiana a evreilor din vremea lui Moise. Chiar termenul zi este folosit nu pentru a desemna un timp de douazeci si patru de ore, cum s-a crezut multa vreme (si cum mai sunt ispititi a crede unii creationisti de spirit augustinian), ci, prin comparatie cu ziua de munca, pentru a indica prezenta divina activa: tot ce exista este lucrat de Dumnezeu! Cu alte cuvinte, termenul zile nu desemneaza unitati temporale (structuri cronologice), fiind o metafora, rezultatul aplicarii unei analogii existentiale.

Scriptura, fiind un intreg indivizibil (nu doar pentru ca Biserica a stabilit canonul, ci si pentru coerenta sa interna, data in inspiratia Duhului Sfant), e guvernata de aceleasi principii in toate partile si straturile sale. Astfel incat, daca Hristos – care este norma interna si externa a Scripturii- vorbeste in parabole si metafore, care sunt structural analogii existentiale, acelasi regim il are si textul Facerii, o parte manifestand tot ceea ce este intregul (cf. sfantul Maxim Marturisitorul, Mystagogia, 1).

Termenul zi este utilizat in acelasi regim cu expresia “pamant netocmit si gol”, care vorbeste despre starea universului dinaintea organizarii facand apel la experienta egipteana a evreilor: universul era, mai inainte de organizare, asemenea desertului egiptean, infertil si inconsistent, caracterizat de moarte si instabilitate (de vreme ce nisipul nu rodeste iar vantul schimba mereu arhitectura dunelor).

Aceasta intelegere a “zilelor” devine motivul cel mai puternic pentru ca miliardele de ani pe care le numara stiinta sa nu-l sperie pe teolog si sa nu mai para o lipsa de evlavie fata de atotputernicia divina. Ziua de munca vorbeste de un Dumnezeu care-si afirma demnitatea si puterea prin chenoza, prin coborarea in posibilitatile/slabiciunile creatiei, cum a procedat si spre mantuirea acesteia.

Faptul ca-i vorba de zile de munca este indicat si de structura quasi-identica a celor sase etape ale facerii: (1) Dumnezeu porunceste prin Cuvantul atotputernic si toate se fac; (2) Creatorul isi evalueaza opera, vazand ca este buna si frumoasa, conforma gandului sau despre ea; (3) faptura primeste un nume, adica i se descopera sensul si functia; (4) in cazul fiintelor vii, acestea sunt binecuvantate, adica primesc puterea dezvoltarii si inmultirii prin participare la puterea Creatorului; (5) finalul “si a fost seara, si a fost dimineata”, indicand dinamica dezvoltarii universului potrivit planului dumnezeiesc elaborat mai inainte de a fi lumea.

Complexitatea structurala a textului Facerii reclama prudenta. Orice interpretare a referatului biblic, chiar cu mijloacele stiintei, impune o atitudine apofatica, o rezerva, asa cum chiar taina creatiei lui Dumnezeu impune. Tocmai libertatea acestui text fata de orice intentie stiintifica permite articularea perspectivei pe care o ofera cu orice paradigma stiintifica (in masura in care aceasta este, la randul sau, libera de ideologiile nihiliste si atee).

Doar citita eclesial inceteaza Scriptura a mai fi casus belli. Lumea trimite mereu catre Ziditorul sau, iar Scriptura, intrupare a Cuvantului, trimite neincetat catre cel ce vorbeste constiintei omenesti prin ea; de aceea, investigatia teologica nu poate ramane niciodata la nivelul descrierii lumii, cum nu poate ramane in idolatrizarea literei, fiind chemata sa inteleaga realitatea (a fapturii si a Scripturii deopotriva) prin cunoasterea Cuvantului Creator.

Revenind cu minte, cu intelepciune la spiritul traditiei eclesiale – ceea ce implica: renuntand la raspunsurile prefabricate de teologia occidentala -, teologia ortodoxa are sansa nu numai de a se redescoperi pe sine, ci si aceea de a se dezvalui culturii contemporane ca partener serios pentru dialog, in efortul conjugat pentru intelegerea lumii in care traim.

Preot dr. Doru Costache

www.crestinortodox.ro

Ancheta in legatura cu livrarea ilegala de rachete Iranului

decembrie 17th, 2007

Procurorii Departamentului National Anticoruptie au deschis o ancheta in legatura cu livrarea ilegala de rachete Iranului. Fostul consilier prezidential Marius Oprea a fost deja audiat in acest caz prezentind documente care demonstreaza existenta unor negocieri oficiale, copii din contractul incheiat.si anexe ale acestuia care demonstrau planificarea unui grafic al livrarii echipamentelor necesare pentru dotarea a doua regimente cu rachete sol-aer. Statul român se angaja inclusiv sa instruiasca militarii iranieni pentru a sti sa foloseasca acest tip de rachete. Din aceste documente reiese ca 7,39 milioane USD era costul efectiv al echipamentelor militare, restul pina la 8,9 milioane USD fiind cheltuieli de instruire ale militarilor iranieni.

http://www.gardianul.ro/2007/12/07/dosar-c58/exclusivitate_dovada_afacerii_arme_pentru_iran_-s105712.html

Legea nr.39 / 13 decembrie 1990 privind infiintarea, organizarea si functionarea Consiliului Suprem de Aparare al Tarii, stabileste acestuia functia de a aproba programele de perspectiva privind inzestrarea cu tehnica militara a fortelor armate si decizia de a livra peste hotare, tehnica din dotarea armatei. Responsabilitatea autorizarii operarii mijlocele adecvate si a transportului echipamentelor militare din Romania este clar specificata de legislatia romaneasca. Decretul nr. 688 din 28.12.1973 – privind reglementarea activitatii de zbor in spatiul aerian al Republicii Romania – Regimul de zbor in spatiul aerian al Republicii Romania este inca in vigoare si la articolul 8 Decretul 688 specifica: “ pentru zborurile aeronavelor straine in spatiul aerian al Republicii Socialiste Romania in scopul executarii unor transporturi de trupe, tehnica militara, armament si alte materiale militare, ministerele si alte unitati socialiste care primesc sau organizeaza asemenea actiuni, sint obligate sa obtina aprobarea comandamentului suprem al Fortelor Armate ale Republicii Socialiste Romania presedintele Consiliului Suprem de Aparare al Tarii). Numai dupa obtinerea acestei aprobari se procedeaza la darea autorizarii de survol, conform prevederilor art.6”.
Contractul cu Iranul a inceput sa fie derulat in primele luni ale anului 1996, dupa care a fost sistat datorita embargoului la care a fost supus Iranul. Ultima livrare pe ruta Teheran a fost efectuata pe 29.09.1996 cu un avion IL-76 ukrainian inmatriculat UR-76730 operat de compania aeriana Miravia si incarcat la platforma militara a Bazei 90 Transport de la Otopeni. Din motive necunoscute, ca urmare a schimbarilor provocate de rezultatul alegerilor din toamna lui 1996, la inceputul anului 1998 noii guvernanti au decis reluarea livrarii pina la epuizarea lui. La data de 21.02.1998 seria transporturilor cu rachete pentru Iran a fost reluata prin inchirierea unei aeronave tip AN-12, inmatriculata UK 11369, avind indicativul UZB 3509/3510, care a aterizat la Baza 90 Transport Otopeni de unde a plecat incarcata cu armament. MApN a emis Acordul de survol nr. 0009/02.1998 scopul zborului inscris in document fiind: transportul componentelor de racheta ale “Arsenalului Armatei”. Zborul a beneficiat de aplicarea “Procedurilor de tratare a zborurilor speciale in sistem C.F.M.U.” elaborata si aplicata in comun de Statul Major General al M.Ap.N. si A.A.C.R. De altfel au fost identificati in operarea acestui zbor indicatori de statut: STS/STATE, (care codifica un transport prioritar, datorita faptului ca beneficiarul este unul din elementele Sistemului National de Aparare) si STS/PROTECTED, (care implica confidentialitatea transmiterii oricarei informatii despre zborul in cauza). Ca si aplicarea HG-711/ 05.09.1995 prin care Baza 90 Transport fusese declarata punct vamal. A urmat pe 28.02./01.03.1998 un alt zbor operat tot pe platforma militara de la Otopeni, de o mai veche cunostinta din 1996, compania MIRAVIA. Avionul liberian B-707, inmatriculat EL-JNS avea ca aeroport inscris in banda de evidenta a controlului traficului aerian Teheran (OIII-in codificarea aeronautica) si numarul de programare militara acordat de MApN: 8663, tipic pentru un transport special. Seria livrarilor de rachete a continuat pe 23.03.1998 tot cu AN-12 inmatriculat LZ-BFD apartinind companiei bulgare Air Sofia si s-a oprit dupa un scurt-circuit aparut in cazul operarii din 16/17.04.1998 cu un avion IL-76 inmatriculat UR-UCA operat tot de Air Sofia. Sub amenintarea dezvaluirii intregii tarasenii, autoritatile romane au inscenat in acest caz o presupusa contrabanda cu tigari (devenit cazul “Tigareta 2”) si la o saptamina dupa decolarea avionului au aruncat in presa un fax “anonim”. A urmat cercetarea penala si judecatoreasca de tip Gestapo cu persoane maltratate, arestate si condamnate, desi nu exista nici azi vreo proba ca ar fi avut o legatura cu traficul de tigari sau cu cel de arme. Cum a fost posibil asa ceva in Romania?
Recent ziarul ZIUA a publicat in premiera un protocol incheiat in 1998 intre Ministerele Justitiei, Internelor, SRI, SIE, Ministerul Public si cel al Finantelor, prin care s-au pus bazele unei grupari de politie politica – intitulata pompos Grupul Operativ Central (GOC). Jurnalistii au demonstrate ca aceast GOC a functionat din greu emitind planuri de masuri. Acest grup ultra-secret, infiintat in timpul regimului Constantinescu, a fost puternic finantat, a primit mina libera sa incalce legea sub pretextul declarat al combaterii criminalitatii organizate si coruptiei. In grup au fost capacitati ofiteri din conducerea serviciilor secrete si magistrati (unii inrolati in ascuns dinainte de 1989 in serviciile secrete) cu misiunea de a realiza “trimestrial sau la ordin”, in mod legendat, adica sub acoperire, supravegherea, filajul, “surprinderea si inregistrarea audio video a conduitei functionarului public in exercitiul functiunii”. Conform protocolului “pentru asigurarea dovedirii faptelor si a inregistrarii probelor vor fi utilizate, cu autorizarea procurorului, mijloace tehnice de fixare si interceptare a comunicatiilor, din dosarea UM 0962 sau atrase de la SRI si SIE, se vor realiza legende, jocuri si combinatii operative, efectuarea de acte premergatoare si luarea de masuri procedurale. Aceste activitati se vor desfasura cu caracter de continuitate si vor fi analizate lunar la sediul Grupului Operativ Central de reprezentantii institutiilor implicate in actiune”. Acest protocol a insemnat in practica oficializarea politiei secrete, cu scopul a se ascunde cu usurinta o mare escrocherie de rang inalt, inscenind altor persoane o fapta inexistenta, fabricindu-se probe ca au fost filate, si ascultate, in “scop preventiv”. Faptul ca nici o institutie a statului (ministerele enumerate si serviciile secrete implicate), nu a declarat ca protocolul din 1998 a fost anulat, dovedeste ca respectivul grup functioneaza mai departe, excluzind orice control al autoritatii judecatoresti si lasind la latitudinea serviciilor secrete si procurorilor aserviti inscenarea filajului si a interceptarilor imaginare, fara mandat, conform celor stipulate in clauzele protocolului. Desi prin legile de organizare si functionare a Justitiei, obliga pe toti magistratii sa dea declaratii ca nu lucreaza sub acoperire pentru vreun serviciu secret, (sub sanctiunea indepartarii din Magistratura in caz de depistare a unui magistrat-ofiter acoperit), pana in prezent nu exista nici un caz de magistrat verificat pe acest aspect. Declaratiile lor, atitea cite sunt, zac la CSM, institutie care nu s-a invrednicit cu nici o verificare. Nu mai este pentru nimeni un secret ca multi procurori, in special de la sectia Parchetelor Militare si mai recent de la DIICOT, lucreaza cu “marfa” oferita de serviciile secrete si ca, in cele mai multe cazuri, abuzul comis este premeditat. Cei implicati, ale caror nume apar in Protocol, se prefac ca sunt loviti de amnezie sau bagatelizeaza amanuntele importante si sustin ca nu mai stiu nimic. Printre cei care apar in protocol se numara semnatarii: Valeriu Stoica, fost ministru al Justitiei, Mircea Criste, fost Procuror General al Romaniei, Gavril Dejeu, fost ministru al Internelor, Costin Georgescu, fost sef al SRI, Catalin Harnagea, fost sef al SIE, si Decebal Traian Remes, fost ministru al Finantelor. Daca cei enumerati mai sus au fost semnatarii Protocolului, in cuprinsul acestuia sunt enumerati si cei care l-au format si condus: Mircea Zarie, actual adjunct al sefului DNA; fostul secretar de stat la Interne Liviu Popescu si generalii Nicolae Berechet, Anghel Andreescu. Cea mai surprinzatoare declaratie fata de acest protocol a fost cea data de fostul presedinte al Romaniei, Emil Constantinescu, care a sustinut ca nu stie nimic despre acest protocol. Procurorul Mircea Zarie a declarat ca s-au instumentat dosarele grele pe baza datelor adunate de grup, iar chestorul Nicolae Berechet de la Interne ne-a declarat ca acest grup ar functiona in continuare.
Documente care evidentiaza care a fost adevarul, despre abuzurile si inscenarile comise, depre adevaratii vinovati din cazul “Tigareta 2” sau mai bine zis “Arme romanesti pentru Iran” gasiti in detaliu pe coloana din stinga a paginii: http://www.myspace.com/val2002

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Nota:
Documente aflate la http://www.myspace.com/val2002:
-07-12,….– sunt documentele din Gardianul ale lui Marius Oprea care atesta existenta contractului si derularea lui
-1196876838- documentul publicat de Ziua, emis de Grupul Operativ Central
-17- ultima livrare de rachete din 1996
-q567.b3- document emis de ministrul Transporturilor la sugestia MApN cu scopul stergerii urmelor transporturilor anterioare
-3.M. progrEL-JNS-banda progresiva a controlorilor de trafic Romatsa pt. zborul din 28.02.1998 a avionului EL-JNS. Se observa Teheranul ( OIII ) si nr. Programare militara : 8663
- 3.O.nr_progr_mil_IL-76- banda progresiva a controlorilor de trafic Romatsa pt. zborul din 16/17.04.1998 ( Tigareta 2 ), se observa numerele de programare militara 8929 si 8964
-4.T.UZB5.- banda progresiva a controlorilor de trafic Romatsa pt. zborul din 21.02.1998 indicativ UZB-3509, avion AN-12, imnatriculat UK11369 cu nr. Progrmare militara : 8683
- 4.O.UZB3. acordul de survol emis de MApN pentru avionul AN-12, imnatriculat UK11369, din care se observa ce anume transporta
- 4.N.UZB2. fax de solicitare catre MApN si nu Autoritatii Aeriene Civile Romane pentru a autorizarea zborului pentru avionul AN-12, imnatriculat UK11369, conform prevederilor Decretului 688. Se observa detaliul ca intra in spatiul aerian al Romaniei gol ( F-ferry ) si iese din spatiul aerian al Romaniei plin si nu cu orice incarcatura ( M-military ).

La TOHU se joue de l’hiver! – Musiques du monde aux rythmes ensoleillés

decembrie 17th, 2007

Bonjour à toutes et à tous,

J’ai le grand plaisir de vous annoncer l’apparition du magazine Terra
Nova dans une nouvelle formule graphique.

On vous invite à la lecture, avec nos meilleurs voeux pour le Nouvel An.

http://www.terranovamagazine.ca

Felicia Mihali

Rédactrice en chef
TERRA NOVA Magazine
www.terranovamagazine.ca

****

La TOHU se joue de l’hiver!
Musiques du monde aux rythmes ensoleillés

Au programme : Yousy Barbara Ruiz, La loi des cactus, Oztara & Roberto López Project Montréal, le 11 décembre 2007 – Janvier se terminera sous le soleil à la TOHU avec une série de 4 spectacles de musiques du monde aux rythmes ensoleillés et festifs. Se succèderont dans la salle circulaire de la TOHU, la salsa enlevante de Yousy Barbara Ruiz le vendredi 18 janvier; les rythmes chauds de la formation La loi des cactus le samedi 19 janvier; la folle musique festive du groupe Oztara le vendredi 25 janvier; et l’univers musical irrésistible du Roberto López Project le samedi 26 janvier. Une belle façon de réchauffer les froides soirées d’hiver!
YOUSY BARBARA RUIZ
Le vendredi 18 janvier 2008, à 20 h
Étoile montante à Cuba, la Cubaine d’origine et Québécoise d’adoption Yousy Barbara Ruiz est souvent comparée à la légendaire Célia Cruz par sa voix inoubliable et sa présence élégante. Gagnante du Festival de la chanson latino-américaine en 2005 (Ottawa), elle est accompagnée sur scène par des musiciens hors pairs. Elle enchaîne jazz, salsa, merengue, rumba et guaracha : des rythmes chauds, pour un déhanchement assuré!
www.showcaseyourmusic.com/barbararuiz
www.reverbnation.com/barbara
LA LOI DES CACTUS
Le samedi 19 janvier 2008, à 20 h
La loi des cactus est un groupe formé de cinq jeunes musiciens qui se sont donnés le mandat de faire danser et bouger les foules. Nul ne peut résister à leurs musiques contagieuses, vibrantes et leurs rythmes chauds reggae, ska et latins. Des refrains accrocheurs, d’heureuses mélodies de trompette, une énergie inépuisable… Une formation qui a du piquant, une machine à festoyer!
www.laloidescactus.com
OZTARA
Le vendredi 25 janvier 2008, à 20 h
Sur des airs de guitare, d’accordéon, de contrebasse et de percussions, Oztara s’envole vers une douce folie, empreinte de voyage, de liberté, d’humour et d’engagement. Laissez-vous emporter par la folle musique festive de ce groupe fanfardesque qui déplace de l’air! Que la fête commence, et qu’elle ne s’arrête jamais!
www.oztara.net
ROBERTO LÓPEZ PROJECT
Le samedi 26 janvier 2008, à 20 h
Roberto López Project est un orchestre polyculturel qui rassemble un arsenal de rythmes et de couleurs sonores afin de créer un univers musical des plus surprenants. Puissant et mélodique, le style Nu Afro Latin mélange la musique afro-colombienne et afro-cubaine jusqu’au hip-hop urbain, au boogaloo, au jazz et à la musique électronique… Toutes s’harmonisent ensemble dans un cocktail pétillant.
www.robertolopez.ca
www.myspace.com/robertolopezproject
LAISSEZ-PASSER GRATUITS
Laissez-passer gratuits offerts en primeur, deux semaines avant chaque spectacle, aux résidants du quartier Saint-Michel, et une semaine avant chaque spectacle pour les résidants de l’île de Montréal à la billetterie de la TOHU au 514 376-TOHU (8648). Les places sont limitées, faites vite!
POUR SE RENDRE À LA TOHU : 2345, rue Jarry Est (angle d’Iberville)
Métro Jarry (autobus 193 – Est)
Métro d’Iberville (autobus 94 – Nord)
INFORMATION : Tél.: 514 376-TOHU (8648)
Sans frais : 1 888 376-TOHU (8648)
www.tohu.ca

Piete de capital in formare, bancile in directie gresita

decembrie 17th, 2007

Recent-derulatul IPO, in care bancile romanesti au acordat investitorilor credite negarantate in valoare de circa 500 mil. euro pentru a subscrie in cadrul ofertei Transgaz, denota imaturitatea sistemului bancar romanesc. Aceste credite, gajate numai de valoarea actiunilor cumparate cu ele, multe pe termen mediu si lung, invita bancile la pierderi in cazul in care pretul Tranzgaz va cadea in secondary-trading.

Diferenta intre un repurchase “repo” agreement convertibil intr-un credit garantat, forma normala de operare pentru IPOuri si formula actuala de finantare a subscrierilor se bazeaza pe o exuberanta irationala cum ca pretul Tranzgaz se va ridica dupa IPO. In realitate, pretul este si asa ridicat, ratia PE a utilitatilor pe pietele mature fiind mai redusa.

Se pare ca principalul vinovat de aceasta aiureala este chiar divizia bancara a grupului Raiffeisen, o fosta banca cooperatista de liga secunda, care si-a finantat IPO ul derulat de propria divizie de capital cu 300 MM scrisori de garantie, un conflict de interese interzis in SUA, care duce la sustinerea artificiala a pretului IPOului si iluzia de aparenta suprasubscriere.

Astfel nu este de mirare interesul in continuare redus al fondurilor de pensii americane fata de piata de capital din Romania, acestea fiind in cautare de siguranta!

Pentru calibrarea sistemului financiar romanesc, este nevoie de licentierea urgenta a examenelor Agentiei Americane de Actiuni si Instrumente Derivate (NASD) si in Romania, Seriile 7, 63 si Seria 24 pentru manageri, aceste examene tratand aceste aspecte peste ocean incepand din anii ’40, si de impunerea regulilor continute de ele cu privire la siguranta pietelor financiare.

Apel către cetăţenii Timişoarei

decembrie 17th, 2007

Timişoreni,

În urmă cu 18 ani, în seara zilei de 16 decembrie 1989, sute de cetăţeni ai oraşului nostru şi-au învins frica şi au ieşit în stradă pentru a arăta că s-au săturat de minciună şi au scandat lozincile „Jos Ceauşescu” şi „Jos comunismul”.
În zilele care au urmat însă, reprezentanţii intereselor nomenclaturii comuniste au transpus în practică scenariul diabolic al unei farse temeinic pregătite, al cărui scop a fost identificarea comunismului cu Ceauşescu şi al nomenclaturii comuniste cu revoluţia.
De ani buni este dovedit faptul că banda domnului Iliescu este responsabilă cel puţin de moartea oamenilor care au fost ucişi după fuga cuplului Ceauşescu – 942 de victime, de aproape 6 ori mai mulţi morţi decât până la fuga soţilor Ceauşescu.
Sângele nevinovat vărsat în urmă cu 18 ani strigă la cer şi ne cere să spunem în sfârşit răspicat adevărul: evenimentele din decembrie 1989 au fost de fapt o lovitură de stat organizată de serviciile secrete occidentale, KGB şi reprezentanţii intereselor nomenclaturii comuniste din România mascată printr-o revoltă populară catalizată de organizatorii loviturii de stat.

Acest apel a fost citit în după-amiaza zilei de 16 decembrie 2007, pe treptele Catedralei din Timişoara.

ICR Madrid prezinta expozitia omagiala a pictorului Romeo Niram, dedicata lui Mircea Eliade

decembrie 17th, 2007

Institutul Cultural Roman din Madrid organizeaza expozitia omagiala dedicata lui Mircea Eliade intitulata “Diario – Mircea Eliade – ensayo” (“Jurnal – Mircea Eliade – eseu”), a pictorului roman Romeo Niram, deschisa intre 18 Decembrie 2007 si 16 Ianuarie 2008, la sediul sau din c/ Marques de Urquijo, 47, 1o-dcha., 28008 Madrid. Cu prilejul vernisajului din 18 Decembrie, ora 20, vor avea loc doua conferinte.
Criticul de arta Begona Fernandez Cabaleiro, Doctor in Istoria Artei, cu specializarea in Arta si Gandire Contemporana, va interveni cu o conferinta despre expozitia de pictura a lui Romeo Niram, intitulata “Pintado como un libro. Escrito como un cuadro. Mircea Eliade. Romeo Niram” (“Pictat precum o carte. Scris precum o pictura. Mircea Eliade. Romeo Niram”). Begona Fernandez Cabaleiro este membra a Asociatiei Criticilor de Arta din Spania (AECA), autoarea a numeroase studii publicate in revistele de specialitate din Spania si membra a Comitetului Spaniol de Istorie a Artei (CEHA).
Horia Barna, directorul Institutului Cultural Roman din Madrid va sustine o conferinta intitulata “Eliade intre Occident si Orient”.
Romeo Niram s-a nascut in 1974 si a studiat pictura la Academia de Arte Frumoase din Bucuresti. A avut expozitii personale în Romania, Turcia, Germania, Portugalia si Spania. Dintre cele mai importante opere ale sale le mentionam pe cele din seria “Eseu despre Luciditate” (2006) si din ciclul “Brancusi: E=mc2” (2007).
Urmand regulile unui eseu literar, picturile din ciclul “Diario – Mircea Eliade – ensayo” vor fi expuse intr-o anumită ordine, asemenea paginilor unei carti, formand o constructie pictoriala unitara. Astfel, fiecare tablou este o continuare a anteriorului, putandu-se “citi” pe panze, de la dreapta la stanga, in ordinea inversa citirii europene, cateva din cele mai importante aspecte ale vietii lui Mircea Eliade: calatoria in India si intalnirea cu Maitreyi, anii 1941-1945 petrecuti la Lisabona, impreuna cu sotia sa, Nina, admiratia pentru Dostoievsky, influenta lui Nae Ionescu, aprofundarea universului cultural portughez marcat de prezenta pictorului Lima de Freitas si a poetului Fernando Pessoa, pana la perioada americana, la Chicago, cu ultimul portret fotografic cunoscut al scriitorului.
Criticul de arta Dan Caragea explica: “ ceea ce un eseist plastic propune lumii nu este ceva nici comod, nici conformist, nici neutru, nici autoreferential. Pe de alta parte, asa cum vedem la Niram, lucrarile surprind formal si stilistic, avand o conceptie autonoma, impura, mediata si care apeleaza la reflectie critica pentru justa lor receptare. Metaforele, “imaginile”, pulverizeaza de multe ori coerenta semantica, devenind “dizertatie”, digresiune, insa conceptele, daca le sesizam, recapata mult din puritatea originara a stiintei sau filosofiei. De aceea, eseu plastic este, in chip esential, interpretare.

Eseurile lui Romeo Niram sunt, asadar, cicluri, succesiuni, cu reveniri si “rescrieri”, o eterna intoarcere la anumite montaje spatiale emblematice, utopice, unde eroul sau a pasit intaia data. Erou miturilor lui Niram este intotdeauna Marele Roman (calator sau exilat) pe care artistul il intalneste in peisaje straine si, totusi, familiare. Suntem, evident, la punctul terminus al eseului, al intrigii, la “lovitura de teatru”. Niram ne revela, in sfarsit, identitatea eroului in numele caruia a construit cu luciditate, etapa cu etapa, acest indraznet scenariu.”
Astfel, puncteaza Dan Caragea, “eliadofania a devenit tema tinta a Jurnalului lui Romeo Niram”.

Venalitate sexuala fara frontiere (2)

decembrie 17th, 2007

Definirea şi limitele prostituţiei nu sunt tocmai simplu de stabilit. În infinitudinea de situaţi, o distincţie se impune de la bun început între prostituţia liber consimţită şi aceea impusă cu de-a sila, straină oricărei tentaţii, plăceri, sau perversiuni. După unii analişti, definiţia istorică şi socio-antropologică a prostituţiei e formulată astfel: „tot exerciţiul sexualităţii feminine din afara cadrului legitim, fixat de societatea respectivă, indiferent dacă actul a fost sau nu acceptat de partea feminină, sau dacă a fost sau nu remunerat”. Personal, găsesc formula mult prea reductoare. Nu orice adulter poate fi socotit drept act prostituţional, chiar dacă se soldează printr-o răsplată numita cadou. Însăşi cadrul conjugal legitim, presupune unele compensaţii economice în vederea accesului la sexualitatea partenerei, ca să nu mai evocăm obligaţiile de multi-parteneriat impuse consoartei în unele civilizaţii. La Masaii din Nigeria, la Himas din Uganda, sau la alte populaţii, partenerele (soţiile) sunt „împrumutate” amicilor şi rudelor soţului în modul cel mai natural. Lucru inadmisibil în civilizaţia occidentală, în Franţa de pildă, unde soţul sau concubinul prostituatei este considerat proxenet şi supus rigorilor legii, având sau nu cunoştinţă de activitatea delictuală a partenerei de viaţă.

Între o prostituţie ocazională şi una profesională, diferenţele sunt sensibile. Anumite persoane se prostituează din lipsă de venit, altele pentru procurarea drogurilor sau alcoolului, deseori pentru obţinerea unor avantaje sau protecţii. În general, profesionistele nu sunt tandre cu amatoarele, reproşându-le că nu onorează suficient o anumită „deontologie” proprie prostituţiei autentice. Printre altele, nerespectarea „codului” profesional unde figurează abolirea orgasmului ca măsură de precauţiune contra eventualelor violenţe (datorite extazului…) din partea clienţilor. Disocierea actului sexual de sentimente, le conferă posibilitatea selecţionării clienţilor, impunând condiţii cum ar fi utilizarea prezervativului sau tarifele pieţii. Aceasta îmi aminteşte o butadă a lui Jean de La Fontaine: „Amor, amor, când ne-ai prins în meandrele tale, ne putem spune, pe drept, adio prudenţă ”

Nimeni nu poate contesta faptul că mizeria economică este terenul fertil pe care se dezvoltă industria prostituţiei, exersată masiv în ţările din lumea a treia, în Europa de est, în ţările din ex-Uniunea Sovietică şi din Balcani şi asimilată noului vânt de libertate care suflă intens, tulburând spiritele proaspăt ieşite din carcanele dictaturilor. Prostituţia poate apărea, mai cu seamă, ca rezultat al catastrofelor sociale şi a ruinelor economice, provocate de politicile de ajustare structurală, de privatizările precipitate, de liberul schimb în sens unic, pe scurt, de mondializare şi de inegalităţile sociale din sânul ţărilor înseşi sau a celui dintre ţări. Fără să mai vorbim de agravarea fulgurantă a sărăciei celor lipsiţi de „simţul” afacerilor oportune, unde scrupulele nu sunt decât facultative.
Femeile, se găsesc deseori într-o poziţie de vulnerabilitate particulară, datorită discriminărilor, carenţelor educative şi profesionale sau a feminizării sărăciei din ţările de baştină. Angajarea în sexualitatea venală nu poate fi socotită ca un act deliberat ci, mai curând, ca o necesitate, permiţând accesul la un nivel de viaţă mai satisfăcător, altminteri, inabordabil originilor sociale modeste şi a unei slabe competenţe profesionale.

Prostituţia de provenienţă bulgară este una dintre cele mai răspândite în Europa, fapt constat de „Centrul de studii al democraţiei, criminalităţii şi corupţiei”. Unele estimări, relativ modeste, pretind că prostituţia bulgară produce venituri între 900 de milioane şi 1,5 miliarde de euro pe an, ceea ce ar reveni între 3,6% şi 7,2% din PIB (produsul interior brut) bulgar în 2006, comparat cu un proces similar în Taiwan şi Corea de sud. Potrivit studiilor, între 18.000 şi 21.000 de cetăţene bulgare se prostituează în Europa; 6000 – 7000 în Germania, Belgia, Grecia şi Olanda; 7000 sau 8000 în Franţa, Italia şi Spania. Mai mult decât atât, fenomenul pare a fi răspândit şi în rândul studentelor şi infirmierelor bulgare, prezente în Europa occidentală, prestatoare de servicii sexuale pe durate limitate.
În Germania, ţară europeană unde comerţul cu servicii sexuale este cel mai dezvoltat, s-a ajuns la un sort de paroxism. Un ministru, cel de la Cooperare, a derapat primejdios editând un „Ghid de voiaj pentru femei”, destinat tinerelor ukrainiene doritore să lucrez ca prostituate în cadrul Cupei Mondiale de fotbal. Printre sfaturile prodigate candidatelor la emigraţie, în vederea evitării tracasărilor poliţieneşti, am remarcat sugestii cu un caracter totalmente ilegal, ca de pildă: „…treceţi prin frontiera verde”, o zonă ne-supravegheată, fără post de gardă, „…multe femei o fac…” fraze reieşind din faimosul manual, redactat în limba rusă. Iată, aşadar, cum un Stat e surprins în flagrant delict de ipocrizie. Pe de-o parte legitimează prostituţia, pe da alta, favorizează intrarea clandestină pe propriul teritoriu. Şocant, ghidul a fost retras de al circulaţie, punând astfel capăt unei cacofonii ridicole.
Claes Borgstrom, un fan de foot dar şi mediator suedez privind egalitatea dintre sexe, a tentat să tulbure acest joc obscen, propunând, pur şi simplu, boicotarea Campionatului Mondial. Ne-am fi putut imagina feţele anunţătorilor Adidas, Reebok, Coca-Cola, Budweiser, Orange şi atâţia alţii… Reacţii de revoltă? Nicidecum. Cine Dumnezeu ar fi cutezat să anuleze marea mesă a „foot-buisness”-ului mondial, privit de miliarde de telespectatori, pentru o mână de amărâte de peripateticiene?
„Interesele financiare sunt colosale…” explică Claudine Lagardinier şi Said Bouamama în „Clienţii prostituţiei”: „În spatele acestei părţi emergente ale aisbergului, care este afacerea Artemis, există un lanţ de interese financiare de ordin tentacular, la capătul căruia sunt agăţaţi operatorii telefonici care difuzează fotbalul dar, în paralel, şi servicii sexuale, sitele internet, din ce în ce mai aprige în materie de pornografie, drive-uri de sex, presa şi cinematograful porno. În realitate, tot acest dispozitiv este fondat pe constrângere, viol, mizerie. Iată un aspect pe care clientul nu doreşte să-l vadă, suporter sau nu al fotbalului”.

În ceea ce priveşte prostituţia feminină liber consimţită, aceasta există de-asemenea. Am putea-o numi un colţişor de libertate într-un univers consacrat dominaţiei masculine, unde propria sexualitate e separată de prestaţiile oferite contra cost, independente de procreaţie şi de afecţiune, ca şi de celelalte servicii puse la dispoziţia bărbaţilor.
Pe de altă parte, o seamă de activităţi remunerate au contingenţe cu sexul, fără să antreneze însă un act sexual stricto sensu, iar persoanele care le exersează nu admit încadrarea lor în categoria stigmatizantă a prostituţiei. Este cazul table-dancers-urilor, al stripteuzelor, al animatoarelor din baruri, al anumitor “spcialiste” in masaj, sau al actriţelor de filme pornografice.
Cu toate acestea, o mare parte dintre practicante care, văzând condiţiile degradante în care se exersează astăzi prostituţia, doresc să-şi abandoneze simpatica meserie şi să iasă de sub stăpânirea barbara a proxeneţilor, dacă autorităţile statale ar catadicsi să le procure o altă existenţă şi o protecţie întrucâtva mai eficientă.

Pagini dintr-un jurnal neterminat. I Believe in Santa Claus

decembrie 17th, 2007

Dupa mai bine de doua decenii revin in locul primului meu de stagiu ca dascal de tara, dupa absolvirea studiilor universitare.
In peisajul arid, neclintit ma simt inapoia timpului.
Autogara din Tulcea inconjurata de terase invaluite de fumul gratarelor si de manelele stridente. E inceput de august si caldura ridica praful, iar gunoaiele debordeaza din pubele. Ma uimeste tristetea din ochii oamenilor, sleiti de saracie si de resemnare.
Asteptam autobuzul in directia comunei tulcene Peceneaga, loc ce aminteste de trecerea pecenegilor si a cumanilor pe aceste meleaguri.
Urcam intr-un microbuz coscovit fara aer conditionat, mirosul de motorina intretaindu-se cu praful si transpiratia calatorilor. Microbuzul este intesat de pasageri inghesuiti, pedepsiti sa suporte si gropile unui drum nepavat de ani si uitat de Dumnezeu.
Scrisesem in 1987 cateva articole usturatoare la adresa autoritatilor comuniste, randuri difuzate pe undele postului de radio Europa Libera.
Imaginile din trecut reapar cu tristetea si revolta unui cadru didactic incartiruit intr-un bloc de nefamilisti si neincalzit, fara apa curenta si cu toaleta situata in spatele imobilului. Pe atunci nu mi se repartizasera lemne si nici cartela de paine, faceam o naveta de 17 kilometri intr-un sat vecin, Dorobantu. Autoritatile locale in frunte cu un primar abuziv, corupt (pe nume Mandra) nu se sinchiseau, alte si alte evenimente prind conturul dureros si mizer al nedreptatii, al opresiunii…
As fi putut sa calatoresc la Viena ori la Paris ori inspre alte locuri minunate, mai ales ca e vorba de voiajul de nunta.
Ii arat sotiei, Delia, locurile si coturile Dunarii
Am ales aceasta destinatie tocmai pentru ca nu pot uita caldura sufleteasca si atasamentul taranilor si in mod special al catorva familii ce mi-au fost de mare sprijin in perioada stagiaturii. M-au facut sa ma simt ca unul de-al lor si ma incurajau. Din putinul lor imparteau painea, vinul si lemnele cu mine stiindu-ma strain.
Cobor chiar in fata fostului magazin satesc si ma intampina Nea Costica Zainea. Imbratisari, lacrimi, bucuria revederii cu oameni dragi.
Nu gasesc cuvinte. Nea Costica replicheaza:
«Haide, bre, Dom Profesor, acasa, ca s-o fi racit si borsul de peste!»
Delia imprumutase sfiala si emotia neputintei de a mai vorbi si ne poticneam de privirile curioase ale copiilor, ale satenilor.
Am intrat in casa frumos vopsita in albastru decupat din cerul senin, intampinati de Tanti Paunica, femeie cu ochi blanzi si vorba domoala. Ne-am asezat apoi la o masa de lemn sub o galerie de vita.
«Ce mai zici, bre Dom’ Florin? Pe unde ai mai umblat? Da ‘ bine le-ai mai scris la Europa Libera si toata lumea vorbea te pomeneste si azi.»
Am inchinat pahar dupa pahar. Iata-l si pe Nicu, fiul lui Nea Costica, acum barbat in toata firea si tata a doi copii minunati.
«Bai, Nea Costica, esti bunic, sa traim cu totii, si sa mai cinstim un pahar!»
Din vorba in vorba aflu ca alti oameni minunati au trecut in nefiinta alde Nea Hristache, Nea Gherghisan, Letut, Baba Valera s.a.
«Dom’ Florin s-a schimabt pe aici si nu prea. Saracii toti saraci au ramasi si aia de dinainte tot la putere… Bine ai facut ca ai plecat!»
Oamenii ar munci mai mult, pamanturile sunt lucrate rudimentar, nu dau roadele scontate. Redobandirea terenurilor nu s-a facut in mod judicios. Din spusele localnicilor fostii comunisti au avut grija sa faca disparute toate actele de proprietate nemaifiind posibila reimproprietarirea de drept a taranilor-victime ale colectivizarii din anii ’60.
Tinerii pleaca la munca in Spania ori in Italia.
Comuna devine un taram pustiu, case paraginite, copaci si morminte acoperite de ierburi.
Nu stiam ce sa spun. Le-am povestit din viata mea cu tarile vizitate, cu tristetile si cu bucuriile mele. Inteleg ca Romania este in inimile oamenilor dragi, nealterati de viciile politice ori de perversitatea perpetuata dincoace de schimbarile revolutionare. Acesti oameni sunt receptivi la nou si ar vrea sa schimbe sistemul lucrului pamantului datorita tehnologiei noi, dar nu sunt sustinuti si nici incurajati. Se multumesc ca in locurile ideale de productie agricola sa cumpere pasta de tomate si faina din Ungaria.
Am iesit la Dunare, la un cot al bratului Dunarii dincolo de care Insula Mare a Brailei a devenit proprietatea nu stiu carui baron local, care nu mai are farmecul povestirilor lui Istrati, acum pamant inrait si schimonosit de catre noii proprietari. La Coltan cum i se spune cotului apa e adanca, cu ulcioare periculoase, insa un loc ideal de pescuit. Daca nu am prins prea multi pesti, am cumparat somni, stiuci, salai de la alti pescari mai dibaci decat mine si ne am infruptat dintr-o saramura pe cinste stropita de vin dobrogean de vie veche si nealtoita cum numai la fratii Zainea gasesti.
Frumusetea salbatica a Dunarii si crangul de plopi din jurul fluviului, colinele dobrogene contrasteaza cu viile nelucrate, pamant agricol napadit de blestem, de indolenta ”haosmosului” actual si de neputinta taranului de-a-si mai putea lucra pamantul. Nu departe de Dobrogea, in Bulgaria vecina mai intalnesti pe marginea soselei tarani vanzand piersici uriase, struguri si alte fructe. Investitori romani cu simt patriotic ar putea sprijini si ajuta locurile acestea unice, le-ar transforma intr-un colt de rai turistic cu croaziere pe Dunare, cu hanuri, terenuri de tenis, de golf sa.
Intr-o buna zi vor sosi turci ori veri ai lui Hayssam sa cumpere si sa intreprinda ceea ce noi, romanii nu suntem capabili. Si asa in inima celor mai bune productii agricole cumparam fructe si rosii otomane. Daca nu au reusit spahiii sa ne supuna pana la 1877, reusesc acum.
Privesc Dunarea si imi revin amintiri din perioada stagiaturii. Pe aceste locuri adunam in plina iarna trunchiuri, crengi aduse de fluviu la mal pe care le foloseam ca lemne de foc. Nea Costica cu fratele sau, Nea Gica m-au ajutat sa le aduc acasa cu caruta. Cine poate uita ajutorul lor?
Imi amintesc de o alta noapte unde vantul intensifica viscolul si frigul si eu n-avem lemne. Am iesit furios si am scos latii din gardul primariei si m-am incalzit, caci era parte din bunul poporului. Satenii a doua zi la interogatoriile sefului de post, nea Popescu, au raspuns ca nu au habar cine a stirbit falnicul gard al primariei. Aveau un simt nemaipomenit al umorului. Unul imi spuse adoua zi: «Dom’Florin era cald la mata in casa, de puteai face baie, nu?»
I-am raspuns si eu ca daca vrea reteta i-o dau.
Bucuria revederii, calatoria de nunta cu fericirea de a fi alaturi de femeia vietii mele se impletesc cu durerea de a vedea ca in tara natala suferinta ia proportiile poeziei lui Octavian Goga:

«La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe…

Pe boltă, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare…
La noi de jale povestesc
A codrilor desişuri,
Şi jale duce Murăşul,
Şi duc tustrele Crişuri.»

Urmatoarea zi avea sa fie duminica si sarbatoare mare, si anume Schimbarea la Fata. Nu am dat atentie acestei sarbatori si nici nu prea ii stiam semnificatia. Stiam ca vara s-a sfarsit si ca toamna e prea aproape.
Ne-am alaturat satenilor la oficierea sarbatorii in biserica. Satenii aduc cosuri cu coliva, bucate si fructe spre a fi binecuvantate si a fi oferite apoi ca pomana in numele celor plecati dintre noi. Nu uit niciodata aceasta slujba religioasa ce mi-a revelat ideea de prefacere sufleteasca, de ridicare la lumina divina, deci de iluminare si apropiere de Dumnezeu. “Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se schimba şi sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul” (Marcu 9, 3).
Cum era firesc, dupa biserica satul trecu la festinul traditional, ca in cartile lui Creanga. Nu plouase de zeci de zile si in timpul slujbei, a inceput sa ploua. Oamenii au iesit in gradini, in ulite multumind cerului pentru binecuvantarea ploii mult asteptate.
Ploua, iar noi in galeria cu vita la Nea Costica cinsteam pahar dupa pahar.
«Bre, Dom’Florin, cred ca mata ai adus ploaia… Hai sa bem pentru treaba asta.»
I-am povestit de individul (Rainmaker, al lui John Grisham) sosit intr-o localitate americana ce promite oamenilor ca el aduce ploaia, expert in acest domeniu si ca in final dupa peripetii, ploua in tinutul secetos, iar omul respectiv este crezut. Nea Costica nu face diferenta dintre real si literatura, toate fiind episoade frumoase si demne de repovestit altora prin sat.
Intentionasem sa ramanem cateva zile, pentru weekend, insa Nea Costica a insistat sa mai ramanem. Nu am putut rezista rugamintii si am mai ramas cateva zile. Am fi dorit sa mai vizitam si alt locuri, in comuna nu se gasea nici un punct de vanzare de carburanti, cea mai apropiata benzinarie fiind la peste 40 kilometri, la Macin ori la Daeni.
Ne-am despartit cu parere de rau, promitand ca vom reveni. Orice plecare ne da sentimentul unei culpabilitati recunoscuta pana si de de cei mai mari hoinari, vorba cantecului «cine iubeste si lasa». Autobuzul iese din Peceneaga printre lanurile de floarea soarelui, plopi, vii si intreaga asezare de saratura in hurducaturile soselei bolnave de-a lungul Dunarii..
E decembrie 2007 si suntem departe de Pecneaga. Urmaresc un reportaj difuzat pe canalul de televiziune Realitatea, intitulat: Tragedia ultimei paini.
Batrani neajutorati se inghesuie de dimineata sa li se acorde o paine de catre serviciile Casei de Ajutor Reciproc (daca am retinut bine). Oamenii au muncit zeci de ani si nu e vina lor ca au ajuns in pragul saraciei.
Sunt multi si painile nu ajung. S-a distribuit ultima paine si alti pensionari se intorc acasa cu mainile goale. Intervievat un pensionar raspunde ca nici nu stie de ce mai e in fata camionului aducator de paine, doar sa se afla si el in treaba, concluzioneaza el.
In aceeasi zi cu difuzarea emisiunii mai sus amintite clasa privilegiata a noii nomenclaturi primeste un substantial cadou sub bradul de Craciun, anume o decizie a Guvernului privind facilitarea achizitonarii locuintelor de protocol de catre locatarii acestora la preturi avantajoase fata de piata imobiliara.
Iata ca Nea Costica din Peceneaga, nefiind el un analist politic licentiat are perfecta dreptate!
Citez lista amanuntatita, publicata in articolul de prima pagina a cotidianului bucurestean Romania libera:
«Demnitarii ocupa apartamente in suprafata totala de pana la 448 metri patrati, la care se adauga alte cateva zeci de metri patrati de teren. Chiria pentru locuintele de serviciu si de protocol, amplasate in zone centrale ale Capitalei, este de un euro/metru patrat.
Nicolae Plesita, Gelu Voican Voiculescu, Victoria Halaicu, Gabriel Cotabita, Virgil Magureanu, Stefan Andrei, sotia fratelui lui Nicolae Ceausescu, Elena, fostul ministru Vasile Dancu, Iuliu Winkler, Petre Roman si Mircea Geoana sunt cateva nume ale actualilor chiriasi in locuintele de protocol ale statului pentru care platesc chirii de nimic.
Ion Iliescu a platit numai 52 de milioane pentru cei 160 mp din cea mai luxoasa zona a Capitalei. Tradus in dolari, ar insemna ca liderul onorific de azi al PSD si-a cumparat apartamentul cu o suma modica, in jur de 15 mii de dolari. Hrebenciuc, sub obladuirea lui Vacaroiu, nu s-a putut limita doar la fostul presedinte al tarii, astfel ca o pleiada de fosti nomenclaturisti ori apropiati ai regimului Iliescu (parlamentari, consilieri, ministri, judecatori, procurori, chiar si actori) si-au cumparat locuintele de lux in care locuiau, unii inca din anii comunismului, pe strazi celebre din Bucuresti precum: Trestiana, Turda, Ardeleni, bd. Dacia, Molière, Tolstoi, Pache Protopopescu, adica prin centrul Bucurestiului ori in cartierele Primaverii si Dorobanti. Preturile cu care s-au achizitionat toate cele 52 de locuinte de lux sunt modice. Ene Vasile a cumparat pe str. Trestiana 72 mp cu 307 RON, fostul judecator la Inalta Curte de Justitie si Casatie Leonida Pastor a cumparat si el pe Trestiana un apartament de 70 mp cu 380 RON, Heghedus Ladislau si Heghedus Eugenia au cumparat pe Calea Dorobanti un apartament de 150 mp cu 25 de milioane lei vechi, Eugeniu Florescu a cumparat pe bd. Balcescu 127 mp cu 33 de milioane de lei. Numele miruitilor lui Viorel Hrebenciuc sunt urmatoarele: Ene Vasile, Leonida Pastor, Diana Gabriela Craciun, Sima Constantin, Mircea Chirila, Alina Nitulescu Georgescu, Maria Calinescu, Gabriela Mazilu, Larisa Adriana Vladescu, Ovidiu Sincai, Niculina Dinte, Maria Popa, Nucu Gheorghe Marin, Anda Albulescu, Dragos Luchian, Gheorghe Negrea, Georgeta Dinu, Radu Cristian Constantin, Ion Ghizdeanu, Ileana Dima, Grigore Popescu, Constantin Ionescu, Ion Ratoi, Vasile Chivulescu, Nicolae Spanu, Eugeniu Florescu, Ladislau Hegedus, Gheorghe Popescu, Mihai Arghir, Dumitru Apostoiu, Veronica Ciobanete, Eugen Tarhon, Ana Anghelescu, Ion Tuca, Marin Marinoiu, Angela Voicila, Remus Ghergulescu, Eremia Costel, George Prioteasa, Ionel Cetateanu, Gheorghe Picos, Stefan Barceri, Stelian Pintelie, Constantin Balint, Marin Cristea, Nicolae Croitoru, Nicolae Dragason, Petre Ghimbulut. Ion Zipis, Ion Iliescu (aici nu e ultimul pe lista, sic!), Razvan Chivu, Ionel Tanase, Nicolae Teodorescu, Maxim Bergheanu, Dan Voiculescu, Nina Anastasiu, Irina Raicoviceanu, Mihail Diaconescu, Zerlin Dimofte, Constantin Mihaila. Ultimii sapte de pe lista au cumparat respectivele apartamente in urma unei sentinte civile, ceilalti beneficiind fiecare in parte de cate o hotarare speciala a SGG, condus de Hrebenciuc. De pilda, Dan Voiculescu a achizitionat in Kiseleff la nr. 22 apartamentul nr. 6 cu o suprafata de 224 mp cu 70.000 USD prin sentinta civila 5100 din 2001. Astazi, apartamentul este mult mai valoros.
Preturile de achizitie a apartamentelor date de Hrebenciuc celor de mai sus variaza intre 3 milioane, aproximativ 800 de dolari la cursul din anul respectiv, pentru spatii de 72 mp, si 40 de milioane, cat a dat Remus Ghergulescu pe apartamentul de aproape 200 mp in C.A. Rosetti, 38 de milioane, cat a costat apartamentul din Primaverii al lui Eremia Costel din str. Andrei Muresanu, de 147 mp, 26 de milioane, cat a platit Prioteasa George pentru casa din Molière, de 118 mp.» (Andreea Nicolae, Simona Popescu, Vineri, 14 Decembrie 2007)
Ninge din plin. Poate cineva isi aduce aminte de hraparetul Scrooge din povestea lui Charles Dickens, cuprins de remuscare sau de vreun sentiment crestin si deschide usa pensionarului sarac umplandu-i odaia mizera cu daruri macar pentru o seara de Craciun. Romania a ajuns in cele din urma o lume deposedata de caldura, de paine si de visul unei seri de Craciun.
Suna ireal, demnitarii nu vor intra automobilele prin strazi laturalnice si nici prin Peceneaga, doar si-ar pata costumele si apoi nu s-ar cobori la spiritul traditional romanesc cu colinde si datini de iarna.

Cugetarile unui fost colindator

decembrie 17th, 2007

“Mergi la colindat?”…. aceasta era intrebarea principala auzita pe la toate colturile caselor, cu citeva zile inainte de Craciun, sau Anul Nou, in timp ce sa inalta un derdelus, sau se punea umarul la rostogolirea bulgarilor de zapada, pentru a face un om de zapada si mai mare decit al celor de pe partea cealalta a strazii. Saniile se transformau in banci, ca la sfatul batrinilor satului. Trupe de cite trei, patru, ne adunam si puneam tara la cale! Hotariri importante! La cit sa ne intilnim, de la ce casa sa incepem colindatul, pina unde meregem! De cele mai multe ori, ulita mare era piatra de hotar. Pina acolo, sau mai departe? Ce mai conta! Important era sa ne scoatem desagile din cufarul cu jucarii, sa le scuturam bine si sa le pregatim a le umple cu mere, covrigi si nuci! Dimineata de Mos Ajun era ca un preludiu al colindului mare ce urma! Sorcova si buhaiul aveau sa fie punctele culminante ale planurilor marete din vacanta de iarna. Doamne si ce rosii eram in obraji, si ce voiosie in inimile noastre de copii, numai la gindul ca se apropie colindatul! De repetat, nu repeta nimeni. Ce nevoie aveam? Erau versurile colindelor in inimile noastre! Nu ne paraseau tot timpul anului! Stateau acolo cuminti, asteptind cu sufletul la gura venirea sarbatorilor de iarna.
Este din nou sfirsit de an. Craciunul bate la usa si dupa el, cu repeziuciunea gindului, va veni si noaptea de Anul Nou. Va sint desagile pregatite? V-ati luat sorcove? La cine a ramas buhaiul? Cine are un bici si un clopotel, ca sa rasune plugusorul pina la marginea satului vecin? Sau nici nu stiti despre ce vorbesc? V-ati invatat copiii cum se colinda? Sau v-ati pierdut in viltoarea cumparaturilor de la “Mall” si a luminitelor colorate din piata mare?
Sa nu lasam ulitele satelor, strazile comunelor, luminile oraselor sa ofteze in lipsa grupurilor de copii galagiosi, care sa alerge de la o casa la alta, cintind din rasputeri si multumind gospodarilor pentru ofrandele primite. Sa nu lasam serile de colind din propria noastra copilarie sa devina povesti inchise intr-un album cu aminitiri. Ce cadou poate fi mai pretios sub pomul de Craciun, daca nu datinile noastre stramosesti, atit de frumoase si pline de intelepciune. Sarbatori Fericite, buni Romani!

“Oaspeti cu azur în gene
Si zapada pe opinci
Se ivira la ferastra
Cu colinde si tilinci.
[…]
Si cântara, si urara
Si plecara ca un dor,
Stralucea un puf de înger
Risipind pe urma lor […]”(\”Oaspeti cu azur în gene\” de Nichifor Crainic)

Cetatea Soroca

decembrie 17th, 2007

Cetatea Soroca este o cetate moldovenească din secolul XV, întemeiată de Ştefan cel Mare, în faţa vadului peste Nistru, pe locul unei vechi fortăreţe genoveze, Alciona. Cetatea a fost reconstruită ulterior de către Petru Rareş, care a reconstruit zidurile în piatră.

La 12 iulie 1499, la Curtea Domnească de la Hârlău, în sala de tron, boierii din Sfatul Domnesc adeveresc adeverind biruinţa lui Ştefan cel Mare, pacea cu regele polon Ioan Albert. Printre boierii Ţării Româneşti Moldova se aflau Toader şi Negrilă, starostii de Hotin, Ieremia şi Dragoş, pârcalabii de Neamţ, Luca Arbore, portarul de Suceava, Ivanco şi Alexa, pârcălabii de Orhei, Coste, pârcălab de Soroca.

La 14 septembrie 1499, Ştefan cel Mare încheie un tratat de ajutor reciproc cu marele duce de Lituania Alexandru, unde ca şi-n documentul precedent este menţionat pan Coste, staroste de Soroca.

Câteva izvoare istorice menţionează ridicarea unor cetăţi pe Nistru la vaduri, din lemn sau din piatră, în scaunul cărora se aşează pârcălabi şi mari căpitani de Hotin, Soroca, Orhei, Tighina şi Cetatea Albă. Se presupune că la Soroca a fost înălţată o cetate din lemn şi pământ, a unei palănci sau poate chiar posade în primul sfert al secolului XV, dar cu o primă menţiune documentară la 12 iulie 1499 prin primul ei pârcălab Coste.

Datorită reliefului geologic pe care îl străbate, Nistrul prezintă până la vărsarea sa maluri abrupte iar vadurile de trecere sunt destul de puţine, acestea fiind şi singurele porţi de intrare a cetelor de tătari cu scopuri de jaf şi distrugere a aşezărilor moldovene. Dacă vadurile de la Hotin şi Tighina erau apărate de garnizoanele cetăţilor cu acelaşi nume, în schimb cel de la Soroca era fără protecţie. Abia în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, vadul şi aşezarea încep să fie apărate prin construirea aici a unei fortificaţii de lemn, înconjurată cu valuri de pământ, care avea să existe şi pe vremea lui Bogdan cel Orb.

În timpul domniei lui Petru Rareş, pe resturile vechii cetăţi se construieşte o cetate nouă, din piatră, de 15-20 m. care se păstrează şi astăzi într-o stare excepţională. Cetatea Sorocii este unică printre cetăţile medievale moldoveneşti prin sistemul arhitectonic de construcţie. Planul său circular are un diametru de 37,5 m., patru turnuri circulare şi un turn de acces de plan rectangular.

După ridicarea puternicei fortificaţii, oraşul Soroca începe să crească în importanţă având o funcţie administrativă şi comercială prin punctul vamal instalat aici. Totodată prin fortificarea nucleului urban de la Soroca, se încerca crearea unui nou centru de greutate a reţelei urbane moldoveneşti şi în special a comerţului de tranzit, după pierderea cetăţilor din sudul Moldovei.

Cetatea şi ţinutul Soroca, a cărei personalitate istorică şi geografică apare deja definitiv fixată la sfârşitul secolului XV ar rezulta din necesitatea organizării:

* unei frontiere politice în cursul de mijloc al fluviului Nistru pe porţiunea Naslavcea – Vadu Raşcu;
* unei circulaţii comerciale aflate sub protecţia Cetăţii Soroca;
* unei vieţi economice a ţinutului Soroca din a cărei activitate economică îşi avea existenţa populaţia ţinutului.

La 1 iunie 1512, domnitorul Bogdan al III-lea adresează regelui polonez o scrisoare, în care roagă să i se transmită în posesie nişte mori pe Nistru, aşezate faţă în faţă cu „castrum nostrum Sorocianum… contra paganos tutelam habet” – castelul nostru de Soroca, care ne apară de păgâni, document care confirmă existenţa, cât şi rostul Cetăţii Soroca.

Intalniri neasteptate cu Romani – Jean Negulescu

decembrie 17th, 2007
Jean Negulescu - Natura moarta, Phillips Collection, WashingtonJean Negulescu – Natura moarta, Phillips Collection, Washington

Vizitam Phillips Collection acum catva timp – ma duc destul de des acolo, este un muzeu alcatuit cu mult rafinament. Nu e mare, dar toate lucrarile sunt de prima mana. Nu gasesc intotdeauna exact aceleasi tablouri. Unele mai calatoresc prin alte muzee ale lumii, altele sunt puse la pastrare si inlocuite cu cele tinute pana atunci in depozit, colectia fiind mult mai mare decat ceea ce este expus.

Si de data aceasta aveam sa gasesc o lucrare pe care nu o mai vazusem inainte. Era o natura moarta destul de cubista. Autorul era Jean Negulesco!

Mi-am amintit deodata de o fotografie pe care o vazusem cu ani in urma intr-o revista de cinema. Cred ca aveam paisprezece sau cinsprezece ani, eram cu parintii mei in vizita la niste prieteni de-ai lor si gasisem acolo o revista veche frantuzeasca de cinema. Am rasfoit-o si am dat de un articol despre Sophia Loren. Textul era insotit de mai multe fotografii de-ale ei. Intr-una din poze era alaturi de Jean Negulesco. Era prima data cand dadeam de numele lui.

Sophia Loren jucase intr-un film regizat de el, Boy on a Dolphin. Nu am avut cum sa il vad, in Romania nu a fost adus, iar aici in America este foarte greu de gasit azi, fiind atat de vechi. Nici nu exista pe dvd, ci doar pe caseta.

Numele lui ma intriga, Jean Negulesco, as fi vrut sa aflu ceva despre el, cand plecase din Romania, cum reusise in strainatate sa devina atat de cunoscut. Nu stiam pe cine sa intreb.

In Romania a fost adus un alt film al lui, Titanic, se spune ca este cel mai bun dintre filmele despre tragedia Titanicului, nici filmul asta nu l-am vazut, eram prea mic.

Si anii au trecut, multi, pana cand l-am regasit pe Negulescu in Phillips Collection, la Washington.

De data aceasta l-am cautat pe Internet si am gasit foarte repede o multime de informatii despre el. I-am scris apoi lui Marius Dobrin, un bun prieten, craiovean ca si Negulescu. Dela el am mai aflat cateva informatii si am legat cumva portretul.

Craioveanul nascut la cumpana dintre secole, absolvent al unuia din marile licee ale Romaniei vremii aceleia, Carol I, se decide sa devina pictor, ajunge la Paris unde lucreaza ca scenograf, se stabileste in 1927 in America, va intra in lumea cinematografiei si va ajunge unul din regizorii cunoscuti dela mijlocul secolului. O stea ii pastreaza memoria pe Walk of Fame: 6200 Hollywood Boulevard.

M-am luat apoi cu altele, au mai trecut cateva luni. M-am reintalnit cu numele lui Jean Negulesco acum de curand, pe neasteptate. Un cd, care are o poveste…

Il cumparasem pentru ca voiam sa ascult muzica de John Adams. Pe cd insa, alaturi de un concert pentru vioara si orchestra de Adams, mai era si o ciacona compusa de John Corigliano, o dezvoltare a unei piese superbe pe care el o compusese pentru filmul Red Violin – era apoi un fragment din Rapsodia I a lui Enescu – si apoi o fantezie pe un motiv din Tristan si Isolda. Autorul fanteziei, Franz Waxman, o compusese in 1946, pentru un film de Jean Negulesco, Humoresque!

Mi-am facut rost de dvd-ul cu Humoresque – voiam sa vad filmul lui Negulescu.

Fantezia compusa de Waxman pe teme din opera wagneriana este interpretata in finalul tragic al filmului. Si suna superb. De altfel unul din meritele filmului este matching-ul perfect intre muzica si actiune: Humoresca, Simfonia Spaniola, o fantezie pe tema Habanerei din Carmen, Tristan si Isolda.

Cu violonistul e o poveste interesanta. Au vrut sa il foloseasca pe Jascha Heifetz, dar ar fi costat mult prea mult. Asa incat producatorii au apelat la un tanar, Isaac Stern!

Sigur, muzica a fost preinregistrata, dar apoi interpretul (John Garfield) trebuia sa fie filmat cantand el la vioara. Au fost folositi de data aceasta doi violonisti – un truc de filmare – amandoi stand ascunsi in spatele lui Garfield – unul avea mana dreapta bagata prin costumul lui Garfield si manuia arcusul, celalalt avea mana stanga si ciupea coardele. Bine inteles ca filmarea era perfecta si noi il vedeam numai pe John Garfield.

Joan Crawford este extraordinara in Humoresque. O vazusem doar in Grand Hotel, produs inainte de razboi, in care cred ca a realizat un rol mult mai bun decat interpreta principala, Greta Garbo. pentru ca avut o interpretare extrem de moderna prin naturalete si nuantare. Iar dupa ce am vazut-o in Humoresque o pot considera una din marile actrite dintotdeauna.

Joan Crawford joaca aici rolul unei femei superbe careia viata nu i-a refuzat nimic, dar care simte apropierea crepusculului. Este bogata, este frumoasa, este adorata, dorita si temuta. Este capricioasa, isi satisface toate placerile, dar este ceva in ea, un semnal surd care o avertizeaza ca toate astea se vor sfarsi. Incearca sa uite, inca un adorator, inca un amant, inca un pahar, si inca un pahar, si inca un pahar. Degeaba.

Este la al treilea sot. Un om cumsecade, extrem de tolerant, care isi accepta situatia cu umor, care o intelege si o iubeste discret.

Violonistul tanar si sarac pare a fi inca un capriciu. O amuza, o intereseaza, il va sponsoriza, se va juca in timpul acesta putin cu el, cu sentimentele lui…. de fapt se indragosteste de el, nebuneste, total, simte nevoia ca sa el sa fie celebru si in acelasi timp mereu al ei, numai al ei. Simte nevoia ca el sa fie admirat de toti si in acelasi timp cunoscut numai de ea.

De fapt il vrea ca argument ca ea nu imbatraneste, si in acelasi timp e roasa de certitudinea ca e un argument fals. Si il iubeste cu deznadejdea celei care stie ca este vorba de ultima ei sansa, care simte ca de fapt nu mai este ultima sansa, pentru ca este prea tarziu.

Si toate starile ei sunt insotite de muzica lui, cand optimista, cand melancolica, uneori jucausa, uneori patetica, intotdeauna frumoasa, cum si ea e intotodeauna frumoasa – Dvorak, Lalo, Bizet, Wagner.

Si maiestria regizorala – tot timpul ai impresia ca ea e femeia fatala care il seduce si il inrobeste pe violonist, ca el e victima fara scapare – prins pentru totdeauna in mrejele ei – si de fapt este invers – ea e prinsa in propriile mreje, fara scapare.

Ma gandeam daca exista si o dimensiune spirituala romaneasca in filmul acesta. Ei bine, cred ca este una, de echilibru – solutia regizorala pentru echilibrarea patetismului filmului – violonistul are un prieten foarte bun, pianistul acompaniator (interpretat de Oscar Levant), un soi de raisonneur aparent cinic, de fapt protejandu-l tot timpul pe erou sa nu isi arda aripile. Este interesant ca Oscar Levant a fost nu numai actor, ci si pianist si compozitor. Si talentele lui multiple nu l-au ajutat la Hollywood, mai mult l-au incurcat. Si-a jucat in filmul asta propriul rol!

Si ma gandeam daca Jean Negulescu nu ne spune cate ceva si despre el insusi in povestea violonistului ajuns celebru si realizand ca pretul pe care platesti poate fi uneori cumplit. Aici e una din imaginile superbe ale filmului, eroul mergand pe strada aceea new-yorkeza din Lower East Side, in care lumina zorilor incepe sa mijeasca peste intunericul noptii. Este strada pe care copilarise si si-o amintea in plina lumina, dar filmul isi depanase povestea mai ales in scene de seara sau noapte … oricum, scenele de la inceput au o tusa personala – copilul care se lupta cu tatal sau pentru visul de a fi artist.

Imi aminteam de Joan Crawford si dintr-un alt film, Scrisoare de la o necunoscuta – insa greseam. Acolo a jucat Joan Fontaine. Nascuta in 1917, si-a sarbatorit anul acesta al nouzecelea an de viata. Ce isi doreste? I hope I’ll die on stage at the age at 105, playing Peter Pan.

––––––––––––––––––

Muzica din film este atat de frumoasa incat as vrea sa va dau cateva linkuri, unde puteti asculta si vedea cativa mari artisti:

Humoresque, cu Itzhak Perlman si Yo-Yo Ma:

http://www.youtube.com/watch?v=ScSCILXXLnM

Simfonia Spaniola, cu Silvia Marcovici:

Isaac Stern:

Iata-l si pe Jascha Heifetz, violonistul care nu a putut fi folosit in film. Capriciul nr. 24 al lui Paganini:

Si (fara sa faca parte din film) iata si un fragment din Rapsodia I-a, cu Sergiu Celibidache la pupitrul Atheneului:

Avarul (L´avare), de Molière

decembrie 17th, 2007
Charles-Antoine Coypel (1694-1752): Portretul lui MolièreCharles-Antoine Coypel (1694-1752): Portretul lui Molière

În Avarul, pornind de la Aulularia lui Plautus, Molière pastraza doar ideea centrala a unui zgârcit care îsi ascunde comoara, obsedat de pierderea ei. Prin Harpagon, personajul principal al comediei, realizeaza tipul avarului de pretutindeni si de totdeauna, surprinzând si aspecte esentiale veacului sau. Tip al camatarului, el este dominat de pasiunea mistuitoare de a agonisi cât mai mult aur din care sa cheltuiasca cât mai putin. Avaritia îl stapâneste pe Harpagon, care doreste sa-si casatoreasca fiica, pe Elise, cu Anselme – om în vârsta, pentru ca admite s-o ia fara zestre, sa-si însoare fiul, Cléante, cu o vaduva bogata, pastrând partea lui de mostenire, si el sa se însoare cu Mariane, o fata tânara si saraca, pe care fiul sau o iubeste. Cele doua perechi de îndragostiti, Elise si Valère, Mariane si Cléante, care evolueaza în jurul lui Harpagon traiesc momente dramatice din cauza situatiei în care îi arunca zgârcenia si planurile acestuia.
Când fiul încearca sa împrumute banii care i-ar aduce independenta, descopera ca acel camatar cu care un valet îl pune în legatura nu este altcineva decât Harpagon. Valère, îndragostit de fata lui Harpagon, se introduce în casa sub un nume fals si maguleste pasiunea stapânului, asteptând ca împrejurarile sa-i îngaduie sa recurga la un subterfugiu.
Fiind furata o caseta cu bani, este acuzat Valére. Luat din scurt, Valère crede ca Harpagon îi reproseaza tainuirea dragostei sale pentru Elise. De aici un quiproquo de mare haz.

ACTUL V
Scena III

Valère
…Sunt gata sa îndur toate urmarile furiei dumneavoastra. Însa, credeti-ma, va rog, ca daca la mijloc e vreun rau, numai pe mine trebuie sa va descarcati mânia, deoarece fiica dumneavoastra nu are nici o vina.

Harpagon
Asta da, te cred. Prea ai treaba neauzita ca fiica mea sa fie si ea partasa la o asemenea nelegiuire. Acum vreau sa-mi regasesc comoara, asa ca spune unde ai dus-o.

Valère
Dar n-am dus-o nicaieri. Se gaseste si acum în casa dumneavoastra.

Harpagon (aparte)
O, caseta mea draga ! (Tare) Se gaseste la mine în casa ?

Valère
Da.

Harpagon
Si ia spune. Nu te-ai atins de ea ?

Valère
Eu ? A, sunteti nedrept nu numai fata de mine, dar si fata de ea ! O vapaie curata si respectuoasa ma mistuie pentru dânsa !

Harpagon (aparte)
Îl mistuie pentru caseta mea !

Valère
Mai curând mor decât sa-mi întinez simtirea cu vreun gând jignitor. Este prea cuminte si cinstita.

Harpagon (aparte)
Caseta mea, cinstita !

Valère
Toate dorintele mele se împlinesc cu prisosinta când o privesc doar, si nici o ticalosie n-a murdarit patima pe care ochii ei frumosi ai aprins-o în inima mea.

Harpagon (aparte)
Ochii frumosi ai casetei mele ! Vorbeste de ea ca de-o ibovnica !

Valère
Jupâneasa Claude cunoaste tot adevarul în privinta asta si va poate sta marturie…

Harpagon
Cum, slujitoarea mea e si ea partasa ?

Valère
Da, domnule, a fost martora a legamântului nostru si numai dupa ce si-a dat seama cât e de cinstita dragostea mea, m-a ajutat s-o hotarasc pe fiica dumneavoastra sa-mi daruiasca mâna ei, primind-o în schimb pe a mea.

Harpagon (aparte)
Nu mai pricep nimic, ori frica de puscarie îl face sa bata câmpii ? (catre Valère) Ce-mi îndrugi aici de fiica mea ?

Valère
Vreau sa spun ca mi-au trebuit toate silintele de pe lume ca s-o fac sa-si învinga sfiiciunea, sa consimta la ceea ce râvnea patima mea.

Harpagon
Sfiiciunea cui ?

Valère
A fetei dumneavoastra. Asa ca ieri de abia s-a învoit sa semnam în scris amândoi o fagaduiala de casatorie.

Harpagon
Fata mea a semnat o fagaduiala de casatorie cu tine ?

Valère
Da, domnule, dupa cum, la rândul meu, am semnat una la fel.
……….

Valère îsi dezvaluie numele adevarat si aflam ca este fratele Mariane-ei si fiul lui Anselme, care fusese odinioara despartit de copiii sai într-un naufragiu.
………
Portretul pe care i-l face jupân Jacques, bucatarul si totodata vizitiul sau, îl înfurie, desi acesta îl prezinta la cererea lui Harpagon.

“Daca tineti cu orice pret, poftim – începe jupân Jacques. Mai întâi toti îsi bat joc de dumneavoastra cum le vine la gura… Unii spun ca tipariti pe socoteala dumneavoastra calendare unde zilele de post sunt trecute în numar îndoit si ca va siliti oamenii sa le tina, ca bagati în buzunar ce v-ar costa mâncarea de dulce. Altii, ca de cum se apropie sarbatorile, sau când vor sa plece de la dumneavoastra, le cautati din senin nod în papura servitorilor – ba ca sunt lenesi, ba ca raspund obraznic – ca sa nu le platiti simbria. Altul povesteste ca ati dat în judecata pisica vecinului, fiindca v-a mâncat ce-a mai ramas dintr-o friptura de berbec. Altul, ca ati fost prins într-o noapte furând cu mâna dumneavoastra ovazul cailor, asa ca vizitiul – cel dinaintea mea – v-a croit strasnic cu reteveiul, iar dumneavoastra nici n-ati crâcnit. (…) Sunteti râsul si batjocura tuturor, nu va spun decât zgârcitul care-si manânca de sub unghie, scârbosul si camatarul.”

“Declaraţie de război” – fragmente – (LIII)

decembrie 17th, 2007

Funcţia de preşedinte al Sindicatului studenţesc din facultate mi-a dat multă bătaie de cap.
Locţiitorul meu, Sergiu, era student în anul IV şi era un tip foarte şmecher, lucru de care nu mi-am dat imediat seama.
În timp ce eu mă străduiam să rezolv diferendele dintre studenţi şi profesori, trebuia să reprezint facultatea în Senat şi încercam să-mi impun punctul de vedere în cadrul Biroului Uniunii Sindicale pe Universitate, dorind să-i dau acesteia o anumită orientare politică, Sergiu se ocupa de probleme materiale. Gestiona şi distribuia ajutoarele primite din străinătate. Numeroşi studenţi s-au plâns că o făcuse după bunul plac.
Prin martie, noul decan ne-a informat că Departamentul Silviculturii, dând curs unei invitaţii a Facultăţii de Silvicultură din Nancy, hotărâse să finanţeze o excursie în Franţa pentru un grup de 15 studenţi. Aceştia urmau să participe la Nancy la un turneu internaţional amical de fotbal, la care mai erau invitate echipe studenţeşti de la facultăţile de silvicultură din câteva ţări.
Ni s-a cerut să-i desemnăm pe cei 15. Eu am lipsit pentru câteva săptămâni din Braşov fiind plecat acasă, aşa că ceilalţi din conducerea sindicatului au trebuit să se descurce singuri. Lista a fost întocmită de Sergiu după criterii numai de el ştiute, după bunul său plac. Bineînţeles, figura şi el printre cei 15, deşi era un fotbalist foarte slab şi habar nu avea de limba franceză.
Când am revenit la Braşov un grup de studenţi nemulţumiţi mi s-a plâns, făcându-mă responsabil de cele întâmplate.
Am mers la decanat să iau lista, dar decanul mi-a spus că aceasta nu mai poate fi modificată întrucât fusese trimisă deja la Minister. Mai puteam face un singur lucru: să-l pedepsim pe Sergiu interzicându-i să plece, urmând ca grupul ce se va deplasa la Nancy să fie format doar din 14 studenţi. Am propus acest lucru celor din conducerea sindicatului, dar aceştia, nevrând să-şi asume răspunderea, au fost de părere să organizăm un sondaj de opinie referitor la soarta lui Sergiu.
Am scris pe o coală tema sondajului:
„Sunteţi de acord ca Necşulescu Sergiu care, profitând de funcţia de vicepreşedinte al sindicatului, a întocmit în mod incorect lista cu studenţii ce urmează să plece în Franţa, să fie sancţionat, interzicându-i-se să facă parte din grup?”
Am mers prin tot căminul, din cameră în cameră, pentru a afla părerea studenţilor.
Rezultatele sondajului de opinie au fost următoarele:
— de acord cu sancţiunea: 10%
— împotriva sancţiunii : 20%
— abţineri : 70%
Merită semnalat faptul că mulţi din cei care au fost împotriva sancţionării au pus problema în felul următor:
— Dacă nu pleacă el poate pleca altul în locul lui?
— Nu
— Atunci lasă-l să plece!
Seara am prezentat concluziile sondajului de opinie studenţilor nemulţumiţi care-l reclamaseră pe Sergiu. Acesta a putut pleca demn, susţinut fiind de majoritate, să viziteze Franţa.

Orice femeie poate! Împlinire în dragoste şi în sfera sexuală pentru femei necăsătorite, văduve, divorţate şi… căsătorite – prezentare de carte

decembrie 17th, 2007

Deşi această carte se adresează femeilor, ea este scrisă şi pentru fiecare bărbat care doreşte să ştie mai multe despre femei şi despre felul în care ele îşi găsesc împlinirea. Folosindu-se de anii săi de experienţă ca psihiatru şi bazându-şi concluziile pe studii detaliate de caz, dr. Reuben oferă o varietate de sfaturi sănătoase, practice, pentru femei – necăsătorite, văduve, divorţate sau căsătorite, referitoare la felul în care acestea pot să-şi îmbunătăţească viaţa afectivă.
Deşi poate îmbăaca forme subtile, represiunea şi discriminarea sexuală a femeii din partea societăţii este încă o practică întâlnită. Dr. Reuben, conştientizând falsa problematizare a tematicii sexuale, vorbeşte deschis despre asumarea acestui aspect foarte important în viaţa şi sănătatea fiecăruia. Negarea, demonizarea sau tratarea cu falsa pudoare a sexualităţii nu ajută la nimic. Nici personal, nici atunci când o discuţie pe asemenea teme este purtată cu un copil sau cu un adolescent, care poate fi cu uşurinţă influenţat negativ.
Autorul stabileşte linii clare de orientare, care pot ajuta femeia să-şi găsească bărbatul potrivit şi să rămână împreună cu el, ducând o viaţă fericită şi plină de satisfacţii. Puteţi învăţa cum să câştigaţi dragostea partenerului şi să aveţi o viaţă sexuală mai vibrantă şi mai împlinită.

Autor: David Reuben

Colecţia: Familia la Curtea Veche

Pietrele Doamnei

decembrie 17th, 2007

Ispita comunista si orbirea utopica

decembrie 17th, 2007

“Tema seductiei exercitate de mitul marxist asupra intelectualilor ramane extrem de actuala“.
Chiar daca religia seculara comunista a capotat, mai ales odata cu naruirea blocului sovietic, atractia radicalismului milenarist nu a disparut.
Voi reveni la acest subiect cand voi scrie despre recent disparutul istoric Norman Cohn, unul dintre cei mai respectati cercetatori ai doctrinelor chiliastice in diversele lor ipostaze. Amintesc aici si cartea lui Raymond Aron, „Opiul intelectualilor”, recent publicata in traducere romaneasca la Editura Curtea Veche, in colectia „Constelatii”.

In prelegerea tinuta la Scoala de Vara de la Sighet, editia 2007, publicata in revista „22”, din 7-13 august, Andrei Plesu ofera o patrunzatoare incursiune in acea matrice de iluzii si asteptari care explica persistenta crezului salvationist de provenienta marxista. Este bizar sa constatam ca se incearca exonerarea nucleului originar al doctrinei marxiste prin artificiala separare a teoriei de ceea ce s-a probat a fi o practica dezastruoasa.

Se invoca din nou „racilele” capitalismului, consumerismul si alienarea, pentru a se justifica un profetism in care scientismul ostentativ s-a combinat cu un romantism politic iresponsabil. Revolutia totala anuntata de Marx era, de fapt, un clocotitor scenariu apocaliptic inradacinat in resentiment care nu avea cum sa zamisleasca o lume a libertatii. Cultul violentei si dispretul pentru intregi categorii umane fac parte din insasi esenta viziunii marxiste.

Din pacate, multi dintre admiratorii de ultima ora ai lui Marx au citit prea putina marxologie si par sa nu stie ca printre criticii „materialismului istoric” au fost ganditori si militanti ai stangii anti-autoritare de la Proudhon si Lassalle la Korsch si Castoriadis. A celebra marxismul ignorand practicile barbare ale comunismului mi se pare o proba de alarmanta cecitate etica.

Nu se pune nicicum problema unei culpabilizari a stangii in genere. Vorbim aici despre stanga totalitara, inrudita, prin afinitati vizibile si invizibile, cu dreapta fascista, si ea totalitara. Admiratorii unui „inocent” comunism arhetipal ar avea de castigat din lectura unor carti de Robert Conquest ori Richard Pipes.

In prelegerea sa, exemplara prin rafinament conceptual, melancolica ironie si solida coerenta a argumentatiei, dl Plesu isi pune pe buna dreptate o serie de intrebari legate de obstinatia unor oameni altminteri inteligenti de a acorda suspecte alibiuri unui determinism monist care a fost suportul experimentelor dictatoriale de tip leninist: „Mi-am repus aceasta intrebare in ultimele luni, cand am constatat ca exista si in Romania o generatie, printre ai carei reprezentanti se gasesc simpatizanti ai marxismului, ba chiar ai comunismului. Cum se explica faptul ca, la numai 17 ani dupa caderea regimului comunist, el recupereaza ceva din seductia originara? Comunismul nu pare sa fie compromis. Sunt foarte putini oameni dispusi sa spuna cu voce tare: „Am fost nazist in tinerete”.

Dar oameni care sa spuna: „Am fost comunist in tinerete, stiu ca s-au facut greseli, dar ideea ramane inca una foarte atragatoare” exista. Parte din problema provine, cred eu, din dificultatea de a admite ca un proiect ce se pretindea expresia „umanismului absolut” (Gramsci) a devenit o legitimare a universului concentrationar in versiunea sa leninist-stalinista. La care se adauga pariurile existentiale ale diversilor militanti, identificarile emotionale cu sistemul comunist, nedorinta (ori neputinta) de a admite ca sustinerea comunismului a insemnat o forma de capitulare in fata Raului radical.

Andrei Plesu are dreptate, asemenea oameni nu pot recunoaste ca au gresit, ca si-au jucat viata pe un miraj, ca de pe urma comunismului, ca si de pe urma fascismului, nu ramane decat amintirea unei enorme, morbide, maniacale ambitii de a „curata” umanitatea de toti presupusii dusmani. Comunismul ca sistem s-a bazat pe aparatul birocratic, iar acesta a fost format din militantii devotati unui corp de dogme si unei camarile mafiote in frunte cu secretarul general. Cu cuvintele lui Andrei Plesu: „Activistul e, prin definitie, cineva care n-are timp sa gandeasca, care e activ pana la insomnie”. Aparatcikul este „Omul Nou” in statu nascendi.

Care este responsabilitatea ideologiei, deci a marxismului (oricat de vulgarizat)? A compara marxismul cu crestinismul inseamna sa ignori ca, in cazul „socialismului stiintific”, este vorba de o promisiune de a instaura societatea perfecta, aici si acum, cu orice pret si cu orice metode.

Mitul marxist este, de fapt, o vindicativa teologie seculara in care aparatul (substituit proletariatului) joaca rolul de „mantuitor”. Dictatura cadrelor este „paradisul” leninist. Avem de-a face cu un mesianism bazat pe o fictiune sociologica, pe impostura etica si pe o imposibilitate antropologica. Aceste date cruciale le-au inteles cei care, de la Souvarine si Istrati la Koestler, Milosz, Orwell si Kolakowski, au avut curajul rupturii cu vraja narcotizanta a utopiei marxiste.

4, 3, 2, nominalizat la Globul de Aur

decembrie 14th, 2007

NEW YORK, 13 decembrie 2007 – In această dupa-amiaza au fost anuntate la Hollywood nominalizarile celei de-a 65-a editii a Premiilor Globul de Aur. 4 luni, 3 saptamani si doua zile reprezinta Romania la categoria “Cel mai bun film intr-o limbă straina”.

ULTIMA ORA>>> 4, 3, 2 a castigat Premiul Asociatiei Criticilor de Film din Chicago pentru Cel Mai Bun Film Strain, facand din nou pereche cu No Country For Old Men al fratilor Coen, care pare sa fie favoritul criticilor americani din acest an. Printre membrii juriului s-a aflat si Roger Ebert, cel mai cunoscut si mai citit critic de film din lume (www.rogerebert.com).

Pentru detalii, va rugam sa deschideti documentul atasat.
Multumim,

Cristian Neagoe
Communications Coordinator
Romanian Cultural Institute in New York
200 East 38th St., New York, 10016 NY
Tel: 212-687-0180
Fax: 212-687-0181
E-mail: cristian@icrny.org
Website: www.icrny.org

AN NOU 2008 – LA MULTI ANI ! si… DIAVOLUL (IN)COTIDIAN

decembrie 14th, 2007

Fireste, trebuie sa admitem ca Diavolul este parte integranta a existentei noastre mundane. Stau marturie, cel putin traditiile folclorice, mitologiile si religiile acestei lumi. Vorbesc si marturisesc elocvent despre asta mai ales artele si in special literatura, povestile si basmele lumii, sau operele unor mari scriitori, dintre care ii amintesc doar pe Goethe, Gogol, E.T.A. Hoffmann, M.Bulgakov, Isaac B. Singer.
Si face parte Diavolul din existenta noastra zilnica in practic cvasi-infinite aparitii si ipostaze.
Toata aceasta desfasurare, aparent haotica ( totdeauna exista o tinta bine determinata) a Diavolului in existenta fiecaruia dintre noi, este definita perfect prin trei “sentinte” fundamentale. Le gasim in Evanghelia dupa Luca, in capitolul 4(patru): “Ispitirea Lui Iisus Christos”. Ele sint cele trei replici decisive ale Domnului Iisus Christos date Diavolului ce-L ispitea in pustie:
“Omul nu va trai numai cu piine, ci cu orice cuvint al Lui Dumnezeu.”
“Sa te inchini numai Domnului Dumnezeului tau si numai Lui sa-I slujesti.”
“Sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau!”
Privite in oglinda adevarului existentei noastre cotidiene, pe loc aceste trei porunci purificatoare, devin “sentinte” fundamentale ce il definesc si intre care Diavolul se desfasoara in viata noastra, dupa cum am spus, in cvasi-infinite aparitii si ipostaze.
“Cvasi-infinite” fiindca viata noastra paminteana este, evident, finita.
“Cvasi-infinite” fiindca, evident, doar Dumnezeu este infinit.
“Cvasi-infinite” fiindca, evident, doar Dumnezeu Unul este bun. Iar in acest sens avem chiar marturia Lui Iisus Christos, care in Luca 18/19 si Marcu 10/18
(precum, dar altfel formulat si in Matei
19/17) afirma raspicat:
“Pentru ce Ma numesti bun? Nimeni nu este bun decit Unul singur: Dumnezeu”, raspunzind astfel celui care-L intreaba: “Bunule Invatator, ce sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?“
In acest context Diavolul face parte din acesta lume si practic o domina, dupa cum avem iarasi marturii destule, intre care chiar si acelea ale lui Iisus Christos Insusi
(o citez doar pe aceasta):
“Nu voi mai vorbi mult cu voi, caci vine Printul lumii acesteia si el n-are nimic in Mine.”(Ioan 14/30).
In mod explicit deci, Diavolul NU este si Dumnezeu.
Implicit NU EXISTA IAD IN INTERIORUL LUI DUMNEZEU.
“LOCUL LUI DUMNEZEU ESTE LUMEA, DAR LUMEA NU ESTE LOCUL LUI DUMNEZEU“ cuvinta splendid un aforism rabinic.
***
(© Copyright 2006. All rights reserved – Leonard Oprea,“Theophil Magus – Confesiuni 2004-2006”, Ed.Universal Dalsi, 2007)
===============================================

Jerbe de scîntei

decembrie 14th, 2007

A căzut prima zăpadă. Cîntul butucilor trosnind în căminul salonului, mă readuce în zilele tinereţii. Mă regăsesc în pădurea albită de neaua neîntinată, căutînd brăduţ pentru studioul meu din mansardă. Ai mei pregătesc bradul din salon, dar eu prefer să-l am pe al meu, numai pentru mine şi prietenii mei. În fine am ales un brăduţ; acum îl împodobesc cu ghirlande, acadele, nuci poleite, mici figurine fabricate din ghindă şi chibrite, totul făcut cu voie bună de către mine în lungile nopţi ale iernii.
Sărbătorile bat la uşă; se fac ultimele pregătiri. Ca ultim dichis atîrn în geam cununa de mirt.Casa miroase a cetină, a cozonaci, ce mai, a Sărbătoare. Oaspeţii sosesc încărcaţi cu mici pacheţele ce le pun discret sub bradul din salon. Copiii, fără astîmpăr se bucură desfăcînd învelişurile foşnitoare, bucurînd cu chiote de exclamaţii oaspeţii. În libaţiunile nopţii, după cina prelungită, încet, încet, oaspeţii părăsesc casa în noaptea înstelată.
A doua zi de Crăciun mă retrag numai cu prietenii în studioul din mansardă, în atmosfera-i liniştită, reconfortantă. Ne desfătăm cu visuri despre alte meleaguri; apoi pe înserate ne aşezăm la o partidă de bridge, ca intr-un tîrziu să coborîm în cuhnie aranjîndu-ne platouri după gust, fără dichisuri de salon. Întremaţi ne reîntoacem în mansardă, ca în noapte, la lumina stelelor, printre fulgi de nea, să plecăm pe valurile fanteziei.
Zburăm în lumile altora, reîntîlnindu-ne după ani, în alte vieţi. Ne reîntoarcem de Sărbători, şi în jerbele de scîntei din cămin ne depănăm aventurile şi nostalgiile.

Regii Frantei

decembrie 14th, 2007

mi-e dor de voi oameni
remarkabil
imi tai venele si din ele curg litere cubane
stiu ca sunt in voi for ever
si chiar dupa moartea mea
mult inca dupa ea si chiar secole
veti avea frisoane cubane
cu multe havane in lacrimi
dupa un prieten disparut
si ai sa plangi ca nu i-ai sarutat buzel
si nici starea de imbratisare intre doua berze albe
intre orele de nonsens in care iti cercetezi trecutul
iar eu imi privesc cutele in oglinda negativa
viatza
e un absurd insuportabil de placut
gandesc absentza mea volatila
fara sa stiu daca m-ai iubit vreodata
si daca nu
paguba in ciuperci
ca si regii Frantzei
care erau tristi
bastarzii..
AG

Scot

decembrie 14th, 2007

Dimineaţa e transparentă.
Curată ca un pahar
Abia scos din maşina de spălat.
Undeva în Santa Monica pe plajă
Scoicile se usucă la soare
Iar pe sideful strălucitor
Apar subţiratice cristale de sare.
La şase ne-au dat afară din bar.
N-avem ce face.
Ni s-a făcut foame.
Lovim scoicile argintii
Prin nisipul ud, la-ntâmplare,
Cu şlapii, crocodili verzulii.
Scot,
Poliţistul gras de la circa zece,
Plin de sine ca un curcan
Înainte de Thanksgiving day,
Pe lângă bicicleta lui nouă
Cu douăsprezece viteze
Şi cu faruri de ceaţă,
Merge legănându-se ca un robot.
- Bună dimineaţa, prietenii!
Aţi început cam devreme.
Aveţi grijă să nu vă îmbolnăviţi;
Nisipul e încă rece!

Dan David, Los Angeles, iunie-07-2006.

Blocul National al Revolutionarilor – 1989 Romania – comunicat de presa

decembrie 13th, 2007

BLOCUL NAŢIONAL AL REVOLUŢIONARILOR – 1989 ROMÂNIA -

H.J. Nr. 1 / P..J. / FED. / 20. 02. 2003 şi Nr. 2 / P.J. / FED. / 14. 01. 2004

Tribunalul Bucureşti – Secţia 3 Civilă –
Adresa : Bucureşti , str. Ghiocei nr. 20, sector 2 ; Tel / fax : 021.211.20.26 : bnrromania1989@yahoo.com

Nr. 090 / 13 decembrie 2007

C O M U N I C A T

În data de 18 decembrie 2007 începând cu orele 11.00, la PALATUL COPIILOR din BUCUREŞTI, se desfăşoară lucrările CONGRESULUI EXTRAORDINAR al Blocului Naţional al Revoluţionarilor 1989 România .

OBIECTIVELE CONGRESULUI :

A. – stoparea modului defectuos de lucru, care permite tergiversarea finalizării dosarelor Revoluţiei Române din Decembrie 1989 ,

- aflarea ADEVARULUI despre DECEMBRIE 1989 si demascarea criminalilor, a instigatorilor şi complicilor care au ucis peste 1200 de revoluţionari în Decembrie 1989 ,

- îndepărtarea din instituţiile care au tangenţă cu revoluţionarii din decembrie 1989 : a impostorilor, a corupţilor şi a foştilor angajaţii ai ministerelor care au contribuit la reprimarea sângeroasă a manifestanţilor paşnici în Decembrie 1989 .

B. – deblocarea si finalizarea in regim de urgenta a preschimbării certificatelor de revoluţionar, prin eliminarea intereselor de grup sau partinice, precum şi a şantajului ..

Sunt invitaţi să participe la acest CONGRES EXTRAORDINAR toţi revoluţionarii nemulţumiţi de indiferenţa cu care autorităţile statului tratează problemele deosebite cu care aceştia se confruntă .

Convocarea CONGRESULUI EXTRAORDINAR a B.N.R. 1989 s-a făcut în plenul şedinţelor succesive ale CONSILIULUI NAŢIONAL al B.N.R. 1989, desfăşurate la Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 în datele de 04 şi 11 decembrie 2007 .

PREŞEDINTE B.N.R. 1989
PREŞEDINTE EXECUTIV B.N.R. 1989

Dorin Lazăr MAIOR George COSTIN

PENTRU CONFORMITATE

SINDICATUL LIBER ŞI INDEPENDENT LIGA EUROATLANTICĂ

Maria Magdalena ROTARU

Informatii de ultima ora

decembrie 10th, 2007

*** Tudor Chiuariu, ministrul Justitiei, este asteptat, luni dimineata, sa-si depuna demisia, dupa ce a anuntat ca va face acest lucru, duminica. El a promis, in schimb, ca, atunci cand “aceasta inscenare ridicola va lua sfarsit”, se va intoarce pentru a continua reforma in justitie.

“Va aduc la cunostinta ca voi renunta la functia de ministru al Justitiei. Ma voi reintoarce, cand se termina ancheta, sa duc la capat reforma Justitiei”, a anuntat duminica Tudor Chiuariu.
- Emil Boc: “Mai bine mai tarziu decat niciodata”
- Ponta: “Ma asteptam la o declaratie mai demna”
- Crin Antonescu o va propune pe Norica Nicolai pentru Justitie
- Orban: “Nu-l inteleg pe domnul Chiuariu”
- Bolcas: “Chiuariu a fost surprinzator…”
- Adomnitei: Am incredere ca este nevinovat”
Chiuariu a spus ca l-a anuntat, inca de sambata, pe premierul Calin Popescu Tariceanu despre decizia sa de a demisiona si ca, desi il sustine, seful Guvernului ii va accepta cererea.

Intreaga conferinta de presa a lui Chiuariu s-a constituit intr-un raspuns adresat presedintelui Traian Basescu, de altfel ministrul incepandu-si declaratia cu formula \”Domnule Basescu\”, pe care a mai folosit-o de cateva ori dupa aceea.
Chiuariu a afirmat: \”Nu am gresit cu nimic si refuz sa particip la mascarada pe care ati inscenat-o, domnule Basescu, folosindu-va de institutii care actioneaza la comanda incovoiata de servilism\”, a spus Chiuariu.

\”Nu fostii procurori ai lui Ceausescu pot reforma Justitia. Am multe alte optiuni in afara politicii, nu depind de aceasta functie, de aceea nu sunt intimidat de amenintarile dumneavoastra. Vremea populismului si a invrajbirii in politica romaneasca se apropie de sfarsit\”, a mai clamat el in timpul conferintei de presa.

Presedintele Traian Basescu a declarat, vineri, ca lanseaza un apel public la intelepciune si la o remaniere a ministrului Justitiei, apreciind ca ar fi grav daca acesta ar ajunge in fata procurorilor din aceasta postura.

\”Week-endul este un sfetnic bun si sunt dispus sa am rabdare daca as sti ca acest lucru se intampla (n.r. – remanierea lui Chiuariu)\”, a afirmat seful statului.

Ministrul Justitiei, Tudor Chiuariu, l-a informat, saptamana aceasta, pe premierul Tariceanu ca ia in calcul posibilitatea demisiei, el trimitand la Guvern un document in care prezinta un astfel de gest ca pe o consecinta a esecului in ceea ce priveste adoptarea Ordonantei de modificare a Legii ANI.

In document Chiuariu anunta ca intentioneaza sa-si inainteze demisia in cursul saptamanii, aratand ca mai sunt cateva proiecte la Ministerul Justitiei pe care ar dori sa le finalizeze.

*** Actorul Radu Beligan a fost mutat la sectia de terapie intensiva a Spitalului Universitar de Urgenta, dupa ce starea sa de sanatate s-a agravat, in weekend, afirma revista VIP. La inceputul lui noiembrie maestrul, in varsta de 88 de ani, a cazut pe scari si a suferit traumatisme la coloana.

Dupa ce, initial, medicii au afirmat ca Radu Beligan sufera de un traumatism cranio-cerebral minor si o fractura la coloana cervicala cu o contuzie a maduvei spinarii, tot ei au spus ca o operatie ar fi prea riscanta. Doctorii au afirmat, la vremea respectiva, ca recuperarea va fi grea. Starea sanatatii marelui actor s-a inrautatit, in ultimele zile.

Pe de alta parte insa, NewsIn contrazice articolul din VIP, citandu-l pe dr. Valentin Calu, care a afirmat, luni, ca actorul Radu Beligan va incepe, marti, programul de recuperare pentru membrele superioare la Spitalul de Urgenta Elias din Capitala pe care a fost nevoit sa-l amane aproape doua saptamani din cauza unor probleme respiratorii.

Putatorul de cuvant al Spitalului de Urgenta Elias, dr. Valentin Calu, a precizat ca maestrul Radu Beligan a fost adus la spital in urma cu zece zile, tocmai pentru a incepe programul de recuperare pentru membrele superioare dupa ce in urma cu aproape o luna a cazut pe scari si a suferit un traumatism de coloana cervicala.

\”Maestrul a fost nevoit sa amane programul de recuperare deoarece a suferit o serie de complicatii respiratorii si avea stari febrile, motiv pentru care a trebuit sa stea internat la reanimare pentru o mai buna monitorizare\”, a precizat Valentin Calu.

Potrivit purtatorului de cuvant, starea de sanatate a maestrului Beligan este foarte buna. \”Actorul se afla in momentul de fata in grija medicului Mihai Bertean, insa nu stim cat va fi nevoie sa ramana internat in spital. Depinde foarte mult de modul in care va raspunde la tratament\”, a mai spus Valentin Calu.

*** Trei suporteri stelisti au fost arestati de politie pe un aeroport din Londra, la scurt timp dupa ce aterizasera in capitala britanica, anunta Radio Romania Actualitati.

Cei trei faceau parte dintr-un grup care a sosit la Londra pentru a asista la meciul Arsenal-Steaua, programat miercuri in grupele Ligii Campionilor.

Politia britanica a interpelat alti cinci stelisti, carora le-au luat datele. Suporterii romani au injurat personalul aeronavei care-i transporta in Anglia si au avut un comportament agresiv.

Cei trei risca sa fie intorsi in tara fara sa fie lasati sa urmareasca meciul.

*** Valoarea salariului minim pe economie incepand cu 1 ianuarie 2008 va fi de 500 de lei urmand ca aceasta sa se majoreze la 540 de lei in a doua jumatate a anului, in functie de evolutia indicatorilor economici, a declarat ministrul Muncii, Paul Pacuraru, informeaza Realitatea Tv..

Reprezentantii Guvernului, ai sindicatelor si ai patronatelor au semnat, luni seara, un protocol prin care au stabilit un salariu minim unic pentru anul 2008. Astfel, anul viitor, nu vor mai exista un salariu minim garantat in plata stabilit de guvern si unul negociat intre sindicate si patronate.

Ministrul Muncii a spus ca incepand cu ianuarie 2008, salariul minim va fi de 500 de lei urmand ca din iulie acesta sa creasca la 540 de lei. Pacuraru a precizat insa ca majorarea din iulie se va face in functie de evolutia indicatorilor economici, respectiv a PIB-ului, a inflatiei si a evolutiei productivitatii muncii.

In cazul in care proiectia bugetara nu va fi respectata, salariul minim va ramane la valoarea de 500 de lei si in a doua jumatate a anului. Ministrul a mai precizat ca protocolul semnat luni se va materializa intr-o hotarare de guvern in prima sedinta de guvern. Pacuraru a spus grila de salarizare previzuta in contractul colectiv de munca va fi negociata intre sindicate si patronate, aceasta neintrand in atributiile Guvernului.

Pe de alta parte, sindicatele ameninta in continuare cu protestele anuntate pentru ca, sustin reprezentantii acestora, salariul minim era doar una dintre revendicarile lor.

Presedintele CNSLR Fratia, Marius Petcu, a precizat ca sindicatele vor picheta in 12 decembrie toate prefecturile din tara pentru a convinge Parlamentul sa dezbata Legea bugetului pana la sfarsitul anului, Petcu a spus ca bugetul ar putea fi dezbatut in plen in 21 decembrie, sedinta la care vor fi prezenti si aproximativ 200 de sindicalisti.

In cazul in care bugetul va fi votat fara a se tine cont de cerintele lor, sindicalistii ameninta in continuare cu greva de avertisment in ianuarie. Ministrul Muncii a precizat totodata ca sindicalistii nu mai au nicio motivatie pentru declansarea protestelor.

Traian Basescu, in Spania

decembrie 10th, 2007

Presedintele Romaniei, Traian Basescu a avut o intrevedere in cadrul Ambasadei Romaniei din Madrid, luni 26 noiembrie 2007, cu reprezentanti ai comunitatii romanesti din teritoriul spaniol cu ocazia vizitei efectuate in Regatul Spaniei. In cadrul acestei reuniuni s-au purtat discutii specifice in legatura cu problemele romanilor din Spania si cu posibilitatea eliminarii moratoriului cu privire la libera circulatie a fortei de munca in Peninsula Iberica. La aceasta intalnire au participat printre altii: Ministrul de Externe al Romaniei, Adrian Cioroianu, Ministrul pentru Intreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale, Ovidiu Silaghi, Secretarul de Stat din Ministerul Muncii, Valer Bindea. In cadrul aceleiasi reuniuni, presedintele FEDROM, Miguel Fonda Stefanescu a avut un dialog cu presedintele Romaniei, Traian Basescu in legatura cu posibilitatea de consolidare a miscarii asociative intre toti reprezentantii comunitatii romanesti pentru a se constitui intr-un partener viabil de dialog atat cu autoritatile spaniole cat si cu cele romane. Ministrul de Externe, Adrian Cioroianu a anunţat că vor fi deschise în scurt timp trei noi consulate în Regatul Spaniei, în Castilla la Mancha, Zaragoza şi Almeria. La aceasta întâlnire, Traian Băsescu a mai spus că România deja se confrunta cu problema fortei de muncă mai ales in domeniul constructiilor şi că speră că romanii din Spania vor începe să ia în considerare varianta întoarcerii în ţară. Aceasta intalnire a fost de asemnenea un prilej de comunicare intre diversi reprezentanti ai comunitatii romanesti din Spania

http://fedrom.blogspot.com/

Piatra din Rosetta

decembrie 10th, 2007

Piatra din Rosetta este o stelă egipteană, datând din anul 195 î.e.n., din timpul regelui Ptolemeu V.

Piatra este din granit negru, are formă rectangulară, cu 3 inscripţii în 3 scrieri diferite, hieroglifică, demotică şi greacă. Din partea superioară, cea care conţine inscripţia hieroglifică, lipseşte o parte. Folosind inscripţiile pietrei din Rosetta, Jean-François Champollion a reuşit să identifice metoda de traducere a scrierii hieroglifice.

A fost descoperită în anul 1799, în oraşul egiptean Rosetta (araba Rashid), situat în delta Nilului, în apropierea Mării Mediterana, în timpul expediţiei franceze, conduse de generalul Napoleon Bonaparte. Stela a fost descoperită în timpul lucrărilor la un fort, în fundaţia unei vechi cetăţi arabe, unde fusese folosită ca material de construcţie. Descoperirea este atribuită lui Pierre-Francois Bouchard, un ofiţer de geniu în armata franceză.

Importanţa acestei stele a fost sesizată imediat, textul grecesc specificând că este vorba despre acelaşi text, în toate cele 3 versiuni. Între 1799 si 1801 a fost păstrată şi studiată la Cairo, atunci realizându-se primele sale copii. În 1801, la retragerea armatei franceze, a fost reţinută de către trupele engleze şi în 1802 a fost adusă în Anglia, apoi expusă la British Museum.

Venalitatea sexuala fara frontiere (1)

decembrie 10th, 2007

“Totul se vinde şi se cumpără şi, cu toate acestea, totul nu poate fi vândut şi cumpărat fără a săpa bazele înseşi ale umanităţii”
André Gauron

Este prostituţia un rău necesar, sau un atentat insuportabil la demnitatea umană? Avocaţii libertăţilor nelimitate vor pleda, fără îndoială, cauza răului necesar, chiar dacă, lăsat la voia întâmplării, poate lua forme monstruoase.
Se recurge sistematic la argumentul, întrucâtva tocit, precum că prostituţia ar fi cea mai veche meserie din lume şi că ar fi oferit servicii inestimabile înveteraţilor singurateci… La rigoare, astfel de argumente mai pot ţine încă la drum, numai că în prezent industrializarea comerţului sexual şi caracterul lui transnaţional au devenit elementele fundamentale care diferenţiază prostituţia contemporană de cea de odinioară.
Puţine sunt analizele mondializării capitaliste care iau în consideraţie înfloritoarea industrie a comerţului sexual, generator de venituri mirobolante, unde proxenetismul şi crima organizată deţin roluri de prim plan. Comerţul sexual este socotit, din ce în ce mai mult, ca o industrie de divertisment, iar prostituţia ca o activitate legală, la adăpost de orice sancţiune de ordin moral. Se asistă, cu surâsuri de satisfacţie, la apariţia megabordelelor în inima Europei, sub ochiul ocrotitor al guvernanţilor şi al camerelor de luat vederi din lumea întreagă, martore a ceea s-au obişnuit să numească evoluţie de moravuri.
„Foot, bere şi sex”, cu aceşti termeni, s-a desfăşurat Mondialul de fotbal 2006 din Germania, unde Angela Merkel a ales calea „înţeleaptă” a legalizării prostituţiei. Se vorbea de 40.000 de fete, venite de pe toate meridianele, destinate repausului suporterilor. Faptul a suscitat un vehement protest al Asociaţiei internaţionale „Coaliţia contra Traficului de Femei” (CATW) şi al mai multor personalităţi angajate în favoarea petiţiei intitulate: „A cumpăra sex, nu-i un sport”, din al cărui conţinut extragem următoarele: „A trata corpul femeilor ca pe o marfă, violează standardele internaţionale ale sportului” sau, „Oamenii de onoare nu cumpără sex, deoarece ei respectă demnitatea şi integritatea fiinţei umane”.
Una dintre protagonistele aboliţioniste ale comerţului de corpuri, Malika Mrcovici, văzând, disperată, că adversarii ei câştigă teren, a condus campania de protest până in Parlamentul de la Bruxelles, declarând un război necruţător acestor “big bosses” ai prostituţiei, negustori de sex cu look de manageri, redutabili şi din ce în ce mai abili în Europa de Nord. Lupta ei este angajată contra „peştilor”, deveniţi magnaţi ai industriei sexului, asistaţi de o armată de avocaţi şi de ataşaţi de presă, graţie puterii banului, dar şi susţinuţi tacit de mai multe State, în particular Germania şi Olanda. Este suficientă evocarea scandaloasei construcţii de la Berlin, un megabordel de 3000 de m2, veritabil supermarchet al sexului, instalat la ieşirea a trei staţii de metrou din apropierea stadionului olimpic.
Va fi oare capabilă Malika Marcovici şi asociaţia ei să facă faţă acestui „tsunami” cu o cifră de afacere planetară a cărei caniotă se ridică la zeci de miliarde de dolari, reţele internet, cluburi, discoteci, saloane de masaj, toate acestea dublate de discursuri liberal-libertine, bine unse, revendicând dreptul „legitim” de a dispune de corpul feminin, potrivit fantazmelor cele mai insolite, atâta timp cât „prestaţia” este remunerată ?
Traficul de femei şi de copii din Asia de Sud şi de Sud-Est este estimat la 400.000 de persoane pe an. Statele independente din ex-URSS, Europa de Est şi Europa Centrală constituie a doua grupă în ordinea importanţei furnizează circa 300.000 de persoane pe an, România, Albania, Bulgaria, Bosnia, Ukraina, facând parte din lotul ţărilor care au gustat recent din această libertate amară şi primejdiosă. Urmează America latină şi Caraibele cu aproximativ 100.000 de persoane, iar Africa cu 50.000, etc., etc.
Acest tablou ar fi incomplet dacă nu s-ar ţine cont de industria pornografiei, căci filierele ei sunt deseori auxiliare ale filierelor prostituţiei, industrie care şi-a făcut apariţia pe la începutul anului 1950, odată cu lansarea revistei Playboy, dispunând de mijloacele de comunicare şi de distribuţie dintre cele mai moderne.

Tehnica recrutării sordide, dar ingenios organizate, a început să fie sesizată de tinere, seduse de posibilitatea câştigului pecuniar facil şi imediat. Multe dintre ele, încă naive şi credule, au făcut tragica experienţă a promisiunilor fantasmagorice cu salarii de vis şi munci nu mai puţin onorabile. Odată transportate în ţările idilice, imaginea s-a întunecat ca prin magie, paradisul promis devenind infernul insuportabil al sclaviei sexuale. Departe de ţările de origine şi de familii, şi introduse în angrenajul consumului de „carne vie”, aceste făpturi, mai mult sau mai puţin inocente, devin de o vulnerabilitate sfâşietoare, fiind obligate să răspundă celor mai perverse şi imunde exigenţe.
Oamenii politici, dar nu numai, au estimat că aceste fast-food-uri „specializate în carne proaspătă”, violează normele internaţionale de egalitate dintre sexe, atribuind femeilor rolul reductor de „servitoare sexuale ale bărbaţilor”. Legalizând prostituţia, Statul german, a fost tratat el însăşi de „proxenet” prin beneficiile fabuloase trase de pe urma acestui gen de comerţ, indemn pentru secolul 21, supranumit secolul drepturilor omului.

Franţa, are meritul de a se menţine în stadiul indiferenţei în ceea ce priveşte faimoasa legalizare a negoţului de relaţii sexuale, ba mai mult, apariţia legii anti-racolaj, obţinută de Nicolas Sarcozy. a înăsprit condiţiile precare prin care amorul se vinde şi se cumpără pe sub mână.
În felul acesta Comisia pentru Drepturile Femeii din Parlamentul European, e îndreptăţită să nutrească ideea – crezută de unii utopică – a unei umanităţi mai fraternele, unde sexul nu mai este prezentat ca o marfă pe care este afişat preţul, reducând la neant beneficiarii fără scrupule ale acestui pazarlâc respingător.

You are kindly invited

decembrie 10th, 2007

Dear Friends, Colleagues, Students and former Students:

I would like to invite you to our special event, WORLD MUSIC & beyond, which will take place at the Leonard Nemoy Theater at Symphony Space, Broadway at 95th Street, on Wednesday, December 12th, at 8.30 PM.

You will hear ethnic based compositions by Tom Beyer, Pedro Da Silva, Lucia Caruso, Dimitri Lambrianos, Wendy Luck, Jeanann Dara, Christine Ghezzo and myself, Dinu Ghezzo.

We celebrate the Winter Holidays and the very diverse ethnic communities of New York, with melodic materials from or inspired by Romania, Hungary, Greece, Argentina, Spain, Portugal, Cuba and India.

Hope you can be with us at this very special winter concert !

Dr. Dinu Ghezzo
NYU Professor Emeritus

http://homepages.nyu.edu/~ddg1

dinu_ghezzo@yahoo.com
dghezzo@gmail.com

Romanian Cultural Institute in New York
200 East 38th St., New York, NY 10016
Tel: (001) 212-687-0180
Fax: (001) 212-687-0181
E-mail: icrny@icrny.org
Website: www.icrny.org

Ce imi doresc eu pentru Romania,…!

decembrie 10th, 2007

Eu personal, (si cred ca si romanii de pretutindeni, cei nascuti in Romania si pe cei de origine romana), vreau sa fiu martor si participant activ la crearea unei noi Constitutii, pentru a ne stabili justitie, teluri comune, securitate, identitate, bunastare si stabilitate a intregii comunitati, din care cu totii facem parte.

Ca sa ne putem proteja libertatiile de care avem nevoie si pe care, ca indivizi le cerem in continuare, trebuie sa le stim, sa participam impreuna la formularea lor. Trebuie sa avem o tribuna si un loc unde sa le putem expune. Sigur ca opinia fiecaruia este personala, dar, tocmai asta cred ca ne va face confortabili cu ideea de a ne face auziti si intelesi in acceptia noastra a tuturor,…!

Este important sa ne scriem propria Constitutie, s-o adoptam si s-o respectam, cu speranta ca ne va proteja si ca ne va oferi o participare activa la viata statului.

Aceste cateva cuvinte credem ca vor fi suficiente pentru a tenta fiecare roman sa-si aduca aportul in a identifica elementele Constitutiei, intentia noastra a tuturor, de a scrie si amenda aceasta noua Constitutie, de a identifica Principiile si Regulile dupa care Guvernul si Parlamentul romanilor vor functiona si bineinteles a defini balanta care va sta la baza relatiilor intre puterile din Stat.

Stim ca acest lucru este pe cat de important, pe atat de greu de realizat, dar mai stim ca daca noi n-o facem, nimeni nu o va face pentru noi. Niciodata in istoria moderna poporul nu a fost invitat sa-si scrie propria constitutie, pentru prima oara in istoria noastra, cred ca a venit timpul sa ne urnim si s-o facem.

Moartea lupului (La mort du loup), de Alfred de Vigny

decembrie 10th, 2007

Poemul constituie, prin accentul puternic, etic si meditativ, adevarata lectie despre acceptarea demna a durerii si mortii, despre „demnitatea durerii“.

MOARTEA LUPULUI

Sus, peste luna-n flacari, nori grei îsi grabeau drumul
Asa cum din incendii alearga-n slava fumul.
Si codrii erau negri, si-adânci în departari.
Mergeam tacuti prin iarba jilavelor carari,
Prin balaria deasa si spinii-nalti si goi,
Când, pe sub brazii-asemeni cu cei din Lande, noi
Zariram urma slaba a unor gheare mari.
Lasate-n haituire de niste lupi hoinari.
……….
Erau la chip asemeni si-n joc la fel erau;
Dar în tacere puii de lup se zbenguiau,
Stiind ca, treaz aproape, si numai la doi pasi
Doarme-ntre ziduri omul, cumplitul lui vrajmas.
Statea-n picioare tatal si, lânga un copac,
Lupoaica împietrita parea statuia-n veac(1)
Ce-o adorau romanii; crescând sub coapsa ei
Pe Romulus si Remus, stravechii semizei.
……….
Pe labe-ntinse lupul se-aseaza si, cârlige
Crispatele lui ghiare, jos, în nisip, le-nfige,
Pierdut se socoteste,-ncoltit cum nu gândise,
Retragerea-i taiata, potecile închise;
Atunci a prins puternic, cu gura-nflacarata
Pe cel mai ager câine de calda beregata,
Si nu vrea sa-i dea drumul din falcile-i-de-otel,

Desi potop de gloante treceau ca-n ciur prin el
Desi ca niste cleste, cutite de vapaie
Se-ncrucisau, intrându-i adânc în maruntaie,
Decât în clipa-n care dulaul sugrumat,
De mult timp mort, îi cade sub labe sfâsiat.
Abia atunci îl lasa si ne priveste lupul.
Pâna-n prasele-nfipte cutitele-n tot trupul,
Îl tintuiau de iarba scaldata-n al sau sânge;
Pusti l-împresoara-acolo si-n cerc sinistru-l strânge.

El tot ne mai priveste si somnul mortii-l fura,
Lingându-i negrul sânge ce-i înflorea din gura,
Si fara sa încerce de loc a sti cum piere,
El ochii mari si-nchide si moare în tacere.

II
Cu fruntea sprijinita de arma, mohorât,
M-am cufundat în gânduri si nu m-am hotarât
Sa-i urmaresc lupoaica si pe lupanii lui,
Ce, sa-l astepte vrura; de n-ar fi avut pui (2),
Vadana sa frumoasa, în crunta disperare
L-ar fi urmat, fireste în marea încercare;
Era de datoria acestei biete mame
Sa-i scape, sa-i învete, sa sufere de foame,
Ferindu-i si de legea nedreapta din orase,
Când omul se slujeste de animale lase(3),
Ce-alunga-aici, ca tihna sa-i puna capatâi,
Pe cei ce stânci si codri le-au stapânit întâi.

III
Vai, ma gândeam, cu toate ca omul e un nume,
Mi-e uneori rusine ce slabi suntem în lume(4)!
Cum sa iesim din viata si chinurile sale,
Voi singure stiti taina, sublime animale !
Când vezi ce-a fost în viata si cât în urma-apune.
Tacerea doar e mare; tot restul-i slabiciune.
-Te-am înteles prea bine, salbatic calator,
Privirea ta din urma o simt ca un fior !

Spunea: “De poti fa totul ca sufletul s-ajunga
Prin viata, cu silinta si cugetare lunga,
Pân´la înalta treapta de stoica(5) mândrie
Unde, nascut în codri, sa urc mi-a fost dat mie.
Gemi, plângi, te rogi, e-aceeasi eterna lasitate.
Energic du-ti întruna povara vietii-n spate,
Pe drumul unde soarta te cheama-adeseori,
Apoi ca mine rabda si fara-o vorba mori !”(6).

1 Aluzie la lupoaica romana, care era de bronz si nu de marmura. Se afla în prezent la muzeul din Capitoliu.
2 Alegerea lupoaicei de a ramâne lânga pui, este simbolul echilibrului în suferinta si al masurii, care orienteaza pe drumul bun.
3 Poetul se refera la “câinii” care, “animale lase”, si-au tradat “fratii” din padure “lupii” (ca în Lupul si câinele de La Fontaine).
4 Versul suna axiomatic, poetul admirând tacerea în suferinta, în încercare.
5 Stoicismul, doctrina întemeiata de Zenon (cca 490-cca 430), recunoscuta prin fermitatea în fata durerilor vietii.
6 Moartea lupului este o lectie de stoicism , stapânire de sine în fata marilor dureri, încercari ale vietii.

Divanul, de Dimitrie Cantemir – în versiune araba (2)

decembrie 10th, 2007

Patriarhul Athanasios III Dabbas (nascut Bulos/Paul Dabbas, în anul 1647 la Damasc) era vlastarul unei vechi familii din Hauran, vatra crestinismului sirian, care daduse deja doi patriarhi ortodocsi: Athanasios II (1611-1618) si Kyrillos IV (1619-1628). Urmasii acestei ilustre familii, care traiesc astazi la Beirut, se preocupa de punerea în valoare a operei înaintasilor, pregatind o monografie despre patriarhul Athanasios III. Educatia lui, predominant greceasca, a cuprins si studii de siriaca, araba, latina si italiana. Ales staret al mânastirii Sf.Sava din Betleem, unde a trait o lunga vreme, devenind patriarh în anul 1685, cedând temporar tronul patriarhal, în 1694, unui competitor înversunat – Kyrillos Ibn al-Za’im. Pâna în anul 1720 când si-a reluat misiunea de patriarh, a ramas mitropolit de Alep, calatorind departe în cautare de ajutor financiar si spiritual pentru comunitatile crestine levantine. Urmând calea ilustrilor sai predecesori, patriarhii Meletius Karma (1572-1635) si Makarios Ibn al-Za’im (1597-1672), Dabbas a luptat pentru valorile crestine ortodoxe, reflectate în numeroasele sale scrieri istorice, teologice, liturgice si polemice. Dupa anul 1695 a calatorit în Europa rasariteana, unde a fost întâmpinat cu bunavointa si generozitate de domnii români, bucurosi sa-l gazduiasca. Oaspete al lui Constantin Brâncoveanu în primavara anului 1700, Dabbas a participat la nunta fiicei acestuia, Safta, cu Iordache Cretulescu, iar în iulie 1703 a fost prezent la ceremoniile de confirmare la domnie a familiei Brâncoveanu. La cererea domnitorului muntean, Dabbas a scris în anul 1702, în limba greaca, o ISTORIE A PATRIARHILOR ANTIOHIEI, dedicata protectorului sau si tiparita la Bucuresti în acelasi an. Argumentând cu staruinta nevoia crestinilor orientali de a avea carti de cult în limba lor, Dabbas a obtinut de la Brâncoveanu sprijin pentru tiparituri în araba si greaca. Lucrând alaturi de Antim Ivireanul, care a gravat matritele arabe, ei au tiparit împreuna în anul 1701 un LITURGHIER la Snagov, iar în 1702, un CEASLOV la Bucuresti. La plecarea lui Dabbas în Siria în 1705, principele Brâncoveanu i-a daruit întreaga tiparnita, care a fost instalata la Alep si a tiparit între anii 1706-1711, în cladirea resedintei metropolitane, unsprezece carti în araba, unele în editii succesive (Psaltirea, Evangheliarul s.a.)

Curând dupa tiparirea DIVANULUI la Iasi, Dabbas a obtinut un exemplar pe care l-a luat cu el, pentru a traduce versiunea greaca în limba araba vorbita de crestinii din Orientul Apropiat, fapt pe care Dimitrie Cantemir nu parea sa-l fi cunoscut. Preocupat de calitatea traducerii sale, Dabbas a apelat la ajutorul unui calugar maronit cunoscut pentru cunostintele sale de araba clasica, Gibra’il (Gabriel) Farhat. Nascut la Alep în anul 1670, Farhat provenea dintr-o familie maronita originara din Liban. Dupa ce studiase limba araba cu un seic musulman, Farhat scrisese o gramatica a limbii arabe întemeiata pe teste evenghelice, lucrare de pionierat folosita de multe generatii de arabi crestini apartinând tuturor confesiunilor. Cunostintele sale de greaca, siriaca, teologie si poezie, ca si cultura lui vasta au contribuit în a-i atrage faima de mare carturar. Dupa ce si-a petrecut o buna parte din viata în mânastire, Farhat a fost ales în anul 1725 mitropolit al comunitatii maronite din Alep (cu numele de Germanos), continuându-se opera de iradiere a culturii arabe crestine.

În manuscrisele DIVANULUI arab înregistrate pâna acum, Dabbas precizeaza ca nu este autorul acestei carti, ci el doar a tradus-o. Cu toate acestea, numele lui Dimitrie Cantemir nu este mentionat nicaieri în versiunea araba, din care lipsesc toate cele trei texte introductive, precum si Prefata la CARTEA A III-a. Prin urmare, tinând seama de informatiile existente pâna la identificarea textului de catre Virgil Cândea, s-a presupus ca textul a fost scris fie de Patriarhul Dabbas însusi, fie de Sf.Vasile cel Mare. Aceasta lacuna a fost interpretata de Virgil Cândea (1972) ca un gest de loialitate fata de Brâncoveanu, adverser al lui Cantemir în viata politica. Este posibil, de asemenea, ca Dabbas sa fi fost supus si unor constrângeri politice locale, încercând prin ascunderea autorului real al scrierii sale sa evite cenzura autoritatilor otomane. Faptul ca, pe lânga fragmentele care ar fi putut arata autorul adevarat, lipsesc de asemenea câteva pasaje dispretuitoare la adresa catolicilor, demonstreaza si grija lui Athanasie Dabbas de a nu provoca nemultumirea crestinilor uniti cu Roma, al caror numar era în crestere în provinciile levantine.

DIVANUL arab a fost citit timp de doua sute de ani, nu numai în cercurile crestin-ortodoxe, dar si în cele greco-catolice, întocmindu-se noi copii pâna la sfârsitul secolului al XIX-lea. Au fost identificate pâna în prezent unsprezece manuscrise, între care cele mai accesibile se afla la Bibliothéque Nationale de France (Ms.Arabe 6165, 142 fol.), si Biblioteca Apostolica Vaticana (Ms.Arabe 337,no.2,226 fol.), acestea fiind si cele pe care le-am folosit pentru editia pe care am întocmit-o.

Publicata pentru prima oara în editie critica si traducere engleza, traducerea araba a DIVANULUI cantemirian reprezinta asadar un eveniment stiintific asteptat din momentul identificarii scrierii, adica de treizeci si sase de ani. Pentru Virgil Cândea se impunea ca orice scriere a lui Dimitrie Cantemir, orice text cantemirian inedit sa vada mai întâi lumina tiparului la Editura Academiei Române. Versiunea araba a DIVANULUI s-a înscris astfel, în mod firesc, în seria operelor marelui carturar umanist publicate de aceasta institutie de înalta tinuta stiintifica. Volumul constituie deci un eveniment si sub aspect editorial, fiind prima editie bilingva araba-engleza a unui manuscris arab medieval publicata în România.

(Va urma)

“Declaraţie de război” – fragmente – (LII)

decembrie 10th, 2007

Nu ştiu dacă din proprie iniţiativă, sau sfătuit, Bălăcescu a apărut imediat după 22 decembrie la tipografia din Braşov. A înfiinţat un nou ziar, „Replica”, în locul fostului „S.C.B.”. Bineînţeles, era tot redactor şef.
În aceeaşi perioadă asistenţii de la catedra de Socialism au scos şi ei un ziar: „Politica”.
La doar trei săptămâni de la Revoluţie apăruseră o mulţime de ziare noi, majoritatea covârşitoare fiind scoase de foştii redactori ai ziarelor tipărite înainte de 22.
La scurt timp după reînceperea cursurilor, Federaţia Sindicatelor Studenţeşti a hotărât să scoată un ziar, dar acest lucru nu a fost posibil. Ni s-a spus că tipografia nu mai ia comenzi deoarece e deja suprasolicitată.
Am încercat să obţinem o pagină în „Replica”, dar am fost refuzaţi categoric: „Replica”, deşi înfiinţată în locul ziarului ce se pretinsese studenţesc „S.C.B.”, era un ziar particular. Bălăcescu devenise primul patron dintre studenţii braşoveni.
Înaintea alegerilor din mai, majoritatea redactorilor de la „Replica” au încercat să dea ziarului o orientare net anticomunistă. Doar Bălăcescu şi câţiva admiratori s-au opus categoric, fapt ce a dus în vară la înlăturarea lui din conducerea ziarului.
Deşi datorită celorlalţi redactori „Replica” devenise cel mai bun ziar din Braşov, la scurt timp după plecarea lui Bălăcescu şi-a încetat apariţia ca urmare a presiunilor morale şi materiale făcute asupra redactorilor.

*

Până în seara lui 22 decembrie 1990 mă uitam foarte rar la televizor, aproape deloc. Eram sătul de propaganda comunistă.
În zilele de după revoluţie am urmărit ore în şir programul pentru a afla ce se întâmplă în ţară. Credeam, speram mai bine zis, că s-a terminat cu propaganda.
Am fost foarte mirat când într-o seară, imediat după 22, un ţăran bătrân din Maramureş a apărut pe ecran în costum naţional, aducând cadou o pâine şi o sticlă de pălincă redactorilor de la televiziune. Atât aspectul lui, cât şi limbajul pe care îl folosea semănau înfiorător de mult cu cel al ţăranilor festivi care-l întâmpinau pe Ceauşescu atunci când acesta făcea vizite de lucru. Nici o urmă din bunul simţ al ţăranului român, de care se făcea atâta caz, nu s-a văzut la el.
— … Aud că primim ajutoare din străinătate. Să ne trimită că şi noi le-am dat destul!…
În altă zi, reporterii televiziunii au ieşit din clădire pentru a-i intervieva pe unii din soldaţii care apărau televiziunea. Au discutat cu un militar în termen, chiar lângă unul din tancurile ce ne ofereau tuturor garanţia că armata ne va scăpa de terorişti.
Întrebat ce melodie ar dori să dedice familiei, militarul a optat pentru „Noi suntem români” şi pe micul ecran a fost transmis un fragment decupat dintr-unul din spectacolele patriotarde realizate în timpul lui Ceauşescu. Doar tabloul acestuia lipsea.
Altă dată, a venit un grup de studenţi din Ploieşti care afirmau că poporul român a înfruntat cu umorul care îl caracterizează dictatura şi ca argument au spus câteva bancuri penibile cu Ceauşescu.
O droaie de oameni au vorbit în numele colectivelor de oameni ai muncii, al satelor şi oraşelor din care veneau, în numele tuturor studenţilor, întregului popor, fără a spune ceva concret.
Nici un student braşovean nu a mers să vorbească la televiziune, dar în aprilie a venit televiziunea la noi. Redacţia emisiunilor săptămânale „Gaudeamus”, emisiune despre care se spune că e făcută de studenţi, voia să facă un reportaj la Braşov. Se afirma că emisiunea „Gaudeamus” e o emisiune studenţească, dar eu nu sunt de acord. Susţin că a fost o emisiune ce avea ca scop compromiterea studenţilor.
D-şoara Gheorghiu, absolventă de filosofie a venit să pregătească terenul. Eu credeam că ni se va acorda un spaţiu de emisie şi vom face noi emisiunea, dar nu a fost aşa.
Reportera s-a documentat şi apoi a împărţit rolurile. Eu trebuia să apar în cadrul unei mese rotunde care îi reunea pe preşedinţii de sindicat de pe facultăţi şi în cadrul căreia urma să se dezbată întrebarea: „E nevoie de mai mult umanism în Universitate?”
Am scris un scurt material pe această temă şi i l-am arătat reporterei înainte de începerea filmării:
Aş vrea să încep cu o referire la o afirmaţie din Geneză: „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa.”
Principalul atribut al Divinităţii, atribut preluat şi de om, este creativitatea. Pe de altă parte putem afirma că omenirea a apărut în momentul când mediul natural ajunsese la un optim care îi permitea existenţa şi s-a dezvoltat în condiţiile acestui optim natural.
Pe măsură ce a progresat, omenirea a ajuns în posesia mijloacelor ce-i permit să intervină radical asupra mediului.
Dintr-o singură celulă extrasă dintr-o frunză poate fi obţinut, în laborator, un arbore, dar întreaga informaţie genetică e conţinută în celula respectivă. Au fost izolaţi în laborator acizi nucleici. Dar toată ştiinţa secolului XX nu a putut crea din materia moartă un organism, cât de primitiv.
Din păcate, omul e de multe ori ignorant, gândirea mecanicistă fiind poate dovada cea mai revelatoare a acestui fapt.
E firesc ca omul să caute să înţeleagă tainele lumii, să emită ipoteze referitoare la organizarea acesteia, dar e anormal să acţionezi asupra mediului în baza unor presupuneri care adesea se dovedesc false.
Filosofia lui Lucian Blaga caută să împace religia cu ştiinţa, deşi acest lucru e aparent imposibil.
Ce nevoie e de contemplaţie, meditaţie, specifice religiei, în aceste momente de explozie informaţională, în plină revoluţie tehnico-ştiinţifică?
Consider că e nevoie de prudenţă în acţiunile umane pentru că omenirea a devenit foarte puternică şi a crea nu trebuie să însemne a distruge. Contemplaţia conduce la prudenţă, la frânarea pornirilor distructive. Mai mult ca oricând, ar trebui să medităm la o afirmaţie a lui Goethe: „Numai dacă vei reuşi să trăieşti eternitatea clipei nu vei regreta trecerea timpului.”
Reportera a citit materialul şi a spus apoi că ea consideră că acesta nu are nici o legătură cu tema propusă. Cum eu mi-am apărat punctul de vedere, pe platou a impus iniţial o altă temă, urmând ca tema umanismului să fie atacată ulterior…

— Şi acum vă rog să-mi spuneţi de ce consideraţi necesară înfiinţarea de facultăţi umaniste la Braşov!
— Pentru că la facultăţile tehnice sunt prea puţine fete, a răspuns preşedintele Sindicatului din facultatea T.C.M., fost secretar A.S.C. pe facultate.
Nu am apucat să deschid gura pentru că domnişoara Gheorghiu fixând foarte profesional camera de luat vederi a spus:
— Dar mai mult despre această temă într-o emisiune viitoare…
Reflectoarele s-au stins. Înregistrarea s-a încheiat. Refuzam să cred că ceea ce se întâmplă e real. Noroc că la prima temă apucasem să spun câteva vorbe, altfel s-ar fi putut crede că am funcţionat doar ca decor la masa rotundă care durase mai puţin de un sfert de oră.
Emisiunea fiind realizată la Braşov, trebuia prezentat drept ceva inedit momentul revoltei muncitoreşti din 15 noiembrie 1987.
Reportera a aflat de existenţa celor trei care fuseseră exmatriculaţi în 1987. Lor voia să le acorde trei minute în care aceştia să răspundă la întrebări. Bia era bolnav, iar Rică şi Luci voiau să prezinte un material ce scotea în evidenţă criza morală în care se zbate societatea românească.
Reportera nu s-a putut înţelege cu cei doi şi în consecinţă s-a adoptat o soluţie de compromis: a fost descoperit un student care în data de 15.11.1987 efectua stagiul militar la o unitate de pompieri din Braşov.
Acesta a fost adus în faţa camerei:
— Ce s-a întâmplat în 15 noiembrie?
— Eu eram în unitate când s-a dat alarma. Ni s-a spus că nişte huligani au incendiat primăria. Am fost îmbarcaţi pe maşinile de intervenţie şi am plecat la primărie.
— Şi ce-ai văzut acolo?
— Că nu erau huligani. Erau demonstranţi.
— Ce făceau demonstranţii?
— Făceau gesturi ample!…
Un alt moment al emisiunii l-a constituit prezentarea revistei studenţeşti „Replica”, fost „S.C.B.”, al cărei redactor şef era Bălăcescu.
—…—… Sunt foarte fericit că după aproape cinci ani de rezistenţă a scrisului pot prezenta, în calitate de redactor şef, această revistă pe micile ecrane!…
Emisiunea în ansamblu a fost penibilă şi cred, sunt convins, că nu puţini au fost cei care au afirmat, după ce au vizionat-o, că studenţii braşoveni nu au nimic în cap.

Despre tăcere

decembrie 10th, 2007

Tăcerea este spaţiul în care omul se trezeşte. – Osho

Tăcerea este sanctuarul prudenţei. – Baltasar Gracian

Tăcerea este zona de siguranţă a conversaţiei. – Arnold H. Glasow

Tăcerea este unul dintre cele mai dificile argumente de combătut. – Josh Billings

Tăcerea este una dintre marile arte ale conversaţiei. – Cicero

Tăcerea este un text uşor de răstălmăcit. – A.A. Attanasio

Tăcerea este marea artă a conversaţiei. – William Hazlitt

Tăcerea este modalitatea autentică a cuvântului. – Martin Heidegger

Tăcerea este prietenul adevărat care nu te trădează niciodată. – Confucius

Tăcerea este o ceartă continuată prin alte mijloace. – Che Guevara

Tăcerea este virtutea proştilor. – Francis Bacon

Tăcerea este cea mai perfectă exprimare a dispreţului. – George Bernard Shaw

www.enciclopedie.citatepedia.ro

Lupte intre vechiul sistem si schimbare,…!

decembrie 10th, 2007

Primul lucru pe care fosti nomenclaturisti (actualii lideri politici) il fac,… este acela de a incerca sa-si mentina privilegile pe care le-au avut cu orice pret, dar cu orice pret ,… chiar daca Romania se duce de rapa – pentru ‘ei’ nu conteaza. Aproape tot ce se intampla acum referitor la deconspirarea securitatii,… nu are nici o valoare,… sigur ii desconspiram,… si apoi ,..? – ii ascultam cum isi expun opinile “democratice” in parlament ,…?,… sau le citim articolele despre infintarea ANI ,… si cum ar trebui aceasta facuta ,..? Deunazi am ascultat-o nu de mult pe doamna Stanoiu fost ministru al Justitiei intr-o emisiune “Stirea Zilei”,.. dumnezeule mare,…. cum de mai e inca posibil asa ceva,..? Numirea (onorifica) a domnului Ion Iliescu in fruntea unui partid social-democrat este un alt exemplu al diletantismului politic practicat. Cum se poate ca nimeni sa nu-si puna macar retoric problema,…. DE CE AVEM UN PRESEDINTE DE PARTID FOST SECURIST? SAU UN ALTUL CARE PROVINE DINTR-O PROEMINENTA FAMILIE DE GENERALI DE SECURITATE?, si mai departe il avem ca Presedinte de Partid,… auzi tu,… onorific, pe domnul Ion Iliescu, personaj direct implicat in doctrina COMUNISTA,… ce inseamna ca ii desconspiram? – ii desconspiram si pe urma ii ascultam cum vorbesc la tribuna Parlamentului sau in Consiliu de Ministri? ne spun ei mai tarziu daca Agentia Nationala de Integritate ne este de folos sau nu? si cel mai grav se lupta din rasputeri sa NU avem VOT UNINOMINAL MAJORITAR. De multe ori ma-am intrebat: de ce trebuie ca acesti oameni sa fie crucificati? nu sunt si ei romani ca si noi?,… fara-ndoiala ca sunt, dar daca sunt printre ei oameni care au savarsit crime impotriva “umanitati”, atunci, pentru crimele pe care le-au comis ar trebui sa “plateasca” cu virf si indesat,… .si totusi nimic nu se-ntampla,… si asta pentru ca niciodata in Romania chiar faca s-a pus problema condamnarii Comunismului ca sistem,… asa cum a facut-o domnul Basescu, politicienii, nu numai ca n-au fost de acord cu el, dar au rezistat introducerii unei legi a lustratiei, ca atare securisti au avut si au in continuare o activitate legala. Securitatea doamnelor si domnilor, functioneaza mai departe, nu sub acelasi nume,.. dar ca organizatie,… ea functioneaza perfect. Domnul Cornel Burtica, Domnul Tismaneanu si inca multi alti ca ei explica putin sau chiar mai pe larg din toate eceste lucruri, insa prea tarziu. Toti cei care au fost direct implicati in vechiul regim au la unison aceiasi expresie, de buna credinta?, ei inca mai incearca, si multi reusesc sa prosteasca oamenii, cu slogane care n-au nimic de-a face cu realitatea. O alta “gaselnita” a lor este de a contesta neconstitutionalitatea actiunilor juridice penale in care sunt direct implicati, cu alte cuvinte ei spun ca cineva le vrea raul si asta este anticonstitutional. Acesti oameni se opun si astazi formarii statului de drept Roman pentru ca odata acesta infaptuit, abia atunci ei vor putea fi deconspirati, si bineinteles adusi in fata justitiei pentru tot ce au facut. Este clar ca mai toate Legile promulgate de catre asa numitul FSN, si mai tarziu PDSR si inca mai tarziu in perioada cand domnul Stolojan si domnul Stoica au fost in guvern, si chiar si acum sub administratia PNL, au fost facute pentru interesul de clan al fostei si mai noii Nomenclaturi. Toate eforturile facute de domnii Pelin, Tismaneanu, dna Macovei sau Pipidi sa nu mai vorbim de catre domnul Ticu Dumitrescu sunt fara indoiala laudabile si reprezinta doar un inceput care chiar daca sunt timide (exceptie face Dna Macovei, in opinia mea), ele pun pentru prima oara in istoria moderna a tari noastre temeliile unei democratii care in timp se va solidifica, iar aceasti asa zisi comunisti, securitate si oameni care au lucrat acolo si care isi transmit obiceiurile de “clan” urmasilor lor,… vor disparea definitiv,… pana atunci insa e cale lunga si extrem de anevoiuasa. Inca 20 de ani, probabil nu e de ajuns. Aceasta “Securitate” a functionat si continua sa functioneze ca un clan mafiot lipsit de scrupule, au interese de clan, reusesc sa penetreze toate structuriile statului: Parlament, Senat, Ministerul Justitiei, Servicii Secrete, Media, mai ales media! si odata acolo distrug tot ce-i inconjoara, fura tot ce pot, si apoi reinfinteaza un nou SRL, si trec la faza urmatoare, isi acopera urmele si, o iau de la capat, pentru ca acesti oameni nu stiu sa functioneze altfel, nu stiu sa produca nimic, si nimic bun nu functioneaza in preajma lor. Sintagma “a facut politie politica” nu are nici un inteles daca “sistemul ticalos” o data condamnat nu este si “imobilizat” de o lege a lustratiei. Sigur sa scrii despre aceste lucruri este una si sa faci ceva anume este mult mai profund. Speranta sta in presedintele acestei tari – Domnul Basescu, indiferent de stangacia domniei sale, etalata uneori si in noua generatie de oameni, politicieni tineri reformati care ar putea schimba intreaga infatisare a panopliei politice romane. Ramane de vazut daca vor fi capabili.

Cum să-ţi înţelegi soţia. La bine şi la rău – de Gary Smalley – prezentare de carte

decembrie 10th, 2007

Vreţi ca soţia dvs. să vă înţeleagă? Să vă admire? Să vă asculte? Să vă fie sprijin în clipele grele? Doriţi o viaţă sexuală cât mai bună? Vreţi ca familia dvs. să fie fericită cu adevărat, să fiţi un model în viaţa copiilor dvs.?
Gary Smalley a gândit această carte ca pe un manual practic de căsnicie, adresat bărbaţilor. Menirea ei este de a vă explica modul în care puteţi stabili o relaţie armonioasă cu soţia dumneavoastră. Ne ajută pe noi, bărbaţii, să înţelegem cum să răspundem sentimen-telor soţiilor noastre şi cum să le facem să se simtă preţuite.

Autorul vorbeşte din experienţă. De zeci de ani acordă consiliere cuplurilor şi ştie că aproape orice problemă ar apărea într-o căsnicie poate fi rezolvată cu răbdare şi străduinţă.

Pentru că toţi ne naştem, creştem, ne îndrăgostim, ne căsătorim, iubim, înşelăm, dăm naştere, divorţăm, plângem, uităm şi iertăm. Pentru că suntem singuri sau împreună, pentru că suntem părinţi sau copii, pentru că ne pasă de cine suntem, de cei din jur, şi mai ales pentru că fiecare dintre noi are o familie pe care o iubeşte şi vrea să o protejeze.

O colecţie intimă de sfaturi, probleme şi soluţii pentru fiecare membru al familiei — o familie cu adevărat fericită.

Colecţia: Familia la Curtea Veche

Ispita

decembrie 10th, 2007

Asa grait-a Ion Iliescu, atunci si acum

decembrie 10th, 2007

Structura sa mentala este imuna la evidente faptice. Iliescu gandeste in termeni bolsevici, conform preceptului leninist: “Care pe care”.

Ion Iliescu a fost si ramane un inamic al adevarului istoric. Structura sa mentala este imuna la evidente faptice. El gandeste in termeni bolsevici, conform preceptului leninist: „Care pe care”.
Lumea este divizata pentru el in aliati si adversari, nefiind loc pentru niciun fel de pozitii intermediare. Ar fi dorit ca in Raportul Comisiei Prezidentiale sa nu-i apara numele printre demnitarii responsabili pentru catastrofa comunista. „Institutul Revolutiei”, organism bugetivor pe care l-a infiintat intru mereu sporita sa glorie, si-a permis sa cenzureze un anuar stiintific coordonat de profesorul Bogdan Murgescu (de la Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti).

Culturnicii lui Iliescu nu au agreat unele texte, volumul a fost deci respins. A aparut recent la Editura Polirom si merita citit cu atentie („Revolutia romana din decembrie 1989. Istorie si memorie”).

Iliescu are vechi state de functiuni ca propagandist comunist. Reiau aici cateva pasaje din discursul sau la Congresul al X-lea al PCR (august 1969), unde cel care era pe atunci prim-secretar al CC al UTC si ministrul tineretului se arata un servil si entu-ziast sustinator al cultului personalitatii lui Ceausescu: „Ca prim-secretar al Uniunii Tineretului Comunist, as vrea sa dau glas in forumul suprem al partidului sentimentului de profunda gratitudine a generatiei tinere pentru grija si preocuparea permanenta a partidului, a conducerii sale, personal a tovarasului Nicolae Ceausescu fata de tineret, pentru indrumarea continua, plina de solicitudine, a activitatii organizatiei noastre revolutionare”.

Nu mai putin zelos intru doctrinarism revolutionar se arata Iliescu atunci cand aducea un pios omagiu „vulturului” revolutiei bolsevice, „demiurgul” Gulagului: „Apropierea marelui jubileu al centenarului nasterii lui Vladimir Ilici Lenin – genial continuator al operei lui Marx si Engels, exemplu de gandire creatoare si cutezanta revolutionara, fondator al partidului comunist si al statului socialist, conducator al proletariatului in revolutie, a carui activitate pusa in slujba cauzei socialismului si comunismului este cinstita de intreaga miscare comunista si muncitoreasca internationala, de fortele progresiste ale contemporaneitatii – constituie un eveniment de deosebita semnificatie in viata ideologica a partidului”.

Rostite cu patetic aplomb, asemenea tirade gaunoase erau acompaniate de actiuni de-acum bine documentate impotriva studentilor nonconformisti (decembrie 1968), de perpetuarea unui intreg sistem de supraveghere si control asupra tineretului in numele aberantului obiectiv al „construirii omului nou” (la acest capitol, al revolutionarii apocaliptic-salvationiste a conditiei umane, fascismul si comunismul se intalneau in chip diabolic).

Au trecut anii, s-a prabusit dictatura comunista, iar Ion Iliescu, fost secretar al CC al PCR, fost prim-secretar al Comitetului Judetean Iasi al PCR, a devenit liderul „emanatiei” ce si-a zis FSN. Mimand ruptura cu trecutul comunist, el s-a straduit si, in mare masura, a si reusit sa asigure continuitatea camuflata daca nu a vechilor institutii, macar a practicilor si mentalitatilor autoritar-leniniste.

Fortat de imprejurari, adica de dinamica democratizarii pe plan global, a renuntat, macar in vorbe, la vechile obsesii antipluraliste. Ba chiar, mai ales dupa 2001, a jucat cu asiduitate cartea euro-atlantica. Din pacate, mai ales dupa victoria lui Traian Basescu in alegerile din 2004, Iliescu a suferit, cum am mai scris, un accentuat sindrom regresiv, revenind la marotele sale de-odinioara (la care, constatam, nu renuntase decat superficial).

Publicarea Raportului Comisiei Prezidentiale l-a agasat si l-a scandalizat. Tot astfel, cercetarile legate de rolul sau dubios in Revolutie, precum si implicarea directa si nefasta in mineriada din 13-15 iunie 1990, au dus la reactii tot mai nesabuite. In martie 2007, in fieful sau ce se vrea academic, amintitul „Institut al Revolutiei”, Iliescu s-a dedat la un virulent atac impotriva Raportului, in termeni identici cu propaganda stalinista din perioada alegerilor furate din 1946.

Iata cateva mostre din aceasta cascada de invective, asa cum au aparut ele recent in „Jurnalul National” (22 august): „Raportul jigneste Timisoara, cand se refera la Proclamatia din 11 martie 1990, considerata de autori drept program al Revolutiei Romane” (nu e nicio mirare ca Iliescu se simte direct vizat, acum ca si in 1990, de revendicarea eliminarii nomenklaturii din noile organisme politice). „Tot aici, in raport, se vehiculeaza o minciuna.

Apropo de Piata Universitatii, se afirma ca manifestatia ar fi fost reprimata cu o bestialitate fara precedent” – din nou, Iliescu sfideaza nenumaratele marturii privind violenta barbara exercitata de suporterii FSN, sprijiniti de aparatul statal, impotriva societatii civile, a presei independente si partidelor democratice. Produs de un grup de „scribalai”, Raportul este pentru presedintele de onoare al PSD „un act antinational”. Asa grait-a Ion Iliescu la acest ceas tarziu al unei cariere bazate pe fariseism, conformism si fanatism de sorginte bolsevica.

ISTORIE!

decembrie 9th, 2007

ISTORIE!

O clipă de singurătate,
călătorie în trecut şi-n viitor
sunt anonim, sunt călător,
deschizător de vise
şi de clipe vagi de dor!
Pământu-i sterp fără privirea mea
ce ştie a vedea
acum, dar şi în viitor!

Plutesc pe valuri de mătase,
plutesc pe raze aurii de soare
şi purpura nopţilor senine,
de la pol!

Seninul azuriu îmi este casa
şi neagra noapte îmi e somnul,
izvorul muntelui îmi e dorinţa
şi bradul nalt din munte, mi-e credinţa!

Decebal, mi-a oţelit voinţa,
bătrâna Dunare creştin m-a botezat,
şi el, Traian îmi darui un pod
ce peste veacuri neuitate
ne-a daruit latinitate!

Istorie, martiri, străbuni, eroi,
aţi dăruit iubirea voastră
românilor şi codrilor!

În Alba, el, Mihai Viteazul
ne-a dăruit cuvâtul ŢARĂ!
aşa cum Ştefan
cu-al lui sânge
scrise Putna,
scrise LIBERTATE!

rodica cernea
02.12.2007

Gitano

decembrie 9th, 2007

E ca si cum dupa o noapte de toamna tarzie iti soptesti cu spaima ca drumul se surpa in cantecele de pahar,
cu un ultim dans in jurul taciunilor si faldurile mirosind a lavanda
de la St.-Marie-de-la-Mer.
Neaua devine foc,
focul ingheata sangele,
casa ta e un lalait in mii de cristaluri inalte si ai vrea sa fugi de sunetele iernii,
iti spui ca ecoul loveste zidurile transparente – anii atator imbratisari ;
timpul nu e decat o padure defrisata si ninsa, un lup flamand intorcandu-se la carnagiile sub cer instelat. Ai obosit ,
pasul ingreuneaza si nu vrei sa urci in trenul ultim al noptii.

In jos pe fluviu luminile cresc bradul cel verde,
tatii isi duc copiii de mana
si canta lui Iisus,
pruncul domn.

Iti e mana inghetata dorind fiul alaturi,
cu fruntea lipita de geamul inghetat in stele ;
e timpul si transparenta, catedrala ingaduintei de a ne putea privi in urma si doar atat. Erai prima oara tata si dansai cu cel nou nascut ridicandu-l spre soare.
Te urcasesi pe camionul deschis cu muzicanti si azvarleai cu galbeni din cei buni,
Lupii sticlosi ai tineretii dau tarcoale
si ai lipi bancote de fruntea ultimului batran cobzar – timpul ce iti canta doar o noapte ,
si ramai doar dincolo de geamul ingreunat.

Ninge pur si simplu.

In vizita la Ussais

decembrie 9th, 2007

În vizită la Ussais
Autor: ADRIAN GRAUENFELS
Desenul copertei MIRIAM GAMBURG
Rishon le Zion-ISRAEL-2007

E dificil să scrii despre o carte atât de diferită faţă de alte cărţi de poezii în proză de la noi! Mulţi sigur nu vor înţelege această partitură simfonică în patru părţi, legate între ele doar printr-o împărţire subiectivă a scribului, relevată clar în poemul în proză \”ultimul text la Kyoto\”, să exemplificăm:
\”Concursul începu fără un termen anume, dar se cerea scrisul fără încetare de poezie. Mâini delicate caligrafeau febril toate poveştile, toate catrenele posibile, epigramele în haikometri, tokomanii spirituale, yakuze de o frumuseţe sublimă. Spre zor au fost găsite moarte (gheişele-scrib) de epuizare cu degetele roase până la sânge, îngropate sub mii de foi (…). Nu mai rămase nimic de inventat decât această umilă adunare de texte\”…
Lucru adevărat, poetul şi-a adunat textele într-o carte, o adevărată carte, la vîrsta când inima fuge mai repede decât picioarele. Poetul inventează cuvinte care sună bine, neşablonizate, fără dex-ul obsedat de exactitate, uneori trezindu-te într-o lume fantastică, nedescoperită încă, o galaxie a poeziei neermetice, greu de localizat în horoscopul Israelian.Să luăm un exemlu din
Ambrozia dialogului decadent\”:
\”Dialogul nu mai curge, dragă Abukir, pentru că ambrozia din care ne hrănim noi, vicioşii şi noi, canibalii intelectuali e ireversbil stricată, e putredă\”
Uite tu, de pildă, ai maniere frumoase. Tu muşti din căpăţină de la miez spre înafară.\”
Erotismul e evident, îmbracă toate poemele, \”e o nepoliteţe să vin murdar şi nepoftit\” zice autorul, deci să-l invităm pe marile bulevarde elegante pe care le concepe poetul nespulberându-ţi imaginele fantastice ale unui copac răsucit: \”Într-o zi ai să mă găseşti cu totul şi cu totul înfipt în podeaua ta raşchetată, rădăcinile mele îmbrăţişând picioarele patului\”(radio ga-ga).
Autorul crează tablouri expuse într-o expoziţie, scrise cu pana de gâscă şi pictate după modelul dada, atingând pe undeva corzile viorii poetilor Emil Brumaru, Gherasim Luca. Decoperim un registru nou, colaje cu partenere poete, uimitoare aşezare în pagină, echilibristică fină, masurată, balet pe poante efemere, chiţibuşar atacând cotidianul nostru spălăcit şi vulnerabil, dansând pe toate meridianele lumii , în \”facerea lumii\”, \”femei mici\”, Pavană pentru o infantă moartă, o zi fără poezie, Viva la Vida, etc. etc sau \”scenariul unei deportări\” (teatru scurt):
\”În spatele nostru, copilăria se scufundă
În aburii ghetoului bântuit de hoţi de frumuseţe. Te auzeam bocănind prin pod, săpându-ţi tinereţea !\”

Bianca Marcovici

Regresii

decembrie 9th, 2007

Într-o noapte,
Aşa, pe neaşteptate,
Am luat-o pe mama de mână
Şi am purtat-o cu grijă peste tot.
Era slabă.
Era atât de bătrână!
I-am arătat treptele.
Să nu se împiedice, să nu cadă.
Pragurile.
Să se aplece, să nu se lovească.
Uşile.
La care nu ar trebui
Să bată vre-odată.
Colţurile străzilor
De care ar trebui să se ferească.
Încet, încet,
I-am descifrat legile oamenilor,
I-am şoptit rugăciunile.
Să le înveţe.
Până dimineaţă întinerise.
Era o altă femeie, acum.
Era prima femeie de care îmi aduceam aminte.
Mă purta de mână peste tot:
Treptele, pragurile.
Mă învăţa despre mândrie,
Despre păcate, despre judecată,
Despre umilinţă,
Despre rău, despre bine.
Colţurile străzilor,
Uşile la care să nu bat niciodată.
Când m-am trezit zgribulit,
O rază umilă
Pătrundea printre obloanele trase
Până la tabloul mamei de pe perete.
Camera nu mai era îngheţată.

Dan David, Los Angeles, iunie-06-2006.

Arhiepiscop Dr. Peter L’Huillier, teolog al Bisericii Ortodoxe Americane, a incetat din viata

decembrie 6th, 2007

Arhiepiscop Dr. Peter L’Huillier, teolog al Bisericii Ortodoxe Americane, a incetat din viata

Nascut in 1928 in Franta, se stinge dupa o indelunga suferinta. A fost profesor de drept canonic la Universitatea Sf. Vladimir. Impreuna cu Dr. Vasile Vasilache, si cu Mitropolitul Victorin, ambii romani, raposati acum cativa ani, formau baza eruditiei ortodoxe culturale in New York, o metropola agitata.

Un intelectual rafinat, a pastorit de-a lungul anilor pana a fost rapus de boala multi enoriasi romani la Biserica Acoperamantul Maicii Domnului, o catedrala pan-ortodoxa aflata in inima Manhattanului, avand preot pe americanul de origine romana Cristofor Calin. Aici convietuiesc in buna intelegere grupuri de romani, rusi, greci, georgieni si sarbi care organizeaza regulat evenimente culturale inedite.

Cu ocazia acestor evenimente Biserica a gazduit de-a lungul anilor personalitati teologice din Romania ca Pr. Constantin Galeriu, Pr. Gheorghe Iordan, Pr. Constantin Chirila, Maica Eufrasia de la Sucevita, care au influentat in mod pozitiv gandirea comunitatii ortodoxe New-Yorkeze.

Episcopia Americana a pastrat legaturi culturale trainice de-a lungul anilor cu B.O.R, numind in functii de conducere pe fericitii intru pomenire Pr. Gheorghe Calciu si Maica Printesa Ileana.

Un alt important prieten al romanilor din New York, arhimandritul Jerome, American vorbitor fluent de limba romana, coleg cu gigantul Dumitru Staniloaie si decorat de Miron Cristea cu Crucea Patriarhala, a suferit o comotie cerebrala mai devreme in cursul anului, fiind momentan internat intr-un sanatoriu, sperantele sale de recuperare fiind modeste.

Singura explicatie probabilistica a faptului cum pot disparea atatia oameni de valoare intr-un interval asa scurt de timp este ca sinergiile mentale dintre ei au actionat sustinand prin comuniune cu D-zeu lucrarea noastra, cat au putut rezista, momentan peisajul spiritual si economic al acestei metropole fiind mai putin favorabil, avand listate de vanzare mii de case care nu se mai vand si ajung la reposesiune.

Din pacate odata cu disparitia lor, viata culturala romaneasca din New York sufera o pierdere ireparabila.

Cartea de bucate

decembrie 5th, 2007

Sa stii ca o sa cuceresc bucataria ta retro
precis ai pus muraturi si sunci la afumat
piciorul unui poet in saramura si foi de dafin
cateva erori poetice inshirate pe franghia rufelor decadente
iar eu, un epsilon descojit de miez
fugar pe o panza dintr-o expozitie inchisa
din cauza de mucegai pe panze, ni se explica
atat rece de mov in suflete
ca un balet de papushi pe o sarma imaginara
ca o viata irosita la carciuma cu barbati infantili
care isi masoara orgoliul de metraj egoist
mustata lor de culoarea cocorilor tomnateci
caprele lunare
rumegand din afectiunea noastra neconsumata..

acum poti inchide cartea de bucate
lasand un semn
la foaia cu ciorbe pentru amantii miopi ca mine.

Noiembrie

decembrie 5th, 2007

Risipită prin frunzele roşii de acacia,
Sub vântul ce le spulberă prin şanţuri,
Sub ploile ce le întorc în pământ,
Toamna îşi numără ultimele zile.
Tace şi moare odată cu ele.

Nu ne-am mai văzut din august.
Cu ceaţa căruntă de-afară
Şi cu stropii ce ţi se scurg din plete,
Amintirea ta îşi numără ultimele zile.
Tace şi se retrage în iarnă.

Un soare trândav
Îşi poartă gândurile departe
În spatele norilor
Ca un spiriduş bolnav, ruşinos.
Mă scol tot mai târziu
În fiecare dimineaţă.
Îmi pun rucsacul vechi,
Îl iau pe Tobiţă cu zgarda
Şi risipim frunzele roşii de acacia
Prin parcul care aşteaptă zăpada.

Dan David, Los Angeles, 10-26-2005.

ALCOR

decembrie 5th, 2007

ALCOR

Alcor, tu ce m-ai trimis pe marea planetă terra
ca să sădesc sămânţa nepieritorilor adam si eva
să le dau în dar toată iubirea mea din unives
şi să nu aibă nicicând, niciunde, nimic de-ales.

tu m-ai frământat din aluatul gândurilor tale
şi mi-ai dat chipul asemănător cu mândrul soare.
mi-ai dat verdeaţa din privire de la pădurile virgine,
sufletul tău e cel ce-l port când eşti alăturea de mine.

în codrii mari cei nepătrunşi de razele solare
eu am sădit liane, arbuşti, şi o natură, nepieritoare.
mii de gaze, animale mici şi mari am dăruit pădurii,
ce se adăpostesc şi mişună, printre copacii seculari.

printre păduri, munţi mari, printre coline,
şerpuitoare râuri cu ape reci şi cristaline,
ţi-am dăruit pământ străbun să te adapi din ele
şi toate vor sfârşi în marile oceane pline de mistere.

nici apele întinse străvezii nu le-am uitat să ştii,
doar lor, eu le-am dat în dar, mii şi mii de jucării.
corali multicolori în lanţuri mii ce se întind sub ape,
munţi uriaşi marini, cu grote şi calotele polare.

nu am uitat nici fauna marină, i-am dăruit cu dărnicie
pescaruşii ce se înalţă pan la soare, delfini în hoarde
ce zburdă printre valuri, rechini, cefalopode uriaşe
ce-si construiesc oraşe drept salaş prin grote-ntunecoase.

morse, foce ce se târăsc, stau tolănite-n soare
pe pantele, pe intinsele şi albele plaje polare.
mii de peşti multicolori, mici, mari sau uriaşi
ce se ascund printre uriaşe alge şi îşi fac sălaş

nici fauna terestră n-am uitat-o trebuie să ştii
v-am daruit pe voi întâii oameni, mai buni, mai răi,
s-au poate oameni cu comportamente de copii
şi animale într-o diversitate de nici nu le mai ştii.

v-am daruit şi sărbători şi toate câte-aţi vrut
până veţi fi cu toţii oale şi ulcele, sau poate lut!
nu am uitat copii sa stiţi, renul lui MOS CRACIUN
nu am uitat de fructe, de poame câte pot s-adun.

Alcor!, mi-ai pus în gânduri milenii şi mărete fapte
ca să învat ce este viaţa, şi gândul să se-adape.
mă urci pe munţi imenşi cu crestele în soare,
mă laşi să zburd în apele genezei pe valuri călătoare.

pe pantele cu flori doar împreună ne rostogolim
zâmbim, suntem voioşi ca doi copii şi ne iubim.
izvoare cristaline şi reci ne ostoiesc adesea setea,
ne alinam în mare taină durerea şi tristeţea.

dar ma afunzi şi-n neguri şi-n vremuri tare grele,
să le cunosc, să iau aminte şi să mă învaţ cu ele,
să pot gândi, să pot discerne ce e bun şi ce e rău,
să fiu pregatită pentru ce-n viaţă va fi cu adevarat greu.

goliciunea ne-o acoperă albii şi pufoşii nori,
tristeţea ne-o alungă păsările ce ne cânta-n cor,
luna ne luminează maiestoasă secretele alei
pe unde ne vor duce adesea, paşii mei şi-ai tăi.

pe patul acoperit cu petalele de trandafir
mă culci, mă legeni, şi împreună adormim.
în miez de noapte vom privi cu drag şi dor
spre cel ce ne veghează, spre marele Alcor!

nu pot vedea fără privirea ta albastră şi senină,
pot sa respir atâta doar, când tu eşti lângă mine,
nu pot să dorm decât în puternicele tale braţe,
nu pot trăi fără de tine şi iubirea ta cea îndrăzneaţă!

rodica cernea
galati
02.07.2007

De-ar fi…

decembrie 5th, 2007

De-ar fi să cred, aş crede dragul meu,
în suflet mi te-ai strecurat de-odată
şi m-am trezit că nu mi te mai scot,
iubitul meu, te-aştept de-o viaţă toată.
De-ar fi să cred, as face-o nencetat,
comori aş strânge, vreau să-mi dăruieşti,
săruturi mii, dar milioane vreau
de-mbrăţişări, la ceasul ce-o veni.
De-ar fi să cred, fă-mi cercuri, inimioare,
cu patima ce niciodată n-ai uitat,
te vreau acum, te vreau şi mâine,
şi-o viaţă-ntreagă, chiar nelimitat.

Ionela van Rees-Zota

Expoziţie de artă fotografică dedicată Zilei de 1 Decembrie

decembrie 4th, 2007

În ajunul Zilei Naţionale a României, la Facultatea de Arte Vizuale din Oradea, a avut loc vernisajul expoziţiei de artă fotografică intitulată “Momente de creaţie”, semnată de Armand Beraru, din Haifa, Israel.

Expoziţia s-a dorit a fi un omagiu adus Zilei Naţionale a României, dar şi un prim pas în stabilirea unor relaţii cultural-artistice cu artistul fotograf Armand Beraru, român-evreu, plecat cu aproape 40 de ani în urmă de pe meleagurile româneşti în Ţara Sfântă. “Arta fotografică a lui Beraru este o problemă de asimilare deliberată, de gramatică a trăirilor, de o manifestare strict individuală, cu reverberaţii spiritual – sociale, nedezvoltate de vocabular, spontane, care uimesc prin complexitatea sau uneori prin simplitatea mesajului, discret, direct, prefaţând parcă, instinctiv, reale drame umane”, a spus conf. univ. dr. Cornel Durgheu, decanul Facultăţii de Arte Vizuale. La vernisaj au participat artiştii fotografi Teodor Radu Pantea E.FIAP şi Constantin Dancoglu E.FIAP, profesori şi studenţi de la Facultatea de Arte. Impresionat de lucrările expuse, scriitorul Constantin Mălinaş a afirmat: “Această expoziţie are ceva aparte faţă de ce am văzut până acum, fotografiile se centrează pe detalii, ele caută gestul. Deşi par banale, derizorii, dacă ştim să le privim, ele sunt speciale”.
Expoziţia a avut loc cu sprijinul managerial şi protocolar al Fundaţiei culturale “Cetate Durgheu”.

L. IONAŞ
www.crisana.ro

Mândria de a fi român

decembrie 3rd, 2007

Fusesem invitat la o emisiune tv cu tema enunţată în titlu. Mai înainte ca redactorul să-mi pună întrebarea definitorie pentru emisiunea sa, afirmasem că sunt mândru că sunt român. O spuneam răspicat şi cu credinţa că ar fi păcat sau că m-ar bate bunul Dumnezeu ori că bunicii, tata şi toţi strămoşii mei s-ar întoarce în mormânt dacă mi-aş dori să fiu al altui pământ.
Dar mă grăbeam să adaug că plătesc din greu, amarnic şi dureros această mândrie. Fie şi pentru faptul că, la vremea cuvenită, mi-au lipsit puterea şi argumentele să pot spune copilului meu: „Stai măi băiete aici, aici e casa ta şi aici o să-ţi fie bine”. Nu, nu cum ar gândi cineva, nu pentru câştigul sau realizările materiale, mai reuşite pe alte meleaguri, nu-mi crescusem feciorul ca băiat de bani gata, ci mai ales pentru sufletul lui şi chiar pentru siguranţa sa fizică. Şi spun aşa pentru că atunci când lua contact, şi astea se petrecea zi de zi, cu atâta ticăloşie adusă la rang de principiu şi în toate domeniile, cu atâta stupiditate şi tras pe sfoară, dovedea o încrâncenare, o stare de revoltă şi violenţă neobişnuită, încât eram, pur şi simplu, îngrijorat. Îmi aduc aminte că o creangă de copac căzuse şi-i spărsese parbrizul. Nu-i nimic, avea asigurare. Dar asigurarea nu-i acoperea dauna, pentru că era vorba de cauze naturale (aşa scria cu litere mărunte, mărunte, pe asigurarea pe care o semnase). Ba, funcţionarul, neinspirat îi spusese că ar fi fost altceva dacă cineva i-ar fi aruncat cu o piatră în parbriz.
- Bine, am uitat: cineva mi-a dat cu ciocanul în parbriz şi a fugit
- Nu, gata, aţi declarat, acum nu mai putem face nimic.
- Măi oameni buni, sunteţi chiar nebuni …
Se ambalase atât de tare, venise directorul şi toată echipa, îi făcuse cu ou şi oţet pe toţi de acolo şi îl scoseseră bodyguarzii din incintă.
Eram îngrijorat. Îmi spusesem că trebuia să-l las să plece într-o ţară mai bine aşezată, cu legi mai drepte, cu democraţie mai apropiată de adevăr, mai la adăpost de asemenea situaţii şi reacţii posibile.
Sigur că sunt mândru că sunt român. Nu am nevoie de argumente: darurile, frumuseţea şi bogăţiile cu care Dumnezeu ne-a hărăzit nu trebuie căutate. Dar pentru ele trebuie mă întorc în trecut. Prezentul nu mă bucură. Cum să rămâi senin şi mândru când vezi atâta strâmbătate, ticăloşire, impostură, mă doare-n cot şi răutate? Când banul face legea peste tot şi omul simplu n-are pâine, este supus atâtor şi atâtor umilinţe ori pleacă să se vândă, slugă, la străini? Când îmbuibaţii de peste noapte, din furt, minciună şi nedreptate se lăfăie-n palate mândre, uneori cu unghii încă îndoliate? Să mă prefac că nu văd bine că valoarea nu mai face doi bani, că viaţa nu mai are nici un preţ, că aleşii sau cei chemaţi să ne conducă spre progres şi spre bine ne aruncă-n faţă dispreţul lor nemăsurat?

Back from Utopia. Human Rights and Cinema in Post-Communist Societies (Dec 6-7)

decembrie 3rd, 2007

THU, December 6, 12-6 pm | Columbia University, Room 1501, International Affairs Building
FRI, December 7, 2-6 pm | RCINY – Auditorium
Back from Utopia. Human Rights and Cinema
in Post-Communist Societies

An International Conference sponsored by Columbia University’s East Central European Center, the University of Bucharest (Faculty of Political Sciences), and RCINY.

The two-day conference brings together academics, activists and filmmakers from Central and Eastern Europe who focus in their scientific and artistic endeavor on human rights after the fall of communism.

Political science and political philosophy sometimes fail to grasp the complex human aspects embedded in a society. Film can help compensate that. That is why the event combines theoretical discourse on post-communism with its illustration by means of cinematographic discourse.
(Image: “The Death of Mr. Lazarescu”)

Conference program:

Thursday, December 6
12:00 -12:30 Welcome address: John Micgiel, Corina Suteu, Iulia Motoc
Introduction
Professor J. Paul Martin (Columbia University): “Human Rights in East Central Europe\”
Nick Danziger (photographer, writer, EUIC Venice): “Human Rights and Cinema: a new field of study?’’

12:30 Taxidermia, directed by Gyorgy Palfi, 91 minutes
2:00 Coffee Break

2:15 Solidarnosc, Solidarnosc…, various directors, 113 minutes
4:00 Coffee Break

4:15 Panel Discussion
Chair: Dr. Yuri I. Shevchuk (Columbia University)
Ewa Turczynska (Independent Motion Pictures): “The Making of Solidarnosc, Solidarnosc…”
Dr. Lauri Malksoo (Tartu University): “Soviet Past and Human Rights in Estonian Film”
Professsor Ruth Wedgwood (John Hopkins University; UN Human Rights Committee): ’’The transformation of Human Rights in Eastern Europe: a UN Human Rights Committee’s Perspective”
Dr. Ivan Sanders (Columbia University): “Gyorgy Palfi and Contemporary Hungarian Cinema”
6:00 Reception

Friday, December 7
2:15 The Death of Mr. Lazarescu, directed by Cristi Puiu, 153 minutes

3:45 Panel Discussion
Chair: Paul Kahn (Yale University)
Alex Leo Serban (‘’Dilema veche’’ journal): “Collecting Stories: Romanian Cinema’s New Wave in Cinema”
Dr. Doru Paul (Weill Cornell University, Respiro Magazine): “An Inconvenient Truth: The Death of Mr. Lazarescu and Medical Care in Post-Communist Romania”
Dr. Filon Morar: (‘’22’’ journal, diplomat): “Neither angels nor devils: in the pursuit of lost humanity’’

Chair: Corina Suteu (Romanian Cultural Institute New York)
Violeta Krasnic (Witness International): “Human Rights Advocacy and Cinema”’
Dr. Mona Momescu (Columbia University, Ovidius University): “The East and the Rest in Post-communist Cinema”
Dr. Maria Zanichelli (University of Parma): “Postcommunist cinema: is there a place for a philosophy of human rights?”
5:45 Concluding Remarks, Professor Iulia Motoc (University of Bucharest, UN Human Rights Committee)
6:15 Reception

Presented films:
Andrzej Wajda & others: “Solidarnosc, Solidarnosc…” (Poland, 2005)
György Pálfi: “Taxidermia” (Hungary, 2006)
Cristi Puiu: “The Death of Mr. Lazarescu” (Moartea domnului Lazarescu) (Romania, 2005)

Thursday, December 6, 12-6 pm
Columbia University
Room 1501, International Affairs Building
420 West 118th Street, NYC

Friday, December 7, 2-6 pm
RCNY – Auditorium
200 E 38th Street
New York, NY 10016
FREE ADMISSION
For more information contact mmm2120@columbia.edu & icrny@icrny.org

Tintirea inflatiei prin politici monetare

decembrie 3rd, 2007

Din 1963 pana in 2003, fluctuatiile masei monetare M2 si ale inflatiei in SUA au fost corelate slab, dar mediile fluctuatiilor per decada au fost corelate mai puternic (Sursa: Fed si Biroul de Analiza Economica al SUA). Asta explica de ce tari care nu au facut o reforma puternica la nivel macroeconomic ca Romania si Rusia, nu pot stabiliza inflatia pe termen scurt doar prin politici monetare. Asta inseamna totodata ca pe termen semestrial, chiar si anual, tinta de inflatie aproape sigur va fi ratata. Totodata, in SUA, rabufnirea inflatiei in anii 70 a fost generata de o crestere puternica a masei monetare. In conditiile in care contul de capital este deschis, BNR nu poate vizualiza o crestere a cererii agregate de bani decat daca are un sistem de computere puternic care sa vada in orice moment pozitia zilnica a tuturor schimburilor valutare efectuate de banci si societati de brokeraj, ceea ce ma indoiesc, sau daca toate cererile de schimburi valutare care depasesc 5 milioane Euro si nu sunt investite pe piata de capital instantaneu, sunt executate cu o intarziere de 2 zile lucratoare. In concluzie variabila principala a politicii economice nu este M2, fluctuatiile mari ale acesteia fiind periculoase, ci deficitul bugetar, acesta fiind mai putin periculos (vezi derapajele recente ale Italiei care nu au fost penalizate drastic de UE). Acum corelarea deficitului bugetar cu o structura de echitate fiscala este o treaba complexa si mai mult ca sigur va demonta taxa unica. Deci excedentul bugetar realizat in conditiile taxei unice are o valoare simbolica si nu ajuta pe nici un participant de greutate mijlocie sau mica la viata economica romaneasca.

In conditiile mutarii spre dreapta a curbei Phillips, pe termen scurt, datorita faptului ca estimari viitoare ale inflatiei sunt crescande, putem asista la asteptari viitoare de crestere continuarea exodului de forta de munca. Deci eforturile separate ale guvernului de a readuce forta de munca in Romania sunt ineficiente, ele trebuind a fi incluse in eforturile de reducere a ratei inflatiei si de crestere a salariilor. De ce cresterea salariilor in acest context este mai putin inflationista decat daca salariile nu ar creste? Politici anti-cartel in Romania nu exista si nu s-au aplicat. Consider ca o mare parte a firmelor sunt cel putin oligopoliste, bucurandu-se de marje de profit mari, ca dovada ca inflatia nu se poate reduce ca urmare a presiunilor inflationiste exercitate de firmele care vor sa-si mareasca cota de piata. Deci reducerea marjelor de profit ale acestora prin cresterea salariilor este de bun augur, altfel evolutia acestora din oligopoluri in monopoluri ducand in mod firesc la o forma si mai ineficienta de alocare a resurselor financiare, astfel cauzand stagflatie (somaj, inflatie si crestere economica mica ca urmare a barierelor de intrare puse firmelor mici si mijlocii). Deci chiar daca salariile sunt prea mari pentru nivelul de productivitate redus, problema monopolista a firmelor primeaza in acest caz. Totodata datorita preturilor mari ale activelor si preturilor de consum, chiar si din aceste salarii mari nu se poate economisi o mare parte pentru a trece la antreprenoriat de catre angajati in pasul urmator, ca urmare inca e nevoie de capitalurile nerezidentilor pentru a urni sectorul intreprinderilor mici si mijlocii.

Problema cartelurilor in economia romaneasca provine din urmatoarea situatie specifica economiilor romanesti si rusesti: comunismul a incurajat dezvoltarea mastodontilor industriali care trecuti in proprietate private creeaza monopoluri pe piata interna. O parte a acestora au fost lichidati, nemaiexistand, dar o parte au rezistat si au intrat in proprietate privata. Marimea acestora si cotele mari de piata detinute de acestea creaza aceste probleme. Ca urmare a imposibilitatii controlului preturilor pentru aceste intreprinderi, limitarea cresterii in continuare a acestora nu este o problema simpla.

Suflet de roman, Editia a II-a

decembrie 3rd, 2007

Pe 1 decembrie a.c., s-a desfăşurat a doua ediţie a spectacolului „Suflet de român”, organizat de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor cu prilejul Zilei Naţionale a României.
Şi-au dat concursul Victor Socaciu, Vasile Şeicaru, Mircea Vintilă, Tatiana Stepa, Maria Gheorghiu, Florin Săsărman, grupul latino rock Bandidos, împreună cu Corul de copii „Meloritm” şi Ansamblul artistic „Ciocârlia”.
Cu acest prilej au fost acordate 10 Diplome de excelenţă unor persoane sau instituţii (Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război, domnului ing. Traian Opriţa – pensionar, pastorului Nagy Karoly/Prügy/Ungaria, domnului Claudiu Palaz – subprefect al jud. Constanţa, Societăţii Române de Radio, domnului lt. col. ing. Alexandru Sabău – ataşatul român al Apărării la Budapesta, domnului Aleodor Frâncu, domnului Neculai Popa – secretar general al Consiliului Mondial Român, Regimentului 30 Gardă şi Protocol „Mihai Viteazul”, domnului Florin Săsărman – jurnalist) care, prin faptele lor, au contribuit, printre altele, la promovarea activităţii Oficiului şi la cinstirea memoriei celor care şi-au jertfit viaţa pentru ţară.
Proiectul Diplomelor de excelenţă a fost iniţiat, în 2006, de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor.

Mostenirea fratilor Capsa

decembrie 3rd, 2007
Grigore Capsa (centru) împreuna cu 4 sefi de atelier francezi. (Foto 1872)Grigore Capsa (centru) împreuna cu 4 sefi de atelier francezi. (Foto 1872)

Pe Calea Victoriei nr.3 6, vis-à-vis de Cercul Militar, colt cu Str. Edgar Quinet, se afla o veche cladire cu un etaj, construita în anul 1852, care a apartinut vornicului Slatineanu, în anul 1854 intrând în posesia celebrilor Frati Grigore si Constantin Capsa, fosti elevi ai binecunoscutului cofetar francez Belissaire Boissier, care a fondat la Paris în anul 1827 cofetaria denumita “La maison Boissier” pe Boulevard des Capucines. În Octombrie al acestui an 2007 s-au sarbatorit 180 ani de la existenta primei cofetarii renumite din Paris, Belissaire Boissier lansând renumitele “petit four-sec” cu glazura de ciocolata, castane glasate si alte dulciuri îmbietoare…

Familia Capsa, de origine macedo-româna, urmasi ai cojocarului Dumitru Capsa, au sosit în – Tara Româneasca – dupa dramaticele episoade ale istoriei din Balcani, când a fost distrus din temelii de catre artileria otomana orasul Moscopole în anul 1788, minunata capitala a aromânilor. Supravietuitorii acelui genocid s-au risipit în cele patru colturi ale Europei, multi dintre ei venind în Tarile Române. La început, Dumitru Capsa, cojocar de meserie, s-a refugiat în orasul Brasov, unde s-a si casatorit, mai târziu mutându-se în Bucuresti, casatorindu-se si având mostenitori 4 baieti, Constantin, mezinul familiei fiind singurul care a preluat meseria tatalui, devenind cojocar recunoscut pe “piata Bucurescilor”. Constantin, s-a casatorit cu o tânara din Ploiesti, cu care a avut 12 copii, patru dintre ei, anume Vasile, Anton, Constantin si Grigore, pe la mijlocul secolului XIX au înfiintat Casa Capsa, cu un interior foarte elegant, scaune si fotolii tapisate cu catifea rosie, masute placate cu marmora importata din Italia, oglinzi venetiene, draperii din catifea etc., devenind astfel celebra în toata Europa, protipendada Bucurestiului si nu numai, reunindu-se pentru a discuta arta, politica, can-can-urile timpului, etc. Aceasta cladire, în timp a fost transformata de Grigore Capsa în hotel, restaurant, cafenea, (cafeneaua fiind singurul loc unde se putea fuma) care pe lânga bunatatile ce erau servite, se puteau citi gazetele timpului, gazete care, pentru a nu fi deteriorate, erau asezate pe niste suporturi din lemn de dimensiunile ziarului, astfel ca paginile sa nu fie îndoite.

Grigore Capsa, scolit la Paris la Maison Boissier, a fost cel care a impus standardele occidentale în privinta calitatii, transformând bucataria în arta, în acelasi timp completând modelul francez cu elemente din arta culinara româneasca, într-o societate care în acele timpuri era înca dominata de influentele orientale, fratii Capsa înlocuind treptat dulciurile orientale, precum rahatul, baclavalele si sarailiile, bine îndulcite cu miere, care se zicea ca “îngreuneaza trupul sin mintea”, cu ciocolata, bomboane fondante si alte preparate cu baza din crema de ciocolata si glazurata.

În perioada anilor 1852 exista o concurenta pe Calea Victoriei, lumea însa descoperind Cofetaria Capsa, pe lânga celelalte, “Cofetaria Palatului”, “Cofetaria Riegler”, “Fialkowski”, acestia fiind nevoiti sa-si mute sediile, întrucât Cofetaria Capsa devenise cea mai celebra si frecventata din Bucuresti. Fratii Capsa calatorind mult peste hotare au adus alaturi de bomboanele fondante si alte produse din ciocolata, precum ouale de Pasti, bomboanele englezesti, ambalaje din cutii de lemn si metal produse la Karlsbad, Viena, cu imagini minunate pe capac, de asemenea “hârtia dantelata”, “coli de hârtie aurite si argintate”, panglici, staniol, toate pentru decorare, atractive si îmbietoare la cumparare. De-a lungul anilor, începând cu anul 1869, la “cârma” cofetariei se aflau Constantin si Grigore Capsa. Grigore scolit la Maison Boissier din Paris si-a însusit atât de bine arta cofetariei, încât i s-a îngaduit sa participe la Expozitia din Paris. La înapoierea în tara, afacerea a continuat, dar în 1876 Constantin s-a retras din afacere, ramânând singur Grigore. În 1869, Casa Capsa devenise furnizorul Curtii princiare a României, iar în 1882 al Casei Regale. În 1873, i s-a acordat “Medalia de aur” cu ocazia Expozitiei de la Viena si 1881 a primit “Medalia de Aur” cu ocazia Expozitiei de la Bucuresti, iar în 1889, “Marea Medalie de aur” a “Expozitiei Universale”. De asemenea, în anul 1882, a primit Brevetul de furnizor al Casei principelui Milan Obrenovici al Serbiei si în 1908 pe cel al Principelui Ferdinand al Bulgariei.

În perioada dupa primul Razboi Mondial, printre alti oaspeti de vaza din tara si strainatate, au venit în România presedintele Frantei Raymond Poincaré, care a scris celebrul volum intitulat “Paroles françaises” aparut în 1927, Sarah Bernard, Josephine Baker, Enrico Carusso, Pietro Mascagni, compozitor italian, tenorul Josef Schmidt, actorul Harry Baur si nu în cele din urma George Enescu, la care, bineînteles, “last, but not least” vizita generalului Joseph Joffre (1852- 1i931), maresal al Frantei în 1916, iar în 1918 ales membru în Academiei franceze. În anul 1920 Generalul Joffre a fost primit de Regele Ferdinand si Regina Maria, decorând pe Regele Ferdinand cu “Medalia militara franceza” si “Crucea de Razboi” a orasului Bucuresti. Fratii Capsa, cu ocazia acestei vizite somptuoase, s-au gândit ca în onoarea generalului sa lanseze o noua prajitura de ciocolata, în forma cilindrica de petit-four, exclusiv din crema si glazura de ciocolata. Componenta era hotarâta, însa fratii Capsa nu stiau ce denumire noua sa-i dea, întrucât celelalte aveau denumirea de palete, cornete, bezele etc. Ideea le-a venit spontan… si au lansat petit-four-ul purtând chiar numele generalului… deci Joffre, în cinstea acestuia, denumire purtata si în zilele acestui secol, la care s-a adaugat si tortul cu crema Joffre. Tot fratii Capsa au fost primii care au introdus fabricarea înghetatei în România la Bucuresti, care se servea la Capsa în cupe speciale din cristal, cu picior, deasupra frisca si petit-four denumite “langue de chat” care se implantau în frisca proaspat batuta. În perioada dupa primul razboi si începutul celui de-al doilea razboi mondial, pâna la nationalizarea din 1947 a marilor fabrici si uzine, la Bucuresti exista Fabrica de înghetata “Frigul”, care se afla pe Strada Lânariei, unde se putea comanda si pe cale telefonica cantitatea de înghetata dorita, care era în cutii cerate, cu continut de 1,2,3 kg, înghetata asortata sau nu (precum gasim astazi în marketuri) care era adusa la domiciliu cu masini frigorifice, plata facându-se locco – am trait epoca… Îmi permit sa adaug la acest capitol, ca pe timpuri… alimentele de baza pentru gospodarie, produse proaspete, precum pestele, crustaceele etc., pasari vii, pâinea calda, produse lactate, zarzavaturi, chiar si materiale din stofe si matasuri, erau aduse de furnizori la domiciliu în mijloace de transport adecuate, în special pâinea în transport închis, cu tractiune animala, care pastra pâinea si alte produse din faina, proaspete si calde.

Dupa 1948, au urmat marile transformari politice si sociale, dupa abolirea Monarhiei, celebra “institutie a fratilor Capsa”, a trecut cu toata zestrea materiala în subordinea Societatii Comerciale de Stat. Exploatarea de restaurante si hoteluri a preluat, volens-nolens si acest local cu veche si frumoasa traditie româneasca, schimbând si firma, în Restaurant si Hotel Bucuresti. Îmi permit sa adaug ca dupa 1948, Capsa a devenit restaurant absolut public, unde se servea si Menu fix, care costa 8 lei. Nu era rau, dar “minunea” a durat pâna prin anii 1965, când s-a desfiintat sistemul de servire, devenind un restaurant cu “circuit închis”, adica nu orice muritor de rând avea acces. Îmi amintesc ca Maria Tanase, pe când era Menu fix, avea o masa rezervata…

Din fericire, dupa 1990 s-a revenit la vechea denumire, restaurându-se si localul, nimeni însa nu a reusit pâna în prezent sa-i redea acel “spirit al Capsei de odinioara…” disparut odata cu epoca antebelica, iar preturile nu mai sunt accesibile oricarui muritor de rând, precum înainte de 1965, acum este un local de mare lux, unde în exclusivitate cei cu “moneda forte” pot îndrazni sa se apropie.

O TEMPORA, O MORES! S-au schimbat si firmele si negustorii.

Cetatenii si Democratia – Comunicat Pro Democratia

decembrie 3rd, 2007

Cat de democratica poate fi o societate contemporana?

Asociatia Pro Democratia (APD) si Ambasada Elvetiei in Romania va invita sa participati la masa rotunda cu tema \”Cetatenii si democratia. Cat de democratica poate fi o societate contemporana?\”, ce va avea loc marti, 4 decembrie a.c. incepand cu orele 12:00 in sala Jade a Uzinexport Business Center (din Blvd. Iancu de Hunedoara, nr. 8, sector 1, Bucuresti).

Aceasta masa rotunda este prilejuita de vizita in Romania a Prof. Dr. Wolf Linder, Profesor si Decan al Facultatii de Stiinte Economice si Sociale a Universitatii din Berna, consultant in cadrul unor proiecte legate de subiectul democratiei directe din Filipine, Mozambic, Macedonia, Indonezia, Rwanda, Vietnam si Georgia.

La dezbaterea ce va fi moderata de Cristian Pirvulescu – Presedintele Asociatiei Pro Democratia si-au anuntat participarea dl. Bogdan Olteanu – Presedintele Camerei Deputatilor, dl. Sergiu Andon – Presedintele Comisiei Juridice a Camerei Deputatilor, dl. Peter Eckstein Kovacs – Presedintele Comisiei juridice a Senatului Romaniei, dl. Cristian Diaconescu – Purtatorul de cuvant al PSD, dl. Ovidiu Raetchi – reprezentant al PC precum si reprezentanti ai organizatiilor neguvernamentale si experti in dreptul constitutional.

Este revizuirea Constutiei o solutie pentru a raspunde unor nevoie resimtite in ultima perioada de sistemul politic romanesc? Sunt instrumentele democratiei semidirecte scopul unei astfel de revizuiri? Cum se pun in echilibru principiile reprezentativitatii si cel al participarii directe intr-un astfel de context? sunt doar cateva dintre intrebarile care vor contura discutiile la care va invitam sa participati.

Pentru mai multe detalii legate de eveniment, va rugam contactati Laura Radulescu – Coordonator Relatii Publice al Asociatiei Pro Democratia la 222.82.45, 222.82.54, 0788.251.043 sau la adresa de e-mail laura.radulescu@apd.ro.

… e noaptea in care s-a nascut Christos

decembrie 3rd, 2007

- De obicei, brazii pleaca de la munte spre oras, nu invers…
- E un cadou pentru bunicul, explica serios baiatul, spre amuzamentul soferului burtos, care se straduia sa aseze cumva bradul strans in sfori groase, ca sa nu cada de pe portbagajul deja incarcat de geamantane.
- Si cine v-a adus pana aici?
-…
- Unchiu’ Tom, se baga in vorba fetita, ca sa castige timp, vazand ca fratele mai mare intarzie raspunsul.
- Ne-a lasat la intersectie ca sa ne ia tata, dar i s-a stricat masina… inventa baiatul o poveste, pe care soferul burtos, grabit sa ajunga pe lumina acasa cu pulpa de porc, cozonacii de la soacra, gaina transata indesata pe bucati in pungi de plastic, si damigenele cu vin galbior si rosu, nici n-o mai asculta.
- Hai, Dorulet, ca vine si Revelionu’! il zori nevasta…
- Urcati, mai copii, urcati, ii grabi soferul, facandu-le loc pe bancheta, impingand unele in altele un morman de pachete si sacose.
Se urcara in masina, cei doi copii inghesuindu-se rezemati de un televizor infasurat intr-o patura prafuita. Femeia de pe scaunul din fata era curioasa:
- Cati ani ai, papusica?
- Am unsprezece ani, doamna, minti fetita cu doi ani in plus…
- Si tu, baietel?
- Treispe, o imita fratele mai mare.
- Multi inainte, se baga in vorba soferul…
- Multumim frumos, ii raspunse baiatul.
- Mergeti la scoala? continua femeia interogatoriul.
- Da, doamna…
- Invatati bine?
- Da, doamna…
- Aveti note mari?
- Da, doamna…
- Va place matematica?
- Da, doamna…
- D’ de unde sunteti, asa, de loc?
- Da, doamna…
Nevasta soferului se pierdu cateva minute in blocaj de conversatie. Profitand de ocazie, copiii inchisera ochii, amandoi odata, ca sa scape de intrebari indiscrete.
- Sunt obositi, saracii… inghetati… daca nu-i lua nimeni? cugeta soferul, pornind radioul…
- Parinti tampiti… Ziceai ca iei si tu altu’, nu vezi in ce hal s-a rablagit? reprosa femeia butonand nervoasa aparatul antic…

- Unde or fi? Numai tu esti de vina, ti-am zis sa nu-i dai drumu’ lu’ Elvira…
- Ce vrei, draga, a vrut si ea liber pana diseara, ca si asa o sa-si petreaca Craciunul servind la masa… De unde sa-mi dea prin cap ca zevzecii astia mici o sa fuga cu bradu’?
- Da’ tu pe unde umblai?
- La salon, iubi, ca avem invitati si nu pot sa arat ca o cucuvea! Ai dat telefon la taxiuri?
- Am dat, draga, dar nimeni nu stie nimic… O sa anunt Politia si gata…
- Ca sa ne rada toti nenorocitii! Or fi luat de la o companie scumpa… Bosorogu’ ala de Grigore ce a vazut?
- A vazut si el un taxi… Atat mi-a zis, ca s-a mirat ce le-o fi venit sa plece asa, cu bradu’… Bine ca si-a amintit si atat, zi mersi ca stim ce-au facut!
- Prostu’ putea sa noteze numaru’, ca nu tusea!
- Da, da…
Satul de nervii nevestii, tatal celor doi fugari se instaleaza iar la telefon, cerand de la “Informatii” cate numere de telefon de firme de taxi i-ar putea da, ca sa sune la toate…

- Aici e bine! striga baiatul… Opriti, va rog…
- Ia uite, ma speriasi! Ziceam ca dormi, se mira femeia…
- Am dormit asa de bine… Sa stiti ca noi coboram aici…
- Unde, mai copii? Ca mai e pana unde incep casele…
- Pai bunicul are vila pe drumul de colo… Ati trecut de el…
Bombanind la adresa alora care stiu sa-si faca vilane, dar isi lasa copiii si nepotii sa umble aiurea, soferul burtos intoarse trecand peste linia continua, spre incantarea copiilor…
- Ce misto, lu’ tata ii e frica sa faca asta… se bucura fetita…
- Ia sa vezi ce curaj am eu sa raman fara carnet! Ia ziceti, intram pe drumu’ asta vai mama lui? intreba soferul burtos, cam nemultumit ca trebuie sa-si bage masina pe sleaurile inghetate.
- Nu, ca vrem sa nu se prinda bunicul, e surpriza!.. se opuse baiatul, rasufland usurat cand masina se opri chiar la bariera drumului forestier… Uitati…
- Mai copile, stai cuminte…
- Va rog frumos…
- Nu trebuie, mai baiete… Mai bine cumparati-va voi un cadou de Craciun…
- Va multumim…
- Aveti grija de brad, ca tare frumos e… Sa nu-l tarsaiti, ca se rup cracile…
- Nu, ca e aproape, ajungem imediat… va multumim…
- Sarbatori fericite, copii!
- Multumim la fel si dumneavoastra…

- Ce frumos ieee!
Fetita bate din palme, spre incantarea tatalui venit din frigul de afara.
- Cat ai dat, draga? il intreaba nevasta, admirandu-si tinuta lejera si eleganta in imensa oglinda de la intrare…
- Un milion, scumpa…
- La banii astia, putea sa fie mai mare…
- Ia uita-te mai bine si judeca, tu chiar nu vezi cat de bogat e?
- Asa, legat, ce vrei sa vad?
- Plus ca e simetric, plus ca mi l-a adus direct acasa si in banii astia a intrat si un suport nou, ca ala vechi nu-ti mai placea!
Tafnoasa, nevasta isi aprinde o tigara subtire, lunga de un metru, apoi se afunda plictisita in fotoliul imens din hol, in timp ce copiii se tot invart pe langa brad.
- Ce frumos miroase… se minuneaza baiatul.
- Normal, zice tatal, azi i-a taiat nea Tudorel, si i-a adus imediat… transport special pentru sefi…
- Putea sa taie si unul mai mare? intreba baiatul, scuturand o cracuta scapata din vedere la legat.
- Sigur ca putea, are lucratori, are si scule noi, scumpe… E dotat perfect…
-Si de ce n-a taiat unul mare?
- Deviezi si tu ca maica-ta? Asta ce are? Unde sa puem in casa unu’ mare?
- Tati, insista baiatul – de ce brazii de Craciun cresc mici si altii cresc asa mari ca in padure?
- Ce conversatie inteligenta, bombani mamica intre doua fumuri – vezi, draga, ca si copiii sunt de acord cu mine ca ai luat o piticanie?
- Ei, lasa, ca la vara gaurim tavanu’, si dupa aia cumperi tu un plop!
- Taaa-tii…
- Da, draguta tatii…
- Da’ cand l-a taiat, l-a durut?
- Ce sa-l doara, lemnu’? rade tatal cu pofta…
- Nu, scumpa, cum sa-l doara? El nu e ca noi… Bradutul se bucura, dragilor, cand vine la copii! lamureste mamica, indepartand o scama imaginara de pe manseta…
- Pai daca nu e ca noi, cum se bucura? se mira fetita…
- Se bucura, iubita, pentru ca el iubeste copiii si abia asteapta sa vina iarna si Mos Craciun cu daruri…
- Va dati si voi seama ca ajunge in centrul atentiei, devine cel mai important, cum sa nu-i placa, intervine tatal, plus ca sta si el la caldurica, nu dardaie afara in viscol…
- Dar lui ce-i aduce Mosu’?
- Globuri, beteala… Luminite, bomboane …
- Dar pe alea nu le cumpara oamenii mari? Eu intreb ce-i aduce Mosu’?!
- Mosu-i aduce bucuria ca e ales sa vina la copii… Si ia mai scutiti-ma…
- Hai, laasa, ca stim si noi ca Mosu’ sunt tata si mama… se alinta fetita
- Mie ce-mi luati? Poate o sa am si eu calculatorul meu! se baga in vorba baiatul.
- Mai copii, ati vazut voi cadouri sub brad neimpodobit?
- Asa e , asa e! se bucura fetita… Maaamii, cand il impodobim?
- Maine, normal, puiule, aduce tati cativa baieti ca sa-l desfaca si sa-l aseze in suport, il facem elegant, avem invitati, o sa-i si cantam cu totii, facem karaoke, sa le luam fata la tarani cu plasma aia noua din State, o sa fie ex-ce-lent! Am cumparat si globuri noi…
- Cumperi in fiecare an, ii aminteste sotul…
- Normal, anul asta sunt la moda seturile multicolore sidefate, mi le-a comandat Monique la Paris, doar n-ai vrea sa pun vechiturile de anu’ trecut! P-alea i le trimit lu’ taticu’!
- Pai cand, ca nu mai e timp? Craciunu’ e maine seara!
- Cand o fi, le-o pune el, ca doar i le dau gratis…

- M-am intepat la mana… Pana unde mergem? intreba fetita, cam speriata de pustietate…
- Inca putin, sa-i gasim un loc… Da-i drumul, il duc eu singur, spuse baiatul, tarand cu greu bradul prin urmele de masina vechi de cel putin o zi.
- Mi-e frica…
- Asa-s fetele…
- Hai, ajunge… am obosit… nu vezi ca nu e nimeni pe aici?
- Bine, dar daca vin si-l gasesc? Hai mai departe… Inca un pic…
- Nu vine nimeni… N-o sa-l gaseasca, mergem de o ora…
- Mergem de un sfert de ora…
- Ca zici tu…
- Bine, bine…
Baiatul se opri, apoi se opinti si incepu sa traga bradul in padure, cat putu sa inainteze prin zapada care aici ajungea si pana la genunchi… Dupa cateva minute se opri ostenit, isi trase rasuflarea si isi dadu seama ca mai departe nu poate merge. Scoase din buzunarul hainei groase o foarfeca pregatita de acasa si incepu sa taie sforile cu care erau legate ramurile. Inotand prin zapada, fetita incerca sa-l ajute.
- Poate gasim niste pietre, zise el, stai sa aduc de la rau…
- Ai grija, poate cazi in apa…
- Si ma scoti tu?
- Stai, nu pleca singur!
- De ce?
- Vin cu tine!
- Fricoaso!
Raspunsul fu o palma peste spate, dar il facu doar sa rada.

- Sigur va las aici? Parca ziceati altceva…
- Mi-a dat taticu’ SMS…
- Da, trebuie sa vina tati sa ne ia, ca e la sucursala sa ia profitu’…
-Da’ ce firma are taticu’ vostru?
- Face calculatoare…
Taxiul opreste, iar baiatul plateste, lasand si bacsis, ca la carte. Soferul le da jos bradul, rezemandu-l de un stalp.
- E in regula, copii? mai intreaba, inainte de a pleca…
- Da, uite acum ma suna mami pe vibratie… Daa, mami, e perfect…
Baiatul tine telefonul la ureche, pana se indeparteaza masina.
- De ce ai vrut sa ne lase aici? intreaba surioara.
- Am socotit banii…
- Nu mai ai deloc?
- Mai am ceva, da’ putin…
- Si de aici ce facem?
- Facem cu mana, cum face mama cand ramane fara benzina… si cand coboram, dam cat avem…
- Si daca e unu’ varza, care face gat?
- Poate nu face, ca suntem copii…
- Bine ca nu e frig…

- Mergem pe jos?
- Ai uitat ca pe aici vin curse din ora in ora?
- Il suni pe bunicul?
- O sa pornesc telefonu’ dupa ce ne urcam…
- Da’ tu de unde stiai drumu’ ala prin padure?
- Am venit asta-vara o data… Nu tii minte? a facut bunicu’ micii aia multi… Cand si-a scrantit mama glezna ca a vrut sa treaca apa si a alunecat…
- Aici a fost?
- Da, mai, da…
Baiatul face bulgari si da la tinta intr-un panou. Fetita rade cand nu nimereste, adica rade tot timpul.
- Ce bun esti…
- Poate faci baie uite acu’!
- Auzi…
- Zii…
- O sa ne certe…
- Iti pare rau?
- Mie nu… Saracutu bradut…
- Nici mie… Ce faci? Nu plange… Hai, nu mai plange… Am facut ce trebuia… Poate sa se supere cine vrea… Hai, nu mai plange… Uite, vine cursa…

- Dar cum v-ati permis sa luati doi copii in masina? … De unde-i cunoasteti dumneavoastra?… Ce comenzi?… Ce scoala? Da’ de cand ?… Bine, da, bine… Si asta-i o scuza ca sa-i lasati in sosea?… Cum adica, sa-i ia tac-su?… Eu sunt tac-su!… Ce calculatoare? … Ei, lasa ca-ti pun eu pielea pe bat!… Te reclam de nu te vezi! … Vorbesc cum vreau eu! … Cretin batut in cap!
Tatal suparat inchide convorbirea, rastindu-se la nevasta:
- Asa-i duci tu la scoala? Chemi cea mai scumpa companie si-i urci in masina fara sa mergi tu cu ei?
- Si ce legatura are? Ce, le-am chemat eu taxi sa plece creanga cu bradu’? Si comand la ce companie vreau, ca nu merg eu cu taxiurile alea pentru peizani…
- Are toate legaturile, ce nu pricepi? Tu i-ai invatat asa! Zilnic la scoala cu taxiul, ca boierii!
- Da, si care ti-e problema? Ce, s-au pierdut pe drum? Si lasa, ca in general ma urc in masina si merg cu ei!
- Cum mergi cu ei? Au ajuns sa-i cunoasca si soferii de pe taxi de-n general ce-i duci tu la scoala! Si a propos, daca tot dai zilnic comenzi la firma cea mai scumpa, de ce ma lasi sa sun ca prostu’ la toate firmele? De ce nu spui de la inceput si ma lasi sa intreb de nebun la alea cu tarif normal?
- Da’ de ce ar fi trebuit sa sune neaparat la astia cu care pleaca in fiecare zi? Puteau sa sune si la altii, luati de pe internet!
- Poate li se intampla ceva! Fii atenta ce spun: astia s-au dus la taica-tu sa-i duca bradu’!
- Da’ de ce la taticu’?
- Da’ judeca si tu… Ia gandeste, unde i-a lasat dobitocu’ ala care o sa am eu grija sa-l dea afara? Astia n-au avut bani de tot drumu’, te-ai prins? Or fi ramas in drum sa faca cu mana! Numai taticutu’ tau e de vina cu natura lui! Numai la el s-au dus cu bradu’!
- Pai de ce la el?!
- Nu stiu, sa-l puna-n glastra, habar n-am! Lasa naibii telefonu’ ala, ca suni din masina! Poate-si misca scheletu si iese inaintea lor!
- Vorbeste frumos de taticu’!
- Ca si am de cine! Si-o fi luat pensia aia de trei lei? Poate il cheama ca nu le ajung banii luati de acasa, sa nu dea peste niste escrocii din aia care te jupoaie fara remuscari… Auzi, sa plece o suta de kilometri cu taxiul!

- Alo, bunicule… Saru’ mana… Da, eu sunt… De unde stii?… Erau suparati? … Rau? … Suntem cu cursa… Pai n-aveam bani sa ajungem cu taxiul, am vazut cat costa si i-am zis sa opreasca… Aproape, mai avem vreo trei statii… Vii sa ne iei?… Nu-l mai avem… Iti povestim noi… Lasa, ca-ti povestim… Saru’ mana…
- Ce zice, vine?
- Vine…
- Uite cascada… Ce frumos e pe aici! Ce mare e padurea…
- E mare padurea…
- Or fi animale?
- Or fi…
- Unde coboram?
- La statuie, si stam pana vine bunicul …

Bunicul se imbraca in graba. Pana jos in sosea e de mers, pe jos, vara, o jumatate de ceas. Pleaca grabit, gata- gata sa alunece pe strada in panta. Ce-or fi facut copiii cu bradul? L-or fi lasat pe drum, poate era prea greu? Hai repede, repede… Uf, ca mult mai e! …

- Asa, copii… Lasati banii, luati-va voi ceva bun…
- Va multumim… Craciun fericit…
- Sa fiti sanatosi, copii…
Soferul inchise usile si porni autobuzul batran, printre ultimii mohicani pe patru roti ai vechilor curse IRTA.
Ce cald si placut fusese inauntru! Si ce bine, pe scaunele vechi, roase, cu petice in cinci culori, dar inca moi, primitoare… Singuri pe trotuar, baiatul si fetita se simteau, in sfarsit, usurati. De acum, mai era putin si venea bunicul….

- Hai repede, cica vine in zece minute…
- Chiar vine?
- Da, mi-a zis doamna de la telefon…
- Pai cum ti-a zis, asa, ca vrei tu?
- Pai ma cunoaste, nu stii ca mama are mereu treaba si ma pune sa sun eu singur?
- N-are nici o treaba, sta la oglinda…
- Mai bine asa, ca stiu sa procedez!
- Ce bun esti! Crezi ca eu nu stiu sa sun? Vrei sa comand un taxi?
- Da, esti tare, stiu! Hai, ajuta-ma, ca e greu…
- Dar crezi ca e legat bine?
- Daca a tinut sa-l aduca tata acasa, o tine si la noi…
- Poate se desface pe drum…
- Atunci am pus-o!
- Tu stii sigur unde e locu’ ala?
- Stiu, nu ma bate la cap…
- Ai grija cum vorbesti…
- Aoleu, cheile…
- Pai incuiem?
- Normal…
- Tie nu ti-e frica?
- Nu mi-e…
- Nu te cred…
- Mergem dupa aia la bunicu’, ramanem la el si maine o sa vorbeasca el cu mami si tati cand o sa vina sa ne ia…
- Si daca n-o sa vrea sa vina sa ne ia acasa?
- Ne aduce bunicu’ cu trenu’…
- O sa ne dea mami palme in cap…Tati o sa tipe la tine…
- Si o sa ne treaca… Hai, sa nu stea taxiul in strada, sa nu ne vada cineva…
- Ai bani?
- Ce am gasit prin casa… Ce mai aveam eu…
- Uite, si eu mai aveam… Ia-i tu… E scump?
- O fi…
- Pe cine trimite?
- Parca pe nea Titel…
- E de treaba… Da’ o sa ne creada?

- Nimeni nu ne ia bani…
- Sunt buni oamenii… Poate asa sunt toti de Craciun…
- Poate unii sunt asa mereu…
- Sa mergem la bunicul?
- Am vorbit ca vine el…
- Ii iesim in drum…
- Pai stiu eu pe unde coboara?
- Pai suna si intreaba!
- Mai bine stam sa-l asteptam… Poate vin mami si tati… Bunicul a spus ca tati a vorbit cu soferul de taxi si a plecat de mult…
- De mult? Da’ cum s-a prins ca noi venim aici?
- iIte ca s-a prins… Deja o fi aproape. ..
- Pai o sa ne ia acasa…
- Stiu, dar ce vrei sa fac?
- Ziceai ca o sa ramanem la bunicul…
- Pai asa am vrut, dar n-am stiut ca o sa vina asa repede dupa noi…
- Poate nu-i lasa bunicul sa ne ia acasa…
- Stiu eu?… Om vedea…
- Si stam aici in strada?
- Hai la pizzerie, mai am de doua placintele…
- D-alea marfa?
- Da, d-alea… Si bem amandoi o apa plata…
- Poate are ceai…
- Gata, hai!

- Alo… Da!… Taticu’, tu esti?… Da’ de ce nu m-au sunat pe mine?… Ce lectie? Ia termina! … Ce ti-au zis?… Taticu’, pai atunci sa iesi in sosea, sa-i vezi cand vin!… Da’ ce-au zis, unde sunt?… Noi mai avem putin… Pai nu ti-am zis de atunci ca am vorbit cu soferu’ care i-a luat de acasa?… Da, un bou batut in cap, i-a lasat in drum… Or fi facut cu mana, or fi aruncat bradu’ si or fi luat cursa, habar n-am, de ce nu stii tu, ca pe tine te-au sunat? … Stiu si eu ca de acolo nu e cursa directa, or fi luat mai multe… Ii iau eu la intrebari cand pun mana pe ei… Las’ ca stiu eu sa-i cresc… Normal ca ne grabim… Nu, nu ramanem, ne intoarcem repede acasa, avem invitati… Am chemat-o urgent pe Elvira sa pazeasca casa, sa primeasca musafirii, sa aiba grija de ei pana ne intoarcem… Ce-mi pasa, ca de aia o platesc!… Ne-au dat planurile peste cap, zevzecii, i-a apucat ecologia!… Numai tu le bagi in cap… Lasa ca stiu si singura unde si cum am crescut!… Bine, hai, nu mai sta!… Stai si tu cu ei in strada, du-i la un fast-food, platim noi cand ajungem, doar pazaste-i sa nu plece iar ca nu stiu ce au in cap!… Du-te odata! … Bine. pa!

- Asa… si mai departe?
- Mai departe, am asteptat cursa…
- Dar voi v-ati gandit, mai copii, ca poate azi nu circula?
- Pai de ce sa nu circule?
- E Craciun, mai copii… Mare noroc ati avut…
Bunicul stia si el ca parintii ii vor lua acasa in seara asta. Dar mai avea vreo jumatate de ora ca sa stea cu ei. Le cumpara cate o ciocolata calda, sa se mai incalzeasca in sala inghetata… Apoi isi suna ginerele, sa-l linisteasca…

- Mai avem putin, ii luam de la pizzeria aia infecta…
- Ei, lasa, ca acolo ma duceai la cofetarie sa ne giugiulim!
- Pai arata mai bine atunci…
- Si tu la fel…
- Lasa vrajeala, chiar arata bine cand era cofetarie… De ce or fi schimbat-o?
- Daaa, de bine ce arata, tu-mi luai ecler din ala cu crema de ziceai ca e branza… Si se hlizeau betivii adunati pe bordura cu halbele in brate…
- Pai, cofetarie, pizzerie, tot bere cu merdenele…
- Ce mai zicea taticu’?
- Sa nu-i certam…
- Daa, ca vrea el!
- E Craciun, draga…
- Tu-ti dai seama ca vin invitatii si noi n-avem brad? Ca astia l-au pierdut? Ori li l-o fi luat vreun betiv, poate i-a si batut! De ce nu-l mai au?
- Mai bine sun-o pe Elvira sa-l cheme si pe barbata-su’ si sa asambleze amandoi bradu’ ala de plastic! Zi-i ca-i platim!
- Pai de aia a costat milionu’, ca sa-i platim si pe astia la ora de manopera!
- Mai, daca nu apucam sa chemam atatia oameni, stateam si fara brad impodobit, dar ce vrei? Ne dam si noi cu ecologia!
- Vezi sa nu te creada! Cat crezi tu ca le ia sa afle cum ne-au fugit odraslele cu bradu’ si l-au mai si pierdut pe drum…
- Poate l-au vandut…
- L-or fi dat cu o suta, doua de mii… ca banii cresc in pom…

- Si unde l-ai dus, mai copile?
- Ce va pasa? Acolo, in padure!
- Padurea-i mare…
- Tocmai de aia, ca-i padurea mare si n-o sa-l gasiti voi, da? E acolo, am sapat in zapada, l-am infipt cat am putut, l-am legat cu sfoara de niste brazi mai mari si l-am proptit cu pietre. Si sa stii ca sta mai bine ca in suportul vostru ala clatinatu’!
- Mai copile, tu crezi ca daca l-ai infipt in zapada, o sa si prinda radacini de-acu’? Nu se poate intampla asta, tu pricepi?
- Dar ce crezi, ca daca suntem mici, suntem si prosti batuti in cap? se ratoi fetita.
- Normal ca nu prinde radacina! intari baiatul, sigur pe el.
- Si atunci de ce…? se mira cu jumatate de glas mama, dardaind de frig.
- Lasa, draga, ca se prind tarziu, dar tot fac pe desteptii, trase concluzia tatal grabit.
-Tot nu pricepeti, nu? se otari baiatul.
- Habar n-aveti de nimic… se amesteca fetita in vorba…
Iar baiatul se simti dator sa le explice:
- Cat sunt eu de mare si cat esti tu, tati?
- Poftim?
- Cat e bradutul nostru si cam cat sunt brazii din padure? Uita-te si judeca…
- Nu fii obraznic!
- O data las’ ca merge… Uitati-va si voi! E asa de greu de priceput? Bradutul nostru e un copil, voi chiar nu va dati seama? Un copil, ca noi…
- Mai mic ca noi… zise fetita…
- E un copil le fel ca noi, da? Un copil pe cate cineva l-a omorat cu toporul si vi l-a vandut voua cu un milion de lei! Ati cumparat cu un milion de lei un copil omorat cu toporul, pricepeti asta?! Si noi l-am adus inapoi, da?! L-am adus cat era inca verde, poate n-a murit de tot… L-am dus in padure si l-am asezat in picioare, asa cum stau brazii!
- Pai daca tot ati inteles ca nu prinde radacini, ce v-a trebuit tot teatrul asta? Ca sa va faceti de rasul lumii ca umblati aiurea pe drumuri?!
- Trebuia sa-l ducem in padure!
- Si de ce, ma rog? se infipse in vorba mama, nervoasa…
- Ia zii, domnule, de ce? se rasti si tatal…
- Ca sa moara acasa, tati… raspunse fetita cu jumatate de voce, cantarind parca fiecare cuvant…
- Da… ca sa moara acasa… intari baiatul, cu o liniste care asternu tacerea…

- Ce nu pricepi? Au fugit cu bradu’ de Craciun!… Cum unde? La tine!… Uite, asa credem noi!… Nu pricepi ca au fugit fara sa spuna?… Sa-ti aduca bradu’ ala subnutrit, ca barbata-miu arunca banii pe fereastra!… Pai nu stiu, da’ asa crede el! Si eu!… Sa ti-l dea tie, ca tu le bagi in cap ocrotirea naturii! Vezi ca-ti aduc globuri!… Dupa ce ca-s gratis, ce nu-ti convine?… Las’ ca am cui le vinde! .. Noi plecam spre tine, ca n-aveau unde sa duca uriesenia! … Plus ca soferu’ ala inconstient i-a abandonat… Daca afli ceva, spune-ne!… Normal ca te sun si eu!… Da’ de ce nu iesi in sosea, poate apar si nu stiu unde sa coboare! … Cum cat sa stai in frig?… Cat e nevoie, ca n-ai sute de nepoti! … Las’ ca te incalzesti cu o bere la fast-food! … Ti-o platesc eu cand ajung!

Cu grija, baiatul isi ajuta surioara sa urce in masina si se urca si el, inchizand portiera. Zgribuliti unul in celalalt, incepura sa se incalzeasca… Abia acum isi dadeau seama cat de inghetati erau…

- Sa nu-i certati, sopti intr-un tarziu bunicul…
- Poate ai dreptate, taticu… sunt mai destepti ca noi…
- Hai, daca nu vreti sa ramaneti, macar grabiti-va… Mergeti cu bine…
- Nu-i mai certam, bine ca i-am gasit, mai spuse tatal inainte de a-si lua la revedere.
Bunicul isi imbratisa fata si ginerele, apoi se duse sa-si sarute nepotii. Pleca, linistit acum, urcand atent pe stradutele inghetate, spre casa, in timp ce masina se grabea si ea, caci vantul se intetea rasucind fuioare de omat, ziua se stingea si drumul era lung…

In seara de Craciun, masina gonea pe soseaua libera ca niciodata. Muntii, padurea, se indepartau cu fiecare clipa, ramanand undeva in alta lume. Localitatile apareau, se derulau ca intr-un film, curgand spre inapoi ca si cum masina ar fi inghetat in loc, lasand un intreg univers fluid sa se prelinga pe langa ea.

In fiecare casa, copii si parinti, soti, logodnici, prieteni, socri, cumetri, nasi si fini, veri, unchi, matusi, frati si surori, gravitau in jurul bradutilor incarcati de globuri, beculete, dulciuri, beteala, cartonase colorate, varfuri aurii, stelute stralucitoare… Sarbatoreau, palavrageau, isi turnau vin, suc, tuica, sampanie ori apa chioara, desfaceau pachete mai mari sau mai mici, cu daruri mai bogate sau mai sarace, se bucurau, sarbatoreau, se sarutau, cantau, glumeau, se imbratisau, sarbatoreau, se asezau la masa imbelsugata sau nu prea, dupa buget, se fotografiau la nasfarsit impreuna si cu vedeta zilei, Bradul de Craciun, plamadindu-si, cu sufletul senin, amintiri de neuitat…

Tacuti, mama, tata si cei doi copii, alunecau spre acasa si parca nici nu vedeau luminitele caselor in sarbatoare, luna palida printre nori, ninsoarea cu fulgi mari, leganati de adieri…

In linistea noptii, bradutul se misca usor in bataia vantului imblanzit de nesfarsirea codrilor… Leganandu-se alene, ramurile grele ale brazilor inalti parca pana la stele, lasau sa cada fire fine de nea amestecate cu ninsoarea deasa din cer… Lacrimi de zapada pentru copilul de sub cetini…

Noaptea in care mor brazii…

Sublimul Bejart a executat ultimul “grand-jete”: spre eternitate

decembrie 3rd, 2007

„După mine, dansul este, mai întâi, un fenomen de obârşie religioasă şi implicit socială, astfel, în măsura în care rămâne un fenomen religios şi social, şi-a îndeplinit funcţiunea. Dansul e un rit sacru sau un rit uman, motiv pentru care mi-a implicat într-atât interesul şi pasiunea. În momentul când devine un simplu divertisment, încetează să mai fie dans…”

Cu acest credo estetico-filozofic, a păşit Maurice Béjart în prodigioasa-i carieră, devenind ilustrul pionier al dansului contemporan în Europa. Termenul de „dans modern”, care i se atribuia cu o oarecare facilitate de limbaj, nu-i era câtuşi de puţin pe plac deoarece, „în spatele acestui termen generic – îmi mărturisea el într-un interviu acordat la Lausanne în 1988 – se poate cuibări cu uşurinţă orice impostură, dar şi pentru că, prin definiţie, modernul e supus demodării…”.
Graţie lui, mii de spectatori au parcurs continente ignorate, descoperind Stravinski şi “le grup de rock U2″, Teodorakis şi Mozart, Wagner şi Freddie Mercury, muzica tradiţională din Ciad,… şi… Nietzsche. Inspiraţia lui n-are frontiere.
Operele béjartiene au exersat întotdeauna asupra mea o fascinaţie, atât prin intensitatea lor emoţională cât şi prin spiritualitatea pe care o degajau, mai cu seamă într-o perioada de saţietate cauzată de structura hiperestetizantă şi conservatoare a dansului academic.
După două secole de dans clasic, unde baletomanii formau un cerc de spectatori elitist şi relativ limitat, extaziat de magia prinţeselor diafane, sau a silfidelor zburătoare, a unei lumi eminamente artificiale, Béjart a transformat dansul scenic într-o expresie a teatrului total, mai mult, într-o filozofie. Gesturi dezarticulate, entrechat-uri amestecate cu breakdance, substituind vocea dansatorilor mimicii desuete, uneori ridicole, din baletele tradiţionale, reproduse până la saturaţie. „Lucrul cel mai important, este un anumit gust pentru dans pe care am reuşit să-l dau mulţimilor”.
„Sărbătoarea primăverii” (1959) pe o muzica de Stravinski, a suscitat un entuziasm imediat. Compania sa “Ballet du XXe siècle”, a fost prima care a dansat la Avignon, într-un festival rezervat în principiu artei contemporane, iar în 1966, tot în Palatul Papilor din Avignon, Maurice Béjart şi-a gravat celebritatea în lumea dansului cu faimosul şi senzualul „Bolero” de Ravel. În anul următor, memorabila ”Messe pour le temps présent„ inspirată din biblicul „Cantique des Caniques”, pe o muzică de cunoscutul compozitor de avangardă Pierre Henry, l-a consacrat definitiv pe plan internaţional. După succesul de la Avignon, spectacolele lui Béjart erau luate cu asalt, umplând stadioanele şi suscitând vocaţii.

Maurice, s-a născut la 1 ianuarie 1927 la Marsilia, dintr-un tată celebru, filozoful existenţialist Gaston Berger, din a cărui ereditate i se trage virtutea gândirii inteligente, şi o mamă, dispărută prematur, care n-a apucat să-i ofere decât “cei şapte ani de-acasă”. Gustul pentru dans i-a venit, aş putea spune, accidental din cauza unei îmbolnăviri, când doctorul de familie, intuindu-i atracţia pentru scenă, i-a propus dansul clasic întru fortificarea corpului, fără să-şi imagineze că acesta îi va devora tot restul existenţei.
Astfel, băiatul din vechiul port marsiliez, adoptând pseudonimul Béjart, în omagiu adus partenerei de viaţă a lui Molière, Armand Béjart, este angajat la Paris, în trupa condusă de Roland Petit, ca partener al mai multor ex-balerine de la Opera din Paris, cu care întreprinde turnee de gala în provincie, descoperindu-şi, în acelaşi timp, vocaţia de coregraf.
Printre coregrafiile de început se înscrie o adaptare a „Huis clos” de Sartre, ilustrând, printre altele, preocupările sale intelectuale. Lector nesăţios a tot ce-i cade în mână, Sartre şi Nietzsche, Baudelaire şi Artaut…, Béjart s-a simţit învestit de o misiune cvasi mesianică, procedând la o revoluţie a spectacolului vivant.
Fără o ruptură radicală de tehnica dansului clasic, de ale cărui rădăcini rămâne ataşat, el se serveşte de ea cu multă ingeniozitate pentru a crea forme plastice de o surprinzătoare originalitate. Tutuul se transformă în collant iar blus-jean-ul şi torsul nud fac irupţie în scenă, oferind corpului libertate expresiei sale integrale.

Astăzi, în tufoasa creaţie modernistă, unde gestul cel mai comun este calificat drept coregrafie şi insolitul, chiar de natură obscenă, se cotează ca balet modern, Béjart poate figura în rândul clasicilor, vreau să spun în rândul „nemuritorilor”.
Neostenit în căutarea esenţialului, coregraful de origine franceză şi de recentă naţionalitate elveţiană, şi-a construit marea parte a operelor între Bruxelles, ca director al companiei „Ballet du XX-e Siècle”, de care sunt legate creaţii de anvergură cum ar fi: „Simfonia 9-a de Beethoven”, “Romeo şi Julieta” sau “Sacre du Printemps”, şi Lausanne, unde a fondat în 1987 “Ballet Béjart Lausanne”, pentru care imaginează, printre altele “Ring um den Ring” reflectând fascinaţia lui pentru Wagner, “Mère Tereza”, “Ciao Federico”, în omagiu lui Fellini, sau, în 2006 un faimos “Zarathustra”.

Spiritul său universal îl face să depăşească uneori cadrul restrâns al dansului. Scriitor, regizor de teatru dramatic sau de operă – “Le Molière imaginaire” la Comedia-Franceză, “Don Giovani” la Grand Théatre de Genève – Béjart turnează el însuşi filme, devenind amic cu personalităţi de profiluri diferite, Fellini, Boulez sau Gianni Versace.

În 1973, cu ocazia unui turneu în Iran, se lasă impresionat de veritabila spiritualitatea islamică, ceea ce-l determină la o conversiune grabnică şi ireversibila, fără să împărtăşească însă impulsiunile revoluţionar-teroriste ale islamismului revendicativ.
Adulat de un public larg, care îi rezerva de fiecare dată ovaţii interminabile, acest coregraf de excepţie, a fost un solitar, ros de îndoieli şi poate un pic hipocondriac. În afara contextului profesional, îşi petrecea viaţa în anturajul pisicilor cu care a impartit apartamentul din Lausanne situat în piaţa Riponne.

Nu de mult, când am avut curioasa ineleganţa să-l iscodesc asupra vârstei, chiar dacă era îndeobşte cunoscută, răspunsul a venit prompt şi amuzant: „4 X 20”. Nu pentru c-ar fi fost jenat de venerabila sa longevitate, ci pentru a mă face să pricep că tinereţea lui era ciclică, reproducând la fiecare 20 de ani “Un imn al tinereţii, al ardorii fizice, al elanului sexual”, aşa cum spune eminenta lui exegetă, Marie-Françoise Christout. Toate acestea până acum o săptămână şi ceva, când pendula existenţei acestui poet al gestului, uzată probabil de emoţiile monumentalei sale creaţii, şi-a încetat balansul, lăsându-ne pradă tristeţii unui mare vid. Maestrul ne-a spus „adio”, executând funesta acrobaţie a ultimului “grand-jete” spre eternitate.

O faţetă a democraţiei

decembrie 3rd, 2007

Amurgul scurt al începutului lui decembrie a golit tăpşanul de întîlnirile tinerilor liceeni. După weekendul senin toţi ascultă ştirile: sîntem în a 47-a zi a grevei Cadrelor Didactice. Guvernul a cerut Tribunalului Litigiilor de Muncă să oblige Cadrele Didactice să se reîntoarcă pe “băncile şcolilor”.
Comitetul Naţional al Părinţilor cere declanşarea Grevei de o zi a tuturor Şcolarilor, în semn de protrest pentru situaţia din învăţămînt.
Poliţia îşi dublează raidurile lîngă localuri şi locurile de desfacere a drogurilor. În timpul grevei delincvenţa minorilor (celor sub 17 ani) s-a dublat; deh, tinerii se plictisesc.
Bacalaureatul este sub semnul întrebării? Se poate decreta prelungirea anului şcolar în detrimentul vacanţei de vară; cum va reacţiona Ministerul Apărării cu datele de recrutare, le va amîna sau tinerii vor fi recrutaţi urmînd să-şi termine studiile cîndva…
Şi uite aşa se pregăteşte în această iarnă vara 2008.

Conferinta

decembrie 3rd, 2007

Aceasta conferinta dedicata analizei alegerilor din 25 noiembrie a avut loc la coltul strazii in fata unui chiosc, care vindea de toate: de la bere la sticla pana la ciocolata cu termen de valabilitate expirat, si chiar hartie igenica cu termen de valabilitate neexpirat. Participantii aparuti in numar destul de mare, tineau in mana sticle destupate de bere, simbol al crezului si convingerilor lor.

- Eu, – incepu conferentiarul – nu am fost la vot. Ce sa fac eu acolo? Se descurca ei si fara mine. Parlamentul Europei nu ma intereseaza. De intrat am intrat, acum asteptam sa ne vina ceva bani de acolo. Cat despre partide, aici am fost foarte nesigur si nu prea am stiut cu cine sa votez. Eu mi-as fi dorit un partid al celor multi si amarati, niste socialisti carevasazica. Aici ar fi fost bun PSD, dar cand am auzit ca fura ca-n codru si practica un capitalism salbatic de cumetrie am renuntat. Ca daca imi mai aduc aminte si de povestea cu minerii, imi vine sa-i incadrez la capitolul terorism. Pai, socialisti sunt astia? Mi-ar fi placut si Alianta DA dar aia s-a destramat. Asa e cand vrei sa-ti croiesti un costum din stofa si folosesti marfa de proasta calitate. Se sifoneaza, se toceste si se rupe imediat De cand au inlaturat-o pe Macovei, uitate sunt frumoasele cuvinte dreptate si adevar in care am sperat atat. M-am gandit apoi sa ma orientez catre un partid de centru-dreapta cum ar fi PNL. Dar am auzit ca acolo daca ai alta parere decat a sefului, esti dat afara din partid. Astea sunt metode comuniste, nu-s de mine. In plus un mare baron de la PNL dorea sa exileze toti tiganii in desertul Egiptului. Nici metodele fasciste nu sunt de mine. Un alt inalt personaj PNL nu are ce face si il ataca pe ambasadorul american cu acuzatii puerile si nefondate. A uitat probabil ca URSS e astazi istorie si ca politica s-a mai schimbat de atunci. Dar cu el trebuie sa avem intelegere. Stim din ce ograda provine si mai stim ca aschia nu sare departe de pom. Pe alt insemnat personaj liberal l-au prins cu caltabosul in sac. Se pare ca de aceea au vrut ei sa scape de Macovei si de Presedinte: ca sa-si poata digera in liniste peschesurile. Aici trebuie sa recunoastem ca Romania este o tara foarte saraca. Daca unui ditamai ministru nu-i ajunge salariu sa-si cumpere si el cativa caltabosi acolo… Mai avem unul la Sanatate, care vrea sa ceara despagubiri de la medicii doritori sa emigreze. Nu stiu cate idei noi si benefice a avut acest ministru, dar asta cu despagubirile a fost ideea lui Ceasca. Istoria se repeta.
Si unui asemenea partid (nu am zis adunatura de puslamale incompetente si corupte cum imi statea pe limba, pentru ca sunt un om politicos) sa-i dau eu votul?
De la PLD nu am vazut nimic concret si nici o idee mai deosebita pana acum. De ce as vota cu ei?
PD nu are nevoie de votul meu, pentru ca ii tine Basescu sub aripa sa ocrotitoare.
De gargariselile lui Becali si Vadim ne-am saturat cu totii si si-au pierdut demult creditibilitatea de odinioara. Ne-am mai desteptat si noi si stim sa facem o diferenta. Nici pe Voiculescu cu toate studiourile lui de televiziune nu-l mai vrea nimeni. Cine sa mai voteze cu ei ?
- Nu votezi, nu contezi! – indrazneste o voce timida.
- Noi amarastenii – i se raspunse – nu am contat niciodata. Cand aveau nevoie de votul nostru, ne dadeau mititei si bere. Iar cand au avut nevoie acuta de voturi, au fugit cu urnele in brate prin piete dupa oameni. Amintiti-va de 2003. Abia dupa ce votam nu mai contam. Devenim numai o masa amorfa, numai buna de manipulat. Votul uninominal ar fi o treaba aparent buna. Stim si noi ce votam si nu ni se baga pe gat o lighioana corupta si analfabeta de pe lista. Si asta numai pentru ca are portofelul doldora. Dar daca fura si asta, pe care il alegem? In Romania dupa cum stim cu totii furtul si coruptia au devenit endemice. Si daca fura, avem ocazia sa nu-l mai alegem in mandatul urmator. Dar are timp patru ani sa-si faca mendrele.
Acestea fiind spuse si sticlele de bere goale, vajnicii absenteisti de la vot se indreapta fiecare catre casele lor. In urma lor se naste o intrebare:
Este numai vina lor ca au ajuns sa gandeasca asa sau cauzele trebuiesc cautate mult mai sus, sa zicem la cei care motaie prin fotoliile Parlamentului?

In Atena, Moldova e fruntea: TO Iasio

decembrie 3rd, 2007

Romanii care ajung in Atena nu au la dispozitie un singur restaurant cu specific culinar romanesc, ci trei. Aflate in imediata vecinatate a statiei de autocar care face trei curse regulate din Romania in orasul lui Pericle si retur, toate cele trei restaurante au patroni romani originari din Moldova si nume pe masura: Bucovina, Dorna sau To Iasio, cel mai vechi, mai central si mai cunoscut dintre acestea. Undeva prin Atena exista si un restaurant cu specific gastronomic ardelenesc, Transilvania, insa majoritari sunt aici romanii din partile Moldovei, deci ma voi ocupa cu precadere de oferta culinara a restaurantelor care ii deservesc pe acestia.

Restaurantul To Iasio (La Iasi) este amplasat foarte aproape de Omonia, pe strada Kapnokoptiriu nr. 4, vis-a-vis de Acharnon 17. Doamna Gabriela Munteanu este de sase ani de zile patroana localului, care este spatios, luminos, curat si decorat cu gust. Ea este ajutata de un staff tanar si asistata la bucatarie de doamna Aneta Pelin, mama adoptiva a romanilor care trec des pragul restaurantului. Scriu acestea deoarece portiile de mancare pregatite de doamna Pelin sunt atat de bine gatite si de generoase, incat par mai degraba pregatite de o ruda apropiata si iubitoare, decat de cineva care lucreaza numai si numai de dragul profitului.

Oferta culinara la To Iasio difera de cea de la restaurantul Bucovina. Aici ciorba de burta traditionala este baza meniului, la care se adauga tochitura moldoveneasca clasica, avand bucati de carne de porc fripte, carnati, branza telemea si oua. Pentru consumatorii care nu reusesc sa se sature cu aceste feluri, To Iasio ofera de asemenea, mititei, si ei tot traditionali, si savuroasele sarmalute moldovenesti, servite cu smantana proaspata si insotite de vin de Cotnari, Grasa sau Francusa, din belsug. Pentru romanii care au nostalgia petrecerilor din tara si dispun de banii necesari, To Iasio organizeaza petreceri, nunti sau botezuri, intr-o atmosfera care nu difera cu nimic cu cea cu care multi ieseni s-au obisnuit la Bolta Rece sau Traian.

Cu cativa ani in urma, revista germana Geo publica un studiu despre dietele principalelor culturi intalnite pe glob. Concluzia studiului este ca schimbarea drastica a dietei, care in multe cazuri face deja parte din zestrea noastra genetica, poate conduce la grave perturbari ale metabolismului, culminand cu boli ale pancreasului ca diabetul si multe alte afectiuni. Cu toate ca mancarea greceasca nu difera foarte mult in privinta felului in care este pregatita de retetele romanesti, de multe ori ingredientele sunt destul de diferite. Pentru romanii care traiesc si muncesc in Grecia, asadar, este mai sanatos sa continue sa consume alimentele cu care s-au obisnuit de generatii si sa ia masa in restaurante ca To Iasio. Daca aceasi romani reusesc sa evite si consumul excesiv de alcool sau alimente, sanatatea lor este astfel asigurata…

Blocul National al Revolutionarilor – 1989 Romania – comunicat de presa

decembrie 3rd, 2007

BLOCUL NAŢIONAL AL REVOLUŢIONARILOR – 1989 ROMÂNIA -
H.J. Nr. 1 / P.J. / FED. / 20. 02. 2003 şi Nr. 2 / P.J. / FED. / 14. 01. 2004
Tribunalul Bucureşti – Secţia 3 Civilă –
Adresa : Bucureşti , str. Ghiocei nr. 20, sector 2 ; Tel / fax : 021.211.20.26 : bnrromania1989@yahoo.com

Nr. 089 / 08 noiembrie 2007

Din motive tehnice, in comunicatul transmis anterior s-au strecurat mici greseli, pentru care ne cerem scuze si va transmitem acest comunicat.

C O M U N I C A T

LA MAJORATUL REVOLUTIEI DIN DECEMBRIE 1989 – DORIM ADEVARUL si DREPTATE

Asociatiile de revoluţionari din Timisoara, Bucuresti, Cluj, Brasov, Constanta, Prahova, Dambovita, Arges, Arad si din celelalte mari orase, organizeaza in data de 03 decembrie 2007, incepand cu ora 09.00, o actiune de protest la sediul Partidului Naţional Liberal, sub deviza – “ADEVAR si DREPTATE” .
Actiunea de protest, este o continuare a acţiunilor desfăşurate în perioada anterioară la Guvernul Romaniei (S.S.P.R.) şi care are urmatoarele obiective :
- stoparea modului de lucru defectuos care permite tergiversarea finalizarii dosarelor Revolutiei Romane din Decembrie 1989 ,
- aflarea ADEVARULUI despre DECEMBRIE 1989 si demascarea criminalilor din Decembrie 1989 ,
- deblocarea si finalizarea in regim de urgenta a preschimbării certificatelor de revolutionar, prin eliminarea intereselor de grup sau partinice, precum si a santajului ,
- indepartarea de la institutiile care au tangenta cu revolutionarii din decembrie 1989 : a impostorilor, militienilor, hotilor in curs de cercetare sau judecare, precum si a coruptilor impotriva carora detinem documente .
Precizam ca in data de 28 noiembrie 2007, in urma actiunii de protest desfasurata la Guvernul Romaniei (S.S.P.R.) si urmare a discutiilor purtate cu 2 (reprezentanti) ai Guvernului Romaniei precum si cu secretarul de stat de la S.S.P.R. – Puiu Nicolae Fesan, acesta din urma a facut afirmatia ca rezolvarea „problemelor revolutionarilor este de natura politica si tine de vointa unor partide politice” .
Fata de aceasta, revolutionarii au hotarat supendarea actiunilor de protest aflate in desfasurare la Guvernul Romaniei ( S.S.P.R.) pana la data de 03 noiembrie 2007, pentru a da posibilitatea pana la aceasta data, ca fortele politice sa identifice solutii in rezolvarea problemelor cu care se confrunta revolutionarii .
Sunt invitati sa participe la actiunea de protest toti revolutionarii indiferent de asociatie sau localitate, nemultumiti ca in acesti 18 ani au fost si sunt in continuare manipulati, batjocoriti si mintiti .
Totodata, vom stabili actiunile pe care le vom desfasura in perioada urmatoare si care vizeaza în principal interzicerea de la participarea la ceremoniile de comemorare a eroilor martiri si la activitatile de aniversare a Victoriei Revolutiei din Decembrie 1989 a tuturor politicienilor corupti si care s-au folosit de miscarea revolutionara numai in scopuri electorale .

Biroul Executiv al B.N.R. 1989
Bucuresti : 29 noiembrie 2007

Formule de finantare noi pentru asociatiile de parinti

decembrie 3rd, 2007

Cititorii ACUM sunt familiari deja cu faptul ca in luna octombrie am participat, alaturi de colegi din Bulgaria si Polonia, la un curs organizat de fundatia Delta Partners in Ustron, Polonia. In timpul cursurilor, a devenit evident pentru delegati ca foarte putine ONG-uri din zona noastra de lume au habar cum sa isi finanteze operatiile, fiind inca mult prea dependente fie de structuri sau agentii ale statului, (ministere, primarii, etc) fie de cotizatiile si donatiile propriilor membri. Cu alte cuvinte, numai foarte putine organizatii neguvernamentale din Polonia, Romania sau Bulgaria s-au dovedit capabile pana in prezent sa atraga fonduri comunitare mai insemnate sau sponzorizari din partea unor firme comerciale.

Subfinantarea organizatiilor non-profit a devenit demult legendara in toate cele trei tari participante la cursul din Polonia. Ea este evidenta si in cazul asociatiilor de parinti, fiind complementara unei subfinantari cronice care a afectat educatia in toate cele trei tari in perioada de tranzitie. Atunci cand scolile nu dispun de bani suficienti – pentru parchet, pentru reparatii curente, pentru manuale, pentru serbari sau hartie de xerox, spre exemplu – parintii sunt intodeauna cei chemati sa suplimenteze bugetele scolilor din buzunarul propriu, fapt care provoaca nemultumiri si resentimente firesti.

In anul 2005-2006, ca profesor de Educatie Antreprenoriala al colegiului “Mihail Cantacuzino”, am propus directiunii liceului sa renunte la vechiul obicei al “contributiilor voluntare”, in favoarea unui sistem antreprenorial mai performant si perfect legal. Astfel, prin inregistrarea asociatiilor de parinti in Registrul Fundatiilor si Asociatililor de la grefa tribunalului din localitate, se poate obtine statutul de organizatie non-profit. Masura permite parintilor sa redirectioneze doi la suta din cuantumul taxelor anuale pe venit incasate de stat catre asociatia non-profit din care fac parte. Procedand astfel, la sfarsitul fiecarui an financiar asociatia de parinti astfel constituita poate obtine venituri insemnate, ce pot fi ulterior folosite impreuna cu directiunile scolilor pentru cheltuielile si proiectele agreate de catre consiliile scolare din care fac parte. Din pacate, la vremea respectiva propunerea mea a fost considerata ca fiind cumva “de dreapta”, conducerea colegiului preferand sa pretinda in continuare bani parintilor la fiecare doua-trei luni, generand resentimente si tensiuni inutile.

Nu toti directorii de colegii din Romania, din fericire, sunt refractari la nou. Directorul Colegiului Tehnic “Mircea Cristea” din Brasov, Dorel Aghache, a testat cu succes aceasta formula de finantare in anul scolar 2006-2007. Organizatia de parinti a colegiului a fost inregistrata la grefa tribunalului ca asociatie non-profit, ceea ce a permis directiunii colegiului sa obtina la sfarsit de an financiar doi la suta din venitul impozabil al acestora sub forma de donatii. Cu alte cuvinte, parintii nu au mai fost siliti sa scoata bani din buzunar, ci numai sa semneze un formular inmanat de diriginti, prin care doi la suta din cuantumul taxelor incasate deja de stat erau redirectionati catre asociatia parintilor din colegiu. Sa speram ca exemplul de mai sus nu va ramane insa unul singular, alti directori de licee si colegii fiind invitati sa adopte cu toata increderea aceasta noua formula de finantare.

Revista Niram Art, la al 9-lea numar

decembrie 3rd, 2007

In Spania, revista de arta “Niram Art” promoveaza de mai bine de 2 ani valorile artistice romanesti.
De curand a aparut numarul 9, dedicat lui Marcel Janco. Contine o prezentare a muzeului Dada Janco si a Satului de artisti unic in lume Ein Hod, din Israel, infiintat in 1953 de artistul plastic Marcel Janco, nascut in Romania.
Avand in vedere ca Sibiul a fost desemnat Capitala Europeana a Culturii in acest an, revista prezinta muzeul sibian Brukenthal, de la inceputurile sale legate de Baronul Samuel von Brukenthal pana la pretioasele colectii de arta olandeza, germana si austriaca, italiana si transilvaneana care pot fi admirate si astazi. Tot in cadrul evenimentelor Sibiu Capitala Europeana, este prezentat Festivalul de cultura evreiasca EuroJudaica 2007, care a continut si expozitii de pictura israeliana contemporana. O prezentare ampla este dedicata pictorului Ioan Iacob, care s-a intors in aceasta toamna la Sibiu, orasul unde s-a nascut, cu o expozitie individuala de pictura, gazduita de Galeria de Arta Contemporana a Muzeului Brukenthal.
Revista “Niram Art” isi largeste cu acest numar orizonturile, indreptandu-se catre lumea teatrului, cu o cronica, la paginile in limba engleza, despre piesa “Si caii se impusca, nu-i asa?” unde personajul principal, atat al piesei jucate in “Laptaria lui Enache”, cat si al articolului bogat ilustrat cu fotografiile autoarei, este actrita Maia Morgenstern.
Un extras din viitoarea carte a scriitorului Catalin Ghita ne introduce in lumea vizionara a poetului William Blake, in timp ce Raymond Roca propune o explorare a identitatii prin arta portretului.
La sectiunea in limba spaniola, revine numele lui Mircea Eliade, intr-un eseu semnat de scriitorul José António Hernández García si ne este inlesnita o intalnire cu scriitorul portughez, laureat al Premiului Nobel, José Saramago.
Pentru cititorii de limba portugheza, criticul de arta Dan Caragea exploreaza lumea “ciberculturii”, alaturi de o prezentare a uneia dintre cele mai importante pictorite portugheze Luisa Noguiera, in timp ce Alvaro Lobato de Faria, Dir. MAC Lisabona ne vorbeste despre cum il vad portughezii pe Brancusi.
Pentru romanii de pretutindeni, a fost pregatita o ampla prezentare a revistei Agero, din Germania, binecunoscuta pentru eforturile de sustinere a culturii romanesti peste hotarele tarii, prin cuvintele redactorului George Roca si al fundatorului Lucian Hetco. Scriitoarea Aura Christi ne indruma in tainele “Religiei Vinului”, cu un fragment din aceasta carte, aflata in curs de aparitie la Ed. Ideea Contemporana.
Revista “Niram Art” a fost fundata de pictorul Romeo Niram. Este distribuita in Spania si a primit anul acesta Premiul MAC 2007, pentru cea mai buna publicatie de arta din Portugalia, decernat de Miscarea de Arta Contemporana.

SCRISOARE DESCHISĂ ADRESATĂ DOMNULUI DANIEL VIGHI

decembrie 3rd, 2007

Motto: Înca din antichitate a fost sesizat faptul că cel mai mare duşman al democraţiei reale este demagogia. Problema cea mai mare a democraţiei contemporane este demagogia propagată prin mass-media şi faptul că este foarte greu de aflat care dintre formatorii de opinie sunt demagogi şi care nu. Un jurnalist, scriitor, cadru didactic universitar şi aşa-zis reprezentant al societăţii civile demagog, care stăpâneşte arta retoricii, poate formula îndemnuri foarte convingătoare în favoarea asumării responsabilităţii civice, poate înfiera foarte credibil demagogia, poate ţine discursuri foarte elevate despre importanţa deontologiei profesionale în politică, jurnalism, educaţie sau cultură. Demagogia sa poate fi deconspirata doar dacă se reuşeste mediatizarea unui caz dovedit de încalcare a deontologiei profesionale.

„DE CE N-AR FI SUSŢINUŢI ŞI VÂNĂTORII DE CRIMINALI?!
Orice organizare în măsură să aducă noi dovezi, să le sistematizeze, să le pună în ordine, dar să le pună şi în valoare prin publicare, sunt paşi concreţi către adevăr. Adevărul se construieşte în ani, este o muncă cu nume ştiinţific, şi anume istorie şi istoriografie. Suntem în acest domeniu, deci orice efort este binevenit. Clar! Eu zic că împreună, societatea civilă, organizaţiile care chiar cred că adevărul va învinge în final, vom învinge, cum s-a întâmplat, de altfel, lucrurile acestea nu sunt noi; să ne amintim faptul că există aşa-numiţii vânători de nazişti. Aceşti vânători de nazişti au fost eroizaţi. De ce n-ar fi eroizaţi, susţinuţi vânătorii de criminali în Revoluţia din 1989? Deci lucrurile, zic, se pot face coordonat şi acceptând riscul. Ce risc poate să fie? Să ne bage în puşcărie? Atunci, să ne bage-n puşcărie!
Daniel Vighi, scriitor”

Domnule Vighi,

Lectura textului anterior semat de dumneavoastră în publicaţia pretenţios intitulată „MEMORIAL 1989 Buletin ştiinţific şi de informare Nr. 1/2007” a fost impulsul decisiv care m-a determinat să îmi îndeplinesc o promisiune pe care v-am făcut-o în urmă cu aproape şapte ani – aceea de a scrie despre dumneavoastră.
În data de 16 decembrie 2000, într-o sală a instituţiei denumite „Memorialul Revoluţiei”, s-a desfăşurat o dezbatere referitoare la evenimentele din decembrie 1989. La dezbaterea respectivă au participat aproximativ 15 persoane – câţiva reprezentanţi ai asociaţiilor de revoluţionari din Timişoara, câţiva jurnalişti, dumneavoastră (cadru didactic unversitar, scriitor şi aşa-zis reprezentant al societăţii civile apreciat de lumea bună din urbea de pe Bega) şi eu (pentru o parte a celor prezenţi un necunoscut, pentru ceilalţi un tip cam nebun care deranjează sistematic manifestaţiile dedicate Revoluţiei din decembrie, îndrăznind să conteste autenticitatea acesteia).
Întrucât ceilalţi vorbitori nu au făcut în opinia mea nimic altceva decât să bată apa în piuă, mi-am permis să intervin şi eu de două ori pentru a dinamiza dezbaterea.
Prima oară mi-am permis să întreb cum de a fost posibil ca ALTAR-ul (Asociaţia Luptătorilor Timişoreni Arestaţi în Revoluţie) să sprijine în timpul campaniei electorale care precedase alegerile generale şi prezidenţiale desfăşurate recent candidatura domnului Iliescu şi a P.D.S.R.-ului, având în vedere faptul că acesta a dovedit timp de aproape şapte ani cît s-a aflat în fruntea statului că nu doreşte ca adevărul despre evenimentele din decembrie 1989 să iasă la iveală şi faptul că generalul Dan Voinea, şeful parchetelor militare, afirmase cu un an în urmă în cadrul unei conferinţe de presă găzduite chiar de ALTAR, că este convins că după fuga lui Ceauşescu prin scenariul sângeros al teroriştilor s-a încercat distragerea atenţiei de la o lovitură de stat orchestrată „de un comandament militar de la Bucureşti, subordonat grupului politic condus de Ion Iliescu”. Apoi am întrebat dacă revoluţionarii nu se tem că după ce a fost reales, domnul Iliescu se va strădui să obstrucţioneze din nou definitivarea cercetărilor procuraturii în aşa-zisul dosar al teroriştilor şi am cerut să se precizeze ce vor face asociaţiile de revoluţionari, care susţinuseră candidatura domnului Ion Iliescu, dacă acesta va face presiuni pentru eliberarea generalilor Stănculescu şi Chiţac (care în acel moment erau condamnaţi pentru că au coordonat represiunea din Timişoara din zilele de dinaintea fugii cuplului Ceauşescu şi care într-adevăr au fost ulterior eliberaţi). Domnul Duma Constantin, revoluţionar şi fotoreporter, s-a repezit la mine, m-a lovit cu pumnul peste bărbie şi mi-a adresat o întrebare retorică foarte clară: „Cine p… mea eşti tu de pui atâtea întrebări?!”.
Nu i-am răspus şi fără a mă ridica de pe scaun, i-am adresat la rândul meu gazdei, domnului Traian Orban, următoarea întrebare: „Domnule Orban, dacă înţeleg bine, domnul vă reprezintă?”. „Domnul se reprezintă pe sine însuşi.” – a fost răspunsul laconic al domnului Orban. Imediat după aceea jurnalistul Dan Radosav (o mai veche cunostinţă de-a mea, pe care l-am evocat în volumul „Mănuşa lui Schiller” în cadrul capitolului „Războiul informaţional” ca exemplu tipic de jurnalist care calcă senin în picioare adevărul atunci când trebuie să abordeze o temă inccomodă) mi-a repetat într-un limbaj mai academic întrebarea retorică formulată anterior de domnul Duma: „Tu cu ce drept pui întrebări pentru că nu eşti nici revoluţionar nici jurnalist?!”.
M-am abţinut să formulez posibilul răspuns „în calitate de cetăţean şi de martor incomd la evenimentele din decembrie 1989” pentru că eram curios să aflu dacă vreunul dintre cei prezenţi va afirma că întrebările formulate de mine au fost legitime, necesare şi reclamă un răspuns.
Nimeni nu a intervenit însă nici pentru a-mi lua apărarea, nici pentru a discuta chestiunea ridicată de mine.
Întrucât sala care găzduia dezbaterea era relativ mică, toţi cei prezenţi au urmărit de aproape întâmplările relatate anterior şi pe faţa câtorva dintre ei – inclusiv pe chipul dumneavoastră, domnule Vighi – am putut citi timp de câteva clipe stupoarea.
După acest incident am urmărit cuminte timp de aproximativ o oră dezbaterea (după părerea mea foarte sterilă) iar când aceasta părea să se apropie de sfârşit, mi-am permis să cer încă o dată cuvântul pentru a aduce în discuţie o chestiune care consider că este demnă de luat în seamă. Mi-am repetat nedumerirea exprimată şi cu alte ocazii faţă de faptul că în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 Frontul Democrat Român, aşa-zisa emanaţie a revoluţiei din Timişora, îi propusese ca şi candidaţi pentru preşedenţia României pe domnul Ion Iliescu (care după spusele domniei sale nu era încă implicat la ora respectivă în evenimente) şi pe prim-secretarul Bălan, omul care coordonase cu doar cinci zile în urmă represiunea sângeroasă soldată cu peste o sută de morţi în rândul manifestanţilor care îndrăzniseră să sfideze regimul Ceauşescu, precum şi nedumerirea faţă de faptul că primul ziar apărut în Timişoara după fuga lui Ceauşescu („Luptătorul bănăţean” din data de 23 decembrie) îi dedicase aceluiaşi Bălan un articol omagial intitulat „Omul care i s-a opus lui Ceauşescu”. Replica la intervenţia mea a fost reacţia domnului Duma, care s-a repezit din nou la mine, m-a lovit din nou peste bărbie şi m-a ameninţat că mă scoate afară. De această dată m-am ridicat de scaun, i-am dat un ghiont şi l-am avertizat că dacă mă mai loveşte o dată, îl pocnesc. Nimeni nu a binevoit nici de această dată să comenteze chestiunea abordată de mine iar câţiva dintre cei prezenţi au apreciat că disputa mea cu domnul Duma deranjează dezbaterea. Unul dintre revoluţionari – domnul Savu – s-a oferit să mă conducă afară.
Considerând că ar fi deplasat să mai rămân, am acceptat oferta. Ajuns în stradă, am constatat că în urma uneia din cele două lovituri încasate peste bărbie îmi muşcasem limba – mă durea, sângera uşor şi începuse să se umfle. Am obţinut de la Institutul de Medicină Legală un certificat care confirma existenţa unei plăgi tăiate pe limbă (certificatul confirma că plaga respectivă putea fi rezultatul unei lovituri încasate peste bărbie) şi l-am dat în judecată pe agresor dar am pierdut procesul din lipsă de dovezi pentru că niciunul dintre martorii citaţi nu mi-a susţinut plângerea…
Domnule Vighi, probabil vă mai amintiţi că unul dintre martorii respectivi aţi fost dumneavoastră şi că după ce aţi jurat că veţi spune adevărul, aţi afirmat că nu aţi văzut nimic.
Nu ştiu însă dacă vă mai amintiţi că la scurt timp după dezbaterea respectivă în cadrul unei discuţii pe care aţi purtat-o cu membrii familiei Marineasa (cunoştinţe comune) v-aţi exprimat dezacordul cu faptul că i-aş fi provocat pe revoluţionari.
De asemenea nu ştiu dacă vă mai amintiţi replica plastică şi sugestivă pe care mi-aţi dat-o atunci când mi-am permis să vă sun pentru a vă întreba dacă sunteţi dispus să veniţi ca martor în cadrul procesului pe care îl intentasem celui care mă lovise: „Nu mă interesează bătăile şi nu le ţin minte!”.
Sunt însă convins că nu ştiţi că una dintre tinerele jurnaliste care participase la dezbaterea respectivă – Ana Giurcă – mi-a evocat ca scuză pentru refuzul de a veni ca martor la proces părerea că dumneavoastră, ca personalitate apreciată în Timişoara, aţi fi mult mai degrabă dator să afirmaţi adevărul decât ea, o modestă reporteră la Radio Timişoara, care abia terminase facultatea şi nu poate risca să îşi facă duşmani.
Domnule Vighi, din datele (auto)biografice cuprinse în pagina web care vă este dedicată în Wikipedia aflăm următoarele:
„În decembrie 1989 a participat la mişcările de protest de la Timişoara care au declanşat revoluţia anticomunistă.”
Întrucât nu sunteţi un oarecare în Timişoara şi pentru că mai nou pozaţi în „vânător de criminali în Revoluţia din 1989”, cred că s-ar cuveni să oferiţi opiniei publice câteva informaţii mai substanţiale referitoare la implicarea dumneavoastră în evenimentele din decembrie 1989 precum şi o părere personală care să susţină teza revoluţiei – în opinia mea, evenimentelor din decembrie 1989 au fost de fapt o lovitura de stat camuflata de o revolta catalizata de serviciile secrete occidentale, KGB si reprezentantii intereselor nomenklaturii comuniste din Romania.
Decamdată singura mărturie publică referitoare la implicarea dumneavoastră în evenimentele din decembrie care îmi este cunoscută, este cea cuprinsă în cartea domnului conferenţiar Gheorghe Secheşan „17 după 16”. Domnul Secheşan (pe care îl cunoaşteţi foarte bine) afirmă că aţi participat la mişcările de protest doar în data de 16 şi că în zilele 17 şi 18, când era într-adevăr foarte riscant să ieşi în stradă pentru că forţele de represiune au tras cu muniţie de război în demonstranţi, dumneavostră v-aţi retras la ţară, la Parţa . Domnul Secheşan mai afirmă că în perioada 20-22, când de forţele de represiune s-au retras, permiţând „revoluţionarilor” să ocupe centrul oraşului, dumneavoastră aţi refuzat să vă implicaţi în evenimente. Faptul că în data de 20 nu aţi dorit să discutaţi cu membrii aşa-zisului comitet revoluţionar ar putea fi eventual interpretat ca o dovadă de modestie, dar mi se pare extrem de grăitor faptul că nici măcar în data de 22 conştiinţa dumneavostră de scriitor nu v-a impulsionat să scrieţi un text anticomunist şi să încercaţi să contribuiţi la editarea unei publicaţii anticomuniste.
Convingerea mea este că orgoliul dumneavoastră nemăsurat vă împiedică să realizaţi faptul că laşitatea dumneavoastră şi a altor intelectuali asemenea dumneavoastră din acele zile a permis oligarhiei comuniste care a organizat răsturnarea regimului să se legitimeze prin executarea cuplului Ceauşescu ca forţă conducătoare în România pentru o lungă perioadă.
Evenimentele din decembrie 1989 ar fi fost o revoluţie autentică dacă ideile cuprinse ulterior în celebrul punct opt al Proclamaţiei de la Timişoara ar fi fost enunţate public înainte de prăbuşirea regimului Ceauşescu. Dumneavoastră, la fel ca şi fostul asistent de socialsm George Şerban, nu aţi îndrăznit să vă asumaţi riscul de a condamna public comunismul atunci când ar fi trebuit condamnat. Atfel clanul Iliescu a reuşit performanţa de a identifica în conştiinţa publică românească ororile comunismului cu regimul Ceauşescu, de a face credibil mitul revoluţiei şi de a se prezenta ca exponent al acesteia.
Domnule Vighi, ţin să vă aduc la cunoştinţă că, după părerea mea, atitudinea pasivă pe care aţi adoptat-o în perioada 17-22 decembrie 1989 faţă de evenimentele desfăşurate în Timişoara, conjugată cu atitudinea tranşant anticomunistă pe care aţi afişat-o ulterior în cadrul Societăţii Timişoara şi atitudinea comodă pe care aţi adoptat-o faţă de incidentul la care aţi asistat în decembrie 2ooo la „Memorialul Revoluţiei”, conjugată cu publicarea recentă a articolului „De ce n-ar fi susţinuţi şi vânătorii de criminali”, demonstrează că laşitatea, oportunismul şi demagogia sunt constante specifice ale comportamentului dumneavoastră.
Aştept cu deosebit interes replica dumneavoastră.

Gheorghe Cionoiu – vânător de criminali care au organizat şi transpus în practică lovitura de stat sângeroasă din decembrie 1989 şi de reprezentanţi demagogi ai mass-media care din oportunism sau laşitate caută să împiedice afirmarea publică a adevărului despre această lovitură de stat.

Craiul ielelor (Erlkönig), de Johann Wolfgang Goethe

decembrie 3rd, 2007
Monumentul Monumentul “Craiul ielelor” (Erlkönig) din Jena, Germania

Craiul ielelor face parte din volumul Balade.

CRAIUL IELELOR

Cin´zboara prin viscol asa de târziu
În noapte ? E tatal cu scumpul lui fiu.
El tine copilul lipit de-al sau piept,
Vegheaza asupra-i cu ochiul destept.

-Copile, tu tremuri; ti-e frica: ce ai?
-Nu vezi, tata draga, pe-al ielelor crai,
Cu lunga lui coada, coroana purtând ?
-Copile, e ceata purtata de vânt.

-O, draga copile, o vin, ca sa-ti fac
La jocuri frumoase, sa-ti fie pe plac.
Flori mândre, pestrite, din plai strânge-vei,
Si maica te-mbraca în aur de vrei !

-Ah, tata, ei, tata, auzi ce mi-a zis,
Ce craiul în umbra soptind mi-a promis ?
-Taci molcom, copile, si fii linistit;
E vântul ce-n vestedul crâng a vuit.

-O, vrei tu, copile cu mine sa vii ?
Surorile mele cu drag te-or pazi.
Din apa ies ele când este senin
Si-n cânturi si-n jocuri te leagana lin !

-Dar, tata, ah, tata, nu vezi la un loc,
Prin negura, ielele prinse în joc ?
-Vad, draga copile, eu vad lamurit
Cum ramii îsi misca un plop gârbovit.

-Frumos esti, copile, si drag tu îmi esti ;
Te smulg cu puterea, desi te feresti !
-Ah, tata, iata-l, ma prinde-acum, vai !
Acum ma striveste al ielelor crai.

Batrânul cu groaza fugaru-nteteste,
Copilul ce geme de sân si-l lipeste.
Abia el ajunge acasa cu chin…
Copilul de spaima-i murise la sân.

Tartuffe (Le Tartuffe), de Molière

decembrie 3rd, 2007
Nicolas-André Monsiau (1754-1837): Molière citind TartuffeNicolas-André Monsiau (1754-1837): Molière citind Tartuffe

Molière (Jean-Baptiste Poquelin) (1622-1673) si-a dedicat întreaga viata teatrului, fiind în acelasi timp autor, actor, regizor si conducator de companii teatrale. Abordeaza forme diferite ale comediei: farsa (Zapacitul, Sganarelle sau încornoratul închipuit, Doctor fara voie, Vicleniile lui Scapin), comedia muzicala, tragicomedia, epuizând gama bogata a comicului. Opera sa cuprinde 30 de piese, de la Pretioasele ridicole pâna la Bolnavul închipuit, ultima sa piesa. Clasicismul lui Molière se manifesta mai ales în respectarea imitarii naturii. Natura umana cu toate formele ei de manifestare este tema principala a comediilor lui Molière, care aduc o varietate tipologica: nobili, burghezi, tarani, medici, pseudosavanti etc.

TARTUFFE

Tartuffe este una dintre capodoperele autorului, satira violenta împotriva ipocritilor si a ipocriziei. Tartuffe este adapostit de burghezul Orgon, pe care-l cucereste printr-o comportare fatarnica. Îl determina pe protectorul sau sa-si alunge fiul, sa rupa logodna fiicei sale cu Valère, pentru a o casatori cu el si trecându-i lui toata averea. Orgon îl surprinde seducându-i sotia si ipocritul ajunge, lepadându-si masca ipocriziei, sa-si goneasca protectorul din propria-i casa. Regele afla si pedepseste vinovatul. Actul al III-lea reda încercarile eroului de a cuceri iubirea Elmirei, sotia lui Orgon; Damis, fiul lui Orgon, va dezvalui tatalui cele întâmplate.

ACTUL III
Scena 2
Tartuffe, Dorina

Tartuffe
(De îndata ce o vede pe Dorina, întoarce capul de vorbeste catre feciorul lui, prin usa înca deschisa).
Laurent, pastreaza-mi cnutul si rasa mea de ruga,
Si spune rugi, ca gândul cel rau de noi sa fuga…
De-or întreba de mine, m-am dus la-ntemnitati
Sa-mpart ajutorinta din banii adunati.

Dorina
Uf ! Ce panglicarie, ce joc far´de rusine !
……….
Scena 3
Elmira, Tartuffe

Elmira
Stiu, nu iubiti nimica din cele pamântesti.

Tartuffe
N-am inima de piatra, cum crezi; o, nu ! Gresesti…

Elmira
Credeam ca doar spre ceruri-naltati oftari fierbinti
Iar jos aci nimica nu v-ar trezi dorinti.

Tartuffe
Iubirea ce ne leaga de frumuseti eterne
Si spre iubirea celor lumesti un drum ne-asterne,
Nu-i vina când, prin simturi, tu stai s-alinti, uimit,
Desavârsiri de forme, ce Domnu-a plasmuit,
În câte-un lut vrea cerul minuni de veci sa-mbine,
Si-aci chiar, vad oglinda splendorii lui depline ;
Ti-a revarsat pe fata atâta har divin
Ca-n ochi ne pune soare si-n inima venin,
Si nu te vad vreodata, podoaba a zidirii,
Sa nu ma-nchin, prin tine, la urzitorul firii
Si de iubire-aprinsa sa nu fiu ispitit,
Spre chipu-n care dânsul mai drag s-a zugravit.
Întâi simteam chiar teama, ca-n tainica vâltoare
Vreun duh viclean îmi tinde momeala pierzatoare
Si ma luptam, de ochii tulburatori sa fug,
Ca sufletul sa-mi mântui de-osânda si de rug.
Dar clipa asta-mi spune – faptura prea curata –
Ca râvna mea nu poate sa fie vinovata;
Sa pot s-o-mpac prea bine cu ceea ce-i iertat;
Si de aceea, dulce, de ea ma las purtat.
Marturisesc, din parte-mi, e o-ndrazneala mare
Când inima-mi drept jertfa v-o-ntind, ca spre altare;
Dar de la bunatatea ce-aveti, astept cuvânt,
Si nu de la vreun merit al umbrei care sunt ;
Va pun în mâini nadejdea si vesnica mea pace,
În rai, sau iad, o viata puteti acum preface,
Si pot sa fiu de-a pururi – prin vorba ce-mi soptiti –
Ferice de va place, pierdut daca voiti.

Elmira
E-o declarare-n forma, si prea curtenitoare ;
Dar totusi, orice-ati zice, e cam surprinzatoare.
Se cuvenea, îmi pare, ca sa-nfrânati mai mult
Simtiri de felul celor, ce-mi fuse dat s-ascult.
De !… un preasfânt, un pustnic, cum lumea va socoate.

Vara indiana

decembrie 3rd, 2007

Muzica minimalista – John Adams

decembrie 3rd, 2007
John AdamsJohn Adams

Am ascultat cateva fragmente din John Adams, pe web sau in librarii, in sectiile de muzica, pentru ca voiam sa imi cumpar unul sau doua CD-uri cu muzica lui.

Tromba Lontana suna festiv si vesel. Harmonium era meditativ. Mai tarziu am dat peste cateva cuvinte ale lui Adams despre sursa de inspiratie pentru Harmonium: pornise avand in minte trei poeme – unul dintre ele face parte din poeziile mele favorite, versuri stranii compuse de catre Emily Dickinson:

Because I could not stop for Death,
He kindly stopped for me;
The carriage held but just ourselves
And Immortality.
….
(Pentru ca nu ma putusem opri in fata Mortii,
Ea s-a oprit cu blandete in fata mea,
Trasura nu ne tinea decat pe noi,
pe noi si Nemurirea.)

Am gasit apoi pe web fragmente din Moartea lui Klinghoffer: stiam un pic despre controversa starnita de aceasta opera. Halellujah Junction mi-a dat ceva mai mult insight in minimalismul sau. Despre Transmigratia Sufletelor era tributul sau fata de victimele de la 11 Septembrie 2001: minimalismul il condusese catre o litanie gandita sa lase spatiu pentru propria ta meditatie asupra tragediei din acea zi.

Pana la urma m-am oprit la doua CD-uri. Primul continea excluziv muzica de Adams. Incepea cu o piesa de 4 minute, A Short Ride In A Fast Machine (Scurt raid intr-o masina rapida), exuberant, adrenalina aurala pura. Piesa urmatoare, The Wound-Dresser (Tamaduitorul de rani) era inspirata de Whitman. In timpul Razboiului de Secesiune poetul lucrase ca voluntar intr-un spital militar. Poemul mediteaza asupra experientei sale, cu o larga repiratie whitmaniana (An old man bending I come among new faces…). Adams a creat un recitativ pentru bariton – miscarea este lenta, frazele muzicale isi urmeaza unele celorlalte fara graba, din nou spatiu pentru propria ta meditatie.

Urma pe CD Berceuse elegiaque, un aranjament orchestral al unei lucrari de pian de Ferruccio Busoni (cunoscut inainte de toate pentru editia Bach-Busoni; fusese totodata pionier pe taramul muzicii electronice, impreuna cu Varese; Busoni era un Kulturmensch, considerat a fi printre spiritele cele mai deschise ale epocii sale). Berceuse elegiaque este linistita, incepe ca miscarea valurilor marii intr-o dupa amiaza calma – un instrument dezvolta apoi o naratiune (poate despre cine stie ce furtuna care a avut loc, sau care se desfasoara chiar acum in alta parte), alt instrument intra sa comenteze istoria asta, in timp ce fundalul orchestral ramane calm, ascultand doar, ca sa ia initiativa la sfarsit, ca si cand ar trage concluzii asupra a ceea ce s-a spus.

Piesa principala era Shaker Loops (Bucle tremuratoare). Este considerata piesa cea mai reprezentativa pentru minimalismul sau. Buclele sunt mici segmente melodice unde sfarsitul este legat de inceput: rezulta astfel structuri repetitive, convertite mai departe in triluri si tremolo-uri, ca sa dea tremurarea. Muzica ne vorbeste despre o experienta religioasa: rugaciunea unei comunitati de Shakers din Noua Anglie. Sunt patru parti: Shaking and Trembling (frenetica pana la salbaticie), Hymning Slews (dandu-ti ragaz sa iti mai tragi sufletul dupa prima parte), Loops and Verses (urmand starea de spirit a partii a doua), A Final Shaking (care se refera la prima parte, insa intr-un mod mai cool).

Cat despre al doilea CD, era plin de surprize. Literatura pentru vioara: solista, Chloe Hanslip (are 20 de ani si a interpretat de acum marile concerte). Concertul pentru Vioara al lui John Adams era prezent, alaturi de Red Violin Chaconne a lui John Corigliano, Tristan si Isolda de Franz Waxman, si un fragment din Rapsodia Romana Nr. 1 de George Enescu.

Vazusem filmul Red Violin acum vreun an sau doi si nu imi mai aminteam toate detaliile. O vioara peregrinand de-a lungul secolelor dintr-o tara in alta, trecand de la un stapan la altul, traind cu fiecare stapan istorii de muzica mareata, de dragoste si de moarte, legata printr-un soi de blestem sau de farmec de la inceput, haituita de o melodie superba, inseparabila de blestemul teribil, inseparabila de dragoste si de moarte – cam despre asta era vorba in film.

John Corigliano a compus muzica filmului si a folosit apoi melodia haituitoare ca structura de baza pentru o ciacona – Red Violin Chaconne; in film melodia fusese interpretata de catre Joshua Bell; pe CD era Chloe Hanslip, impreuna cu Royal Philharmonic Orchestra din Londra, dirijata de Leonard Slatkin.

Red Violin Chaconne era urmata de un fragment din prima Rapsodie Romana a lui Enescu; din Enescu cel mai mult imi place Preludiu la Unison (din Suita No. 1); dar bine inteles ca imi place mult si Rapsodia si de fiecare data cand o ascult mi se pare la fel de proaspata.

Iar Enescu nu era singura prezenta romaneasca pe disc!. Franz Waxman compusese muzica filmului Humoresque, regizat de catre Jean Negulescu in 1946; alta istorie in care vioara si violonist se intretes cu dragostea si gelozia; nu am vazut inca filmul si as fi curios sa descopar cum suna acolo muzica, pentru ca Tristan si Isolda este o Fantezie bazata pe melodia din Humoresque.

Concertul pentru vioara de Adams incheia sirul pieselor de pe CD: provocator pentru solist, care trebuie sa cante incontinuu. Mi-a placut a doua parte a concertului (o ciacona), dar mai ales a treia parte (marcata Toccare: solistul si orchestra schimba serii de fraze ritmice continue).

“Declaraţie de război” – fragmente – (LI)

decembrie 3rd, 2007

Într-o zi, la începutul lunii martie 1990, conducerea sindicatului studenţesc din Universitate era în şedinţă. La şedinţă s-a autoinvitat un student din Târgu Mureş, care venise la Braşov în ziua precedentă trimis fiind de Liga Studenţilor din Târgu Mureş. Acesta ne-a cerut să organizăm un miting de susţinere a Ligii din Târgu Mureş, care era formată din studenţi români care se opuneau înfiinţării unei facultăţi de medicină în limba maghiară.
I-am explicat că problema asta nu ne priveşte pe noi, deoarece există autonomie universitară şi studenţii din fiecare centru universitar trebuie să-şi rezolve singuri problemele.
Delegatul s-a enervat, a început să ne dea lecţii de patriotism şi ne-a spus că un istoric, membru al „Vetrei Româneşti”, organizaţie din care şi el făcea parte, afirmase într-o şedinţă că de fapt conducătorii României de după primul război mondial nu voiseră să garanteze minorităţilor drepturi naţionale. Faptul că au acordat minorităţilor aceste drepturi, inclusiv dreptul la învăţământul în limba maternă, s-ar fi datorat presiunii la care a fost supusă delegaţia română în timpul Conferinţei de pace de la Trianon. Această condiţie care ne fusese impusă atunci de străini nu ar mai trebui respectată.
I-am spus că e şovin şi l-am invitat să părăsească sala. A plecat furios.
În zilele următoare, în toate centrele universitare din ţară, cu excepţia oraşelor Timişoara şi Braşov, s-au organizat mitinguri de susţinere a studenţilor români din Târgu Mureş, mitinguri ce au fost pe larg prezentate în programele televiziunii.
În cadrul mitingului de la Târgu Mureş, Liga studenţilor a mulţumit organizaţiilor studenţeşti din ţară care i-au susţinut poziţia, organizaţii printre care a fost enumerat şi Sindicatul studenţesc din Braşov.
A doua zi conducerea sindicatului din Braşov a dat următorul comunicat:

Comunicat
1. Federaţia Sindicatelor Studenţeşti din Braşov dezminte afirmaţia făcută la Târgu Mureş la mitingul din 17.03.1990 potrivit căreia studenţii din centrul universitar Braşov şi-ar fi exprimat oficial solidaritatea cu poziţia Ligii Studenţilor din Târgu Mureş. Precizăm că F.S.S. Braşov nu şi-a precizat încă poziţia cu privire la controversa din I.M.F. Târgu Mureş.
2. Precizăm faptul că în F.S.S. Braşov, din care face parte şi Uniunea Democrată a Studenţilor Maghiari din Braşov, toate problemele se rezolvă pe bază de dialog.
3. Facem apel la toţi cetăţenii, indiferent de naţionalitate, să renunţe la violenţă şi să caute să-şi înfrâneze pornirile naţionalist-şovine.
4. Reprezentanţii U.D.S.M. Braşov afirmă că recunosc graniţele actuale ale ţării şi că nu au pus niciodată în discuţie această problemă. Ei se disociază de acţiunile provocatoare interne sau externe.
5. F.S.S. Braşov consideră că recunoaşterea identităţii naţionale a unei minorităţi nu constituie un pericol la adresa stabilităţii în ţară.
Braşov, 18.03.1990

Comunicatul a fost afişat în clădirile Universităţii, dar am încercat să obţinem tipărirea acestuia şi în ziarele din Braşov. Nu a fost posibil.
Eu m-am deplasat personal la Timişoara şi am înmânat comunicatul care era autentificat de ştampila Uniunii Sindicale, unui ziarist de la ziarul „Timişoara”. Acesta mi-a promis că va fi tipărit. Promisiunea s-a dovedit a fi mincinoasă.
Peste câteva zile au izbucnit la Târgu Mureş lupte de stradă între români şi maghiari.
În primăvara anului 1990 românii au speriat Occidentul. Sute, mii, zeci de mii de oameni, care până la Revoluţie nu avuseseră posibilitatea să părăsească ţara, au obţinut paşapoarte. Au fost foarte puţini cei care au folosit paşaportul doar pentru a vedea lumea sau în interes de serviciu. Majoritatea l-au folosit doar pentru a face afaceri, contrabandă, exasperând vameşii străini pentru că cei români au suspendat în acea perioadă practic orice control şi taxă vamală (Puterea îşi făcea propagandă electorală). Au fost însă şi foarte mulţi turişti români care au confundat Occidentul cu Vestul Sălbatic: cerşeau, furau, făceau mizerie într-o lume mult mai civilizată decât cea de acasă.
În România lebedele sunt prezente doar în Deltă, în grădini zoologice închise în cuşti şi în poezia lui Eminescu. În Occident însă, lebede libere plutesc pe numeroase bălţi, râuri şi lacuri. Lebedele care plutesc libere pe lac se apropie dacă văd oameni. Vin şi-ţi mănâncă din palmă, de parcă ar fi gâşte domestice. Nu le e frică de om pentru că nimeni nu le-a făcut nici un rău.
Un grup de ţigani din România au mâncat lebedele ce trăiau liber într-un parc din Viena. Numeroşi români care solicitaseră azil politic în ţări vest-europene au fost prinşi furând, jefuind, făcând trafic cu copii. Porţile Occidentului s-au închis pentru turiştii români. Un cetăţean român poate pătrunde acum în Occident doar dacă i se acordă în prealabil viză. „Timişoara”, ziar al opoziţiei, a protestat imediat după introducerea acestor „măsuri discriminatorii”, publicând un articol intitulat „Lăsaţi românii să intre în Europa”, articol în care se afirma că introducerea vizei de către statele occidentale e o greşeală. Autorul articolului susţinea că Europa civilizată ar fi de fapt datoare să permită venirea românilor în număr cât mai mare pentru a putea vedea ce înseamnă civilizaţie.
Am vrut să public în replică un articol în care afirmam că românii trebuie întâi să înveţe să se comporte civilizat şi abia apoi să pornească în lumea ale cărei porţi nu vor mai fi atunci închise, dar am fost refuzat. Atunci, la redacţie, amintindu-mi de întrebarea: „ce părere aveţi, poezia poate schimba lumea?” întrebare la care Nichita Stănescu răspunsese: „Nu, eu cred că mai degrabă o conservă”, l-am întrebat pe unul din redactori, Crăciun, cel care părea a fi şeful dacă în opinia lui ziaristul poate şi are datoria să schimbe mentalitatea oamenilor.
Răspunsul a fost categoric.
— Noi suntem aici, oamenii ne-au pus aici, pentru a scoate un ziar care să reprezinte ideile cititorilor.
În drum spre casă mi-am amintit o maximă pe care un coleg o afişase cu vreo doi ani înainte de revoluţie pe uşa lui Bălăcescu, redactorul şef al S.C.B.-ului: „Publicistica înseamnă prostituţia morală şi intelectuală a vorbirii şi a scrisului.”

Ortodoxia mioritzica

decembrie 3rd, 2007

Capitolul 9

[103] Faptul că mioriţismul a reuşit să domine tot spectrul culturii române se datorează apartenenţei anumitor intelectuali la mioriţism, înainte chiar ca mioriţismul să fie cuprins în concepte de teoreticienii acestei erezii – Iorga, Dragnea, Crainic, Stăniloae, N. Ionescu condamnate chiar de Patriarhia de Constantinopol, în repetate rânduri, sub numele de filetism. Subjugaţi acestei erezii, geţii din Getica lui Pârvan (Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti, 1926) sunt ca nişte fecioare care se află în faţa baptisteriilor, idealizaţi ca în sculptura lui Brâncuşi şi transfiguraţi ca în icoanele byzantine. Getica lui Pârvan a hrănit complexele românismului tocmai în perioada când păstorii valahi căutau să aducă gălbeaza oiţei în sânul teologiei. Religiozitatea geţilor descrişi de Pârvan este transpunerea spiritualismului istoricului, sublimarea eşecului său spiritual, idealizarea până la exces a concepţiilor sale despre ceea ce ar fi trebuit să fie şi nu despre ceea erau geţii. Ascetul Pârvan nu iubea farnientele hortodox dar a adus, prin inegalabila sa operă, ideea că getul era omul pădurii. «Trădătorul» păşuniştilor, «apostatul» Lucian Blaga, o preia şi o introduce definitiv în universul conceptual al sufletului dac în al său inegalabil Spaţiu mioritic (Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, Bucureşti, 1936). Deşi nu au la inimă «energia românească», păstorii ortodoxismului valah folosesc ideile filosofului din Lancrăm aşa cum foloseau Părinţii textele lui Origen.

* * *

[104] Iată şi ultimele mizerii ale mioriţismului: cel mai tradus autor român, pastorul Richard Wurmbrand, a reuşit să fie acuzat, postmortem, într­o publicaţie ieşeană («Ziarul de Iaşi», 24, 25 şi 28 august 2005 ) de «instigare la terorism», iar Paul Goma, cel mai important dizident român, dacă nu singurul, este acuzat de «antisemitism». Editurile bucureştene i­au închis porţile, iar fiul stalinistului Tismăneanu l­a scos pe Goma din comisia care urma să condamne tocmai tinereţea revoluţionară a tatălui universitarului român «pripăşit» (vorba timişoreanului navetist pe banii statului) în America! Scriitorul Liviu Ioan Stoiciu, redactorul «Vieţii Româneşti» a fost concediat de conducerea Uniunii Scriitorilor din România, în frunte cu Nicolae Manolescu – actualmente ambasador UNESCO la Paris, cu mândruţa la toartă, pentru că a publicat câteva pagini din «Săptămîna Roşie sau Basarabia şi Evreii» de Paul Goma. Or, Nic Manolescu a fost printre scriitorii care au votat excluderea lui Paul Goma din Uniunea Scriitorilor, în aprilie 1977. Acum, adjudeanul Liviu Ioan Stoiciu, opozant deschis al regimului înainte de 1989, a fost demis de acelaşi Nic, a cărui «listă» liberală ridică şi coboară numele literaturii române, mai rău decât a făcut­o nefericita «istorie a literaturii române», scrisă de gazetarul literar Alex Ştefănescu. Vicele Uniunii, focşăneanul Varujan Vosganian, care se pricepe la literatură cât Manolescu la unesco, n­a mişcat un deget. Cât despre pastorul Wurmbrand, după ce a fost târât prin închisorile comuniste şi bălăcărit de presa comunistă după plecarea sa în SUA, nici după moarte nu i s­a dat pace. Din raţiuni care ne scapă a fost acuzat de instigare la terorism, plecând de la nişte interpretări eronate ale lucrării Iisus, prietenul teroriştilor. Au fost uitaţi toţi ierarhii care făceau propaganda libertăţii religioase peste hotare, pe timpul când se rădea cu buldozerul complexul brâncovenesc de la Văcăreşti, şi tocmai cel care a avut curajul să mărturisească adevărul este întinat după moarte. Valeriu Anania devine Bartolomeu şi ajunge, după 6 ani de puşcărie, în 1965, şeful Misiunii Ortodoxe Române din SUA, pentru 12 ani, şi nimeni nu­l întreabă nimic despre acei ani. Despre perioada când sta la o cafă pe malul Marilor Lacuri cu un alt legionar, Episcopul Valerian Trifa, şeful celor neînregimentaţi în Biserica supusă Bucureştilor, pentru care fusese trimis angelicul Anania. Nistor Chioreanu, în Morminte vii (Iaşi, 1992), vorbeşte despre legionarismul lui Anania şi însuşi mitropolitul recunoaşte că a fost în tinereţe legionar. În 1998, ca Arhiepiscop al Clujului, Anania se afla în fruntea unei manifestaţii împotriva retrocedării lăcaşurilor de cult greco­catolicilor. Cu jumătate de secol în urmă, acelaşi Valeriu­Bartolomeu mărşăluia pe străzile aceluiaşi Koloşvar, în alt context politic, dar cu idei la fel de nocive. La sfârşitul anului 2005 îşi «trage», peste noapte, Mitropolie şi aruncă zâzania între ardeleni. Păcat de omul de cultură din spatele politicianului naţionalist Valeriu Anania. Alături de fostul Mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală şi actualul Mitropolit al Banatului, Nicolae Corneanu, sunt corifeii teologiei ortodoxe române din secolul al XX­lea. Ultimul este singurul ierarh care a recunoscut ticăloşiile pe care erau obligaţi să le săvârşească la cererea regimului. Nu întâmplător face parte din Comisia creată de preşedinţia României pentru a condamna crimele comunismului. Numai că şeful Comisiei, neomarxistul cu «ghilotina de scrum», care poartă numele de botez al părintelui revoluţiei permanente, Lenin – Vladimir Tismăneanu, este fiul nomenclaturistului Leonte Tismăneanu şi a fost crescut în sânul burgheziei comuniste. Este cum ai pune fiul unui pezevenchi din administraţia centrală bisericească să condamne abuzurile «preoţilor legionari» sau ale «preoţilor democraţi».

* * *

[105] După 1989, BOR a devenit o cooperativă: mănăstiri improvizate cu duhovnici nebuni, foşti funcţionari obscuri pe post de ierarhi, francmasoni în toată structura Bisericii, ecumenişti cu simbrie, preoţi itineranţi, ca pe timpul arianului Ulfila. Unde merge creştinismul nostru care, de la Maglavit la Tanacu, o ţine într­o periniţă fără sfârşit? Ce­o fi în capetele fanarioţilor din palatele episcopale când văd că lumea moare de foame, iar ei levitează în odăjdii? Cum reacţionează mioriţismul când naţionaliştii sârbi distrug bisericile românilor de pe Valea Timocului, iar Biserica Ortodoxă Sârbă nici măcar nu recunoaşte Episcopia Română de Vârşeţ? Patriarhul şi Episcopii Bisericii strămoşeşti s­au abonat la titlurile de doctorat ale universităţilor, iar de românii de la Sud de Dunăre nu se mai interesează nimeni. Unde este sufletul acestei naţii care are tezaurul la Moscova, comorile Bisericii zac pe la Muntele Atos, sabia lui Ştefan Cel Mare pe undeva prin Istanbul, iar singurul Codex din ţară (Codex Aureus) va fi publicat într­o editură occidentală?

* * *

[106] BOR­ul nu va fi niciodată Biserica Neamului dacă nu va privi trecutul ultimului secol, aşa cum a fost el, nu cum vrea să­l rescrie noua generaţie de teologi şi istorici bisericeşti. Nu poţi să cultivi jumătăţile de adevăr doar pentru a nu deranja memoria unor patriarhi sau orgoliul unor funcţionari bisericeşti. Trăim «într­o scorbură culturală» (Gh. Crăciun) şi România este Ţara şmecherilor, dar nu putem minţi la infinit şi redacta, cu binecuvântări arhiereşti, istorii BOR, în care să nu găsim un rând despre martirii de la Vladimireşti, o «mănăstire de fecioare într­o ţară de curve», (Petre Pandrea, Călugărul alb, p. 120). Nu putem păşi în secolul XXI, târând după noi suferinţele nemărturisite ale monahilor şi monahiilor de la Sihastru şi Vladimireşti, umiliţi de propriul lor Episcop şi condamnaţi de statul comunist. Vom purta de­a pururi blestemul suferinţelor acelor fiinţe batjocorite pentru simplul fapt că doreau să­l slujească pe Hristos şi refuzau să îmbrace hainele «apostolatului social». Nu putem să povestim copiilor noştri trecutul Bisericii strămoşilor lor, fără să le spunem că suntem singura naţie în care o bandă de teologi (Decemvirii) a ucis cu securile unul din camarazii lor (Mihail Stelescu), pe patul spitalului, pentru a răzbuna orgoliul Căpitanului, căruia Stelescu îi publicase Certificatul de căsătorie, care dovedea că idolul românismului era de origine polono­germană. Găsim vreun rând în istoriografia ortodoxă despre teologii legionari sau despre relaţia unor ierarhi cu Legiunea? Prea puţin! BOR susţine prin editurile sale tot felul de jurcanisme şi idei din epoca lui Justin Popovici şi nu există lucrare oficială a Bisericii fără expresiile: «Europa secularizată» sau «Occidentul secularizat». Asta este România mioriţică, un talk­show naţional, unde toată lumea se dă în spectacol, în care persoana care a confiscat societatea civilă – Alina Mungiu­Pippidi, a reuşit cu piesa «Evangheliştii» (publicată în 1992 şi premiată de UNITER în acelaşi an şi care avut deja a doua ediţie în 2006) pe scena unui teatru din Iaşi, să murdărească şi ce mai rămăsese neîntinat din sufletul românului, numind atitudinea evlavioasă a creştinilor şi protestul acestora faţă de scenele indecente din piesă, «atitudine ţărănească». Asta­i relaţia dintre societatea civilă şi lumea pe care o reprezintă!

* * *

[107] Ortodoxia mioriţică nu este un accident al istoriei, nici o excepţie. Este doar una din evoluţiile naţionalismului ortodox postbizantin. În ţările ortodoxe vecine găsim aceleaşi evoluţii ale ortodoxiei. Sigur, îmbibate de tarele fiecărei naţii. Una este habotnicia ruşilor, care au creat o Biserică a subteranelor în timpul lui Stalin, dar l­au împuşcat pe preotul reformator Alexandre Man în 1990. Altul este ultranaţionalismul sârb, marcat prin ferocitatea cu care sârbii au apărat, cu arma­n mână, bisericile din Kosovo, dar care nu permit românilor de pe Valea Timocului să aibă preot român. Cu totul altul este neohelenismul grec, culmea rafinamentului neofanariot. Acesta din urmă a trecut deja prin stadiile primitive ale mioriţismului valah şi se crede un fel de ortodoxism protector pentru popoarele ortodoxe balcanice. Nu întâmplător, antioccidentalismul mioriţic postdecembrist este întreţinut de ereziile antioccidentale atonite. Toate aceste variante ale ortodoxismului se situează sub semnul ereziei eclesiologice şi s­au rupt definitiv de trupul Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. O dată introdusă mioara valahă în teologia românească şi românismul pe altarul ortodoxiei, Evanghelia a ajuns pe malurile Dâmboviţei argument pentru toate aberaţiile naţionaliste. Mai precis, Cuvântul lui Hristos este folosit de toţi caţavencii pentru a argumenta orice erezie naţionalistă. Faptul că astăzi, în 2006, C.­V. Tudor, care confunda pe Elena Ceauşescu cu Maica Domnului până în 1989, este doctorand în teologie ortodoxă şi mâine va fi unul din doctorii în teologie ortodoxă ai Facultăţii care poartă numele patriarhului Justinian, mă scuteşte de orice comentariu şi lămureşte multe din metehnele mioriţismului ortodox. În acelaşi timp demonstrează constatarea cu care, tendenţios, am început această poveste tristă, dar adevărată despre creştinismul românesc: ortodoxia mioriţică este stadiul ultim al siluirii mesajului iubirii Fiului lui Dumnezeu, iar mioriţismul este temniţa de veci a creştinismului nord­dunărean. Până când creştinismul nu va intra, din nou, în catacombe, iar creştinii nu vor construi catedrale în sufletele lor, Biserica va rămâne o instituţie oarecare care răspunde la un număr de telefon, are o cutie poştală şi trimite slujitorii să oficieze botezuri, cununii, sau să care morţii la groapă şi să slujească parastase prin cimitire.

Sfarsit
(Dar poate, un nou inceput)

Greşelile părinţilor îi pot distruge pe copii. Nu faceţi copii, dacă nu intenţionaţi să-i creşteţi – prezentare de carte

decembrie 3rd, 2007

Voce de excepţie în domeniul educaţiei copiilor şi adolescenţilor, dr.Laura Schlessinger afirmã cu curaj lucruri pe care altora le este teamã şi sã le priveascã în faţã.
Într-un climat social, economic, politic şi cultural în care se pune din ce în ce mai mult accent pe drepturile şi libertãţile individului în detrimentul responsabilitãţilor sale ca om, ca membru al comunitãþii şi ca pãrinte, dr. Schlessinger îndrãzneşte sã lupte împotriva curentului general. Ea atrage atenţia asupra adevãratului înţeles al ideilor gãunoase care li se inoculeazã de cîteva decenii pãrinţilor, de cãtre diferite grupuri de interese. În opinia sa, existã cîteva lucruri esenţiale în educaţia unui copil, peste care nu se poate trece cu superficialitate:

• familia tradiţionalã, cu doi pãrinţi de sexe diferite, rãmîne cel mai bun mediu de creştere a unui copil;
• copiii lãsaţi în grija bonelor sau a instituţiilor statului de dimineaţa pînã seara înseamnã copii neglijaţi, care suferã din cauza lipsei de iubire pãrinteascã;
• tãticii chiar sînt necesari, chiar dacã astãzi e din ce în ce mai la modã sã fii „mamã singurã\”;
• procrearea prin mijloacele tehnologice moderne aduce cu sine multe probleme neprevãzute, în plan psihic şi genetic;
• o educaţie corectã înseamnã, în primul rînd, disciplinã şi realism;
• copiii au nevoie ca pãrinţii sã le fie modele de integritate, nu prieteni indulgenţi.

Dr. Schlessinger este autoarea mai multor cãrţi devenite bestseller (printre care şi 10 motive stupide care distrug un cuplu, apãrutã şi în limba românã).

Autor: Dr. Laura Schlessinger

Colecţia: Familia la Curtea Veche

Inteligenţa emoţională în educaţia copiilor – prezentare de carte

decembrie 3rd, 2007

Pornind de la principiile expuse de Daniel Goleman în extraordinara sa carte Inteligenţa emoţională, autorii acestui volum introduc noi reguli de educare a copiilor. Bazându-se pe o cercetare extinsă, pe experienţa lor şi pe studii de caz, lucrarea de faţă se deosebeşte clar de cărţile tradiţionale despre educaţie. Atenţia se îndreaptă către aspectele emoţionale ale vieţii copiilor, către dezvoltarea lor psihologică.

Scopul declarat al autorilor este acela de a-i ajuta pe cei ce se ocupă de educaţia copiilor să folosească principiile inteligenţei emoţionale cu răbdare şi perseverenţă. Astfel, copiii îşi vor putea însuşi aptitudinile fundamentale pentru o viaţă normală şi fericită, îşi vor consolida trăsăturile de caracter esenţiale.

Pentru că toţi ne naştem, creştem, ne îndrăgostim, ne căsătorim, iubim, înşelăm, divorţăm, plângem, uităm şi iertăm. Pentru că suntem singuri sau împreună, pentru că suntem părinţi sau copii, pentru că ne pasă de cine suntem, de cei din jur, şi mai ales pentru că fiecare dintre noi are o familie pe care o iubeşte şi vrea să o protejeze.

O colecţie intimă de sfaturi, probleme şi soluţii pentru fiecare membru al familiei; o familie cu adevărat fericită.

Colecţia: Familia la Curtea Veche

Despre dragoste si daruire… (5)

decembrie 3rd, 2007

Dragostea si muzica sunt cele doua aripi ale sufletului. (Hector Berlioz)

Cu cat judeci mai mult, cu atat iubesti mai putin. (Honore de Balzac)

Cine iubeste cu adevarat nu uita niciodata. (Inigo Lopez de Mendoza)

Ce e dragostea? Numai acela care iubeste fara speranta stie!

Cel ce iubeste nu obtine de la cel iubit decat ceea ce i-a dat el insusi. (Friedrich Schiller)

Cand vrei sa te convingi daca ai iubit cu adevarat o femeie, reciteste poeziile pe care i le-ai scris. Sunt cardiograme fara gres. (Konstantinos Tsatsos)

Cauta iubirea cu inima, nu cu capul. (Mark Twain)

Daca dragoste nu e, nimic nu e. (Marin Preda)

Daca cineva staruie sa-i spun de ce o iubesc nu pot decat sa-i dau acest raspuns: pentru ca e ea, pentru ca sunt eu. (Michel de Montaigne)

- Dragostea e o reactie glandulara deosebit de complexa. E ciudat ca mai ales intelectualii neglijeaza etapa instalarii primelor sentimente. Mancam prea sarat, ne repezim sa adoram persoane despre care nu stim nici cum le cheama, nici cati ani au, venim la doctor cand nu mai e aproape nimic de facut si ne miram ca ne doare. (Tudor Octavian)

Cand te indragostesti de o femeie casatorita si care are un copil, povestea poate fi calificata drept foarte delicata.
Un barbat care iubeste o femeie casatorita si avand doi copii e un aventurier.
Iubirea pentru o femeie cu trei copii e ceva atat de special, incat mai bine ai consulta un psihiatru. (Tudor Octavian)

M-am indragostit de Caterina ca orice barbat deprins sa idealizeze femeia. Nu de o anumita femeie te indragostesti, ci de eventualitatea ca persoana care vadeste atata puritate si gratie sa fie fiinta visata. (Tudor Octavian)

Toate aceste precizari sunt indeobste de prisos. Dragostea pentru o femeie anume e consecinta dragostei pentru femeie in general. O binecuvantata servitute. (Tudor Octavian)

O viata fara dragoste este asemenea unui an fara primavara. (Proverb suedez)

O inima care iubeste este intotdeauna tanara. (Proverb grecesc)

Cand saracia intra pe usa, iubirea zboara pe fereastra. (Proverb englezesc)

Iubeste-ma cand o merit cel mai putin, atunci am nevoie cel mai mult. (Proverb chinez)

www.compendium.ro

Despre dragoste si daruire… (4)

decembrie 3rd, 2007

Dragostea este ceva dulce, ceva amar. (Euripide)

Scopul scuza mijloacele numai in razboi si in dragoste.

Fiecare iubire are un balcon ca Romeo si Julieta, pe care mai tarziu se intind rufe.

Astazi barbatii nu-si mai pot sacrifica sacrifica sotia, zidind-o in zid, desi multi ar fi dispusi sa o faca.

Nu exista femeie urata, exista bautura putina.

In iubire nimeni nu mai reprezinta nimic si in acelasi timp fiecare reprezinta totul. (Chris Simion)

Dragostea traieste din izvoarele sufletului, dar merge pe drumul vietii cu ochii mintii, ai ratiunii: trebuie si judecata.

Iubirea e un lucru foarte mare! (Ion Baiesu)

A iubi pe cineva inseamna inceputul unei povesti lungi cat viata. (Oscar Wilde)

Placerea este un pacat si uneori pacatul este o placere. (Lord Byron)

In fanteziile mele erotice, nimeni nu ma iubeste pentru mintea mea. (Nora Ephron)

\”Un timp se impotrivi si mare-i fu cainta / Si-apoi, soptind \”Nicicand nu voi ceda!\”, ceda.\” (Lord Byron)

Diferenta dintre sex si dragoste e ca sexul te elibereaza de tensiuni interioare, pe cand dragostea le cauzeaza. (Woody Allen)

Nu trebuie sa lasi sexul sa inlocuiasca iubirea, dar nici iubirea fara sex nu e intreaga. (Mary McCarty)

In iubire fiecare il ucide pe cel care-l iubeste.

Dragostea nu inseamna sa visezi la omul iubit. Dragostea inseamna sa stii, de exemplu, ca ii plac morcovii si nu-i place fasolea. (Andre Roussin)

Barbatul se indragosteste cu ochii, femeia cu urechile. (Woodrow Wyatt)

Este bizar cate isi permite un barbat sa faca si femeia indragostita tot gandeste despre el ca este un inger. (William Thackeray)

Cea mai grea sarcina din viata unei fete este sa dovedeasca unui barbat ca intentiile lui sunt serioase. (Hellen Ronland)

E impotriva firii omului sa iubeasca \”pentru totdeauna\”!

www.compendium.ro

Ce-i de făcut?

decembrie 3rd, 2007

- Un raspuns Editorialului doamnei Alina MUNGIU-PIPPIDI -

Iată, am ajuns să-l citez pe Lenin, care-i fura formula din titlu lui Herzen, dacă nu cumva lui Cernîşevski, fără să-i amintească! Reacţiile politicienilor la şocul electric administrat de electorat în 25 noiembrie strălucesc prin lipsa de adecvare. Par nici măcar să nu-l fi perceput, ceea ce mă face să mă întreb dacă aceşti inşi mai au vreun fel de legătură cu realitatea din care au apărut, în care trăiesc şi pe care pretind s-o reprezinte şi modeleze. Ei se comportă de parcă totul ar fi fost în regulă şi vorbesc despre învingători, învinşi, rezultate foarte bune, rele ori normale, de parcă n-ar fi fost vorba, practic, de împărţirea a circa 5 milioane de voturi din 18 milioane posibile, în cazul europarlamentarelor, ceea ce înseamnă puţin peste 100.000 de voturi pe cap de reprezentant în PE! În situaţia unor politicieni cu un pic de scaun la cap, am fi asistat la lanţuri de demisii şi demiteri, la dezbateri furtunoase în partide, la asumarea responsabilă a acestui eşec colectiv de proporţii gigantice. Ei, bine, nu! Ei discută despre noi guverne şi alianţe – că PSD s-ar cam cere la guvernare! –, despre o nouă lege a votului uninominal, ba chiar despre alte referendumuri, neînţelegînd nimic din lecţia mai mult decît severă administrată de electoratul grevist din duminica „majorităţii tăcute”. Să scoţi poporul vinovat de neparticipare, cum procedează unii politruci, în frunte cu preşedintele dar, în mod neaşteptat, şi unii „lideri de opinie”, pe care-i credeam cu scaun la cap, e un fel de tupeu greu de înţeles. Îndeosebi în cazul d-lui Băsescu, care nu se satură de băi de mulţime şi de revendicarea de la „voinţa populară”! Or, poporul, cu vocea sa tăcută, a vorbit cum nu se poate mai limpede pe 25 noiembrie. Sau poporul e bun cînd e de acord cu tine şi nu mai este cînd îţi refuză capriciile? Într-al doisprezecelea ceas, în interviul acordat BBC, pare să-şi fi recunoscut înfrîngerea, vorbind de eşecul referendumului, dar nu pare să-i fi trecut complet boala „referendară”!
Ca soluţie tehnică, primul lucru pe care l-ar avea preşedintele de făcut ar fi să promulge în sfîrşit legea votului uninominal elaborată de Pro Democraţia şi pentru care guvernul şi-a asumat răspunderea. Cum legea n-a fost atacată în termen de trei zile în Parlament, este limpede că nu mai are nevoie decît de promulgarea prezidenţială şi de avizul Curţii Constituţionale, cerut tot de preşedinte. În loc de aceasta, cel din urmă declanşează consultări cu partidele – la care nu se prezintă nici jumătate! – pentru un alt proiect de lege. PD îi tot dă şi el cu alt proiect, în vreme ce PLD, care a căpătat nişte muşchiuleţi subţiri după europarlamentare, ameninţă că va propune şi el unul! PSD se ţine şi el tare cu propriul său proiect, la care renunţase cînd s-a ajuns la consensul general – mai puţin PRM, care nu vrea nici un fel de vot uninominal! – pentru proiectul Pro Democraţia. Dacă se intră în discuţii, negocieri, controverse etc asupra unui alt proiect decît cel deja asumat, este foarte clar că anul viitor nu vom avea parte de alegeri în circumscripţii uninominale, ci tot de vot de listă. Din simplul motiv că nu mai există timpul necesar pentru realizarea unui alt consens între partide în locul celui ce fusese deja realizat înainte de a-i trece preşedintelui prin cap ideea creaţă a referendumului. Asta mă face tot mai mult să bănuiesc că, de fapt, nimeni nu vrea schimbarea sistemului de vot, această temă fiind pur şi simplu agitată demagogic, din motive propagandistice legate de alegerile europarlamentare. Şi nici măcar n-a avut efectul scontat, cum diagnostichează cu exactitate prezenţa la vot – ori, mai degrabă, absenţa de la vot!
Prin urmare, ce-i de făcut? Cum nu văd vreo posibilitate de ameliorare din intrerior a acestei clase politice îmbătrînite degeaba, cum importarea de politicieni din alte părţi ar fi o soluţie cu totul exotică, nu rămîne decît ca „majoritatea tăcută” să continuie să-i administreze astfel de lecţii politrucimii, pînă la eventuala trezire din pumni a acesteia. Doar că s-ar pierde o mulţime de vreme, trebuind sa aşteptăm soluţia biologică decît, eventuala trezire din pumni! Sau, poate, ar trebui să încerce să producă ea însăşi un altfel de partid? E un subiect la care ar merita să medităm mai pe larg!

Pandarul

noiembrie 30th, 2007

E vârful verii, de astăzi intrăm în toamnă. Vinul este înăsprit, e-n draci, clienţii vin tot mai vineţi pe buze de la el.
Astăzi am un client cu faţa plină cu riduri. Mustaţa, cât i-a crescut, atâta e. Ii dau tarcoale. Paradoxal, mă simt jefuit fiindcă îmi lipsesc acele firimituri din felul său de a fi. Priveşte fix spre înainte, fără să vadă; nu îndrăzneşte să soarbă din pahar. Aş vrea să ştiu dacă-l doare c-a rămas porumbul pitic!
- S-au înmulţit proştii! îmi zice. Ca gărgăriţele la siloz! Stiu din văzutelea!
- Observ şi eu că tot mai mulţi oameni se-mbată pân-ajung să cadă pe drum. Si nu le pasă. *Si ce dacă?* – dau din umeri. Spre această limită se-ndreaptă multe suflete deosebite şi mă doare să-i întâlnesc acolo. Incerc să-i ridic şi, să se ridice, nu mai vor…
– Cinstesc pe câte unu şi se uită la mine ca raţa la agude: n-o mai cădea vr’una? Mi-e teamă să nu m-aştepte la plecare şi să mă omoare! Muncesc până mă ia boala… Am vechimea-n palme! Din cauza sudorii mă ustură ochii, îmi curg brobonele din tâmplă. Trebuie să lucrez cu focul… pe vremea asta de foc! Mă comandă unii care caută răcorica şi n-o găsesc, se sperie unii de alţii… *Mai puteţi, mai puteţi?* îi întreb. Eu… trebuie să pot… Căldurile-astea m-au sălbăticit; mi-e teamă că dacă mă întrebi ceva, nici nu mai ştiu să rostesc… Sunt sătul de durere… Mă răscolesc în pat şi pe partea aia, şi pe partea ailaltă. Am nervii pe moaţe! Si nu sunt un 66, sunt om. Si ţin cu Dumnezeu, chiar dacă Dumnezeu nu mai ţine cu mine… Mi s-a umplut buletinu’ cu ştampile, şi nu se mai schimbă nimic în ţara asta… Mâncăm numa’ substanţe cu cap de mort! Mai am patru găinuşe, le ţiu acolo, dacă mor, să aibe cu ce… Iţi spui matale, da’ nu scrie, nu mai scrie… lasă-le-aşa… moarte! Cum să nu ţi se facă păr alb în cap?
- Scriu câte o vorbă bălană… ca părul dumneavoastră…
-Sunt supărat c-am îmbătrânit devreme…
- Suntem mici – intră şi Pândarul în discuţie -, şi furnica-i mai mare ca noi… I-auzi câinii: latră! Da’… degeaba latră! N-o să se-nsenineze curând… Să stau şi eu jos, că viu de departe… Noi suntem Adunătura lu’ Nimănui. N-are cin’ să ne apere. Anchetatorii-s numai pe slobozie… Ar mai trebui locuri de muncă, dar ăştia ce ne-au dat? Ne-au dat… drumu! Să… plecăm… Adică ne-au gonit! Am ajuns timpur’li alea grele, ce mai…! Chiar dacă se găsesc de toate pe toate drumurile. Numa’ un suflet curat nu se găseşte…
-Tara e un cadavru şi… care-apucă, apucă!
(Pândarul): – Pe timpu’ lu Vlad cu ţeapa stăteau banii pe stradă, n-avea unu curaj să se-aplece! Oamenii lu’ Dumnezeu ar trebui să–i tăvălească pe oamenii lu’ dracu, numai că Dumnezeu nu se complică…
- Nu poate! intervin. Fiindcă jumate din sat e neam cu jumatea ailaltă…
- N-avem cum ieşi din balacina asta! Haideţi cu mine la margine. Si să… urlăm! Fă-mi repede o cafea!
- Cat de tare?
- Nu mă omori! Sau… cum vrei, doar ştii ce-nseamnă un prost… Porumbu-a rămas cât tufica. Roşia se coace pân’ la jumate şi stă aşa… Degeaba o uzi jos, dacă planta nu-i udată de sus! Ia să vină şi peste parlamentari potopu’ şi seceta! Nu te uiţi la tilivizor? Iţi vine să plângi, bre! (…) La noi pe stradă nu mai e nici un pândar. Au murit şi urmaşii şi… înaintaşii… Nu m-am însurat, că nu mi-am găsit vizaziu’. Plus de asta, dacă n-apuci să te însori cât eşti prost…! Am ajuns la concluzia că cea mai frumoasă-i singurătatea. Dacă te-mpaci cu ea… Ah, mai am de trap. Nu mai mă vait, că nu mai mă crede nimenea; nici când mori nu mai eşti crezut. Cică: *Laasă-l că se face!* (Scoate o ţigară din buzunar, uşor, să n-o rupă.) Albinele m-au învăţat la fumat. Aprindeam ţigara şi puf, puf, toată ziua, să le sperii. Am avut bucurie, bucurie, bucurie. Acuma aştept necazul. Să vedem ce-oi păţi! Că vine răul ăla care te-apasă! Da’, poate, trec şi peste asta!
(Omul cu ridurile) – Pe mine m-a-nvâţat tata, n-ar mai putrezi! Mă trimitea la sobă s-aprind ţigara şi striga la mine: *Trage din ea, mă, să nu se stingă! Trage tare!* E târziu, vă las, mai am oleacă de opinteală. Vă mulţumesc pentru treabă-socoteală… O seara plăcută! Ziua să fie cât ar fi, dacă seara e plăcută…
(Pândarul): – Dacă mă întrebi ce mai fac, atârn în aţa aia de speranţă… Sunt fericit că sunt pe pământ şi mă-nvârt odată cu el… Ferească Dumnezeu de mai rău. In ’47 mă legam cu lanţul de luam cu căniţa apă din fântână. Turbau atunci şi animalele de foame. Dacă aveai, intrau peste tine şi te dadeau în patru. Mâncam cu pumnul seminţe de floarea-soare şi se făceau ghem în burtă. Si unii mureau. Ne-au salvat strugurii atunci, că s-au copt din august şi mâncam boabe cu păsat…
- Ce faceţi toată noaptea pe câmp?
- Ap’i… mă duc din faţă până-n spate, şi din spate până-n faţă… Am un nenorocit de nuc şi de câte ori trec pe lângă el, mă loveşte cu o cracă. Am zis s-o brişcui, da’ mie milă de el… Dimineţa m-apuc să citesc iarba, să desluşesc urmele hoţilor. Numa’ paznicu’ ştie dacă a trecut cineva p-acolu… Dacă roua e scuturată, mă ţiu după rouă! Alta-i… nenorocirea! (priveşte speriat spre uşa şi continuă, şoptit ): Aseară am auzit nişte… şopa-şopa. ‘Ceau că nu mai avem nici o şansă, că ne-am înrăit tare de tot. *Noi facem loc să crească şi bălăriile lu’ Dumnezeu pe lângă noi, dar oamenii, nu…!* Din câte am înţeles eu, vor s-o ia la… dreapta… într-o… realitate tainică… Ascultam şi se scutura carnea pe mine! Cine crezi că erau? Un pepene care se umflase cât un butoi. Vorbea cu lubenii şi dovlecii… Si-aveau nişte draci pe lânga ei…! Ceapa, căpăţânoasa, dac-o verdeai, era de speriat. Ardeii s-au hotărât ca, de mâine, să nu mai usture nici unul… Am cules repedi un buzunar. De mâine… Adică, stai! De azi…! Ia şi matale câţiva. S-a agitat natura, bre! Pepenii sunt hotărâţi tare… *Mergem cu tine – m-au obligat – mergem să ne dai cuţitu’!* Am trecut pe lângă fabrici… alea-s furate toate. I-am dus tuma-n Simileaska, în Poştă, la malul Buzăului. Ei… de-a dura după mine! I-am lăsat în parcul Marghiloman, de-abia m-au lăsat să viu să beau o cafea! Cad pe drum de somn… Nu mai am pe unde să-i pliimb, şi nici nu pot să-i scot din mintea lor! Alţii au rămas pe câmp să facă o listă cu sfătuieli… Vor să năvălească peste oraş! Si, de la zis la făcut, e o diferenţă cam cât un… ştiulete de porumb!

Nemaipomenitele cugetări ale mătuşii Mercedes

noiembrie 30th, 2007

Iar scrii o poezie fără rimă nepoate?
O revoluţie fără participanţi
Doar să fie cu amor nelimitat în stepa alocată de editori.
Apoi să vină blocarea memoriei de sine înainte de a face ceva nou.
Reverie cu taraf şi paharul de vin în proximitatea labei, asta vrei.
Să scăpam de incurabila întârziere a cuvintelor zice Kirkebard.
Neraţiunea de a fi proprii noştrii copii.
Cum vine asta? Vidul golit de vid este un corp întreg. Corolar :
Dacă îndrăznim să o zicem atunci Există !
Vreau să-mi amintesc aerul în care râdeam cu tine.
Aerul în care muream fără tine.
Ca o nebună fugeai diagonal şi râdeai dând telefoane la întâmplare.
Imi explicai tricul de a ieşi din camera ta fără a ieşi de loc.
Adică părăsindu-mă dar rămănând cu mine.
Vara Mercedes strigă: e la tarde, iar noi dansăm tango ca un viol vertical.
Iţi plac numele astea: Hector, Astor, Suares, Garcia ?
Să le notezi pentru urmaşii tai legitimi dar şi cei din flori.
Viitorul meu este inundat de pene şi zdrenţe.
Cine a zis că bunicii luau icoanele sub plapumă ?
In jurul melancoliei mele strălucea sublimul ca un struţ.
Axa poetică e transversal proptită de întâmplări paralele.
Port masca şi peruca declamării de nonsensuri.
Testez adevărul, curbarea raţiunii în spaţiul necontrolat emoţional.
Trag cu ochiul spre cărbunii din soba psihologului. Fumăm.
Pisica lui Young zâmbeşte din fundul smântânei.
Cărţile scot aburi de autofagie intelectuală.
A nu fi este arta negaţiei zice mătuşa Mercedes sărutându-mă pe buze.
Asta înseamnă: cară-te în câmpurile afectate de o virilitate explicită.

Cădeau din mine berze transpirate, mirosind a moarte proaspătă.
Câtă singurătate poţi afla din vârful mansardei poetice.
Plasticitatea cuvantului greaţă de pildă!
Aroma fragilului de care ne agăţăm cercetându-ne aura.
Stau pe spate proptindu-mi căderea, declinul.
Lapidarul vorbelor dezgolite până la schelet.
Curg frunzele ca lapoviţa. In urechi am câteva requieme nescrise.
Scuip în ochelari produsul vizual plin de aberaţii ca mine.
Afară, Canova a mai plasat o statuie la vânzare. Mercedes închide cu regret fontanela.
Vă spun, şampania băută cu mătuşa e mai dulce la umbra felinarelor cu gaz.

Stand in maini

noiembrie 30th, 2007

Ma scad in fiecare ceas
din lumea mamutilor frati cu mine
de pe pielea femeilor care in femei nasc
atatea celule de barbat
pacat…cat mi-e de pofta
de sange si sperma de frunze
as gusta din carne de stele…

Stau in aripi
si din cand in cand imprumut niste talpi
sa calc secundele in picioare
cu mersul de cusca al omului..

imi scot ghetele cu care defilez
atunci cand fac dragoste cu mine

si-atunci vorbim pe buzele tacerii
despre o imperechere a mieilor
si mieii stand in mine
iar eu stand in maini ca florile…

Să nu ucizi! 2

noiembrie 30th, 2007

Târziu abia,
După ce am îmbătrânit,
După ce am analizat păcatele
Fără patimă,
Cu înţelegere, cu indulgenţă,
Mi-am dat seama
Că singurul păcat de neiertat,
Păcatul greu,
Este acela să ucizi.
De minţit nici nu poate fi vorba!
Mint părinţii, biserica, şcoala,
Savanţii, poeţii.
Adesea cu minciuna se vindecă.
De furat nici atât!
Fură bogatul de la sărac,
Se fură săracii unul pe altul.
Sătuii, flămânzii,
Negustorii, statul.
Curvia, faţa ascunsă a iubirii,
Se iartă.
La porţile Cerului
Dragostea e bine primită.
Nu are acte.
Şi aşa mai departe.
Dar atunci când ucizi,
Şi nu doar un om,
Ai ridicat mâna
Împotriva lui Dumnezeu!
De pe inima ucigaşului
Nu se mai şterge,
Nu se mai iartă,
Semnul negru al păcatului greu!

Dan David, Los Angeles, mai-21-2006.

Revista “E-Leonardo” – numarul 12/2007

noiembrie 27th, 2007

A aparut numarul 12/2007 al revistei electronice poliglote “E-Leonardo”, la adresa www.eleonardo.tk
Din sumarul bogat si atragator semnalam editorialul lui Laszlo Alexandru despre “Tiganii Europei”? (care incearca sa explice de ce romanii au ajuns sa fie priviti azi cu reticente in strainatate, dupa ce in perioada interbelica un Nicolae Iorga sau un Vasile Parvan sustineau prestigioase conferinte internationale), articole de Ovidiu Pecican (despre istoricul romano-evreu Jean Ancel), adnotari de Michael Shafir (despre realitatea politica romaneasca de azi), polemica dintre Laszlo Alexandru si Gheorghe Grigurcu (pe marginea receptarii “Jurnalului” semnat de Mihail Sebastian, dar si despre activitatea publicistica de azi a lui Paul Goma), studiul polemic “Vintila Horia – ce-a fost si ce se zice azi”, poezii in limba maghiara si romana de Molnos Lajos, eseul lui Iulian Boldea despre poezia lui Geo Dumitrescu, poezii in limba franceza de Stefan Manasia, polemici ale lui Laszlo Alexandru impotriva diverselor idei exprimate de Eugen Simion, H.-R. Patapievici sau Ciprian Siulea, diferite eseuri si dialoguri despre Dante Alighieri, studiul antropologic al lui Alexandru Uiuiu despre “Semiologia bitei”, poezii de Marin Sorescu traduse in engleza de Axel H. Lenn, poezii de Alexander Pope traduse in romana de Teodor Bosca, precum si surprinzatoarea Galerie de Arta realizata de Alexandru Pecican cu ciclul “Street Art”.
Pe ansamblu intilnim interventii interesante, care pot atrage cele mai diferite categorii de cititori. Lecturi placute!

De la Romulus din grota, la Romulus din baraca: o istorie a civilizatiei si a drepturilor omului

noiembrie 26th, 2007

Corriere della Sera este cel mai cunoscut si vandut cotidian italian, editat la Milano, asociat in prezent liberalismului si centrului-stanga. Am facut un studiu asupra prezentei romanilor in paginile publicatiei inca din 1992, dar ne limitam acum doar la aparitiile din ultimele zile.

22 noiembrie 2007: A disparut, in Germania, Ottomar Vlad Dracula-Kretzulesco, ultimul mostenitor al lui Dracula. Se stie ca el organiza, in restaurantul al carui patron era, petreceri incheiate cu donari de sange, ceea ce este un fapt laudabil. Aceasta stire inseamna ca vestile despre romani reintra in normal…

Romulus Mailat lasa locul lui de pe prima pagina lui Romulus si Remus, intemeietori simbolici ai Romei si ai romanitatii. De la baraca lui Romulus, din periferiile Romei, este mediatizata acum grota lui Romulus si Remus, descoperita la 16 metri sub Roma de astazi.

Efectele Decretului. 18 noiembrie 2007: Romanii expulzati sunt in numar de 177, la doua saptamani de la masura exceptionala. Dupa prefecti, ar fi trebuit sa fie de ordinul miilor. Decretul aprobat cu ocazia unui consiliu extraordinar al guvernului italian nu ii priveste numai pe romani ci, citez, \”pe toti cetatenii comunitari declarati periculosi\”. Prefectilor li se dadea puterea de a-i expulza pe strainii proveniti din state ale UE, considerati a reprezenta o amenintare pentru colectivitate.
Din cei 177 de romani intrati sub incidenta decretului, unii au fost deja imbarcati in zboruri catre Bucuresti, altii sunt in centre de transfer spre aeroport, altii au primit citatia prin care li se cere \”sa paraseasca teritoriul national in 30 zile\”. Dandu-se exemple concrete din Bologna, Genova, Napoli, Roma si alte orase, ziarul comenteaza: nu se poate vorbi astfel despre ”expulzari in masa”. Si continua: Atunci cand exponentii stangii radicale au vorbit despre “discriminarea celor saraci”, autoritatile romane au acuzat Italia de rasism – ministrul de interne Amato a recomandat prefectilor sa efectueze “expulzari tintite, pentru ca suntem intr-un stat de drept”. Dar nici macar el nu se astepta la un numar atat de mic.

21 noiembrie 2007: Presedintele Italiei, Giorgio Napolitano (de stanga, fost membru al PCI), cu ocazia aniversarii Conventiei ONU asupra drepturilor minorilor: Sa respectam legea, nu sa respingem si sa acuzam in bloc. Am auzit spunandu-se nu numai despre romi, ci si despre romani, despre toti romanii ca sunt rai, ca trebuie sa ne temem de ei. Dar romanii nu reprezinta raul absolut. Nu trebui asadar sa avem frica de ei, trebui sa-i integram, sa respectam legea si sa le dam cetatenia tinerilor care s-au nascut in Italia.\” Si \”Corriere\” continua ideea: responsabili pentru lipsa sigurantei noastre – au fost facuti astazi, in bloc, romanii, dar inaintea lor, prejudecatile s-au indreptat impotriva altor etnii. Actele violente trebuie pedepsite, dar nu pot fi emise acuze, fara o analiza atenta, de la caz la caz. Mai mult: ar putea fi util sa se studieze drepturile omului in scoli, in paralel cu o actiune educativa a mass-mediei.
In aceeasi editie, este citat si senatorul de dreapta Dario Galli, care aminteste \”tributul greu de sange pe care cetatenii il platesc nebuniei imigratiei scapate de sub control\”.

Scrisorile primite de la cititori nu sunt insa la fel de favorabile romilor si romanilor, precum opiniile democratice ale Presedintelui Italiei. Citez, din editia de pe 21 noiembrie: \”Presedintele a spus ca nu trebuie sa ne fie frica de romi si de romani. Just. Si totusi o femeie, nevoita sa iasa din casa dis-de-dimineata pentru a ajunge la serviciu, cand e inca intuneric iar strazile sunt pustii, ar fi o inconstienta daca nu i-ar fi teama de romi si de romani care nu sunt delincventi dar, avand in baraca lor copilasi care risca sa moara de foame si de frig, sunt disperati si ar putea de aceea sa devina delincventi.\”

Am incheiat citarea doar a catorva mostre privitoarea la “problema romaneasca”, din paginile cotidianului milanez “Corriere della Sera”.
De unde se vede necesitatea educatiei, atat pentru italieni, cat si pentru romi sau romani. Italienii sa invete ce inseamna drepturile omului, care sunt un simbol in sine al Europei si al civilizatiei occidentale, romanii sa invete ce inseamna civizatia, cu constrangerile ei, iar romii sa invete, pur si simplu, pentru ca primii pasi ai integrarii (romanesti in ultimele secole…) si europene (in ultimele luni…) trec, obligatoriu, pe la scoala. Educatie, civilizatie, drepturile omului. Sau, in sens invers: Drepturile omului, care fac parte din civilizatie (a se intelege vestica, purtatoarea de stindard a Dreptului International), conform conceptiei postmoderne si neoliberale a politologului american Jack Donnelly – si care ofera bazele oricarui om, fie el si imigrant, la prezumtia de nevinovatie, dreptul la subzistenta (in contextul libertatii comunitare de circulatie), dreptul la informare corecta, judecata corecta si la educatie. Pentru ca, spune Donnelly, “nu se pot pierde aceste drepturi si trai in acelasi timp ca o fiinta umana”.
Pentru ca, asa cum italienii de astazi trebuie sa convietuiasca alaturi de imigrantii comunitari sau extra-comunitari, si italienii de maine vor trebui sa convietuiasca alaturi de fiii imigrantilor de astazi. Si unii si altii, educandu-se, unii pe altii, in spiritul legii si al drepturilor omului.

Material primit de la Lucian Merisca

Festivalul Filmului Francez

noiembrie 26th, 2007

Bucuresti 26 noiembrie – 2 decembrie
Cinema Elvira Popescu, Cinema Pro,
Cinema Europa, Cityplex

Actualitatea cinematografica franceza in prim plan la Bucuresti

Aflat la a 11-a editie, Festivalul Filmului Francez revine la Bucuresti cu o selectie de 31 de filme, care vor fi prezentate publicului in 4 sali de cinema din Bucuresti.
Bucuresti 26 noiembrie – 2 decembrie
Cinema Elvira Popescu, Cinema Pro,
Cinema Europa, Cityplex

Filmul francez s-a bucurat intotdeauna de o apreciere deosebita din partea publicului roman, de aici dorinta organizatorilor de a face cunoscute dinamismul si diversitatea cinematografiei franceze, de a atrage publicul larg dar si sectorul profesionist catre filmul francez contemporan.
Noua formula a Festivalului Filmului Francez, lansata anul trecut, se imbogateste si se diversifica. Astfel, inafara de cele sapte fime din sectiunea „Avant premiere”, ampla retrospectiva consacrata lui Olivier Assayas in care vor fi prezentate filme care, foarte curand, vor rula pe ecranele romanesti, „Prim planul” dedicat actritei Ludivine Saignier dar si „Noaptea Alba” a cinematografiei franceze organizata la Institut vor sta marturie vivacitatii, deschiderii si modernitatii creatiei cinematografice franceze. Raspunzand dorintei de cunoastere a publicului larg din Bucuresti, – caruia i se adauga anul acesta cel din Iasi, Cluj si Timisoara- festivalul ofera prilejul unor intalniri : sectiunea „Formidabil” va aduce in fata publicului sase critici romani de cinema, lui Cristian Mungiu i se va da „Mana libera..” iar seminarul franco-roman va avea ca tema studiul cinematografiei actuale…
In fine, invitati prestigiosi – printre care regizorul Pascal Thomas, actrita Annelise Hesme si scriitorul-scenarist Philippe Claudel – vor fi prezenti pentru a demonstra afinitatile elective dintre cinematografia franceza si cea romana, pe care recentul premiu „Palme d’Or” de la Cannes le-a pus in mod deosebit in valoare.
Este acum randul acestei Editii 2007 a Festivalului Filmului Francez!

Sectiunile festivalului: Avant premiere, Retrospectiva Olivier Assayas, Prim Plan Ludivine Saignier, Formidabil, Mana Libera …Cristian Mungiu, Noaptea alba

Traditia biletului gratuit de intrare se pastreaza si in 2007. Astfel, pentru un bilet cumparat la unul din filmele prezentate in cadrul sectiunii Formidabil, spectatorul va primi un al doilea bilet, gratuit, pentru un alt film din aceeasi sectiune.

Publicul va avea acces la informatii si program prin intermediul Institutului Francez din Bucuresti (Bd. Dacia, nr. 77, www.culture-france.ro ) unde, incepand cu 22 noiembrie, va fi instalat unul din birourile Festivalului. Biletele pentru filmele proiectate la Sala Elvira Popescu vor fi puse in vanzare incepand cu aceeasi data.
Info: 021 316 06 05

Eveniment organizat de Institutul Francez din Bucuresti si Ambasada Frantei in Romania, cu sprijinul Orange.
Ambasada Frantei multumeste partenerilor sai strategici :
BRD Groupe Société Générale, Apa Nova, Orange, Alcatel si Carrefour
Parteneri: Distrigaz Sud, Air France si Novotel
Parteneri Media : RFI Romania, Compact, Romania Libera, RePublik, Cinemagia, Port.ro
RATB si Metrorex

****

Programul complet

Luni 26 noiembrie
Cinema Pro
Persepolis, de Marjane Satrapi, 20h00

Marti 27 noiembrie
Elvira Popescu
Hors de prix, de Pierre Salvadori, 18h00
Coup de torchon, de Bertrand Tavernier, 20h30

Cinema Europa
Gouttes d’eau sur pierres brûlantes, de F. Ozon 18h00
La Californie, de Jacques Fieschi, 20h30

Cinema Cityplex, Sala 1
Boarding Gate, de Olivier Assayas, 18h00
Persepolis, de Marjane Satrapi, 20h30

Cinema Cityplex, Sala 2
Fin août début septembre, de Olivier Assayas, 18h00
Les destinées sentimentales, de Olivier Assayas, 20h30

Miercuri 28 noiembrie
Elvira Popescu
Molière, de Laurent Tirard, 18h00
Les Témoins, de André Téchiné, 20h30

Cinema Europa
La Californie, de Jacques Fieschi, 18h00
Une aventure, de Xavier Giannoli, 20h30

Cinema Cityplex, Sala 1
Persepolis, de Marjane Satrapi, 18h00
Boarding Gate, de Olivier Assayas, 20h30

Cinema Cityplex, Sala 2
Les destinées sentimentales, de Olivier Assayas, 18h00
Fin août début septembre, de Olivier Assayas, 20h30

Joi 29 noiembrie
Elvira Popescu
Jardins en automne, de Otar Iosseliani, 18h00
Demonlover, de Olivier Assayas, 20h30

Cinema Europa
Irma Vep, de Olivier Assayas, 18h00
Un secret, de Claude Miller, 20h30

Cinema Cityplex, Sala 1
Boarding Gate, de Olivier Assayas, 18h00
Persepolis, de Marjane Satrapi, 20h30

Cinema Cityplex, Sala 2
Une nouvelle vie, de Olivier Assayas, 18h00
L‘enfant de l’hiver, de Olivier Assayas, 20h30

Vineri 30 noiembrie
Elvira Popescu
Occident, de Cristian Mungiu, 18h00
4 mois, 3 semaines et 2 jours, de Cristian Mungiu, 20h30

Cinema Europa
La Californie, de Jacques Fieschi, 18h00
U, de Serge Elissalde, 20h30

Cinema Cityplex, Sala 1
Clean, de Olivier Assayas, 18h00
Les Témoins, de André Téchiné, 20h30

Cinema Cityplex, Sala 2
L’enfant de l’hiver, de Olivier Assayas, 18h00
Une nouvelle vie, de Olivier Assayas, 20h30

Sambata 1decembrie
Elvira Popescu
Flandres, de Bruno Dumont, 12h00
Une vieille maîtresse, de Catherine Breillat, 14h30
La petite Lili, de Claude Miller, 17h00
Ne le dis à personne, de Guillaume Canet, 19h00
Garde à vue, de Claude Miller, 21h00
Lady Chatterley, de Pascale Ferran, 23h30
Cinémix (DJ, Radio Mental), 2h00

Cinema Europa
U, de Serge Elissade, 14h00
Molière, de Laurent Tirard, 16h00
Hors de prix, de Pierre Salvadori 18h30
Boarding gate, de Olivier Assayas, 20h30

Cinema Cityplex, Sala 1
Gouttes d’eau sur pierres brûlantes, de F. Ozon, 14h00
Une aventure, de Xavier Giannoli, 16h00
Les Témoins, de André Téchiné 18h00
Clean, de Olivier Assayas 20h30

Cinema Cityplex, Sala 2
Un secret, de Claude Miller, 14h00
Irma Vep, de Olivier Assayas, 16h00
Fin août début septembre, de Olivier Assayas, 18h00
Une nouvelle vie, de Olivier Assayas, 20h30

Duminica 2 decembrie

Cinema Pro
L’heure zéro, de Pascal Thomas, 20h00
(in prezenta regizorului)

Elvira Popescu
La vie de Jésus, de Bruno Dumont, 13h00
Mon meilleur ami, de Patrice Leconte, 15h00
Pas sur la bouche, de Alain Resnais, 17h30
Demonlover, de Olivier Assayas 20h00

Cinema Europa
Hors de prix, de Pierre Salvadori, 14h00
Molière, de Laurent Tirard, 16h30
U, de Serge Elissalde, 19h00

Cinema Cityplex, Sala 1
Une aventure, de Xavier Giannoli, 14h00
Gouttes d’eau sur pierres brûlantes, de F. Ozon, 16h00
Clean, de Olivier Assayas, 18h00
Les Témoins, de André Téchiné, 20h30

Cinema Cityplex, Sala 2
Irma Vep, de Olivier Assayas, 14h00
L’enfant de l’hiver, de Olivier Assayas, 16h00
Les destinées sentimentales, de Olivier Assayas, 18h00
Un secret, de Claude Miller, 20h30

Amanunte suplimentare la:

Georgiana Miron
georgiana.miron@culture-france.ro

Despre romani, tigani si imaginea noastra colectiva

noiembrie 26th, 2007

Din Grecia, unde ma aflu pentru rezolvarea unor probleme, am asistat la dezbaterea generata de editorialul meu precedent privind declaratiile deplasate ale ministrului Cioroianu si urmarile nefaste pe care le-a generat printre romani. Multi dintre cititorii “ACUM” au inteles cu exactitate natura demersului meu jurnalistic. Altii, tributari inca etnocentrismului care a dominat cultura romaneasca de la Nichifor Crainic incoace, s-au simtit insa ofensati. Au acestia dreptate, sau am gresit eu ?

Mi-am petrecut o zi saptamana aceasta printre romanii care, la fel ca in cazul celor care lucreaza in Italia, vin in Grecia sa lucreze. Locul ales a fost o comunitate de cateva sute de emigranti romani care recolteaza cartofii, construiesc case sau culeg portocale si masline la noua sau zece kilometri de oreselul Achaia, de pe malul marii Ionice. Pentru a studia mai bine situatia din teren, m-am angajat pentru o jumatate de zi la cules de masline, Plata este destul de mica – cam douazeci si cinci de euro pe zi, plus masa de pranz – insa conditiile de munca mi s-au parut relativ lejere iar fermierii greci destul de prietenosi. Conditiile in care locuiau cei o suta, o suta cinzeci de romani veniti la munca aici m-au socat insa profund.

Romanii nostri, printre care am numarat numai doua familii de rromi, traiesc in superbul loc de la malul marii, plin de hoteluri cochete, plantatii si vilele luxoase ale fermierilor greci intr-un favella improvizat. Construit pe proprietatea unui localnic, bidonville-ul romanesc este lipsit de apa curenta, instalatii sanitare, loc de gatit, desi sunt cazati acolo si familisti, veniti impreuna cu sotiile, care sunt transportate zilnic la lucru cu microbuzul, la o fabrica de lactate din Patras. Mirosul din tabara romanilor este pestilential, seara cei care se spala, putini la numar totusi, varsa zoaiele direct in mijlocul taberei improvizate. Cei care au venit singuri la lucru aici isi fac un titlu de glorie din numarul berilor si al sticlelor de whisky consumate, alcoolismul fiind considerat printre ei o virtute. La betie, se cearta exact ca rromii, se inseala unii pe altii, se injura cu patima. Locuiesc in case de carton si plastic semi-circulare, cate doi, trei sau patru oameni, dorm pe saltele aruncate de localnici, se spala rar, cand apuca, si nu par deranjati de mizeria generala, de puricii si paduchii care abunda prin paturile acoperite cu paturi soioase si pline de pete.

Printre cei aflati la munca in tabara descrisa mai sus sunt oameni cu pregatire medie si profesionala, nu rromii cersetori sau spalatorii de parbrize care se pare ca i-au deranjat pe italieni. Unii sunt chiar in varsta si au copii la scoala in Romania, altii si-au lasat familiile in speranta ca vor gasi o viata mai buna aici. Fireste ca am putea culpabiliza autoritatile locale pentru ca permit existenta unor asemenea tabere, mai ales daca luam in considerare faptul ca exista in zona case pentru emigrantii romani cu apa curenta, paturi mai decente si dusuri, care costa numai saizeci, o suta de euro lunar. Vinovati sunt insa chiar romanii nostri, care prefera sa locuiasca in conditii absolut inacceptabile pentru orice om civilizat. Pentru multi dintre ei, banii nu sunt suficienti si pentru a trimite o parte acasa, si pentru betiile – poate chiar consumul de droguri usoare – cu care s-au obisnuit. Asa ca acestia prefera, fara a fi fortati de cineva anume, sa locuiasca in tabere care sunt identice cu cele ale rromilor din Italia, desi ei sunt romani din Moldova, Ardeal sau Oltenia.

Oricat de mult ar deranja faptul pe unii dintre cititorii nostri, realiatatea este ca in ultimii saptezeci de ani mai ales, a avut loc in Romania un proces natural de aculturatie, atat de cunoscut sociologilor sau etnografilor, care a schimbat profund modul de viata al romanilor si a erodat puternic valori tradtionale romanesti, cum ar fi cele legate de igiena corporala sau preferinte muzicale. Din cauza presiunilor economice si al migratiei in masa in cautare de lucru, tot mai multi romani – ca aceia pe care i-am descris mai sus – au ajuns sa traiasca si sa faca lucruri care inainte vreme erau specifice numai etniei rrome. Aceasta fiind situatia din teren, eu nu pot intelege pe cei care refuza sa ii vada pe romani asa cum sunt ei astazi, preferand sa se agate pateticl de icoana unui roman verde mitic, curat, cinstit si curajos, care mai exista numai in miturile si legendele noastre. Pacat.

Gastronomie Romaneasca Traditionala la Atena

noiembrie 26th, 2007

In vreme ce in Romania se inmultesc restaurantele fast-food, o mana de romani harnici si talentati se straduiesc sa mentina traditiile culinare romanesti in diaspora. Din fericire, am avut sansa si deosebita placere – gastronomica, dar si soclala – sa servesc masa intr-un astfel de restaurant din Atena, Grecia.

Situat aproape de Omonia, pe strada Miliaraki la numarul 20, restaurantul “Bucovina” este lipsit de pretentii, dar ascunde adevarate comori gastronomice romanesti demult uitate in tara. Patronii restaurantului, sotii Liviu si Laura Andronache, se straduiesc sa ofere oaspetilor lor nu numai mancaruri romanesti bine gatite, dar si foarte proaspete si servite “ca la mama acasa”. Atmosfera tipic romaneasca a localului este “incinsa” gospodareste cu palinca, vinuri rosii si albe de la Bucium sau Murfatlar si cu ajutorul cantecelor lautaresti sau de pahar interpretate cu virtuozitate de Adrian Carat, cunoscut de romanii din Atena sub porecla de “Guta”. Performantele “live” ale lui Guta atrag multi fani, pentru ca Adrian este un muzician cu studii si profesor de muzica in Romania si a cantat la mai toate nuntile si botezurile romanilor de aici.

Romanii care trec pragul cochetului local sunt imbiati de Laura cu ciorba bucovineana de pui, o varianta mult mai fina a cunoscutei ciorbe de burta. Fileul de pui, ne asigura Laura, se fierbe impreuna cu legume, la care se adauga 15 galbenusuri de ou, multa smantana, doi catei de usturoi, sare si piper. Se serveste cu ardei iute si mujdei de usturoi, si pot sa va garantez ca este delicioasa dupa ce consumati un pahar-doua de palinca de casa si inaintea felului principal. De regula, acesta consta in mititei preparati de Liviu dupa o reteta primita de la “carul cu Bere” din Bucuresti.

Pentru felul principal, Liviu recomanda clientilor brizolele de porc “Bucovina”, adica cotlete de porc macerate inainte de a fi gatite timp de doua zile intr-un sos pe baza de vin rosu si condimente. Se serveste usor rumenit la tigaie alaturi de o garnitura de cartofi prajiti si muraturi sau salate grecesti proaspete, udate din plin cu vinurile casei, care sunt importate de la Bucium. Se mai poate fireste opta si pentru o tochitura moldoveneasca traditionala, caz in care trebuie renuntat insa la supa, deoarece portia este imensa. Pentru clientii mai atenti la numarul de calorii consumate, gazdele recomanda sarmalutele in frunza de vita sau mamaliguta cu branza si smantana.

Entuziastii gastronomiei romanesti din tara sau din Atena pe care am reusit sa ii ispitesc cu mica mea cronica gastronomica, sunt rugati, atunci cand vor trece pragul “Bucovinei”, sa mentioneze acest amanunt patronilor – s-ar putea intampla sa aiba o surpriza placuta!
Pe curand.

… despre Giganti

noiembrie 26th, 2007

GIGANTUL ROMÂNIEI – Uriasul Gogea Mitu – pe numele real Gogu Stefanescu, fiul Elenei si Gheorghe Stefanescu, originari din localitatea Mârsani, la vreo 60 km.de Craiova, a venit pe lume în anul 1912, facând parte dintr-o familie cu 11 copii, mama având la nasterea uriasului, vârsta de 16 ani. În comuna respectiva, putin populata în acei ani, localnicii îsi aduceau aminte de acel “copil minune” caruia îi spuneau “Mitu a lu’ Goaga”, cel mai celebru om al Mârsanului. Mitu a devenit cunoscut în toata lumea datorita staturii lui iesita din comun, deoarece masura la vârsta de 20 ani, 2,42 si cântarea 183 kg.

Datorita acestor caracteristici antropometrice, s-a ajuns la faptul ca el sa fie cautat de persoane din diferite domenii de activitate, medici, oameni de stiinta etc., si nu în cele din urma de cei care datorita acestei “curiozitati” doreau sa câstige bani de pe urma lui. Se spune ca era inteligent si ca vorbea în vârful limbii, cum se zice, era “peltic”, dar aceasta nu-l împiedica sa citeasca, învatase sa citeasca singur, sa glumeasca, de la vârsta de 3 ani având fizicul unui copil de 5-6 ani, fiind foarte maturizat în gândire de mic copil. Pe la vârsta de 17 ani devenise celebru, încât patronul unui Circ de la Praga venise sa-l angajeze pentru a-l prezenta ca o “raritate”, de asemenea a prezentat spectacole la Circul Globus din Monte Carlo. Cu toate ca avea numai vârsta de 20 de ani, Mitu “tragea cu usurinta de un arc otelit, pe care-l îndrepta”. A venit si la Bucuresti în vara anului 1934, unde cu ocazia sarbatorii numita pe atunci “Târgul anual al Mosilor”, care avea loc în Piata Oborul vechi, gigantul a prezentat spectacole de circ, fiind prezentat drept “cel mai înalt om din lume”. (Îmi amintesc de el… aveam vârsta de 8 ani).

Cariera lui de circar a fost însa scurta, dar foarte bine retribuit, deoarece pugilistul de succes al timpului si cautator de noi talente, italianul Umberto Lancia, a reusit sa-l atraga initiindu-l în tainele boxului, devenindu-i impresar. Lancia l-a înscris pe contul personal la celebra Scoala de BOX de la Paris, unde uluise toata lumea. Dupa absolvirea scolii de box, Gogea Mitu a început marile meciuri, dar spre mirarea tuturor, nu prea avea adversari, pentru ca pe toti îi culca la pamânt prin KO. Primul meci oficial la Bucuresti a avut loc pe fosta arena “Venus”, adversarul lui fiind profesionistul italian Severio Gizzo, care, cu toata experienta lui, în urma loviturilor devastatoare ale “Uriasului de la Mârsani” a fost facut KO în numai trei reprize. A urmat alt meci cu fostul campion al României din categoria grea, Dumitru Pavelescu, terminat tot cu KO din prima runda. În urma acestor mari succese, impresarul Lancia l-a dirijat spre alte turnee în Europa, Praga si Paris, unde în lupta cu germanul de origine franceza Bergam, meciul s-a terminat la egalitate. Acesta de fapt a fost ultimul meci de box al URIASULUI ROMÂN. A câstigat bani grei Mitu Gogea pe care-i trimitea “cu sacul” acasa la familie, care nu era înstarita si traiau din cultivarea cartofilor.

Înapoindu-se de la Paris la Bucuresti cu trenul, a racit, iar managerul i-a propus ca înainte sa se duca la Mârsani, sa ramâna câteva zile la Bucuresti pentru a se odihni, dar situatia agravându-se, l-au internat la Spitalul Filantropia, unde i s-au administrat masaje si investigatii în tot organismul, zicându-se ca este bolnav de tuberculoza. Familia nu fusese anuntata decât târziu, iar când au sosit la Bucuresti Gogea Mitu deja murise de câteva zile. Din declaratiile uneia din nepoatele lui Gogea Mitu, reiese ca acesta a fost “ascuns într-un laborator subteran al spitalului, unde fusese deja îmbalsamat si pregatit sa reziste pentru o perioada de 20 de ani”. Laboratorul se zice ca era bine pazit, iar o doctorita, care a întâmpinat parintii, li s-a adresat în felul urmator: “Domnule Gogu, nu mai plângeti, pentru ca nu mai este nimic de facut. Fiul dvs. este îmbalsamat pentru 20 de ani si o sa trebuiasca sa platiti bani grei pentru asta. Dar dorinta celor care l-au îmbalsamat este ca dvs.sa acceptati sa le vindeti cadavrul, pentru ca vor sa-l vânda în America. Sa nu spuneti nimanui ce v-am zis, ca ne omoara astia pe amândoi”. (Extras din Editie Speciala de Oltenia/24 Noiembrie 2007).

Ultima descendenta în viata a familiei Gogu Stefanescu din Mârsani, anume Constanta Burada, nepoata Uriasului, are deja un manuscris, intentionând sa publice o carte despre trecutul trist al Uriasului, de altfel de unde au fost preluate anumite declaratii ce fac obiectul acestui caz, printre altele, declarând ca de fapt “Uriasul nu a murit de tuberculoza cum s-a spus, ci a fost otravit de cei care erau gelosi pe succesul lui din lumea boxului”.

Misterul numelui. Cu toate ca în majoritatea publicatiilor din acel timp care au scris despre el, insistându-se asupra carierii, sportivul fiind trecut drept GOGEA MITU, acesta nu era de fapt numele sau real. Datorita unor surse, pe certificatul de nastere era înregistrat Gogu Stefanescu, dar atât nepoata lui, Constanta Burada, cât si multi oameni din comuna natala, spun ca numele gigantului din Mârsani era de fapt Dumitru Goaga, afirmându-se ca s-a facut o combinatie între numele sau real si adjectivul “cogemite”, care defineste ceva foarte mare, enorm, si ca în acest fel, Goaga Mitu, a devenit GOGEA MITU. De asemenea, în langajul popular al românilor, era, poate mai este, folosirea expresiei “esti gogeamite omul si nu esti capabil sa…”.

****

- Canada are si ea “gogeamitul” ei – Gigantul Édouard Beaupré, metis de origine, nascut în ziua de 9 Ianuarie 1881, la Wiloow-Bunch, provincia Saskatchewan din Canada. Édouard nu era cu nimic deosebit fata de alti copii. Cântarea 4,09 kg dezvoltându-se normal pâna la vârsta de 3 ani, când a început sa creasca vertiginos, la vârsta de 9 ani masurând 1,85 m., la 12 ani 1,95 si la 17 ani 2,15 m. La vârsta adulta masura 2,45 m. si cântarea 160 kg. Obrazul lui era deformat (vezi foto) ,ca urmare a unui accident de calarie. Datorita acestei înaltimi, desigur ca avea si o forta fizica deosebita, încât a demonstrat ca era capabil sa arunce un butoi plin cu faina la o distanta de zeci de metri si sa ridice un cal care cântarea 320 kg.

Iubea foarte mult caii, visând sa devina cow-boy, astfel ca în anul 1902 a plecat în statul Montana (US) dar, din nefericire, datorita înaltimii sale nu a putut practica aceasta profesie, americanii oferindu-i sa-si câstige existenta într-un Circ. În continuare, a poposit în Canada, la Montréal si Winnipeg, prezentându-se în spectacole cu îndoiri de bare de fier, ridicând pe umerii un cal, ca si Mitu Gogea. În continuare, Gigantul Baupré întâlneste la Montréal pe Louis Cyr, barbatul cel mai solid din Québec, cântarea si el vreo 200 Kg., provocându-l la lupta “corp la corp”, dar Édouard deja slabit din pricina tuberculozei, era deja slabit, Gigantul fiind învins în câteva minute.

Cariera lui a fost de scurta durata murind la vârsta de 23 ani, într-un spital din Saint-Louis (US) în ziua de 3 Iulie 1904, ultimile lui cuvinte au fost: “Este trist sa mori asa de tânar si atât de departe de scumpii parinti”.

Adevarata Epopee a aparut însa dupa moartea Gigantului, când Édouard nefiind prea bogat, deci neramânând prea multi bani dupa moartea lui, nu s-au dispus funeralii speciale de catre cei în drept. Patronul care l-a îmbalsamat, pentru a recupera banii investiti, a hotarât sa expuna corpul nefericitului într-un magazin, care, contra cost, a acceptat sa-l pastreze în vitrina pentru ca trecatorii sa-l poata vedea. Politia a intervenit si au interzis expunerea. În anul 1905, cineva, nu se stie cine…, a decis sa pietrifice corpul pentru a-l transporta la Montréal, dar autoritatile au refuzat. În continuare gigantul Beaupré a fost expus într-un Muzeu de anatomie din Saint-Louis, dar, câteva luni mai târziu, Édouard se va gasi totusi în vitrina unui alt muzeu aflat pe Strada Saint-Laurent din Montréal. Timp de sase luni, curiosii au defilat în fata vitrinei pentru a contempla acest fenomen. Apoi, corpul lui Beaupré a “parasit” muzeul si a fost dat disparut pâna în primavara anului 1907, când întâmplator, datorita unor copii, corpul a fost gasit într-un depozit, asezat într-o lada care continea corpul gigantului. S-a aflat ceva mai târziu ca Circul care pastra cadavrul pentru a-l expune la vederea publicului în Parcul Maisonneuve din Montréal, acolo, într-o seara, corpul a fost, pur si simplu UITAT. În final, un medic al timpului, profesor la Universitatea din Montréal, a hotarât sa cumpere corpul, pentru suma de 25$Cad., transportându-l apoi la Departamentul de anatomie unde s-a procedat la mumifierea lui, apoi asezându-l în pozitie bipeda într-un ambalaj de sticla si plasat la intrarea în Laborator.

Numai în anul 1990, Universitatea din Montréal a acceptat trimiterea corpului incinerat familiei, cenusa fiind îngropata în ziua de 7 Iulie 1990, în fata Muzeului din Willow Bunch, la picioarele unei statui ridicata în onoarea Gigantului Édouard Beaupré.

Epopei triste si macabre, ale celor ce au fost Giganti…

“Dictatura” grevistilor in economia franceza

noiembrie 26th, 2007

Majoritatea francezilor, estimează, cu recul, că sindicatele au adus servicii nefaste societăţii şi salariaţilor, începând din 1974, când revendicările sistematice au continuat să se amplifice, fără să se ţină seamă de starea economiei. Iar acum, când deficitul bugetar al Franţei atinge sume stupefiante – între 60 şi 64 de miliarde de euro – oportunitatea ultimelor greve îşi găsesc cu greu justificarea în masa celor care-şi câştigă existenţa graţie muncii cotidiene. Paralizarea cvasitotală a mijloacelor de transport de pe teritoriul francez, SNCF (căile ferate) şi RATP (Regia autonomă de transport parizian), răspunzând la injoncţiunea sindicatelor, blocarea intrărilor din aproape 40 din cele 80 de universităţi, sau participarea la grevă a opt organizaţii ale funcţiunii publice, etc., au generat un haos indescriptibil, perturbând tot sistemul economic timp de 9 zile şi soldându-se cu pierderi de aproximativ 4 miliarde de euro.

După datele degajate de o jurisprudenţă constantă, greva poate fi definită ca o stare de încetare, colectivă şi concertată, a muncii în vederea sprijinirii unor revendicări profesionale, cărora patronii refuză să le dea satisfacţie. În cazul de faţă este vorba de o reformă propusă de Guvern, în vederea asigurării perenităţii sistemului de pensii.
În principiu, doleanţele greviştilor au un caracter reformator şi progresist. De data aceasta, mişcarea sindicală constituie o excepţie, deoarece este vorba de refuzul unei reforme, exprimate de candidatul Nicolas Sarkozy în proiectul său electoral, pentru care a obţinut asentimentul majorităţii populaţiei.
Mai exact, este vorba de punerea pe picior de egalitate a tuturor salariaţilor, atât publici cât şi privaţi, în momentul ieşirii la pensie, în general după 40 de ani de activitate, cu excepţia unor categorii a căror condiţii de muncă au un caracter penibil, epuizant sau primejdios.
Pe vremea locomotivei cu aburi, cei de la căile ferate, funcţionarii incluşi, obţinuseră o reducere a perioadei de activitate de doi ani şi jumătate, privilegiu devenit caduc astăzi când condiţiile de muncă s-au îmbunătăţit în mod substanţial. Ceea ce atunci a constituit o excepţie întemeiată, acum s-a transformat într-o inegalitate pe care sindicatele nu vor s-o accepte ca atare, lupta lor căpătând astfel un sens conservator şi injust, împingându-i să recurgă, ca de obicei, la spectrul grevelor atât de pernicios în momente de fluctuaţie economică.

Opţiunea pentru funcţiunea contestatară sau, dimpotrivă, pentru aceea de regularizare socială, rezumă, am putea spune, dezbaterile din istoria sindicalismului. Poziţiunilor reformiste, care propun amenajarea condiţiilor capitalismului, i se opune poziţia revoluţionară de clasă, care vizează distrugerea şi depăşirea acestuia. Sindicatele din toate ţările au fost traversate de asemenea dezbateri, fie în confederaţiile unificate din Anglia, Germania, Statele-Unite…, fie datorită pluralismului sindical instituit în Franţa, Italia, Spania…
În Franţa, adeziunea sindicală este facultativă, dar şi atractivă, graţie protecţiei pe care le-o procură aderenţilor, în timp ce în Marea Britanie şi Statele-Unite s-a impus, în mod tradiţional, ca o obligaţie ce garanta găsirea locului de muncă (union schop), cum ar fi de pildă în unele uzine din industria americană de automobile.
Trebuie să recunoaştem că relaţia apropiată dintre partidele politice şi sindicate au stat la baza obţinerii multor avantaje în raportul de forţă cu patronatul: săptămâna de 40 de ore (în Franţa 35, impuse de guvernanţii socialişti), ziua de muncă de 8 ore, (în Franţa 6…), concediul plătit, delegaţiile sindicale, etc., etc.
Statul intervine în mod diferit în relaţiile sindicat/patronat: mult mai puţin prezent în Statele-Unite sau în Anglia, el se impune în mare parte ca negociator principal în Franţa, Spania sau Italia.
Dacă această grevă, prea puţin justificată, impopulară şi contagioasă, a fost întreruptă momentan, faptul se datorează inteligenţei şi fermităţii cu care miniştrii guvernului condus de François Fillon, au ştiut să poarte negocierile.
Principiile considerate intangibile, la care guvernul şi Preşedintele n-au renunţat, în pofida presiunilor la care au fost supuşi, sunt următoarele:
- alungirea duratei de activitate a tuturor salariaţilor la 40 de ani. Evident, cu anumite excepţii bine chibzuite,
- instituirea unui „malus” (un fel de sancţiune) pentru salariaţii care n-au atins această durată,
- indexarea pensiilor la costul vieţii.
Sindicatele radicale, cum ar fi Sud-Rai, care reclamau retragerea, pur şi simplu, a reformelor, au simţit rezultatul înţelegerii ca o înfrângere: „Decepţia este enormă în raport cu miza, comentează Christian Mahirux, secretar federal, noi însă avem sentimentul de a fi făcut tot ce ne era în putinţă”. Din fericire, eşecul a „tot ce le era în putinţă” le-a evitat apelativul de gropari ai economiei franceze…
Pe de altă parte, ne găsim în centrul ambiguităţilor privind dreptul de grevă şi abuzul practicat de unele sindicate. Orice grevă legală comportă, în esenţa ei, o intenţie dăunătoare, iar efectele abuzive devin evidente în circumstanţe particulare, cum a fost cazul actual în Franţa. Dificultatea constă însă în trasarea frontierelor dintre ce-i licit şi ce iese din acest cadru. Cu toate astea, în stadiul actual al jurisprudenţei, se pot profila, în mod schematic, patru categorii de greve abuzive:
- cele care întreţin dezorganizarea întreprinderii,
- grevele inspirate de revendicări ilegale sau nejustificate,
- grevele acompaniate de pichete de salariaţi ce împiedică non grevişti să-şi continue activitatea,
- şi, în fine, cele care produc ocuparea locului de muncă.

Toate aceste categorii au fost reunite, în cazul grevei de 9 zile, făcându-le susceptibile de abuz şi supuse rigorilor legale. Numai că „dictatura” sindicală din Franţa, poate utiliza formulele ei cele mai brutale, pe care toate guvernele au tentat să le evite cu mai mult sau mai puţin succes.

Divanul, de Dimitrie Cantemir – in versiune araba

noiembrie 26th, 2007

Lansata la 3 Mai 2007 la Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta a Academiei Române, versiunea araba a \”Divanului\” lui Dimitrie Cantemir se constituie într-un eveniment cultural din mai multe puncte de vedere. Gândita ca un moment de evocare a regretatului acad. Virgil Cândea în preajma zilei când ar fi împlinit vârsta de 80 ani, lansarea a fost onorata de prezenta personalitatilor vietii academice si universitare – acad. Dan Berindei, vicepresedinte al Academiei Române, prof.dr. Dan Horia Mazilu, membru corespondent al Academiei Române, directorul Bibliotecii Academiei, prof.dr .Dan Slusanschi, prof.dr. Dan Haulica, membru corespondent al Academiei Române – care au comentat noua carte în contextul operei de cantemirist a acad.Virgil Cândea, în fata unei audiente numeroase si atente, sub eleganta presedintie a amfitrionului, acad. Eugen Simion.

Volumul cuprinde prima editie a manuscrisului versiunii arabe a \”Divanului\” întocmita în anul 1705 de Athanasios Dabbas, patriarhul Antiohiei, care pastorea în acea vreme comunitatile crestine ortodoxe din provinciile levantine devenite ulterior Siria si Liban. Prezenta Excelentei Sale dl. Mohammed El-Dib, ambasadorul Libanului si decan al Corpului Diplomatic Arab acreditat la Bucuresti, a fost o marturie a relatiilor culturale reînnoite dintre România si Liban, dupa initierea lor în secolul al XVI-lea, în conditii istorice neprielnice.

Calatoriile acad.Virgil Cândea în Orientul Apropiat – Siria, Liban, Turcia asiatica, mai târziu Georgia – au început catre anul 1969, din dorinta sa de a afla în bibliotecile acestor tari îndepartate documente si marturii ale contactelor culturale dintre români si popoarele rasaritene. Documentarea temeinica prealabila pe care si-a întemeiat aceste cercetari a cuprins nu numai operele dascalului sau preferat, Nicolae Iorga, dar si scrieri ale unor savanti cunoscatori ai Rasaritului crestin, în primul rând Marcu Berza si Mihai Berza. A adaugat acestor surse putinele cataloage si compendii de istorie literara pe care le-a putut obtine, publicate de marii orientalisti care cercetasera arhivele si colectiile de manuscrise publice si private din Levant: Georg Graf, \”Geschichte der Christliche Arabische Literatur\” (1949, Cità del Vaticano, Biblioteca Apostolica Vaticana), Joseph Nasrallah, \”Catalogue des manuscrits du Liban\” (1961, Beyrouth, Imprimerie Catholique) si /Histoire du mouvement littéraire dans l’église melchite du V-ème au XX-ème siècle, 1979, Louvain-Paris, Editons Peeters-Chez l’auteur).

În peregrinarile sale prin Liban, Virgil Cândea a avut inspiratia de a vizita si mânastirea \”Deir el-Shueir\”, despre a carei biblioteca citise ca era una dintre cele mai bogate în scrieri ale înaltilor ierarhi antiohieni care calatorisera în Tarile Române în epoca otomana. Ghidul sau, Saleh Sa’ad, un libanez francofon si iubitor de carte frumoasa, îsi aminteste si astazi cum a început sa citeasca în traducere franceza manuscrisul arab înregistrat în catalog drept \”Salah al-hakim wa-fasäd al-älam al-damin\”, opera a patriarhului Athanasios Dabbas. De la primele rânduri, Virgil Cândea a recunoscut fara urma de îndoiala cuvintele introductive din \”Cartea întîa a Divanului lui Dimitrie Cantemir\”. Dupa cum se stie, Virgil Cândea si-a dedicat o mare parte din puterea creatoare operei cantemiriene, editând si coordonând mai multe volume de scrieri ale marelui carturar umanist, majoritatea aparute la Editura Academiei, în seria de /Opere complete/ la a carei initiere a contribuit în mod decisiv.

Identificarea versiunii arabe din anul 1705 a primei carti a lui Cantemir (tiparita la Iasi în anul 1698) a fost anuntata publicului în anul 1970, mai întâi într-un cotidian bucurestean (Scânteia), apoi în \”Revue des Études Sud-Est Européennes\”. În speranta de a gasi un arabist român care sa fie atras de perspectiva editarii si traducerii manuscrisului acestei scrieri inedite, Virgil Cândea a achizitionat în anii ’70, în conditii vitrege pentru cercetarea româneasca, microfilmul celei mai bune copii cunoscute, pastrate la Bibliothéque Nationale de France (Paris). Dupa publicarea câtorva paragrafe din introducerea versiunii arabe, traduse în franceza dupa acest microfilm, descoperirea a intrat într-un con de umbra pentru urmatoarele trei decenii. Este momentul acum, când una dintre scrierile cele mai importante ale patriarhului Athanasios Dabbäs poate fi citita si de necunoscatorii limbii arabe, ca personalitatea lui sa fie evocata din nou, spre a lumina un episod fascinant al solidaritatii care i-a legat pe români de crestinii arabi, mostenitori, ca si ei, ai traditiei bizantine.
(Va urma)

Zippori

noiembrie 26th, 2007

Am plecat la Zippori, veche localitate în Orientul Apropiat, nu departe de Nazaret. Am tras la casa Aphroditei, şi m-am trezit într-o seară dionyseană. În muzică de ţiteră şi flaut am petrecut noaptea, udată din plin cu rubiniul vinului învechit în butoaie de stejar, descîntat fiind de fecioarele locului. Spre zori ne-am scăldat în lapte de măgăriţă ca pe timpurile Cleopatrei, ca după un masaj înmiresmat cu uleiuri de portocali să adorm în una din odăile oaspeţilor.
Ziua, nu departe de amiază am reluat libaţiunile în cinstea şugubăţului Dionysos, savurînd ciorchinii pîrguiţi, în timp ce în ritmul flautului tescuiam cu alţi invitaţi primele picături rubinii ale acestei toamne.
Tinerii se întorceau de la culesul viilor şi al măslinilor; cu toţii ajutam gazdelor la teascuri şi prese, ca apoi cu apariţia Lunii să dănţuim în salonul Aphroditei, la lumina opaiţelor înmiresmate.
Timpuri de restrişte s-au abătut peste falnicul Zippori, valurile uitării au îngropat sub glie Salonul Aphroditei. Dar timpurile moderne au readus la lumina Lunii frumuseţitle de mult apuse, şi gîndurile îmi zboară la acele timpuri liniştite de din-aintea furtunilor semiţiilor.

Nevestele disperate din bucătărie

noiembrie 26th, 2007
Raluca Paun, Ramona Dragulescu, Adela MinaeRaluca Paun, Ramona Dragulescu, Adela Minae

Creatorul serialului “Neveste disperate” a mărturisit revelaţia pe care a avut-o când mama sa i-a povestit despre reacţiile pe care le-a avut faţă de plânsul capricios al fiului. Dincolo de imaginile idilice ale relaţiei mamă-copil s-a desprins conştientizarea unei clipe de rătăcire disperată. Când presiunea psihică prelungită poate declanşa un gând cel puţin ciudat, contra firii, gând de care mai târziu te poţi speria, ca atunci când depărtându-te de o prăpastie descoperi cât de aproape ai fost de un pericol.
Michele Lowe a scris o piesă care focalizează pe o asemenea clipă în care decizia pune în balanţă pe de-o parte furia acumulată dintr-o disperare crescândă, pe de alta tot ceea ce ţine de educaţie şi de credinţă într-o societate civilizată.
Autoarea este într-o poziţie privilegiată când scrie despre cele trei eroine ale piesei, dar regizorul Alexandru Boureanu, care a pus în scenă piesa, se dovedeşte la fel de atent cu ceea ce poate trăi o femeie şi ceea ce o poate îndemna la o decizie sau alta. El a valorificat şansa prin care Asociaţia ‘Dimanche” încearcă să promoveze “o alternativă la cultura barurilor” şi a citit cu empatie frământările lor, oferind totodată ocazia actriţelor de a realiza roluri de referinţă. Regia, ajutată de scenografia Liei Dogaru, a impus mai întâi adaptarea acestei piese de Broadway la spaţiul neconvenţional al barului ‘Play’, un spaţiu despre care se speră a deveni, totuşi, durabil suport pentru teatru.
Aşezaţi confortabil în jurul meselor pline, spectatorii se trezesc deodată, la trecerea de la lumina discretă a barului la spoturile teatrului, ca fiind în casa unei familii americane. Jay şi Nicky sunt un cuplu din societatea de mijloc a zilelor noastre. O dată pe lună se văd, găzduind prin rotaţie, cu alte două cupluri.
Acum femeile s-au retras în bucătărie pe când bărbaţii au pus de-un joc în altă cameră. Nicki se mişcă de colo-colo, mai ales că plânsul bebeluşului o cheamă adesea în camera sa. În lipsa ei, Molly şi Debra comentează noutatea: Jay ar fi delapidat câteva milioane. Cel puţin aşa scria în ziar. Debra, care colportează veştile astea, face comparaţie cu soţul ei: “7 milioane e limita morala a lui Marty”. Molly e mai preocupată de atingerile discrete ale celorlalţi, mai lesne alunecă spre sticla de whisky: “un coşmar mic n-a omorît pe nimeni”. Şi cel mai des dintre toate vine în faţa monitorului cu circuit închis din casă pentru a răspunde chemărilor lui Danny al ei: “mi-e dor de tine/ şi mie mi-e dor de tine”.
Soţii se opresc uneori din joc şi vin în faţa camerei nu doar pentru declaraţii iubitoare ci şi pentru a cere o aspirină sau pentru a supraveghea paharul în plus al nevestei. Acest semn de Big Brother o surprinde pe Molly care ascundea paharul mereu umplut: “totul funcţionează în ambele sensuri”. Femeile par a nu avea nici în bucătărie refugiul unde să-şi exhibe nelinişti sau să dea frâu liber unor fantezii.
De aici începe recitalul pe care Ramona Drăgulescu (Molly), Raluca Păun (Debra) şi Adela Minae (Nicky) îl desfăşoară cu toată puterea talentului lor.
Iese mai întâi la rampă Ramona cu a sa Molly fluidă. Circuitul ei, de la monitor pentru bezele cu Danny la pahar şi uneori la bebeluş, este întrerupt de întâmplarea că voma copilului poate păta rochia. Drept care prietenele o dezbracă. Noi, bărbaţii martori în bucătăria gazdelor, suntem cuceriţi de frumuseţea trupului, pe când Debra şi Nicky sunt preocupate de sutien. Curiozitatea tipic feminină împinge repede dialogul spre dezvăluirea explicaţiei acestui sutien: o relaţie extraconjugală. Care nu e de azi, de ieri… De ce au aflat abia acum?
“-N-ai spus…
-Păi ce, m-aţi mai dezbrăcat până acum?”
Şi totuşi… de ce?
“-Cum poţi să-i faci asta lui Danny?
-Dar nu-i fac nimic. Nici el mie. Asta e problema…”
Şi Molly se conturează dintr-o dată mult mai complex decât păpuşa de la început sau decât frivola de la un moment dat. Ramona Drăgulescu oferă un recital dramatic impresionant prin depănarea poveştii, expresivitatea chipului ei permiţând tuturor să citească suita de sentimente care au încercat-o de la entuziasmul începutului până la eşecul neanunţat al relaţiei cu Danny.
“-Trebuia să avem o familie mare, cinci copii. I-am zis că sunt gravidă, a zis că nu vrea gălăgie.
Vrea numai NOI.”
Dacă mărturisirea că de la un timp lipseşte frustrant sexul dintre ei, în urma inexplicabilei răciri a soţului, este încă un prilej de amuzante reacţii din partea spectatorilor, din clipa în care povestea se opreşte asupra lipsei maternităţii deja drama se instalează apăsător. Fiind atât de aproape de personaje, putem vedea vibraţia actriţei, putem simţi aerul replicilor atât de tulburătoare despre renunţarea la o naştere, despre dorinţa neimplinită a maternităţii, la un pas aproape de o cădere psihică. Aşa se explică şi paharele de whisky dar şi desele ieşiri spre camera copilului gazdei. Doar sâmburele de viaţă din reacţia ei naturală pentru un amant urneşte lucrurile din loc.
Dar de-acum, inocenţa pierdută, piesa nu poate decât să aducă provocări noi. Şi vine o clipă ce urmeazăsă schimbe totul. Ca-n viaţă. Un accident banal, cum zice poetul. Soţii rămân închişi în congelatorul industrial al casei. Deja nu mai are nici o importanţă cât a fost premeditare şi cât inducţie. Căci Jay îşi cumpărase uriaşul utilaj fiind era un vânător pasionat. Statutul său de anchetat pentru delapidare transformă întreaga poveste într-un thriller. Satârul din bucătărie naşte groaza în musafiri, relatările despre bietele căprioare sau alte jivine vânate amplifică spaima.
Şi dacă de-acum creşte bănuiala asupra unui act premeditat de Nicky, avem concomitent prilejul de a simţi efectul subtitlităţii cu care Debra, admirabil interpretată de Raluca, trece de la inocenţa burlescă a întrebării “Ne dezbracam toate?” la sadismul cu care îi atrage atenţia prietenei sale că a îmbrăcat pelerina pătată cu sânge a lui Jay. Psihoza indusă de ştirea infracţiunii acestuia, hrănită de apetenţa cu care societatea ne înconjoară cu genul acesta de informaţii, dă fiori tuturor celor prezenţi. Raluca Păun excelează în măştile pe care le adoptă chipul său, măşti cu care hipnotizează, înmoaie atitudinea preopinentului, spre a lansa apoi tăişul necruţător al unui zâmbet ce însoţeşte o replică decisivă.
De-acum totul se joacă pe muchie de cuţit, totul este crud.
Adela Minae este o Nicky ce vine din plan secund. De unde la început pare a fi doar umbra ubicuă, mereu prezentă în locul potrivit şi la momentul potrivit, gata să sprijine pe fiecare dintre prietenele sale, din clipa fatidică preia controlul. Este revelaţia tuturor. Gesturi sigure, voinţă neclintită, le propune soluţia: reţinerea de la orice gest salvator faţă de soţii lor. Nici nu mai are importanţă dacă e o reacţie născută instantaneu sau e un gest premeditat. Disperarea a crescut oricum din alimentări succesive în timp. Nicky nu se joacă deloc cu asta şi pune totul pe-o carte. Oferta ei, de a vota şi a se supune unui consens nu e deloc o cedare ci o subtilă variantă de a justifica un rezultat pe care-l urmăreşte. Multi timp după ce se termină piesa, tabla neagră pe care ea a desenat coloanele voturilor pentru cei trei soţi obsedează. Înăuntru sau afară?
Iuţeala de mână şi ameninţările bine calculate împiedică salvarea din primă reacţie: dar ce cheie nu se pierde? Cine poate rezista unui pistol îndreptat asupră-i?
Poate că ele simt mirosul de pradă atâta timp cât părem a trăi o vânătoare perpetuă.
Adela este femeia practică şi eficientă: ştie bine ce vrea şi are argumente. Infracţiunea comisă de Jay urmează să-i afecteze viaţa, o dată în plus o va afecta pe a copilului. De aceea Nicky votează fără ezitare: IN !
Primul ei sprijin trebuie să fie Molly. Cu sufletul mai fraged, ea pare mai departe de o decizie atât de crudă.
“-Nicky, tu crezi in rai?”
Or mai fi fost păcate în viaţa ei, dar să lase cu bunăştiinţă să moară cineva, nu-i chiar la îndemână. Doar că şi aici izbucnesc acumulările de disperare.
“Nu am apucat nici măcar să-i dau un nume”
Copilul nenăscut şi tot pustiul ce i-a urmat aduc o replică tulburătoare: “nu vreau aşa, vreau să sufere mai mult!”
Şi privirile se îndreaptă spre Debra. Zbaterile ei aduc o repriză de umor. Raluca Păun este o actriţă ce poate smulge aplauze chiar şi cu un scotch pe gură, imobilizată pe scaunul din bucătărie.
Apoi nu mai strigă după ajutor, pledoaria ei începe de la o imagine idilică: “orice femeie şi-ar dori un Danny. Marty al meu e un Danny pentru mine.” Dar… din nou este un “dar”….Debra se lasă greu cu mărturisirile. Cât s-a luptat ea să ascundă propria-i nefericire… Cât de greu i-a fost ei însăşi a accepta evidenţa. Că Marty, cel pentru care evaluarea imobiliară “e o ştiinţă şi el e un geniu. A câştigat un premiu cu evaluările lui”, de fapt s-a depărtat decisiv de ea şi, mai mult, a plănuit s-o elimine din casă pentru a face loc amantei. Debra strigă cu disperare:
“am stat 10 ani ca să fac bucătăria aia. O să ajung în iad.. Îmi pasă!”
Este clipa de încordare maximă. Cât de mare trebuie să fie acea disperare care să le împingă pe fiecare în a decide ca toţi soţii lor să rămână IN? Nici unul OUT?
În cele din urmă şi la Debra tot argumentul copilului prevalează. În faţa oglinzilor virtuale pe care i le aduc prietenele, e nevoită să recunoască: “nu-l lăsam să vină acasă de la internatul acela cazon pentru că nu-l dorea Marty”. Ea alesese deja o dată să sacrifice fericirea copilului pentru a salva căsnicia, acum vine clipa în care încearcă să repare ce mai poate repara în relaţia cu propriul ei copil.
De altfel eroinele rememorează tot scene din copilărie. Mereu vârsta inocenţei revine ca laitmotiv: imaginea fetiţei care aştepta după perdele ca tatăl să vină acasă, nu cumva să meargă mai departe.
Aceste clipe dramatice sunt atent împănate de replici cu un neaşteptat umor, regia alternează frământările de conştiinţă, “o să te bântuie, e tatăl copilului tău acolo jos”, cu vorbe de duh, cu gesturi eliberatoare, de la umorul negru asupra situaţiei lor acolo jos în frig, până la gestul de a savura un baton de îngheţată.
Rămân, ca-n viaţă, elementele simple şi eterne: simţurile. De la mâncare la sex. Conştiinţa şi tot ceea ce încearcă să şlefuiască de milenii ansamblul numit ‘cultură şi civlizaţie’ se suspendă cu nonsalanţă într-o clipă de disperare. Cu aparenţe justiţiare. Acolo jos este iadul? O lume răsturnată? Flăcările iadului sunt înlocuite de îngheţ?
Disperarea poate fi acceptată?
“Când moare cineva, se naşte altcineva. Pentru că totul funcţionează în ambele sensuri”.
Disperarea, inconştienţa de-o clipă, rezolvarea atât de simplă a tuturor problemelor, lasă în urmă, subtil, un semn de întrebare. Aplauze, ovaţii. Dar acele cuvinte, cu “ambele sensuri” te urmăresc. Este meritul scriitoarei.
Regizorul iese la rampă şi culege lauri. Ramona Drăgulescu, Raluca Păun şi Adela Minae joacă finalul umăr lângă umăr. Este o reuşită imagine care grăieşte nu doar despre aceste personaje ci despre o adevărată prietenie artistică. Despre o generaţie de actori care au avut farmec de la bun început şi care au avut un parcurs frumos. Mai ales împreună. E timpul lor.

Marius Dobrin 7 octombrie 2007

“Miroase a pradă”
(“The Smell of the kill”)
de Michele Lowe
Producător: Asociaţia Dimanche
Cafe-teatru Play
Regia: Alexandru Boureanu
Scenografia: Lia Dogaru

Pasiunea de a fi…

noiembrie 26th, 2007

am deschis geana unui nou început
ca pe un argument esenţial
mi-ai acoperit buzele
cu straturi de iubire
cicatrizându-mi rănile deschise
am surâs în faţa dimineţii
sufletului tău plin de perle
dintr-o stridie aparte

a fost sortit întârziat
mie grăunte de nisip
porţia de fericire
legat în ancora albastră
o perlă din rana vindecată
m-am trezit un ocean
înfăşurat în unic trup
astăzi e prima zi
a restului de viaţă.

“Declaraţie de război” – fragmente – (L)

noiembrie 26th, 2007

Jerome K. Jerome afirma: „în S.U.A e garantată libertatea cuvântului, cu condiţia să nu exprimi o părere diferită de a majorităţii”.
În anii 1950, când în S.U.A. se dezlănţuise vânătoarea de comunişti, un tânăr care citea pe stradă anumite pasaje incomode din Constituţie a fost linşat de mulţime… Faptul că vânătoarea de vrăjitoare e o practică folosită curent în marile democraţii e magistral evidenţiat de Heinrich Böll în „Onoarea pierdută a Catherinei Blum”.
Am convingerea că şi la conducerea marilor democraţii se află o oligarhie ce are ca unic scop menţinerea puterii. Metodele acesteia sunt însă mult mai rafinate, bazându-se pe înţelegerea profunzimii maximei lui Nero: „Daţi poporului pâine şi jocuri!” Poliţia politică, deşi existentă, e practic invizibilă, desfăşurându-şi activitatea exclusiv în domeniul propagandei a cărei eficienţă e fantastică. Echilibrul social politic e menţinut aplicând cu stricteţe maxima lui Nero. Pentru ca plebea să nu se plictisească e asaltată cu o avalanşă de emisiuni culturale de calitate îndoielnică, cu zeci de publicaţii şi cărţi submediocre, cu mii de filme comerciale, fără conţinut. Dar în primul rând plebea e lăsată să participe în mod direct la circ, să-l facă. Dovada o constituie criminalitatea în continuă creştere, criminalitate care nu poate fi justificată de lipsuri materiale şi împotriva căreia puterea nu ia măsuri, precum şi încurajarea prăbuşirii morale a societăţii. Creşterea toleranţei faţă de libertinajul sexual, faţă de pornografie, homosexualitate este în mod evident dirijată de sus, astfel încât nu se mai miră nimeni când asociaţii ale homosexualilor cer, în emisiuni televizate, să se renunţe la orice fel de educaţie moralistă în şcoli. Cenzura, aparent inexistentă, se abate cu furie doar asupra celor care pun la îndoială esenţa sistemului.
În noaptea de revelion 1991-1992 programele TV ce puteau fi vizionate în Germania cuprindeau, printre altele, un număr de striptease făcut de bărbaţi, dar şi filmul „Bingo-bongo” cu Adriano Celentano. Pasajele incomode din film, care satirizau unele aspecte ale democraţiei, au fost pur şi simplu suprimate. Filmul care în ansamblu era foarte bun (îl văzusem cu puţin timp în urmă pe o casetă video în România) fusese transformat într-o comedie ieftină. Am putut trage concluzia că cenzura funcţionează şi în Occident. Dar mult mai discret şi de aceea incomparabil mai eficient decât în ţările ce se aflaseră până în 1989, „dincolo de cortina de fier”.
Acest fapt a fost probabil sesizat şi de oligarhia ce conducea statele comuniste şi care se zbătea într-o gravă criză de credibilitate. Pentru a ieşi din criză s-a hotărât declanşarea revoluţiilor din 1989, al căror scop declarat a fost democratizarea societăţii şi renaşterea naţională.
Oligarhia comunistă a avut şi are un singur scop: MENŢINEREA PUTERII şi se conduce după regula de fier: nu există nici un fel de principii morale! (Scopul scuză mijloacele). Exact ca Ministerul Adevărului din „1984”, propaganda comunistă reformează din mers ideologia pe care pretinde că o promovează Puterea.
„Acumulările cantitative duc la salturi calitative” şi aceste salturi sunt necesare pentru a menţine poporul în derută.
În mai puţin de 50 de ani aceiaşi oameni, iniţial susţinători convinşi ai internaţionalismului ateu, au devenit promotori inegalabili ai naţionalismului ortodox.
Trecerea de la sistemul comunist-internaţionalist la sistemul naţionalist-comunist a început prin anul 1960 şi s-a încheiat festiv în august 1968 când Ceauşescu a fost aclamat ca erou naţional datorită poziţiei adoptate în problema Cehoslovaciei.
12 ianuarie 1990 a fost momentul cert, festiv sărbătorit, al realizării saltului calitativ de la sistemul naţionalist-comunist ateu la sistemul naţionalist-comunist-creştin ortodox. A fost ziua când foştii activişti de partid au început să folosească în masă semnul crucii ca armă politică. Faptul că saltul se realizează a fost evident în perioada celor trei săptămâni scurse între 22 decembrie şi 12 ianuarie, dar acesta a fost pregătit cu mult timp înainte. Numeroşi călugări şi preoţi făceau apologia naţionalismului, bisericile erau renovate în culorile drapelului naţional şi la seminarele de socialism ştiinţific şi filosofie se afirma în ultimii ani că religia trebuie tolerată, nu combătută. Membrii nomenclaturii începuseră să calce pragul bisericii cu ocazia unor evenimente familiale (nunţi, botezuri), fără a avea de suferit, cum ar fi fost în anii ’50, ’60.
Scopul alianţei încheiate de putere cu biserica naţională reiese din „Zamolxe” al lui Lucian Blaga: stoparea unei posibile revoluţii morale, care dacă s-ar înfăptui ar ameninţa atât Puterea cât şi clerul corupt.
Demascasem această alianţă în finalul scrisorii deschise terminată în seara zilei de 11 ianuarie, scrisoare pe care aveam s-o citesc la cursul festiv.
În ziua de 12 ianuarie 1990, pe la prânz mă plimbam prin Piaţa Operei. Aveam „Jertfa” şi scrisoarea deschisă în buzunar. Am ajuns după ce slujba se terminase, dar mai erau încă mulţi oameni prezenţi. Aş fi vrut să le spun că de fapt slujba de pomenire a martirilor a fost o farsă menită să sporească legitimitatea celor care regizaseră revoluţia, dar nu ştiam cum să o fac.
La un moment dat, în mulţimea care aprindea lumânări a apărut un grup, vreo douăzeci de tineri conduşi de un bărbos, ţinându-se de mâini. Acest lanţ viu înainta în mulţime scandând: „Libertate! Libertate!”.
Oamenii ăştia gândesc ca şi mine! — mi-am zis şi m-am alăturat lor. După ce am făcut înconjurul catedralei scandând cu toată puterea: „Libertate! Libertate!” ne-am oprit în faţa intrării principale a acesteia. Bărbosul a îngenuncheat şi toţi i-am urmat exemplul.
— Există Dumnezeu! — a strigat bărbosul, ridicând mâna dreaptă şi toţi ceilalţi am scandat în cor:
— Există Dumnezeu! Există Dumnezeu!
Nu ştiu ce simţeau ceilalţi, dar era o atmosferă cutremurătoare. Mi se părea că strigătul nostru se înalţă spre cer, ca o judecată.
M-am ridicat şi m-am dus la bărbosul care condusese grupul:
— Să mergem la mitropolitul Nicolae, să-l întrebăm de ce a fost încuiată catedrala în 17 decembrie, când tinerii care scandau aceleaşi cuvinte ca cele scandate de noi acum au fost împuşcaţi pe trepte, în faţa porţilor închise pe dinăuntru de către slujitorii bisericii!!!
Bărbosul s-a uitat la mine o clipă, indiferent, după care s-a adresat mulţimii:
— Aici, alături de mine se află un reporter din Franţa. Franţa, sora noastră mai mare, care a fost întotdeauna alături de noi!
— Franţa!! Franţa!! a început să scandeze mulţimea, care, doar cu câteva clipe înainte scandase în genunchi „Există Dumnezeu!”.
— Să-i spunem prietenului nostru din Franţa că ne pare rău că Luceafărul poeziei noastre, al cărui bust e aici, lângă catedrală, nu poate fi alături de noi să-i serbeze pe luceferii revoluţiei.
— Ruşine!!! — am strigat. Ruşine!!! Ruşine!!!
S-a făcut linişte pentru câteva clipe. Apoi foarte mulţi oameni s-au apropiat de mine. Printre ei se afla şi reporterul francez.
— Ce te-a apucat? am fost întrebat.
— Eminescu nu a fost creştin şi e ruşine să-l compari cu tinerii care au murit cu mâinile goale pe scările catedralei!
— Omul ăsta e nebun!
— Eminescu a fost creştin!
— Vrea să ne defăimeze poetul naţional în faţa presei străine!
— O fi securist!
Francezul nu înţelegea ce se întâmplă şi m-a întrebat ce vreau să spun, pentru că îşi dăduse seama că supărasem mulţimea.
Sunt foarte slab la franceză, dar am reuşit să-i explic că părerea mea despre cel considerat poetul nostru naţional nu e bună. Francezul a spus că i se pare firesc să poţi avea opinii diferite relativ la opera unui scriitor: „… Nu tuturor francezilor le place Voltaire, Hugo sau Zola.”
I-am spus că obiectul disputei îl constituie răspunsul la întrebarea dacă poezia lui Eminescu are sau nu un mesaj creştin. Pentru a-şi putea face singur o părere am vrut să-i traduc ultima strofă din „Luceafărul”, dar cum aveam greutăţi de limbă l-am rugat pe un om din mulţime să o facă. Acesta a început să-i spună francezului alte lucruri, timp în care am fost luat de acolo cu forţa, aproape dus pe sus, de către câteva zeci de oameni. Cred că, văzut de sus, grupul care mă luase la mijloc pentru a mă îndepărta de reporterul străin, semăna cu o amoebă uriaşă.
După ce am ajuns la o distanţă suficient de mare de francez am fost luat la bani mărunţi:
— Tu eşti securist!
— Nu. Sunt student la Braşov.
Mi-au cercetat cu atenţie buletinul şi carnetul de student.
— Mă, tu ştii şini a fost Eminescu? m-a întrebat un bărbat de vreo 40 de ani cu căciulă de oaie şi accent moldovenesc.
— Cred că ştiu, dacă vreţi, facem un concurs să vedem care dintre noi ştie mai multe versuri din Eminescu.
— Mă, vezi că poate iei bătaie!
— Loveşte-mă, că doar te pretinzi creştin.
— Tipul ăsta e dubios. Ori e securist, ori e nebun! Trebuie să vedem ce-i cu el!
Am fost luat şi dus cu o gardă de şapte, opt oameni la Comenduirea de Garnizoană. Pe drum am fost avertizat:
— Ai grijă, poate încerci să fugi, că dacă te prindem…
La Garnizoană comitetul revoluţionar a cerut să vorbească cu ofiţerul de serviciu. Nu prea !e-a plăcut faptul că doar trei au primit permisiunea să mă însoţească în clădire. Ceilalţi au rămas să aştepte la poartă.
Ofiţerul de serviciu a fost un tip inteligent:
— Ce s-a întâmplat?
— Omul ăsta a încercat să ne defăimeze poetul naţional în faţa presei străine, a spus că Eminescu nu a fost creştin!
— Păi acum e democraţie, poţi să spui ce vrei, dacă vreau pot să ies în stradă şi să strig: „Jos Iliescu!”
— ??? Da?… Dar nouă ni se pare că omul ăsta e dubios. Zice că e student la Braşov. Dacă minte? Am vrea să verificaţi!
— Bine, o să verific. Îl ţin aici până verific. Acum vă rog să plecaţi.
Evident nemulţumiţi, s-au dus.
— Măi băiatule, ai grijă ce faci. Oamenii ăştia nu prea ştiu de glumă. Nu prea e indicat să discuţi cu ei, s-ar fi putut s-o păţeşti. Ai avut noroc că te-au adus la garnizoană… Mai rămâi aici câteva minute, să nu cumva să te aştepte ăştia în stradă…

Frunze ruginii si struguri

noiembrie 26th, 2007

Prunc uitat în soare

noiembrie 26th, 2007

Văd că ţi-aminteşti aproape tot,
garajul din placaj
pe care sugeam flori de salcâm,
gara îmbâcsită de norduri reci şi zidul plat al închisorii.
Trăiam cu spaima evadărilor
când atingeam cu ghidonul trotinetei
coşarii înmărmuriţi în cercuri ghimpate
ca fachirii în propriile ghinioane.
şi incepeam să plâng
ca nu mă cheamă lăcrămioară-inimioară,
acela fiind un nume de scenă pentru serbarea de sfârşit de copilărie.
Trec mereu pe strada \”cu lanţuri\”,
săsoaice în fuste verzi mai bântuie treptele,
cu găleţi de porumb dulce,
leandrul miroase amar în beciul în care miliţia face chef cu servitoarele, joia.

*****
în timp ce tu ai grije de copchii
mi-am vândut maşina de tablă moartă
m-am trezit într-un vid murdar
mergând pe poteci fară folos
peste mine zburau automobile negre pline cu femei râzând cu capul dat pe spate
purtând fuste mini şi pantofi
pe toc de fabrică
şoferii erau toţi superbi aleşi din filmele cu james bond
mă apucase o panică de nedescris privind la picioarele mele
ce prindeau rădăcini noduroase
ma înşurubam definitiv în asfaltul unei subterane suburbane
plină de gaze, de grafitti într-o limba moartă
tu săreai coarda pe un acoperiş
aprope de cerul parcat
între noi şi pisica alunecoasă, veche
ce se lingea pe blană cu o privire deghizată, lungă
de prunc uitat în soare..

Pentru criticii “profesionisti” ai domnului Basescu

noiembrie 26th, 2007

Pentru V.Stan, Cristoiu, Tudor, si Nistorescu:
DE CE NU-MI INSPIRA INCREDERE “AMICITIA” CU VOI.
V-am urmarit pentru ceva vreme toate discursurile pe care le-ai expus la antenele domnului Voiculescu si n-am gasit minic, dar absolut nimic interesant de luat in seama. Pentru o secunda am avut impresia ca poate va intereseaza evolutia si politica din tara (acolo unde mai mult ca sigur ca traiti) insa constat cu tristete ca in jurnalismul dambovitean se instaleaza pofta de bani, ori cel putin asa imi pare mie.

Dar sa incepem cu ce spuneti:
Incepeti prin a expune cum ati votat cu totii pentru Conventie si Basescu apoi explicati dezamagirea cand ati vazut ca “el” Basescu “a spart” si Conventia si Alianta. Mai, mai, mai, pe ce lume traiti voi domnilor,.. cine a spart ce? si cand? Faceti ca totul sa cada in capul lui Basescu, aducand invinuiri fara sa prezentati macar o singura dovada la cea ce spuneti. Criticati si acuzati fara jena, de multe ori fara sa priviti camera, este mai mult decat evident ca si voi aveti probleme in a crede ce spuneti. V-ati facut voi un program, v-ati construit o cale de atac care nu numai ca e neantemeiata dar frizeaza inconstienta. Voi credeti ca toata lumea e proasta si ca daca repetati la nesfarsit ca Basescu a distrus Alianta, o sa va credem in final ca, de, asa spuneti voi. Prietenul vostru, domnul Tariceanu a rupt alianta, la televizor. Ne faceti voi trecerea in revista a activitatii domnului Basescu, ca si cum noi nu stim ca a fost Primar in Bucuresti si vreti sa implicati ca nu-i cunoastem activitatea. Ba tocmai ca i-o cunoastem, asta este unul din motive pentru care majoritatea il sustine. L-a scos pe Petre Roman de la presidentia PD-ului,.. hmm,.. asta inseamna ca a mai castigat ceva, nicidecum nu s-a prelevat de numirea lui acolo,.. nu uitati domnulor ca Basescu este singurul politician ales UNINOMINAL, da mai multe ori in functii diferite, extrem de importante. Detaliu asta ar fi trebuit sa va dea de gandit, inainte de a porni cruciada impotriva domniei sale. Gasesc ca este inutil sa va explic si sa trec in revista toate gugumaniile pe care le scrieti impotriva acestui om. Dar nu gasesc inutil sa va explic de ce un numar asa de mare de sustinatori (printre care ma numar si eu) sar in ajutorul domnului Basescu atunci cand criticile aberante din partea voastra nu fac decat sa incerce sa naruie un pic din sperantele noastre. Domnul Basescu ne vorbeste de Vot Uninominal, Legea Lustratiei, Constitutie in timp ce politicienii pentru care aveti voi simpatie, adica pentru Tariceanu, Voiculescu si Geoana, ne vorbesc de?,..ce ?,.. stiti voi ce vor ei sa faca? ma ’ndoiesc. Pentru simplu motiv ca n-au spus la nimeni, nimic, ma rog, poate doar domnului Patriciu. Tara asta are asa de multe de facut si voi bateti campii cu “Golden Blitz”. Trebuie sa va obisnuiti cu gandul ca domnul Basescu mai are inca sase (6) ani de stat la Cotroceni, asa vor majoritatea alegatorilor, si nu aveti ce face, acum suntem intr-o democratie, si ei sunt mai multi ca voi, stiti asta, ati experimentat-o pe 19 Mai 2007. Procentajele sunt zdrobitoare. Apoi, probabil vor continua cu domnul Boc sau chiar doamna Basescu, daca vrea. Pe urma (deci dupa inca 8-10 ani) il pot avea pe domnul Catalin Avramescu pentru inca 8 ani,… e educat, inteligent, arata bine, ce sa va spun… veti avea sanse sa-l reinstalati pe unul ca Geoana peste vreo 22 sau poate 26 de ani, daca o mai vrea sa candideze sau daca va fi legal s-o faca la o asa varsta inaintata. Domnilor asa numiti “analisti politici”, pe mine personal ma intereseaza prea putin cine este Presedinte, dar trebuie sa stiti ca ma preocupa ca cei ce ocupa pozitii in Guvern si Parlament sa ma reprezinte corect si sa ma asigure ca standardele morale care vin cu functia, nu sunt calcate in picioare, si ca ei lucreaza pentru “mine”. Din pacate acest lucru NU SE INTAMPLA INCA IN ROMANIA si in opinia mea, confuzie este cea ce promovati. Desi aveti un comportament urat, neprofesional , eu nu pot spune ca va doresc succes pe mai departe, dar va doresc sa va revizuiti atitudinea redundanta.

SAVE THE DATE! – Romanian Cinema: THE GOLDEN AGE

noiembrie 26th, 2007

Romanian Cinema: THE GOLDEN AGE
The 2nd edition of the Romanian Film Festival in New York
November 29th – December 2nd

The Rest may be silence according to Nae Caranfil’s eponymous latest epic, but the New Romanian Cinema is out loud. It may leave you speechless, as it’s the case with the supremely awarded 4 Months, 3 Weeks and 2 Days, but then again, passionate debate will take over. Come to the 2nd edition of our festival and test the best from the past and the present of the Romanian Cinema. The Rest is… up to you, to fill in the blanks! – Mihai Chirilov, festival curator

The festival is an initiative of RCINY in collaboration with TIFF (Transylvania International Film Festival) and Tribeca Film Festival. It will showcase the Romanian premieres of 2007 (including California Dreamin’ (Endless) by Cristian Nemescu and The Rest is Silence by Nae Caranfil), documentary films by Alexandru Solomon, Florin Iepan and Mirel Bran, short films of upcoming filmmakers and a series of classics of Romanian cinema. The screenings will be followed by Q&A with the film directors and actors and will be introduced by Romanian film critics.

You should check our website starting November 1st. The final program of the festival will be available there. For more information about the festival you can write to icrny@icrny.org.

So keep in mind: November 29th! November 30th! December 1st! December 2nd! Yes, these are all the dates that you should save. Do it now.

UPCOMING EVENTS
Our full Calendar of events for November-December 2007 is available at www.icrny.org.
ROMANIAN CULTURAL INSTITUTE IN NEW YORK
200 East 38th Street (at 3rd Avenue), New York, NY 10016
Tel: 212-687-0180 – Fax: 212-687-0181
icrny@icrny.org; www.icrny.org

 
54.83.231.24