Loading

Vizita Papei in America: este crestinismul pe cale de disparitie?

aprilie 21st, 2008

Criticat la inceputul turului in SUA de asociatii pro-chiuretaje si ultra feministe care doreau hirotonisirea femeilor si caracterizat de partea libertina a presei ca “lipsit de populismul lui Ioan Paul al 2-lea”, S.S. Benedict reafirma cu aceasta ocazie lipsa de posibilitate de aparare a copiilor, fiinte care trebuie protejate, incepand de la stadiul de fat, ca urmare a creationismului divin care a decis conceperea acestora, omul urmand a se supune deciziei lui D-zeu.

Astfel, S. S. Benedict, care a fost responsabil de partea dogmatica a Bisericii de Vest pe parcursul a trei decade sub Ioan Paul al 2-lea, reafirma in mod implicit ca trairea crestinismului spiritual are o parte ezoterica in care neinitiatii au nevoie de ani de asceza spirituala pentru a intelege ce se intampla, in anii de inceput fiind nevoie de supunere si studierea doctrinei respective: astfel intrebarile nocive pe ton acuzator si asa-zis indeptatite ale libertinistilor fiind de natura interesata si fara consideratie. Lipsa de populism a papei in aceste conditii este evident necesara pentru a mentine dogmatica canonica a Sfintilor Parinti si a Sinoadelor Ecumenice ca litera de lege pentru cler, intr-o perioada de turbulenta sociala mai intensificata decat in timpul predecesorului sau ca urmare a cresterii instabilitatii economice in lumea crestina.

Natura politizata a vietii civice se vede de altfel si din votul recent pro-injectie letala dat de judecatorii catolici ai Curtii Supreme ai SUA fara exceptie, in conditiile in care S.S Benedict a reafirmat mentinerea opozitiei fata de pedeapsa capitala.

Astfel recentele sondaje de opinie arata ca 75% din laicatul catolic din SUA sunt divergente pe tema folosirii anticonceptionalelor, iar 60% nu merg saptamanal la biserica.

Linia dogmatica a lui Benedict apropie in mod semnificativ crestinismul vestic de doctrina ortodoxa, astfel facilitand dialogul Est-Vest, in conditiile in care crestinismul, chiar adaugand partea protestanta a acestuia, nu mai este vioara intai din punct de vedere economic: Budismul, Confucianismul, Islamismul si Hinduismul detin acum puterea economica mondiala, chiar si la nivelul educatiei si invatamantului. In clasamentul mondial al programelor postuniversitare in 2007, conform multor publicatii, multe programe din India si China ocupa locurile fruntase.

Din pacate un eventual dialog extins se loveste de izolationismul Bisericii Ruse, conduse de exceptionalul P.F. Alexei, un om heruvimic, dar care refuza orice dialog nu inter-confesional, ci chiar intra-confesional. Refuzul acesta naste multe intrebari cu privire la unitatea de credinta a diferitelor episcopate si pare sa afirme ideea ca in Rusia crestinismul are o parte mistica legata de traditii pravoslavnice si nu se vrea contaminat de idei vestice.

In realitate nu este chiar asa, Moscova fiind un oras vestic, Biserica Rusa pierzand teren chiar in capitala ca si in principalele orase prinse in valtoarea globalismului economic: intelectualitatea rusa, ca si cea romana sunt foarte greu de integrat de Biserica, personalitatile intelectuale din cadrul Bisericii, ca Sofronie Saharov, Serafim Rose, Constantin Galeriu si Arsenie Boca fiind intr-adevar rarisime. Astfel pollurile de opinie realizate la nivelul studentilor si intelectualilor rusi arata o opozitie conceptuala importanta fata de doctrina bisericii ortodoxe si chiar fata de generatia imediat precedenta, parintii fiind considerati de copii “invechiti si anacronici”, iar acceptul generatiilor tinere fata de uniunile matrimoniale de acelasi sex fiind aproape total, in ciuda lipsei evidente de scop fecund. Astfel aproape o treime din tineretul moscovit s-au declarat actuali sau fosti consumatori de droguri, iar un sfert sunt afectati de alcoolism cronic.

In concluzie marea schisma de la 1054 ramane de actualitate, iar intentionata uniune Anglicano-Catolica este de nerealizat ca urmare a divergentelor cu privire la hirotonisirea femeilor.

Probabil ca se intrezareste o aliniere de idei intre catolici si ortodocsii romani si greci ca urmare a apartenentei la o zona economica comuna, care ar putea culmina pe termen lung in acceptul catolicilor fata de preotii casatoriti, pentru a elimina astfel potentiale probleme in Europa de genul recentelor cazuri de preoti pedofili exclusi din randurile clerului in SUA pentru care Papa a prezentat scuze profunde, spunand ca o asemenea situatie este neacceptabila si de netolerat. Dincolo de scuzele profunde si deteriorarea imaginii publice, daunele morale platite in SUA in ultimii ani aduc eparhiile intr-o situatie falimentara.

Ucigasii sunt printre noi

aprilie 21st, 2008

Ucigasii, se stie, sunt printre noi. Multi nici nu mai deschid ziarul, e prea multa violenta, oamenii isi dau in cap pentru un nimic, se injunghie pentru un loc de parcare…; ei, da’ si cand i-o prinde…vai de mama lor, ii baga la zdup, ii interogheaza, ii cara in zeghe si catuse, de-i vad toti vecinii, ba mai apar si la televizor – nu doresti asta nici la dusmani. Ehei, iti spui (deodata mandru, virtuos, smerit) – asa le trebuie, eu sunt cinstit – sarac (deh, tranzitia…), da’curat.
Da’ stii ce? Nu, nu esti.

Cunosti si tu o banda de ucigasi, ii stii de mic copil, de la parinti, ii mai vorbesti de rau pe la spate (ca asa-i la noi), dar tot ii primesti in casa, ii ospetesti, ii prezinti sotiei (da’i cunostea si ea, ca nu s-a nascut ieri), ii aduci in casa parintilor, ii inviti cu bratele deschise (ce ca-i inviti, platesti bani, bani grei, domnule, numai sa nu lipseasca) la agape si sindrofii, sau la servici, cand mai stai cu colegii la o tacla, ca nici sa muncesti asa, ca prostu’, nu-i o socoteala… Cand cresc copiii (baiatului i-au dat tuleiele, fata a crescut), ii vezi intr-o zi ca ti-i aduc in casa, si tu ce faci? – pai… ce sa faci, ii primesti, poftiti, poftiti, trece vremea, s-au facut copiii mari, mai iti da si o lacrima, s-a facut fi’miu barbat, fata e domnisoara, noroc sa aiba, ca de reusiti…
Stai – nu da din umeri, stai sa-ti spun domnule, nu-i barfa, n-am ce castiga: astia ucid, si ucid urat, daca te omoara e una, macar stii ca te pun astia in groapa (daca are familia de unde), ti-ai trait traiu’, ti-ai mancat malaiu’, gata; dar astea-s cazurile bune – cum, bune?!; pai uite-asa, bune, ca deobicei astia te schilodesc, ajungi de faci pe tine, nu poti sa te scoli din pat, domnule, ajungi la cheremul copiilor, sau (ferit-a Domnul), al strainilor.
Ce-i drept, mai auzi, din cand in cand, la televizor, pe cate unul cu voce firoscoasa, pus pe banii la astia de le UE, iti zice, fereste-te de ei, crestine, sunt parsivi, nu-i crede, leapada-te de ei cat ai timp; e, da si astia, mai lasa-i in… cu uniunea lor, Doamne iarta-ma, ca era sa zic si ceva urat. Stiu ei, ca-s mai bengosi, ce trebuie eu sa fac.
Da’ stii ce? – chiar stiu.

Cand ii auzi, crede-i, domne, ca nici ei n-au interes sa te minta. Drepate au, saracii, da’cum sa-ti spuna ce vor? Ce, sa te ia cu faze de gen “importanta primordiala a tratarii factorilor de risc pentru patologie cardiovasculara?” – pai le inchizi televizoru’ in nas, ca doar vrei si tu, la capatul zilei, un film bun, tipe bine (macar acolo, pe ecran), o tigara, un mititel facut pe grilul ala de la Carrefour; destule necazuri sunt si asa, ce, iti mai iei unul pe cap? Adica ce, te-ai tacanit de-a binelea?
Si totusi, gandeste-te: milioane de oameni pe an ajung in groapa sau betegi de-a binelea, mai mult in spital decat acasa, ca cu lucrul… pensie de invaliditate, cat o fi si aia, ca te-ai dus o data la piata, si ai dat-o gata numai pe ce-ti trebuie pentru o salata. Si poanta e ca ti-au facut-o “prietenii”, ca daca ti-i para unu’ ca dusmani, pai tocmai ziseram, ii inchideai televizoru’n nas, ma’sa de prost ce e el.
Da’ stii ce? – “tratarea factorilor de risc pentru patologia cardiovasculara chiar are importanta primordiala”.

Ii cheama, pe ucigasii astia, Fumat, Diabet, Colesterol, Sedentarism, Alcool peste masura, Nemers la medic pentru analize – mai ar fi si altii, dar astia-s principalii.
As vrea sa ti-i prezint, unul cate unul, in rubrica de fata. Promit sa nu fac pe mironosita, tu esti boss pe viata ta, faci ce vrei; dar daca tot iti bagi indivizii astia in casa, ba ii lasi si singuri cu copiii, macar da-mi voie sa-ti spun cine sunt ei de fapt. Nu sunt mai destept ca tine, nu-ti spun eu cum sa-ti traiesti viata; in plus, promit sa nu barfesc aiurea, iti spun numai lucruri sigure. Pe urma, faci ce crezi – ii vrei in casa, ia-i, Domnule, nu te tine nimeni; dar macar sa stii ce hram poarta.
Data viitoare, deci, despre ravagiile fumatului.

Sa auzim de bine – dar zau, lasa tigara aia din mana, macar pana la rubrica viitoare…

Viitorul bioxidului de carbon?

aprilie 21st, 2008

Doua echipe de cercetatori dezvolta metode pentru a transforma bioxidul de carbon in materii prime pentru policarbonati. Poate ca pe viitor vom putea urmari un film de pe un DVD fabricat din bioxid de carbon… Gazele emise in atmosfera de producatorii industriali ar putea fi captate si transformate in produse din material plastic. In viitor toate DVD-urile si CD-urile cumparate de noi ar putea fi fabricate din poluarea aerului. Daca planurile pentru a capta acest gaz de la cosurile industriale vor reusi gazele ar putea fi inmagazinate si transformate in produse de plastic. Bioxidul de carbon emis in atmosfera prin arderea combustibililor este unul din factorii principali ai efectului de sera si ai incalzirii globale. Inmagazinand bioxidul de carbon de la cosurile industriale si transformandu-le in materie prima pentru policarbonati, un tip de plastic, s-ar opri cresterea temperaturii globale – sugereaza doua echipe de cercetatori ce s-au intalnit la Societatea Americana de Chimie in New Orleans. “Folosirea CO2 pentru a crea policarbonati nu poate rezolva in totalitate problema bioxidului de carbon , dar ar putea sa aiba o contributie semnificativa” a declarat conducatorul uneia dintre echipe, Thomas Muller de la Institutul de Tehnica si Chimie Macromoleculara. Acest gaz este mai ieftin si mai putin toxic decat alte materii prime utilizate pentru fabricarea maselor plastice. Policarbonatii sunt lucrati si modelati cu usurinta si sunt utilizati pentru fabricarea materialelor transparente , inclusiv CD-uri, DVD-uri si PET-uri. Ambele echipe de cercetatori dezvolta metode pentru a transforma bioxidul de carbon in materii prime pentru policarbonati si se astepta ca populatia sa poata urmari in curand un film de pe un DVD fabricat pornind de la acest gaz ca materie prima. “Eu spun ca este doar o problema de cativa ani” a declarat Thomas Muller.
Sursa de informare = www.stiinta.info

Scrisoare de acasa

aprilie 21st, 2008
Coltul acela cu zambile si lalele, de unde se inalta butucul de vie...Coltul acela cu zambile si lalele, de unde se inalta butucul de vie…

Ce şanse are literatura română în străinătate?

aprilie 21st, 2008

Mărturisesc că am fost oarecum sceptic atunci când am primit invitaţia de a participa la un seminar privind promovarea literaturii române peste hotare, în cadrul târgului de carte de la Londra.

“Vreţi să aflaţi mai multe despre literatura care a dat lumii pe Eugene Ionesco şi Emil Cioran?” suna textul de pe invitaţie.

Or, cei doi scriitori s-au impus în lume scriind nu în română, ci în franceză, o decizie conştientă din partea unor reprezentanţi ai unei culturi “mici”, cum o numea Cioran.

Dar scepticismul meu avea să fie în bună parte spulberat de prezentarea făcută la seminar şi în general de standul României de la London Bookfair.

Criticul literar Marius Chivu şi editorul Florin Bican au expus o imagine optimistă, dar perfect realistă, a prezenţei scriitorilor români în afara ţării, şi mai ales a celor din tânăra generaţie.

Piesa de rezistenţă a politicii de promovare a literaturii române peste hotare este subvenţionarea traducerii.

Institutul Cultural Român acordă subvenţii de până la 17000 euro pentru traducerea unei cărţi de limbă română şi acordă burse de 1500 sau 2500 de euro pentru traducători de limbă română din străinătate, la cursuri de două sau trei luni în România.

ICR a sponsorizat deja în primii doi ani de existenţă a programului traducerea a 40 de cărţi în 13 limbi, distribuite în 17 ţări.

Dar sponsorizarea în sine nu garantează succesul autorilor români peste hotare.

Deocamdată, nu există un scriitor de renumele unui Orhan Pamuk, din Turcia, sau Ismail Kadare, din Albania, chiar dacă, potrivit lui Marius Chivu, “avem scriitori mai buni decât ei”.

ICR dă exemplele de succes ale lui Petre Ciompoieşu în Cehia, Mircea Cărtărescu în Polonia, M. Blecher în Spania sau N. Steinhardt şi Mihail Sebastian în Germania.

Dar ce poate determina un cititor din străinătate să cumpere o carte din România?

Aici concurează mai mulţi factori, au opinat câţiva dintre particpanţii la seminar, dar directoarea ICR Londra, Gabriela Massaci, a semnalat interesul sporit pentru România, generat de aderarea ţării la Uniunea Europeană.

Ar mai fi şi aspectul distribuirii, care nu poate fi făcută, potrivit legii din România, decât de companii din afara ţării.

O reprezentantă a unei firme din Spania a semnalat interesul sporit pentru literatura română, legat şi de prezenţa unei importante comunităţi de imigranţi, dar s-a plâns de comoditatea unor editori din România când vine vorba de promovarea unor autori români.

Una peste alta, participarea românească la London Bookfair, prima la care a existat un stand oficial, a fost notabilă.

Circa 20 de edituri au expus cărţi în română şi engleză, CD-uri şi DVD-uri, prospecte, toate de cea mai bună calitate, cu asistenţă de specialitate la dispoziţie.

Este evident meritul echipei ICR Londra, condusă de Gabriela Massaci şi asistată de adjunctul ei Vlad Pavlovici, iar importanţa participării româneşti a fost evidenţiată şi de prezenţa în Marea Britanie a preşedintelui ICR, Horia Roman Patapievici.

Acţiunea ICR se înscrie în modul de operare de tip occidental: profesionist, discret, fără accentele patriotarde care au grevat perioada comunistă şi o mai grevează încă pe cea post-comunistă.

O şansă în plus de afirmare a literaturii române în afara României.

Cărţi cu poze

aprilie 21st, 2008

De-a lungul copilăriei mele, trăită într-o sărăcie nemărturisită mie însumi şi nici între noi, membrii micii noastre familii, aproape că n-am avut parte de cărţi. Nu mai vorbesc de cărţi cumpărate de la librărie, pentru care rareori îmi ieşea în cale norocul să capăt câţiva bănuţi. Şi totuşi am reuşit să încropesc până la urmă o mică „bibliotecă”, pe care am şi denumit-o cu un cuvânt care îmi suna frumos: Biblioteca Sinegoriei!… Probabil că, dacă bibliotecile (private) au un nume, numele acela este al posesorului lor. Pe atunci însă eu nu ştiam asta, aşa că nu mi s-a părut nepotrivit să-mi botez biblioteca cu un nume întâlnit într-una din lecturile mele. Şi cum acestea erau, în cea mai mare parte, urmând tendinţa vremii, din literatura sovietică, numele s-a nimerit să fie rusesc: Sinegorie. Sonoritatea lui, încântătoare pentru mine, a fost motivul pentru care l-am adoptat, şi nimic alta. Drept care l-am caligrafiat, alături de numele meu, pe pagina cu titlul şi autorul a fiecăreia dintre cărţile care îmi aparţineau.

Cât despre administrarea cărţilor, în scurtă vreme am ajuns un adevărat expert: nu numai că mi-am inventariat cărţile, cu număr, autor, titlu şi aşa mai departe, neuitând să lipesc şi pe cotoarele cărţilor pătrăţele de hârtie albă cu numerele care le corespundeau în „registru”, dar am înfiinţat şi o rubrică a cărţilor împrumutate. Evident, câteva dintre acele cărţi nu le-am mai căpătat înapoi nici până în ziua de azi. Şi tare mă tem că „împrumutătorul” nu mai e de găsit.

Dintre toate cărţile care îmi cădeau în mână, cel mai mult le apreciam pe cele cu poze. Primul lucru pe care îl făceam cu o carte nouă era să o răsfoiesc în căutarea pozelor. N-o făceam cu prea multă meticulozitate. Doar frunzăream cartea trecându-mi cu o oarecare încetineală degetul gros peste muchiile filelor, aşa cum ai trece arcuşul peste corzile unei viori. Şi bineînţeles că mă opream cu încântare la fiecare loc unde îmi ieşea în cale o poză. Nu reproducerile fotografice erau cele pe care le căutam, fiindcă oricum reproducerile fotografice erau pe vremea aceea de proastă calitate. Mă aşteptam şi mă bucuram să găsesc desene în peniţă, în genul desenelor lui Daumier, mai ales în cărţile lui Jules Verne.

Negăsind nicio poză, mă apucam de citit fără prea multe regrete. Se întâmpla însă la un moment dat, poate chiar după ore de lectură, ca, dând pagina, să observ, tresărind, pe pagina din dreapta o umbră răzbătând incert de pe revers prin hârtia nu îndeajuns de mată. Putea să nu fie altceva decât umbra rândurilor tipărite pe verso nu în dreptul rândurilor de pe faţa filei ci între acestea. Îmi dădeam silinţa să ghicesc — şi inima se pornea deja să-mi bată mai repede — dacă asta era explicaţia, sau nu cumva… Îmi încordam privirea încercând să desluşesc în acea umbră magică tiparul literelor sau, poate, trăsăturile apropiate una de cealaltă ale peniţei lui Daumier sau cine o fi fost… Şi deodată, cutezând să dau pagina, mi se deschidea în faţa ochilor poza până în acea clipă nedescoperită, în toată splendoarea ei!

Merita deci cu prisosinţă să nu fii prea meticulos atunci când frunzăreai cartea, în căutare de poze, înainte de a te cufunda în lectură.

HAPPY ORTHODOX EASTER – 2008 ! A TALE OF THE HOLY EASTER

aprilie 21st, 2008
Hans Memling - Virgin showing the Man of sorrowsHans Memling – Virgin showing the Man of sorrows

HAPPY ORTHODOX EASTER – 2008!

A TALE OF THE HOLY EASTER (Dedicated to my Teacher the Saint Nicolae Steinhardt)

Mary had kept those words in her heart where she thought about them. There could have been no other way as the Archangel Gabriel and Elisabeth and old Simon had recognized her and had blessed her forever. But there was something else old Simon had said… And Mary shuddered once more as she pronounced them to herself: …even if your soul be run through by a sword, that the thoughts of many hearts may be uncovered… And Mary had seen and known everything. She had heeded, learned and gathered the burden of the Light for ten, twenty, indeed, maybe thirty years during the late nights, by the flickering candle with her child, the modest carpenter, beside her and the teacher, Rabboni…
***
And it was spring. And it was the feast of Easter. And it was little before the sixth hour on the Place of the Skull. The sun had gone pale, clouds were gathering and a soft, humid mist stifled the breath. On her knees, Mary appeared
to the world like a carved agony. But she kept all those words – kept them alive in her heart. The One, whose eyes were burnt with the terror and awe of human death. Although she knew. Drained, Mary the Mother stood there petrified in front of her Son, her carpenter, the child killed by the scholars, by whose people? God’s? she asked herself as if she, Mary, was the one crucified. And she prayed with all her heart, with all her soul, with all her mind, with all the strength of her being: No, my Lord… My Lord wherefore do you forsake me? No, my Lord, forsake me not!
***
And it was spring. And it was the feast of Easter. And it was little after the ninth hour on the Place of the Skull. Darkness had fallen upon the land. And yet each man could see. And in the Temple the curtain had been torn from top to bottom. And each man could hear.
Mary alone looked like a second cross, raised in front of Christ. Crucified by Christ’s words, the One on the Cross of the World: see that your hearts become not heavy with the food and the drink and the worries of this life, or that day shall come unexpectedly upon you. His words alone started the healing of the clay creature, Mary.
Mary alone felt then, as if the Heavens, the air, the earth, and the waters had been kneaded with blood and Light, that she is overcome by her child’s cry, the One who had been humiliated and killed: E’lo-i, E’lo-i, la’ma sabach-tha’ni?
But in the Place of the Skull, the Jews, the Romans and the men of other nations only felt a deep, inscrutable fear, like hundreds of blind, dumb, and deaf ants on a rocking anthill.
***
John’s arm enveloped Mary’s shoulders when the spear ran through the chest of Jesus.
At that very moment, when blood and water gushed out of the wound, marking, forgiving, and redeeming the place and the people, Mary was awaken by His drops that touched her. She looked up and she saw the smile in the light of the eyes of the Crucified. Jesus Christ was smiling to Mary.
And the Virgin Mary heard the call like a chiding commandment: Thou shalt not fear…, as she had done before the Birth.
And John the apprentice at once said to her:
‘Come, Mother. He shall not orphan us; He shall return. Let us wait for Him properly.
***
(from TRILOGY of THEOPHIL MAGUS – The Truth/ by Leonard Oprea/ Ed. Xlibris Corporation / Random House Ventures, 2008, USA)

Max Şprinc – un israelian în luptă cu corupţia din justiţia şi poliţia română

aprilie 21st, 2008

O frază incredibilă

„Domnule Şprinc, dacă vei continua să mai acţionezi juridic împotriva lui Apostu Constantin, te asigur că vei pierde toate procesele şi nu vei mai intra în România, nici dumneata, nici familia dumitale!”.

Această frază incredibilă, plină de ameninţări nu a fost rostită de vreun golan din Gara de Nord ci de un înalt magistrat şi anume procurorul Maximilian Bălăşescu de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Şi pentru a avea o imagine mai clară a acestui moment de neconceput, trebuie să menţionăm că persoana căreia i-a fost adresată ameninţarea nu este vreun puşcăriaş de drept comun, ori nu ştiu ce afacerist de duzină prins cu mâţa-n sac, ci un onorabil cetăţean israeliano-român, care, atenţie, a avut pentru ei nesimţirea, iar pentru ceilalţi oameni cu scaun la cap, curajul nebun să construiască copiilor un apartament în „noua” Românie, cea ai cărei demnitari se mândresc că face parte din Uniunea Europeană.

Cu banii daţi şi cu pământul furat

Eroul nefericit al acestei întîmplări este un liniştit psiholog israelian, a cărei familie era mândră, până nu de mult, de faptul că deţine şi cetăţenia română. În urma deciziei fiicei şi ginerelui, atenţie, care nu este român, de a se stabili în România, tatăl, ca orice părinte iubitor, a pus ban de la ban şi le-a cumpărat un apartament în Bucureşti, într-un bloc în construcţie. Şi astfel l-a cunoscut pe Apostu Constantin, antreprenorul dar şi proprietarul imobilului. Politicos, individul le-a făcut capul calendar israelienilor noştri, care obişnuiţi din ţară că, el, cuvântul, trebuie respectat, au semnat toate actele, au plătit în contul din bancă oferit de român şi, într-un final au intrat în apartament. Conform contractului, ultimul etaj al blocului urma să fie destinat unor săli de petrecere a timpului liber pentru noii şi fericiţii locatari.
Totul frumos, numai că Max realizează că nu a primit nici o chitanţă pentru banii daţi, că semnarea actelor se tergiversează iar într-o bună zi, constată cu stupoare că nu-şi mai poate folosi propria parcare, deoarece în spaţiul rezervat, trona maşina unei distinse locatare. Nevinovată, femeia se revoltă, îi trage câteva scatoalce bune lui Max şi fiicei lui, şi, culmea ironiei, le cere cont despre ce caută în parcarea ei. Şi astfel, eroul nostru face cunoştinţă cu o nouă faţă a democraţiei dâmboviţene: ce-i al meu este al meu, ce-i al tău este tot al meu, ce-i al tău este al nostru. Mai ceva ca în kibuţ. Numai ca nu era vorba de folosirea unui bun în comun. Realitatea este mai groaznica decât orice imaginaţie. Bişniţarul antreprenor vânzând de două ori locul de parcare.
Stupefiat, revoltat, nervos, aflat în imposibilitate de a plasa acest indivit în vreo categorie din cele învăţate şi studiate dea lungul anilor de experienţe, Max face unicul pas ce-i mai rămăsese: apelează la avocat. Şi astfel, eroul nostru descoperă cea mai terifiantă junglă din România zilelor noastre: instanţele judecătoreşti, parchetul şi poliţia, după cum a declarat de zeci de ori în mass media din România, dar şi în Israel.

Pentru un pumn de euro şi un apartament

Beneficiind de ajutorul d-lui Antonescu Marin, fost prefect de Dâmboviţa, un avocat cinstit, Max Şprinc a pornit la lupta cea mare, încrezător în justiţia română, fără să bănuiască nici o secundă că va deveni în scurt timp un biet don Quijote, sfâşiat la propriu şi la figurat de braţele unor mori care toacă bani, transformându-l în praf şi pulbere pe cel care crede că va opri, măcar o secundă, caruselul terifiant al corupţiei şi traficului de influenţă.
Una după alta, cad piesele falsului eşafodaj ridicat de antreprenor, totul transformându-se, nu într-o afacere cinstită ci într-o găinărie, care nici măcar nu se ridică la nivelul excrocheriei. Nu vă miraţi, şi în lumea borfaşilor există ierarhii.
Dar să revenim la descoperirile făcute de avocat şi de cei doi detectivi particulari, dezvăluiri care l-au năucit pur şi simplu pe Max. Află astfel cu stupoare că proprietarul care-i vânduse apartamentul, acelaşi Apostu, nici măcar nu era proprietar când a semnat pre-contractul de vânzare-cumpărare. Mai mult decât atât, fără aprobarea locatarilor, dar în cârdăşie cu notari şi judecători de carte funciară, a întocmit un act de dezmembrare, deposedându-i de terenul în proprietatea căruia intraseră prin cumpărarea apartamentelor şi lăsându-i cu locuinţa pur şi simplu în aer, într-un bloc… lipsit de teren.
Complicat? Incredibil? Dacă nu credeţi construiţi-va şi dv., un apartament la nea Apostu. Dar nu vă grăbiţi, fiindcă Apostulică al nostru este un dulce golănaş faţă de cei mari şi tari din justiţie, care, aşa cum susţine Max, îi cam mănâncă din palmă şi nu ca nişte porumbei, două trei grăunţe, ci ca adevăraţi balauri înaripaţi, apartamente şi valută.
Şi după ce eroul nostru a început să-şi revină din loviturile primite, a făcut ce face orice om în situaţia lui: pac la poliţie şi tribunal. Dar nu oricum, ci ierarhic.

Cu cărţile pe faţă

Pe masa de joc a corupţiei din România cărţile nu se mai filează, nu se mai studiază fizionomia adversarului ci totul se joacă la vedere. Cărţile se aruncă pe masă şi rămâne loc doar pentru negocieri: cât dai ca să-ţi dau?
Credeţi că reprezentanţii legii şi poliţiei s-au sfiit de faptul că alături de Max se afla şi avocatul său? Nici vorbă. Lăcomia de a lua cât mai mult şi disperarea de a nu pierde ceea ce li se flutură pe la nas, a condus la alte scene şi replici stupefiante.
Astfel, şeful Poliţiei sectorului 1, Dumitrache Paraschiv, nu s-a sfiit nici o secundă să-i replice eroului nostru şi încă pe un ton şmecheresc, ca la un şpriţ dat pe gât pe un colţ de tarabă din Obor : „D-le Şprinc nu mai vă pierdeţi timpul, fiindcă acest dosar al lui Apostu, facem şi pariu dacă vreţi, se va plimba de la poliţie la Parchet şi de la Parchet la Poliţie”.
Aţi înţeles? Roţile sunt atât de bine unse, încât ditamai şefu de poliţie „face pariu”. Cu cine? Chiar cu cel care a venit să se plângă de excrocheriile celui specializat în uns şi tras pe sfoară.
Dar să mergem mai departe şi să urcăm pe scara ierarhică, în acea lume în care balanţa s-a dezechilibrat de mult – Justiţia română. Iat-o pe d-na Scutea Gabriela, adjunct al procurorului general al României, care, deşi se afla în prezenţa mai multor persoane, inclusiv a d-lui Paul Rădulescu Mircea, fostul preşedinte al Asociaţiei de proprietari excrocaţi şi extorcaţi de descurcăreţul antreprenor, se adresează eroului nostru, evidenţiind o logică care-l face să pălească şi pe Asimov, celebrul autor de romane ştiinţifico-fantastice: „D-le Şprinc, Apostu nu v-a fraudat pe dvs, a fraudat statul român”.
Cam greu să-ţi revii din şocul generat de filozofia unei ocupante a locului doi în ierarhia magistraturii româneşti; deci, cu alte cuvinte, ne sfătuieşte d-na procuror că este liber de la stăpânire să fraudezi statul. După aceea, obosită după o atât de profundă analiză, d-na Scutea n-a putut oferi o soluţie nici imediată şi nici de lungă durată cazului Şprinc.
„Trebuie tras un semnal de alarmă pentru toţi evreii care vor să construiască sau să investească în România. Nu spun că toţi vor păţi ca mine, deşi cunosc multe cazuri. Dar trebuie să fie atenţi. Şi ştii ceva, dacă stau şi mă gândesc la alte situaţii asemănătoare, îmi pun şi eu întrebarea: oare nu cumva românii nu mai vor evrei în ograda lor? Poate exagerez. Sau poate nu, dar faptele sunt cele care vorbesc. Este inadmisibil ca poliţia şi justiţia, la cele mai înalte niveluri, să fie atât de roase de corupţie”, exclamă cu năduf Max.

Proteste adresate lui Şimon Peres şi MAE român

În disperare de cauză, Max Spring a adresat un protest, în care descrie toată drama cu care se confruntă de ani de zile în România, preşedintelui israelian Şimon Peres. Mai mult decât atât, un alt protest urmează să fie adresat Ministerului român al Afacerilor Externe, spre a evidenţia, susţine Max, nu numai nivelurile înalte la care a ajuns corupţia în România, ci şi tratamentul umilitor şi inuman la care este supus un cetăţean israelian în România, care întreţine de 60 de ani neîntrerupte relaţii de prietenie cu Israelul.

1022/P/2005 – dosarul buclucaş

Acesta este numărul dosarului care, de 3 ani de zile a devenit mingea de ping pong a justiţiei române, pasată de la un judecător la altul, de la o sectie de poliţie la alta, de la un tribunal la altul.
Iată cum prezintă ziaristul Dan Barbu de la cotidianul bucureştean „Interesul public” traseul „tehnic” al dosarului.
„Unul dintre zecile de memorii scrise de Max Sprinc ajunge, spre finalul anului 2005, pe masa Corpului de Control al IGPR. În urma verificărilor rezultă un raport în care chestorul Dan Fătuloiu admite faptul că Serviciul Cercetări Penale din cadrul DGPMB tergiversează soluţionarea dosarului şi recomandă preluarea cauzei de către Direcţia de Cercetări Penale a IGPR, cu acordul Parchetului de pe lângă ÎCCJ. Şi Parchetul ÎCCJ constată că poliţia tergiversează ancheta şi, prin semnătură procurorul şef adjunct al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului ÎCCJ, dispune preluarea în urmărire penală proprie a dosarului 1022/P/2005. În plus, Serviciul de Cercetări Penale din cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti a constatat fără echivoc, în luna ianuarie 2006, că notarul Lidia Georgescu a eliberat pentru vânzător un act de dezmembrământ al apartamentului din Bucureşti cumpărat de Max Sprinc cu o zi înainte ca actele de proprietate să fie depuse la cadastru. Drept pentru care a propus ca plângerea referitoare la actele notarului să fie preluată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. Un an şi trei luni mai târziu, după o decizie defavorabilă emisă de procurorul Claudia Bobe de la Parchetul ÎCCJ, dosarul lui Max Sprinc ajunge la Curtea de Apel Bucureşti Secţia II-a Penală. Aceasta desfiinţează ordonanţa emisă de Claudia Bobe dar şi o sentinţă a judecătoarei Sandu Gheorghiţa, de la Judecătoria Tribunalului Bucureşti, şi cere redeschiderea urmăririi penale împotriva celui care i-a vândut proprietăţile lui Max Sprinc. Dosarul este trimis la ÎCCJ. Dar procurorul Marius Iacob nu ţine cont de decizia Curţii de Apel şi retrimite dosarul la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, adică în locul de unde fusese preluat din cauza suspiciunilor că procurorii îi favorizează pe cei învinuiţi. Tot în 2007, Corpul de Control al Ministerului Justiţiei, sesizat în legătură cu abuzurile din dosarul 1022/P/2005, cere Colegiului Director al Camerei Notarilor Publici să ia măsuri împotriva notarului Lidia Georgescu şi sesizează CSM pentru măsuri împotriva judecătorului de Carte Funciară, Cuzuc Gheorghe. Nu s-a întâmplat însă nimic. Pe scurt, Max Sprinc se luptă azi cu un notar, trei judecători, trei procurori, doi poliţişti, doi magistraţi din CSM şi un judecător de Carte Funciară. Cele 14 memorii adresate ministrului Cristian David au rămas fără răspuns”.
Dosarul frige, devine din zi în zi o periculoasă bombă cu explozie întârziată, al cărei ticăit continuă să fie ignorat de cei implicaţi în acest joc al banilor, sfidării şi incapacităţii voite. Până când va fi prea târziu.

Parchetul General al României sfidează mass media israeliană

După o convorbire cu purtătorul de cuvânt al Procuraturii generale a României, d-l Robert Cazanciuc, Agenţia internaţională de ştiri on line „Anima News” şi cotidianul israelian în limba română „Viaţa Noastră”, au transmis, la rugămintea acestuia, în urmă cu două săptămâni, un e-mail în care solicită instituţiei române să se ocupe de acest dosar şi să transmită redacţiei deciziile luate. Deşi conform legii 544/2001 care se referă la accesul la informaţii publice, avea obligaţia ca în termen de trei zile să răspundă solicitării, nici până astăzi nu s-a primit nici un semn. Fapt ce denotă o totală lipsă de considerare.
*
Şi atunci, să nu-i dai dreptate lui Max Şprinc, care, plin de dosare, decizii şi contradecizii, rămâne aproape singur în această luptă cu căpcăunii hrăpăreţi ?
„Este vorba de o acţiune clară împotriva mea fiindcă, împreună cu cei doi detectivi, am desconspirat această echipă de magistraţi şi poliţişti care l-au ajutat şi-l ajută pe Apostu Constantin să fraudeze statul român, având după cum vedeţi, mână liberă de la însăşi procuroarea adjunctă a României”, afirmă Max, privindu-mă în ochi, conştient că are de partea lui dreptatea. Şi este decis să lupte până la capăt, continuând să creadă că dreptate va învinge.

Berlusconi la a treia strigare – va fi cea buna?

aprilie 21st, 2008

Sivio Berlusconi se pregateste sa revina la putere dupa doi ani in opozitie, ca urmare a victoriei nete din recentele alegeri parlamentare.

Alianta de centru-dreapta condusa de magnatul Berlusconi va detine o majoritate confortabila in ambele camere ale parlamentului.

Alegerile au adus in premiera o structura simplificata a celor doua camere: doar sase partide – numar record de mic – vor avea reprezentare parlamentara.

Pentru prima oara in istoria postbelica a Italiei niciun partid comunist sau socialist nu intra in parlament.

Cele mai mari doua partide, Poporul Libertatii, condus de Berlusconi si Partidul Democrat (centru-stanga), condus de Walter Veltroni, au obtinut impreuna peste 70% din voturi si peste 80% din mandate, situatie nemaiintalnita din 1976, cand scena politica era dominata de Partidul Crestin Democrat si Partidul Comunist.

Din alianta condusa de Berlusconi mai fac parte Liga Nord si Miscarea pentru Autonomie a Sudului, doua partide autonomiste, reprezentand insa regiuni cu teluri antagoniste.

Walter Veltroni va avea ca aliat in opozitie Partidul Italia Valorilor, iar al saselea partid reprezentat in parlament va fi Uniunea Centrului.

Berlusconi a mai fost de doua ori prim ministru: in 1994 si intre 2001 si 2006, dar de data aceasta are putine motive de triumfalism.

Italia e pe cale sa devina, daca nu cumva a si devenit, noul “om bolnav al Europei”. O economie stagnanta, o datorie publica ce depaseste produsul intern brut, tensiuni generate de imigratie sunt doar cateva dintre problemele cu care se va confrunta foarte rapid noul-vechi lider al Italiei.

Chiar daca Berlusconi are o majoritate confortabila, el nu va putea guverna singur, caci aliatii sai din Liga Nord vor detine balanta puterii in ambele camere.

Liderul Ligii Nord, Umberto Bossi, l-a daramat deja odata de la putere pe Berlusconi in 1994 si, desi acum si-a mai moderat din stridenta discursului, ramane totusi un politician populist si imprevizibil.

Liga Nord s-a aflat in primele randuri ale demonstratiilor anti-imigratie generate de uciderea in octombrie trecut la Roma a Giovannei Reggiani, omor pentru care este judecat cetateanul roman Nicolae Romulus Mailat.

Berlusconi a promis sa lupte impotriva imigratiei ilegale, dar presiunea asupra peninsulei italiene este tot mai mare, mai ales din partea celor veniti din sud, de pe continentul African.

Apoi, reforme ale sistemului de pensii, cu tot mai putini contribuitori si tot mai multi beneficiari, data fiind imbatranirea populatiei, s-au mai incercat, dar rezistenta sindicatelor a limitat amploarea lor.

In sfarsit, revine mult discutatul conflict de interese: Berlusconi va fi nu numai prim ministru, dar el este si cel mai bogat om din Italia, fiind printre altele, patronul trustului media Fininvest care detine majoritatea principalelor canale media din peninsula.

Anchetat si judecat pentru acuzatii de coruptie, dar niciodata condamnat, Berlusconi nu a reusit niciodata sa se scuture de suspiciunea ca foloseste, intr-o anumita masura, pozitia in stat pentru a-si promova interesele de afaceri.

Opinia publica din Italia pare sa doreasca o ruptura cu trecutul si politici care sa scoata tara din declinul lent, dar inexorabil, care s-a instalat in ultimii 20 de ani.

Berlusconi a promis deja de doua ori in ultimii 15 ani aceasta ruptura. Se va tine oare de cuvant de data aceasta?

Romani in Queens

aprilie 21st, 2008

Trenul trece peste Queens, sub Manhattan. Queens este un conglomerat urias de cartiere, fracturate intre tot soiul de grupuri etnice, incercand sa isi gaseasca cumva o definitie, renuntand repede. Un depozit vast al imigratiei in America. Privit dinspre Queens, Manhattanul pare a fi o legenda. De fapt Manhattanul pare o legenda imediat ce iesi din el. Ca esti in Bucuresti sau ca esti in Queens, Manhattanul pare la fel de extraordinar, la fel de incredibil, la fel de intimidant.

Am fost de mai multe ori in Queens. Prima data la o fabrica de acolo, sa vad pe cineva. Fabrica nu mai este, s-au mutat prin Texas ori Florida, nu stiu exact. Harmony era un restaurant romanesc mare, a fost vandut, acum este indian.

Am fost odata in Ridgewood, in cautare de locuri romanesti (un prieten din Bucuresti imi spusese ca Ridgewood ar fi fost cartierul in care sa gasesc romani). Am luat metroul de undeva din Manhattan. Cum am intrat in vagon am vazut doi baieti care vorbeau intre ei romaneste. Veneau dela un cinematograf. M-am gandit sa intru in vorba cu ei, dar eram prea timid, asa ca m-am hotarat sa mai astept putin, si asa am tinut-o, tacand. Ma uitam la ceilalti pasageri, va fi fost vreunul din ei roman? Era una din primele mele vizite in America, nu prea stiam mare lucru, eram emotionat si desigur un pic speriat.

O femeie a intrat in vagon si a inceput deodata sa ne predice Evanghelia, cu o voce tunatoare. Cativa s-au apucat sa faca haz de ea, adaungand la fiecare fraza de-a ei un That’s right! Ea continua, fara sa para perturbata. Un tip ii trantea cand si cand un Hallelujah. Avea o fata de pokerist, facea bineinteles bascalie, cu un umor sec. Ma intrebam daca nu era roman. Probabil ca nu totusi, si la urma urmelor ce importanta avea?

Am coborat din metro in Ridgewood si am inceput sa caut ceva romanesc, o biserica, sau un magazin, sau un restaurant, sau oameni pe strada care sa vorbeasca romaneste. Nimic de genul asta. Am intrebat mai multi oameni. Nimeni nu stia. Mi-am dat seama ca romanii traiau acolo amestecati printre alte mici comunitati etnice, foarte diferite unele de altele. Pana la urma o negresa stia ceva despre locuri romanesti pe acolo si mi-a dat niste directii. Bineinteles, cu lipsa mea de practica in engleza imi era dificil sa inteleg de la ea numele strazii, am reusit numai dupa mai multe incercari: Seneca Street. Pana la urma am gasit un local mic romanesc in care cativa barbati taifasuiau intre ei cu niste vin pe masa. I-am salutat, probabil cu prea mult entuziasm, asa ca m-au privit cu acelasi umor sec al tipului din metro. Unul din ei m-a poftit sa stau cu ei la masa. Eram obosit, asa ca am baut doar o cafea: ei bine era o cafea turceasca extraordinara, cu un gust binecuvantat.

Ultima data cand am fost in Queens am vizitat un prieten bun de-al meu, fost coleg cu mine pe vremuri in Bucuresti, Laurentiu, care se intorcea in Romania. Ne-am desfatat cu niste cafele si prajituri la o cafenea greceasca, serviti de o ospatarita brazilianca si ne-am dus dupa dupa aceea la Casa Romana, unde am petrecut regeste: Gigi Marga a dat acolo un recital cu melodii care imi picurau lacrimi de dor in suflet. Dor de prietenii ramasi in Bucuresti, dor dupa locuri din Bucuresti, dor dupa toti anii traiti acolo. M-am dus dupa recital sa ii multumesc, si mi-am amintit cand am vazut-o la Bucuresti cantand Dance again: titlul de fapt era Twist again, insa twistul era oficial interzis pe vremea aceea in Romania.

Eh, si n-a fost numai Gigi Marga la Casa Romana: au mai fost si doua dansatoare din buric (ce-i drept, nu erau romance, dar nimeni nu este perfect).

Queens si Manhattan, Queens si Bucuresti, drumuri prin spatii indepartate unele de altele, descoperiri noi, prieteni noi, dor de prietenii de demult, drumuri prin vreme, surprins de prezent, inchipuindu-mi viitorul, vrajit de amintiri. Mihaita, colegul meu de clasa din scoala primara, el a fost cel care mi-a vorbit primul despre romanii din Queens. E si el prin Montreal acum.

Sunt acum in Amtrak, venind dinspre Boston, gandindu-ma la toate acestea si incercand sa fac un video. Se insereaza. Vazut dinspre Queens, Manhattanul apare cetos, amurgul cetos al unora din picturile lui Childe Hassam.

pentru a vedea acest video mergeti la:

http://updateslive.blogspot.com/2008/04/queens-and-manhattan-in-counterpoint.html

„Raşel sunt eu” Interviu cu Edgar Reichmann, autorul romanului de succes „Raşel”

aprilie 21st, 2008

Marina Nicolaev: Domnule Edgar Reichmann*, sunteţi renumit în lumea literară din Occident.
Aţi contribuit mult la popularizarea literaturii române în Franţa, nu numai din poziţia de cronicar al ziarului “Le Monde”.
Mai puţini români însă vă cunosc. Ce puteţi spune despre dumneavoastră?

Edgar Reichmann: Nu ştiu dacă sunt sau nu renumit în Franţa. Poate ca romancier. Puţini se interesează de literatura română în Occident, doar dacă e vorba de Cioran, Eliade sau Ionescu. Dacă aproape nimenea nu mă cunoaşte în România este pentru că nu fac parte din nici o coterie, nu sunt angajat în nici o gaşcă aşa cum se obişnuieşte aici sau în ţara noastră de baştină.

MN: In calitate de scriitor şi critic literar, aţi conturat opera şi personalitatea lui Mihail Sebastian. Ce v-a atras la Mihail Sebastian?

ER: M-a atras tragedia acestui evreu român care a suferit în timpul lui Antonescu, şi-a pierdut prieteni creştini, Eliade, Camil Petrescu, etc. şi care nu a fost fascinat de comunism ca alţii, sinceri sau oportunişti. Îl simt ca un frate mai mare, vai, pierdut.

MN: Printre cărţile oferite publicului de către dumneavoastră, cel mai bun roman este considerat «Raşel»
(« Rachel » – Ed. Belfond, 1987, tradus în româneşte şi publicat în România la editura EuroPress Group 6 – editor Aura Christi).
« Raşel » este un roman tulburător în care aţi proiectat o serie de personaje şi întâmplări adevărate, cu tentă autobiografică.
Ce proiecte aveţi legate de « Raşel » ?

ER: Nu ştiu dacă Raşel este chiar cel mai bun roman al meu. Este părerea lui Nicolae Breban care se entuziasmează repede şi pe urmă uită. Cât despre cel mai important critic din România, Nicolae Manolescu, nici nu a avut timp ca să se uite prin ea. Cine se mai interesează astăzi de singurul scriitor evreu în viaţă din Franţa şi care, vai Doamne, scrie despre evrei ?
Am auzit că ar fi vorba de turnat un film, la Braşov, la Paris şi în Africa.

MN: Dintre alte cărţi scrise de dumneavoastră mai amintim : «Le Rendez-vous de Kronstadt» Ed. Belfond (1998), «Le Denonciateur» Ed. Buchet Chastel (1990) «L’insomniaque du Danube» Ed. Balland, «Nous n’irons plus a Sils Maria» Ed. Denoel – 1995, Rachel Ed. Belfont (1998) etc. Intenţionaţi să mai publicaţi şi alte traduceri în limba română ale romanelor dumneavoastră ?

ER: Poate ar fi \”Nous n’irons plus a Sils Maria\” şi o nouă ediţie din \”Insomniaque du Danube\” publicat acum câţiva ani în condiţii deplorabile de către d-na Geta Dimisianu. De altfel am un excelent traducător, domnul Alexandru Sârbu, fost coleg de liceu.

MN: Care este punctul de vedere al dumneavoastră privind literatura contemporană şi tendinţele acesteia ?

ER: Literatura contemporană în Franţa este cam pe ducă. Nu este cazul cu literatura din Statele Unite unde scriitori ca Roth, Jonathan Little (care scrie în frantuzeşte) sau în Germania unde scriitorii revin la stilul clasic, ancorat în realitatea timpului nostru. Din păcate, publicul cultivat se răreşte din ce în ce, cititorii doresc mai cu seamă literatură de divertisment. De asta, eu nu prea mă simt capabil.

MN: Ce anume işi doreşte astăzi un scriitor de limba franceză originar din Romania, în mediul literar internaţional?

ER: Ca mai toţi scriitori din lume. Să beneficieze de o audienţă cât mai largă.

MN: Ce impresii aveţi de la Salonul de carte 2008 de la Paris, unde a fost invitat de onoare Israelul?

ER: Pentru prima dată, datorită doamnei Cârneci (directoarea ICR Paris -n.n.) şi a domnului Basarab Niculescu**, am avut privilegiul să fiu prezentat, literatura mea şi eu însumi, la standul românesc în faţa unui public numeros românesc şi israelian. Aceasta m-a bucurat în mod deosebit.

MN: Este internetul un instrument ce poate deservi Cultura?

ER: Internetul este un mijloc de prim-ordin pentru a sluji cultura, cu toate lipsurile lui. Totuşi CARTEA va dăinui cu toate profeţiile pesimiste ale d-lui Mac Luhan care vedea apusul galaxiei Gutenberg. De altfel, realitatea a invalidat teoriile domniei sale, formulate acum câteva zeci de ani.

*Edgar Reichmann – Edgar Reichmann – Născut în România la Galaţi dintr-o familie de evrei, a făcut liceul evreiesc la Bucureşti şi Facultatea de Psihologie şi Pedagogie din Bucureşti.
A părăsit România în plină perioadă stalinistă şi s-a stabilit la Paris. A colaborat la revista L’Arche (revistă lunară evreiască de expresie franceză) unde Reichmann demască manifestaţiile antisemite atât în timpul celui de-al doilea război mondial cât şi sub dictatura comunistă. În 1962, Edgar Reichmann publică primul său roman \”Le Dénonciateur\” (éditions Buchet-Chastel) unde prezintă acuzator, situaţia critică a evreilor după cel de-al doilea război mondial în România.
În perioada 1962-1990 Edgar Reichmann a făcut parte din Secretariatul UNESCO pentru probleme de educaţie şi cultură, având funcţii la Paris şi Abidjan în Côte d’Ivoire, şi a continuat să publice la L’Arche, iar din 1970, în paginile literare ale jurnalului «Le Monde» unde publică numeroase articole despre proza israeliană şi a ţărilor din Europa de Est.

**Basarab Nicolescu este un fizician şi filosof român din Franţa. Fizician teoretician la Centre National de la Recherche Scientifique (CNRS), Universitatea Paris VI. Actualmente este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.
S-a născut la 25 martie 1942 în Ploieşti. A urmat cursurile Liceului „I.L. Caragiale” din Ploieşti (1956–1960) şi ale Facultăţii de Fizică din cadrul Universităţii din Bucureşti (1960–1964). În 1965 şi-a susţinut lucrarea de diplomă \”Câmpurile Yang-Mills şi autointeracţiunea câmpurilor vectoriale\”. A fost asistent (1965–1968) la Universitatea din Bucureşti. În 1968 s-a stabilit în Franţa, fiind bursier al guvernului francez, la Universitatea Paris VI. Între 1969 şi 1970 a fost bursier al Comisariatului pentru Energie Atomică. În 1970 a intrat ca fizician la CNRS, peste trei ani susţinându-şi doctoratul de stat în ştiinţe fizice (\”Contribution à l’étude théorique de la diffusion pion-nucléon\”). În 1973 introduce un nou concept (Odderon), care a deschis un nou domeniu în fizica interacţiilor tari. În 1976 a obţinut cetăţenia franceză. A fost „senior visiting scientist” la Lawrence Berkeley Laboratory (1976-1977) şi la Universitatea din Londra (1979) şi profesor invitat la Universitatea din Girona (Spania) (2000–2001). Opera sa se concretizează în peste 130 de lucrări ştiinţifice de specialitate şi în numeroase lucrări privind transdisciplinaritatea, toate citate în întreaga lume.
Este preşedinte şi fondator al International Center for Transdisciplinary Research and Studies (CIRET), o non-profit organizaţie (163 membri din 26 ţări). surse: internet

(Articol publicat in 2008/4/3 pe www.omnigraphies.com.)

De ce conteaza Monica Lovinescu (I)

aprilie 21st, 2008
Monica Lovinescu in tinereteMonica Lovinescu in tinerete

Acest articol urma sa apara saptamina viitoare la rubrica mea din EVZ. Intre timp, mi-a parvenit cutremuratoarea veste a trecerii Monicai Lovinescu in lumea celor drepti.

Datoria mea, a noastra, fata de Monica Lovinescu este imensa. Ca membra a Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, Monica Lovinescu a fost prezenta, chiar si in cele mai grele clipe de suferinta, in actiunea de condamnare a totalitarismului comunist. Solidaritatea ei a fost indefectibila, deopotriva in plan moral si intelectual.

Mai presus de orice, Monica Lovinescu conteaza pentru ca este una dintre cele mai importante voci ale gindirii anti-totalitare a Europei de Est si Centrale. Impreuna cu Virgil Ierunca, vreme de decenii, Monica Lovinescu a luptat impotriva colectivismelor teroriste, a incazarmarii spiritului si a capitularilor morale. Nu vom multumi niciodata cit ar trebui Monicai Lovinescu pentru faptul ca ne-a ajutat sa interiorizam marile mesaje ale operelor lui Camus, Arendt, Kolakowski, Orwell, Soljeniţîn, Koestler, Cioran, Milosz, Revel, Aron, si lista este fatalmente lacunara. Spirit de o nestavilita modernitate, deschisa spre polemicile esentiale ale veacului douazeci, Monica Lovinescu a servit si serveste ideea sincronismului ca sansa a iesirii culturii romanesti dintr-un dezolant provincialism. De la ea am invatat ca „pentru libertate trebuie memorie”.
Tot astfel, nu putem multumi indeajuns Editurii Humanitas si lui Gabriel Liiceanu pentru faptul ca au adus operele Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca in firescul circuit al unei culturi pe care au iubit-o cu pasiune si, nu o singura data, cu disperare. Au incercat diversii jandarmi culturali sa o compromita, cu pestilentiale calomnii, pe Monica Lovinescu. Imi amintesc acum, incepind acest serial despre Monica Lovinescu si „Europa Libera” in anul crucial 1968, de mizerabilele campanii in care s-au facut pe veci partasi la infamie personaje precum E. Barbu, Artur Silvestri, Dinu Sararu si tot cei care au pactizat cu huliganismul securisto-saptaminist.
Monica Lovinescu conteaza pentru ca stie sa sustina unitatea dintre etic si estetic in literatura, propunind liniile de forta ale unei morale a responsabilitatii. Nu de o maniera atemporala, ci in conditiile precise ale universului totalitar si post-totalitar din blocul sovietic. In 1963 scria: „Traim intr-o epoca bolnava in care imposturile abunda. Ele nu trebuie sa ascunda insa celelalte voci, ale victimelor”. Ne-a invatat ca apostazia e nu o singura data calea regala spre iluminare, spre dezmeticirea din ceea ce Kant numise „somnul dogmatic”. Pentru Monica Lovinescu, ca si pentru Koestler, rolul intelighentiei critice este esential in despartirea de himerele marxiste sau marxizante. Scrierile ei sint de o coplesitoare actualitate si trebuie recitite cu neobosita atentie. Sint uluit ca pina la ora actuala, dupa stiinta mea, nimeni nu s-a gindit sa scrie o teza de doctorat despre opera Monicai Lovinescu (ori despre aceea a lui Virgil Ierunca, for that matter). Se fac reverenţe aproximatiilor nebuloase ale lui G. M. Tamás despre polarizarile ideologice din cultura romaneasca post-comunista, dar se examineaza prea putin ceea ce a scris Monica Lovinescu, informat si profund, pe acelasi subiect. Generatii de intelectuali din Romania ii datoreaza faptul ca si-au deschis spiritul spre autenticele valori democratice, dar prea putini sint cei care dezbat acele contributii exceptionale ca scriitura, ca vocatie hermeneutica si ca tensiune etica.
Am recitit recent volumul „Unde scurte—Jurnal indirect”, aparut acum trei decenii la Editura Limite din Madrid. Este o colectie a celor mai percutante eseuri ale Monicai Lovinescu citite la „Europa Libera” pina la acea data. Mi l-a daruit cu prilejul primei noastre intilniri, absolut de neuitat, in noiembrie 1986, la Paris (planuita pentru vreo doua ceasuri, a durat sapte, pina in zori). Intre timp, cum spuneam, Humanitas a publicat aceste texte si multe altele si nu pot decit sa indemn la citirea si recitirea lor. In acest an aniversar, la patruzeci de ani de la Primavara de la Praga si de la Mai 68, constatam cit de lucide sint cronicile Monicai Lovinescu, preocupata de fenomenul revoltei globale, de resuscitarea revizionismului marxist, de declinul Vechii Stingi leniniste, de geneza noului anti-conformism ca factor coroziv al certitudinilor impietrite si bigote.
Pentru Monica Lovinescu, intelectualul trebuie sa-si ridice vocea impotriva Raului. Este punctul in care gindirea ei se intilneste cu aceea a Hannei Arendt, a lui Raymond Aron si a lui Albert Camus. Comentind in 1961 o carte a ex-marxistului Pierre Fougeyrollas pe tema rupturii cu misticismul comunist, Monica Lovinescu isi afirma un crez care va ramine cel de o viata: „Intelectualul ar trebui sa-si pastreze energia critica, nerespectul tabu-urilor, dar sa nu se mai inchine suprematiei ratiunii (rationalismul de tip clasic este o gindire de mult epuizata), sa nu mai confunde mitul cu superstitia (minimalizarea miturilor a fost una din capcanele in care a cazut intelectualul secolului nostru, devenind astfel victima predestinata a mitologiilor fabricate in arsenalele ratiunii), sa renunte la premisa falsa a salvarii prin cultura.” Simplu spus, intelectualul trebuie sa se auto-desacralizeze prin lupta impotriva oricaror regimuri logocratice, afirmind „puterea negativa, anti-fetisista, radical critica a spiritului, dar renuntind la orice ideologie optimista a salvarii”.

Articol publicat cu permisiunea d-lui Vladimir Tismaneanu

Solicitare Doliu National pentru MONICA LOVINESCU

aprilie 21st, 2008

Am primit urmatoarea scrisoare deschisa din partea d-lui Sorin ILIESIU. Redactia noastra se alatura acestei solicitari si va invita sa postati ecouri in memoria curajoasei luptatoare anticomuniste, distinsa doamna de cultura si personalitate care a fost Monica Lovinescu.

Scrisoare deschisă
D-lui Traian Băsescu – Preşedintele României
D-lui Călin Popescu Tăriceanu – Prim Ministru

Stimate Domnule Preşedinte,
Stimate Domnule Prim Ministru,

Având în vedere importanţa decisivă a luptei anticomuniste pe care a dus-o Doamna Monica Lovinescu timp de peste 50 de ani, vă solicităm să decretaţi doliu naţional în ziua în înmormântării, precum şi acordarea post-mortem a celor mai înalte distincţii şi recunoaşteri din partea statului român anticomunist, prodemocratic.

21 aprilie 2008

Cu încredere,

Sorin Ilieşiu – Vicepreşedintele Alianţei Civice
Vladimir Tismăneanu – Preşedintele CPADCR
Asociaţia 21 Decembrie 1989, Teodor Mărieş – Preşedinte
Blocul Naţional al Revoluţionarilor 1989, George Costin – Preşedinte executiv
Seniorii Ligii Studenţilor 1990, avocat Antonie Popescu
Asociaţia Copiilor Revoluţiei, Catalin Giurcanu – Preşedinte
Asociaţia Adevăr şi Dreptate, Nicolae Bănuţoiu – Preşedinte
Fundaţia Culturală Timpul – Iaşi, Liviu Antonesei – Preşedinte
Asociaţia Cives, Ioan Roşca – Preşedinte
Federaţia naţională Omenia a Caselor de Ajutor Reciproc a Pensionarilor (peste 1.000.000 de membri), dr.ing.Gheorghe Chioaru – Preşedinte
Grupul văduvelor de eroi martiri
Fundaţia Naţională a Revoluţiei din Decembrie 1989 – Timişoara, Pompiliu Alămorean – Preşedinte
Federaţia sindicală “Solidaritatea – Virgil Săhleanu” a siderurgiştilor din România, Gheorghe Tiber – Preşedinte
Sindicatul Solidaritatea al siderurgiştilor Galaţi, Ilinca Diaconu – Preşedinte
Sindicatul Solidaritatea Hunedoara, Marian Mititelu – Preşedinte
Sindicatul ALRO Slatina, Ion Ioan – Preşedinte

Iar Grupul pentru Dialog Social a emis un comunicat cu privire la incetarea din viata a Monicai Lovinescu.

Grupul pentru Dialog Social regreta disparitia Monicai Lovinescu, personalitate a culturii romane, simbol al libertatii de gandire si al tenacitatii in anii intunecati ai comunismului.

Membri ai Grupului pentru Dialog Social au tinut o legatura afectiva constanta cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, ale caror opinii si intransigente morale i-au calauzit de-a lungul timpului.

Grupul pentru Dialog Social a acordat in 1999 “Premiul GDS” Monicai Lovinescu si lui Virgil Ierunca, “drept recunostinta ca au tinut Jurnalul unor vremuri pe care le-am trait fara sa le putem comenta si care, fara ei, ar fi ramas o simpla groapa comuna a istoriei, acoperita de tacere si uitare”.

Vocea Monicai Lovinescu, strecurata pe undele “Europei Libere”, va ramane pentru multi un reper al constiintei.

Consiliul de Administratie al GDS

Pe o tema de Bianca Marcovici

aprilie 20th, 2008

ma uit la femeie
ascunsa in pantofi
se intinde pana la stele
urcand intr-o viceversa
la marginea absentei
unde o ameteste fumul
de la tigara pe care ai fumat-o
partial…

„Intotdeauna barbatul oprit din fumat
se intoarce sa-si priveasca chipul in oglinda…”

Precizatul (ne)precizat

aprilie 20th, 2008

m-am înveşmântat
picuri spre tăcere
ce-şi ploua viaţa
cu foşnet precaut
şi-n anotimpuri
stă cuget liliacul
ce-şi cotrobăieşte
precizatul miros
şi sfădindu-se
cuvântu-n necuvinte
cu orfană trăire
relief se regăsesc
îşi sprijină seva
şi puterea frunţii
de neprecizatul rost
pe note de sens
uvertura trezesc
fertilul din arid
precizatul bemol
din (ne)precizatul
portativ.

Antena

aprilie 20th, 2008

Au plecat ciorile de pe blocul B6.
Antena cu optzeci de elemenţi înseriaţi pe trei etaje în X
Să prindă televiziunea bulgară,
Mi-am confecţionat-o din ţevi furate de la uzină.
Acum stă singură ca o troiţă părăsită şi mă acuză.
Parcă aş fi un creştin convertit la islam!
Cu degetele îndoite de ani, de furtună,
O ameninţă şi pe mititica parabolică de dedesubt,
Orientată spre coordonate de pe cerul Atlanticului
Unde staţionează Orion
Şi bâzâie ca o pasăre a paradisului în zbor la punct fix.
Domnul Giogu, responsabilul de scară,
Mi-a atras atenţia dârdâind desculţ pe balcon,
Să desfiinţez „măgăoaia bătrână”.
„Afectează structura de rezistenţă!” mi-a zis
Cu un ton care nu accepta refuz.
A uitat ipocritul de vremea când lucram împreună
La „cea mai performantă antenă din cartier”.
Îşi trăsese şi el semnal
De la cei optzeci de elemenţi ai antenei mele
Confecţionată din ţevi de inox furate de la uzină.

Dan David, Los Angeles, 27-febr.-2008.

Procurorului General al României

aprilie 16th, 2008

D-nei Laura Codruţa Kövesi – Procuror General al României

Spre informare: D-lui Traian Băsescu – Preşedintele României, D-lui Călin Popescu Tăriceanu – Prim Ministru, D-lui Cătălin Predoiu – Ministrul Justiţiei, D-lui Nicolae Văcăroiu – Preşedintele Senatului, D-lui Bogdan Olteanu – Preşedintele Camerei deputaţilor, D-lui Jose Manuel Durao Barroso – Preşedintele Comisiei Europene, D-lui Hans-Gert Poettering – Preşedintele Parlamentului European, D-lui Franco Frattini – Vicepreşedintele Comisiei Europene, comisar pentru Justiţie, D-lui Jaap de Hoop Scheffer – Secretar general al NATO, D-lui Nicholas Taubman – ambasadorul Statelor Unite ale Americii în România.

Stimată Doamnă Procuror General,

Din cauza unui singur om care a murit în greva foamei, fostul ministru de externe, d-l Adrian Cioroianu, şi-a dat demisia de onoare asumându-şi greşelile subordonaţilor.
În timpul masacrului din decembrie 1989 au murit peste 1200 de oameni, criminalii nefiind judecaţi nici măcar după 18 ani. Conform art. 21 din Constituţie, victimele celor peste 1200 de crime, cei peste 3300 de răniţi şi urmaşii eroilor revoluţiei “au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”. 18 ani nu este un termen rezonabil, ci o batjocură faţă de România, faţă de eroi şi urmaşii lor, faţă de normele fundamentale ale Justiţiei şi ale Constituţiei. Nimeni nu şi-a dat demisia pentru aceasta batjocură, nimeni nu a fost condamnat moral şi juridic pentru favorizarea criminalilor, pentru tergiversarea ilegală, anticonstituţională, a trimiterii în judecată a autorilor celor peste 1200 de crime.
Vă cerem să vă prezentaţi demisia de onoare dacă nu veţi da curs următoarelor două solicitări până vineri, 18 aprilie a.c.:
1). un dialog în prezenţa presei, cu tema: \”Dosarele Revoluţiei şi Mineriadei: le finalizăm sau le îngropăm cu adevăr cu tot?\”.
2). publicarea calendarului cu termene maxime pentru fiecare etapă de cercetare juridică în aceste dosare.
În cazul refuzului, vom solicita demiterea dvs.. Totodată, vom cere demisia de onoare a d-lui Cătălin Predoiu – Ministrul Justiţiei şi trimiterea în judecată a celor responasbili pentru favorizarea criminalilor, cerând sprijin în acest sens forurilor internaţionale. Dacă acest lucru nu se va întâmpla, vom solicita demiterea Ministrului Justiţiei de către Primul Ministru, d-l Călin Popescu Tăriceanu – preşedintele Partidului Naţional Liberal. În caz contrar, vom cere demisia de onoare a preşedintelui PNL; dincolo de datoria de a-şi onora promisiunile de Dreptate şi Adevăr pentru care PNL a ajuns la guvernare, domnia sa nu are voie să uite liberalii sacrificaţi de regimul comunist, ucişi în zilele revoluţiei anticomuniste sau bătuţi cu bestialitate în timpul fratricidului din iunie 1990 când sediul PNL a fost devastat şi vandalizat.
Stimată Doamnă Procuror General, în cadrul dialogului nostru de la începutul lui decembrie 2007, ne-aţi promis că până la 15 ianuarie 2008 veţi da publicităţii calendarul aflarii adevărului – în 2008 – despre masacrul din decembrie 1989 şi fratricidul din iunie 1990 împotriva societăţii civile, a partidelor istorice şi a presei independente. Pentru publicarea acestui calendar, sute de revoluţionari protestatari s-au aflat în greva foamei aproape două luni, începând din 18 Decembrie 1989 – ziua condamnării crimelor comunismului în România.
De ce aţi ignorat greva foamei, de ce aţi refuzat dialogul şi de ce nu v-aţi onorat cuvântul? Vă solicităm să faceţi publice presiunile şi ameninţările la care aţi fost expusă dvs. şi colaboratorii dvs., cu scopul tergiversării trimiterii în judecată a criminalilor.
Ca urmare a acestei tergiversări, la 6 februarie a.c., delegaţia societăţii civile condusă de Teodor Mărieş – preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie 1989 a depus la Curtea Europeană a Drepturilor Omului o acţiune împotriva sistemului judiciar al statului român, solicitând prin aceasta, o hotărâre a C.E.D.O. care să oblige instituţiile statului român să soluţioneze dosarul 97/P/1990 referitor la crimele comise în timpul revoluţiei. La 7 februarie a.c., la Consiliul Europei de la Strasbourg a fost depusă versiunea franceză a Apelului pentru Adevăr, adresat autorităţilor române şi europene. La 26 martie a.c., versiunea engleză a apelului a fost depusă la ambasadele statelor membre NATO şi la reprezentanţele UE şi ONU de la Bucureşti, iar la 9 aprilie, versiunea actualizată a fost depusă la C.E.D.O. şi la Consiliul Europei de la Strasbourg.
În zilele de 9 şi 10 aprilie a.c. delegaţia societăţii civile s-a deplasat din nou la Strasbourg pentru a depune la Curtea Europeană a Drepturilor Omului un nou set de documente probatorii în completarea celor înregistrate la 6 febr. a.c., referitoare la perioada infracţională 16-28 Decembrie 1989 şi de crimele din 13 iunie 1990, precum şi următoarele: documente şi decizii injuste ale Curţii Constituţionale, ale Procurorului General, ale şefului interimar al Secţiei Parchetelor Militare (colonelul Ion Vasilache); probe de imixtiune în justiţie ale unor parlamentari sau reprezentanţi ai Guvernului.
Concluzia reprezentantului delegat al C.E.D.O. a fost că în Romania s-a inregistrat cel mai mare număr de victime pe timp de pace în istoria contemporană a Europei, masacrul producându-se într-un interval extrem de scurt.
Stimată Doamnă Procuror General, vă solicităm, în al 12-lea ceas, să acţionaţi pentru ca Justiţia română să aibă demnitatea de a-şi face datoria înainte de a fi obligată în acest sens de Curtea Europeană. Vă cerem încă o dată ca procesul crimelor revoluţiei să aibă statutul cuvenit celui mai important proces al Justiţiei române. Importanţa lui este esenţială. Dacă acest proces va avea loc, vom cunoaşte întregul adevăr despre istoria recentă a României, iar cunoaşterea acestuia va face posibilă reforma morală şi libertatea reală a societăţii româneştii.
Acum peste un an de zile, v-aţi angajat oficial că veţi asigura toate condiţiile necesare pentru ca procurorii care instrumentează cauzele crimelor din decembrie 1989 şi iunie 1990 să le poată finaliza şi aţi cerut “soluţionarea acestora cu maximă celeritate”.
De ce maxima celeritate a fost convertită în maximă tergiversare?

Vă solicităm ca la dialog să participe şi următorii: d-l Cătălin Predoiu – Ministrul Justiţiei,
d-na Lidia Bărbulescu – Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, d-l Gabriel Pişcociu – Consilier prezidenţial.
În numele transparenţei înfăptuirii Justiţiei vă solicităm ca dialogul să fie filmat de reprezentanţi ai presei din cadrul posturilor naţionale de televiziune.
Menţionăm că delegaţia noastră va fi formată din: Sorin Ilieşiu – Vicepreşedinte, Alianţa Civică; Teodor Mărieş – Preşedinte, Asociaţia 21 Decembrie 1989; George Costin – Preşedinte executiv, Blocul Naţional al Revoluţionarilor; Cristian Dumitrescu – AFDPR; avocat Antonie Popescu – Senior, Liga Studenţilor, 1990; Nicolae Bănuţoiu – Preşedinte, Asociaţia Adevăr şi Dreptate.
Cităm, în încheiere, din Apelul pentru Adevăr semnat de peste 800 de personalităţi şi susţinut de importante organizaţii sindicale:
“România de astăzi este profund imorală tocmai pentru că este clădită pe fratricidul nepedepsit reprezentat de cele peste 1200 de crime comise în timpul revoluţiei anticomuniste. În timp ce comunismul a căzut fără victime în toate celelalte foste ţări comuniste, în ţara noastră a fost un măcel de proporţii uriaşe. De 18 ani păcătuim în neadevăr şi injustiţie. România nu va putea clădi nimic bun pe crime, minciuni şi nedreptăţi. Incredibilul masacru nu a fost judecat până acum pentru că justiţia şi alte instituţii ale statului au fost aservite sau corupte de autorii celor peste 1200 de crime. Nu ne vom elibera de marea corupţie, nu vom reforma clasa politică şi justiţia decât după ce vom cunoaşte adevărul despre fratricidul din decembrie 1989 şi cel din iunie 1990 comis împotriva societăţii civile, a partidelor istorice şi a presei independente. Orice efort e în zadar dacă nu începem cu începutul: cunoaşterea acestui adevăr care e unica şansă a României. Prin tăcerea ei, o mare parte din clasa politică de astăzi se face vinovată de complicitate morală cu autorii masacrului comis pentru a deturna caracterul anticomunist al revoluţiei începute acum 18 ani. Acum, când România este membră a NATO şi UE, această revoluţie trebuie terminată şi se cuvine să devină “de catifea”.
De 18 ani încoace, cei implicaţi în crime istorice infestează viaţa publică din România şi ne dau lecţii de demnitate de la tribuna celor mai înalte instituţii ale statului. Autorii crimelor nu au fost judecaţi întrucât Justiţia a fost oprită să-şi facă datoria.
La 18 ani de la revoluţia anticomunistă, sute de revoluţionari protestatari s-au aflat în greva foamei timp de aproape două luni pentru împlinirea unor deziderate majore ale societăţii civile, exprimate constant în ultimii 18 ani. (…)
Facem apel la Procurorul General (…) să se angajeze în rezolvarea cererilor societăţii civile care sunt totodată revendicări ale revoluţionarilor grevişti ai foamei: Aflarea adevărului despre crimele istoriei recente a României prin soluţionarea cu maximă celeritate a dosarelor Revoluţiei şi mineriadelor. Publicarea imediată de către Procurorul General al României a calendarului cu termene maxime pentru fiecare etapă de cercetare juridică. (…) “
Stimată Doamnă Procuror General, nu aveţi voie să nesocotiţi cele peste 700 de personalităţi semnatare ale Apelului pentru Adevăr, în frunte cu scriitorul Mircea Cărtărescu, politologul Vladimir Tismăneanu, filozoful Mihai Şora sau venerabilul disident anticomunist Vasile Paraschiv.

16 aprilie 2008

Cu încredrea că nimic bun nu poate fi clădit pe neadevăruri şi crime,

Sorin Ilieşiu – Vicepreşedintele Alianţei Civice
Asociaţia 21 Decembrie 1989, Teodor Mărieş – Preşedinte
Blocul Naţional al Revoluţionarilor 1989, George Costin – Preşedinte executiv
Liga Studenţilor din Universitatea Bucureşti 1990, avocat Antonie Popescu – Senior
Asociaţia Copiilor Revoluţiei, Catalin Giurcanu – Preşedinte
Consiliul Mondial Român, Ştefana Bianu – Vicepreşedinte
Asociaţia Adevăr şi Dreptate, Nicolae Bănuţoiu – Preşedinte
Fundaţia Culturală Timpul – Iaşi, Liviu Antonesei – Preşedinte
Federaţia naţională Omenia a Caselor de Ajutor Reciproc a Pensionarilor (peste 1.000.000 de membri), dr.ing.Gheorghe Chioaru – Preşedinte
Grupul văduvelor de eroi martiri
Federaţia sindicală “Solidaritatea – Virgil Săhleanu” a siderurgiştilor din România, Gheorghe Tiber – Preşedinte,
Fundaţia Naţională a Revoluţiei din Decembrie 1989 – Timişoara, Pompiliu Alămorean – Preşedinte
Sindicatul Solidaritatea al siderurgiştilor Galaţi, Ilinca Diaconu – Preşedinte
Sindicatul Solidaritatea Hunedoara, Marian Mititelu – Preşedinte
Sindicatul ALRO Slatina, Ion Ioan – Preşedinte

Bârlogul albastru

aprilie 16th, 2008

Azi m-am retras în bârlogul secret.
Miroase a fum de mălai ajuns pe plita încinsă.
A saună finlandeză cu frunze de mesteacăn.
Pe acoperiş circulă nebunii de la Casa Diplomaţilor.
Vor să arunce toate aparatele de aer condiţionat.
Mârâie prea tare în nopţile în care duc tratative
Cu teroriştii, mai nebuni decât ei.
Mi-am scos din ghiozdan şevaletul,
Pânza de păianjen şi sticluţa cu lacrimi.
Voi picta pereţii bârlogului meu
În albastru marin.
Să miroase a mare mângâiată de valuri.

Dan David, Los Angeles, Martie-08-2007.

poet latin

aprilie 16th, 2008

Corina,
Fabia,
Iulia-
cariatidele templului dărâmat
de profeţii blestemate,
aruncă-n spaţiul ancestral al durerii
premoniţiile.

poet latin, dezrădăcinat-
mlădiţă în părul Muzelor,
pe locul tăierii
rădăcini prinde.

la margini de imperiu contorsionat de lupte,
pe nisipiul spălat cu lacrimile lui Aietes,
Ovidius
decriptează în al mersului timp
destinul.

IUBIRE

aprilie 16th, 2008

IUBIRE

Iubirea mea,
un geamăt de singurătate,
pierdută în negura timpului,
umblă cătându-te
şi risipindu-se în cele patru zări.
Început şi sfârşit e locul de-ntâlnire,
naştere şi moarte, e acelaşi pribeag
ce se îmbată în noaptea albastră a ochilor tăi.
Vreau,
să ne atingem sufletele,
să simt parfumul comun al meu şi al tău,
să simt cum iubirea pulsează prin venele noastre
şi vieţii
o clipă să-i furăm!
Am să te caut o viaţă şi nu doar o clipă,
aici pe pământ şi dincolo de stele.
Cu siguranţă ne vom regăsi
pierduţi fiind, pribegi printre ele!

rodica cernea
galati
14.10.2007

LOVE & FLOWERS

aprilie 16th, 2008

Porti numele iubirii si te iubesc pe veci
oriunde-ai fi
in fiecare iarna iti aud ecoul
de mult nu te mai caut, dragoste,
desi des gandu-mi este la oceanul cald
In asta dimineata am mancat o portocala
cu coaja ei mi-am mangaiat genunchii,
mainile si gatul friguros

Iti mai aduci aminte de saruturile nocturne
in fiecare zi din vechea iarna
ce repede-a trecut
imi amintesc atat de des
si-atunci cand vreau sa uit

Porti numele florilor si gandu-mi este
doar la flori
dansand prin frig, prin vant si ploi
noi lacrimi nu mai am iar timp am prea putin

Adela-Adriana Moscu, 29 Ianuarie 2007, SUA

Cultura frondei in scolile franceze

aprilie 14th, 2008

Organizaţi în sindicate, după modelul dascălilor, liceenii din Franţa au trecut la acţiune, adică în stradă, pentru a se răzvrăti contra reformei – atât de necesară! – preconizate de guvern în cadrul unui buget de „criză”. Ideea se trage, de altfel, de la socialişti, când, speriat de un buget exorbitant, ministrul învăţământului de pe-atunci, Claude Allègre, lansase butada nostimă: „dégraisser le Mamut”. Într-adevăr, corpul didactic din Franţa dispune de privilegii cu totul aparte, pe care le-aş numi bine-meritate, dar nu întotdeauna bine adaptate situaţiilor şi conforme evoluţiei demografice. După toate observaţiile, reiese că numărul tinerilor accedând la şcolaritate este în scădere, iar unele catedre, cum ar fi cele de limbă germană, în penurie de elevi. Reorganizarea pare, aşadar, cât se poate de judicioasă când e vorba de chibzuinţă economică.
Numai că, e suficientă umbra celei mai insignifiante reforme, pentru a trezi spiritul de rezistenţă al redutabilelor sindicate din învăţământ. Şi, cum elevii urmează, docili, modelul dascălilor, iată-i, a cincia oară în timp de trei săptămâni, porniţi, în cortegii masive şi joviale, să-şi afirme opiniile anti-reformiste.
UNL-ul, Uniunea naţională a liceenilor şi FIDL, Federaţia independentă de liceeni, susţinute de aproximativ 15 organizaţii sindicale din învăţământ şi de parte a părinţilor, s-au unit, purcezând la lungi traversări de oraşe în ritmul unor lozinci ostile reorganizării sistemului şcolar şi afişând: „voinţa comună de apărare a serviciului public de educaţie, astăzi ameninţat…”.
Văzute altfel, reformele actuale nu vor afecta, la drept vorbind, situaţia elevilor, aşa cum încearcă ei s-o prezinte. De unde s-ar putea deduce că această solidaritate din sânul Educaţiei Naţionale nu pare suficient de convingătoare pentru toată lumea.

Pe de altă parte, tensiunea din cadrul şcolar e reală, institutorii şi profesorii deţinând, deseori, rolul victimelor. Declaraţiile unei tinere cadreu didactic, dintr-o şcoală de cartier sensibil, timorata de comportamentul inadmisibil al unor elevi, sunt îngrijorătoare: „Nu mai scriu de mult pe tablă cu spatele la clasă. Nici printre bănci nu mai circul, de teamă să nu mă trezesc cu vreo lovitură neaşteptată. Toate cursurile le predau cu uşa clasei deschisă. M-am trezit, nu demult, cu o gumă în plină figură. Copiii mă tratează în mod obscen gesticulând, de „căţea murdară…”. Astfel de cazuri sunt, mai mult sau mai puţin frecvente, datorită unor reguli educaţionale ineficiente şi contraproductive care-ar putea fi reduse la formula: ”este interzis să interzici”.
Cum s-a ajuns la această situaţie extremă unde se mai ezită între o toleranţă excesivă şi o represiune bine dozată? Faptul de a expune un profesor debutant şi insuficient format gestiunii de grup, într-un astfel de context, o găsesc – cântărindu-mi cuvintele – criminogenă.

„Adolescenţă – violenţă socială”: un tandem mai puţin cunoscut, dar veridic.
De gravitate şi natură diferită, aceste violenţe sunt, cert, instituţionale. Mai întâi, atunci când se declară în familie, şubrezesc legăturile din sânul membrilor, iar, asociate maltratării fizice, morale sau afective, face să dispară iubirea şi armonia, ciment al nucleului familial.
În al doilea rând, violenţa din cadrul şcolar, unde unii sunt excluşi, iar alţii precipitaţi într-o cadenţă extenuantă de programe enciclopedice.
Violenţă încă în instituţiile sportive şi culturale, preocupate mai mult de recrutarea elitelor decât de formarea spiritelor.
Violenţă în domeniul muncii unde se deschid, din ce în ce mai incorect, porţile tinerilor activi.

Adolescenţi inadaptaţi? Instituţie inadaptată? Este fronda singurul răspuns, unica soluţie? Înlocuită cu o reformă inteligent concpută, fronda, chiar sub forma ei ereditară, nu-şi mai găseşte ecou.

Adolescenţa şi post-adolescenţa nu generează situaţii conflictuale decât în condiţii sociale particulare. Când însă decalajul este prea însemnat între potenţialul său efectiv şi posibilităţile de realizare în societate, criza devine greu evitabilă.

Adolescenţă pubertină, adolescenţă biologică, adolescenţă culturală, adolescenţă socială: toate, grele de semnificaţii, nu oferă suficiente explicaţii ale evenimentului, ale cărui caracteristici sunt personale şi sociale în acelaşi timp, singularul şi pluralul confundaţi.

În concluzie, nu-i de tăgăduit faptul că şcoala, care cere unui număr tot mai mare de adolescenţi să se adapteze la un destin fără prestigiu pentru unii, la formaţii puţin performante pentru alţii, să se găsească în criză, responsabilă, într-o mare măsură, de retrageri, de pasivitate, de dezinvestire, de sentimente de devalorizare, de culpabilitate, de izolare, observate, în ultima vreme, la numeroşi elevi.

În ceea ce priveşte „depresia şcolarului”, evocată tot mai des în ultimul timp, şi cauzată de eşec ori de deteriorarea condiţiilor social-economice, nu poate fi disociată de anumite fronde, atitudine tradiţională de nemulţumire în societatea franceză, ca şi de recurgerea la toxicomanie sau la sinucidere.
Nimeni nu poate ignora astăzi că violenţa este expresia unei suferinţe, afirmaţiei unei frustrări, care se manifestă potrivit individului, fie împotriva celorlalţi, fie contra sie înseşi, la niveluri de gravitate diferenţiate.

O reformă în profunzime a sistemului de învăţământ francez, chiar întâmpinând dificultăţile aplicării, este mai mult decât indispensabilă societăţii şi, mai cu seamă, celor ce îi vor constitui viitorul.

Din fericire, fronda rămâne un fenomen circumstanţial cu urmări nu forţamente grave, iar răzvrătirea din primăvara lui 1968, are prea puţine şanse să se reproducă.

Invitatie: Dezbaterea Tinerii si educatia in contextul Dezvoltarii Durabile

aprilie 14th, 2008

Avem deosebita onoare de a va invita sa participati la Dezbaterea Tinerii si educatia in contextul Dezvoltarii Durabile ce va avea loc in data de 17 Aprilie 2008, orele 10:00-13:00, la Casa de Cultura a Studentilor Bucuresti, Calea Plevnei nr 61 sector 1 Bucuresti. Am dori sa va aducem la cunostiinta ca evenimentul se va desfasura in prezenta domnului Calin Georgescu, director al Centrului National pentru Dezvoltare Durabila (CNDD) din cadrul Programului Natiunilor Unite pentru Dezvoltare si a doamnei Madlen Serban, directoarea Centrului National de Dezvoltare a Invatamintului Profesional si Tehnic (CNDIPT) din Ministerul Educatiei, Cercetarii si Tineretului, membra a Grupului de Redactare a Strategiei – Capitolul Educatie.
Strategia Nationale pentru Dezvoltare Durabila (SNDD) a Romaniei ce va aparea in urma dezbaterilor atat de la nivel central cat si regional va avea o forma revizuita conform obiectivelor convenite la nivel comunitar si prescriptiilor metodologice ale Comisiei Europene.
Strategia, care urmeaza sa fie finalizata si prezentata Comisiei Europene pana la sfarsitul anului 2008, va avea o orientare de perspectiva pe termen mediu si lung, si va contine obiective-tinta, masuri de implementare si evaluarea surselor de finantare realiste la orizontul anilor 2013, 2020 si 2030.
Prin dezbaterea Tinerii si educatia in contextul Dezvoltarii Durabile dorim sa aducem in atentia tinerilor, a autoritatilor reprezentative in domeniu si a organizatiilor nonguvernamentale o componenta transectoriala foarte importanta – educatia- a Strategiei Nationale pentru Dezvoltare Durabila, aflata actualmente in dezbatere publica in Romania. La finalul intalnirii dorim sa realizam o rezolutie comuna a participantilor cu propuneri pentru o imbunatatire a Strategiei.
In cadrul dezbaterii se va prezenta succint scopul intregii strategii, dupa care in paralel se vor organiza doua ateliere de lucru in care vom aduce in discutie felul in care capitoul educatie din cadrul strategiei, atat din punct de vedere al aspectului formal cat si non-formal, raspunde nevoilor principalilor actori vizati de domeniu, ONG-uri, institutii si tineri beneficiari.
Avem convingerea ca se va percepe importanta implicarii democratice intr-un demers de o asemnea amploare, cu atat mai mult cu cat se prevede ca documentul sa fie insusit de Guvern si sa fie aprobat (ca articol unic) de Parlamentul Romaniei. documentul urmand sa marcheze evolutia urmatorilor 30 de ani.
Dezbaterea este organizata de Consiliul Tineretului din Romania in parteneriat cu Asociatia Oricum pentru Educatie si Centrul National pentru Dezvoltare Durabila.
Vom aprecia daca veti putea confirma prezenta dumneavoastra pana in data de 15 aprilie 2008 la Dra Miruna Troncota, adresa de e-mail: miruna.troncota@ctr.ro

Miruna Troncota
Coordonator Parteneriate locale

Consiliul Tineretului din Romania – CTR

Piata Valter Maracineanu, nr. 1-3,

intrarea 5, camera 141, sector 1,

010155 Bucuresti, Romania

Tel: +40-21-3100980
Tel. personal 0723 503 928
Fax: +40-21-3100981

E-mail:
miruna.troncota@yahoo.com
miruna.troncota@ctr.ro

Epoca Moderna (6)

aprilie 14th, 2008

În secolul XIX vedem aparitia unei arte profane unde pictura si sculpture s-au disociat de arhitectura, pictura murala cedînd locul picturii pe shevalet. Arta româneasca se europenizeaza. Primele picturi cu subiecte profane românesti se fac vizibile prin portretele persoanelor cu „vaza, cu stare”, ale celor bogati, personaje importante ale timpului. Succesorii lor, care au participat la Revolutia din 1848, au asumat prin operele lor propaganda în favoarea ideilor liberale, precum Negulici (1812-1851), C.D.Rosenthal (1820-1851). Pictura istorica, în onoarea luptei pentru Unirea Valahiei cu Moldova si consimtirea la Independenta României, a gasit adepti precum pictorul C.I.Lecca (1810-1887), Th.Aman (1831-1891) si G.Tattarescu (1818-1894).

Toata istoria artei românesti începând cu anul 1870 este marcata prin lupta contra academismului, lupta inaugurata de Nicolae I.Grigorescu (1838-1907). Vechi membru al celebrei Scoli franceze de la Barbizon, el este cantorul vietii populare românesti si creatorul unei arte nationale, relfectând perfect în picturile sale sufletul tarii sale. În aceeasi categorie a urmat Ion Andreescu (1850-1882), care a practicat de asemenea pictura în aer liber, la fel si Stefan Luchian (1868-1916). Se mai pot cita bineînteles pictorii Theodor Pallady (1871-1956), Gheorghe Petrascu (1872-1949), Iosif Iser (1881-1958), Nicolae Darascu (1883-1959), figuri ale neoimpresionismului dezvoltat mai târziu, precum si George Stefanescu (1914-2007).

Multe curente au aparut în sculptura româneasca introdusa în secolul XIX de catre Karl Storck, de orogine germana (1826-1887). Curentul clasic s-a ilustrat în România cu sculptorul Ion Georgescu (1856-1898), si romantismul cu Stefan Ionescu-Valbudea (1856-1917). Începutul secolului XX este dominat de Dimitrie Paciurea (1875-1932), care s-a inspirat din operele lui Rodin. Detasându-se de traditia realismului socialist, pictorii s-au straduit sa integreze operele lor în marele curent al artei contemporane, cum ar fi cubismul, suprarealismul, arta abstracta sau arta cinetica. Constantin Brâncusi (1876-1957), la fel ca si Victor Brauner (1903-1966), conteaza printre marii artisti din prima jumatate a secolului XX. Alti artisti de origine româna s-au stabilit în Europa, precum Horia Damian (n.1922) si Daniel Spoeri (n.1930) instalat în Elvetia din copilarie, iar pictorul si arhitectul Marcel Janco (1895-1984) se instalase în Israel.

Arhitectura în România nu a oferit o panorama atât de bogata, precum pictura si sculptura. În secolul XIX, celebrul arhitect Ion Mincu (1852-1912) s-a straduit sa creeze un stil national unde sunt integrate unele elemente ale arhitecturii române traditionale. I.Cantacuzino (1899-1960) în anul 1930 a elaborat planul dezvoltarii orasului Bucuresti. Arhitectul O.Doicescu (1902-1981) a edificat actuala Opera din Bucuresti în anul 1953. Din anul 1990, nu a mai aparut nici un arhitect român de renume european.

Câteva nume de români, deveniti celebri si binecunoscuti în strainatate:

George Enescu, violonist si compozitor, Constantin Brâncusi, sculptor, Anna Brâncovan-Princesse de Noailles, Sorana Gurian, femeie de litere, Emil Cioran, gânditor, scriitor, Eugen Ionescu, dramaturg, Mircea Eliade istoric al religiilor, Matei Visniec, poet si dramaturg, Sergiu Celibidache, dirijor muzica clasica, Johnny Weissmüler (alias Tarzan), Tristan Tzara, om de litere, Michael Cretu, din grupul Enigma, Elina Löwensohn, cinefil, Marcel Iancu, om de litere, Jean Negulescu, cineast, Dinu Bumbaru, arhitect Montréal, Razvan L.Theodoru, jurist, Vice-president and Secretary, Corporate Governance and Ethics, Comp. Domtar Montréal, Dan S.Hanganu, arhitect Montreal, Liviu N.Theodoru, medic chirurg si specialist în Tratamentul fertilitatii, Brevetat la Montréal, Septimiu Sever, actor Montréal, Ion Pora, jurist Toronto, Matt Mateescu, jurist Montréal, Medic psihiatru Dr.C.Botez, Montreal, si multi altii.

Închei acest capitol succint despre cultura româneasca de-a lungul secolelor, sperând ca cititorii au apreciat si vor fi mândri ca România a fost si speram sa fie reprezentata în continuare de-a lungul anilor, de asemenea personalitati care sa ridice prestigiul României pe tarâm cultural, atât în tara cât si peste hotare.

REZOLUTIA DEZBATERII

aprilie 14th, 2008

In cei doi ani care au trecut de la precedenta reunire a organizaţiilor neguvernamentale interesate de corecta dezvoltare a oraşelor României, inclusiv a Capitalei – Bucureşti, sectorul construcţiilor a continuat să crească exponenţial, paralel cu degradarea peisajului urban şi agresarea patrimoniului monumental. Imaginea procesului de dezvoltare imobiliară exemplificat pe Bucureşti este redată corect în raportul ONG „Salvaţi Bucureştiul” publicat în presă şi difuzat pe canale TV în luna martie a.c.

Faţă de această situaţie, organizaţiile neguvernamentale şi profesionale subsemnate, delegaţii ministerelor de resort şa. au trecut în revistă cele mai recente evoluţii în domeniul arhitecturii, construcţiilor şi urbanismului, au analizat situaţia aşa cum s-a concretizat în cazul Capitalei, discutînd probleme legate de armonizarea, aplicarea şi monitorizarea cadrului legal specific. Urmare a analizelor şi dezbaterilor pe marginea stării dramatice a oraşelor din România inclusiv a Capitalei Bucureşti, rezultă următoarele propuneri:
1. Promovarea pînă la 1 octombrie ac. de către Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor a proiectului de act normativ privind informarea populaţiei şi participarea ei la activităţile de urbanism şi amenajare a teritoriului,

2. Incheierea, pînă la 1 octombrie ac., a contractelor pentru lucrările de reactualizare a Planurilor Urbanistice Generale pentru oraşe, municipii şi pentru Bucureşti, incluzînd un capitol dedicat strategiei de reevaluare şi evidenţiere a patrimoniului construit şi a peisajului cu valoare culturală. Pînă la finalizarea PUG-urilor, PUZ-urile nu vor putea fi elaborate decît la comanda autorităţilor locale, fiind avizate de ministerele de resort,

3. Reaşezarea pe baze temeinice a instituţiei arhitectului şef, prin extinderea atribuţiilor în domeniul dezvoltării durabile, a esteticii urbane şi a protecţiei peisajului cultural, perfecţionarea activităţii departamentelor locale de control în construcţii, concomitent cu eliminarea prin Ordonanţă de urgenţă prevederilor legale care generează situaţii de urbanism derogatoriu,

4. Asumarea obligatorie de către Ministerul Culturii şi cultelor precum şi de către structurile sale deconcentrate a rolului de monitor al dezvoltării localităţilor pe fundamentele moştenirii istorice şi în perspectiva unui orizont cultural marcat de individualitatea fiecărui oraş,

5. Adresarea către Administraţia Publică Locală a solicitării de completare a organigramei cu birouri de monitorizare a aplicării Planurilor Urbanistice Generale şi de verificare a manierei de protecţie a patrimoniului cultural (zone protejate, zone de protecţie a clădirilor de cult etc.),

6. Stimularea bunei conduite în urbanism prin înfiinţarea unei secţii specializate în imobiliare pe lîngă DNA, a unor instanţe judecătoreşti specializate, a postului de Avocat al Comunităţii pentru procese în domeniul imobiliar ca şi introducerea în legislaţia specifică a imprescriptibilităţii pentru fraude în imobiliar cu efecte grave asupra localităţii,

7. Continuarea conlucrării dintre ONG-urile interesate de domeniul Urbanismului, Construcţiilor şi Arhitecturii, precum şi tipărirea în comun a unei publicaţii (eventual sub forma unei Gazete Municipale după modelul interbelic din Capitală).

Semmnatari:
Grupul de Istoria Constructiilor
Fundatia „Academia Civica”
Grupul de Dialog Social
Asociatia „Salvati Bucurestiul”
Fundatia „Pro Patromonio”

Cosemnatari:
Ordinul Arhitectilor din Romania
Ordinul Arhitectilor filiala Bucuresti
Uniunea Arhitectilor din Romania

Valurile Dunarii… in Bahamas

aprilie 14th, 2008

In aparenta intre Bahamas si Florida nu ar fi mari diferente de clima ori ca pozitionare in Oceanul Atlantic. Mi-am spus: «Aceeasi palmieri si acelasi ocean!»
O decizie pripita in gasirea unei croaziere de week end: Destinatia Nassau cu un vapor de capacitate redusa, numit Regal Empress. Vasul are o vechime de peste 50 ani, isi pastreaza linia clasica parand un pitic pe langa noii colosi ai liniilor contemporane de croaziera si gazduieste 1000 de pasageri. Vasul a fost proiectat si inaugurat in 1953 pentru linia greceasca Olympia.
Regal Empress dispune de sali de spectacol, doua restaurante, doua baruri, sala de jocuri de noroc cu minicasinou si de doua piscine.
Daca ii lipsesc ultimele gaselnite digitale si patinoarul, sau ecranele tv gigant existente pe celelalte vapoare, ne-am simtit excelent in cele cateva zile la bordul acestui vas retro, departe de computer, de telefoane si de stresul citadin. Este ca si cum ai conduce o masina mai veche, in stare excelenta, ce iti creeaza senzatia reintoarcerii in lumea tineretii parintilor si a bunicilor.
Regal Empress performeaza croaziere de scurta durata, trei zile, intre Fort Lauderdale (Florida) si Nassau (Bahamas).
Imbarcarea este similara cu cea a intrarii in avion, check-in, control de securitate, dar toate facute cu rabdare si cu politete de catre personalul portului Everglades din Florida ce ofera servicii optime si mai ales spatii de parcare supravegheate. Am lasat propria masina in port, in parcare, doar la cativa metri de intrarea in vapor.
Ni s-a desemnat cabina, am optat pentru una mai ieftina si fara televizor si fara balcon. Am iesit pe punte, langa psicina si cu un bar in aer liber deasupra oceanului. Mancarea se serveste din abundenta, cafeaua si ceaiul, bauturi racoritoare, incluse in costul pachetului turistic.
Sirena a dat semnalul de plecare. Ne-am departat de port in aplauze si in muzica orchestrei.
Nu ne-am mai dezlipit cateva ore bune de privelistea departarii vasului de tarm si de zgomotul oceanului, de stropii sarati biciuindu-ne usor obrazul. Apusul pe mare inauntrul oceanului a fost o revelatie mistica, noaptea si ziua danseaza peste oglindirea de argint coclit, soarele coboara, dar lumina mai staruie in timp ce stelele isi fac loc si ele, una cate una.
Am fost incantati de vocea placuta a solistei, de eleganta interpretarii unui repertoriu clasicizat, din anii anii ’50 si ’60. Delia, sotia mea, imi spune ca interpretarea valsului lui Ivanovici e prea buna ca sa fie cantata de catre o americanca. Ca intr-un cadru in cadru, un tablou cu valuri deasupra valurilor, albastru din albastru in vis, am dansat acest vals simtiandu-ne cumva acasa deasupra Dunarii sau la marea noastra.
Un tanar ofiter imbracat in alb, inalt si frumos ne-a intrebat in romaneste daca noi suntem romanii sositi pe vas. Am fost suprinsi, am facut cunostinta cu tinerelul cu pricina. Ne-a spus ca este angajat pe vas ca ofiter de paza si de supraveghere cu un contract de cateva luni. Ne-a spus ca mai lucreaza si alti romani pe vas. Ne-a mai spus ca si cantareata este din Romania, precum si sotul ei pianist si organist.
In cateva minute au venit si alti romani, bucurosi de intalnire si de o conversatie in limba natala. Fiecare isi poarta propria istorie si ambitia de a reusi in viata printre straini. Daca in Europa romanii si-au creat numele de «capsunari», in America de Nord migratia muncii reprezinta o cifra majoritara prin joburile de pe vasele de croaziera, se bucura de un renume de invidiat. Multi se gandesc la ziua intoarcerii in tara la cei dragi, altii refuza sa se mai intoarca.
In pofida ambitiei de reusi in viata, munca pe mare nu e doar o poveste romantata. Se citeste pe fetele lor tinere si tristetea celor plecati de luni de acasa, uneori ziua se prelungeste in ore istovitoare de munca, apoi intervin rigorile jobului cu publicul strict legate de doleantele si mofturile turistilor.
Am ajuns in Nassau, parte a insulelor din Caraibele estice, insula descoperita de catre Cristofor Columb. Locuitorii sunt politicosi, prietenosi si ospitalieri.
Insula a fost revendicata un secol mai tarziu, in 1629 devenind un amestec britanic-hispanic.
Nassau a fost declarata o insula britanica si crestina in 1695. Regatului britanic i-a fost foarte greu sa asigure o colonizare totala din cauza piratilor, ale atacurilor atator rebeli, dezertori (outlaws). Abia in 1713 Anglia trimite un guvernator, Woodes Rogers, insotit de trei corabii cu soldati reuniti sub motto-ul: Expulsis Piratis – Resituta Commercia (Afara cu piratii – restaurarea comertului, al bunului mers economic). Independenta insulei avea sa fie proclamata in 1973.
Nassau straluceste in culori puternice: galben, roz, bleu, alb intruchipand suita aspiratiei catre libertate, catre ingemanare cu florile tropicale, cu oceanul.
Insula isi reverbereaza o muzica specifica, intreg arhipeleagul Bahamas fiind supranumit The Island of Song (Insula cantecului). Junkanoo, goombay si rake’ n’ scrape sunt genurile specifice muzicii bahamiene: un fluid intre ritmurile Africii de vest (tobe confectionate din piele de capra), acordeon, ghitare proprii, aranjamente corale tip blues si intre muzica sudamericana.
Cantecele au o istorie seculara si transmit istorii de dragoste, evenimente din viata cotidiana, lupta pentru eliberare din sclavie.
Am evitat tururile cu ghid, in limuzina sau in taxiurile acvatice, alte binefaceri oferite de catre agentiile de turism, preferand hoinareala pe jos.
Briza oceanica diminueaza canicula tropicala. Am vizitat hotelul Hilton construit in stil hispanic, grupul statuar Cristofor Columb, un muzeu al istoriei sclaviei in Bahamas si binenteles cateva boutique-uri, bazarul central.
Nassau ca orice alta insula din Caraibe ramane o atractie turistica unica, este vizitata zilnic de cel putin 5000 de turisti debarcati pentru o zi, de pe vasele de croaziera si insumeaza 400 de centre bancare, boutique-uri de renume(duty free) ca Gucci, Breitling, Cartier, Fendi etc. Intregul arhipelag, pe langa imaginea de resort de vacanta se impune si prin cea a unui paradis exclusiv al shopping-ului, nou sindrom al turistilor, al societatii de consum.
La cativa pasi de port am distins suntele unei muzici grecesti. O terasa deasupra unui magazin de bijuterii cu numele Athena fluturau doua drapele grecesti. Ne-am oprit sedusi de muzica, de privelistea insulei si a portului. Am intrat in vorba cu ospatarii in limba greaca. Ma uimeste mereu spiritul national de fraternizare al grecilor oriunde in lume, numindu-se intre ei patrioti. Meniul cafenelei ilustreaza specificul bucatariei elene: Musacaua, Salata de icre (Taramassolata), Gyros-ul etc. Am baut o cafea ca la mama acasa, un ouzaki (in traducere tuiculita greceasca de anason). Ne-am simtit acasa si prin muzica lui Teodorakis, prin optimismul grecesc dintre mari si tari. Ne-am amintit de finalul filmului Alexis Zorba cu Grecul dansand pe tarm sfidand spatiul si furtunile vietii. Insulele Bahamas se aseamana cu arhipeleagurile grecesti. O insula chiar poarta numele Eleuthera (din greaca Eleutheria; in romana libertate) al carei colonizari se datoreaza misionarului si guvernatorului de Bermuda William Sayles, in 1642 autor al unor interesante insemnari Aventurile Eleutherine.
Grecii ne-au spus ca preotul ortodox din Nassau este roman, iar biserica e la cativa pasi, o casa modesta destinata serviciilor religioase ortodoxe. De Pasti organizeaza o serbare cu miel la gratar, la care vor participa binenteles si multi dintre angajatii romani de pe vasele de croaziera. Am fi dorit sa intalnim preotul roman, dar timpul sederii pe insula se apropia de sfarsit.
Altadata in mod sigur ii vom bate la usa.
Am revenit pe vas inainte de asfintitul soarelui.
E ziua mea. Sarbatoresc alaturi de romanii intalniti pe vas. Mi-as dori ca toti romanii plecati la munca sa poata arbora drapelul national cu mandrie, sa-si spuna patrioti, sa apartina cuiva. Undeva in Polonia tanarul Claudiu Crulic moare intr-o inchisoare, facand greva foamei, acuzat pe nedrept pentru un furt din magazin. A scris memorii consulatului roman din Polonia cerand sprijin juridic si consultanta fara sa primeasca un raspuns.
Privesc insulele si palmierii cum se miscoreaza si se pierd ca anii.
Am schimbat prefixul cu 2 in Sibiu, pe cel cu 3 in Freiburg, pe cel cu 4 in Boca Raton, iar pe cel cu 5 in Bahamas… Sa fiu trist, sa ma bucur ?
Acelasi vals de la Dunare, cantecele grecesti, muzica latina ne repun in sarbatoarea generala de pe vas, intr-o fiesta permanenta a vietii, uitand de orice suparare.

Noi aparitii in portalul dedicat scriitorilor romani din New York

aprilie 14th, 2008

Noi aparitii in portalul dedicat scriitorilor romani din New York http://vetiver.weblog.ro

Constantin Eretescu despre False obiecte pretioase de Alexandra Tarziu; Mirela Roznoveanu despre Sanda Golopentia: Limba descantecelor romanesti si Theodor Damian: Nemitarnice; Valery Oisteanu despre Guglielmo Achille Cavellini; Mircea Săndulescu: Gânduri despre Elegiile din New York ale Mirelei Roznoveanu; Poem de Liviu Georgescu: CU BRAŢELE ARSE.

Liviu Georgescu

CU BRAŢELE ARSE

calc prin vid
cu tălpile ca nişte feţe mirate
şi paşi se evaporă, dispar pe rînd
versurile părăsesc scrisul
scrisul dispare din coala de hîrtie
hîrtia pleacă din mine
încît totul se umple pe sine
calc prin visul celor nenumăraţi
vii sau morţi
eu vă presimt prezenţa voi îmi adulmecaţi memoria
sufletul meu se risipeşte din ascunzişul monadelor
cu leandrii aprinşi lîngă naşteri continue
unde liniştea e singurul instrument muzical
vă îmbrăţişez cu braţele arse
cu iluminare
cu lumină
cu apa urcînd nepărtinitoare

WITH BURNT-OFF ARMS

I am walking through the vacuum
with the soles of my feet looking as if
they were astonished faces
and their steps evaporate vanishing one by one.
The verses abandon the writing
the writing disappears from the sheet
the paper leaves me
so that all is getting full of all.
I walk through the dream of the countless ones
alive or dead,
I sense your presence
you follow the scent of my memory.
My soul is scattered about the monads’ hideout
with burning oleanders next to the continuous births
where silence is the only musical instrument.
I embrace you with burnt-off arms
with illumination
with light
with water impartially rising.

Unde a disparut antimateria din Univers?

aprilie 14th, 2008

Dacă în Big Bang au fost produse materie şi antimaterie în cantităţi egale, dar Universul nostru este format doar din materie, unde a dispărut antimateria? Experimentul Belle de la laboratorul japonez de fizica particulelor KEK a descoperit o nouă asimetrie între materie şi antimaterie.

Unul din cele mai mari mistere despre Univers este urmatărorul: dacă în Big Bang au fost produse cantităţi egale de materie şi antimaterie, cum se face că în totalul de materie şi antimaterie din Univers noi observăm peste 99.99% doar materie? Din anii 50 încoace, oamenii de ştiinţă au observat că există diferenţe de principiu între legile fizicii aplicate la materie şi cele aplicate la antimaterie, ceea ce ar putea în principiu să ducă cu timpul, de la Big Bang încolo, la o dispariţiei a antimaterie din Univers. Totuşi, diferenţele descoperite până acum ar explica dispariţia a doar 0.2% din antimateria ce a dispărut. Suntem încă departe de a rezolva misterul. Dar un nou pas mic a fost realizat, fizicienii au descoperit încă un caz de asimetrie între materie şi antimaterie, care ar putea ridica procentul explicat.
Descoperirea vine de la acceleratorul de particule de la laboratorul japonez KEK, de la detectorul de particule Belle, unde în ciocniri de electroni (materie) şi pozitroni (antimaterie) se produc perechi de mezoni B (materie şi antimaterie), dar aceştia se dezintegrează în particule mai puţin masive în mod diferit, spune PhysOrg. Rezultatul a fost publicat în cea mai recentă ediţie a prestigioasei revistei Nature. Dar pentru a aprecia rezultatul lor, haideţi să revedem câteva noţiuni de bază despre antimaterie.
Noţiuni de bază despre antimaterie
Antimateria nu este subiect de science-fiction, ci este fundamentată experimental şi teoretic. Unei particule de materie încarcată electric îi corespunde o particulă de antimaterie cu aceeaşi masă, dar de sarcină electrică de semn opus.
Particula de materie corespunzătoare electronului este pozitronul, adică o particulă de masa electronului, dar pozitivă din punct de vedere electric.
Particula de antimaterie corespunzătoare protonului este antiprotonul, care are o masă egală cu cea a protonului, dar este negativ din punct de vedere electric.
Neutronul este neutru din punct de vedere electric. Este atunci neutronul propria sa particulă de antimaterie? Nu chiar, căci neutronul nu este o particulă elementară, ci este formată din trei particule încă şi mai mici, toate trei încărcate electric. Un neutron este format din un cuarc \”top\” (sarcină electrică +2/3) şi doi cuarci \”down\” (sarcină electrică -1/3). Particula de antimaterie ce corespunde astfel neutronului se numeşte antineutron şi este formată din un anticuarc \”top\” (sarcină electrică -2/3) şi doi anticuarci \”down\” (sarcină electrică +1/3).
Un atom este format din protoni, neutroni şi electroni. Un antiatom este format din antiprotoni, antineutroni şi antielectroni.
Dar dacă atomii emit lumină, antiatomii ce fel de lumină emit? Dacă particula elemantară corespunzătoare luminii se numeşte foton, care este corespondentul de antimaterie al fotonului? Ei bine, fotonul este neutru din punct de vedere electric, este o particulă elementară, fotonul este chiar propria lui antiparticulă! Aşadar, atât atomii cât şi antiatomii emit acelaşi fel de lumină. Materia şi antimateria nu poate fi deosebită prin lumina ce o emit!
Universul e format doar din materie
Oamenii de ştiinţă cred că Universul nostru este format doar din materie. Dar cum noi studiem universul mai ales prin lumina ce o primim din diferite părţi ale Universului şi cum acelaşi tip de lumă este emisă şi de materie şi de antimaterie, cum de ştim că Universul nu este jumate format din materie şi jumate din antimaterie? Ei bine, dacă ar fi aşa, atunci ar exista o graniţă între cele două zone unde materia şi antimateria s-ar întâlni şi atunci s-ar anihila în explozii violente cu emisie de lumină de o anumită lungime de undă foarte precisă. De exemplu, în cazul anihilării unui electron şi a unui pozitron sunt emişi doi fotoni, fiecare având o energie egală cu energia corespunzătoare masei electronului. Astfel, dacă am observa această lumină cu o semnătură precisă, am putea identifica zone de graniţă între materie şi antimaterie. Însă în ciuda unor căutări amănunţite cu foarte multe telescoape, oamenii de ştiinţă nu au observat aceasta. Desigur, experimentele continuă, poate că există zone mai mici de antimaterie, ce nu ar produce lumină aşa de intensă. Însă din ce s-a observat până acum se pare că mai mult de 99.9% din totalul de materie şi antimaterie din Univers este format doar din materie.
Totuşi, în Big Bang au fost produse cantităţi egale de materie şi antimaterie
Într-adevăr, în laboratoarele de fizica particulelor, zi de zi, milioane de perechi de materie-antimaterie sunt produse în coliziuni de particule, pentru a conserva sarcina electrică şi alte mărimi denumite numere cuantice. Dar în Big Bang ceva foarte asemanător a avut loc. Exista energie pură concentrată în un volum ofarte mic şi la un moment dat au fost create perechi de materie şi antimaterie. Universul s-a existins apoi foarte rapid în un timp foarte scurt, materia şi antimateria existentă s-au anihilat mai mult sau mai puţin. Dacă aşa ar fi fost, atunci Universul nostru ar fi trebuit să nu aibă nici materie, nici antimaterie (deci noi să nu existăm!), sau ar fi trebuit ca materia să fie în unele zone de Univers şi antimateria în alte zone de Univers (şi atunci să detectăm lumină cu semnătura specifică!). Unde a dispărut aşadar antimateria? Fără exagerare, acesta este unul din cele mai mari mistere despre Univers. Subiectul este studiat de fizica particulelor elementare împreună cu cosmologia şi astrofizica. Un premiu Nobel va fi rezervat automat celor ce vor deslega acest mister.
Mici diferenţe între materie şi antimaterie
Ce ar fi dacă ar exista o usoară diferenţă în legile fizicii între materie şi antimaterie? Cum ar fi dacă se produce mereu materie şi antimaterie în cantităţi egale, dar când se dezintegrează în particule mai mici, antimateria dispare puţin mai multă decât materie, lăsând un excedent mic de materie, dar care proces repetându-se de foarte multe ori la începutul Universului, ar fi dus la Universul nostru format din materie? Ei bine, aceasta ar avea sens, deşi tot nu am înţelege de ce ar avea loc aceste diferenţe …
Ei bine, exact aceasta au descoperit fizicienii din anii 50 încoace. Problema este că diferenţa ce au observat-o între materie şi antimaterie este atât de mică încât ar putea explica prezenţa de doar 0.2% din materia din Univers. Diferenţa aceasta era observată în cadrul unor particule subatomice numite mezoni K, apoi în cadrul unor alte particule subatomice numite mezoni B. Speranţa lor este ca dacă aceste diferenţe între materie şi antimaterie se descoperă şi la alte particule, procentul de materie din Univers ce ar fi explicată ar creşte.
Există modele teoretice încă neverificate experimental care presupun prezenţa de noi particule elementare, încă şi mai masivă, denumită materie întunecată. Dacă s-ar descoperi particulele subatomice ce ar forma această materie întunecată, dacă s-ar observa că ele prezintă o diferenţă între materie şi antimaterie, cum aceste particule sunt masive, ar creşte şi mai mult procentul de materie explicat din Univers. Şi cine ştie, poate se va explica cu întreaga cantitate de materie din Univers. Cercetarea continuă aşadar în studiul asimetriei între materie şi antimaterie.
Progres recent în acest sens
Iar progresele nu întârzie să apară. Când e vorba de acceleratoare de particule, aţi auzit desigur de Large Hadron Collider, care va intra în funcţiune la laboratorul european de fizica particulelor, CERN, la Geneva, Elveţia, vara aceasta. Aţi auzit poate şi de Tevatron, acceleratorul care a fost timp de 20 de ani, şi încă mai este până intră în funcţiune Large Hadron Collider, cel mai puternic accelerator de particule din lume. La Tevatron a fost descoperit în 1995 cuarcul top, cea mai masivă din particlele elementare. Dar există şi multe alte acceleratoare de particule în jurul lumii, la fel de importante în studiul Universului.
De exemplu, în Japonia, există un oraşel creat în anii 1970 special pentru a fi un oraş ştiinţific. Numit Tsukuba, se situează la două ore nord de capitala ţării, Tokyo. Acolo se găseşte laboratorul naţional japonez de fizica particulelor, KEK. KEK găzduieşte un accelerator de particule ce accelerează electroni şi antimateria lor, pozitroni, la viteze foarte foarte apropiate de cea a luminii. Aceştia sunt lăsaţi apoi să se ciocnească, iar din energia lor de mişcare se crează masă, adică particule noi. Ştim de la formula lui Einstein E=mc2 că masa şi energia sunt echilvalente şi se pot transforma unele în altele. Ei bine, acest accelerator este proiectat în aşa fel pentru a produce mari cantităţi de mezoni B de materie şi de mezoni B de antimaterie.
Studiindu-i atent, fizicienii au descoperit o diferenţă în modul în care cele două tipuri de particule se descopum în alte particule mai puţin masive, sugerând o diferenţă între materie şi antimaterie, spune PhysOrg. Aceasta este un pas înainte spre rezolvarea misterului unde a dispărut antimateria din Univers. Rezultatul a apărut recent în prestigioasa revistă Nature.
Sursa antimateriei din galaxia noastră a fost descoperită
S-a înţeles care este mecanismul prin care se producea antimateria observată deja de trei decenii în centrul galaxiei noastre. Rezultatele acestea au fost publicate în numărul din 10 ianuarie al revistei Nature. Dar să le luam pe rând …

Ce este antimateria?
Fiecărei particule de materie îi corespunde o particulă de antimaterie, de aceeaşi masă, dar de sarcină electrică de semn opus. De exemplu, electronului, care este negativ din punct de vedere electric, îi corespunde antielectronul, care are masa electronului, dar este încărcat electric pozitiv. I se mai spune şi pozitron. Protonului, care este pozitiv din punct de vedere electric, îi corespunde antiprotonul, care are masa protonului şi este negativ din punct de vedere electric.
În vreme ce un atom de hidrogen este format din un proton pozitiv în jurul căruia se roteşte un electron negativ, un antiatom de hidrogen este format din un antiproton negativ în jurul căruia se roteşte un pozitron pozitiv. Un atom emite lumină atunci când un electron trece de pe un nivel de energie mai mare la un nivel de energie mai mică. Un antiatom emite lumina în acelaşi fel. Dar emite lumină, sau antilumină? Ei bine, lumina şi antilumina sunt unul şi acelaşi lucru. Fotonul, particula de lumină, este propria sa particulă de antimaterie.
Există antimaterie în Cosmos?
Dar atunci, cum noi detectăm lumina de la o stea îndepărtată, cum putem noi şti dacă steaua este formată din materie sau din antimaterie? Ei bine, dacă acea stea ar fi singură în Univers, nu ne-am putea da seama. Dar ea nu este singură în Univers. Şi atunci, dacă ar exista o zonă din Univers în care nu ar exista materie, ci doar antimaterie, această zonă de antimaterie s-ar învecina neaparat cu o zonă de materie. Şi la graniţa dintre cele două zone, materie şi antimaterie neapărat s-ar întâlni. Când aceasta se întâmpla, are loc o mică explozie. Materia şi antimateria dispar (se anihilează), lâsând în urma lor lumină de o anumită lungime de undă.
Când materie şi materie se întâlnesc, se anihilează, cu eliberare de energie sub formă de particule. Când un electron şi un pozitron aproape în repaus se întâlnesc, se emit doi fotoni de lumină, fiecare având o energie egală cu energia corespunzătoare unui electron în repaus, anume .511 MeV.
Dacă pe Terra am detecta lumină cu aceste lungimi de undă, atunci am putea identifica zone de graniţă între un tărâm de materie şi unul de antimaterie. Dar cum încă nu s-a descoperit această lumină în intensităţi mari, încă nu s-au descoperit zone din Univers formate majoritar din antimaterie. Experimente însă caută în continuare.
Antimaterie în centrul galaxiei noastre
S-a detectat totuşi ceva în acest sens. S-au detectat mici cantităţi de antimaterie în o zonă de Univers dominată de departe de materie. De aceea, antimateria se întâlneşte foarte uşor cu materia ce o înconjoară, cu care se anihilează, rezultănd lumină de lungime de unde specifică. Această lumină a fost detectată încă din 1978 provenind de undeva din centrul galaxiei noastre. Da, chiar în galaxia noastră există antimaterie. Era o veste intrigantă. Cercetările au continuat şi acum fizicienii propun în sfârşit un mecanism al apariţiei acestei antimaterii. Acest mecanism a fost publicat în ediţia din 10 ianuarie a revistei Nature. Despre ce este vorba?
Sursa antimateriei din galaxia noastră a fost descoperită
Atunci când o stea de neutroni, care de felul ei este foarte masivă, atrage materie de la o stea vecină şi accelerează această materie foarte puternic spre ele, materia, dacă este încărcată electric, păţeşte ceva foarte interesant. Anume, ea emite lumină. Această lumină este foarte energetică şi când trece prin materie, suferă şi ea ceva interesant. Anume, lumina dispare şi lasă în locul ei perechi de materie şi antimaterie.
Aceasta antimaterie însă trăieşte foarte puţin, căci fiind în minoritate, se loveşte repede de materie şi se anihilează cu materie, producând lumină de lungime de undă precisă (cum am explicat mai sus). Observarea acestei lumi a permis astronomilor să detecteze prezenţa antimateriei. Tocmai acest mecanism de producere a antimateriei a fost publicat în ediţia din 10 ianuarie a revistei Nature.
Unde se întâlneşte antimaterie pe Terra?
Antimaterie este produsă mereu pe Terra în acceleratoare de particule, prin ciocnirea unor fascicule de particule subatomice de viteză mare cu ţinte fixe, sau cu alte fascicule de particule. Există chiar acceleratoare ce ciocnesc materie şi antimaterie, precum acceleratorul (protoni cu antiprotoni sau electroni cu pozitroni). Antimaterie este produsă şi prin descopuneri radioactive de nuclee atomice ce au mai mulţi protoni de cât ar trebui. Un astfel de nucleu este folosit pentru tehnica de imagistică medicală denumită scanări PET, sau tomografie cu emisie de pozitroni. Antimaterie este produsă şi atunci când particule cosmice de mare energie (cele provenind de la Soare se numesc vânt solar) se lovesc de nuclee din atmosfera Pământului. Aceste particule de antimaterie sunt precum niste picături de apă dulce în o mare de apă sărată. Ele se anihilează foarte repede cu particulele de materie din jurul lor, rezultând noi particule sau lumină.
Concluzie
Antimateria nu este doar o idee SF, este reală, bine-mersi, fără nimic paranormal, dar cu un mare mister: dacă în Big Bang au fost produse cantităţi egale de materie şi antimaterie, unde a dispărut antimateria?

Sursa informatiei : Stiinta.info

„Fascismul liberal” – oximoron sau realitate

aprilie 14th, 2008
Coperta cartii Coperta cartii „Fascismul liberal”

Autorul cartii “Fascismul liberal” (Doubleday, 2007), Jonah Goldberg a dorit si a reusit sa creeze o dezbatere aprinsa pe marginea ideii sale, aparent revizioniste, ca fascismul e un fenomen ideologic de stanga.

Goldberg, un cunoscut comentator (neo)conservator american, are intentii polemice declarate.

El intoarce pe dos acuzatia stangii care-i eticheteaza pe oamenii dreptei conservatoare drept “fascisti” sau “nazisti”.

Dimpotriva, sustine Goldberg, conservatorii, ca adepti ai capitalismului si ai statului de drept, ai traditiei si ai religiei in societate, sunt exact opusul fascistilor, care nu si-au ascuns niciodata dispretul fata de valorile dreptei traditionale si care in esenta sunt niste revolutionari, mostenitori spirituali ai iacobinsmului revolutiei franceze.

Punctul de plecare in argumentatie pentru autor este intemeietorul curentului ideologic numit fascism, dictatorul italian Benito Mussolini.

Mentionarea radacinilor socialiste, de care Mussolini nu s-a dezis niciodata, nu contine in sine nici o controversa.

Goldberg insa continua prin a-l considera pe Hitler un “om al stangii” si merge si mai departe pe o panta revizionista, gasind elemente fasciste la presedinti calificati in mod traditional drept “progresisti”, ca Woodrow Wilson, Franklin Delano Roosevelt, John Kennedy sau Lyndon Johnson.

Autorul asmileaza fascismului tentatia interventionsita permanenta a acestor politicieni cu scopul declarat de “ameliorare” a societatii.

El exemplifica prin limitarea libertatii de exprimare pe timpul primului razboi mondial, folosita de Wilson si apoi de succesorii sai in scopul fauririi unui “consens national” impotriva individualismului tipic American.

Goldberg califica “New Deal”-ul de dupa 1933 drept o politica economica de tip fascist, fapt care a starnit mania multor comentatori de stanga.

Nu este uitata nici cochetarea stangii cu eugenia, fireste in alte scopuri decat cele declarate de Hitler, dar care ar dovedi potrivit lui Goldberg dubla masura cu care e tratata stanga fata de dreapta.

Desi mentioneaza de nenumarate ori pe parcursul cartii ca fascismul in Statele Unite nu are conotatii si implicatii ca cele din Italia si Germania dinainte de 1945, Goldberg provoaca apoplexia comentatorilor de stanga prin coperta cartii, un “smiley” reprezentand figura lui Hitler.

Un “fascism liberal cu zambetul pe buze”, sugereaza Jonah Goldberg si cheama la vigilenta in numele libertatii pentru ca in Statele Unite san u aiba success nici macar aceasta varianta edulcorata de fascism.

Autorul nu se rafuieste doar cu figurile istorice ale stangii progresist-liberale, ci si cu cele actuale, cum ar fi candidata la investitura prezidentiala a Partidului Democrat, Hillary Clinton.

Goldberg detecteaza atitudini pe care la califica drept fasciste in demersul politic al fostei prime doamne in favoarea socializarii medicinei si in conceptiile sale “progresiste” in favoarea copiilor in raport cu parintii.

Criticii cartii au contestat vehement validitatea argumentelor lui Goldberg, insistand asupra diferentelor intre stanga liberala si fascism/nazism, mai ales cand vine vorba de rasism si militarism, precum si asupra ciocnirilor uneori violente intre adeptii celor doua curente.

Chiar daca suntem de acord cu premisa cartii sau dimpotriva o contestam, si chiar daca tinem cont de mesajul eminamente politic, in ultima instanta, intr-un electoral in Statele Unite, nu putem insa sa nu remarcam vigoarea dezbaterii ideologice de pe scena americana.

Un gen de dezbatere complet absent din Romania, daca omitem obosita contrapunere “comunist – anticomunist”, devenita complet irelevanta in secolul XXI.

Ei, acolo – îmbuibaţi

aprilie 14th, 2008

Nu meritele trecutului trebuie să ne împăuneze, ci ceea ce suntem în stare să facem azi. Şi azi, o spun cu toată convingerea, reprezentanţii din administraţia locală şi judeţeană n-au găsit încă nici mijloacele şi nici formele prin care să ieşim din mediocritatea prezentului.
În necurmata sa curgere, timpul se dovedeşte perfid şi, adesea, halucinant de grăbit. Ne pare incredibilă viteza cu care clipele, zilele, lunile, anii se furişează pe lângă noi şi devin trecut. Cum de-am ajuns aici, în pragul resemnării? Poate că noi, prea preocupaţi de propria supravieţuire şi, ei de propria înavuţire, în loc să fim atenţi şi uniţi, în loc să ne căutăm şi să ne regăsim, ne tot îndepărtăm unii de alţii… Ei, acolo-îmbuibaţi! Noi, aici-supravieţuitori şi resemnaţi!

„Procesul tranziţiei” – fragmente – (IV)

aprilie 14th, 2008

Există oameni (Claude Karnoouh — „Adio diferenţei”) care susţin că satirele lui OrweIl — „1984” şi „Ferma animalelor” — se referă în primul rând la democraţiile burgheze occidentale şi nu doar la dictaturile de dreapta sau de stânga.
După părerea mea, Orwell satirizează defectele naturii umane şi nu un anume tip de organizare socială. Cred că cele mai sinistre personaje din „Ferma animalelor” nu sunt porcii, ci oile. Imediat după izgonirea omului de la fermă, oile sunt conduse de un porc pe o păşune grasă şi behăie apoi, în toiul dezbaterilor organizate la fermă, aparent fără nici o noimă: “Four legs good, two legs bad!”
În momentul în care purceii exersează mersul biped în faţa animalelor încremenite de mirare, oile salvează situaţia: „Four legs good, two legs better!”
Relaţia oi-porci descrisă în „Ferma animalelor” este analogă cu relaţia cărturari-farisei prezentată în Evanghelii.
Majoritatea animalelor lui Orwell nu reuşesc să înveţe întreg alfabetul, acestea luând de bune declaraţiile porcilor şi lozincile behăite de turma de oi (reprezentativ este calul, care nu poate învăţa decât primele 5 litere, pentru că atunci când încearcă să le înveţe pe următoarele, le uită pe primele, motiv pentru care se decide să-l creadă fără rezerve pe Napoleon). Un personaj mai aparte este măgarul. Acesta a reuşit să înveţe întreg alfabetul, dar stă deoparte. Măgarul este inteligent, dar absolut pasiv, atitudinea lui semănând oarecum cu cea a pustnicilor care afirmă că totul este nebunie şi deşertăciune. Măgarul simbolizează tipul omului inteligent, cult, dar laş sau blazat. Este omul care se informează, înţelege situaţia social-politică, dar care de frică (în anii totalitarismului) şi din comoditate sau pesimism (în anii „tranziţiei”) refuză să se implice, deşi e convins că elita conducătoare este incapabilă să lucreze pentru binele public.
Un tip uman nedescris diferenţiat de Orwell este snobul. Snobul poate fi încadrat în categoria oilor, dar este o oaie mai proastă. Oile deştepte, elita culturală, au avantajul gloriei şi al bunăstării materiale, pe când snobul este o oaie voluntară, care nu pretinde să fie stimulată material. Snobul e fericit că poate poza în om cult, emancipat, şi behăie convins lozincile lansate de elita oilor doar pentru a se auzi vorbind. Snobul nu poate învăţa alfabetul pentru că nici măcar nu se străduieşte. El e convins că ştie precis totul şi ambiţia lui e să fie un guru pentru animalele care nu pot învăţa alfabetul, dar care au măcar bunul simţ să recunoască lucrul acesta.

Eva, ONT, Lido – Aici a fost odata Muzeul Simu

aprilie 14th, 2008
Eva, ONT, Lido... si trafic ca la Hong Kong - Muzeul Simu - Casa de pe Arthur Verona - Gradini si case dinainte de blocurile Eva si ONTEva, ONT, Lido… si trafic ca la Hong Kong – Muzeul Simu – Casa de pe Arthur Verona – Gradini si case dinainte de blocurile Eva si ONT

Blocurile Eva si ONT par infipte acolo de cand lumea. De fapt au aparut pe la inceputul anilor saizeci, iar constructia blocului ONT a insemnat si demolarea cladirii Museului Simu. Strada Anastase Simu a ramas, o strada foarte scurta, intre una din laturile blocului ONT si strada Nicolae Golescu. Asadar strada era in spatele muzeului. Cu strada din fata e o problema. Articolul pe care l-am gasit pe web plaseaza muzeul pe strada Mercur numarul 2. Mie imi pare mai curand ca se afla pe strada Pictor Arthur Verona. Din doua una: ori strada se numea inainte Mercur, ori existau acolo mai multe stradute, lucru care nu este imposibil, daca luam in considerare dimensiunile blocurilor Eva si ONT.

Cladirea muzeului, in forma de templu ionic, era o bijuterie. Iarasi o dilema: articolul ne spune ca arhitectul a fost un anume Sciky, pe cand o alta pagina web il da ca autor pe marele arhitect Petre Antonescu. Si aici poate fi o explicatie, pagina dedicata lui Antonescu vorbeste de clădirile care adaposteau muzeul, asadar Sciky putea foarte bine sa aiba ideea templului, pe cand Antonescu sa fi fost conducatorul proiectului. Dar hai sa nu ma avant in supozitii.

Cum arata Museul Simu inauntru? Fac din nou apel la colectia de fotografii vechi ale prietenilor mei Gabi si Ovidiu. Exuberant si totodata distins, aducand mult cu colectia Frick din New York.

Distins, pe cat de distins a fost Anastase Simu, diplomat, senator, membru de onoare al Academiei, pasionat colectionar de arta. A fost prieten de o viata cu Bourdelle. Si-a donat colectia de arta Statului Roman si s-a angajat sa continue sa o intretina toata viata. Ce pacat ca raspunsul peste ani al statului a fost sa darame templul!

O casa care era vecina cu muzeul a ramas. Am descoperit-o recent, la coltul dintre strazile Pictor Arthur Verona si Nicolae Golescu, in plina renovare. In spate se zareste silueta blocului ONT.

Am copilarit in zona aceasta si am apucat Museul Simu. Nu imi amintesc insa deloc ce era acolo in afara de muzeu: blocurile Eva si ONT sunt enorme. Imi amintesc vag ca ma mai duceam cu prietenii din cartier pe acolo si erau niste trepte uriase, apoi un spatiu imens. Doua poze din colectia lui Gabi si Ovidiu imi vin un pic in ajutor:

Si inainte de toate acestea? Un articol din Ziarul Financiar ne vorbeste depre un anume plan alcatuit de maiorul Borroczyn, contemporan cu Cuza: aici a fost Posta Veche.

Iata un fragment din articol:

Printr-un miracol, ulitele din zona Episcopiei nu au disparut, nu au suferit nici macar unele modificari de traseu. Pur si simplu, au capatat un nume, au fost pavate si prevazute cu trotuare, avand dreptul sa se intituleze strazi. Strazile acestea ne sunt binecunoscute: strada C.A. Rosetti, strada Nicolae Golescu, strada George Enescu etc. Postea Rumineaska, cum a notat-o Borroczyn, se afla pe actuala strada Nicolae Golescu, exact intre strazile Anastase Simu si Arthur Verona. In locul delimitat astazi de aceste strazi, Simu si Verona, si strada Nicolae Golescu se intindea o curte imensa, dreptunghiulara. De jur imprejur, pana la strada Pitar Mos, erau gradini si livezi. Intrarea in curtea Postei se facea printr-o ulita pe locul careia s-a inaltat acum blocul Eva.

Shining Through a Long Dark Night: Romanian Cinema, Then and Now

aprilie 14th, 2008

April 16-27 | Walter Reade Theater, Lincoln Center
Shining Through a Long Dark Night:
Romanian Cinema, Then and Now

Following a string of critical acclaim in recent years for the films The Death of Mr. Lazarescu, 12:08 East of Bucharest, The Paper Will Be Blue and last year’s Cannes Palme d’Or winner 4 Months, 3 Weeks and 2 Days, Romania has emerged as one of the world’s most creative and cutting-edge filmmaking cultures. The Film Society of Lincoln Center and the Romanian Cultural Institute offer New Yorkers the rare chance to delve deep into that country’s rich artistic tradition in Shining Through a Long, Dark Night: Romanian Cinema, Then and Now, for 11 days at the Walter Reade Theater.

The series pairs eight recent films by contemporary directors with ten groundbreaking, pre-1989 movies, all screened in pristine new prints. Several artists and guests will attend screenings during the series, including filmmakers Dan Pita, Elisabeta Bostan, Iosif Demian, Mircea Daneliuc, Tudor Giurgiu, Ruxandra Zenide, Florin Mihailescu and Gabor Tarko, actor Dan Nutu and film critics Manuela Cernat, Alex Leo Serban and Mihai Chirilov.

You can meet them on Thursday, April 17, 7:30 pm, when the Romanian Cultural Institute in New York hosts a panel discussing the tradition of Romanian filmmaking and on Saturday, April 19, 11 am, for a press conference and interviews (in Romanian) at the RCINY Auditorium.

“Through this series,” says Richard Peña, program director at the Film Society, “we hope to introduce the lively—if frequently interrupted by censorship—tradition of Romanian filmmaking that forms the deep foundation for the current cinematic explosion that has led some critics to claim that Romanians have re-invented the art film.”

WALTER READE THEATER > 165 W 65th St (close to Amsterdam Ave) > www.filmlinc.com
Buy tickets now ONLINE or at the box office.

Visit www.icrny.org for more detailed information.

Secretul căsniciei fericite. Idila poate dura o viaţă – prezentare de carte

aprilie 14th, 2008

Nu lãsaţi dragostea din cãminul dumneavoastrã sã pãleascã. Acest sentiment care vã leagã trup şi suflet de partener vã poate însoţi — şi chiar se poate amplifica — odatã cu trecerea anilor. Întâmplãrile mici, zilnice pe care le trãiţi împreunã dau un farmec discret vieţii. Acest secret îl dezvãluie cu mãiestrie Zig Ziglar în volumul de faţã. El vã oferã sfaturi, inspiraţie şi strategii care, urmate pas cu pas, pot face din cãsnicia dumneavoastrã un colţ de paradis.

Puteţi afla cum sã puneţi punct unei situaţii pentru a o lua de la capãt — bineînţeles, alãturi de partenerul dumneavoastrã de o viaţã; cum puteţi evita (sau îndepãrta) efectele distrugãtoare ale adulterului, ale absenţei mai mult sau mai puţin îndelungate a partenerului din mijlocul familiei sau ale abuzului de orice fel; cum sã vã pãstraţi romantismul şi sã vã bucuraţi de o relaţie sexualã care sã vã aducã împlinire şi care sã permanentizeze iubirea şi prietenia cu partenerul.
Oricare ar fi starea actualã a relaţiei dumneavoastrã cu soţul sau soţia, începeţi sau continuaţi sã-i faceţi curte. Este secretul tinereţii fãrã bãtrâneţe a iubirii şi a entuziasmului în cãsnicie.

Autor: Zig Ziglar

Colecţia: Familia la Curtea Veche

manz

aprilie 14th, 2008

Prometeu încatusat (Prometheus desmotes), de Eschil, Literatura greaca

aprilie 14th, 2008
PrometeuPrometeu

Primul dintre cei trei mari tragici ai Greciei antice, Eschil (525-456 î.e.n.) a compus tragedii cu conflicte puternice, bazate pe subiecte simple si concentrate, realizate într-un ton grav si în care eroii se afla în lupta cu destinul manifestat prin intermediul zeilor. Tragediile lui Eschil sunt grupate în trilogii, fiind legate între ele prin subiect (Orestia formata din Agamemnon, Choeforele si Eumenidele). S-au pastrat de la Eschil si tragedii izolate: Cei sapte împotriva Tebei, Persii, Prometeu încatusat.

Prometeu încatusat
Titanul Prometeu este înlantuit pe muntele Caucaz din porunca lui Zeus, tiranul nerecunoscator, care s-a razbunat pe el fiindca daruise oamenilor focul, uitând ca Prometeu îl ajutase cândva sa-si mentina domnia amenintata de rascoala celorlalti titani.
În fragmentul urmator, Prometeu povesteste corului (alcatuit din Oceanide, zeitati marine) binefacerile aduse de el omenirii.

PROMETEU
Voi sa nu credeti ca de slab sau de semet
Am amutit: alt gând îmi musca inima
Când vad ce chinuita este soarta mea.
Caci cine altul decât mine-a daruit
Puterea tuturor acestor zei de azi?
Dar despre asta voi tacea; nu voi vorbi
Nimic decât ceea ce stiti voi însiva:
Cum am facut pe muritori din tonti, isteti,
Trezindu-le din adormire spiritual.
Voi spune-aceasta, nu ca sa-i vorbesc de rau,
Ci ca iubirea mea spre dânsii s-o vedeti:
Priveau cu ochii, însa nu vedeau cu ei;
Aveau auz, dar n-auzeau nimic cu el,
Mult timp în volburi de naluci le-nvalmaseau
Pe toate, nu stiau nici dulgheria ce-i,
Nici casele-nsorite cum se fauresc;
Asemenea maruntelor furnici traiau
Retrasi în ascunzisurile grotelor;
Nu cunosteau prin semne sigure când vin
Temuta iarna, primavara vesela
Sau vara pururi darnica, ci bâjbâiau
Nepriceputi. Iubindu-i, eu i-am învatat
Ce-i rasaritul, ce-i apusul stelelor;
Le-am dat stiinta foarte-nalta a cifrelor
Si folosirea literelor, în sfârsit
Le-am dat memoria ce-i mama muzelor(1)
Eu fui întâiul care boii-n jug i-a pus,
Silindu-i ca prin vajnicele lor puteri
Sa usureze opintirea omului,
Si care caii plini de foc i-a înhamat
La car, podoaba stralucitei bogatii;
Eu fiu întâiul care navi a construit
S-alunece cu-aripi de in în larg de mari.
Iar eu, cel care pentru neamul muritor
Facui acestea toate, nu-mi gasesc un sfat
Sa scap de suferinta mea de azi.

CORUL
Grea suferinta-nduri,
Pierzându-ti cumpatul
Te zbati ca vraciul slabanog cazut bolnav
Si-n desperarea ta nu poti descoperi
Ce leacuri ti-ar tamadui durerile.

PROMETEU
Ca si mai mare sa te miri, asculta-acum,
Ce mestesuguri si cai noi am nascocit,
Întâi si-ntâi, când cineva cadea bolnav
N-avea nimica sa-l ajute, nici fierturi,
Nici alifii, balsamuri, ci se mistuia
Lipsit de leacuri, pâna când eu în sfârsit
Le-am aratat amestecele ierburilor
Cari toate morburile lor se vindeca.
I-am lamurit cum sa-si prevada sortile,
I-am învatat sa-si talmaceasca visele
Si le-am deschis soptirile destinului:
De ce presemne sa te tii când esti la drum ?
Ce tainic înteles cuprinde-naltul zbor
Al paserilor, îndreptarea lor în zari
La stânga sau la dreapta, felul cum înghi,
Cum se-mprietenesc si cum se dusmanesc
Sau cum se strâng în stol? Ce lustru si culori
Cuvine-se sa aiba maruntaiele,
Ce forme fierea si ficatul paserei
Spre-a fi pe placul zeilor? Prin ardere
De coapse groase si de mari spinari pe-altar
Am învatat pe oameni mestesugul greu
De-a întelege tainele vapailor
N-a fost de-ajuns atât: se afla cineva
Sa spuna ca-naintea mea descoperi
La oameni avutile pamântului:
Arama, fierul dur, argintul, aurul?
Nu-i nimeni, caci ar fi un mincinos.
Pe scurt: azi toate mestesugurile lor
Truditii oameni de la Prometeu le au.

CORUL
Acuma lasa grija muritorilor ;
Gândeste-te la mântuirea ta. Avem
Speranta ca, descatusat odata, tu
Nu vei fi mai putin puternic decât Zeus.

PROMETEU
Nu asta-i voia Moirei care pe noi toti
Ne mâna; mii de suferinti mai am sa-ndur
Pân´la scaparea mea; desteptaciunea e
Cu mult mai slaba decât tainicul Destin.

1 În greceste Mneme sau Mnemosyne. Fiicele ei, cele noua muze, personificau pentru cei vechi ansamblul activitatilor spiritului.

De ce e negationismul asa de atractiv?

aprilie 14th, 2008

Nu va voi spune o noutate prin faptul ca internetul e plin de postari in care se neaga Holocaustul.

Nu ma voi referi aici la negarea Holocaustului in general, ci a celui din Romania, care cade in sarcina regimului Antonescu (nu a poporului roman, atentie!).

Desi au trecut patru ani de la publicarea raportului Comisiei Wiesel, asumat oficial de presedintele Romaniei, prin care se stabilea ca intre 280000 si 380000 de evrei si 11000 de romi au fost ucisi in perioada 1941 – 1943 in teritoriile administrate de regimul Antonescu, concluziile acestui raport nu sunt cunoscute, sau nu sunt acceptate de multi romani.

De unde stiu asta? Am realizat in 1998 un documentar la BBC despre situatia evreilor din Romania in perioada 1940 – 1944 http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/05/060530_evrei_1940_1944.shtml, iar in 2006 am initiat o serie despre Ion Antonescu, realizata de Delia Radu http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/07/060719_antonescu_4_discutie.shtml

Reaspunsul in ambele cazuri a fost unul preponderent negativ.

Imi aduc aminte ca intr-una dintre scrisorile primate la redactie in 1998 (pe atunci nu era e-mail raspandit ca acum) i se cerea directorului redactiei romane a BBC sa ma concedieze deoarece as fi “jignit poporul roman”.

Reactiile din 2006 n-au fost mult diferite, desi intre timp a aparut raportul comisiei Wiesel.

Si asta din partea unor ascultatori BBC, despre care se presupune ca sunt mai informati si mai educati decat omul de rand.

Acum catava vreme am dat o replica pe un blog unui individ care incerca sa demonstreze ca lupta impotriva antisemitismului genereaza anti-semitism, ca si combaterea negationismului.

Discutia a ajuns destul de repede la Holocaustul din Romania.

Un individ, care initial a incercat sa nege ca regimul Antonescu ar fi ucis evrei si ca el ar fi antisemit a sfarsit prin a posta fraza “prin moartea fiecarui evreu a fost salvata viata cel putin a unui roman, asa ca nu pot decat sa ma simt indatorat”.

Este o replica extrema, dar nu iesita din comun.

De ce oare o astfel de apetenta pentru negarea sau chiar apologia Holocaustului?

In primul rand din ignoranta. Cei mai multi care adopta o astfel de atitudine nu pot fi acuzati de antisemitism, din simplul motiv ca fie n-au cunoscut nici un evreu in viata lor, fie habar n-au de istorie.

O a doua categorie sunt cei care contesta veridicitatea Holocaustului si acuza presiunile „lobby-ului evreiesc” asupra Romaniei.

E de remarcat ca raportul Wiesel a fost asumat in octombrie 2004, cu doua luni inainte deciziei Uniunii Europene de a admite in principiu Romania ca membru la 1 ianuarie 2007.

De asemenea, incriminarea negarii Holocaustului si a cultului lui Antonescu a fost facuta prin ordonanta de urgenta in 2002 inaintea summitului NATO de la Praga unde a fost invitata Romania sa adere.

Aceste coincidente sunt puse de negationisti pe seama influentelor „malefice” pe care „evreii” le au pe langa UE si NATO.

In sfarsit, o a treia categorie este aceea care admite ca in Romania a avut loc un Holocaust, dar fie il minimalizeaza, fie il justifica ca o reactie la agresiunea bolsevica impotriva Romaniei.

Acesti oameni nu spun insa ce vina aveau sutele de mii de evrei, in majoritate copii, femei si batrani, ca sa plateasca cu moartea.

Apoi, logica „de ce nu se face un proces al crimelor comuniste” ca replica automata la cel al Holocaustului, este complet gresita.

In primul rand, intre cele doua genociduri nu exista o legatura directa (in Romania comunismul a fost impus nu de evrei, ci de Stalin, iar conducatorii comunisti – Dej si Ceausescu – au fost romani, nu evrei).

In al doilea rand, cine a impiedicat Romania pana in decembrie 2006 sa elaboreze un raport, fie si partial, al crimelor comuniste?

Cine a impiedicat repararea abuzurilor comuniste (din care talharirea proprietatilor private mai are efecte grave si in ziua de azi)? Si cine a avut reactii vehemente la publicarea raportului Tismaneanu (fiul unor ilegalisti comunisti evrei)? Evreii cumva?

Probabil ca teama, ca sa nu spun lasitatea unor persoane publice (politicieni, istorici) de a confrunta frontal responsabilitatea regimului Antonescu, ca si legislatia servila de incriminare a negarii Holocaustului (personal sunt adeptul atitudinii liberale din SUA si Marea Britanie, unde negarea Holocaustului nu constituie un delict penal) n-au facut decat sa alimenteze miturile intretinute inca de pe vremea regimului comunist.

Multi iau aceasta responsabilitate adusa regimului Antonescu ca pe o ofensa personala si este uimitor cum in secolul XXI multi romani se mai pot identifica cu un dictator brutal si megaloman.

Am incercat sa schitez cateva raspunsuri, dar poate ca cititorii ma vor ajuta si cu alte explicatii la intrebarea: de ce este negationismul asa de atractiv?

Textul integral al Raportului Comisiei Wiesel poate fi citit aici: http://www.inshr-ew.ro/ro-wiesel.htm

Iar rezumatul aceluiasi raport se gaseste aici: http://www.presidency.ro/pdf/date_arhiva/6101_ro.pdf

ÎNTR-O DUPÃ-AMIAZÃ, ACASÃ

aprilie 12th, 2008
Hieronymus Bosch - Drumul CruciiHieronymus Bosch – Drumul Crucii

Ceata se ridicase putin de pe creasta muntelui, însã tot mai înghitea piscul si antena televiziunii, se întindea — limbi uriase de abur negru-albãstrui, urme ale unei explozii aeriene nestinsã încã de umezeala aerului: imaginea unei amenintãri surde, apãsãtoare, spectru de atîtea ori închipuit pînã cînd s-a transformat în realitate înfrigosãtoare, explozia aerianã ce va sã vinã, gîndi Visarion stînd în fata ferestrei cu rame crãpate, acoperite de vopsea albã, scorojitã — si nici mãcar o razã palidã, atît de firavã pe cît de firav poate fi ce? un suflet? pe naiba, sufletul e cu mult mai puternic, ba nu, trainic, desi s-ar putea ca durata sã nu fie totusi calitatea lui fundamentalã de vreme ce va trebui sã piarã o datã si încã o datã si încã o datã, ziua, ora, secunda în care se stinge repetabil nedefinitul ãsta e o datã si nici o razã nu vine de unde ar trebui sã fie un soare?! desigur, cel dãtãtor de viatã, oricum ceva nãscãtor de viatã, repet de parcã n-as fi convins cã asa e, dar nu pot fi convins din moment ce negura mã înconjoarã si unde voi ajunge gîndind astfel?…
Afarã începu sã plouã. Cu pupilele usor dilatate Visarion privi înlãntuirea stropilor în vine subtiri si transparente. Se asezã încet în fotoliu. Din pieptul lui se înãltã un „ahh!“ înãbusit, sovãielnic, nefiresc chiar, fiindcã aproape pe aceeasi tonalitate se auzi scîrtîitul usor al usii grele, capitonate, cînd fu deschisã si lãsã… sã aparã fata micã, ovalã, pãrînd cu mult mai micã de- cît era din cauza ochilor mari si rotunzi, a pletelor castanii, ciufulite, astfel cã tocul din lemn de culoarea chihlimbarului — anii, fumul, murdãria — decupa în lumina difuzã din încãpere portretul printesei care se uita în jur neîntelegînd: cum de pãrea vie lumina-aceea-asternutã-în-falduri-grele peste mogîldeata ce se ghemuise în plusul verde, ros si scobit pentru a însela îmbiind cu senzatia de molesealã?! cum reusise sã încremeneascã totul si sã amestece toate punctele de reper, stergînd poteca stiutã ce ducea spre bucuria: hai la mine Maria, spune-mi…? însã doar ecoul „ahh“-ului mai fîlfîia rãtãcind printre rafturile pline de cãrþi înghesuite unele peste altele într-un fel de bãtãlie fãrã morti si rãniti, si Maria pãsi pãrãsind pînza imaterialã a tabloului din cadrul usii. Simtind-o, Visarion întoarse încet capul. Urmãri atent lunecarea ei pe covorul ros, acoperit cu flori — arabescurile împreunate, torsionate, migãlite în proaspeþi, incredibil neofiliti de timp bujori abia atinsi de papucii albastri vîrstati cu galben ai mãruntei fetite care zîmbea stingheritã de privirea tristã a omului-matur, mare pentru ea prin staturã si timbrul vocii, acum surpinzãtor demitizat de lipsa surîsului blînd, înþelegãtor si drãgãstos, care întredeschise buzele: ce faci Maria? ai venit la tata? nu prea mã simt bine, dar hai, uite, acolo pe birou sînt creioane colorate, hîrtie cîtã doresti, nu vrei sã desenezi ceva? iar copila dãdu din cap, ezitînd puþin la început, apoi aprobînd atît de tare încît, cu bãrbia ascuþitã se lovi în pieptul ei firav, cu toate cã privirea sa continua sã caute încã poteca spre jocul de care nu reusea sã se mai sature — existenta de om mare — atît de dorit, uneori aproape cã-si ura starea de copil, lucru firesc dealtfel, cãci Visarion regãsea întotdeauna în jocul cu Maria paradisul pierdut al anilor dinaintea rãtãcirii, vesnica rãtãcire pe drumurile prãfuite sau înnoroiate, niciodatã curate si încîntãtoare, ale lumii de si din oameni-mari, astfel cã ochii lor se cãutau totusi: raze paralele încrucisate, asta fiind posibil în nemãrginirea spatiului sufletelor, si Visarion se întoarse din nou spre fereastrã; Maria luã creioanele, hîrtia si se asezã lîngã fotoliu.
O vreme tãcerea nu purtã decît un nume, hîrsîitul-grafitului-pe-hîrtie. Linie. Încã o linie. Altã linie. Curbe. Drepte. Frînte. Înnodate. Care puteau fi cuvintele nerostite?! Omul si omuletul îsi întoarserã capul. Lent. Dar odatã. Zîmbetele lor se retraserã undeva înspre colþurile buzelor, între cutele mici ale pielii. Uscatã la unul. Fragedã la ea. Apoi ochii lor privirã în altã parte, oftînd parcã. Afarã continua sã plouã. Ca si cum as fi chemat-o, îsi auzi Visarion gîndul, mai bine spus, descifrã un fragment din noianul de cuvinte nerostite — pîlpîiri ale unor luminãri aprinse de tristetea celebratã înlãuntrul meu, dar si în afara mea, continuã el dezlegarea gîndurilor încîlcite, si o vãzu pe Maria privind în gol acolo unde se uitase si el mai înainte, deci nu se priveau, se întîlnirã totusi din nou, tatãl meu plînge? se întrebã Maria si, dintr-odatã, dincolo de fereastrã zãri zidurile, ochii îi lucirã de încîntare: rosul cãrãmizilor, ce rosii sînt, curate ca si carnea de vitã tãiatã de mama ieri, pe masa udã — ude sînt cãrãmizile casei, ce mare e, dacã s-ar prãbusi ar strivi cãsuta noastrã, însã ploaia n-o poate înmuia într-atît, iar mîine o sã-l rog pe nenea Virgil sã-mi dea voie sã-i vopsesc si eu gardul cu galben, sã las galbenul sã curgã pe scîndurile cenusii, subtiri, parcã prea mici — barele grilajului de peste drum, cît de mult seamãnã cu niste gratii puse în fata mea si a copilei, zid de puscãrie înãltat toamna, în ceatã si ploaie, pe creste negurã… Maria, ce desenezi? casa lui nenea Virgil, dar nu-mi iese, tatã, e prea udã, mai ales gardul ãla de pe terasã, grilajul de la intrare sã nu-l desenezi, te rog eu, de ce?! asa, e mai frumos zidul fãrã intrare, bine tatã, dar nu vrei sã fac altceva? altã datã îmi spuneai, însã acum nu gãsesc nimic deosebit, Maria, oboseala, se scuzã Visarion, casa asta udã… murmurã distratã fetita si mototoli foaia. Visarion se ridicã din fotoliu. Privi în jur. Patru pereti. Tablouri. Cãrti. Luminã moale. Si cenusie. Deseneazã si tu ceva… orice, sopti el, eu mã duc sã fac un ceai. Vrei sã mãnînci o clãtitã? Maria clãtinã din cap. Visarion o atinti cu privirea, dar fetita se concentrã asupra foii albe de hîrtie pe care si-o trãsese în fatã, si nu-l bãgã în seamã. Visarion iesi din camerã. Scîrtîitul usii acoperi hîrsîitul creionului.
Cînd se înapoie, Visarion se trezi mirat cã încearcã sã zîmbeascã. Nu reusi însã sã-si desclesteze fãlcile. Parcã ar fi muscat din clar-obscurul încãtusat între peretii afumati, ca dintr-un clei ce se întãreste brusc în contact cu saliva. Cu pasi repezi se îndreptã spre fereastrã. Vru sã tragã cu violentã perdeaua. Se opri uimit. De pornirea mînioasã. Fãrã rost. De neexplicat.
Si ploaia continua sã cadã. Monoton si absent. Pe creste ceata era aproape pîclã. Ceaiul l-am lãsat sã se rãceascã, spuse rãgusit si vru sã se apropie de ce obisnuia sã numeascã, nu fãrã emfazã, constient totusi de asta —, „minunatul meu copil si refugiu“ pe care dori sã-l atingã acum, dar Maria i-o luã înainte si-l mîngîie ea pe el, îl sãrutã cu sufletul ei fãrã sã facã altceva decît sã stea acolo, jos, lîngã fotoliu, cu poalele rochiþei rãsfirate — petale albe, strãlucitoare chiar, desfãcute încet si cu grijã ca nu cumva sã nu parã lipite perfect între ele, dintre ele ridicîndu-se trupul ei, lujer nemiscat spre rãdãcina aerianã — capul rotund cu podoaba sa castanie lucind din cînd în cînd, puvilele de pãr zburlite, încãlecate, întinse sã mîngîie foaia de hîrtie imobilizatã de degetele mici, atît de gingase cã abia rãsãreau dintre petalele bujorilor de pe covor, crispate însã, cãci Maria era deosebit de concentratã si Visarion vãzu asta, de fapt îsi dãduse seama încã de cînd intentionase sã smuceascã perdeaua, Maria nu-l auzise vorbind de ceai, asa cã se lãsã sãrutat de sufletul ei si înaintã cu pasi de pisicã, iar cînd ajunse lîngã fetitã îsi tinu rãsuflarea, gest pe care nu si l-ar fi putut explica dacã nu s-ar fi întrebat intrigat, ce-o fi desenînd?! simultan cu porunca asprã ce si-o rostea în gînd copila: pot, trebuie sã pot! însotitã de îndepãrtarea colii cu un gest grãbit, disperat, si abia atunci observã Visarion toate foile din jurul Mariei. Lumina slabã îl împiedicã sã distingã clar desenele; se aplecã sprijinindu-se cu palmele de genunchii îndoiti: cum de reuseste sã deseneze la lumina asta?!… nici mãcar nu le-a colorat… a-ha! un portret, de la o foaie la alta tot mai clar…
Se asezã lîngã Maria.
Afarã, zgomotul ploii. În curînd ziua se va termina, se va sfîrsi în negurã, gîndi Visarion, în cenusiul întunecat strãpuns de stropi mãrunti; apoi lumina unei noi zile: grãdinita, serviciul, cumpãrãturile, grãdinita, trezirea din somnul de dupã-masã, jocul, lectura sau televizorul, si somnul; cu sau fãrã vise? Cufundat în amorþeala zgomotelor, înecat într-o neasteptatã moarte a linistii sale interioare, simþea intens asta si nu-si putea explica motivul, Visarion se încordã si urmãri încotro se îndrepta privirea Mariei care avea ochii mãriti, mult prea mãriti ca sã fie asa doar din cauza mãtãsurilor întunericului ce începuse sã se strecoare în încãpere, si descoperi pe peretele opus bibliotecii, între cele trei tablouri, cel arãtînd un corb rãtãcit printre scoici si ape-cer, cer-ape-si-tãrînã, cel cu bãtrînul vrãjitor în descompunere, el si sfera ca de cristal colorat, planetã roasã de carii si tinutã cu greu în palma sa uscatã, apoi cel mai mijloc, atingînd cu coltul ramei diagonala invizibilã dintre celelalte douã si înfãtisînd sfesnice aprinse la o cinã, nu, nu de tainã, undeva între cele trei tablouri cu rame înguste si albe, între ele si deasupra lor, în sectiunea de aur i se pãru, da, s-ar putea sã fie chiar acolo, altfel nu mi-ar fi sãrit în ochi, conturul…, o umbrã… albã?! nu e alungitã…, se aplecã din nou asupra foii, iar fetita scoase un scîncet, de satisfactie?! se întrebã intrigat si nervos Visarion, apoi luã în mînã una dintre colile date la o parte de Maria si cu un calm fortat: ce-i asta, Maria?! cu glas aproape strangulat, Maria… si-si înãltã privirea spre forma de pe perete în care se recunoscuse atîrnînd într-un cui, gol si mort si inutil: Maria, du-te la culcare. Te rog, du-te, si se ridicã încet de lîngã fetita care tinînd strîns între degete creionul, adormise brusc pe covor; se apropie cu teamã de peretele pecare atîrna, apucã din mers scaunul de lîngã birou, îl asezã lîngã zid si punînd cu grijã piciorul pe tapiseria visinie, odatã cu scîrtîitul arcurilor se împinse în sus, spre el cel golmortinutil.
Prinse cuiul cu degetele si încercã sã-l smulgã.
La început, metodic. Calm. Apoi, cu furie. Pe urmã, cu disperare. Nu reusi decît sã-si sfîsie arãtãtorul mîinii drepte. Mai tîrziu, cam peste un sfert de orã, constatã cã pentru a scoate cuiul nici clestele, nici ciocanul sau dalta nu erau uneltele potrivite. Dupã ce se odihni putin, o luã pe Maria în brate si o duse în dormitor unde o culcã în pãtutul ei cu tãblii albe pe care erau pictate flori si pitici. Maria dormea linistitã. O înveli cu grijã. Apoi o sãrutã pe frunte. Dupã aceea se întoarse în camerã, se asezã jos, în locul fetitei, si începu sã priveascã atent, studiindu-se.
Afarã continua sã plouã. Monoton.
Noiembrie, gîndi.
***
(Leonard Oprea – Radiografia clipei / The X-ray of an instant / short stories and novellas forbidden by the Romanian Communist dictatorship in 1987; Dacia Publishing House – 1990, Romania; the second edition with critical references at Curtea Veche Publishing – 2003, Romania; electronic book by “LiterNet” www.liternet.ro/, 2005, Romania)

Fuga peste maci

aprilie 12th, 2008

Intr-o zi te-am găsit la pieptul meu Eloise
ca o vietate care urcă şi coboară
pina cind nu mai conteaza
pe care parte a zilei sunt
şi de-ar fi doar susurul vîntului
in care ploile toate
nici păsările secundei
nu ar stinge mugurii ce cresc in mine

Zbor
freamăt
taină
fior
numele de pădure scrijelit pe cioburi
şi uite-mi paşii cum te caută in vreme
ca să imi fie margine
să imi fie treaptă
cita vreme mai fugim peste creste de maci
bînd soarele direct din streşini
privind peste creştetul gindurilor
fară sa ştim ca realitatea
care despică sufletul
cu palme cu tot
in potirul clipelor puţine
ce ne ţin dehrană şi desete
e doar efemeră magie ..

Arborele a căzut

aprilie 12th, 2008

A venit furtuna.
Copacul bătrân a căzut obosit,
Cu rădăcinile zmulse.
Îi era chiar jenă bietului pom
Întins pe iarbă gol, printre ceilalţi în picioare.
Priviri amestecate; ca la târgul de vechituri.
Compătimire, nepăsare, veselie, tristeţe,
Jubilare, nemilă, satisfacţie, interes.
„Aşa-i trebuie, soro!
Se întinsese prea mult.
Consuma degeaba atâta soare!”
S-a aplecat ca o cumpănă.
Înfricoşate, păsările ascunse printre frunze au zburat.
Şalele şubrede au început să scârţâie.
Rădăcinile s-au rupt; aţe putrezite.
Nu fuseseră foarte adânci.
Făpturile oarbe ale pământului le şubreziseră.
Le-au supt sevele, le-au ronţăit fibrele.
Au rămas adesea flămânde, rănite.
Acum, la vremuri grele, au cedat.
Dintr-odată s-a făcut lumină.
Oamenii l-au dus undeva departe.
Furnicile, timpul, soarele, ploile,
I-au ascuns amintirea.
Au vopsit locul cu iarbă, cu alte tulpini,
Cu o rodie.
Satisfăcut, răzbunat, câştigat,
Bătrânul sfătos zâmbeşte acum
Dintr-o nouă carte de istorie.

Dan David, Los Angeles, Martie-05-2007.

TU

aprilie 12th, 2008

TU

tu m-ai frământat din aluatul gândurilor tale
şi mi-ai dat chipul asemănător cu mândrul soare.
mi-ai dat verdeaţa din privire de la pădurile virgine,
sufletul tău e cel ce-l port când eşti alăturea de mine.

mi-ai pus în gânduri milenii şi mărete fapte
ca să învat ce este viaţa, şi gândul să se-adape.
mă urci pe munţi imenşi cu crestele în soare,
mă laşi să zburd în apele genezei pe valuri călătoare.

pe pantele cu flori doar împreună ne rostogolim
zâmbim, suntem voioşi ca doi copii şi ne iubim.
izvoare cristaline şi reci ne ostoiesc adesea setea,
ne alinam în mare taină durerea şi tristeţea.

goliciunea ne-o acoperă albii şi pufoşii nori,
tristeţea ne-o alungă păsările ce ne cânta-n cor,
luna ne luminează maiestoasă secretele alei
pe unde ne duc adesea, paşii mei şi-ai tăi.

pe patul acoperit cu petalele de trandafir
mă culci, mă legeni, şi împreună adormim
în miez de noapte vom privi cu drag şi dor
spre cel ce ne veghează, spre marele Alcor!

nu pot vedea fără privirea ta albastră şi senină,
pot sa respir doar când eşti lângă mine,
nu pot să dorm decât în puternicele tale braţe,
nu pot trăi fără de tine şi iubirea ta cea îndrăzneaţă!

GALATI
01 Iulie, 2007

Vant turbat- colaj cu Luminita Petcu

aprilie 8th, 2008

Te ştiu acolo
în strigătul mării
cu vântul nepătruns printre coaste
sprijinit de pamânt
în dreptul inimii
curgând ostenit
în fiecare piatră
pe care-mi odihnesc
braţele şi pescăruşii
de-asta sunt aşa de liniştită
că pulsezi odată cu mine
desparţiţi doar de ploi..
(luminita petcu)
***
Vântul turbat e o cauză nobilă de discuţie. Un vânt turbat stătea într-un colţ abscons al zilei rozându-şi unghiile de ciudă. In alt colţ al sălii de bal infantele îşi puneau în vedere nurii apocaliptici şi mărgele antiangoasate cumpărate şiret de la precupeţe cu fuste mari, largi, sub care ne puteam ascunde concretul şi siguranţa de atâta cutare negăsire.
Madrigale se rostogoleau sărate, prelinse din bucătăria largă, afumată unde soldaţi pe cai sărutau din buze, nevestele altora. Era cald şi niciun steag nu flutura în bernă. Pasta din caserole era exact al dente îmbibată în uleiuri râncede de niciofloare iar tu zăceai fericită greblând alene un vânticel turbat ce te adulmeca cu lascivă dorinţă.
Bătea pendulul a şase fară o litră, corabia strecurată în port icnea a dragoste târzie, docilă tu aşteptai după orele dezacordate să pictezi vântul turbat în culorile căprui ale ochilor tăi murgi inegalabili de trişti…
(Adrian G )

*întreabă-l pe nichita de ce a murit

aprilie 8th, 2008

îţi zic un pahar face cât mai multe guri de femeie
întreabă-l pe nichita de ce a murit
întreabă-mă pe mine de ce beau
ha!
întreabă-l pe ovidius ce înseamnă exil
întreabă-l pe dumnezeu ce înseamnă
TANDREŢE
dar mai bine…
întreabă-l pe nietzsche
de ce dumnezeu a murit
întreabă-ţi singurătatea
de ce este atât de perversă
pe femeie nu ai ce s-o întrebi
dai paharele pe gât
şi cauţi un final
doar nu vrei să mori
mă întreabă nichita

volumul Omul din cutia neagră

Abandon refuzat

aprilie 8th, 2008

Câtă scârbă îi poate ţâşni din gură!
Iese din cârciumă pe brânci
Împinsă de chelneri, beţi şi ei.
Râd gros.
Fluturi scoşi din borcanul
În care au dormit o săptămână
Fără aer, fără miros de flori.
Pe trotuar în urmă,
Amestec de vin cu sifon
Şi două cuvinte surori.
„Vitelor, dobitocilor!”
Ochii îi dorm.
Doar picioarele se mai mişcă.
Şi gura, spastic, într-un abandon refuzat.
Vestitor al miezului nopţii,
Câinele trist începe să latre la lună; ham, ham.
Lehamite de bărbat mahmur.
Se retrage în curtea plină de brusturi.
Băiatul îl aşteaptă stând pe vine.
„Haide acasă mamă, e târziu.
Iar o să te doară capul mâine!
Îţi cad banii din bluză.”
Câinele mai latră odată; ham, ham.
Lehamite de bărbat mahmur.

Dan David, Los Angeles, Feb.-13-2007.

RASPUNS!

aprilie 8th, 2008

RĂSPUNS!

Te-ai înveşmântat
în lăptoase ceţuri
şi ţi-ai însemnat
fruntea, cu neguri.

Drept hrană tu ai
abisul neânfrânt,
cu mine tu stai
lângă deschis mormânt.

Gânduri străine
de mine şi tine,
târcoale ne dau
şi alăturea ne stau.

Vraja, se ţese uşor
şi suntem în plin zbor,
spre cerul sculptat
de tine însemnat.

Pecete, sărutul l-ai pus
cu mir, fruntea mi-ai uns
în păr mi-ai aninat
o stea din cerul înalt.

O lumânare parfumată,
cu lumina tremurată,
în mână mi-ai pus
ca un bun răspuns.

E răspuns la o-ntrebare
dacă, oi mai sta eu oare
pe acest pământ nebun
ca să fiu carne de tun!

RODICA CERNEA
GALATI
17.07.2007

Muzica in Romania (5)

aprilie 7th, 2008

Situata la confluenta culturilor occidentala si orientala, România a gasit cu greutate un drum spre o muzica originala, aceasta realizându-se numai pe la mijlocul secolului XIX, când a fost înfiintata Scoala nationala de muzica. Populatia în acea perioada grea, împrastiata în Transilvania, Valahia si Moldova, apoi au fost razboaiele interminabile, invaziile straine si în special opresiunea Imperiului otoman si Habsburgic, care au determinat sa se întârzie considerabil dezvoltarea unei arte muzicale savante în România. Totusi, bogatia si varietatea folclorului si al muzicii sfinte, religioase în România, au furnizat o compensatie.

Traditia muzicii populare în România are la origini un caracter ritual, magic si de împacare, ea cultivând genurile cele mai diverse, precum sunt cântecele de leagan si botez, Craciun, Paste, cântece pentru funeralii sau cântece pentru nunti si alte petreceri în afara celor de ritual. Unul din genurile caracteristice muzicii populare române este Doina, forma poetico-muzicala cântata cu, sau fara acompaniament de instrumente. Având un caracter profund nostalgic, Doinele sunt caracterizate printr-un stil vocal declamatoriu recurgând la un amplu registru si la o ritmica scrisa pe accentuarea limbii române, dezvoltând melodii ornale în mod liber, bazate pe game modale, Doinele folosind mijloacele expresive caracteristice precum glissando, sughitzurile, sau sunetele glotice, adica deschizatura laringelui care lasa sa iasa aerul din plamâni, servind la emisiterea sunetelor vorbite. Forma emblematica a muzicii taranului român, Doina a a fost baza scolii nationale din secolul XIX.

Muzica populara a recurs la o ampla gama de instrumente, precum tzambalul, flautul (cavalul), fluierul ciobanesc, clarinetul, cimpoiul, acordeonul, titzera, timpanul, vioara, de asemenea si diverse instrumente primitive, cum ar fi frunza de arbori, paiul de grâu sau solzii de peste.

Traditiile muzicii savante în România. Muzica religioasa româneasca a fost de la începuturi influentata de muzica bizantina. Ea coexista de multa vreme cu vastele repertorii de cântece si dansuri populare, care au fost transmise posteritatii printr-o colectie, anume Codex Cajoni, constituit spre mijlocul secolului XVII, prin binecuvântarea numitului Johannes Cajoni. Acesta a transpus diverse melodii populare pentru clavecinul primitiv, adaugând o baza continua. Acest Codex Cajoni constituie si el baza scolii nationale din România. Pornind de la a doua jumatate a secolului XVIII, muzica europeana si-a facut intrarea si în diferitele regiuni românesti, fiind esential rezervata la baluri, executata de muzicanti straini, germani sau austrieci în cea mai mare parte. Unii dintre acesti muzicanti au concurat de asemenea la edificarea unui stil national culegând cântece populare, cum ar fi de exemplu culegeri de muzica orientala realizate de François Rouschitzky, constituind cântece si dansuri, atât moldovenesti si valahe, cât si grecesti si turcesti.

Totusi, este contextul de revendicari nationale ale secolului XIX care a dat loc dezvoltarii unui stil national specific românesc. La începutul acestui secol, viloncelistul Bernhard Romberg a compus astfel piese bazate pe melodiile populare, cum sunt \”Capricii pentru violoncel\” pe arii moldovenesti si valahe. Aceasta aparitie a dat loc în a doua jumatate a secolului, la fondarea teatrelor nationale de la Bucuresti si Craiova si a Societatii filarmonice române de la Bucuresti în anul 1868. Daca numerosi autohtoni, precum Alexandru Flechtenmacher, Ioan Cârtzu, Eduard Caudella, George Stefanescu sau Constantin Dimitrescu, fapt este ca numai cu George Enescu (1881-1955)Scoala muzicala româneasca a avut un reprezentant de anvergura internationala. Violonist de mare talie, Enescu a reusit sa fuzioneze într-o opera ampla si uneori dificila, arta muzicii savante europene si sufletul muzicii populare românesti, exemplu fiind \”Sonata treia pentru vioara si pian\” într-un stil popular românesc, creata în anul 1926 si Opera \”Oedip\”, cântata la Opera din Paris în anul 1932.

Muzica româneasca în secolul XX. Dupa Primul Razboi mondial, viata muzicala româneasca s-a dezvoltat cu crearea numeroaselor institutii de Stat, precum Opera si Conservatorul de muzica, Ansamblul simfonic si de muzica de camera. Primii interpreti de reputatie mondiala care s-au afirmat, au fost dirijorul orchestrei simfonice din Bucuresti George Georgescu, soprana Viorica Ursuleac, Acca De Barbu, Heraclea Darclée, Maria Cebotari (Ciobotaru) si pianistul Dinu Lipatti. În acea perioada România era în fruntea dezvoltarii etnomuzicologiei românesti, prin cunoscutul Constantin Brailoiu, care a publicat în anul 1931 \”Planul unei metode de folclor muzical românesc\”.

Începând cu anul 1944, noul regim de democratie populare instaurat în România, a stabilit un program de reforme care sa dinamizeze viata muzicala. Contrar majoritatii tarilor socialiste, creatia muzicala nu sufera prea mult de modelele realismului socialist. Astfel ca pe lânga muzicienii traditionalisti, precum Mihail Jora, Paul Constantinescu sau Ion Dumitrescu, o tânara scoala româneasca a vazut ziua, ea fiind atunci dominata de Stefan Niculescu, nascut în 1927 si Anatol Vieru, nascut în 1926, care într-un langaj avansat si original, amesteca amândoi anumite tehnici noi, serialisme, muzica aleatoare, materialului nascut din folclorul românesc, cum ar fi Oratoriul Miorita din anul 1957. Cu muzicieni ca Mihai Mitrea Celerianu, nascut în 1935 si Costin Miereanu, nascut în 1943, amândoi stabiliti la Paris, scoala româneasca muzicala s-a integrat în avangarda europeana.

Cinematografia în România. Pâna când cinematografele au fost nationalizate dupa al Doilea Razboi mondial, cinematograful românesc nu a cunoscut decât o activitate sporadica. Cineastii cei mai promitatori, precumn Lupu-Pick sau Jean Negulescu, au trebuit, din lipsa de perspective în tara lor de origine, sa se expatrieze pentru a face cariera. Lupu-Pick în Germania unde a devenit sef la Kammerspielfilm, al doilea Hollywood, sau, în favoarea stralucitelor melodrame, el descoperindu-si un solid talent de povestitor si de plastician.

Dar, dupa etatizarea industriei cinematografice, climatul politic din România, defavorabil la libertatea de expresie, cinematografia româneasca a fost condamnata si ea la o epoca cenusie, din care totusi au iesit la la suprafata arhitectul, actorul si regizorul Liviu Ciulei cu filmele \”Padurea spânzuratilor\” în 1964 si Lucian Pintilie cu filmul \”Reconstituirea\” în anul 1969, de asemenea Ion Popescu-Gopo, animatorul unei scoli de desene animate, inventiva în mod particular, care ulterior au parasit si ei tara.

Bulversarile politice intervenite la începutul deceniului ’90 au permis lui Lucian Pintilie sa turneze, multumita capitalului francez, filmul \”Stejarul\”(1992), \”O vara de neuitat\”(1994) si \”Prea târziu\” (1996), opere personale si puternice. Altii, precum Dan Pita \”Hotel de lux\” (1992), Mircea Daneliuc \”Melcii senatorului\”(1995) sau Radu Mihaileanu cu \”Tradarea\”(1994). Acestia sunt artizanii unei noi cinematografii românesti, cu conditia daca ei vor gasi în continuare mijloace materiale pentru a continua sa dezvolte aceasta arta cinematografica româneasca, capabila sa concureze cu Occidentul.

(Va urma)

Festivalul de film românesc de la Londra: Home & Away / Acasă & Aiurea

aprilie 7th, 2008

Festivalul de film românesc de la Londra: HOME & AWAY / ACASĂ & AIUREA

10 – 13 aprilie 2008, Curzon Mayfair

Fundaţia Raţiu / Centrul Cultural Românesc din Londra vă invită la cea de a 5-a ediţie a Festivalului de film românesc de la Londra, subintitulat Home & Away / Acasă & Aiurea. Vă propunem un program internaţional şi poliglot menit să sărbătorească revenirea României în marea familie a cinematografiei mondiale.

Dupa ce ediţia din 2007, intitulată TRECUT IMPERFECT, VIITOR CONTINUU / PAST IMPERFECT, FUTURE CONTINUOUS, a fost structurată în jurul unor filme care prezentau trecutul comunist ’imperfect’ al României, ediţia 2008 – prezentată sub titlul HOME & AWAY / ACASĂ & AIUREA – are ca temă mobilitatea, călătoria identitară, reală sau imaginară, relaţia dintre acasă şi străinătate. Prezentam atât subiecţi de film documentar cât şi personaje ficţionale care navighează între acasă şi alte spaţii. Festivalul include, pentru prima dată, o serie de filme semnate de regizori români care trăiesc şi lucrează în afara României.

Home & Away / Acasă & Aiurea debutează joi 10 aprilie 2008, cu proiecţia excelentului California Dreamin’ (Nesfârşit), primul şi, din păcate, ultimul film de lung metraj al tânărului autor Cristian Nemescu, premiat cu prestigiosul Un Certain Regard la festivalul de la Cannes în 2007.

Continuăm cu un program special care include, printre altele, Occident (2002), filmul de debut al regizorului Cristian Mungiu (Palme d’Or la Cannes 2007 pentru 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile), două sesiuni de scurt metraj cu (cel mai) „Nou Val” al cinematografiei româneşti, o sesiune nostalgică prezentând un film al celui mai rebel regizor român ai anilor 1980 (Mircea Daneliuc – Croaziera, 1981), precum şi câteva filme documentare care acoperă un spectru larg, de la filmul politic la documentarul personal.

Pentru a vedea programul complet, vizitaţi site-ul festivalului la adresa www.romanianculturalcentre.org.uk/filmfestival/

Ms RAMONA MITRICA

Director

Ratiu Foundation UK

Romanian Cultural Centre (RCC) in London

8th floor, 54-62 Regent Street

London W1B 5RE, United Kingdom

www.ratiufamilyfoundation.com

www.romanianculturalcentre.org.uk

Alegerea perfecta

aprilie 7th, 2008

Ce sa mai pierdem timpul cu cautarea de noi membri NATO, de vreme ce varianta perfecta sta sub ochii nostri? Alegeti Rusia, prieteni, si n-o sa va para rau! Avantaje? Incontestabile!

Marile orgolii continentale nu vor mai avea de suportat povara fratelui mai mare de peste ocean. Un alt frate, expert in ocrotirea tarilor vecine prietene, va echilibra balanta de putere, redand speranta in revenirea glorioasei epoci cand in capitalele selecte ale Europei se tesea soarta lumii!

Nu va mai fi prea jenanta achitarea facturii politice a consumului de hidrocarburi.

Opozitia cetatenilor ucraineni la intrarea tarii lor in alianta nordatlantica se va metamorfoza in entuziasm rosu ca steagul Partidului.

Moscova nu numai ca nu se va opune la instalarea de rachete NATO in Europa Centrala, ci se va implica plenar in aceasta actiune de stricta necesitate.

Trupele din Transnistria vor deveni pe vecie forte nordatlantice de mentinere a stabilitatii politico-economice regionale.

Oceanul Inghetat de Nord va deveni un golf NATO, in care submarine NATO nu vor ezita sa ceara ajutor NATO in caz de avarie.

Rusia nu va mai fi partener special de negocieri, ci un membru egal in drepturi si obligatii cu toti ceilalti.

Tarile esteuropene admise cu atatea dificultati si eforturi, vor regasi atmosfera prietenoasa din Tratatul de la Varsovia.

Se deschide luminoasa perspectiva de reunire in NATO a componentelor asiatice ale fostei URSS.

Faclia care s-ar fi vrut a pacii

aprilie 7th, 2008

Olimpismul, prin definiţie simbol al păcii între naţiuni, începe, din păcate, prin violenţă bătăioasă, pentru un petic de munte, Tibetul. O violenţă generatoare de violenţă, chiar şi pentru apostolii non-violenţei, pelerinii coborâţi de pe „acoperişul planetei”, cu preţioasa intenţie de a orienta lumea occidentală, aceea a muşchilor şi a complexului de putere, spre o gândire blândă, spre nobila filozofie aşa-numitei „lasă priză”, ceea ce nu înseamnă, câtuşi de puţin, indiferenţă, cum s-ar putea crede.
Ei bine, aceşti oameni de aluat pacific, Tibetanii, s-au lăsat cuprinşi de emoţiile rezistenţei violente, oferind pretext armatei comuniste chineze să recurgă la forţa armată, mult prea puţin justificată.
Din retorica chineză privind Tibetul, ar reieşi că acesta face parte integrantă din teritoriul naţional din timpuri strămoşeşti, revendicat mai întâi de dinastia Qing (1644 – 1911), de Partidul comunist, ca şi de rivalul său Komintang-ul.
Cu toate astea, câtorva raţiuni naţionaliste i se pot acorda credit :
– Potrivit discursului oficial, China ar fi constituită din cinci populaţii: Tibetanii, Manşuii, Hanii, Uigurii şi Mongolii.
– Tibetul este leagănul numeroaselor fluvii şi resurse miniere, cursuri de apă ce alimentează în mare parte China şi Asia de Sud.
– Strategic, Tibetul joacă un rol în termeni de securitate naţională. Mai repede vezi din vârful muntelui, decât dintr-o vale încadrată de relief muntos…

Intervenţia puterii chineze în Tibetul autonom, s-a decis, la Pekin, într-un moment cum nu se poate mai nepotrivit, atunci când acestei incontestabile puteri mondiale i s-a oferit – graţie Jocurilor Olimpice 2008 – prilejul să expună lumii întregi tradiţionala ei înţelepciune. Nicidecum prin arme, de vreme ce-i în stare de atâtea alte subtilităţi în celelalte domenii.

Acum, când occidentalii au deschis „cutia Pandorei” la Kosovo, chinezii au gândit, probabil, că germenii independenţei trebuie eradicaţi din timp cu mijloace „radicale”, înainte ca pretenţiile populaţiei tibetane să intre în gura lumii. Dar, cum lumea-i mică, iar comunicaţiile nu aprehendează frontierele, veştile s-au răspândit gata să stingă „feştila” olimpică.

Periplul european al făcliei olimpice, se încheie la Paris într-o baie de proteste, nu mai abitir ca la Londra, dar suficient de penibil pentru a travesti porumbelului alb, într-un vultur furios.
După ce coborâtă din turnul Eiffel şi purtată de atletul Stéphane Diagana, campion mondial, flacăra olimpică a încercat să-şi croiască drum, escortată de un număr impresionant de forţe de ordine, echivalent acompanierii unui şef de Stat de primă importanţă.
Protestele au luat o amploare surprinzătoare în ciuda dispozitivului poliţienesc de 3000 de oameni, anticipând chiar desfăşurarea evenimentului pentru care erau prevăzute 80 de relee umane. După 15 metri de cursă s-au produs deja primele incidente, create de un consilier municipal al verzilor parizieni. Reacţiile anti-chineze şi pro-tibetane au fost copleşitoare, atât pe planul diversităţii cât şi pe cel al prezenţei umane. Grupuri imense din Belgia, Anglia, Germania sau Elveţia s-au aliat întru apărarea micului Stat de pe piscul Himalaiei, care nu aspiră decât la conservarea unei tradiţii spirituale proprii şi a libertăţii de a o practica.
Astă seară, luni, 7 aprilie, făclia olimpică va lua drumul Statelor Unite cu destinaţia San Francisco, unde, cu siguranţă, o altă aventură o pândeşte.
Simpatia pentru Tibet pare a nu fi limitată în spaţiu, iar eu, admirator necondiţionat al acestei cugetări, nu mă pot împiedica să nu strâng pumnii, atât pentru Tibet, cât şi pentru spiritul olimpic dătător de speranţe în mai bine al făpturii umane.

Imi inventam lumile

aprilie 7th, 2008

….îmi inventam lumile

Petre Flueraş: Ce înseamnă să fii scriitor astăzi în România, care sînt obstacolele şi satisfacţiile acestui statut?

Lucia Dărămuş: E mult, foarte mult de povestit aici. A fi scriitor astăzi în România înseamnă a muri de foame, a fi dispreţuit de ceilalţi, a ţi se spune că nu faci nimic. Scriitorii sînt percepuţi de ceilalţi ca nişte pierde vară. Cînd sînt întrebată cu ce mă ocup şi răspund că mă ocup cu scrisul, sînt privită cu suspiciune şi amuzament. Abia după ce-i „articulez”, din punct de vedere intelectual, sînt luată în serios. După ceilalţi, dacă nu produci nimic pentru a fi consumat, înseamnă că nu faci nimic. În societatea de astăzi, ca să fii luat în seamă, să „fii cineva”, ar trebui să funcţionezi ca vaca Zoiţa, să dai 60 de litri de lapte pe zi. Poţi să ai cîte competenţe doreşti, poţi avea creativitate maximă, poţi cunoaşte limbi moderne şi de cultură (latină, greacă, aramaică etc.), poţi avea cultură, să fi citit sute de cărţi, să faci conexiunile necesare rapid…le ai degeaba în România, nu are nevoie nimeni de ele, un post acceptabil îl deţii doar prin nepotisme, dacă eşti fiica, fiul cui trebuie, dacă eşti nepotul (a), finul (a) cui trebuie. Am urmărit şi urmăresc fenomenul. Obstacolele sînt multe, extrem de multe şi vin în special din partea celorlalţi scriitori, seniorii culturii noastre, care au pierdut trenul gloriei universale la care aspirau, pentru că, deşi se flatează reciproc şi încearcă să se impună, nu au făcut decît să cînte prost pe scena vieţii, lăsîndu-se duşi de valul comunist.
Ei cred că pot şterge cu buretele ce-a fost, primenindu-se, îmbrăcînd haine noi, crezînd că lasă în urmă doar ce fac de acum înainte, ascunzînd mizeria trecutului sub preş. Dar nu e aşa, pentru că, deşi nu-şi doresc acest fapt, noi, cei tineri, avem timpul de partea noastră şi vom povesti, vom scrie, mizeria n-are cum să rămînă sub preş.
Satisfacţiile acestui statut sînt şi ele multe şi se manifestă în special în raport cu conştiinţa proprie. Te poţi culca liniştit noaptea că ai scris ceva din ce ai trăit tu sau alţii, că tarele societăţii nu au rămas nemărturisite, neamendate cu singura armă pe care-o deţii: scrisul.

P.F.: Cum ai început să scrii?
L.D: Am scris din copilărie. Evident, nu m-a lovit genialitatea peste faţă la şase-şapte ani, cînd am scris prima poezie, spunîndu-mi tu vei fi scriitoare. Pe atunci voiam să mă fac pasăre, apoi am vrut să mă fac musafir.
Aveam şase ani şi m-am îmbolnăvit de hepatită tip B. Lucrurile s-au complicat din foarte multe puncte de vedere şi am rămas în spital (preventoriu) cîţiva ani buni. Sau am fost uitată…nu ştiu. Întotdeauna mi-am inventat părinţii, apoi i-am căutat în profesori sau în cei apropiaţi… dacă erau adînci la minte. Acum mi-am găsit un tata, tata Hermann l-am numit, dar numele lui adevărat este Petru Mircea. Sau am crezut că l-am găsit, pentru că el, de fapt…
Nu comunicam cu nimeni, în schimb îmi inventam poveşti, vorbeam în mintea mea cu oamenii pe care-i îndrăgeam, îmi coloram lumea (tot în minte) în culorile pe care le doream, aveam o viaţă extrem de activă şi comunicativă, dar în interiorul meu. Dacă se apropia careva de mine şi mă deranja din globul meu, deveneam violentă; îi muşcam. Aşa am ajuns la psihiatrie, crezîndu-se iniţial că aş fi retardată. Nu eram. Medicul care s-a ocupat de mine a ştiut cum să-mi „smulgă” aceste lumi inventate şi în care funcţionam eu. Scriam poveşti, versuri şi aveam talent şi la desen, adică nu inventam desenele aşa cum îmi inventam lumile din minte, poveştile, versurile, cum coloram în alte culori tot ce exista, ci, cînd medicul îmi aducea vreo pictură o reproduceam fără prea mult efort. Dar n-am făcut din asta un scop, pentru că m-a atras întotdeauna cuvîntul, m-au atras cărţile. Am avut o relaţie specială cu cuvintele de cînd mă ştiu. Cam tot prin acea perioadă, aveam şapte ani, am început să-mi rostesc numele, mai întîi şoptit şi silabisit, apoi din ce în ce mai tare, şi cu rapiditate, de zeci, sute de ori, pînă cînd nu m-am mai perceput în el, pînă cînd n-am mai ştiut ce e cu el, îl descărcasem de semnificaţie. Dar eu n-am ştiut ce se petrecuse, îl simţeam că a plecat, că s-a dus, că erau nişte litere doar, iar eu eram despărţită de numele meu…nu mai aveam nume, nu mai eram nici eu eu, şi-am început să plîng. Ceilalţi credeau că plîng din senin, fără motiv şi normal că m-au privit cu suspiciune.
Relaţia mea cu cărţile a fost la fel de specială. Le-am iubit întotdeauna, obişnuiam (şi obişnuiesc) să le privesc minute întregi înainte de a le citi, să le mîngîi. Stau cu ele în braţe.
În astfel de conjuncturi, îmi amintesc doar de cîteva versuri dintr-o poezie a mea din copilărie. Mie îmi plăcea (şi-mi place) verdele. Aşa că lumina pentru mine era verde…şi cam tot era verde. Versurile sunau cam aşa:
Lumina, iarba pămîntului
Se zbenguie pe ramuri
În pletele-mi verzi
Şi-n verdele vîntului
Poezia spunea mai departe că o oaie verde mănîncă iarba, o vacă mînca o oaie şi devenise şi ea verde, că un om mînca vaca şi era tot verde. Toţi se mîncau unii pe alţii, era o foame generală, de care, îmi amintesc, mi se făcuse frică…doar lumina verde rămînea în jocul ei cuminte. Cam aşa am început să scriu.

P.F: Literatura se luptă astăzi cu televiziunea şi cu Internetul pentru a-şi cîştiga publicul. Crezi că scriitorii trebuie să se adapteze pentru a reuşi să reziste astăzi pe piaţă?

L.D: Nu, nu cred că se luptă cineva cu cineva. Cred că televiziunea îşi are rostul ei, că internetul îşi are rostul lui, că cititul din cărţi îşi are locul lui. Nu ştiu cum va fi peste cîţiva ani, dar acum sălile de lectură din biblioteci sînt pline ochi. Cel puţin în bibliotecile pe care le frecventez eu, de aici, dar şi din străinătate. Pentru a scrie un material, dezvoltînd o anumită temă, pentru o lucrare de master sau de doctorat, pentru a scrie o carte de specialitate, desigur, stai în bibliotecă şi consulţi sute de cărţi. Însă, pentru a afla o ştire de ultimă oră, pentru a afla ce se mai întîmplă în Irak…etc. îţi este mai de folos televizorul, te uiţi la ştirile CNN. Pentru a comunica rapid o idee, o descoperire, apelezi la internet. Se completează, nu se sucombă unele pe altele. Desigur, selectezi iar ca să poţi selecta ai nevoie de prima treaptă, adică educaţia, care se face la şcoală, în bibliotecă, nu la internet sau în faţa televizorului.
Scriitorul român trebuie să se adapteze, nu pieţii, ci societăţii, să nu mai aibă impresia că e o sfîntă monadă, intangibilă, persoana în faţa căreia trebuie să se închine toţi. De fapt, de această meteahnă suferă toate domeniile. E o reminiscenţă a comunismului. Medicul se crede buricul pămîntului şi-şi permite să dispreţuiască omul, îţi dai seama din modul în care se adresează celuilalt: „măi, tataie”. Pentru el „domnule” e prea mult, pentru că l-a băgat pe celălalt într-o pijama şi are autoritate (putere) asupra lui. Doar la noi întîlneşti dispreţul acesta medical. În Belgia, Austria, Germania, Anglia …pacienţii sînt consideraţi oameni şi respectaţi. O simţi din modul cum se poartă cu tine, cum îţi vorbeşte, cum ţi se adresează, cum te priveşte, îţi zîmbeşte … etc.
În societăţile civilizate omul e respectat pentru ca e om.
Scriitorul român trebuie mai întîi să înveţe să respecte, să-l respecte pe celălalt scriitor, să-i respecte pe ceilalţi. Scriitorul român are o gravă problemă de moralitate. Nu mă refer la operă. O operă e bună sau proastă, nu poate fi judecată ca fiind morală sau imorală, mă refer la autor. E de ajuns să ne întrebăm doar retoric măcar de ce nu sîntem competitivi în afara ţării. Pentru că există găşti, afaceri de familie, interese pecuniare şi politice…Desigur, sînt excepţiile care s-au impuns, dar nu pentru că au rămas în ţară, ci pentru că au plecat: Nemoianu, Ierunca, Monica Lovinescu, Paul Goma, Matei Călinescu, Andrei Codrescu, Alexandru Ecovoiu, Herta Muller etc…
Vor mai fi şi alţii care vor reuşi să se impună în afară, dar nu rămînînd aici, ci dacă pleacă. Şi eu plec, o fac nu pentru că mi-ar merge bine aici, ci pentru că am primit destule palme.

P.F: Ştiu că ai făcut şi televiziune şi radio. Cum se împacă toate astea cu literatura?
L.D: Nu, nu am făcut televiziune. Am făcut doar radio şi doar emisiuni culturale. Dar, mărturisesc, îi apreciez pe jurnaliştii de război. Eu nu am terminat jurnalism, ci filologie, limbi clasice. Am fost profesoară de latină, greacă-veche, trebuia să alerg la vreo 3 licee şi 2 şcoli generale, să-mi fac norma de bază de 18 ore. Apoi s-au tot restrîns orele de latină, pentru că domnul Marga (din timpul lui a început) a considerat că viitorii filosofi n-au nevoie să-l citească pe Cicero în latineşte, nici pe Platon în greceşte. Să nu mai vorbim de Porfir şi alţii! Am şi tradus, dar de plătit m-au plătit doar cei de la editura Paralela 45, în rest a fost muncă pro bono. Ultima dată, cineva de la institutul de istorie din Cluj mi-a cerut să verific şi să traduc cîteva pagini dintr-un manuscris medieval, desigur tot pro bono. Nu, n-am mai acceptat. Cenaclul tinerilor în Cluj l-am ţinut tot pro bono. Un recital de poezie tot aşa…traduceri pentru diferiţi lingvisti sau explicaţii etimologice le-am făcut tot pro bono…colegi de-ai mei, foarte mulţi, au plecat în lumea largă, unde au reuşit, pentru că lumea largă i-a primit, i-a apreciat, nu i-a dispreţuit. Apoi am avut seminarii la facultate, am fost şi redactor în presa culturală (la o revistă de cultură), redactor radio, dar realizam doar emisiuni culturale. Pentru presa scrisă, presa culturală, am dat articole de specialitate, cronică de carte, interviuri, proză, poezie, traduceri, am făcut-o în special pro bono, doar cei de la revista Steaua m-au plătit cînd le-am dat cîte ceva, cei de la Tomis, cînd au avut bani, revista „Vatra”, prin criticul Alexandru Cistelecan, mi-a trimis o scrisoare, scurtă, oficială şi civilizată de mulţumire. Întotdeauna i-am apreciat gradul de eleganţă al lui Alexandru Cistelecan. În televiziune nu am lucrat. La radio intervievam scriitorii, pictorii, muzicienii, profesori, critici, actori…realizam cronică de carte, film, teatru, operă….prezentam mici fragmente din istoria literaturii noastre, dar şi universală.

P.F: Crezi că în literatura română este nevoie de un sistem de reprezentare (agenţii de impresariat, agenţi literari) bine pus la punct?
L.D: Da, cred acest lucru. Aşa funcţionează sistemul cultural din Occident şi funcţionează foarte bine. Mai e un aspect, cel care ţine de transparenţă.

P.F: Premiul Nobel este una dintre obsesiile mediului cultural din România. Crezi că există astăzi un scriitor român care să merite acest premiu?
L.D: Eu personal nu am o astfel de obsesie. Aş acorda acest premiu Hertei Muller, lui Paul Goma, lui Alexandru Ecovoiu, lui Bujor Nedelcovici.

P.F: Ce părere ai despre conceptul de entertainment cultural, crezi că este o alternativă viabilă la cultura de tip tradiţional?
L.D: Orice ar putea ajuta cultura este de bun augur. Tradiţia şi ea e bună, nu însă tradiţionalismul care ţine pe loc, sucombă o cultură. Mai e un aspect totuşi, nu cred că superficialitatea, care poate fi întîlnită şi în manifestările de tip tradiţional, dar şi în cele moderniste, e benefică deschiderii culturale, creativităţii, istoricităţii culturii. Oricît de genial ai fi, oricîtă avangardă ai face, ca să te delimitezi de ceea ce a fost, trebuie mai întîi să cunoşti bine ce-a fost. Nu poţi propune ceva nou, în necunoştinţa celor cîte au existat. Cu prostia, aşa brutal spus, nu am fost niciodată de acord. Necunoaşterea înseamnă ignoranţă iar ignoranţa aduce moarte de cele mai multe ori. Nu e de condamnat să nu ştii, ci să nu ştii şi să nu întrebi. De partea mea, a celor spuse, stă istoria. Am adăugat acestea, pentru că este un curent printre unii scriitori tineri, promovaţi puternic de anumite edituri cu bani, tineri care consideră că de la şcoală, cultură etc….nu înveţi nimic. Accept orice, orice tip de creativitate, oricît de liber s-ar manifesta, dar nu pot accepta prostia şi necunoaşterea. Accept să arunci la gunoi tot ce-a existat de la Homer pînă la noi, cei mai proaspeţi în cultură, dar argumentat. Iar pentru a argumenta, trebuie să cunoşti.

P.F: Se poate trăi în România din scris?
L.D: Doar dacă eşti Liiceanu şi faci cîteva „acrobaţii” după revoluţie, ca să-ţi pui pe picioare o afacere cu cartea, doar dacă eşti Cărtărescu să fii atît de mediatizat, încît să fie dispusă editura Humanitas să-ţi publice orice semnat Cărtărescu, inclusiv prostia aia de carte De ce iubim femeile, care mi se pare misogină.

P.F: Este adevărat că ai primit ameninţări, că au fost oameni care au încercat să te facă să nu mai continui volumul la care lucrezi acum?
L.D: Da, dar nu au fost ameninţări directe. Aşadar, vreau să cred că sîntem încă civilizaţi şi că o carte, oricît adevăr trăit există în ea, rămîne o ficţiune. De fapt, mi s-a spus, într-o manieră de glumă, că „maşina poate merge din greşeală şi pe trotuar. Că să mă potolesc.” Au mai fost şi altele…încercări de a mă compromite, însă au fost ratate. Oricum, încă lucrez la carte…pot introduce tot ce mi s-a întîmplat în ultimul timp.
În carte am fragmente care redau perioada – (scurtă, e drept, că m-au dat afară, pentru că spuneam lucrurilor pe nume, nu eram prea diplomată, nu linguşeam, nu îmi manifestam supunerea de tip monahal, că aşa era condus acest post care-şi zice cultural; oricum în cultură nu poate fi vorba de supunere monahală) – în care am fost redactor la Radio Renaşterea. Capitolul nu flatează, ci dimpotrivă. Cu privire la acest aspect al cărţii, mi s-a spus, pe un ton serios de data aceasta, „ai de grijă, securiştii bisericii sînt mai răi ca ceilalţi de la usr.”
Cartea deranjează pe extrem de multe personalităţi culturale, religioase, medicale. Un scriitor nu are voie să tacă. Dacă nu scrie el ce se petrece în jur, atunci cine?
Deşi, cu adevărat, cartea n-ar trebui să deranjeze chiar atît de mult, pentru că am făcut într-aşa fel, încît, printr-o nebunie asumată, plecînd de la un fapt real de stare psihologică, am relativizat toate întîmplările.
Într-o primă variantă am vrut s-o propun editurii Humanitas, însă ţi se spune de pe site dacă nu eşti Cărtărescu….slabe şanse. Am trimis-o totuşi prin e-mail, rugîndu-i, cel puţin, s-o citească. Mi s-a transmis că cititul pe calculator îi oboseşte şi să fac bine s-o trimit pe suport de hîrtie. N-aveam bani nici să-mi cumpăr un bilet de autobuz….aşa că nu le-am mai trimis-o.
Am propus-o editurii „Cartea Românească”. Redactorii de acolo au apreciat-o, „plăcîndu-le mult” (am e-mailul şi acum), însă s-a opus Manolescu, pentru că prea spuneam direct unele lucruri, inclusiv povestea cu excluderea din USR a lui Paul Goma. Personajele din romanul meu sînt reale…scriitori, medici, preoţi, IPS Bartolomeu Anania cu perioada lui americană şi instructor de ideologie în penitenciar, apoi episodul Anania – Valerian Trifa. Cartea supără nu doar lumea ortodoxă, ci şi pe cea neoprotestantă, pentru că am făcut beletristică şi din personaje religioase ca Iosif Ţon şi perioada lui de informator etc….
Îi mulţumesc domnului Manolescu, pentru că mi-a dat şansa să o rescriu cu mai mult curaj, să introduc ceea ce lăsasem neintrodus din varii motive, să o rescriu cu nebunia creatorului, aş putea spune. Vă daţi seama că nu prea sînt iubită în Cluj. Pentru a scrie cartea am stat de vorbă cu politicieni, cu prostituate, cu preoţi, cu scriitori, cu medici, am cercetat, am scris scrisori în ţară şi străinătate, am pus întrebări, am înregistrat, înregistrările nu le ţin în casă, sînt date spre păstrare…cuiva.

P.F: Care este ultima carte pe care ai citit-o?
L.D: Îmi place să citesc mai multe cărţi în aceeaşi perioadă. Una dintre ele este Confesiuni, Henri Wald. Este o carte de convorbiri între lingvist şi Alexandru Singer. Am citit-o cu extrem de multă plăcere, descoperind la Henri Wald latura umoristică. Îi citisem studiile lingvistice în studenţie, dar acum i-am citit amintirile. Din nefericire, umorul vine din tragediile personale…fiind dat afară de patru ori din diferite locuri de muncă etc.
Altă carte este Talmudul, A. Cohen. E o carte grea, dar mie îmi plac astfel de cărţi, pentru că mă provoacă intelectual, mă trimit la alte lecturi ajutătoare. Talmudul, cuprinzînd Mişna şi Ghemara, se referă la gîndirea religioasă evreiască, dar se suprapune pînă la un punct şi cu istoria evreilor.
O carte de istorie şi critică literară, pe care tocmai am terminat-o, dar n-am citit-o din bibliotecile noastre, este A serious Character: The Life of Ezra Pound, apărută la Houghton Mifflin, în 1988. Aşa am aflat despre simpatia lui Pound faţă de fascism, în timpul războiului făcînd propagandă radio în favoarea lui Mussolini. La terminarea războiului a fost acuzat de trădare, însă cercurile literare americane influente reuşesc să-l absolve, dar este internat într-o clinică de psihiatrie, apoi pleacă în Italia. Desigur, valoarea literară e operei lui Pound este indiscutabilă. Tot în această perioadă am citit (încă n-am terminat-o) Viaţa lui Adolf Hitler, John Toland. O carte care mi-a plăcut, pe care n-am terminat-o de mult, este Ochi-de-pisică, Margaret Atwood, în traducerea, vreau să subliniez traducătorul, lui Virgil Stanciu. E o carte care atacă feminismul, în special mişcarea care se revendică din cea americană, vernisajul pictoriţei fiind doar un pretext pentru a introduce în prezent toate tarele trecutului, ochiul de pisică, ochiul care vede uneori cu răutate, fiind într-o stare aproape latentă în femeie (femeie în sens generic), încă din perioada copilăriei. E o carte despre putere, despre cel care domină, despre cel care este dominat, despre stările psihologice şi întregul traseu al vieţii care decurge de aici.
Nu citesc doar beletristică, istorie şi critică literară, doar cărţi de istorie, ci şi din alte domenii.

P.F: La ce ar trebui să se aştepte cititorii tăi în viitorul apropiat, există vreo surpriză plănuită?
L.D. Da, dar fiind surpriză şi mai fiind şi plănuită, o ţin momentan pentru mine.

Nu mai exista dreptate in lume

aprilie 7th, 2008

Am crezut ca arta poate, in cele din urma, sa fie un ambasador al pacii, al iubirii, al cunoasterii dincolo de cunostere, un izvor de inspiratie, sau pur si simplu o poienita unde sa ne putem pierde cu totii cind avem nevoie de un minut de ragaz! Dar m-am inselat! Lumea moderna in care traim, reuseste, pe zi ce trece, sa distruga tot ce a mai ramas uman in venele noastre. Nu mai exista respect, nu mai exista rcunoastere a ce este real, nu mai exista virtute si nici noblete in nimic. Si nu ca nu ar putea exista, dar reusim sa taiem aceste vlastare inca din formare, sa fim siguri ca nu se vor mai naste! Reusim sa presaram sare in loc de zahar si sa numim acest efect drept normal. Sintem invidiosi si rai si pe ce avem, si pe ce nu avem, si mai ales pe vietile noastre! Ura dintre noi, dintre vecini, dintre natii si religii, duce la destramarea a ceea ce la inceput s-a vrut un intreg. Am ajuns ca azi, in secolul al 21-lea, sa ne urim intr-atit, incit sa gasim o arma de razbunare si in arta, acest domeniu lasat de la Creator drept fiind unul dintre cele mai pasnice elemente ale existentei umane.
Sint revoltata sa vad cum o idee simpla de a crea o lista a celor mai importanti artisti ai secolului 20, sa devina o lista de razbunari socio-politice. De ce incepi un lucru daca nu-l poti duce la bun sfirsit? De ce nu iti asumi niste rezultate pe care trebuie sa le accepti asa cum sint, ca fiind raspunsul la ce ti-ai prospus sa descoperi. Sau faptul ca sintem Romani si ca putem fi deasupra celor din tarile vestice, considerati de atitea sute de ani ca fiind superiori, sa-i supere pe multi? In arta nu ar trebui sa existe religie, clasa sociala, culoare a pielii. Dar se pare ca de fapt exista! Astfel, Galeria Saatchi din Anglia, care a lansat o lista a celor mai buni artisti ai secoluli 20, votarea facindu-se prin intemediul internetului, pe tot cuprinsul globului, sa schimbe ceea ce a initiat, si sa masluiasca voturile, ca nu cumva un nume de roman sa fie cap de lista. De la cele 27.509 voturi primite de sculptorul roman Constantin Brancusi la jumatatea lunii martie, clasificindu-l pe acesta pe primul loc in lista, la o distanta mare de pictorul Pablo Picasso, pe locul doi, cu doar 13.756 de voturi, sa vedem cum, spre sfirsitul lunii martie, printr-un mister neexeplicat, voturile pentru Brancusi au scazut la numai 14,865, clasindu-l pe locul 23. (Intre timp, pina la data de 5 aprilie, voturile au crescut iarasi, ca dovada a popularitatii artistului, la un numar de 23.179, clasindu-l pe marele sculptor pe locul al 15-lea.) Pe cine a deranjat acest nume de Roman? Cui nu-i convine ca un Roman sa fie mai presus de oricine? Si de ce trebuie sa ne uitam la aceste genii artistice si sa punem o eticheta pe numele lor aratindu-le originea, religia, culoarea pielii sau culoarea politica… cui ii pasa de aceste lucruri? Arta are religia ei, culoarea ei, politca ei! Arta este facuta de om, pentru om, cu intentia de a bucura, de a exista acolo unde golul intilneste necunoasterea!
Nu mai exista dreptate in lume. Am patat unul dintre cele mai frumoase daruri lasate de la bunul Dumnezeu: arta de a ne exprima prin arta!

„Procesul tranziţiei” – fragmente – (III)

aprilie 7th, 2008

Întrebări care cred că trebuie să fie puse

E posibilă încadrarea popoarelor în tipuri culturale distincte, sau există un model cultural unic care admite doar variaţii neesenţiale?
Înţeleg toate popoarele la fel noţiunile de: libertate, dreptate, respect faţă de proprietate şi adevăr, responsabilitate individuală, sau joacă tradiţia un rol decisiv în modul de abordare a acestor noţiuni?
A existat în Evul Mediu un model cultural occidental, un model slav şi unul balcanic esenţial diferite? Există astăzi doar modelul civilizaţiei occidentale contemporane şi celelalte popoare trebuie să şi-1 însuşească?
Este modelul cultural occidental conform cu tradiţia popoarelor din estul Europei, sunt dimpotrivă? Au popoarele est-europene datoria (obligaţia) de a se alinia fără rezerve la modelul cultural occidental contemporan?
Cum s-a ajuns la modelul cultural propriu civilizaţiei occidentale contemporane? Este acesta întruchiparea perfecţiunii absolute, sau doar modelul care, ignorând latura spirituală, este capabi1 să garanteze deocamdată cel mai înalt standard al bunăstării materiale?
Este Declaraţia universală a drepturilor omului realistă, sau e utopică şi e folosită în scop demagogic pentru a impune pe plan mondial modelul societăţii de consum? E corectă poziţia Occidentului care consideră că fiecare om are dreptul de a-şi părăsi ţara, dar că nu fiecare se poate stabili în ţara în care vrea?

*

Confucianismul consideră că responsabilitatea individului faţă de comunitate este trăsătura de caracter ce trebuie să fie în primul rând cultivată.
Civilizaţia occidentală proclamă ca ideal absolut libertatea individului. E unanim acceptată teza conform căreia această atitudine îşi are rădăcinile în cultura Greciei antice, Atena fiind considerată leagănul democraţiei (Deşi civilizaţia elenistă a atins apogeul înfloririi cultura1e după Războiul Peloponesiac, se consideră că democraţia a permis afirmarea filosofiei ateniene. Socrate nu a fost condamnat la moarte de spartani, ci de atenieni, într-o cetate care, deşi înfrântă, iubea democraţia).
Mă obsedează câteva întrebări:
De ce a fost ucis Socrate? A fost civilizaţia ateniană tolerantă?
E civilizaţia occidentală cu adevărat tolerantă, sau refuză să accepte o critică profundă?
De ce a fost Caragiale silit să se exileze? De ce a fost persecutat Macedonski?
De ce a fost pus Panait Istrati la stâlpul infamiei de către elita intelectuală franceză atunci când a denunţat ororile văzute în Uniunea Sovietică?
Reprezintă cazurile Socrate, Caragiale – Macedonski şi Panait Istrati greşeli irepetabile, sau sunt ele simbolul faţetei ascunse a democraţiei şi expresia paradoxală a ameninţării permanente ce planează asupra ideii de individualitate într-un sistem în care libertatea individului a fost proclamată sacră?
Care e rolul intelectualului în societate?
Susţin că intelectualul ar trebui să reprezinte supapa de siguranţă a societăţii în care trăieşte şi că datoria sa este de a-i semnala defectele cu riscul de a-şi atrage antipatia generală, dar câţi oameni sunt capabili să îşi asume acest risc?
Afirm că un intelectual care emite pretenţia de a reprezenta o autoritate morală credibilă ar fi trebuit să critice în anii dictaturii comuniste regimul, iar dacă nu avea curajul necesar să ridice glasul ar fi trebuit să stea departe de scena publică şi să scrie pentru sertar şi susţin că acum are datoria de a semnala defectele democraţiei. Cred că Paul Barbă-Neagră avea perfectă dreptate atunci când afirma că „pericolul care paşte acum România e californizarea, nu sovietizarea”.
Datoria morală a intelectualităţii din România „postrevoluţionară” este de a atrage atenţia asupra deficienţelor şi riscurilor pe care le comportă democraţia în general, dar mai ales în situaţia concretă din ţară. Analiza critică a democraţiei reale nu trebuie confundată cu apologia dictaturii, reprezentând, dimpotrivă, expresia hotărâtă a adversităţii faţă de o dictatură mascată. E greu de crezut că Nero, cel care a formulat dictonul: „Daţi poporului pâine şi jocuri”, a fost un democrat convins. Neil Postman atrage atenţia că există riscul prăbuşirii civilizaţiei occidentale contemporane într-o băşcălie generală (vezi anexa).
Indiscutabil, aparenţa libertăţii este un atribut al democraţiei, dar identificarea democraţiei cu libertatea este inadmisibilă. Scandalul corupţiei din Italia (ţară considerată de elita culturală românească drept mult mai civilizată decât România) constituie un semnal de alarmă care nu poate fi ignorat. Dacă într-o ţară din lumea model a fost posibil ca un prim-ministru să fie membru al Mafiei (printre altele Giulio Andreotti este acuzat că ar fi ordonat asasinarea unui ziarist), mă întreb în ce măsură este credibilă democraţia în România, în condiţiile în care domnul Iliescu, cel care a ţinut indiscutabil în mână frâiele puterii din 22 decembrie 1989 până în prezent, îşi permite să afirme cu nonşalanţă că misterul teroriştilor (care indiscutabil i-au netezit calea spre dobândirea şi menţinerea puterii) nu va fi probabil niciodată dezlegat.
Dacă în viitorul apropiat în România e de neconceput o guvernare fără domnii Iliescu sau Roman (care e la fel de mult implicat ca şi domnul Iliescu în afacerea „Revoluţiei” şi în minunile „tranziţiei”), îmi permit să afirm că democraţia românească este o farsă la care opoziţia şi elita intelectuală sunt coautoare.

Comunicat de presa: Femeia romana in sec.XXI: traditie, continuitate, viziune”

aprilie 7th, 2008

Uniunea Internationala a Femeilor Romane, UNIFERO, organizatie umbrela nonguvernamentala non-profit, care actioneaza pentru sprijinirea femeilor din Romania, a romancelor din alte tari, dar si a femeilor in general (indiferent de virsta, profesie, religie si rezidenta) in diversele probleme cu care se confrunta zilnic (sociale, educationale, familiale, etc.), va invita la prima sa Conferinta care prin spectrul larg tematic va acoperi subiecte de mare interes pentru acest segment important al societatii actuale.

Conferinta se organizeaza in parteneriat cu Primaria Municipiului Vatra Dornei si cu organizatia nonguvernamentala “Sanse Egale pentru Femei” din Iasi. Deschiderea festiva va avea loc vineri 27 iunie 2008, ora 10, in Sala Oglinzilor a Palatului Municipal din Vatra Dornei.

In speranta ca va veti alatura demersului nostru de a arata lumii ca sintem creatoare si participante active de valoare la viata familiei, a societatii in care traim, a planetei, va asteptam sa fiti prezenti la aceasta intilnire la care deja s-au inscris atit femei cit si barbati din tara si din afara ei.

Pentru informatii complete despre acest eveniment, inscriere, cost si concursul de creatie adresat elevilor intre 6-18 ani, accesati website-ul nostru www.unifero.org

Prof. Smaranda CAZAN-LIVESCU
Fondator si Presedinte

Invatator Mariana Valentina GUSETU
Secretar General Adjunct

PO Box 3766 Lawrenceville Hwy., Lilburn, GA 30048, USA
Tel. 001/770-925-1871

Opriţi-le lumea…

aprilie 7th, 2008

Nu vreau să fiu cinic, dar mă întreb la ce se poate gândi un „şef” din administraţia locală sau judeţeană, în momentul când ştie că, în curând, nu va mai fi privilegiat? Că nu a achiziţionat cine ştie ce maşină sau nu a încheiat încă vreo afacere profitabilă? Sau, pur şi simplu, şi-ar dori alte câteva zile în plus, acolo sus, pentru a rezolva ceva şi pentru ceilalţi! Da, de unde! Gândesc, tot pentru ei şi… nu le mai ajunge!
Un ochi le plânge!
Mulţi dintre ei mai au doar două luni din „lumea de şef”: „Opriţi lumea! Vor să coboare?!”
Un ochi ne râde!

Satelitul american “WMAP” ne oferă compoziţia Universului

aprilie 7th, 2008

Satelitul american WMAP a dat publicităţii săptămâna aceasta cele mai recente şi mai precise rezultate ale compoziţiei Universului actual şi a Universului timpuriu, bazat pe 5 ani de colectare de date.
În 2006 s-a acordat premiul Nobel pentru fizică pentru satelitul Cobe de la NASA care în 1992 a confirmat teoria Big Bangului cu privire la evoluţia Universului. În 2001 a fost lansat satelitul WMAP tot de la NASA care a confirmat rezultatele satelitului Cobe oferind rezultate încă şi mai precise. După cinci ani de colectare de date experimentale, rezultate încă şi mai precise au fost anunţate săptămâna aceasta de echipa de cercetare WMAP, care prezintă compoziţia de masă şi energie a Universului actual şi a Universului timpuriu, adică de când Universul avea vârsta doar de aproximativ 380.000 de ani, ceea ce inseamna cu aproximatie acum 13.7 miliarde de ani.

Compoziţia de acum a Universului

In Universul actual 4.6% reprezintă atomii aşa cum sunt cei din dumneavoastră, din materia vie sau nevie de pe Terra, din stele sau din praful interstelar. Doar 4.6%! Aproape de cinci ori mai numeroasă este o formă de materie a cărei natură încă nu este cunoscută si care a fost denumita arbitrar “Materie Intunecata”. Un premiu Nobel este garantat cui v-a reuşi să desluşească secretul materiei întunecate. Este o formă de materie prezentă peste tot în Univers, dar mai ales în jurul galaxiilor, are masă şi prin forţa gravitaţională influenţează modul în care se mişcă galaxiile sau stele în cadrul galaxiilor. De altfel, aşa a şi fost descoperită. I se spune materie întunecată pentru că nu emite lumină ca şi materia obişnuită. Propriu-zis, materia aceasta nu este întunecată, ci invizibilă, căci nu emite lumină şi nici lumina nu se reflectă de ea. Aşadar, împreună materia obişnuită şi materia întunecată formează doar 27.6% din Universul actual, adică un pic peste un sfert. Ce este restul de trei sferturi? Ei bine, o formă misterioasă de energie ocupă restul de 72% din Univers, energie care a fost denumita “Energie Intunecata”. Care este natura ei este un mare mister şi un alt premiu Nobel aşteapă cu siguranţă şi pe cel ce va desluşi secretui ei. Ca să înţelegem mai bine despre ce este vorba, imaginaţi-vă Universul ca un balon. Spaţiul în care ne putem mişca în trei dimensiuni este reprezentat de suprafaţa acestui balon. Cum în afară de spaţiu nu mai există altceva, în analogia noastră tot ce există există pe suprafaţa balonului, iar nimic în interiorul lui şi nimic în afara lui. La începutul Universului, acest balon era foarte mic. Deodată, acest balon a început să se umfle. Acest proces este numit Big Bang, adică faptul că Universul era foarte mic şi apoi a devenit foarte mare. Chiar şi astăzi Universul este în expansiune. Dar forţa gravitaţională ar atrage toate galaxiile între ele şi ar tinde ca expansiunea aceasta să fie din ce în ce mai înceată. Pentru a înţelege aceasta mai bine, imaginaţi-vă că aruncaţi un măr spre tavan, el merge din ce în ce mai sus (distanţa sa faţă de pământ este în expansiune), dar merge cu viteză din ce în ce mai mică pentru că gravitaţia îl trage în jos. La un moment dat mărul se va opri şi va cădea înapoi pe Pământ. Ei bine, aşa se credea şi despre Univers. Expansiunea balonului este o expansiune frânată, se va opri cândva şi apoi balonul va deveni iaraşi mic. Sfârşitul Universului ar fi astfel un Big Crunch, adică o mare implozie. Totuşi, cu mare surprindere, rezultatele experimentului Cobe au arătat că Universul nu doar că nu este într-o expansiune frânată, dar este într-o expansiune accelerată! Este ca şi cum mărul nostru ar fi atras de o forţă invizibă spre tavan, iar această forţă ar fi mai puternică decât gravitaţia. Această forţă misterioasă antigravitaţională care face ca Universul să se extindă din ce în ce mai repede nu este alta decât această misterioasă energie întunecată care reprezintă 72% din compoziţia Universului actual.

Compoziţia Universului timpuriu

In Universul timpuriu (cand acesta era inca \”beleluş\”), adica atunci când avea vârsta de aproape 380.000 de ani, varsta la care s-au format atomii lumina devenind astfel liberă să circule în spaţiu. (aceasta este momentul când, la propriu, \”s-a făcut lumină\” în Univers), vom vedea ca difera compozitia fata de Universul actual. Dar discutand despre lumina aceasta ce mergea în toate direcţiile emisă de electroni şi protoni şi apoi absorbită de aceştia a devenit atunci liberă a se deplasa prin spaţiul devenit pentru prima dată liber odată cu formarea atomilor. Lumina aceasta avea aceeaşi energie şi mergea în toate direcţiile (izotrop). Pe măsură ce Universul se extindea, temperatura sa scădea şi totodată şi temperatura asociată acestei lumini. Astăzi, această lumină ajunge pe Pământ din toate direcţiile din spaţiu şi este numită radiaţia cosmică de fond (cosmic microwave background, sau CMB în engleză). Detectarea experimentală a acestei lumini a reprezentat una din doveziile cele mai puternice în favoarea teoriei Big Bangului pentru evoluţia Universului.
Revenind la compozitia Universului timpuriu, realizăm că 15% din Univers era format din particule de lumină (fotoni), în timp ce astăzi aceştia au o contribuţie neglijabilă la compoziţia Universului. Observăm de asemenea că procentul de atomi era de 12% (de mai bine de două ori mai mare decât în prezent). De asemenea 10% din Univers era format din neutrini, particule produse în reacţiile nucleare în care era produs heliu în Universul timpuriu. Neutrinii au o masă foarte mică, dar sunt foarte numeroşi în Univers şi constuie materie deja cunoscută. Vedem însă că materia întunecată era de 63%, de mai bine de două ori mai des întălnită ca astăzi. Se crede că această materie întunecată masivă a fost cea care a grupat mase mari de hidrogen în nori, ducând la presiuni şi temperaturi ridicate, care au dat naştere primelor stele, la aproape 700 de milioane de ani după Big Bang. Deasemenea vedem că nu era deloc energie întunecată când Universul era doar un \”bebeluş\”.

Cum va sfârşi Universul?

De mii de ani, omenirea s-a întrebat de unde venim şi încotro ne ducem. În ultimii 20 de ani, odată cu sateliţii Cobe şi WMAP (şi alte experimente), cosmologia a ieşit din sfera filosofiei sau teologiei, devenind o ştiinţă adevărată, în care teorii sunt verificate de dovezi experimentale. Imaginea aceasta despre Univers este perfectibilă, măsurători şi mai precise vor ajusta unii termeni sau unele concepte, dar ne aflăm pe drumul cel bun şi încă şi mai aproape de cunoaşterea Universului. Universul a început acum 13.7 plus sau minus 0.2 miliarde de ani! Suntem cea mai norocoasă generaţie, prima din istoria umanităţii, să avem acces la acest răspuns căutat de mii de ani de fiecare om în parte.
Cât priveşte întrebarea unde ne ducem, cosmologia oferă răspunsul ei (la teoria şi datele experimentale curente) despre sfârşitul Universului. Cum Universul este într-o expansiune accelerată, stelele se vor îndepărta de noi din ce în ce mai mult, urmând ca peste aproximativ 150 de miliarde de ani cerul nostru să fie negru, cu excepţia galaxiilor din grupul nostru local de galaxii. Celelalte galaxii vor fi prea departe pentru a putea fi observate experimental. Pe măsură ce Universul se va extinde şi mai mult se va răci atât de mult încât totul va îngheţa şi toată materia va fi nemişcată. Astfel viaţa de pe Pământ va muri. A se compara aceşti 150 de miliarde de ani cu vârsta Universului de acum, de 13.7 miliarde de ani, şi cu faptul că peste cam 7 miliarde de ani Soarele nostru îşi va termina combustibilul nuclear şi atunci va ucide viaţa de pe Terra.

PLANCK, urmaşul lui Cobe şi WMAP

Sateliţii Cobe şi WMAP au făcut din cosmologie o ştiinţă adevarată. Satelitul WMAP încă colectează date şi ne ajută să înţelegem Universul tot mai bine. Ambii sateliţi sunt americani, lansaţi şi operaţi de NASA. A treia generaţie de satelit din această categorie va fi lansat de Europa, prin Agenţia Spaţială Europeană, în toamna anului acestuia. Satelitul PLANCK va fi încă şi mai precis şi va oferi mărimile de mai sus (dar şi alte mărimi) cu o precizie încă şi mai mare şi vom înţelege Universul încă şi mai bine.
Sursa informatiei : Stiinta.info

Icoana deschisa

aprilie 7th, 2008
De la lansarea celui de al patrulea volum de poezii şi eseuri, De la lansarea celui de al patrulea volum de poezii şi eseuri, „Doimea materiei”.

am căutat o icoană,
am vrut să găsesc un sfânt,
care să mă ajute să-mi păstrez
credinţa în viitor…
Sfântul Andrei
a fost cel care m-a auzit
şi a vorbit cu mine…
prin culoarea veşmântului,
atât de verde, atât de evidentă!
am vorbit despre primăvară,
despre primăvara sufletului…
şi nu am mai fugit, nu am mai fugit!
am învăţat să privesc lumea
printr-o icoană deschisă –
şi ochii mei au reînverzit…

7 iunie 2006, 10:14
Doimea materiei, Carminis, 2007

Proiectie speciala a filmului „Retour en Normandie” de Nicolas Philibert, in prezenta regizorului

aprilie 7th, 2008

Marti 8 aprilie, orele 20.30, Sala Elvira Popescu
« Retour en Normandie » de Nicolas Philibert
Proiectie speciala in prezenta regizorului, Nicolas Philibert.

Nicolas Philibert, realizator francez de filme documentare, îşi face debutul în cinema cu René Allio participând la turnajul filmului Les Camisards. Philibert se reîntâlneşte cu Allio la lucrările pentru filmul Rude journée pour la reine, când îndeplineşte funcţiile de decorator şi accesorist. Primul său documentar de lung-metraj, La Ville Louvre, datează din 1990 şi surprinde activitatea
nocturnă a celebrului muzeu. Le Pays des sourds realizat în 1992 este o mărturie despre cultura şi viata de zi cu zi a persoanelor atinse de surditate totală. Nicolas Philibert este mânat de dorinţa de a aduce o altă viziune asupra elementelor contemporane din societatea noastră. În 2002, semnează documentarul Etre et avoir, pe care l-a realizat lasându-şi camera să surprindă activitatea într-o clasă unică, într-o şcoală comunală. Filmul se bucură de un imens succes (aproape 1,8 milioane de spectatori) şi, în afară de selecţia în concurs la Festivalul de la Cannes, obţine Premiul Louis Delluc. Încurajat de acest succes, Nicolas Philibert se hotărăşte să meargă pe platoul de lucru al filmului Moi, Pierre Riviere şi să realizeze documentarul Retour en Normandie.

Retour en Normandie / Întoarcere în Normandie
Documentar – Franta, 2007 – Durata : 1h53
VO franceza, subtitrat in limba romana

In 1975, pe când era tânar asistent, Nicolas Philibert a participat la o extraordinară aventură – Filmarile lui René Allio pentru lung-metrajul Moi, Pierre Riviere. Filmul spunea povestea unui fapt divers din timpul blocajului din Normandia în 1835: un ţaran de 20 de ani îsi omorâse o bună parte din familie. Au trecut 30 de ani de la filmari. Astăzi, Nicolas Philibert s-a hotarât sa revina pe locurile de turnaj pentru a evoca filmarile de odinioara, dar şi pentru a le descoperi asa cum sunt ele în prezent.

Eveniment organizat de Institutul Francez din Bucuresti.
Parteneri media: RFI Romania, port.ro si Cinemagia

Biletele vor fi puse in vanzare cu 30 de minute inainte de inceperea proiectiei.
Pretul unui bilet: 5 RON

www.culture-france.ro

NLP şi relaţiile de cuplu. Strategii simple pentru a vă face relaţiile să funcţioneze – prezentare de carte

aprilie 7th, 2008

Deşi viaţa de unul singur sau într-o relaţie nereuşitã poate fi satisfãcãtoare, o relaţie funcţionalã reprezintã pentru cei mai mulţi oameni piatra de temelie pe care este construit restul vieţilor lor. Pentru mulţi, parteneriatul, dragostea, camaraderia, încrederea şi intimitatea sunt vitale, la fel ca aerul şi apa. Relaţiile satisfãcãtoare nu constituie un teritoriu rezervat celor bogaţi, faimoşi, talentaţi sau privilegiaţi. ªi aceste avantaje nu faciliteazã cu nimic relaţiile reuşite. Toatã lumea poate forma parteneriate care sã aducã plãcere şi satisfacţie.
Robin Prior este consultant în management şi în domeniul afacerilor şi un autor cu mulţi ani de experienţã în Programarea Neuro-Lingvisticã (NLP).

Joseph O’Connor este un autor şi consultant de vârf în domeniile gândirii sistemice, dezvoltãrii personale şi al conducerii. Este consilier NLP. Printre firmele pe care le consiliazã se numãrã: UNIDO, BA, BT, Hewlet-Packard şi ICI.

Autor: Robin Prior, Joseph O’Connor

Colecţia: Familia la Curtea Veche

Ciuf

aprilie 7th, 2008

Cominformul si pedagogia diabolica

aprilie 7th, 2008

„Cominformul a fost paravanul ideologic al terorii universalizate impuse de Stalin si marionetele sale popoarelor din Europa de Est si Centrala. ”

Orice zvacnire de spirit independent trebuia asfixiata in fasa.
Actiunile represive s-au concentrat in prima faza impotriva adversarilor reali ai sistemului comunist (denumit, prin recurs la un pleonasm ridicol, „democratie populara”).
In 1948, conflictul dintre Stalin si Tito avea sa duca la declansarea actiunilor de identificare, epurare si lichidare a celor care ar fi putut impartasi tendintele anti-hegemonice ale liderului iugoslav.

Prima Rezolutie a Cominformului impotriva ereziei titoiste mentinea un limbaj relativ moderat, desi se vorbea despre o deviere „nationalist-burgheza”.

A urmat apoi vanatoarea de titoisti in partidele aflate la putere (dar si in PC Grec, PC Francez etc.). Se plateau polite pentru micile frictiuni din anii precedenti: Gheorghiu-Dej si clica lui il puneau pe Patrascanu sub domiciliu fortat, iar micul Stalin de la Budapesta, Matyas Rakosi, organiza inscenarea impotriva fostului ministru de interne, Laszlo Rajk.

Procesul de la Budapesta din 1949 a reprodus cu fidelitate patternul aiuritoarelor confesiuni ale vechilor bolsevici din perioada 1936-1938. Conditionat psihologic de promisiunile vechiului sau camarad Janos Kadar, Rajk, exponent al factiunii din interior a PC Maghiar, recunostea ca fusese agent al politiei secrete horthyste, tradator al clasei muncitoare, complice al lui Tito in tentativa de a distruge „cuceririle socialismului”.

Intrucat Tito fusese unul dintre organizatorii Brigazilor Internationaale din Spania, iar Rajk luptase in cadrul acestora, se facea legatura dintre fostii voluntari si pretinsul complot impotriva socialismului.

„Pedagogia infernala”, cum a numit istorica franceza Annie Kriegel procesele-spectacol din Europa de Est, se baza tocmai pe acest tip de cauzalitate diabolica. In raportul sau despre „PC din Iugoslavia in mainile unor asasini si spioni” tinut la a doua reuniune a Cominformului, in 1949, Dej il stigmatiza pe Patrascanu ca spion si tradator.

In aceeasi perioada, nu fara legatura cu intemeierea statului Israel si cu esecul planurilor de consolidare a influentei sovietice in Orientul Mijlociu prin intermediul acestuia, se intensifica antisemitismul lui Stalin. Cum ideologia oficiala nu permitea adoptarea unui lexic explicit rasist, se folosesc diverse cuvinte-cod gen „sionisti” ori „cosmopoliti dezradacinati”.

Sunt vizati acum militantii care au trait in Occident, fostii voluntari din Spania si din Rezistenta franceza, deci oricine poate fi suspectat de contacte secrete cu „dusmanul”. Dupa 1951, Cehoslovacia a devenit principalul teren al actiunilor paranoic-teroriste inspirate de Moscova, insa executate de pionii locali.

Arestarile de militanti comunisti, dintre care multi evrei, incep in perioada in care Rudolf Slansky (el insusi evreu, membru al echipei venite de la Moscova, ca si liderul suprem Klement Gottwald) ocupa pozitia de secretar general al partidului comunist. Anchetele se deruleaza demential, nimeni nu se mai simte la adapost. Stalinisti din categoria dura sunt arestati, torturati bestial, constransi sa admita cele mai halucinante culpe.

Situatia era, cum avea sa noteze Milan Kundera, total kafkiana: „Fara a fi facut vreodata ceva rau, K. incepe imediat sa se comporte ca si cum ar fi vinovat. Se simte vinovat. A fost facut sa se simta vinovat. A fost culpabilizat.” In noiembrie 1951 a fost arestat insusi Slansky, militant fanatic, privit (nu fara motiv) drept unul dintre arhitectii terorii.

Multa lume a crezut ca va urma o oarecare relaxare, o iluzie ce avea sa se destrame in lunile care au urmat. Ritmul arestarilor s-a intensificat, iar Slansky, dupa cateva tentative de sinucidere, a devenit simpla plastilina in mainile „referentilor”. Intre cei arestati si condamnati in legatura cu presupusul complot s-a aflat si Rudolf Margolius, supravietuitor al lagarelor naziste, fost ministru-adjunct al comertului exterior.

Avea sa fie unul dintre cei 11 inculpati condamnati la moarte si spanzurati in cadrul procesului Slansky din noiembrie 1952. In cartea sa „Reflections of Prague” aparuta in 2006, fiul lui Margolius, Ivan, exploreaza rolul proceselor-spectocol in economia simbolica a stalinismului: „Procesul-spectacol (show trial) a fost o arma propagandistica a terorii politice. Scopul sau era sa personalizeze un inamic politic abstract, sa-l plaseze in carne si oase pe banca acuzatilor si, cu ajutorul unui sistem pervertit al justitiei, sa transforme diferentele politico-ideologice abstracte in crime comune usor inteligibile.”

Rolul procesului-spectacol este sa propuna o dramaturgie a urii organizate, manipulata si directionata catre un presupus inamic pe cat de insidios, pe atat de feroce. Dezlantuirile xenofobe din rechizitoriul procurorului Urvalek, ca si articolele delirante din cotidianul „Rude Pravo” vorbesc despre „reptilele capitalist-sioniste”. Scopul era sa se construiasca un climat al furiei vindicative, al neincrederii reciproce si al devotamentului orb fata de URSS si agentii sai locali.

la vest de mine însămi

aprilie 4th, 2008

ploua în iunie
şi mă pândea din nou
senzaţia aceea stranie de libertate
din vârful cireşului

de undeva, de altunde,
archimboldo deschidea ferestre larg
sărutului umezit de cireşe
pe şevaletul memoriei
până când
umbrele se lichefiau tandru
în haine de duminică
pe străzile din Saint Germain

ploua şoptit în strană
iar păsările plecau hohotit
din sufletul meu descheiat
la vest de mine însămi…

Vicenza

aprilie 4th, 2008

oroare
în palme ţin
numele tău
despicat de pofte
sau poate de ce mai găsim
din noi
panglica mătăsoasă
a explicaţiilor
apologetice suspine
logic înlănţuite
între ideal şi trezirea
din călătorii deandărătelea
e inuntil să îmi spui cuvinte de dragoste
nu le mai aud
îmi tai urechile
ca să te simt mai adânc

e ca şi cum am vorbi
învinovaţi
neruşinaţi
ca de o carne
ce ar fi trebuit să urle pe masa măcelarului de copii

înainte de Vicenza
nu eram eu..

Aceleaşi rutine

aprilie 4th, 2008

Ce-mi mai rămâne după ce te-am pierdut?
Tu care îmi cunoşti casa, sufletul, ştii.
Ai putea să mărturiseşti.
Mă trezesc dimineaţa buimac.
Intru în bucătărie cu ochii închişi,
Cu mintea încheind ulimul vis.
Pun cafea; întotdeauna ”prea multă”.
„O să-ţi pleznească inima într-o zi!” îmi ziceai odată
Şi mă priveai cu ochi răi, amestecaţi cu lumină.
Încep să o sorb în grabă
Din ceaşca din gresie simplă
Cu chipul tău imprimat lângă toartă.
Parcă ţi-aş prinde nasul, să-l sărut.
Frigiderul mormăie monoton ca un moş.
Ceasul aleargă nebun;
Singurul plin de viaţă în casa asta…moartă.
Îmi revin;
Mereu prea târziu.
Oh! Iar am întârziat!
Ajung la slujbă cu capul plecat.
„O dimineaţă cu trafic greu
Şi cu ceaţă.”

Dan David, Los Angeles, Martie-17-2007.

cel căutat sens

aprilie 4th, 2008

m-am stabilit în verbul a exista
dimineţi în dana unui atribut
mulţumit de răspunsul definit
respirând dimpreună sens

unicitatea-ţi necolorată de fard
îmbrăţişează sensu-mi tomnatic
de gânduri ploioase în pajişti crude
conul de brad înflorat sens

între subiect şi predicat din întrebare
m-ai găsit răspuns neamuţit
în lumea ta mă simt chemat
cel căutat sens.

Buna-Vestire

aprilie 1st, 2008

25 martie reprezinta o data anume pentru intreaga crestinatate: Arhanghelul Gavril devine mesagerul suprem al lui Dumnezeu vestind lumii ca Maria, intr-un taram uitat al Palestinei avea sa fie aleasa sa nasca pe Iisus, dupa exact noua luni, la data de 25 decembrie.
Acest miracol de acum doua mii de ani sectioneaza mersul istoric in doua : inainte de Hristos si dupa Hristos.
Nu incerc sa reiterez ceea ce se cunoaste si se scrie, ci doar aici la capatul unui ocean linistit si gudurandu-se la un inceput de primavara tropicala ma gandesc la Romania prezenta cu tinerii-i locuitori parasind masiv tara in cautarea unei vieti mai bune…
La Craiova in aceasta luna de martie ac se semneaza un contract dintre reprezentanta firmei Ford si Guvernul Romaniei privind preluarea de catre concernul american a uzinei de autoturisme Craiova. M-am simtit rusinat ca roman urmarind la tv schimbul de replici si acuze dintre cei doi lideri ai politicii romanesti de azi, Premierul Tariceanu si Presedintele Basescu.
Mormintele martirilor din Varnita (Fantana Alba) au fost profanate starnind indignarea comunitatii romane din Ucraina. Profanarea a fost in mod sigur dirijata, comandata de catre elemente ostile romanilor, nu cu mult inainte de comemorarea tragediei de la 1 aprilie 1941 din nordul Bucovinei.
Cum reactioneaza autoritatile romane, dar romanii ?
In vara anului 2007, in localitatea ungureasca Bekescsaba o biserica romaneasca, veche de peste 200 ani a fost incendiata si vandalizata.
In acest sfarsit febril de martie capitala de pe cheiurile Dambovitei asteapta zilele summit-lui NATO si va gazdui mii de ziaristi, peste 55 sefi de stat si guverne diferite. Intre Kosovo si Bagdad, intre Moscova si Teheran cum se va situa destinul Romaniei si care-i vor fi bonificatiile e foarte greu de anticipat. Truditorii, taranii aducandu-si putinele bunuri spre vanzare in piete, elevii, studentii si toti ceilalti ce formeaza masa majoritara a unei populatii ingrijorate sa plateasca o chirie de trei ori mai mare decat o leafa ordinara vor respira usurati sa se vada odata scapati de restrictiile de circulatie impuse de catre rigoarea unui cod galben in Bucuresti, stiind ca soarta lor nu se va imbunatati nicicum, cu sau fara NATO.

Romania in strainatate (4)

martie 31st, 2008

Un tablou al literaturii române nu va fi complet daca nu-i vom evoca pe cei care, în afara granitelor tarii lor de origine, cazul în speta România, au contribuit la prestigiul literaturii române. Trebuie sa citam printre acestia pe Panait Istrati (1884-1935), ale carui romane de aventuri scrise în limba franceza au avut un mare succes, de asemenea poetul Benjamin Fondane (1898-1944), care a publicat primele culegeri în România înainte de a fi primit în Franta. Emil Cioran (1911-1996) si Eugen Ionescu (1912-1994), care amândoi au fugit în urma cresterii influentei fasciste în România, iar Mircea Eliade (1907-1986) care a fugit în urma instaurarii puterii comuniste. Intrarea armatelor sovietice în România au silit de asemenea sa plece în exil romancierul Virgil Gheorghiu (1916-1992), autor al romanului „Le 25-e Heure” scris în anul 1949, la fel si poetul Paul Celan (1920-1970). A doua generatie de scriitori români au luat calea exilului datorita duritatii dictaturii comuniste accentuata în anul 1970, precum Paul Goma, nascut în anul 1935 si Virgil Tanase, nascut în 1945. O întreaga diaspora româneasca aflata în Franta, Elvetia, Germania, au participat la stralucirea unei culturi deschise asupra lumii, în domeniul literaturii românesti.

TEATRUL ROMÂNESC. Cu toate ca practica stramoseasca a jocului mascat la tara, teatrul propriu-zis nu a aparut în România decât în secolul XIX. Dramele istorice în stil romantic au exaltat spiritul patriotic, iar ceva mai târziu au aparut vodevilurile care au dat nastere unui teatru de divertisment. Ion Luca Caragiale (1852-1912) a fost creatorul veritabilului teatru românesc modern, cu piesele sale satirice si extravagante, precum „O scrisoare pierduta”, scrisa în 1884, neînteleasa de publicul epocii respective si fiind aspru criticata, s-a autoexilat si el în Germania.

În secolul XX, influentele germane si ruse au permis aparitia marilor teatre subventionate si iesirea la lumina a marilor regizori. Atunci când Eugen Ionesco, nascut în România, nu a putut fi considerat ca un autor român, toate piesele sale au fost scrise în lb.franceza. Reprezentantii cei mai remarcabili ai teatrului românesc actual sunt în mod hotarât regizorii Lucian Pintilie, nascut în 1933 si Andrei Serban, nascut în 1943.

BEAUX-ARTS. Sursele antice si byzantine. La Istria, pe lacul Sinoe, se gasesc ruinele celei mai vechi cetati a României. Întemeiata de colonialistii greci spre secolul VII î.I.-Ch., înca pastreaza ruinele epocii romane (primul si al doilea secol dupa I.Ch)ale edificiilor construite pe fundatiile zidurilor cetatii grecesti. S-au deschis mari porti ale comertului grec, aflatoare pe malurile Marii Negre, printre care Callatis, actuala statiune Mangalia, Tomis, actualul oras Constanta. De la victoria lui Traian asupra Daciei dateaza ruinele amfiteatrului de la Sarmisegetuza în muntii Orastiei. Interesante vestigii ale orasului distrus de romani sunt pastrate în Muzeul National de Antichitati din Bucuresti. Monumentul cel mai important al acelei epoci ramâne Trophaeum Trajani de la Adamclisi. Basoreliefuri cu teme asemanatoare de pe Columna lui Traian se gasesc si pe Columnae Trajani din Roma.

În Evul Mediu, regiunea muntoasa din Transilvania, sub dominatia ungara, a fost tributara artei occidentale, franceza, italiana si germana. Câmpia Valahiei, urmând apoi Moldova, se vor alipi traditiilor byzantine prin intermediul fie al Bulgariei si al Serbiei, fie al Rusiei. Dincolo de urmele unui trecut legat imperiilor europene, Istoria artei române începe în secolul al XII-lea si cuprinde ansamblul teritoriului ocupat de poporul român la Nord de Dunare, pe o parte si de alta a Carpatilor, în Valahia, Moldova si Transilvania.

ARTA RELIGIOASA. În marea ei majoritate, arta româneasca este esential religioasa, ceremoniala si didactica. Ea serveste a ilustra Istoria sfânta si a glorifica puterea politica a Bisericii si a feudalitatii. Picturile si sculpturile sunt subordonate arhitecturii, precum si din faptul ca esentialul producerii sale este artizanala, aflându-ne în prezenta operelor în cea mai mare parte colective si deci anonime. O alta caracteristica este ca Biserica ortodoxa interzicea reprezentarea sculpturilor cu figuri umane, sculptura neavând în Valahia si Moldova decât un rol ornamental. Pictura în schimba, a avut ca sarcina sa reprezinte Divinitatea, aceasta fiind de inspiratie byzantina. Primele edificii au aparut în secolul XIII, marcate târziu de arta romana, printre care Catedrala de la Alba Iulia, terminata în anul 1287 si care constituie un bun exemplu. Arhitectura a fost influentata de o conceptie apropiata de modelele byzantine, asa cum dovedeste adoptarea planului cu crucea greaca începând cu secolul XII, vizibile la Biserica Domneasca Sfântul Nicolae din Curtea de Arges, la Biserica din Vodita s.a.

Cu toate acestea, se vede aparitia unui stil bizantin moldovenesc si valah, caracterizat printr-o decorare a zidurilor exterioare, acoperite de caramizi emailate sau de discuri în cermica, sau de un decor mural exterior acoperind în întregime biserica, cum ar fi Biserica Mânastirii de la Moldovita construita în 1532 si pictata în 1537. Decoratiile exterioare se îmbogatesc, dar picturile lasa locul sculpturii ornamentale. Biserica Trei Ierarhi din Iasi, datând din secolul XVII, are fatada acoperita în întregime de o sculptura ca o broderie, cu motive geometrice si vegetale, în timp ce în Valahia, stilul zis \”Brâncovenesc\”, dupa numele Printului domnitor Constantin Brâncoveanu (1688-1714), face apel la coloanele în spirale si împodobite cu ciubuce, cum este Mânastirea Hurezi întemeiata în anul 1691, sau Biserica Stavropoleos din Bucuresti, unde este edificat Palatul Mogosoaia, astazi sediul Muzeului Brâncoveanu, combinat cu arta Baroc.

În Transilvania, coexistenta multor populatii a determinat o evolutie diferita fata de arta feudala. Bisericile din lemn, cu turnuri înalte, precum în regiunea Maramures si a muntilor Apuseni, sunt creatorii originali ai artei populare românesti. Catedrala de la Cluj (1398-1432) este construita în stil gotic, ca si Biserica Neagra din Brasov (1384-1477), Palatul Bruckenthal din Sibiu, dateaza din secolul XVIII, tot în stil baroc, stil pe care-l gasim în aceasta regiune si la bisericile fortificate din Biertan din secolul XVI, integrând arhitecturei religioase elemente de aparare militara.
Pictura icoanelor pe sticla a început sa fie cunoscuta în România începând cu secolele XVII si XVIII, un adevarat succes, dupa cele din epocile precedente pe lemn si cu ornamente de manuscris din secolul XV.

(Va urma)

1 Aprilie – Ziua Păsărilor

martie 31st, 2008

În numeroase ţări, primăvara se celebrează Ziua Păsărilor. În România această celebrare are loc în 1 Aprilie. Această sărbătoare românească îşi are originea în perioada interbelică, fiind sărbătorită mai ales la nivelul şcolilor, dar a fost treptat abandonată în anii 1945 – 1950. Elevii, de obicei sub coordonarea profesorului lor de ştiinţe naturale, instalau în acea zi sau în dumineca cea mai apropiată cuiburile artificiale pe care le construiseră pentru păsărele în timpul iernii. Din 1993, SOR a depus eforturi pentru a stimula profesorii de biologie să readucă în actualitate această zi tradiţională a păsărilor. În luna martie a anului 1994, Ministerul Educaţiei, în urma solicitării SOR, îşi declară acordul pentru organizarea în şcoli a Zilei Păsărilor şi anunţă în acest sens inspectoratele şcolare judeţene. De atunci 1 Aprilie – Ziua Păsărilor este sărbătorită în fiecare an în România.

Ornitologia, ca ştiinţă, dar mai ales ca hobby, atrage azi milioane de oameni din toate ţările globului, indiferent de vârstă şi profesie, care colindă cu plăcere păduri, zone şi dealuri pentru a observa păsările, pentru a le urmări comportamentul, pentru a le auzi cântecul.

România este o ţară ce beneficiază de o natură generoasă, populată de o mare varietate de specii de păsări, iar preocuparea românilor faţă de ornitologie este din ce în ce mai mare.

Noi toţi avem posibilitatea de a ajuta păsările asigurându-le condiţii de cuibărit şi de hrănire, fapt realizabil nu doar în rezervaţii naturale, ci chiar în gradina noastră sau în parcul din oraşul în care locuim.

Evenimentele organizate cu ocazia celebrării Zilei Păsărilor oferă tuturor posibilitatea să se alăture membrilor şi voluntarilor SOR care vor urmări migraţia de primăvară şi vor desfăşura diferite acţiuni de protecţie a păsărilor şi de informare a publicului asupra importanţei protejării lor.

Organizatorii (coordonatorii sucursalelor SOR din ţară) vor fi prezenţi cu binocluri şi lunete pentru a oferi asistenţă celor care vor dori să afle mai multe despre păsările care se pot vedea în apropierea oraşului lor.

Consecinte economice ale prezentei americane in Irak

martie 31st, 2008

Tam-tamul din presa mondiala referitor la soldatii americani care fac victime peste victime civile in Irak nu a incetat. In mare masura insa, tribunalele militare americane isi fac datoria de a investiga si condamna aceste cazuri, dealtfel disparate. La polul opus, avem de-a face cu 4000 de victime de partea Americana si cu numerosi mutilati care descriu cazurile de extrema cruzime sinucigasa a unui oponent greu identificabil. Un ultim caz este cel al muncitorilor simpli americani carora li se trimit falangele prin posta pentru a se dovedi linsarea acestora. Acesti oameni care au mers in Irak pentru a castiga o bucata de paine nu sunt combatanti si nu au nici o vina in afara de simplul fapt ca erau incadrati in munca. De fapt cei care beneficiaza de fonduri petroliere pentru a face o politie sangeroasa si a impiedica masele largi de a se angaja in orice structura a noului stat sunt principalii vinovati a situatiei precare a tarii respective. In mod constant, atacurile teroriste la punctele de angajare organizate de orice societate comerciala din Irak dovedesc acest lucru.

Sa privim lucrurile si din alt punct de vedere insa, cel al situatiei economice americane: de la inceperea razboiului din Irak avem de-a face cu o deteriorare economica semnificativa in America la nivel de standard de viata a clasei mijlocii. Presa mondiala abunda acum de articole de genul “inghesuirea clasei mijlocii in America”, “Prabusirea pretului caselor”, etc. Realitatea este ca avioanele catre America de Sud sunt pline cu imigranti reintorsi din cauza reversarii bunastarii catre tarile respective.

De ce se intampla acest lucru? Un motiv principal este finantarea razboiului din prelevari fiscale interne. Vechii cuceritori, ca de pilda Traian in Dacia, emiteau moneda imediat dupa cucerirea statului respectiv, proportional cu puterea economica a tarii cucerite, dar de multe ori mult sub nivelul real. La fel URSS in 1946 au impus plati directe, fara compensare, tarilor Axei. Asta ar insemna ca petrolul Irakian sa fi venit in America gratis. In realitate America plateste petrolul Irakian la preturi mondiale. La fel Irakul isi pastreaza dinarul sub o forma refacuta a Autoritatii Financiare, din care fac parte si cativa experti americani care umbla in transportoare blindate si poarta veste anti-glont.

De fapt ei au reusit sa stearga vechiului stat Irak toate datoriile externe. Deci se pare ca in realitate acesti oameni muncesc pentru Irak, nu pentru SUA.

La fel fortele SUA de mentinere a pacii in Irak nu sunt platite cu dinari de statul Irakian, ci cu dolari americani obtinuti de la Congresul American din prelevari fiscale normale, nici macar tipariti suplimentar.

Ca urmare populatia Americana, chiar daca Administratia Bush a taiat din taxele salariale, a simtit o reducere importanta a standardului de viata, cauzata de cresterea taxelor pe aprecierea nerealizata in bani lichizi a proprietatilor.

Autoritatile locale au crescut taxele pe proprietati incepand cu 2006, invocand o crestere ne-lichida (adica pe hartie) a pretului proprietatilor, dar in realitate luptandu-se cu cererile crescande ale Congresului pentru finantarea razboiului. Astfel, proprietarii au inceput sa vanda precipitat, iar treptat pretul a intrat in vrie, ducand intreaga economie ca si dolarul si pietele financiare in aceeasi directie.

Planurile de a mari lichiditatea cu 30 miliarde in conditiile in care razboiul a absorbit sute de miliarde sunt literalmente puerile.

In aceste conditii, SUA se afla probabil pentru prima oara de la razboiul civil in situatia in care are nevoie urgenta, in afara de un plan guvernamental serios de rezolvare a crizei, de un imprumut in cos de monede internationale de la FMI.

Eveniment in echipa RLIV

martie 31st, 2008

Incepand cu data de 30 martie echipa editoriala RLIV il intampina cu bucurie – chiar cu entuziasm! – pe Petru Clej. Pentru cei care nu au auzit inca de numele acestui jurnalist, trebuie spus ca el se afla in prezent la Londra si ca a acoperit in ultimii 17 ani problemele romanesti din interiorul tarii dar si din Republica Moldova sau din alte spatii. In ultimii sapte ani d-l Clej a fost Redactorul Sef al Sectiei de Limba Romana a BBC iar de la sfarsitul acestei luni, cu o experienta care include in perioada cea mai recenta 6 luni de activitate in cadrul serviciului central (World Service), Petru a decis sa adopte o pozitie de freelancer.

ACUM este prima publicatie de care se apropie si nu putini dintre noi ii suntem recunoscatori pentru acest gest de incredere.

O intamplare fericita face sa-l stiu de multi ani pe Petrica, de o viata practic. Incurajez toti cititorii ACUM sa urmareasca articolele lui Petru Clej pentru continutul lor echilibrat, factual, bine documentat si scris cu respect pentru cititor – as putea spune ca Petrica a avut „in sange” scoala BBC inca inainte de a ajunge acolo (este, poate, si motivul pentru care nu a reusit, in prima parte a carierei sale, sa se acomodeze la „Romania libera” – ziarul atat de drag noua, a carui evolutie a reprezentat probabil una dintre cele mai mari deceptii din viata noastra).

Poate acum, in portalul „Romania libera in Viitor”, in saptamanalul ACUM, lucrurile vor sta un pic diferit.

Nu-mi ascund bucuria de a-l avea printre colaboratori pe Petrica. Multi alti colaboratori de valoare se vor simti „acasa” si in prezenta lui (as putea da multe nume aici!), dupa cum sper ca si el isi va continua exprimarea vocatiei alaturi de incercarile noastre de a deveni o voce care conteaza in spatiul mediatic de limba romana.

Bine ai venit, Petrica!

Depistarea precoce a violentei

martie 31st, 2008

Violenţa fizică şi verbală a tinerilor, devine un fenomen îngrijorător în Franţa, dar nu numai, manifestarea ei, la o vârstă din ce în ce mai crudă, preocupă intens societatea şi forţele ei de ordine. Atât sistemului educativ şcolar actual, cât şi mediului familial, le sunt imputate lacune grave, printre cele mai remarcate fiind lipsa de autoritate, de suficientă supraveghere, sau de injoncţiuni comportamentale proprii unei lumi civilizate. În cele mai dese cazuri, se observă o demisie inadmisibilă a autorităţii parentale, conducând, ineluctabil, la destructurarea tânărului vlăstar, lăsat în plata „educaţiei” televizuale, sau a celei stradale.
În ultimii douăzeci de ani numărul delictelor violente comise de tineri s-au dublat. 19,5% din persoanele implicate în agresiuni fizice au mai puţin de 18 ani, dintre care 87% băieţi şi 13% fete.
În acelaşi timp, se constată o neîncredere crescândă a adolescenţilor vizavi de adulţi, care, zic ei, nu mai sunt capabili de exemplaritate.

Nimeni nu se mai îndoieşte astăzi de influenţa mass-media şi incitarea la violenţă exercitată de aceasta direct, pe alocuri subliminal. Problematica este creată de forţa ei persuasivă, în mod curent manipulatoare de opinii, ori de propaganda belicoasă revelată de actualitate şi de majoritatea producţiilor cinematografice, ca şi din impactul lor asupra moravurilor, în deosebi, celor mai tineri. E rar să vezi un film american unde violenţa să nu fie axa principală a scenariului.
Chiar dacă pare oarecum simplificator, suntem tentaţi să asimilăm chestiunea violenţei efectului de mimetis sau catharsis, ilustrate cu brio în gândirea lui Aristotel şi Platon. Dar şi teoriei „imitaţie/ucenicie” atât de preţioasă behavioriştilor, din care reiese că mass-media prezintă un model de violenţă, recompensat graţie unui oarecare succes, oferind acest model comportamental imitativ spectatorilor, printre care copiii sunt cei mai susceptibili în aplicarea lui. Teoria se sprijină pe schema recompensă/pedeapsă, postulând că stimulii produc satisfacţii – chiar dacă acestea sunt pur imaginare – terminate prin repetarea comportamentelor. Este inutil de subliniat că un psihism poate fi lesne fragilizat, în perioada lui formativă, din moment ce actualitatea însăşi pedalează cu atâta insistenţă pe imaginea violenţei.

În şcoli, actele de incivilitate se multiplică, iar educatorilor le lipsesc mijloacele disuasive autorizate de lege. Dacă agresiunile se produc în şcolile primare mai puţin decât în licee, peste 3000 de acte de violenţă au fost, totuşi, contabilizate în ultimii doi ani, dintre care 60% de insulte şi violenţe fizice. „De la vârsta de 8-9 ani, cei mici adoptă astăzi comportamentele celor pe care le observam altădată la 14 ani”, remarcă Rémi Casanova, director al Centrului de cercetări, de reflecţii şi de acţiune asupra violenţei. O agresivitate dirijată, în mare parte, contra adulţilor care şi-au pierdut statutul de intuşabili.
Profesorii şi institutorii se plâng că este din ce în ce mai dificil să încarnezi autoritatea într-o şcoală la umbra marilor imobile populare. Cu ce pavăză se poate face faţă diverselor proiectile aruncate în curtea de recreaţie şi ce atitudine se poate adopta înaintea „cow-boy”-lor cu feţele disimulate în capişoane, ce dau târcoale pe la porţile grupului şcolar, constituiţi în găşti, pentru a insulta şi intimida corpul didactic, sau a-şi vânde drogurile la lumina zilei?
„Căutăm explicaţii ingenioase – spune Geneviève Matton-Taté, directoarea unui stabiliment şcolar – pentru a-i pune în gardă pe micii noştri elevi că acest gen de tineret nu trebuie imitat. Cu toate acestea, ei îi adulează, atât pe ei cât şi frumoasele lor maşini de caizi. La 8 ani, sunt cum nu se poate de flataţi când, în urma unui „serviciu”, adus şefilor de bandă, sunt răsplătiţi cu bani de buzunar şi cu o lejeră bătaie pe umăr. Toţi visează să devină, la rândul lor, unul din aceşti caizi. Modelul de erou propus de noi, nu e „ceaşca lor de tei”.
Expuşi eşecului şcolar, lipsiţi de orice perspectivă profesională, mulţi dintre aceşti tineri asociali se ataşează unui teritoriu limitat, unui cartier, unui colţ de stradă, unui culoar de imobil, formând mini comunităţi ostile oricărei noţiuni de ordine. Proveniţi, în mare parte, din masele de emigranţi, trăiesc cu sentimentul de a fi marginalizaţi, suspectaţi şi nedoriţi de societatea occidentală, care caută să-i muleze pe calapodul ei, incompatibil tradiţiilor de origine. Ei au convingerea eronată că dificultăţile lor de inserţiune sunt moştenite din părinţi, ceea ce produce apariţia sentimentelor de injustiţie şi resentimentele, prea puţin justificate, contra francezilor de suşă şi a instituţiilor.

Violenţa a început să ia proporţii de prin anii 60, perioadă când învăţământul secundar deschidea porţile tuturor categoriilor sociale, rămânând, în acelaşi timp, profund inegalitar. Programele analitice, n-au fost niciodată adaptate acestei „democratizări” forţate. În anii 80, climatul s-a agravat, lăsând profesorii înaintea unor adolescenţi recalcitranţi şi dezinteresaţi de cadrul şcolar oferit. După sociologul Sebastian Roché, „eşecul şcolar constituie factorul numărul 1 al violenţei”. Ori, numărul copiilor în eşec şcolar este foarte ridicat în cartierele aşa zise „sensibile”, zone de excludere şi de ghetorizare ce favorizează violenţa şi delicvenţa şi, evident, fenomenele de imitaţie şi de contagiune.

În anumite ţări, comportamentele violente, pot revela maladii mentale precum depresia, dacă nu schizofrenia. După profesoara universitară Marie-Rose Moro, „Violenţa devine patologică atunci când se repetă constant, împiedicând dezvoltarea copilului şi antrenând alterarea raportul său cu ceilalţi”.

Doisprezece experţi, anglo-saxoni în mare parte, specialişti în pedopsihiatrie, psihologie, sociologie, cercetători în neurobiologie şi în genetică, au decorticat, timp de doi ani, aproape de 1200 de studii ştiinţifice privind violenţa şi originile ei. Din concluziile lor rezultă că 10% din copii sunt afectaţi de aceste tulburări. Fără a exclude o vulnerabilitate genetică privind violenţa, studiul analizează exprimarea ei şi aportul prin care educaţia o poate influenţa. În schimb, se ştie că maladiile genetice, cum ar fi trizomia, favorizează trecerea la actul violent.
Tinerii care se exprimă exclusiv prin violenţă, sunt victimele unui climat familial dezastros: depresia mamei în urma procreaţiei, bolile mentale ale părinţilor, separările conjugale, violenţele în sânul familiei, delicvenţa unui frate mai mare, etc. Observatorii au remarcat că, cu cât simptomele încep de timpuriu, cu atât ele riscă să se instaleze mai profund în comportamente.
Se înţelege, aşadar, că familia trebuie să se situeze în centrul politicii de prevenire, mai ales datorită terapiilor familiale, reunind părinţii şi copiii în vederea dezamorsării crizelor.
În nici un caz nu se poate afirma că violenţa este o fatalitate căreia numai o represiune crudă şi radicală îi poate pune capăt.
Slavă Domnului, evoluţia metodelor psihologiei moderne în domeniul infantil, poate juca un rol de incontestabilă eficacitate, când societatea e dispusă să se investească în formarea viitoarelor generaţii.

Blue Bayou sau Pagini dintr-un jurnal neterminat (Roman)

martie 31st, 2008

25 Decembrie 1996

Ziua de Craciun se deschidea cu o lumina nefireasca, aveam senzatia unei incaperi supraluminate. Prima zi dupa ani de zile cand nu aveam incotro sa merg sau ce sa intreprind. Am iesit cu Sebastian. Oceanul – albastru-verde inchis si linistit, palmierii deasupra unei fasii de plaja ingusta pe alocuri cu gramezi de scoici.
Plaja din Boca era mai degraba un parc intins de-a lungul oceanului, cu locuri de picnic, loc de facut gratar (BBQ), vegetatie abundenta, voluptoasa. La intoarcere am strabatut Mizner Park, locul de lux al orasului Boca Raton. Parcul si piateta poarta numele arhitectului Addison Mizner, al carui vis era sa transforme Boca Raton intr-un St.Tropez al Americii
Ne-am intors la noul domiciliu si nu as putea sa o numesc casa. Ma simteam strain, insingurat, indepartat si pentru prima oara nesigur de cand parasisem Romania. La intoarcere am gasit un bilet de la Felaine, ce ma anunta ca ea e plecata cu fratele ei sa viziteze niste rude. Sebastian a iesit sa mai inoate in piscina din incinta comunitatii. Nu dupa mult timp veni in fuga si-mi spuse:
-Tata, hai sa vorbesti cu niste romani, sunt jos.”
Am facut cunostinta cu o familie – vecini si tocmai din Sibiu. Sebastian, auzind doi baieti vorbind limba romana a intrat in vorba cu ei. S-au cunoscut, iar cei doi baieti – Bogdan si Rares – l-au invitat acasa la ei. Tatal baietilor era o veche cunostinta din Sibiu. Ce mica e lumea!
Caius Dumitrescu, medic stomatolog in Germania si sotia lui Amalia, cu cei doi baieti intalniti de Sebastian locuiau in apatamentul de sub noi, la parter. M-au invitat la ei in casa si am cinstit din nou, de aceasta data cu muzica romanesca, sarmale si tuica din Ardeal.
Ne-am intors din nou tarziu, neschimband multe cuvinte cu Felaine si nici cu fratele ei.

26 Decembrie 1996

A trecut Craciunul si de acum ma confruntam cu o noua realitate, cu viata intr-un loc extrem de costisitor. Nu aveam rezidenta americana, dreptul la lucru, pe nimeni sa ma ajute sau sa ma indrume. Aveam in schimb o femeie frumoasa, tanara pe nume Felaine..

FELAINE
O cunoscusem in Montreal intr-un complex comercial in preajma unei parfumerii. Halatul alb apretat ii punea in relief supletea – o frumusete exotica, de abanos. Nu vazusem niciodata o femeie de culoare de aproape si eleganta, distinctia liniei ma tulburau. Ii cazuse jacheta de pe umeri. M-am oferit sa i-o ridic si sa i-o pun pe umeri.
Imi multumi si se aseza la una din mesele din incinta cladirii. Mi-a multumit intr-o franceza impecabila si isi deschise o revista pierzandu-se dincolo de copertile ei. Neintreband-o i-am adus un cappucino si fursecuri cu migdale. M-a refuzat instinctiv intr-o franceza impecabila, eu insistand o intrebai daca e din Paris la care mi-a spus ca e de nationalitate haitiana, insa cetateanca americana si aflata la studii in Canada.
– Mai mult ca sigur tu nu esti canadian si esti printre putinii barbati politicosi intalniti in ultimul timp.
Intr-adevar nu eram sosit de mult timp in Quebec din Germania. Lucram ca manager intr-un restaurant vegetarian.
I-am sugerat ca oricand e binevenita in restaurantul Santal, unde lucram si consumatia va trece in contul meu.
I-am cerut numarul de telefon in ideea de a ne reintalni.
Imi ramasese in minte zambetul ei dezvelind o strungareata enorma…
Ne-am revazut la cateva zile.
S-a nascut intr-o suburbie haitiana, CapStMarc. Vorbea creola, un amalgam de elemente africane, portugheze interpuse intr-o franceza arhaica.
A copilarit alaturi de alti frati si surori, dupa mama, insa cu tati diferiti. Mama ei avusese cativa soti sau amanti, printre care si unul danez.
Felaine a ramas fara mama la varsta de paisprezece ani. Era convinsa ca decesul ar fi fost provocat de o uneltire vrajitoreasca voodoo. Una din cumnatele ei nu fusese acceptata in familie si ca atare s-ar fi razbunat pe mama soacra folosind o otrava exotica, un fel de practica Borgia in varianta creola, foarte raspandita in Africa si in Caraibe.
Impreuna cu bunica ei au plecat in Florida mutandu-se la tatal ei in Little Haiti, un cartier haitian in Miami.
Tatal pe care nu-l vazuse de peste zece ani, muncea cu ziua intr-un cimitir de masini demontand piese si revanzandu-le unor ateliere. Putinii bani castigati se duceau pe bautura si mai ales pe femei. In Little Haiti Felaine a intalnit o alta serie de frati si surori, dupa tata de aceasta data.
Pentru a-si putea acoperi cat de cat cheltuielile de subsiztenta si de taxe scolare trebuia sa deretice in cateva case, sa fie dadaca a catorva copii si mai ales sa fie menajera tatalui ei. Gasea mangaierea sufleteasca doar in prezenta bunicii si in rugaciuni.
Intr-o buna zi si-a adunat cele cateva haine si cu bunica de mana a parasit Little Haiti cu prima cursa de autobuz Greyhound inspre New Jersey stabilindu-se in casa unei sore dupa mama, pe nume Kremely. Acolo avea sa reziste cativa ani in curatenia casei, dadacitul nepotilor reusind sa invete engleza, sa absolve cu succes liceul.
Frigul, postura de dadaca si menajera, dependenta de mila cumnatului, un parvenit autocrat, afemeiat ce tuna si fulgera, o determinau sa ia din nou drumul.
Dupa cateva zeci de ore istovitoare de Greyhound cu aceeasi bunica tenace revin in Florida. Si-a gasit un job ca vanzatoare intr-un magazin duty free ca in scurt timp sa devina manager. I se deschisese o ascensiune promitatoare… pana cand un ofiter inalt, cu voce aproape soptita, zambet seducator al barbatilor din insule dand impresia ca te sorb cand le vorbesti, ca sunt topiti, truc ieftin nelipsit la nicio intalnire cu vreo femeie. Isi aroga suprematia de masculi omnipotenti prin numarul de amante si al legaturilor numeroase, extraconjugale. Poate o natura donjuanista in varianta afro a creat o traditie poligama, iresponsabila tinand cont de copiii crescuti fara tata, marginalizati.
Ofiterul puse ochii pe managera cu trup subtire de trestie si intra cu ea in vorba. El lucra ca pilot principal pentru Delta. Umblase in toata lumea si nu i-a fost usor sa impresioneze o provinciala abia patrunsa in capacanele metropolei.
A invitat o in South Beach in cluburi costisitoare spunandu-i ca si el este un copil al nimanui, lipsit de afectiune crescut printre straini imigrat dintr- o alta insula, Barbados. Kedner, pilotul cuceritor, ii strangea mana, in lacrimi ii derula viata unui tanar ambitios doritor sa ajunga cineva in America trebuind sa curate si sa spele zeci de avioane pana la obtinerea brevetului de pilot.
El o numea suflet pereche, o Cenusareasa unica si eterna.
Romanta a inflorit in pasiune si Felaine, la cei 19 ani ai sai ramane insarcinata.
Kedner a inchiriat un enorm apartament, Felaine renuntase la jobul din aeroport si deveni o rasfatata in noul decor. Dupa catva timp Kedner revenea tot mai rar acasa sub pretextul multor zboruri, cursuri de specializare. Bunica ei privea tacit, fara comentarii.
Felaine rasfoise zeci de reviste de moda, programele tv nu o mai atrageau. Devenise prizoniera propriei mari iubiri. Kedner ii interzicea sa iasa singura sub pretextul criminalitatii din Miami, sa telefoneze pana si rudele apropiate si sa intretina orice conversatie cu vecinii.
De cateva ori Felaine descoperi urme de ruj pe camasile presupusului sot, care amana mereu casatoria oficiala.
Lui Kedner ii placea sa iasa cu Felaine prin strazile sarace ale Little Haiti-ului facand parada de uniforma sa de pilot. Mangaia patern adolescentele si tinerele femei oferindu-le cadouri si bani. Situatia in sine o irita. Tinerele antileze din mizeria cocioabelor o priveau cu invidie, chiar ura pentru ca reusise sa se ridice din lumea lor.
Au sosit si primele simptome ale nasterii si fu internata de urgenta. A venit pe lume un baietel frumos, de aproape 4 kg, cu numele de Armando.
O asistenta o anunta:
– Miss Felaine, ce coincidenta. O alta superba fetita s-a nascut ieri si are acelasi nume de familie cu Armando. Parca ar fi frati….
Presimtirile, lacrimile, neastamparul gandurilor isi gaseau explicatia acum. Kedner devenise tata de doua ori.
O cuprinse un tremur puternic, si tipa acoperind palierul spitalului, incepu sa arunce cu florile primite, cu tot ce intalnea in cale. S- a trezit intr-un tarziu, cu mainile imobilizate si in perfuzii…

(va urma)

Refuz cu trup ostenit

martie 31st, 2008

Colaj cu Marina Nicolaev-Paris
***
niciun sat nu se mai ridica cu acoperisurile gandurilor
peste comete
nici o icoana nu mai poarta numele meu de veghe
in aceasta lume
ostenim prin trupuri
lipsite de osaturi doar holografii suprapuse
din alte vieti
prin somn caut alt chip din care am mai fost
pecete si carne si strigat
ale unui alt barbat

***

Mi-ai luat-o azi inainte
ca o cometa in trecerea ei blanda
peste satul ostenit
peste garduri de iasomie somnolenta
ai vazut cum dorm cu icoana ta in brate?
pe cararile toate ce duc spre inima
am pus copaci inalti sa iti fie umbra
fantanile izvorasc pentru tine miere
caii albi tropaie sforaind in nerabdare
treci tu…
si restul are gust de sarutare…

De ce nu cred în Dumnezeu. Consideraţii ale unui liber-cugetător — IV

martie 31st, 2008

Este religia necesară?
Se pare că inovatorul Papă Benedict al XVI-lea este pus pe fapte mari. Am trecut în revistă mai sus (partea a II-a) tentativa sa, revoluţionară am putea spune, de altfel repudiată de înalţi prelaţi catolici, de a le aduce necredincioşilor mântuirea (creştină) — cu anumite condiţii. Tot el este acela care a condamnat ororile săvârşite de colonizatorii Americii Latine, după cum relata Tracy Wilkinson acum aproape un an într-un articol din The Sidney Morning Herald, preluat din Los Angeles Times:

„Confruntat cu starea de iritare din America Latină, Papa Benedict a recunoscut că colonizarea creştină a populaţiilor indiene nu a fost atât de roză pe cât a zugrăvit-o el într-un discurs rostit în această lună [mai 2007] în Brazilia. Papa nu şi-a cerut scuze, aşa cum îi ceruseră unii lideri indigeni şi latino-americani. Cu toate acestea, el a spus că este imposibil să ignori «umbrele» întunecate şi «crimele nejustificate» care au însoţit evanghelizarea Lumii Noi de către preoţii catolici în secolele al XV-lea şi al XVI-lea. «Nu poţi uita suferinţele şi nedreptăţile pricinuite de colonizatori populaţiei indigene, ale cărei drepturi au fost deseori călcate în picioare», a spus Papa la audienţa sa săptămânală de miercuri, din Piaţa Sf. Petru. «Desigur, amintirea unui trecut glorios nu poate ignora umbrele care au însoţit lucrarea de evanghelizare a continentului latino-american.» Totuşi, a spus el, recunoaşterea păcatelor nu trebuie să micşoreze binele realizat de către misionari: «Cele menţionate nu trebuie să ne împiedice să apreciem cu recunoştinţă lucrarea minunată realizată de graţia divină printre acele popoare.» În prima sa călătorie în cele două Americi, Benedict (…) a ţinut un discurs considerat de mulţi ca fiind o interpretare revizionistă a istoriei. (…) El nu a amintit însă de convertirile silite, de epidemii, de masacre, de actele de înrobire şi de alte abuzuri despre care majoritatea istoricilor afirmă în consens că au însoţit colonizarea.”

Iată deci că Papa Benedict al XVI-lea tinde să devină o figură revizionistă a creştinismului catolic, dovedind că ceva se poate mişca — totuşi —, fie şi timid, în dogma ce părea până mai ieri de neclintit. La fel ca şi Gorbaciov în a doua jumătate a deceniului al nouălea în privinţa comunismului din ţara sa şi a celui mondial, Benedict al XVI-lea pare doritor să redea catolicismului şi, prin extensie, creştinismului, splendoarea sa (ideologică/doctrinară) pierdută. Care, la fel ca şi „splendoarea” comunismului — aş adăuga —, n-a existat, de altfel, decât în măsura în care unii au dorit sau au avut interesul să o vadă. Iar dacă liderul sovietic a dat un prim bobârnac provocând, fără să vrea, dărâmarea imperiului pe care a dorit de fapt să-l salveze, nu-i exclus ca şi Papa Benedict al XVI-lea să fi dat startul într-o întreprindere similară în „domeniul său de activitate”. Deşi consecinţele acestui gest nu vor fi nici pe departe atât de spectaculoase şi de rapide cum au fost cele ale „echivalentului” său din lumea politică.

Papa Benedict al XVI-lea s-a referit la episodul sumbru (dintr-un anumit punct de vedere) al „evanghelizării” Americii Latine. Istoria creştinismului a cunoscut şi alte episoade sumbre, printre care Cruciadele (mai ales spre finalul acestora, când devenise deja limpede — probabil chiar şi pentru contemporani — că recuperarea creştinismului pierdut în dauna islamului în Bizanţ ajunsese să servească doar de pretext pentru incursiuni de jaf şi de acaparare de teritorii), războaiele religioase sau Inchiziţia. Nu le voi comenta aici. Vreau doar să adaug că, în lumina violenţelor generate de religia creştină, mai ales pe continentul european, cred că n-ar fi potrivit să urmăm exemplul recent al unor înalţi prelaţi catolici care au găsit de cuviinţă să minimalizeze numărul victimelor Inchiziţiei comparându-le cu mult mai numeroasele victime ale Holocaustului. Şi nici să aplaudăm (prea entuziast!) poziţia Papei, care, în pofida tendinţei sale revizioniste, găseşte totuşi „minunată” lucrarea de evanghelizare (prin nimicire!) a indigenilor din America Latină. Care — spune Tracy Wilkinson în articolul amintit mai sus, citându-l pe Papă, — „tânjea după Hristos”… Destul de greu de crezut, nu?

Să mai adăugăm că există susţinători ai credinţei/religiei care contrapun ororile săvârşite de creştinism celor săvârşite de nazism şi de comunism, găsindu-le nimine. Nu ştiu în ce măsură pot fi puse crimele nazismului pe seama vreunei convingeri religioase. Ceea ce mi se pare însă mai presus de orice îndoială este că în comunism religia nu a fost combătută decât în măsura în care era considerată un obstacol în calea dictaturii. Iar miza dictaturilor comuniste nu a fost instaurarea ateismului ci exercitarea puterii discreţionare.

Se va spune însă, probabil, că toate acestea ţin de trecut. Iar eu am să răspund: Nu, nu ţin de trecut. „9/11” s-a întâmplat acum mai puţin de 7 ani. A! că acolo islamul a fost cel care a lovit, şi nu catolicismul? Sau ortodoxismul? Eu, ca liber-cugetător, nu am motive de principiu să fac distincţie între culte. Toate pretind că deţin propriul lor adevăr. Toate pretind că dumnezeul lor este cel adevărat şi unicul. Toate îi rezervă „păgânului” un destin de neinvidiat. Şi toate îl consideră „păgân” pe cel ce are altă credinţă (sau nu are nicio credinţă religioasă). Doar că, pe scara istoriei, momentele lor de „glorie” se succedă defazat. Iar ceea ce le pune, mai mult decât orice altceva, sub o aceeaşi umbrelă este faptul că toate plasează „impulsul vital”, generic vorbind, în transcendental.

Dacă religia este utilă? Pot să afirm cu certitudine că a fost, încă din cele mai vechi timpuri până în epoca modernă. Vechiul Testament a ţinut chiar loc, printre altele, de cod penal şi de cod civil:

„Cel ce va bate pe tatăl său sau pe mama sa să fie omorât.
Dacă se vor bate doi oameni şi vor lovi pe o femeie însărcinată şi ea va lepăda pruncul, fără altă vătămare, vinovatul să fie silit să dea ispaşa pe care i-o va cere bărbatul femeii, şi aşa să plătească lepădarea pruncului.
Iar dacă îi va fi pricinuit vătămare fără leac, atunci să dea viaţă pentru viaţă.
Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior.” [Exodul, 21:18, 22–24] Ş.a.m.d.

Pe de altă parte, nu se poate face abstracţie de faptul că majoritatea covârşitoare a marilor opere de artă, de-a lungul istoriei şi îndeosebi în Renaştere, au fost create sub impulsul credinţei; foarte probabil autentice — chiar şi atunci când lucrările de artă au fost executate la comandă. Desigur, astăzi situaţia este total diferită. Arta modernă, chiar şi atunci când se întâmplă — relativ rar — să nu fie pe de-a întregul laică, iese de cele mai multe ori din registrul propriu-zis religios, în sensul medieval sau renascentist, şi se plasează în registrul sacru. Or, sacrul nu trebuie confundat cu religiosul.

Dar la scară personală? Ei bine, aici, într-adevăr, merită să poposim preţ de câteva alineate.

„Oricare ar fi convingerile noastre personale — spune Mario Vargas Llosa — trebuie să insuflăm dezvoltarea unei vieţi spirituale profunde, de vreme ce, pentru cei mai mulţi oameni, religia pare să fie cel mai eficient vehicul din tradiţia noastră pentru a stăpâni teama de moarte, a exprima solidaritatea, a forma respectul pentru codurile etice, pentru a promova coexistenţa, ordinea şi, în general, pentru a menţine pacea şi a îmblânzi dorinţele sălbatice ale tuturor oamenilor, aflate chiar şi la cei aparent foarte civilizaţi.” [M.V. Llosa, „Cultură şi libertate”, LA&I, Cotidianul, 6 iul. 1992]

Din păcate însă, din toate beneficiile religiei/credinţei pe care le enumeră Llosa, cu tot regretul pentru dezacordul cu persoana sa faţă de care nutresc simpatie şi preţuire, nu pot să reţin decât una singură: „a stăpâni teama de moarte”. Cât despre rest… Vehicul eficient pentru „a exprima solidaritatea”? „Respect pentru codurile etice”? „A menţine pacea şi a îmblânzi dorinţele sălbatice ale oamenilor”? Să fim serioşi!… Am cumpărat recent un mic teren într-o zonă de deal. Încă din primele zile, unul dintre vecini a ţinut să mă prevină că proprietarul dinainte a fost incorect: stâlpii gardului despărţitor, da, au fost aşezaţi cum trebuie, exact pe hotarul dintre proprietăţi. Dar ulucile… Ei bine, ulucile au fost bătute în cuie pe latura dinspre proprietatea sa, a vecinului! Cinci centimetri „răpiţi”!… Un alt vecin m-a anunţat şi el că fostul proprietar al terenului tocmai cumpărat a deviat puţin, cu bună ştiinţă, gardul despărţitor (de pe o altă latură a terenului), ciuntindu-i vecinului, una peste alta, cam un metru pătrat din proprietatea lui! N-am ajuns la conflict cu niciunul din acei vecini. Dar câţi oameni nu se judecă ani în şir pentru o palmă de pământ, iar nu de puţine ori se ajunge la crimă. Şi sunt cu toţii oameni „cu frica lui Dumnezeu”. Care se duc duminica la biserică, iar, mai nou, acum că s-a dat „dezlegare” la credinţă, după ’89, ţin post în proporţie de masă şi nu-i biserică pe lângă care să treacă fără a-şi face semnul crucii.

Cum spuneam mai sus, eu-ul se împacă anevoie cu gândul anihilării sale odată cu moartea. O boală gravă, incurabilă, a noastră sau a unei fiinţe apropiate, ne aruncă în plină disperare şi, atâta vreme cât nimic lumesc nu pare a ne mai fi de vreun ajutor, gândul nostru se agaţă de firul de pai al salvării divine… O fiinţă apropiată şi dragă care ne-a părăsit n-o acceptăm cu niciun chip dusă pentru totdeauna. Sperăm într-o revedere cu ea în „lumea de apoi”. Iar până la acel moment al revederii (pe care, în treacăt fie zis, ni-l dorim cât mai îndepărtat!) o dorim în preajma noastră, fie şi în chip de duh, simţind-o deseori aproape, alinându-ne durerile şi sfătuindu-ne de bine… Iar la ceas de bucurie simţim nevoia să aducem cuiva, de preferinţă Fiinţei Supreme, prinosul nostru de recunoştinţă. Căci sentimentul de recunoştinţă este sădit în noi, face parte din fiinţa noastră, este un dat al fiinţei noastre. (Chiar dacă, vorba lui Aristotel, „recunoştinţa îmbătrâneşte repede”.) Şi în general, nevolnica şi plăpânda lume a eului nostru (pe care, de altfel, o simţim astfel numai în momentele de cumpănă!) ne determină să căutăm, la tot pasul, sprijin — ba chiar şi semne — în exteriorul nostru… Mă amuză să-mi amintesc cum, pe vremea studenţiei, în preajma câte unui examen greu, îmi ziceam în timp ce mă grăbeam să traversez strada pe verdele semaforului: Dacă nu se face roşu până ajung la cealaltă bordură, iau examenul!… Da, ştiu, superstiţii. Dar, în definitiv, care este diferenţa dintre superstiţie şi credinţă religioasă? Superstiţiile sunt, în cea mai mare parte, stupide? De acord. Credinţa religioasă este mai organizată? Adică presupune o dogmă? Nu mai revin: am văzut (eu, cel puţin) cât este dogma de organizată şi mai ales de generoasă!

Aşa că vreau, spre final, să revin la îndoiala exprimată de un prieten privind fermitatea necredinţei mele în Dumnezeu (v. partea I): „Nu crezi acum. Dar într-o situaţie disperată, vei crede.” Şi l-aş întreba pe prietenul meu: Asemenea virtuale situaţii disperate te-au determinat pe tine să devii credincios? Şi, dacă da, atunci, mai exact, în ce mod? Ai socotit că starea ta de spirit în situaţiile de grea cumpănă primează asupra stării de spirit din restul vieţii? Ai dorit să fii egal cu tine însuţi? Ţi-ai dorit consistenţa personalităţii tale?… Din păcate, nu mai pot să-i pun prietenului aceste întrebări pentru că între timp el a murit. Şi nu ştiu dacă credinţa l-a ajutat să treacă mai senin peste acel ultim hop al vieţii sale.

În ce mă priveşte, recunosc că nu pot să dau nicio asigurare despre simţirea mea şi despre comportamentul meu într-o situaţie extremă. Dar, vorba unei personalităţi al cărei nume din păcate nu mi-l amintesc, într-o discuţie pe o temă similară: Consemnează, te rog, acum când ne aflăm în normalitate, afirmaţia mea de necredinţă. Fiindcă în momentul când mă voi afla în faţa morţii, s-ar putea să spun orice. Dar nu voi mai fi eu însumi.

Argumentul suprem privind existenţa lui Dumnezeu al mai multor credincioşi cu care am stat de vorbă a fost: Am avut o revelaţie!… Dacă măsura credinţei în Dumnezeu ar înceta să fie revelaţia şi ar deveni binele pe care îl faci aproapelui, atunci dilema credinţei în momente de grea cumpănă vs. credinţă în viaţa de zi cu zi ar înceta să existe. Din nefericire însă, credinţa — şi am să accentuez aici încă o dată: aşa-zisa credinţă religioasă — de zi cu zi nu aduce cu sine niciun strop de compasiune pentru aproapele mult trâmbiţat ci doar ipocrizie. Vizibilă la tot pasul şi revoltătoare în cel mai înalt grad. E limpede: creştinismul — ca să nu mă refer la alte religii, pe care le cunosc mai puţin — a înregistrat în final un eşec lamentabil.

În ceva trebuie să crezi
Mă întorc pentru moment la frustrarea pe care o resimţim la pierderea unei fiinţe apropiate. Credinciosul continuă să „vadă” acea fiinţă în exteriorul său, şi anume sus în Ceruri, de unde veghează asupra sa şi cu care poate comunica mistic. Mă surprinde, într-un fel, din partea persoanei religioase această nevoie de obiectivizare a unei entităţi, fie ea şi imaterială — mă refer la fiinţa dispărută…

După moartea mamei mele a rămas în casă, într-un sertăraş, o mică „moştenire” de la ea: câteva flacoane cu medicamente din care lua, o trusă de lucru de mână, o poşetuţă minusculă, o broderie neterminată… Am stabilit: acest sertăraş va fi micul meu altar din casă dedicat memoriei mamei. Dar pe mama o port în suflet. Ea continuă să trăiască prin mine şi în mine. Nu simt nevoia s-o plasez în Ceruri. Ea nu veghează asupra mea. Dar aproape că nu trece zi fără să mă gândesc la ea şi fără să „comunic” cu ea, aici în interiorul meu. Rememorez necazurile pe care i le-am pricinuit şi regret că nu le mai pot înlătura, dar şi nedreptăţile pe care ea mi le-a făcut şi încerc, empatic, să mi le explic. Aşa cum nu m-am învrednicit în timpul vieţii ei s-o fac.

În 1991, cu susţinerea a doi colegi, am pus în institutul unde lucram, bazele unui sindicat nou, care să nu fie aservit Puterii. Sindicatul a fost foarte activ până la sfârşitul anului 1996, când am părăsit acel institut. Ei bine, în acea perioadă de „carieră” sindicală, devenisem peste noapte credincios. Fusesem liber-cugetător, am redevenit liber-cugetător după aceea, dar pe durata „mandatului” sindical m-am trezit credincios. O colegă m-a întrebat: De ce crezi în Dumnezeu? I-am răspuns aşa: Uite, să ne referim la una dintre cele zece porunci — „să nu furi”. Eşti de acord că, genetic, omul tinde să-şi însuşească bunul altuia? Da. Atunci cum îţi explici că în codul moral al umanităţii a apărut această interdicţie, să nu furi? Şi că, în principiu, oamenii o şi respectă. Prin urmare trebuie să existe o voinţă mai presus de umanitate… După ce n-am mai fost lider sindical am rememorat de nenumărate ori trăirile mele din „perioada sindicală”. Şi am găsit şi explicaţia credinţei mele conjuncturale: mă aflam în fruntea unui grup de oameni în marea lor majoritatea credincioşi. Nu era cinstit ca liderul lor să fie necredincios fiindcă ei nu s-ar mai fi simţit reprezentaţi de un asemenea lider — chiar dacă scopul sindicatului nu avea nicio legătură cu credinţa religioasă. Şi fiindcă, în onestitatea mea, nu puteam să mint afirmând că sunt credincios, a trebuit să devin credincios!… Ei, da! convingerile omului sunt adesea forjate de împrejurări… Pe de altă parte, am meditat şi la acea voinţă mai presus de umanitate… Nu mi s-a părut că acea voinţă ar fi iluzorie. Dar — m-am mai întrebat — este adevărat că umanitatea este altceva, probabil mai mult, decât suma indivizilor care o alcătuiesc? Fără îndoială, da! mi-am răspuns. Şi atunci de ce n-am crede într-o Umanitate Divină?… A! că omenirea colcăie de ticăloşi? Perfect adevărat. Dar Spiritul Umanităţii este ceva complet diferit!

Dostoievski, care era un credincios autentic, a făcut (în Fraţii Karamazov) următoarea afirmaţie:

„Cu cât iubesc mai mult umanitatea în general, cu atât îi iubesc mai puţin pe oameni în particular, ca indivizi.”

De acord: este riscul asumat de cel ce îşi propune să creadă în Om. Ludwig Feuerbach susţinea o idee asemănătoare:

„Marea cotitură în istorie se va produce în momentul când omul va deveni conştient că singurul dumnezeu este omul însuşi.”

Din păcate, probabil că Feuerbach va mai avea mult de aşteptat (acolo în Ceruri!) până când profeţia sa se va împlini.

Până atunci însă, eu unul pot crede în Umanitatea Divină (sau, mă rog, în Spiritul Umanităţii). Pot crede, de pildă, în jazz, sau într-o mulţime de oameni care, într-o sală de concerte, ascultă — cu religiozitate! — jazz. Sau muzică de Beethoven sau de Ceaikovski. Sau pot crede în culorile sau în liniile sau în formele create de pictori. Sau în spiritul inovator al lui Gaudi sau al lui Hudertwasser în arhitectură şi în creaţia de mobilier. Sau în pictura decorativ-spirituală a lui Gustav Klimt. Sau în art–nouveau. Sau în fântânile cu cumpănă având drept fundal păduri de conifere. Pot crede în multe, care să-mi umple sufletul. Fiindcă nu asta înseamnă, în ultimă instanţă, credinţa — să-ţi simţi sufletul plin?

Da, în ceva trebuie să crezi. Raţiunea singură nu-i de-ajuns. Poţi, eventual, să crezi în puterea raţiunii. Raţiunea singură nu-i de-ajuns fiindcă lumea în care trăim — cea materială — nu este raţională. Nu spun că este i-raţională, dar e cu siguranţă a-raţională. Cum spuneam mai înainte (partea I), în alte cuvinte, logica şi raţiunea funcţionează, putem să admitem, perfect. Dar numai de la fundament (axiomatic) în sus. Fundamentul ni-l alegem singuri. Spuneam la început: în mod arbitrar. Ei bine, nu: ni-l alegem în aşa fel încât să ne umple sufletul.

Pălăria din fetru

martie 31st, 2008

Iată că, privind cu obiectivitate şi detaşare, adun cuvintele din călimara momentului şi le aştern în acest colţ de pagină, dintr-o idee receptată, cândva, de la un actual candidat la fotoliul de primar al municipiului Târgovişte.
Pălăria din fetru este unicat şi nu poate sta decât pe capul celui potrivit. Pentru unii este Fata Morgana şi încercând să şi-o adjudece vor constata că, ea, pălăria, se va opri sprijinită de urechile care ar trebui să fie folosite, doar să ne audă, nu să se audă. Ea, unica, nu trebuie să acopere ochii celor ce vor vota.
Iată că, pălăria din fetru este pentru unul singur, în schimb pentru ceilalţi este mult, mult prea mare…

Paritatea timpului

martie 31st, 2008

Nu trebuie să-ţi pui lupă, ca să vezi cercul pe care şi-l face bogatul, şi nici să încerci să-i micşorezi rotunda mentalitate despre bani. Vrei să-i vorbeşti? Trebuie să fii atent! Să nu treci peste graniţa lui! El este prea ocupat, prea grijuliu la mărirea cercului său… Doar atât mai respiră, doar în lumea sa mai clipeşte!
Credinţa ar putea fi singura armă împotriva violenţei fizice şi agresivităţii psihice a bogatului. În societatea viitorului nu poţi să închizi ochii, să mergi mai departe când strigătul celor suferinzi îţi arde urechea. Altruismul este primordial. Ideile progresiste sunt vitale. Fără o colaborare deplină între oameni, nu se poate afla succesul.
Şi unde există credinţă, există şi rugăciune! Oglindă a timpului, rostind mereu aceleaşi cuvinte fierbinţi despre bucuria de a trăi, mulţumind pentru lumina zilei… Să îngenunchem şi să ascultăm vocea divină – ea este baza fericirii noastre, ea apropie săracul şi bogatul… Oameni creaţi din acelaşi amestec… Sentimentul de pace nu trebuie pierdut!

9 iulie 2006
din volumul \”Doimea materiei\”,
Editura Carminis, 2007

cubul

martie 31st, 2008

s-au născut din acelaşi izvor…

stânga :
pentru un cal de lemn,
de zei
pedepsit
batjocorit de-ai săi…
căutând adevărul îl găseşte pe Dumnezeu.

dreapta :
a zugrăvit cu toata inima, iubirea pe pânză.
Arachne
fereastră deschide în unitatea infinitului.

sus :
pentru un pahar de apă rece,
vinde
dreptăţi de mare preţ.
rupe
contractele dintre :
obiecte şi obiecte,
obiecte şi oameni,
oameni şi oameni.

jos :
structuri circulare se desfăşoara în cascade,
în urma tornadei.
mirajul răsăritului le amestecă într-un tor de speranţă.
sămânţa a pus fapte bune în gând, apoi în suflet.

înapoi:
ciungul se întoarce să-l ia pe olog, de pe marginea drumului.
aruncă şase sfere în jurul soarelui;
se opreşte o clipa să admire oul.

înainte :
arde bălării cu focul Sfântului Duh ;
ară cu plugul smereniei ;
sămânţa cunoaşterii a încolţit
răbdare are:
să se coacă fructul.

în fine,
Metatron
răsuceşte
cubul.î

Concurs

martie 31st, 2008

Buna ziua!

Suntem onorati sa va aducem la cunostinta ca a fost lansat concursul de eseuri Stiinta.info-TerraMagazin adresat elevilor si studentilor inscrisi in institudii de invatamant din Romania si Republica Moldova. Va rugam sa promovati concursul nostru in liceul, universitatea sau trustul de mass-media al dumneavoastra.

Concurentii vor redacta un eseu avand ca tema la alegere una dintre provocãrile stiintifice majore ale secolului nostru si il vor trimite pana pe 15 mai 2008 adresa de email concurs@stiinta.info. Mai multe informatii la http://stiinta.info/concurs.

Premiile vor fi oferite in dublu, odata la categoria elevi, alta data la categoria studenti. Premiul I consta in un iPod nano de 2 GB oferit de Media Galaxy, magazinul cu cea mai variata gama de produse. Premiul II consta in un iPod shuffle de 1 GB oferit de OneStop, magazinul tau online. Alte premii vor cuprinde carti, abonamente si alte produse IT, oferite de revista TerraMagazin, dar si de alti sponsori. De exemplu, domnul Ioan Grosu ofera cate un ROTOP, titirez controlabil, inventia dumnealui. Estimam sa mai adaugam si alte premii intre timp. Va invitam sa aflati mai multe despre sponsorii concursului la pagina aceasta; fara premiile oferite de dumnealor, concursul nostru nu ar fi fost posibil.

Pe pagina concursului nostru gasiti mai multe informatii, precum:
Poster in format A4, Poster in format A3
Regulament
Sfaturi pentru construirea unui eseu stiintific bun
Sponsori

Trenul lui Zhou-Yu (Zhou Yu de huo che, 2002)

martie 31st, 2008

Credeam ca despre dragoste s-a spus in filme tot ce se putea spune. M-am inselat. Credeam ca Hou Hsiao-Hsien, Wong Kar-Wai si Zhang Yi-Mou sunt de neegalat intre marii regizori chinezi. M-am inselat. Credeam ca este imposibil ca un film sa aiba in acelasi timp ritmul lui Griffith sau Eisenstein, delicatetea Mayei Deren, simtul scenografic al lui Ozu si subtilitatea imaginilor lui Tarkovski in baletul continuu dintre real si imaginar. M-am inselat.

De doua ori pe saptamana Zhou-Yu ia trenul din Sanming spre Chongyang. Distanta dintre cele doua orase este mare chiar pentru chinezi, obisnuiti cu dimensiunile tarii lor. Zhou-Yu, pictorita pe portelan din Sanming, este indragostita naprasnic, iar iubitul ei locuieste in Chongyang.

Ea este energica, impulsiva, dominatoare. Si este superba (cum ar putea fi altfel, daca interpreta rolului este Gong Li?). El este un poet timid, inca departe de a fi consacrat. Si poate ca versurile lui nu vor fi cunoscute niciodata decat de ea. O iubeste si ii compune poeme dupa poeme, dar se teme sa nu isi piarda independenta, se teme sa riste o decizie.

Iar ea este chinuita mereu de intrebarea daca el o iubeste. In primul poem pe care i l-a compus, a asemuit-o cu frumusetea lacului Xan-Hu, lacul celest. Oare lacul exista? Pentru ca exista o statie de cale ferata, Xan-Hu, in mijlocul unei campii imense. Si oricat te-ai uita nu vezi decat campia, care se pierde undeva in ceata.

Si la un moment dat el se va muta departe, in Tibet. Dar ea va continua sa faca drumul de doua ori pe saptamana. Chiar daca acum se duce la o casa parasita. Refuza sa admita ca el a plecat.

Se va duce oare pana la urma la el in Tibet?

Buna intrebare, pentru ca exista doua persoane care o urmaresc de-a lungul drumurilor ei cu trenul.

Prima persoana este un barbat, opusul poetului. Este sigur pe el, este echilibrat, are umor si mai ales nu se teme deloc de ea. Si in curand sufletul lui Zhou-Yu va fi asaltat de o noua dilema: caruia dintre ei sa ii daruiasca dragostea? Oare lacul exista? Oare poetul exista? Oare ce inseamna legatura erotica torida cu al doilea barbat, chinuita de amintirea legaturii erotice toride cu primul?

A doua persoana este o femeie, Xiu, care seamana cu Zhou-Yu ca doua picaturi de apa si care se apropie de pictorita din ce in ce mai mult. Insa de data aceasta nu pictorita se teme, de fapt nici nu realizeaza ca este urmarita ca de propria umbra. Nu. Cea care isi pune intrebari chinuitoare este Xiu.

Pentru ca filmul acesta se muta continuu intre doua povesti deosebite.

Ceva timp in urma Xiu a gasit intr-o librarie o carte de versuri a unui poet care locuia in orasul ei, Chongyang. Un poet care era de acum cunoscut. I-a daruit un autograf pe carte. Poetul se mutase dupa aceea in Tibet. Iar Xiu s-a decis sa mearga dupa el. Versurile lui nu ii dadeau pace. Erau poeme de dragoste. Vorbeau despre o tanara a carei frumusete avea delicatetea portelanului. Poemele erau delicate, ca o pictura pe portelan. Frumusetea fetei era comparata cu cea a lacului Xan-Hu, lacul celest.

Oare fata din versuri exista cu adevarat? Cum arata? Xiu se suise in tren incepand drumul lung spre Tibet. Avea cartea in mana, volumul avea un titlu ciudat, Trenul lui Zhou-Yu. Incet, incet fata din versuri incepea sa prinda forma, sa se materializeze chinuitor in mintea fetei care citea cartea. I se parea din cand in cand ca o vede si ar fi vrut sa o strige. Dar Zhou-Yu disparea imediat.

Iar Xiu citea mai departe… Poetul venise odata de demult in orasul Sanming si acolo o zarise pe Zhou-Yu. Era atat de gratiosa, ii compusese pe loc primul poem, versurile veneau dela sine. Ea il zarise, el mototolise imediat hartia pe care scrisese versurile… dar ea avea in frumustetea ei ceva dominator… a trebuit sa ii dea hartia mototolita. Peste o saptamana Zhou-Yu luase trenul spre Chongyang, el ii compusese in fiecare zi un nou poem. Iar fata continuase sa vina cu trenul de doua ori pe saptamana la el. El o iubea din ce in ce mai mult, dar era si speriat. Se obisnuise singur.

Iar trenul trecea peste viaductul aflat la o inaltime uriasa peste fluviul Yang-Tse… asa era in carte, asa era si acum, cand Xiu citea versurile. De cate ori va fi trecut trenul ducand-o pe Zhou-Yu peste uriasul viaduct deasupra lui Yang-Tse? De cate ori va fi revenit Xiu asupra versurilor in care se vorbea despre trenul trecand peste viaduct?

Si versurile vorbeau si despre un barbat aflat in tren si care o asalta pe Zhou-Yu cu insistente in acelasi timp bonome si indraznete. Ce va fi fost in sufletul lui Zhou-Yu, sfasiata intre doua iubiri? Intrebarea revenea chinutor in poeme, intrebarea revenea chinuitor in mintea lui Xiu.

Dar mai ales o chinuia intrebarea daca Zhou-Yu existase cu adevarat, sau era numai o plasmuire poetica. O naluca, plasmuita de un poet care scria versuri cu delicatetea unei picturi pe portelan. Numai ca naluca prindea forma in fata ochilor lui Xiu, dar numai o clipa, dupa care parca se dematerializa.

Cum putea sa arate o femeie de care se indragostise poetul? Nu putea fi decat la fel ca aceea care il iubea acum, citindu-i tulburata versurile in trenul care o ducea spre el.

Gong-Li joaca in filmul acesta un rol dublu, si o face cu atat talent incat intelegi nuantele care le difera pe cele doua eroine si totodata simti ca sunt doua ipostaze ale aceleiasi fiinte.

Iar pe masura ce filmul se deruleaza, intelegi tot mai mult ca binomul Xiu – ZhouYu nu este simgura ambiguitate maiastra a filmului. Intelegi ca prima poveste este narata de eroina celei de a doua povesti – si este narata dupa cum o duc gandurile in timp ce citeste versurile, inainte si inapoi intre paginile cartii, inainte si inapoi in timp. Si intelegi ca filmul descrie cele doua povesti in franturi neliniare, iar fiecare frantura este perfect posibila in realitate, sugerand insa ca toate celelalte franturi pot fi imaginare.

Iar regizorul (Sun Zhou) reuseste sa nu se piarda in franturi ci sa asigure filmului un ritm impecabil. Trenul este elementul de baza, care uneste franturile. Trenul trecand peste marele viaduct deasupra fluviului Yang-Tse. Fiecare farama de poveste incepe in goana nebuna a trenului, actiunea incepe in tren, continua undeva, intre Sanmimg si Chongyang, si se termina pe un long-shot, care iti da clipa de ragaz pentru a medita rostul a ceea ce tocmai s-a petrecut pe ecran, apoi din nou trenul gonind nebuneste, incepe o alta frantura de poveste.

Imaginile sunt extraordinare, regizorul acesta are un simt aproape diabolic al culorii si al trecerii de la close-up la long-shot. Si mai ales al realizarii unui contrapunct intre imagine si actiune. Pentru ca imaginea nu are tot timpul legatura directa cu actiunea din momentul acela, relatia este mult mai subtila; imaginea sprijina actiunea, evoluind mereu spre o sugestie a incadrarii faptului concret intr-un univers care nu ne este neaparat cunoscut. Panorama zgarie-norilor din Chongyang, universul trepidant al Chinei de azi, portile caselor vechi, porti pictate, garbovite de vreme, universul Chinei eterne, rafturile prafuite de bibiloteca, incarcate de carti pe care nimeni nu mai are vreme sau rabdare sa le citeasca, dar care cuprind in universul lor intelepciunea lumii, cerul pe care se vede luna, sau campia nesfarsita care se topeste in ceata, universul care le cuprinde pe toate

Iar momentele in care Zhou-Yu se materializeaza in fata ochilor lui Xiu, pentru a disparea in clipa urmatoare imi amintesc de capodopera Mayei Deren, Meshes of the Afternoon, naluca aceea imbracata intr-o mantie neagra cu gluga care apare si dispare continuu, naluca din filmul chinez, imbracata intr-o pelerina cu gluga. Si incepi sa intelegi ca si in Meshes of the Afternoon naluca este un alter-ego al eroinei.

Si incepi sa intelegi ca trenul acesta care uneste mereu franturile este un simbol al drumului nebunesc pe care il parcurgi in dragoste, incercand sa te intelegi, incercand sa intelegi ce e adevar si ce e iluzie. Incepi sa intelegi ca in dragoste iti construiesti un alter ego al tau cu care te compari si te chinui. Si ca ai nevoie sa iti construiesti un alter ego si pentru fiinta iubita, sa ii compari si sa te chinui. Dragostea, o calatorie nebuneasca in cautarea unor certitudini, o oglinda in care te privesti si incerci sa te cunosti, sa iti afli certitudinile tale.

Si intelegi ca nu are importanta daca prima poveste este adevarata sau cea de-a doua, ca sunt doua ipostaze inlantuite de creatorul filmului pentru a-ti spune ca poti sa deosebesti certitudinea de iluzie atunci cand reusesti sa te vezi bine in oglinda si sa iti citesti ce se afla in sufletul tau.

Si atunci ceata se ridica de pe marea campie dela Xan-Hu si in fata ochilor nostri apare incet, incet lacul celest. Este ultima imagine din film, este darul pe care il primim noi, cei care am privit filmul si am reusit sa construim relatia de empatie cu cele doua ipostaze ale eroinei filmului.

Apel Summit NATO

martie 31st, 2008

A P E L c ă t r e :
Cei 55 de şefi de state şi guverne care participă la Summitul NATO de la Bucureşti
D-l Jaap de Hoop Scheffer – Secretar general al NATO

Spre informare: D-lui Jose Manuel Durao Barroso – Preşedintele Comisiei Europene, D-lui Hans-Gert Poettering – Preşedintele Parlamentului European, D-lui Franco Frattini – Vicepreşedintele Comisiei Europene, comisar pentru Justiţie, D-lui Nicholas Taubman – ambasadorul Statelor Unite ale Americii în România.

Stimaţi reprezentanţi ai ţărilor membre NATO,
România a devenit membră a NATO datorită revoluţiei anticomuniste începute în decembrie 1989. În timp ce comunismul a căzut fără victime în toate celelalte foste ţări comuniste, în ţara noastră a fost un măcel de proporţii uriaşe: peste 1100 de morţi şi peste 3300 de răniţi. Incredibilul masacru nu a fost judecat până acum pentru că justiţia şi alte instituţii ale statului au fost aservite sau corupte de autorii celor peste 1100 de crime. De 18 ani încoace, cei implicaţi în crime istorice infestează viaţa publică din România şi ne dau lecţii de demnitate de la tribuna celor mai înalte instituţii ale statului.
În decembrie 2006, în ţara noastră a avut loc cel mai important act politic postcomunist şi totodată o premieră mondială: Preşedintele României Traian Băsescu a condamnat regimul comunist ca ilegitim şi criminal în baza unui incontestabil document ştiinţific – Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Cu toate acestea, până în prezent Parlamentul României nu a adoptat nici una dintre cele circa 20 de legi recomandate în Concluziile Raportului Final. În aceste condiţii, încă nu a fost înfăptuită reforma anticomunistă demarată de condamnarea asumată oficial doar de şeful statului. Dimpotrivă: după decembrie 2006 au existat numeroase acţiuni politice cu scopul restauraţiei criptocomuniste. Unele şi-au atins parţial scopul. Revoluţia începută acum peste 18 ani a rămas neterminată. Acum, când România este membră a NATO şi UE, această revoluţie trebuie terminată şi se cuvine să devină “de catifea”.
NATO are nevoie de o Românie în care să fie exclus pericolul restauraţiei comuniste.
În acest sens:
1). Vă solicităm să somaţi Parlamentul României să adopte legile recomandate de Concluziile Raportului Final de condamnare a crimelor comunismului. Menţionăm că una dintre recomandări este finalizarea urgentă a cercetărilor Justiţiei referitoare la masacrul din decembrie 1989 şi fratricidul din iunie 1990 comis împotriva manifestanţilor anticomunişti, a societăţii civile, a partidelor istorice şi a presei independente.
2). Vă cerem să somaţi Justiţia română să-şi facă datoria măcar după 18 ani de la comiterea celor peste 1100 de crime. Subliniemcă la 6 febr. a.c., delegaţia revoluţionarilor anticomunişti – care s-a deplasat la Strasbourg – a depus la Curtea Europeană a Drepturilor Omului o acţiune împotriva sistemului juridic al statului român, solicitând prin aceasta, o hotărâre a C.E.D.O. care sa oblige instituţiile statului român să soluţioneze dosarul 97/P/1990 referitor la masacrul din dec.1989. Menţionăm că la 7 februarie a.c., revoluţionarii au depus personal la Consiliul Europei Apelul pentru Adevăr adresat autorităţilor române şi europene, semnat de peste 800 de personalităţi.
3). Vă rugăm să aprindeţi o lumânare la crucea din Piaţa Universităţii unde a început masacrul împotriva eroilor anticomunişti şi unde a avut loc cel mai lung miting anticomunist din istorie (52 de zile non-stop), reprimat în iunie 1990 cu o sălbăticie care a oripilat întreaga lume civilizată. Fără eroii anticomunişti, Summitul NATO de astăzi nu ar fi avut loc la Bucureşti.
25 Martie 2008, Bucureşti.
Cu încredrea că nimic bun nu poate fi clădit pe neadevăruri şi crime,

Sorin Ilieşiu, vicepreşedintele Alianţei Civice, autorul Apelului pentru condamnarea naţională şi internaţională a crimelor comunismului – http://www.libertates.com/en/content/view/40/7/
Asociaţia 21 Decembrie 1989, Teodor Mărieş – Preşedinte
Blocul Naţional al Revoluţionarilor 1989, George Costin – Preşedinte executiv
Liga Studenţilor din Universitatea Bucureşti 1990, avocat Antonie Popescu – Senior
Liga EUROATLANTICĂ, Preşedinte -. Magdalena Maria Rotaru
Consiliul Mondial Român, Ştefana Bianu – Vicepreşedinte
Asociaţia Adevăr şi Dreptate, Nicolae Bănuţoiu – Preşedinte
Fundaţia Culturală Timpul – Iaşi, Liviu Antonesei – Preşedinte
Federaţia naţională OMENIA a Caselor de Ajutor Reciproc a Pensionarilor (peste 1.000.000 de membri), dr.ing.Gheorghe Chioaru – Preşedinte
Grupul văduvelor de eroi martiri
Federaţia sindicală “Solidaritatea – Virgil Săhleanu” a siderurgiştilor din România, Gheorghe Tiber – Preşedinte,
Fundaţia Naţională a Revoluţiei din Decembrie 1989 – Timişoara, Pompiliu Alămorean – Preşedinte
Sindicatul Solidaritatea al siderurgiştilor Galaţi, Ilinca Diaconu – Preşedinte
Sindicatul Solidaritatea Hunedoara, Marian Mititelu – Preşedinte
Sindicatul ALRO Slatina, Ion Ioan – Preşedinte
Cristian Dumitrescu – Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România
Daniel Popescu – Senior Liga Studenţilor din Universitatea Bucureşti 1990
avocat Alina Grigorescu – Consiliul Director al Alianţei Civice
Ana Ciucan Ţuţuianu – Alianţa Civică Bucureşti
Şerban Rădulescu Zoner – ex-Preşedintele Alianţei Civice

Moara Diavolului

martie 31st, 2008

Politicienilor le cresc urechi de elefant… Se laudă că ascultă o ţară întreagă, dar fac asta doar pentru imagine… O imagine care ţine prea puţin, căci fiecare om obişnuit are ochii plini de asfalt, palmele pline de vise care nu mai zboară!
Politicienii cred că au dreptul la munţi de bani… Şi-atunci încep să le crească piei fine, de mănuşi care au pretenţii… Şi punctul lor îi aleargă pe un drum nebun!
Oare… ce-şi doreşte un politician? Oare… ce crede el despre pământeni?
Poate că noi ar trebui să ne ferim de ziua când politicianul îşi pierde ochii şi sufletul într-o lume răsturnată peste firesc… Poate că noi avem cheia de la sertarul cu pagini noi… Poate că noi ar trebui să creăm o lume nouă, nu politicienii!

10 martie 2007, 19:19
Doimea materiei, Carminis, 2007

Restaurare cu laser

martie 31st, 2008

O metodă nouă de renovare şi recondiţionare a monumentelor ce aparţin patrimoniului cultural românesc a fost dezvoltată de catre cercetatorii de la Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Optoelectronica de la Măgurele. Ea are ca scop investigarea şi diagnosticarea pieselor de artă prin mijloace opto-electronice neinvazive şi nedistructive.
O metodă nouă de renovare şi recondiţionare a monumentelor ce aparţin patrimoniului cultural românesc a fost dezvoltata de catre cercetatorii de la Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Optoelectronica de la Măgurele. Ea are ca scop investigarea şi diagnosticarea pieselor de artă prin mijloace opto-electronice neinvazive şi nedistructive.
Această tehnologie a fost aplicată cu succes în două biserici din Bucureşti: Biserica Doamnei (construită în 1863) şi Biserica Stavropoleos (construită în 1724).
În cazul noii metode nu este nevoie să fie prelevate probe de pe monumentele degradate, pentru a se depista defectele. Zonele îm care s-a pictat din nou sau degradările incipiente se detectează şi se caracterizează automat, printr-o analiză multispectrală de imagine a picturilor.
Metodele folosite până acum necesitau mutarea artefactelor până în laboratorul în care erau instalate aparatele de tratare şi recondiţionare. Este ştiut însă că operele de artă sunt păstrate la temperatură constantă. De exemplu, în interiorul Muzeului Naţional de Istorie şi al castelului Bran este folosit un sistem de monitorizare a microclimatului pentru ca temperatura şi curenţii exteriori să nu degradeze obiectele de artă. Transportul în alte locaţii supunea însă operele de artă la variaţii de temperatură şi climat nedorite. Noul sistem de analiză spectroscopică este însă portabil şi el elimină astfel inconvenientul, deoarece analiza se poate face în locaţia originlă a operei de artă.
Cu ajutorul spectroscopiei cu laser se determină compoziţia materialelor şi a depunerilor poluante, analiza putând fi aplicată atat suprafeţelor din material organic, cât şi celor din material anorganic. Ea a fost deja folosită cu succes asupra picturilor frescelor de pe biserici, a statuilor de piatră şi marmură, sau a obiectelor de metal.
În plus, fizicienii de la Institutul de Optoelecronica de la Măgurele au găsit şi o metodă de tratare a monumentelor în stare avansată de degradare. Astfel, după o scanare 3D cu înaltă rezoluţie (150 de micrometri) se obţine o replică digitală a artefactului cu ajutoul căreia se pot depista cele mai adânci corodări, după care se aplică un tratament cu laser ce îndepărtează elementele poluante depuse pe suprafaţa şi în interiorul crăpaturilor obiectelor.
Rezultatele avute în domeniul cultural românesc au fost validate nu numai de către autorităţilor naţionale, dar şi de către o comisie europeană.. Să sperăm că această tehnologie va salva “viaţa” mai multor monumente şi obiecte aflate în stare de degradare şi va împiedica deteriorarea lor ulterioară.
Sursa informatiei : Stiinta.info

Salcia din aprilie

martie 31st, 2008

Nimic nu mă legăna mai bine
Decât salcia de la Pârâul Iepuraşului
În aprilie, înainte de Paşti.
Pe Dumnezeu acolo îl găseam.
Singur,
Când în jur nu mai era nimeni.
Împleteam ramurile moi, verzi.
Printre ele îmi strecuram şi gândurile.
Nu găseam răspuns la nicio-ntrebare.
Mă trezeau broaştele plescăind în apa puţină.
După amiază coborau fetele.
Vorbeau despre părinţi,
Despre câinele nostru cu trei picioare,
Despre Maria de pe Coltău.
Uneori şi despre mine:
Că l-am încălecat pe Verdeş fără şea, fără frâu
Şi m-a trântit în drum; era gata să mă omoare.
Îşi bălăceau picioarele palide, subţiri,
Ca ale berzelor venite din ţările calde.
Stăteau mirate pe casă într-un picior.
Coboram seara odată cu soarele.
O auzeam pe mama prin curte.
Mă striga la cină.
„Se răceşte ciorba de urzici!”
Eram în Postul Mare.

Dan David, Los Angeles, 20-martie-2008.

Cum să-ţi înţelegi soţul – prezentare de carte

martie 31st, 2008

Probabil cã fiecare om cãsãtorit a gândit adesea cã una dintre problemele cele mai spinoase ale unei cãsnicii este împãrţirea sarcinilor în gospodãrie.
Oricare dintre soţi are o imagine personalã despre rolul sãu în cadrul familiei. Dar celãlalt gândeşte oare la fel?
În aceastã carte, Gary Smalley se adreseazã acelor femei ce-şi doresc sã fie iubite şi înţelese de cãtre soţii lor. Mai devreme sau mai târziu, aproape orice soţie ajunge la întrebarea: cum îl pot motiva pe soţul meu sã îşi asume o parte dintre rãspunderile îngrijirii cãminului şi a copiilor? Cum sã-l fac sã înţeleagã ce-mi doresc cu adevãrat?
Pentru a-şi consolida cãsnicia, o femeie trebuie sã-şi punã cu perseverenţã în valoare însuşirile şi calitãţile sale naturale. Gary Smalley analizeazã cu sensibilitate conflictele ce pot apãrea într-un cuplu şi îndrumã cu înţelepciune cãtre armonie.
Citind aceastã carte, veţi înţelege nu doar felul în care gândesc bãrbaţii, ci şi cum le puteţi mişca inimile.

Autor: Gary Smalley

Colecţia: Familia la Curtea Veche

stana pe muntele Semenic

martie 31st, 2008

Pacea, de Aristofan, Literatura greaca

martie 31st, 2008
Bustul lui AristofanBustul lui Aristofan

Cel mai important poet comic grec, Aristofan, (cca 445 î.e.n.- cca. 386 î.e.n.) satirizeaza în comediile sale ( a scris 44, dintre care s-au pastrat integral doar 11), viciile societatii ateniene din perioada razboiului peloponesiac (431-404 î.e.n.). Luând adesea aspectul unor fantezii alegorice, piesele sale elogiaza pacea, demascându-i pe cei care i se opun (Acharnienii, Pacea, Lysistrata), abordeaza subiecte politice, criticând conducerea Atenei din acea vreme (Cavalerii, Viespile), ironizeaza mania atenienilor pentru procese (Pasarile) sau ridiculizeaza educatia data de sofisti(1) tineretului (Norii) si unele aspecte ale vietii literare (Broastele).

PACEA
Exasperat de razboi, viticultorul atenian Trigeu (Trygaios= adunator de roade(2)) pleaca spre cer calare pe un carabus spre a face cunoscute lui Zeus nenorocirile grecilor si a reduce zeita Pacea pe pamânt. Zeii se retrasera însa din Olimp lasându-l în locul lui pe Polemos (Razboiul), care a închis Pacea într-o pestera. Profitând de absenta Razboiului, Trigeu elibereaza Pacea cu ajutorul taranilor, al negustorilor si meseriasilor, al tuturor celor care profita de binefacerile ei si o aduce pe pamânt, însotita de Opòra (Recolta) si Theòria (sarbatoarea recoltei). Trigeu se casatoreste cu Opòra.
Fragmentele reproduse mai jos contin elogiul adus Pacii.

TRIGEU
O, Pace! Tu ne dai belsug de struguri !
Mi-ar trebui un imn atât de mare,
Si greu de zece mii de amfore,
Sa te slavesc, caci n-am nimic în casa !
Bine-ati venit, Theòria, Opòra !
Ce chip frumos si blând ! Ce dulce esti,
Theòria, tu, dulce ca miresmele
Placute ale vremilor de pace !

HERMES
Ca sacul soldatesc miroase, parca…

TRIGEU
« Urât mi-i mie sacul soldatesc ! »
Urât îmi e soldatul ! Râgâie
Doar ceapa si otet ! O, tu, Opòra,
Ne-aduci belsug de struguri si ospete;
Si versuri dulci de fluiere ne-aduci;
Si tragedii, si cânturi de Sofocle;
Si potârnichi; si pe Euripide,(3)
Cu stih marunt…

HERMES
O superi ! Ei nu-i place
Cuvântul mester din acest poet…

TRIGEU
…Oita care zbiara: iedera;
Strecuratori de vin, grumaji de fete
În fuga spre câmpie; sclave bete;
Ulcioare rasturnate…ce belsuguri
De frumuseti !

HERMES
O, vezi cetatile,
Cum stau la sfat, cu drag, întreolalta,
Cu zâmbetul pe buze, împacate ?…

TRIGEU
Desi grozav li-s fetele stâlcite,
Si trupurile numai umflaturi…

HERMES
Ia-n uita-te la cei din jurul nostru:
Chiar dupa chip se vede cine-s…

TRIGEU
O !

HERMES
Colo în fund un negustor de coifuri,
Îsi smulge parul…

TRIGEU
Mesterul de sape,
Nici nu se uita înspre sabier !

HERMES
Numai nu cânta, mesterul de coase !

TRIGEU
Si-si bate joc de mesterul de suliti !…

1 Sofisti, reprezentati ai unei scoli filozofice care sustinea, printre altele, ca se pot demonstra cu aceeasi îndreptatire afirmatiile contradictorii.
2 Numele personajelor lui Aristofan sunt adesea simbolice.
3 Aristofan nu gusta tragediile lui Euripide, pe care le-a ironizat în comedia Broastele.

America în căutarea unui preşedinte

martie 31st, 2008

Pentru un jurnalist, campania prezidenţială din Statele Unite reprezintă o mană cerească. Prima campanie electorală din 1952 în care nu este prezent în competiţie un preşedinte sau vice-preşedinte în funcţie a prilejuit un spectacol extraordinar care promite să se prelungească până în ziua votului – noiembrie, dacă nu cumva şi după acea dată.

Într-o cursă plină de surprize, imprevizibil şi pronosticuri răsturnate există o cvasi-certitudine: viitorul preşedinte al Statelor Unite va în premieră un bărbat de culoare – Barack Obama, o femeie – Hillary Clinton sau cel mai vârstnic din istoria de peste două secole a SUA – John McCain.

Spun cvasi-certitudine deoarece impasul din competiţia pentru desemnarea candidatului Partidului Democrat poate duce la alegerea de către convenţia din vară a unui candidat de compromis, fostul vicepreşedinte Al Gore.

Barack Obama şi Hillary Clinton sunt încleştaţi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru investitura Democrată şi îanintea ultimelor opt alegeri primare senatorul de Illinois are un avans de peste 100 de delegaţi la convenţie înaintea fostei Prime Doamne, actualmente senatoare de New York.

Este puţin probabil ca vreunul dintre candidaţi să obţină numărul necesar de delegaţi aleşi şi atunci votul celor peste 700 de \”superdelegaţi\” – aleşi şi demnitari ai Partidului Democrat va deveni decisiv.

Mai mulţi fruntaşi ai Partidului Democrat i-au cerut lui Hillary Clinton să se retragă din competiţie, deoarece nu are şanse să-l întreacă pe Barack Obama şi aduce daune ireparabile unităţii partidului înaintea confruntării cu senatorul de Arizona, John McCain, virtual candidat al Partidului Republican.

Hillary Clinton a refuzat net, iar sondajele arată că acest duel prelungit începe să aibă efecte negative, aproape un sfert dintre alegătorii Democraţi, atât ai lui Clinton cât şi ai lui Obama, declarând în sondaje că nu vor vota în toamnă pentru candidatul desemnat dacă nu va fi cel preferat.

În mod normal, Partidul Democrat ar fi trebuit să câştige alegerile prezidenţiale din toamnă în galop de sănătate.

Războiul din Irak, impopularitatea preşedintelui George W. Bush şi degradarea situaţiei economice cântăresc greu ca argumente împotriva unui candidat Republican.

Dar John McCain nu este un candidat Republican tipic. Popular printre independenţi – cei care înclină balanţa până la urmă – şi chiar printre Democraţi, fostul veteran de război şi prizonier timp de peste cinci ani în Vietnam se delimitează de preşedintele Bush.

Deşi sprijină războiul din Irak, fiind unul dintre proponenţii timpurii ai aşa numitului \”surge\” – sporirea efectivelor militare americane care a dus la ameliorarea aparentă a situaţiei de securitate din Irak, senatorul cu părul argintiu a fost un critic constant al administraţiei Bush.

Mulţi conservatori nu-i iartă nici acum voturile din 2001 şi 2003 împotriva reducerii impozitelor pe venit.

Dar francheţea lui McCain îi dezarmează pe mulţi oponenţi, mai ales atunci când este comparată cu atacurile reciproce otrăvite dintre Hillary Clinton şi Barack Obama.

Aceasta a dus în sondaje la o situaţie de egalitate aproape perfectă a şanselor.

Rasmussen.org, o reputată companie de sondare a opiniei publice, arată că în alegerile din noiembrie Partidul Democrat poate conta pe 243 de voturi în colegiul electoral, Partidul Republican pe 240, 55 de voturi din cinci state (Ohio, Michigan, Colorado, Nevada şi New Hampshire) fiind pe muchie de cuţit.

Trebuie reamintit că preşedintele Statelor Unite este ales de un Colegiu Electoral în care sunt reprezentate cele 50 se state şi capitala federală Washington, în total 538 de voturi, din care este necesară majoritatea absolută – 270 de voturi.

Marii electori sunt aleşi de electorat, candidatul care obţine cele mai multe voturi într-un stat câştigă toţi electorii statului respectiv.

Diferenţele ideologice sunt practic nesemnificative între Barack Obama şi Hillary Clinton, de unde şi accentul pe calităţile personale şi experienţa fiecărui candidat.

Ele devin însă consistente dacă îi comparăm pe cei doi candidaţi Democraţi cu John McCain.

Atât Barack Obama cât şi Hillary Clinton doresc o retragere militară grabnică din Irak, militează pentru sporirea rolului statului în economie şi adoptă poziţia clasic liberală în chestiuni social-culturale cum ar fi avorturile, drepturile minorităţilor sau pedepasa cu moartea.

John McCain se opune retragerii militare din Irak atât timp cât insurgenţa internă nu este învinsă, doreşte re-echilibrarea finanţelor statului şi are opinii conservatoare în chestiuni social-culturale, deşi, aşa cum am mai spus, e privit cu suspiciune de mulţi conservatori.

McCain este deocamdată liber să-şi continue campania şi să adune bani pentru la toamnă, lăsând Partidul Democrat să se sfâşie în lupte fratricide.

Dar până alegerile generale mai sunt şapte luni şi orice pronostic de pe acum este total hazardat.

Voi mai reveni cu comentarii despre campania din Statele Unite, dar deocamdată vă propun să ne delectăm cu spectacolul democractic în curs – peste 40 de milioane de alegători au luat deja parte la alegerile primare – un fapt care ar trebui să-i reducă la tăcere pe cinicii critici ai democraţiei americane.

Festivalul Românesc de primavara din Washington, DC

martie 27th, 2008

Duminică 25 Mai, la pavilionul din Bull Run Regional Park, Centreville, Virginia, va avea loc festivalul românesc de primăvară, in organizarea Bisericii Sfanta Cruce.

Dacă doriţi să voluntariati, sau să sponsorizati, sunteti invitati sa contactati organizatorii evenimentului.

Invitaţi speciali din România sunt membrii formaţiei IRIS.

Intilniri premergatoare summit-ulu NATO de la Bucuresti

martie 27th, 2008

Cu ocazia summit-ului NATO, care va avea loc la Bucuresti in perioada 2–4 aprilie 2008, au fost organizate in capitala Americana, evenimente premergatoare acestei intilniri la nivel inalt.
Pe 20 martie la Clubul National de Presa din Washington, a avut loc un dialog pe tema “NATO 2008: Este alianta pregatita sa infrunte noi probleme? Asteptari de la Bucuresti”, la care au luat cuvintul domnul Kurt Volker, Secretar Asistent pentru Europa si Eurasia in cadrul Departamentului de Stat al SUA si Ambasadorul Romaniei la Washington, excelenta sa domnul Adrian Vierita, care a mentionat faptul ca “pentru noi in Romania, acesta este cel mai mare eveniment organizat de Romania, dar cred ca si cel mai mare eveniment cind ne referim la dimensiunea Summit-ului. Asteptam in momentul de fata 24 de presedinti de stat care si-au confirmat deja participarea, 26 de sefi de guvern si 87 de personalitati avind rangul de ministrii. Tot odata asteptam 3000 de delegati si 3500 de membrii ai presei.”
Un al doilea eveniment a avut loc pe 26 martie a.c. la Centrul Woodrow Wilson din Washington, cu tema: “Summit-ul de la Bucuresti: perceptia Romaniei asupra viitorului NATO”. Intilnirea a fost co-sponsorizata de catre Programele de Istorie si Politica Publica din cadrul Centrului Wilson, precum si Programele de Studii pentru Europa Estica si Vestica. La intilnire a participat excelenta sa domnul Adrian Vierita ambassador al Romaniei la Washington, moderatorul discutiilor fiind domnul Dr. Samuel F. Wells, director asociat al Centrului Wilson, director al Programului de Studii pentru Europa Vestica.

AUR FILOSOFIC

martie 27th, 2008

atunci când vrei să călătoreşti,
dar în buzunar nu ai
decât gândul…
te distrezi cu un trenuleţ
din pandişpan,
savurezi parfum de mere
şi te ancorezi într-un vis…
de fapt, te joci cu sufletul!
el te face să crezi în lumina
care se ascunde în căuşul palmei,
mulţumită… fericită…
absorbită de magia clipei!
sufletul e veşnicul prieten!
de câte ori te strigă…
ascultă-l… iubeşte-l…
măreşte-l… rotunjeşte-l…
el este poemul cel mai sfânt!

3 octombrie 2007, 13:27
pentru Florin Piersic
(Doimea materiei, Carminis, 2007)

Noutati in Blogul Scriitorilor Romani din New York

martie 27th, 2008

Noutati in Blogul Scriitorilor Romani din New York http://vetiver.weblog.ro: Professor Charles Merritt Carlton, Dumitru Radu Popa, Leonard Oprea, Valery Oisteanu. Cititi deasemenea in acest blog despre ultimele aparitii editoriale semnate de Anca Pedvis, Dinu Flamand, Constantin Eretescu, Mirela Roznoveanu, Serban Chelariu, Mihai Posada, Alexandra Conte, W.S. Di Piero, Vladimir F.Wertsman, Aurora Cornu, Mircea Sandulescu, Liviu Georgescu, Mihai Sipos, Constantin Virgil Negoita, Dumitru Titi Ivan, Titu Popescu, Marin Preda – scrisori catre Aurora, Vasile Andru, Jean Parvulesco si Costa Tacou, Ramona Rusenescu si Paul Blaj, William James Austin, Dumitru Chioaru, Serban Axinte, Matei Visniec, Ruxandra Cesereanu, Florina Ilis, Doina Rusti, Razvan Tupa, traduceri de Stefan Stoenescu, articole.

Leul din noi

martie 27th, 2008

uite ca s-a facut iar dimineata
si cocoshul de pe metereze suna a zi
in raceala proaspata
se deschid florile de gardenie
te mai intinzi voluptoasa evitand trezirea
si strigatul meu
vine dedinauntru, din lacasuri pecetluite
acolo unde ai pus lacate mari
si lanturi grele de ancora
ma zbat sa ajung la sufletul tau
sap cu pioletul in intamplarile de ieri
gonesc iguane ce ma musca de glezne
si ce gasesc?
o leoaica tanara cu coltii inrositi
prezentand inima mea
puilor ei flamanzi
cu atata tandrete
ca uit de durere
si ma asez la picioarele voastre
sa asteptam in tacere primele raze de soare ..

Bolovanul

martie 27th, 2008

Bătrânul doarme pe pământul bătătorit
De timp, de oasele sale.
Capul rezemat pe bolovanul
Ajuns în parc cine ştie când şi de unde.
Inimă plină de tainele vremurilor,
De lumină, de înţelepciune,
Din apele care l-au şlefuit,
Din soarele erelor prin care-a trecut.
I le revarsă în vise;
Coroană de lumină
În jurul capului alb, ostenit.
Câinii îl ocolesc.
Niciun câine nu se atinge
De bucata de pâine rămasă de-aseară
În rucsacul cu catarame roşii
Aşezat la căpătâi lângă piatră.
Dimineaţa s-a trezit
Cu buletinul despre vreme:
„Vine furtuna.
Pregătiţi-vă de ploaie.
Nu uitaţi de galoşi, de umbrele!”

Dan David, Los Angeles, Feb.-17-2007.

MUNTELE

martie 27th, 2008

Muntele

o aripă frântă din coasta ta, te-a durut
a căzut din cer şi s-a înfipt pe pământ.
se anină între cer şi pământ a mirare
e durerea zeului şi a vieţii încercare.

o pătură verde de vis nostalgie şi dor
îţi acoperă bustul şi creasta înalţată uşor
dar creasta ta zboară spre ‘nalt semeaţă
spre zarea senină albastră si mareaţă

soarele te scaldă cu razele luminii
sageţi trimise-n neant, săgeţi aurii
te privesc, te doresc, e-o plăcere
e o desfătare şi-o mare, o mare durere.

dureri adunate-n pântec de munte,
cu istorii zbuciumate şi destul de multe,
durerile-s ancestrale. văd cete de haiduci,
eterişti ce hălăduiesc prin peşteri adânci.

văd norii imenşi, albi şi moi de vată
ce se strecoară alene, pe-azurul fără pată
mângâind bolta şi creştetul tău semeţ
precum cuvintele spuse de-un copil isteţ

văd curgând în cascade, şerpuind
râuri cu feţe, mii de cioburi de-oglinzi
ce reflectă lumina senină din soare
te privesc munte, eşti o încântare!

RODICA CERNEA
GALATI
25.06.2007

MEMORIALUL SIGHET

martie 26th, 2008

MEMORIALUL SIGHET

ORGANIZEAZA

O DEZBATERE INTRE ELEVI SI PROFESORI DESPRE

INTRODUCEREA STUDIULUI REPRESIUNII COMUNISTE

IN PROGRAMA SCOLARA

Pentru a pregati introducerea in programa scolara a obiectului de studiu „Represiunea comunista in Romania”, Fundatia Academia Civica, in colaborare cu Fundatia Konrad Adenauer si cu Ministerul Educatiei, Cercetarii si Tineretului, organizeaza intre 14 si 21 iulie a.c., in cadrul Scolii de Vara de la Memorialul Sighet, o dezbatere, moderata de Stéphane Courtois, la care vor participa atat elevi intre 15 si 18 ani (ca in celelalte editii ale Scolii de Vara), cat si profesori de istorie din invatamantul preuniversitar.

Inscrierea – atat a elevilor, cat si a profesorilor – va fi
conditionata de un concurs prin corespondenta.

Tema concursului pentru profesori consta in prezentarea unui proiect de curs optional privind represiunea comunista in Romania.

Tema concursului pentru elevi este: „Cum cred eu ca ar
trebui predata represiunea comunista in scoala ca sa trezeasca interesul elevilor pentru acest obiect de studiu?”

Lucrarile (intre 5 si 10 pagini) vor fi trimise pe adresa Fundatiei Academia Civica, Bucuresti, sector 1, Piata Amzei 13, CP22-216 sau prin e-mail: acivica@memorialsighet.ro pana la data de 5 mai a.c.

Orice informatii suplimentare se pot obtine de la
Fundatia Academia Civica, tel. 021.312.98.52, fax 021.312.58.54, e-mail acivica@memorialsighet.ro, site www.memorialsighet.ro

Cheltuielile de transport, cazarea si masa pentru
elevi vor fi suportate de Fundatia Konrad Adenauer.

Diurna, cazarea si cheltuielile de transport pentru profesori vor fi suportate de Ministerul Educatiei, Cercetarii si Tineretului prin inspectoratele judetene.

Festivalul Zilele Basarabiei va avea loc si la Constanţa

martie 26th, 2008

Festivalul Zilele Basarabiei va avea loc si la Constanţa
Interviu cu Anatolie Tinica, vicepreşedinte al Asociaţiei Studenţilor Basarabeni din Constanţa

– Cum v-a venit ideea să organizaţi Festivalul \”Zilele Basarabiei\” şi ce doriţi să arătaţi publicului care va participa la eveniment?

– Ideea de a organiza un festival cultural \”Zilele Basarabiei la Constanţa\” a venit ca necesitate de a aniversa cei 90 de ani de la unirea Basarabiei cu Patria-mamă România şi ca preluare a tradiţiei acestui Festival Cultural de la Organizaţia Studenţilor Basarabeni din Timişoara.

Organizaţia Studenţilor Basarabeni din Constanţa va prezenta în cadrul acestui festival mai multe acţiuni cultural-ştiinţifice, teatru, recital artistic, expoziţie de pictură, comunicări ştiinţifice, proiecţie de film, lansări de carte, prin care urmărim informarea corectă a publicului din România asupra culturii româneşti din Basarabia, menţinerea acestei date istorice importante în conştiinţa neamului românesc.

– Este pentru prima dată când organizaţi un astfel de eveniment. Care sunt aşteptările?

– Organizaţia Studenţilor Basarabeni din Constanţa organizează anul acesta, în perioada 4-6 aprilie, \”Festivalul Zilele Basarabiei\” pentru prima dată.

Noi avem încrederea şi speranţa că acest proiect va fi unul de succes şi vom avea parte de receptivitate din partea publicului.

– Cât de receptive au fost autorităţile române în a vă sprijini în acest sens?

Autorităţile române au fost destul de receptive la solicitările OSB-ului, oferindu-ne sprijinul pentru a realiza proiectul propus. Precizez că am primit sprijin din partea Arhiepiscopiei Tomisului (Constanţa), Universitatea Ovidius Constanţa etc.

– Cum colaboraţi cu organizaţiile similare din România şi care este contribuţia comună a acestora la aniversarea a 90 de ani de la Marea Unire?

– OSB CT colaborează cu mai multe organizaţii studenţeşti, cu ar fi OSB din Timişoara, Bucureşti, Braşov, Galaţi, Cluj, Suceava, Iaşi, mai colaborează cu fundaţii şi asociaţii culturale, de exemplu, Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni, Asociaţia Pro-Basarabia şi Bucovina din Constanţa, Institutul \”Fraţii Golescu\” din Bucureşti.

Menţionez că OSB CT organizează acest Festival Cultural (FZB) împreună cu Universitatea \”Ovidius\”, facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, care ne va oferi cazare pentru invitaţi, spaţii pentru desfăşurare şi logistica necesară. Asociaţia Pro-Basarabia şi Bucovina, filiala Constanţa, a contribuit la organizarea mai multor acţiuni culturale din cadrul festivalului. Cinemateca Romana ne va prezenta filme documentare istorice din perioada interbelică. Muzeul Naţional de Istorie şi Arheologie din Constanţa va găzdui deschiderea evenimentului. Sperăm că vor fi prezenţi la acest festival şi actorii Teatrului \”Eugene Ionesco\” din Chişinău (Igor Caras şi Ina Surdu) pentru a prezenta piesa de teatru \”Avant de mourir\”.

– FZB va fi organizat, în premieră, în trei centre universitare din România. Care este mesajul pe care intenţionaţi să-l transmiteţi studenţilor basarabeni?

– Constanţa va fi al patrulea centru universitar din România în care se va organiza Festivalul Cultural \”Zilele Basarabiei\”, mesajul nostru va fi un îndemn de a promova valorile culturale româneşti, europene şi prodemocratice, constituind o necesitate de a stimula şi a implica tinerii studenţi basarabeni în promovarea acestor valori.

Autor: Nicolae FEDERIUC
Sursa: www.flux.md

Porti deschise pentru studentii romani in universitati daneze de prestigiu

martie 24th, 2008

*Porti deschise pentru studentii romani in universitati daneze de prestigiu*

Cunoscut mai ales pentru programele de un an de studiu in licee publice din aproape 20 de tari europene, dar şi din Brazilia, Canada, Japonia sau SUA, Centrul de Educatie Internationala (International Education Center – IEC) şi-a imbogatit oferta educationala cu un set de oportunitati de exceptie.

Incepand din acest an, Centrul ofera *Programul de Plasament Universitar in Danemarca*.

„In primul rand, şi poate cel mai important pentru posibilii studenti din Romania, dintre care multi nu au inca posibilitatile materiale ale colegilor lor din Vest, şcolarizarea este complet gratuita”, explica Mihai Timofte, Coordonator de Program la Centrul de Educatie Internationala.

„Mai mult, cazarea este asigurata in campusurile universitatilor care participa la acest program, in conditii in concordanta cu gradul de civilizatie dintr-o tara ca Danemarca si la costuri mai mult decat rezonabile. In plus, studentii acceptati in program capata şi dreptul de a lucra timp de 15 ore pe saptamana in perioada cursurilor şi cu program complet in vacanta de vara, respectiv lunile iunie, iulie şi august”.

Semnificativ este şi faptul ca universitatile participante la acest program sunt dintre cele mai prestigioase din Danemarca şi chiar din Europa. Lista este deschisa de Aarhus School of Business şi continua cu VIA University College, University of Southern Denmark, Odensee Technical College, NOEA Institute of Applied Management, Danish Business Academy şi Aalborg University*.*

Sunt oferite programe de 3-4-5 ani, respectiv studii complete*,* finalizate cu diplome de nivel Bachelor sau de Master in urmatoarele domenii: Arhitectura şi Constructii; Inginerie; Informatica; Marketing; Management; Administrarea Afacerilor; Turism. Cursurile se desfaşoara in limba engleza şi toate programele sunt acreditate de Ministerul Educatiei din Danemarca şi
folosesc Sistemul European de Credite Transferabile (European Credit Transfer System, ECTS).

Inscrierea se face prin trimiterea unei copii scanate a foii matricole cu rezultatele primilor trei ani de liceu (pentru elevii care doresc sa se inscrie in programul de Bachelor) sau cu rezultatele la zi din timpul facultatii (pentru studentii care vizeaza la programul de Master). In ambele cazuri foile matricole trebuie traduse in limba engleza de un traducator autorizat şi trimise la adresa *denmark@iec.ro*.

Elevii şi studentii din an terminal care nu au sustinut inca un test de limba engleza standardizat (IELTS, Cambridge sau TOEFL) vor putea sustine testul de limba engleza cu reprezentantii Centrului de Educatie Internationala in Bucureşti, Iaşi, Timişoara şi Cluj-Napoca.

* * *

*Informatii suplimentare: Centrul de Educatie Internationala, str Marin Serghiescu, nr 6-8, Bucureşti, RO – 021016, tel 021-2111204, fax 021-2112204, e-mail: info@iec.ro, web: www.iec.ro.*

Mihai Timofte

Coordonator Program Plasament Universitar

*IEC Romania is a member of EAIE: European Association for International Education*

*IEC Romania is a member of NAFSA: Association of International Educators*

*Bucuresti, Marin Serghescu 6-8, RO-021016, ROMANIA*

*tel: +40-21-211 1204, fax: +40-21-211 2204*

*info@iec.ro, www.iec.ro*

Iepurasul calator

martie 24th, 2008

IEPURAŞUL CĂLĂTOR

(I) Prin Munţii Banatului: Semenic
Dana Antoaneta Bălănescu
Pentru Paste, 2008

Eram peste masură de ocupată şi… mă risipeam dupa bunul meu obicei. Taman în vinerea dinaintea Floriilor catolice şi protestante (14 martie 2008), mi-a venit ideea să mai scriu ceva (şi) pentru copilaşi…Oftam, amintindu-mi că prima mea poveste pentru un nepoţel datează de prin anul…2000*!

Ei, doar nu credeaţi că stăteam doar pe gânduri, ronţăind creionul (pardon…mouse-ul) în căutarea ideilor !!! Urma musai sa fac o prefaţă*, să mai editez şi o hartă nesuferită pentru o carte de numismatică… Când, ce să vedeţi, grăbită să caut nişte cărţi, m-am împiedicat de ceva anume…Am crezut, prima dată, că era jucăria muzicală a căţeluşului meu cel mic, Pepi. Mă uit, mai atentă, pe covor, şi când colo, zăcea aruncată, o patină cu rotilă! Mein Gott, cât de mult îmi doream să alerg cu rotilele, să zbor de la o manifestare culturală la alta, să fac curse prin oraşul vechi, ori să-mi vizitez prietenii, dar…

– Acum, copiii se plimbă cu rolele…

– Nici n-aş fi în stare să merg cu ele… răspund eu îmbufnată.

Nu adăugaţi, vă rog, „şi speriată”, fiincă, eu de mult nu mă mai mir de nimic! Chiar nepoata mea, Anamaria Obădău a primit, în „Poşta anotimpurilor” **mesaje de la „Vară”… Suspin şi revin în faţa PC-ului meu…Antic ca şi monumentele de care mă ocup…

– Verifică, te rog, poşta electronică!
– Mda, asta şi fac… Acum, devenisem…curioasă!

Mă uit în jur, nimic şi nimeni. Căţeluşii Rexi şi Pepi dormeau de zor, aidoma bărbatului meu…Se auzea doar postul de la Radio Reşiţa, iar, lumina, difuză, învăluia cărţile şi revistele, care mă aşteptau pe fotoliul Biedemayer (moştenit de la bunicul matern). Pentru aşa ceva e noaptea, nu!? Să dormi ori, eventual, să citeşti…Nu să scrii ori să bucătareşti!

Devin iar ascultătoare… Şi deschid net-ul.

Primisesem o sumedenie de mesaje şi filmuleţe, dar,… cel mai mult, m-a intrigat unul de la o adresă necunocută. Vreau să-l şterg, de frica unui virus, scria doar… IEPURAŞUL. Aha, ceva drăgălaş de Paşte cum am primit de la sora mea geamănă anu trecut,

In fine, deschid şi văd un fel de siglă-desen cu Bugs Buny şi acest mesaj:

„Draga mea scriitoare pentru copii mari şi mici,

M-m săturat să fiu doar un simbol şi o figură, recunosc cu modestie, nostimă şi iubită pe ilustrate şi mesaje de Paşte, ori un erou, la fel de apreciat, în desene animate! M-am plictisit să stau doar pe dealul Driglovăţ din Reşiţa, la poalele căruia se află casa ta! Moş Nicolae şi Moş Crăciun se documentează de zor pentru campania din decembrie, aşa că eu…Da, am hotărât să plec în voiaj, că e la modă…Să cunosc şi eu Banatul tău de Munte ! E şi Banatul meu şi al tuturor, care-l îndrăgesc. Te rog, nu mă întreba nimic, nu te nelinişti, voi merge cu rolele…In primul rînd, vreau să ajung la Brebu Nou şi Gărâna, la barajul Trei Ape, ai scris atâtea si ai făcut multe poze, ba chiar şi un film despre el…Si, oho… aşa frumos e acolo …Şi vreau să ajung la copilaşii pemilor de acolo, că e Paştele lor, la Monica Tusler, şi chiar la dulăul ală fain, Woldi, prietenul vostru de la munte!!!”

Am suspinat, la rîndul meu, că mi se făcuse un dor nebun, de Brebu Nou şi de toate personajele adevărate din mesajul Iepuraşului…Mai puţin şi acuşica începe campania agricolă de primavară… Oftasem mai abitir, fiindcă Iepuraşul avea atâta dreptate…Câţi anume cunosc minunăţiile noastre mai bine decât cele din ţară şi chiar peste hotare…Las că-i bine, vorba bănăţeanului, poate vine şi vremea lor…

Nici nu mă ridic bine şi primesc un buzz! Ei, na, Iepuraşul meu călător era pe messenger!!! A scris doar atât. „Iţi promit, că voi veghea ca fiecare copil să fie…”

– Cuminte şi ascultător… rostesc eu nerăbdătoare.

– …să smulgă spini din coroana lui Isus Hristos şi cuie din crucea răstignirii Sale!!!

Deodata, părăsesc biroul… Privesc spre dealul Driglovăţ, care este deja verde de verde. Apoi, spre dealul Budinic (Buginic), amintit şi de prietenul meu, scriitorul şi medicul Dimitrie Grama (Danemarca), care şi el a copilărit la poalele lui…(De aia a ajuns aşa de mare, ar adăuga, poate Iepuraşul…) Şi de visător, completez!

Privesc prin fereastra casei mele vechi, rdicată de bunicii mei paterni…Nu mă mai satur să privesc cu nesaţ. Aşa cum fac când zic că dejunez cu natura, că dau bineţe pădurii, străbătute de atâtea ori in copilărie împreună cu părinţii ori cu prietenii mei. În acelaşi timp, îmi dau seama: Aşadar, Predica părintelui József Csaba Pál, arhidiacon romano-catolic al Banatului Montan*** a ajuns şi acolo, în Căsuţa de pe dealul Driglovăţ, Acolo unde stau laolaltă Moş Nicolae cu Moş Crăciun, cu Iepuraşul, cu părinţii şi bunici noştri**** … Aş vrea să şoptesc Iepuraşului şi tuturor:

„Fiecare faptă bună înseamnă un spin smuls din coroana bunului Isus, un cui scos din crucea Sa! Când Fiul Domnului, răstignit, ne-a iubit cel mai mult…”

Nu izbutesc să închid PC-ul, din cauza lacrimilor. Simt iarăşi liniştea sfinţirii în suflet. Incerc să ascult melodiile tinerilor din acea zi minunată, pomenită, de 14 martie, melodii înregistrate pe telefonul meu mobil, primit de la prietena mea, poeta Olga Neagu Cramanciuc. Reuşesc să mai aud o şoaptă (doar abia imi cumpărasem boxe si microfon..)

o Toate bune să se adune” Ne auzim şi ne vedem de Paştele ortodox!

Fireşte, eu adaug: Să venim sfioşi în faţa Domnului, bucuroşi pentru toate darurile pe care le-am primit… Şi pentru toate cele pe care le dăruim!

Credinciosilor, care sărbătoresc acum Sfânta Sârbîtoare a Învierii Domnului,, le doresc: Paşte Fericit! Frohe Ostern! Boldog Húsvétot! Vesele Velkonočne Svätky! Happy Easter!

În cele din urmă, computerul s-a închis, e linişte deplină în jur…Era, adică, deoarece, căţeluşul Pepi latră, acum, de zor! Ca să-mi amintească…Oh, da, dragii mei ascultători şi cititori! Am uitat sa inchei: Iepuraşul, după mai multe călătorii în Banatul de Munte, va reveni, curând, în oraşul nostru, de pe malul Bârzavei, la poalele Diglovăţului…

Reşiţa Montană, 19-20 martie 2008

Note

* „Cruciuliţa de Hematit”, poveste pentru Edwald Gillich, Paşti 2000, aparută şi la Agero, Stuutgart, 2006; Prefaţa pentru monografia Slatina Nera, autor Iacob Voia, bunicul eroilor Irina, Ştefan şi Nicolae din povestea „Cizmuliţa cu creioane” de Moş Nicolae, în revista Agero, 21 decembrie 2007);

**

„Poşta anotinmpurilor”, apărută la: www.romanialibera.com, noiembrie, 2004

***

La manifestarea, ed. IIII, “Iubindu-L pe cel Răstignit, ne îndreptăm spre Sărbătoarea Luminii!” Reşiţa, Centrul Social „Frédéric Ozanam”, 14 martie 2008

În program:

Cuvinte din suflet pentru suflet rostite de păr. József Csaba Pál, arhidiacon romano-catolic al Banatului Montan; Au susţinut program muzical corul de tineret „Strana strămoşească” al Parohiei Ortodoxe Române „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Govândari” Reşiţa şi de corul de tineret „Fiamma” al Parohiei Romano-catolice „Maria Zăpezii” din Reşiţa; Cuvinte din suflet pentru suflet rostite de Petru Berbentia, preot-paroh al Parohiei Ortodoxe Române „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Govândari”- Reşiţa; Organizator principal: Asociaţia Caritativă „Sfântul Vincenţiu de Paul” din Reşiţa. (preşedinte Erwin Joszef Ţigla, de la care am învăţat că „nu mi-e ruşine că m-am născut în Reşiţa!” cf., www.erwinjoseftigla.ro/index.html)

Cultura in Romania

martie 24th, 2008

Rascrucea civilizatiilor europene, face ca România sa întâlneasca limbile si culturile slave, bizantine si latine. În limba latina s-au scris primele texte înainte ca slavona, limba cultului ortodox, sa nu fie adoptata ca limba oficiala. Pâna în secolul XVII s-a dezvoltat o literatura bogata religioasa care era însotita de cronici si romane populare care cuprindeau folklorul românesc. REFORMA intervenita, a autorizat folosirea limbii române, permitând expansiunea si în anul 1688 când a aparut prima traducere a BIBLIEI, preludiul unei literaturi în limba româna, care a favorizat în secolul XVIII pe printul umanist Dimitrie CANTEMIR (1673-1723).

SECOLELE XVIII si XIX. La sfârsitul secolului XVIII a aparut o veritabila literatura moderna în România, cunoscuta sub denumirea de \”Époque des Lumičres\”, cu poetii Scolii transilvanene, printre care Samuel Micu Klein (1745-1806) si Petru Maior (1761-1821), redescoperind latinitatea poporului român, oferind literaturii române o mai mare deschidere spre Occident. Drept reactie a unei admiratii europene, poetii s-au regrupat în jurul revistei DACIA LITERARA (1840), schitând un program romantic care preconiza abandonul literaturii straine în profitul exaltarii trecutului national. Primii romantici influenti care au participat la evenimentele din 1848, au fost Vasile Alecsandri (1818-1890), Ion Heliade Radulescu (1802-1872) si Grigore Alexandrescu (1910-1885). În a doua jumatate a secolului, romantismul a atins apogeul sau, cu poetul Mihai Eminescu (1850-1889) si cu dramarturgul Ion Luca Caragiale (1852-1912). Influenta franceza cu Lamartine, Hugo, Michelet si multi altii, a cunoscut o larga difuziune, în acelasi timp cu folklorul românesc aparut odata cu scrierile lui Ion Creanga (1837-1889) si George Cosbuc (1866-1918), scrieri de o surprinzatoare vitalitate, care se creasera în 1863 de catre grupul JUNIMEA (\”La jeunesse\”), redându-se viata culturii populare.

Alexandru Macedonski (1854-1920) este primul scriitor care a propagat simbolismul, ilustrat de asemenea si în scrierile lui George Bacovia (1881-1957), precum si Ion Minulescu (1881-1944).

SECOLUL XX. În anul 1918, unitatea nationala în sfârsit realizata, a permis experientelor celor mai îndraznete, încât cele doua tendinte – traditie si modernism – s-au apropiat în operele poetice ale lui Lucian Blaga (1895-1961) si Ion Pilat (1891-1945), confundându-se la modernistii Tudor Arghezi (1880-1967) si Ion Barbu (1895-1961). Ion Vinea (1895-1964), prietenul lui Tristan Tzara (1896-1963), a deschis calea avangardistilor al caror reprezentanti majori au fost Geo Bogza, Gherasim Luca (1913-1996) si Gelu Naum, epigonii suprarealismului. Perioada dintre cele doua razboaie a fost cea mai fructuoasa pentru poezie, ca si pentru roman, mentionând pe Liviu Rebreanu (1885-1944), cu \”realismul dur\” al lui ION (1920), constituind piatra de temelie a romanului modern în România. Mihail Sadoveanu (1880-1961) a facut sa retraiasca legendele populare atunci când Anton Holban (1902-1937) si Hortensia Papadat-Bengescu (1876-1955) au preferat analiza psihologica realizata de André Gide si Marcel Proust.

Începând cu anul 1948, dupa proclamarea Republicii în România, abolirea Monarhiei si instalarea partidului comunist, elanul anilor precedenti pareau distruse. A fost perioada în care România a asistat la o schimbare de atitudine a scriitorilor, care si-au orientat operele lor catre viata în colectivitate, si nu în cele din Reforma totala a învatamântului. Cu toata supunerea noilor principii culturale, nu a fost împiedicata aparitia romancierilor talentati, printre care Camil Petrescu (1894-1957), Marin Preda (1922-1980) si Eugen Barbu (1924). Poezia a cunoscut aceleasi tulburari, dar noi orientari au dat nastere la reactiile poetilor refuzând teoria oficiala, cum au fost Anatol E.Baconski (1925-1977) si Aurel Rau (1930). Opozitia cea mai vie la tot conformismul fiind aceea a lui Nicolae Labis (1935-1956). Au urmat Marin Sorescu (1936-1996), Ana Blandiana (1942), Ion Alexandru (1942) si Mircea Cartarescu (1956) ilustrând cel mai bine faptul ca \”românul este nascut poet\”. Anii 1960 si 1970 au vazut aparitia romanelor care s-a detasat de ideologia socialista pentru a critica perioada stalinista. Astfel, Ion Lancrajan (1928), Nicolae Breban (1934) si Augustin Buzura (1928) în romanele lor \”analizând la rece\” problemele sociale ale tarii. Romanul face atunci un pas spre poezie, experimentarea nefiind absenta, precum în lucrarile lui Dumitru Radu Popescu (1935) si Sorin Titel (1936).

(Va urma)

“Ora Romaniei”

martie 24th, 2008

La Universitatea Indiana, in cadrul Institutului de studii rusesti si est europene, a avut loc conferinta internationala cu tema “Ora Romaniei”, care s-a desfasurat in perioada 22 – 24 martie a.c. Profesori si studenti romani din cadrul universitatilor americane si romanesti, au prezentat lucrari care s-au axat pe recunoasterea locului studiilor romanesti in prezent si viitor, schimbari academice provenite ca rezultat al aderarii Romaniei la Uniunea Europeana in 2007. S-a subliniat importanta studiilor de structura nationala si culturala, precum si noile directii ale studiilor din cadrul stiintelor sociale si umanitare.
Ca parte a conferintei, au avut loc prezentari de documentare si filme ale cinematografiei moderne romanesti, printre care si filmul “Moartea Domnului Lazarescu”, precum si o expozitie de arta plastica, deschisa pentru public in perioada 19 – 25 martie cu tema: ”Romania redesenata”, in care s-au reunit 35 de lucrari ale mai multor artisti, bazate pe ideea artistei Irina Hasnas Pascal si a fotografului Laurence Salzmann de a refolosi, sau de a fi inspirati de fotografii aruncate de catre Consulatul Romaniei la New York.

Concert simfonic la combinatul siderurgic

martie 24th, 2008

Citind din Să nu mori înainte de moarte, de Evgheni Evtuşenko, şi anume pasaje despre personalităţi care s-au perindat pe la tribuna manifestaţiei antipuciste de la Moscova, din august 1991, inclusiv despre un celebru violoncelist, pe care Evtuşenko îl numeşte Omul–Violoncel, mi-am amintit de o povestire din anii ’50, din vremurile de glorie ale „realismului socialist”. A trecut de atunci mai bine de o jumătate de secol, aşa că detaliile narative mi s-au şters din amintire. Imaginea generală construită în acea povestire, având o anumită grandoare, mi s-a păstrat însă în minte. Cred că era o povestire de un autor sovietic… În linii mari, un faimos dirijor de orchestră simfonică trebuia să dea un concert într-un oraş „muncitoresc”, iar organizatorul concertului era directorul unei mari uzine din localitate — un combinat siderurgic, cred — şi, probabil, deţinătorul unei funcţii importante în comitetul de partid local. „Drama” apare în ajunul zilei concertului, când, după sosirea în oraş a dirijorului împreună cu marea orchestră simfonică pe care o conducea, se constată că directorul combinatului, care îi era dirijorului — cum altfel? — şi bun prieten, este „prins” cu treburi importante de realizare a planului de producţie! Şi cum, publicul, la rândul său, urma să fie alcătuit, în cea mai mare parte, din muncitorii aceluiaşi combinat, evident prinşi şi ei cu aceleaşi „sarcini de producţie”, concertul nu mai putea avea loc. Şi atunci directorul combinatului este străluminat de o idee: Ce-ar fi să vii că concertezi chiar la noi în combinat! — îi propune el dirijorului. Dacă să plecăm de la uzină pentru a ne duce la sala de concert nu ne putem permite, vreo două ore om putea rupe din timpul nostru de lucru acolo, la faţa locului… La început, dirijorul este revoltat de ideea prietenului său, pe care o interpretează ca fiind lipsă de consideraţie pentru sine şi pentru arta sa. În final însă, acceptă. Cum altfel!… Şi concertul are loc într-una din uriaşele hale ale combinatului siderurgic. Este exact scena care mi s-a păstrat în amintire. Orchestra începe să cânte — nu mă îndoiesc că era vorba de una dintre marile piese ale muzicii clasice, poate Simfonia a IX-a de Beethoven, de nu cumva o fi fost o piesă celebră de un compozitor sovietic — poate Prokofiev, poate Haciaturian, nu-mi aduc aminte… Muncitorii se opresc din lucru, fiecare la locul său de muncă, pe pasarele metalice, la gura furnalului, în cabinele podurilor rulante, căţăraţi ciorchine pe schelării pentru a putea vedea mai bine. Cu toţii ascultă, transpuşi, concertul în timp ce fumul halei industriale se ridică, deasupra jerbelor de scântei de metal topit, spre luminatoarele afumate din înaltul acoperişului. Din punctul de vedere al dirijorului evenimentul se dovedeşte a fi concertul vieţii sale. Cu atât mai extraordinar cu cât a avut loc în împrejurări cu totul şi cu totul neaşteptate.

Cred că puţine imagini concurează cu cea din povestirea amintită mai sus la titlul de cea mai idilică reprezentare a comunismului. (Pornesc de la prezumţia de bună-credinţă a autorului.) Un grup de oameni cu o educaţie minimă, neavertizaţi — siderurgiştii — se ridică brusc la înălţimea spiritualităţii reclamate de degustarea unui concert de muzică simfonică. O relevaţie, cum s-ar spune, pentru ei înşişi. Directorul combinatului siderurgic are la rândul său revelaţia capacităţii subalternilor săi de a-şi apropria idealul artei în comunism: arta pentru popor, cu rol — nu-i aşa? — mobilizator! Dirijorul şi întreaga orchestră simfonică au prilejul de a verifica ideea că arta lor trebuie să aibă drept ţintă pe nimeni altul decât pe omul simplu; şi că este fals că omul simplu nu poate fi sensibil la arta înaltă. Arta încetează subit să fie elitistă. Ea se democratizează, împotriva naturii, fără a deveni, iată, obiect de consum. Altfel spus, fără a se devaloriza. Iar artistul, la rândul său, se lecuieşte, la fel de subit, de neliniştea că arta sa ar putea să se irosească neajungând la publicul capabil s-o aprecieze.

Povestirea cu concertul de la combinatul siderurgic sprijină — prin falsificarea naturii umane — ideologia conform căreia cauza răului în societatea capitalistă este împărţirea inechitabilă a bunurilor. Muncitorii siderurgişti, oameni simpli, din popor, se pot ridica, iată, spontan la un nivel înalt de spiritualitate. Prin urmare, fiind o asemenea plămadă bună, ei vor fi imuni în viitor, la orice tentaţie a înavuţirii, de va fi să se mai ivească vreodată în lume.

Povestirea cu pricina promovează o icoană — aceea a concertului popular într-o hală industrială, unde oameni simpli ascultă cu religiozitate muzică înaltă. Acesta este, probabil, şi motivul pentru care imaginea respectivă, icoana, a rămas pentru totdeauna întipărită în amintirea mea.

Adevărul începe să iasă la iveală doar atunci când icoanele sunt demontate piesă cu piesă. Dar forţa lor, în principiu, rămâne pe cât de nocivă pe atât de redutabilă.

O bucurie a primaverii

martie 24th, 2008
 
23.22.250.113