Loading

Cultura in Romania

martie 24th, 2008

Rascrucea civilizatiilor europene, face ca România sa întâlneasca limbile si culturile slave, bizantine si latine. În limba latina s-au scris primele texte înainte ca slavona, limba cultului ortodox, sa nu fie adoptata ca limba oficiala. Pâna în secolul XVII s-a dezvoltat o literatura bogata religioasa care era însotita de cronici si romane populare care cuprindeau folklorul românesc. REFORMA intervenita, a autorizat folosirea limbii române, permitând expansiunea si în anul 1688 când a aparut prima traducere a BIBLIEI, preludiul unei literaturi în limba româna, care a favorizat în secolul XVIII pe printul umanist Dimitrie CANTEMIR (1673-1723).

SECOLELE XVIII si XIX. La sfârsitul secolului XVIII a aparut o veritabila literatura moderna în România, cunoscuta sub denumirea de \”Époque des Lumičres\”, cu poetii Scolii transilvanene, printre care Samuel Micu Klein (1745-1806) si Petru Maior (1761-1821), redescoperind latinitatea poporului român, oferind literaturii române o mai mare deschidere spre Occident. Drept reactie a unei admiratii europene, poetii s-au regrupat în jurul revistei DACIA LITERARA (1840), schitând un program romantic care preconiza abandonul literaturii straine în profitul exaltarii trecutului national. Primii romantici influenti care au participat la evenimentele din 1848, au fost Vasile Alecsandri (1818-1890), Ion Heliade Radulescu (1802-1872) si Grigore Alexandrescu (1910-1885). În a doua jumatate a secolului, romantismul a atins apogeul sau, cu poetul Mihai Eminescu (1850-1889) si cu dramarturgul Ion Luca Caragiale (1852-1912). Influenta franceza cu Lamartine, Hugo, Michelet si multi altii, a cunoscut o larga difuziune, în acelasi timp cu folklorul românesc aparut odata cu scrierile lui Ion Creanga (1837-1889) si George Cosbuc (1866-1918), scrieri de o surprinzatoare vitalitate, care se creasera în 1863 de catre grupul JUNIMEA (\”La jeunesse\”), redându-se viata culturii populare.

Alexandru Macedonski (1854-1920) este primul scriitor care a propagat simbolismul, ilustrat de asemenea si în scrierile lui George Bacovia (1881-1957), precum si Ion Minulescu (1881-1944).

SECOLUL XX. În anul 1918, unitatea nationala în sfârsit realizata, a permis experientelor celor mai îndraznete, încât cele doua tendinte – traditie si modernism – s-au apropiat în operele poetice ale lui Lucian Blaga (1895-1961) si Ion Pilat (1891-1945), confundându-se la modernistii Tudor Arghezi (1880-1967) si Ion Barbu (1895-1961). Ion Vinea (1895-1964), prietenul lui Tristan Tzara (1896-1963), a deschis calea avangardistilor al caror reprezentanti majori au fost Geo Bogza, Gherasim Luca (1913-1996) si Gelu Naum, epigonii suprarealismului. Perioada dintre cele doua razboaie a fost cea mai fructuoasa pentru poezie, ca si pentru roman, mentionând pe Liviu Rebreanu (1885-1944), cu \”realismul dur\” al lui ION (1920), constituind piatra de temelie a romanului modern în România. Mihail Sadoveanu (1880-1961) a facut sa retraiasca legendele populare atunci când Anton Holban (1902-1937) si Hortensia Papadat-Bengescu (1876-1955) au preferat analiza psihologica realizata de André Gide si Marcel Proust.

Începând cu anul 1948, dupa proclamarea Republicii în România, abolirea Monarhiei si instalarea partidului comunist, elanul anilor precedenti pareau distruse. A fost perioada în care România a asistat la o schimbare de atitudine a scriitorilor, care si-au orientat operele lor catre viata în colectivitate, si nu în cele din Reforma totala a învatamântului. Cu toata supunerea noilor principii culturale, nu a fost împiedicata aparitia romancierilor talentati, printre care Camil Petrescu (1894-1957), Marin Preda (1922-1980) si Eugen Barbu (1924). Poezia a cunoscut aceleasi tulburari, dar noi orientari au dat nastere la reactiile poetilor refuzând teoria oficiala, cum au fost Anatol E.Baconski (1925-1977) si Aurel Rau (1930). Opozitia cea mai vie la tot conformismul fiind aceea a lui Nicolae Labis (1935-1956). Au urmat Marin Sorescu (1936-1996), Ana Blandiana (1942), Ion Alexandru (1942) si Mircea Cartarescu (1956) ilustrând cel mai bine faptul ca \”românul este nascut poet\”. Anii 1960 si 1970 au vazut aparitia romanelor care s-a detasat de ideologia socialista pentru a critica perioada stalinista. Astfel, Ion Lancrajan (1928), Nicolae Breban (1934) si Augustin Buzura (1928) în romanele lor \”analizând la rece\” problemele sociale ale tarii. Romanul face atunci un pas spre poezie, experimentarea nefiind absenta, precum în lucrarile lui Dumitru Radu Popescu (1935) si Sorin Titel (1936).

(Va urma)

“Ora Romaniei”

martie 24th, 2008

La Universitatea Indiana, in cadrul Institutului de studii rusesti si est europene, a avut loc conferinta internationala cu tema “Ora Romaniei”, care s-a desfasurat in perioada 22 – 24 martie a.c. Profesori si studenti romani din cadrul universitatilor americane si romanesti, au prezentat lucrari care s-au axat pe recunoasterea locului studiilor romanesti in prezent si viitor, schimbari academice provenite ca rezultat al aderarii Romaniei la Uniunea Europeana in 2007. S-a subliniat importanta studiilor de structura nationala si culturala, precum si noile directii ale studiilor din cadrul stiintelor sociale si umanitare.
Ca parte a conferintei, au avut loc prezentari de documentare si filme ale cinematografiei moderne romanesti, printre care si filmul “Moartea Domnului Lazarescu”, precum si o expozitie de arta plastica, deschisa pentru public in perioada 19 – 25 martie cu tema: ”Romania redesenata”, in care s-au reunit 35 de lucrari ale mai multor artisti, bazate pe ideea artistei Irina Hasnas Pascal si a fotografului Laurence Salzmann de a refolosi, sau de a fi inspirati de fotografii aruncate de catre Consulatul Romaniei la New York.

Concert simfonic la combinatul siderurgic

martie 24th, 2008

Citind din Să nu mori înainte de moarte, de Evgheni Evtuşenko, şi anume pasaje despre personalităţi care s-au perindat pe la tribuna manifestaţiei antipuciste de la Moscova, din august 1991, inclusiv despre un celebru violoncelist, pe care Evtuşenko îl numeşte Omul–Violoncel, mi-am amintit de o povestire din anii ’50, din vremurile de glorie ale „realismului socialist”. A trecut de atunci mai bine de o jumătate de secol, aşa că detaliile narative mi s-au şters din amintire. Imaginea generală construită în acea povestire, având o anumită grandoare, mi s-a păstrat însă în minte. Cred că era o povestire de un autor sovietic… În linii mari, un faimos dirijor de orchestră simfonică trebuia să dea un concert într-un oraş „muncitoresc”, iar organizatorul concertului era directorul unei mari uzine din localitate — un combinat siderurgic, cred — şi, probabil, deţinătorul unei funcţii importante în comitetul de partid local. „Drama” apare în ajunul zilei concertului, când, după sosirea în oraş a dirijorului împreună cu marea orchestră simfonică pe care o conducea, se constată că directorul combinatului, care îi era dirijorului — cum altfel? — şi bun prieten, este „prins” cu treburi importante de realizare a planului de producţie! Şi cum, publicul, la rândul său, urma să fie alcătuit, în cea mai mare parte, din muncitorii aceluiaşi combinat, evident prinşi şi ei cu aceleaşi „sarcini de producţie”, concertul nu mai putea avea loc. Şi atunci directorul combinatului este străluminat de o idee: Ce-ar fi să vii că concertezi chiar la noi în combinat! — îi propune el dirijorului. Dacă să plecăm de la uzină pentru a ne duce la sala de concert nu ne putem permite, vreo două ore om putea rupe din timpul nostru de lucru acolo, la faţa locului… La început, dirijorul este revoltat de ideea prietenului său, pe care o interpretează ca fiind lipsă de consideraţie pentru sine şi pentru arta sa. În final însă, acceptă. Cum altfel!… Şi concertul are loc într-una din uriaşele hale ale combinatului siderurgic. Este exact scena care mi s-a păstrat în amintire. Orchestra începe să cânte — nu mă îndoiesc că era vorba de una dintre marile piese ale muzicii clasice, poate Simfonia a IX-a de Beethoven, de nu cumva o fi fost o piesă celebră de un compozitor sovietic — poate Prokofiev, poate Haciaturian, nu-mi aduc aminte… Muncitorii se opresc din lucru, fiecare la locul său de muncă, pe pasarele metalice, la gura furnalului, în cabinele podurilor rulante, căţăraţi ciorchine pe schelării pentru a putea vedea mai bine. Cu toţii ascultă, transpuşi, concertul în timp ce fumul halei industriale se ridică, deasupra jerbelor de scântei de metal topit, spre luminatoarele afumate din înaltul acoperişului. Din punctul de vedere al dirijorului evenimentul se dovedeşte a fi concertul vieţii sale. Cu atât mai extraordinar cu cât a avut loc în împrejurări cu totul şi cu totul neaşteptate.

Cred că puţine imagini concurează cu cea din povestirea amintită mai sus la titlul de cea mai idilică reprezentare a comunismului. (Pornesc de la prezumţia de bună-credinţă a autorului.) Un grup de oameni cu o educaţie minimă, neavertizaţi — siderurgiştii — se ridică brusc la înălţimea spiritualităţii reclamate de degustarea unui concert de muzică simfonică. O relevaţie, cum s-ar spune, pentru ei înşişi. Directorul combinatului siderurgic are la rândul său revelaţia capacităţii subalternilor săi de a-şi apropria idealul artei în comunism: arta pentru popor, cu rol — nu-i aşa? — mobilizator! Dirijorul şi întreaga orchestră simfonică au prilejul de a verifica ideea că arta lor trebuie să aibă drept ţintă pe nimeni altul decât pe omul simplu; şi că este fals că omul simplu nu poate fi sensibil la arta înaltă. Arta încetează subit să fie elitistă. Ea se democratizează, împotriva naturii, fără a deveni, iată, obiect de consum. Altfel spus, fără a se devaloriza. Iar artistul, la rândul său, se lecuieşte, la fel de subit, de neliniştea că arta sa ar putea să se irosească neajungând la publicul capabil s-o aprecieze.

Povestirea cu concertul de la combinatul siderurgic sprijină — prin falsificarea naturii umane — ideologia conform căreia cauza răului în societatea capitalistă este împărţirea inechitabilă a bunurilor. Muncitorii siderurgişti, oameni simpli, din popor, se pot ridica, iată, spontan la un nivel înalt de spiritualitate. Prin urmare, fiind o asemenea plămadă bună, ei vor fi imuni în viitor, la orice tentaţie a înavuţirii, de va fi să se mai ivească vreodată în lume.

Povestirea cu pricina promovează o icoană — aceea a concertului popular într-o hală industrială, unde oameni simpli ascultă cu religiozitate muzică înaltă. Acesta este, probabil, şi motivul pentru care imaginea respectivă, icoana, a rămas pentru totdeauna întipărită în amintirea mea.

Adevărul începe să iasă la iveală doar atunci când icoanele sunt demontate piesă cu piesă. Dar forţa lor, în principiu, rămâne pe cât de nocivă pe atât de redutabilă.

O bucurie a primaverii

martie 24th, 2008

Scrisoare deschisa catre omul sarac

martie 24th, 2008

1
(Forta Morala)

Dragul meu om sarac,
Daca erai atent acum cateva milioane de ani nu ajungeai azi sa n-ai dupa ce bea apa. Iti ofer sansa luarii de la capat. Altfel.
Ai muncit atata timp platind taxe peste taxe si nu te-ai ales cu nimic, intr-o zi o sa te duci la 2 metri si se va alege praful de tot.
Cu cat vei tacea si vei sta deoparte cu atat va dura mai mult timp si-mi va fi mai greu sa schimb lumea aceasta nedrept alcatuita.
Asadar, te chem sa m-ajuti. Macar retine adevarul meu si ai incredere in „Forta Morala” care s-a nascut pentru tine, da-i sansa si curaj sa se ridice si sa faca ce are de facut. Nu citi mai departe, opreste-te, daca nu vrei sa afli cum se poate schimba lumea sau daca esti convins ca aceasta nu se poate schimba. Este posibil sa nu realizez nimic fiindca tu si altii, toti, nu ma veti incuraja, ori mi se va astupa gura intr-un fel sau altul. Sunt insa fericit daca aceasta scrisoare a ajuns la tine.
Sa stii ca niste nemernici au pus mana pe pamantul pe care ti l-a lasat Dumnezeu si te tine cu chirie, stiind ca ai nevoie sa mananci zilnic, te-a asteptat sa le bati in poarta pentru a cere de lucru. Acestora nu le ajunge o farfurie cu mancare, nu le ajunge un hambar, doua, vor tot ce e in lumea asta innebunind ca nu o pot avea pana deseara, in timp ce tu trebuie sa nu ai nimic.
Nu este normal ca o fiinta umana sa lucreze la alta fiinta umana, fiecare trebuie sa lucreze pentru sine.
Stiu, foarte multi sunt puturosi si prefera sa traiasca de azi pe maine. Dar s-a ajuns la aceasta obisnuinta fiindca nu exista speranta. Speranta demnitatii umane. De aceea va fi greu sa te trezesti si sa te scuturi de rele fiindca ti se va arunca in fata ca esti lenes, imputit, betiv, mincinos, hot. Ca tu ai ales sa fii sarac si prost, chiar sunt invidiosi pe tine ca esti, pare-mi-se, al naibii de … fericit!
Tu stii ca nu puteai ajunge sus oricat ai fi invatat, muncit sau cat ai fi fost de cinstit. Mai trebuie sa ai relatii sau bani multi pentru a-ti cumpara un loc caldut in jurul sacului cu bani. Dreptatea a fost si este inca oarba cu tine, te gaseste mereu vinovat..
Lumea s-a dezvoltat anormal folosind la inceput forta fizica (americanii au haituit si omorat triburile de indieni pentru a le lua aurul si pamanturile), iar, de la un timp, nedreptatile sunt facute prin inteligenta – aceasta isi ia o parte grasa din tot ce exista si gaseste solutii subtile sa inrobeasca, cea mai parsiva fiind iubirea (adica… mangaind!) Inteligenta e mai rea decat sarpele tinut la san, acela invie si omoara, dar cei inteligenti chinuie, te-au adus in stare sa vii singur cu lanturi la maini si la picioare sa muncesti pentru o gura de apa cat de cat indulcita. Cei inteligenti sunt fiii nostri, vecinii nostri ce au beneficiat de respecttul si dragostea omului simplu care si-a recunoscut limitele. Nu l-a lasat de mic pe cel destept sa-si faca bataturi in palme, i-a luat din manute toporul, coasa, furca ori sapa si l-au trimis sa citeasca. Astfel a evadat din duzina devenind invatator, doctor sau avocat. Si, nu numai ca au uitat de unde a plecat, s-au intors cu nerusinare si cer de la obraz, umilind si exploatand oameni sarmani. Iau bani de la stat si mai cer fiecarui amarat ajuns la mana lor inca pe atat. Fiindca au descoperit confortul, placerea statului degeaba, nu mai suporta frigul, caldura, vrea haine de la Paris, blanuri scumpe, parfumuri, masini luxoase. Au inceput sa se ia la intrecere intre ei: care imbolnaveste si omoara mai repede, care infometeaza mai mult. Si se falesc in carti aurii.
Tu nu poti sa devii decat un prost fiindca n-ai bani sa platesti meditatii si ani de studii in orase scumpe, ori mori cu zile acasa, in dureri groaznice. Care e normalitatea vietii? Sa fii prost, sa fii destept? Cred ca normal inseamna si sa te lasi in voia sortii, daca e adevarat ca ne e scrisa dinainte. Numai ca voia aceasta nu-ti mai ofera ceea ce oferea candva lui Adam sau Evei. Acum pasarile, animalele, pestii, natura intreaga nu mai apartine tuturor, ci cuiva anume, si nu poti lua din ele, ca pe un drept al libertatii, fiindca devii hot.
A sosit timpul ca pamantul sa se imparta la fiecare suflet uman viu, fiindca nu mai suntem putini, sa fie loc pentru fiecare, am ajuns sa stam unii peste altii in blocuri sau cate 6-15 intr-o camera. Sa se imparta pamantul si sa-si vada fiecare de patratica lui, sa nu-l intereseze de-a lu’ altu’. Nu conteaza ca se va arata un act. Primul om care a vandut ce act a avut? Cine i l-a dat? A fost o conventie intre oameni. Inseamna ca primul propietar a luat gratuit ce nu-i apartinea. Deci putem sa facem alta conventie ceruta de istorie, sa impartim pamantul egal si pentru totdeauna fara ca acesta sa mai fie vreodata obiect de tranzactie.
Dar asta inseamna revolutie, omule sarac, si ti-e frica sa ceri modificarea Constitutiei in acest sens ori vom fi opriti cumva. Nu ne ramane decat sa cucerim fiecare patratica de pamant cumparand-o. Stiu ca esti bun, ca nu intorci spatele, ca cel care are. Ajuta–ma sa pun in miscare aceasta idee. Cel mai greu este sa incepi. Da-mi din putinul tau, trimite-mi 1 leu si grabeste-te, eu nu mai am mult timp de trait; putin cu putin se va aduna si voi putea cumpara 5 ha de teren si sa fac o casa pentru o familie nevoiasa ce cara in spate trei copii. Sau vino tu si daruieste-le cu mainile tale, daca nu ti-am castigat increderea. Inchipuieste-ti ca ajuti la inaltarea unei biserici.
Schimbarea lumii nu poate fi facuta decat de cei care au nevoie de ea; adica de noi, oamenii saraci.
Iar daca nu poti si nu poti, ajuta-ma facandu-i sa inteleaga aceasta scrisoare cei care te inconjoara. Poate nu stiu prea bine sa citeasca.

2
(Pamantul)

Nu aveam ideea de a schimba lumea, daca nu vorbeam cu oamenii si nu vedeam cu ochii.
Solutia pamantului pe care ti-o ofer este, stiu, un fel de condamnare silnica pe viata.
Dar mai stiu ca omul este si un pic comod. Daca ar avea bucata indestulatoare de pamant ar voi si tractor sa are, si elicopter sa erbicideze, si oameni sa-l praseasca, si, si, si… A uitat ca acelasi pamant era scormonit odinioara cu unelte din piatra. Mai stiu ca te revolti cand vezi cat de usor castiga banii prostituatele, artistii, fotbalistii, angajatii televiziunilor, bancarii, birocratii in general, politicienii. Altfel nu te-ai sacrifica sa-ti tii copilul in scoli pentru a ajunge sus. Adica sa traiasca fara a munci din greu ca tine, sa-i fie bine macar lui.
Impartirea pamantului va fi in realitate un esec, presupunand ca asta s-ar intampla, daca nu vei fi si ajutat sa te muti acolo, sa ai gata facute cele ce ti-ar putea asigura existenta. Perspectiva obtinerii unui pamant ar putea insemna si perspectiva unor locuri lasate de izbeliste, refuzate de tine, fiindca te-ai obisnuit cu modul de viata actual, poate ti se pare chiar atractiv sau mai sigur. Schimbarea inseamna si o ruptura dureroasa de cel care esti, inseamna chiar pustietate, inapoiere. Si s-ar putea sa nu vrei asta. Dar ar fi punctul zero al intoarcerii spre Raiul asa cum era cand era doar Adam si Eva. Si te-ai invatat sa privesti cum trec oamenii pe strada, sa bei la carciuma, sa vorbesti si sa fii ascultat de prieteni, sa glumesti cu ei, adica sa fii un fel de erou in fiecare zi. De aceea s-ar putea sa nu vrei paradisul pentru copiii copiilor tai, pentru ca ti-a fost tie greu si-ti este, si ti se pare, probabil, drept sa le fie si lor.
Lasa-ma sa-ti vorbesc acum despre cei mai vrednici oameni ai tinutului meu: sarbii. O familie tanara a castigat anul trecut cat nu castigi tu intr-o viata muncind pamantul profesionist si nebuneste. Haide sa socotim impreuna. A pus 100 brazde cu arpagic, inmultit cu 100 kg /brazda fac 10000 kg recolta. Inmultit cu 7 lei noi kg fac 70000 lei? Cat a costat totul? 50 carute cu nisip pe care le-a adus singur de pe prundul Buzaului, samanta care e scumpa, udatul, plivitul, recoltatul. Banii astia i-a obtinut pe a 20-a parte dintr-un ha si doar in trei luni. Dar anul incepe devreme cu laptucile, ceapa verde, ridichile. Gradini cat vezi cu ochii. Apoi rosiile, castravetii,varza, cartofii, vinetele, ardeii (stii cat costa 1 kg de boia?) ceapa, prazul, morcovii… 2-3 recolte pe an, plus sere. Plus porci si pasari de n-ai loc sa calci. Nu exista o palma de loc nefolosita. Are secretele lui si-l iubesc pentru ca are pe drept si munceste de la 4 dimineata pana noaptea tarziu.
De ce, totusi, pamantul? Fiindca asta a fost visul sarbilor, sa aibe pamant cat de mult. A pus unu cartofi de n-a mai putut sa-i scoata din pamant, au ramas pogoane intregi neculese! Sarbii (de fapt bulgari) au fugit de turci, si-au zis „sarbi” sa li se piarda urma, si au lucrat pentru boierul Marghiloman stand in corturi. Cu timpul s-au injghebat. Dupa revolutie s-au extins. Se plang de munca de ti-e mai mare mila Cand ii vezi, vin haisiti, cocosati de aplecaciune, distrusi… Injura pamantul, dar nu se lasa nici unu’. Se scoala cu noaptea-n cap si fac ce trebuie. Daca nu a crescut si nu a vandut toata salata pana pe data de, intoarce pamantul de ti-e mai mare mila, nu se uita, pune recolta a doua, O zi pierduta inseamna sa intarzii culesul urmator cu o zi. Stie cand rasare varza cu precizie de sfert de ora. Era unu agitat, nu-si gasea locul. „Ce ai?” il intreb. „Nu pot sa stau, astept sa rasara varza la 12 fara un sfert!” Si am lasat totul balta sa vad si eu minunea. Asa era. I-am citit linistea si bucuria din ochi, am vazut cum mangaia pamantul. Iar pamantul se bucura mai profund decat ar putea orice femeie.
Acu-i vezi ca trec cu carutele pline varf. Trec si-mi lasa si mie, dar nu pentru c-ar fi milosi, ca sunt aspri. Iar curtile lor fac loc masinilor noi, tractoarelor; au forat fantani peste fantani in gradini, isi lungesc casele, fac vile copiilor, au aur, valuta, bani in banci. Au rezerve in caz de seceta prelungita (2-3 ani). De unde toate acestea? Din munca pamantului.

3
(Paradisul)

Iti scriu inca, este primul lucru pe care pot sa-l fac, si este… scrisoare deschisa cu speranta ca adversarii nostri vor intelege grozavia la care ne-au impins.
Depinde numai de tine daca vei ramane doar cu scrasneala dintilor.
Sistemul actual presupune ca cineva sa-ti ofere ceva foarte scump, iar altcineva la fel. Forta de munca este la mijloc. Trebuie sa fie exploatata sa produca mult si sa coste mai nimic pentru ca cei care platesc, „saracii!” sa castige si ei ceva… Pentru a-si satisface nevoile personale care intotdeauna sunt altele decat ale celor pe care-i trudesc. Tu, daca ai o haina, iti mai trebuie alta?
Omule bun, animalele sunt mai hotarate decat omul. Catarul se-ncapataneaza si refuza munca. Vaca nu-ti da laptele daca nu vrea ea. Este oare normal ca un om sa aibe foarte mult, iar altul mai deloc?
„Dar spalatorul de WC are 500 de lei!” imi striga ieri un oponent. Da, 500 pe stat, 400 in mana. Acum scade curentul, intretinerea, televizorul, apa, gazele, transportul… si ce ramane imparte la 4-5 guri! Orice om trebuie sa aiba existenta fizica asigurata, iar cel care munceste mai mult si e capabil poate sa aiba oricat, nu se supara nimeni.
Fiinta umana este inzestrata cu ratiune si aceasta ar fi trebuit sa-l impinga sa aibe responsabilitate pentru semeni. Cel inzestrat cu multa ratiune, nu numai ca nu a facut si nu face nimic in directia asta, dat a profitat de situatii dureroase si ti-a cumparat pamantul. Sau a creat lumini si atractii vulgare de te-a adus la oras. Astfel, ai lasat in paragina limba de pamant mostenita de la cine stie cine. Pe care ti-a luat-o noul Tanase Scatiu si nu ti-a dat nimic pe motiv ca nu s-a facut. Ca sa ajungi la dracu-n praznic si sa-l cultivi n-ai cu ce, nu esti sigur ca nu ti se fura recolta, trebuie timp, bani de transport… Mai bine… duca-se, renunti! Un vecin de-al meu a dat la transport s-aduca porumbul acasa de pe camp mai mult decat ar fi obtinut vanzandu-l in obor.
Totusi va trebui sa ne desprindem din alcatuirea acestei lumi si sa facem o alta. Oricat de salbatici ne-ar considera unii. Uite, se aliniaza cu preturile UE: gazul, benzina, apa, curentul electric, telefonul…Vei ajunge sa nu poti face un ceai din castigul tau. Si vei trece la post negru si vei muri exact cand te vei invata sa traiesti fara sa mananci. N-ar fi mai simplu sa se duca dracului si astea care costa atata? Sa nu mai fii nevoit sa le folosesti? Cere dreptul tau la pamantul pe care ti l-a lasat Dumnezeu si nu vei mai avea nevoie de nimic. Si sa le „alinieze” cat or vrea!
Capitanul Nemo al lui Jules Verne traia sub apa, rupt de lume. La televizor am vazut ca-n zilele noastre multi au evadat din aglomeratia civilizatiei si au ales izolarea. Si sunt fericiti acolo, au tot ce le trebuie fiindca natura este generoasa.
Forta Morala te va invata sa traiesti bine fara sa cumperi nimic. Trebuie doar sa lupti pentru a avea pamantul tau. Semneaza formularul pe care ti-l trimit sa putem demara modificarea Constitutiei. Si-n cateva luni se poate termina totul. Altfel se va prelungi suferinta infometarii inca multe sute de ani.
Forta Morala nu este o ciudatenie, ea trebuia sa existe dintotdeauna. Ma intreb cum de nu si-a dat nimeni seama atatea milioane de ani de simplitatea acestei necesitati? Grabeste-te si vino, timpul nu mai are rabdare. Te vom asculta cand, vezi bine, nimeni nu te asculta, cuvintele tale le vom tipari intr-o foaie volanta si va circula de la unul la altul pana vom avea posibilitati pentru mai mult.
Daca societatea actuala te ignora, deci nu doreste decat sa-i faci treburile grele si mizerabile, facem o alta. Democratic.
Vom cere dreptul nostru, mostenirea oferita de Dumnezeu creatiei sale – pamantul – si ne vom duce fiecare viata acolo refuzand tot ce societatea actuala produce. In trei ani iti vor creste pestii. Si nu ti-i va fura nimeni fiindca ar avea fiecare pestii lui. Omule, daca vei voi sa stai toata viata cu burta la soare, vei putea, doar vei intinde mana si vei lua cate un peste sa-l mananci cand iti va fi foame. Vei avea mai multi decat poti manca. Vor fi ai tai si nu va trebui sa platesti nimic nimanui, in timp ce azi trebuie sa muncesti din greu, si nu se stie daca-ti poti permite sa-i cumperi. Vei avea mancarea asigurata si poti medita in liniste, sau poti iubi tot timpul Eva ta, asa cum facea primul om.
Daca vei dori doar sa bei, poti pune vie si pruni si le vei bea lichidele. De ce ti-ar trebui masina sau aur sa-l porti la gat? De ce sa-ti trebuiasca bani? Nu vezi si tu ca visul oricui este sa aibe atata incat sa poata trai fara sa munceasca deloc? Poti trai astfel fara nici un ban. Dar stii si tu ca un om nu poate face asta la infinit; vine o zi cand va avea placere sa faca ceva cu mainile sale, cand ii va fi drag sa lase ceva frumos si durabill in urma, sa faca ceva cu viata sa. Si atunci te vei ridica iar si vei vedea ca e bine. Fiindca vei munci ca vrei tu, si nu ca esti obligat pentru a avea cu ce trai. Iar munca iti va aduce bucurie si nu suferinta. Vei lucra fara banda rulanta sau fluier la spatele tau.
Inchipuieste-ti: azi muncesti si n-ai, chiar iti este amenintata existenta, dar poti avea totul fara sa faci nimic, lasandu-l pe Dumnezeu sa lucreze pentru tine. Nu va mai trebui s-astepti chenzina sau pensia pentru a putea cumpara ceva mai bun de-ale gurii.
Forta Morala te va ajuta sa–ti obtii pamantul inapoi, daca vom fi destui care cerem acest lucru – democratia permite obtinerea acestui drept.

Eutanasia, marturie de compasiune si iubire

martie 24th, 2008

Practica eutanasiei clandestine nu poate fi evaluată în Franţa, deoarece actul e reprimat sever de o lege neomenoasă, cert, de teama eventualelor abuzuri, a preceptelor morale şi, probabil, religioase. Nu se poate spune nici că s-ar opta în favoarea unei suferinţe atroce a individului şi a degradării lui fizice, în pofida verdictului medical definitiv de incurabilitate.
Trebuie să recunoaştem că acestei tragice longevităţi, impuse de lege, i se propune astăzi o soluţie dintre cele mai nobile, „medicina paleativă”, gata să atenueze suferinţele şi să acompanieze pacientul până la ultimul termen al existenţei, chiar dacă aceasta s-ar temporizează dincolo de orice aşteptare.
Spectrul unei stării vegetative deplorabile, când bolnavul este deposedat de ultima dintre libertăţi, dreptul la non existenţă, continuă să se perpetueze prin mai multe stabilimente ospitaliere, probabil sub pretextul cinic prin care libertatea nu poate exista in vacuum, barierele oferindu-i savoarea…

Două cazuri recente, devenite emblematice, unde pacienţii, ajunşi la limitele suportabilului, au implorat dreptul de a muri unei justiţii surde, nu numai legată la ochi aşa cum o ştim…

Tânărul Vincent Humbert, tetraplegic, şi-a găsit liniştea eternă graţie mamei sale şi a medicului de familie, singurii capabili să-i decripteze dorinţa ultimă de a pune capăt suferinţei indescriptibile prin practicarea eutanasiei.
E lesne de imaginat, într-un astfel de context, curajul şi durerea unei mame, obligată să ia viaţa pe care ea însăşi a dăruit-o, expunându-se, în acelaşi timp, consecinţelor legii.
Judecătorii au refuzat de asemeni şi cererea bolnavei Chantal Sébire, de 52 de ani, deformată monstruos de un cancer facial incurabil, a cărei eutanasie, refuzată oficial, s-a practicat în termeni misterioşi, probabil tot cu ajutorul celor apropiaţi. Un act de veritabilă iubire şi compasiune, din păcate nu întotdeauna unanim.
Cele două cazuri care au declanşat dezbateri aprinse, atât publice cât şi parlamentare, lasă speranţele modificării unei legi absurde sub aspectul uman.

La întrebarea: putem anticipa sau provoca moartea în vederea abrevierii suferinţei (agoniei) unui bolnav incurabil?
Franţa va trebui să răspundă, cât mai grabnic posibil, deoarece eutanasia nu figurează în codul penal, fiind asimilată omuciderii voluntare, asasinatului sau non-asistenţei unei persoane în pericol.

„Altădată, când nu mai era nimic de făcut – relatează profesorul François Goldwasser, şeful serviciului de cancerologie al Spitalului Cochin din Paris – medicul abandona cancerosul durerilor sale atroce. Am fost intern în serviciul eminentului cancerolog Léon Schwartzenberg şi, când cancerosul incurabil suferea prea mult, îi amplificam priza de sedative iar el deceda. Comportamentul comun, practicat la sfârşit de viaţă în cancerologie, se rezuma la mărirea dozelor până ce bolnavul închide ochii. Toate serviciile de cancerologie au cunoscut astfel de practici. În 1995, când eram şef de clinică, am obţinut, în urma unei pregătiri speciale, o diplomă de „soins palleatifs”, după care n-am mai practicat niciodată acest gen de eutanasie, pentru simplul fapt că am devenit competent în gestiunea terminusului vital. Acum, pot alina suferinţa fără să ucid, dar nici fără să-mi interzic vreun mijloc pentru a uşura acest sfârşit.” Formă ce-ar putea fi definită ca „eutanasie pasivă”, dacă termenul n-ar fi prea abuziv.
Nobleţea acestor cuvinte este demnă, cu adevărat, de jurământul lui Hipocrat. În profesia de credinţă a unui medic există, după mine, o prioritate fundamentală: alienarea suferinţelor, deseori dezumanizante.

În preajma „sfârşitului”, misiunea terapeutului trebuie să fie cât se poate de creativă, oferind bolnavilor soluţii personalizate, corespunzătoare acestui moment grave de ruptură a cercului vital.
Prezenţa afecţiunii familiale, sau a celor apropiaţi, evitarea dramatizării evenimentului, car inevitabil, contribuie în mare măsură la trecerea lejeră a acestui prag căruia, în cele din urmă, îi suntem cu toţii destinaţi, cu sau fără suferinţă.

Legislaţia asupra eutanasiei a fost adoptată în mai multe State europene sub forme relativ diferite. În Belgia, de pildă, actul medical a fost autorizat printr-o lege adoptată în 2002, dar evident, sub anumite condiţii: bolnavul trebuie să fie major, „capabil şi conştient”, fiindu-i indispensabilă o cerere voluntară, gândită şi repetată. Printre altele, bolnavul trebuie să se găsească într-o situaţie medicală insolubilă şi să dovedească o stare de suferinţă fizică şi psihică constantă şi insuportabilă, care nu poate fi uşurată şi care rezultă dintr-o afecţiune accidentală sau patologică, gravă şi incurabilă.

Olanda, a fost prima ţară din lume care a legalizat eutanasia, în aprilie 2001. După 7 ani însă, s-a constatat că medicii o aplică din ce în ce mai rar pentru faptul, explicat de autorităţi, că bolnavii apelează tot mai mult la îngrijirile paleative, iar complexitatea procedurilor legale, au produs fenomenul paradoxal al eutanasiei clandestine.

În Anglia, ţara unde au apărut primele îngrijiri paleative, situaţia este şi mai inextricabilă. Eutanasia este considerată drept o crimă pasibilă de 14 ani de închisoare. Cu toate astea, jurisprudenţa britanică, concede oricărui pacient dreptul de a refuza tratamentul, drept preţ al propriului deces. Dacă un pacient şi-a formulat, anterior, voinţa de a nu mai fi reanimat, medicii sunt ţinuţi să-i respecte dorinţa. O multitudine de valenţe capabile să aproprie elementele aparent antagoniste. În schimb, un proiect asupra „eutanasiei active” (moartea prin intermediul unei terţe persoane) a fost studiat în 2005 de Parlamentul Britanic, fără o rezoluţie definitivă până astăzi.

Elveţia a legalizat o altă formă de „eutanasie”, mai aproape de suicid decât de eutanasia propriu-zisă. Ceea ce numesc ei (elveţienii) „eutanasia pasivă” este oferirea unei poţiuni mortale bolnavului, rezervându-i, în exclusivitate, decizia de a-l absorbi.

Luxemburgul, ultimul dintre cele trei ţări al Beneluxului, a votat în unanimitate legalizarea eutanasiei la 19 februarie al acestui an.

Dreptul francez, pare, întrucâtva bizar, afirmând că, propriul nostru corp nu ne aparţine… Opţiunea personală privind sfârşitul vieţii, mi se pare cât se poate de legitimă. Ei bine, alegerea noastră în acest ultim moment al existenţei, este supusă responsabilităţii colective şi bunului ei plac. Pe când evoluţia dreptului necesitând adaptarea la mutaţiile ce preocupă societatea modrnă?
Adoptarea unui principiu supus, în exclusivitate, discreţiei judecătorului, nu poate fi singurul răspuns judicios, durabil şi adecvat dreptului de a muri în dignitate.
Modalitatea de a pune capăt eutanasiei clandestine, practicată mai mult decât s-ar presupune şi scăpând oricărui control etic, este adoptarea unei legi, intens supravegheate, permiţând bolnavului, ajuns la limitele insuportabilului, să aleagă calea „eternităţii”.

COMUNICAT

martie 24th, 2008

COMUNICAT

GDS, Eco Civica, Salvati Bucurestiul, Water Polo Romania si Fundatia Sportul Romanesc organizeaza un Protest impotriva inchiderii Strandul Tineretului
Vineri 28 Martie, la ora 13.00

Grupul pentru Dialog Social impreuna cu alte organizatii ale societatii civile, Eco Civica, Salvati Bucurestiul, Water Polo Romania, Fundatia Sportul Romanesc, continua campania pentru salvarea si readucerea in circuitul public si sportiv a strandului Tineretului, care trece printr-o avansata stare de degradare din cauza dezinteresului pentru activitati sportive si a intereselor primordial imobiliare ale chiriasilor, SC Tineretului SA si Kiseleff Bussines Plaza SRL. Responsabilitatea acestei situatii revine Agentiei Nationale pentru Sport si Complexului National «Lia Manoliu» care au decis inchirierea acestuia cu clauze ilegale de instrainare, fara clauze obligatorii de continuare a activitatilor sportive si fara clauze de reziliere pentru o perioada de 147 de ani (49 ani cu prelungire doar la latitudinea chiriasului).
Intrucat se apropie un nou sezon in care ar trebui ca strandul Tineretului sa functioneze la capacitate maxima in beneficiul sportivilor si al locuitorilor capitalei, GDS Eco Civica, Salvati Bucurestiul, Water Polo Romania, Fundatia Sportul Romanesc apara interesului cetatenilor si organizeaza o actiune de protest in fata sediului Agentiei Nationale pentru Sport, strada Vasile Conta nr. 16 (in spatele cofetariei Scala), in data de 28 martie 2008 ora 13.00 .

GDS solicita oficialilor ANS :
– Anularea prin actiuni in instanta sau cu acordul chiriasilor a contractelor de inchiriere semnate de CNS Lia Manoliu cu SC Tineretului SA si cu Trigranit S.A. (actualmente predat catre Kiseleff Bussines Plaza SRL)
– Prezentarea masurilor luate in privinta responsabilizarii persoanelor care au gestionat contractele de inchiriere pentru strandul Tineretului si a celor care se fac vinovati de degradarea continua a bazei sportive
– Prezentarea demersurilor administrative facute de conducerea ANS pentru ca strandul Tineretului sa poata fi redeschis pentru public in sezonul 2008
– Prezentarea demersurile legale initiate de ANS pentru ca strandul Tineretului sa ramana un caz izolat si sa nu se repete greseala de a renunta la bazele sportive fara niciun mijloc de control asupra actiunilor intreprinse de noii administratori
– Sustinerea proiectelor de act normativ care declara bazele sportive, cu dotarile si terenurile aferente, ca fiind parcuri sportive, astfel incit destinatia acestora sa nu poata fi schimbata;

GDS isi expima speranta ca oficialii ANS vor sustine proiectele propuse si ca vor fi in masura sa prezinte solutii pentru punerea in functiune a bazei sportive Strandul Tineretului.

Grupul pentru Dialog Social – Radu Filipescu – Presedinte
Eco Civica – prof. Niculae Radulescu Dobrogea – Presedinte
Asociatia Salvati Bucurestiul – Nicusor Dan – Presedinte

Teorii, teorii, teorii…..

martie 24th, 2008

In anii ’70, in Romania s-a luat hotarirea (secreta) de a nu se mai sapa tumuli.
Ba chiar sa se distruga discret,p rin tot felul de activitati antropice (in general lucrari agricole).
E greu de spus cine a hotarit asa ceva.
Se poate spune de ce.
In istoriografia noastra contemporana, au existat (si mai exista) doua mari grupari. Autohtonistii si „internationalistii”. (A doua denumire e artificiala si introdusa din motive metodologice.) Primii considera ca poporul roman s-a dezvoltat continuu pe aceste meleaguri, fara aport etnic din afara. Aproape ca afirma existenta unei „rase pure” romanesti. Ridicolul situatiei (in teoriile lor) este ca desi neaga -in general- venirea unor noi populatii, ridica in slavi simbiozele culturale dintre aborigeni (autohtoni) si …noii veniti (?!!!). A doua categorie considera teritoriu Romaniei ca un pasaj de trecere pentru altii. Autohtonii nu au voie sa existe.
Evident, ambele grupari gresesc.
In problema tumulilor, situatia era exasperanta pentru autohtonisti pentru ca ei documentau \intruziuni” „nord-pontice”. De la sfirsitul neoliticului (mai bine zis a epocii „aramei”), pina tirziu in epoca dacica.
„Nordul-pontic” era tratat in functie de locuitorii contemporani ai tinutului respectiv. Si asa se puneau bazele unei slavizari doctrinare.
Cei care au sapat -mai departe- tumulii (bulgarii, de exemplu) au avut surpriza placuta sa vada ca defunctii inmormintati in astfel de monumente erau insotiti de obiecte (metal, ceramica) ce apartineau -in proportie din ce in ce mai mare pe masura trecerii timpului- culturilor locale. (Culturi care la nord de Stara Planina sunt asemanatoare si uneori identice cu cele de la nord de Dunare.) Ivan Panaiotov, cu care am avut onoarea si placerea sa discut a facut astfel de descoperiri f. importante.
Noi, nu am avut astfel de ocazii.
Situatia este hilara, pentru ca si la vecinii nostri din sud, exista atitudini anti „nord-pontice”. (Dar, ei au avut taria sa continue cercetarea tumulilor.) Cind afirmam (la un congres international) ca in epoca bronzului exista intruziuni nord-pontice si la noi si la bulgari, o frumoasa colega din Bulgaria s-a ridicat ostentativ si a plecat din sala. Spre amuzamentul meu.
De ce? Pentru ca eu nu greseam, iar ea era orbita de teorii artificiale.
Pentru ca IMPERIUL rus, juca la cacialma.
Atunci cind vorbim de „nordul-pontic” din paleolitic pina in sec.V e.n., vorbim de populatie de origine caucaziana,iraniana,siberiana sau…. tracica.
Slavii se formeaza undeva in Europa Centrala, de unde migreaza treptat spre est. (PROBABIL, incepind din epoca timpurie a bronzului -ma refer la formare; migratia incepe mai tirziu-.) Si din proprie initiativa si impinsi de germanii cu care se invecinau nemijlocit. In nordul Marii Negre, ei ajung in sec. V-VI e.n. Nu mai devreme. Asupra acestui aspect, toate izvoarele epocii concorda. Fara comentarii.
In lumea slava, exista chiar doua scoli istorice diferite (inca din sec.XIX). Una (Sankt Petersburg) sustine aceasta idee, alta (Kiev) incearca sa dovedeaasca… autohtonicitatea slavilor in nordul Marii Negre.
Moscova nu a transat niciodata problema, ptr. ca nu avea intereseul. Ea utiliza ambele teorii pe teatre diferite, adaugind altele pentru Asia. (Si aici, avea teorii diferite pentru ca avea mai multe sectoare, pe o mare distanta.)
In Romania, eu nu am citit despre fenomenele acestea decit o scurta nota la Radu Florescu, scrisa in aparatul critic al reeditarii lucrarii „Getica” de V.Parvan.
In rest, nimeni nu a avut curaj sa scrie pe tema. Sau au avut, dar nu li s-a publicat. Poate din ’97 incoace, de cind eu am fost indepartat din arheologie.
Daca memoria nu ma inseala, in „Arheologia URSS”, scrisa de Mongait, se aminteste ceva in acest sens. (Am citit versiunea in franceza.)
Este evident ca publicul nu are cum sa cunoasca aceste amanunte,atita vreme cit specialistii doar le soptesc intre ei. Si atita vreme cit deciziile sunt luate de tot felul de servicii mai mult sau mai putin secrete, ai caror angajati stiu mult mai putin decit arheologii in functie. Chiar daca, uneori, angajatii respectivi sunt chiar arheologi, nu sunt din cei care stiu despre ce e vorba (in ciuda titlurilor), ci din cei „descurcareti”.
Aparitia unui nou stat: Ucraina, care vrea sa-si legitimeze existenta prin drepturi milenare, complica in loc sa simplifice ecuatia.
In sfirsit, germanii care nu sunt prea incintati de lupta ideologica cu slavii, accepta cu draga inima transferul „leaganului” slav din Europa Centrala in nordul Marii Negre.
Toate astea arata subiectivism,necunoasterea problemelor, eludarea rezolvarilor corecte. In cazul autorilor independenti (care nu fac parte din diferite servicii secrete) efectul poate fi devastator, caci a fi obiectiv si a incerca sa rezolvi o problema sau alta cind „centru” a aruncat anatema pe tema in discutie, se rezolva imediat prin etichetari si izolarea imprudentului. Care devine agent al nu se stie cui,dar agent. Eventual al mai multora, simultan. Aici, e si interesul colegilor care vor sa-l blocheze,pentru a urca ei in schema. Si cum se poate mai usor, daca nu prin prinderea de etichete? Nu mai vorbim de cei cu adevarat interesati in apararea unei teorii sau a alteia. Problema devine amuzanta atunci cind dorind sa rezolvi o problema, atingi „in trecere” mai multe zone declarate tabu de tot felul de indivizi care mananca o piine alba citind lucrarile altora, caci ei nu sunt in stare sa scrie. Si tot citind la ce au descoperit altii, incep sa creada ca si ei sunt descoperitori si ca au merite mai mari decit oamenii de teren.
Pina la urma, problemele istorice ridicate de prezenta tumulilor in zona, nu pot fi rezolvate corect decit prin studiul obiectiv „Sine ira et studio” al…. tumulilor.

De ce nu cred în Dumnezeu. Consideraţii ale unui liber-cugetător — III

martie 24th, 2008

Expresivitatea discursului vs. argumentaţia pro-credinţă
Iată câteva versuri dintr-un cântec de Jill Phillips:

„Atunci când începi să te îndoieşti că exişti / Dumnezeu crede în tine / Când semnele te neliniştesc / Dumnezeu crede în tine / Când luminile-ţi abia mai pâlpâie / Când norocul ţi-e departe / Şi-ai jura că nu crezi în El / Dumnezeu crede în tine.”

S-o recunoaştem, sună bine. Ar putea fi reconfortant să ştii că o fiinţă atotputernică veghează permanent să-ţi fie bine. Şi, în virtutea omnipotenţei sale, ar avea toate şansele să-ţi şi asigure confortul spiritual după care tânjeşti. O face — oferindu-ţi o şansă — chiar şi atunci când tu nu crezi în acea fiinţă. În plus, acele versuri transmit şi un mesaj de toleranţă, de care rareori ai parte în viaţa reală.

Textul lui Jill Phillips reia, cu sau fără ştiinţă (sau, poate, prin intermediere), gândirea Sfântului Augustin:

„Ei [necredincioşii, rătăciţii] nu ştiu, fireşte, că tu te afli pretutindeni, deşi niciun loc nu te poate îngrădi, şi că doar tu eşti prezent chiar şi alături de cei ce se ţin departe de tine (subl. mea). Să se întoarcă deci către tine şi să te caute, deoarece, chiar dacă ei l-au părăsit pe Creatorul lor, tu nu ţi-ai părăsit creatura.” [Confesiuni, Ed. Nemira, 2006, Cartea a V-a, cap. III, 3, p. 95]

Să observăm însă o perspectivă stranie. Tu, fiinţă nevolnică, eşti frământat de nelinişti; şi atunci răsună lângă tine vocea cantautoarei Jill Phillips — şi, prin ea, vocea credinciosului… activ, să-i zicem — şi te asigură că, în ciuda îndoielilor tale, eventual chiar şi în ciuda necredinţei tale, Dumnezeu crede în tine. Îţi iartă, iată, „rătăcirea temporară”, se arată gata să se susţină şi îşi exprimă convingerea că, mai devreme sau mai târziu, te vei întoarce la El. Eşti astfel adus, tu, oaie rătăcită, printr-o mişcare meşteşugită, prin „magie stilistică”, am putea spune, la turma cea însufleţită de credinţă. Ţi se arată îngăduinţă, insuflându-ţi-se un sentiment de recunoştinţă pentru a ţi se trece cu vederea o vinovăţie care, pentru a justifica — sentimental — iertarea acordată cu mărinimie, trebuie mai întâi recunoscută. Id est, inventată! Mai pe scurt: speculaţie sentimentală! Cu riscul încălcării dogmei creştine (urmând calea Papei Benedict al XVI-lea — v. mai sus), credinciosul–teolog (luminat) promite să-ţi aducă „mântuirea”. Dar care mântuire? Evident, mântuirea creştină! Să te accepte aşa cum eşti, agnostic, ateu sau liber-cugetător? Nici nu se pune problema.

Refuzul mântuirii în schimb (alături de alte păcate, fireşte) îţi atrage un sfârşit mai mult decât sumbru. Dar prezentat în dogmă de o manieră nu mai puţin expresivă:

„Şi s-au pornit fulgere şi vuiete şi tunete şi s-a făcut cutremur mare, aşa cum nu a fost, de când este omul pe pământ, un cutremur atât de puternic.
Şi cetatea cea mare s-a rupt în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit, şi Babilonul cel mare a fost pomenit înaintea lui Dumnezeu, ca să-i dea paharul vinului aprinderii mâniei Lui.
Şi toate insulele pieriră şi munţii nu se mai aflară.
Şi grindină mare, cât talantul, se prăvăli din cer peste oameni. Şi oamenii huliră pe Dumnezeu, din pricina pedepsei cu grindină, căci urgia ei era foarte mare.” [Apocalipsa, 16:18–21]

Să ne întoarcem la cântecul lui Jill Phillips şi să observăm încă o dată expresivitatea versurilor. Trebuie să mai remarcăm faptul că, în general, întregul discurs religios în demersul de expunere a dogmei, de catehizare, indiferent de religie, se bazează pe expresivitate. Ce putere de convingere ar fi avut Biblia dacă s-ar fi redus la o expunere seacă de principii creştine de conduită, de argumente şi de ameninţări cu pedeapsa divină? Probabil, extrem de scăzută. Sau niciuna.

„Ideile, înainte de a primi o dimensiune estetică, adică mitologică, nu prezintă interes pentru popor (subl. mea) — spune Rita Bischof; invers, o mitologie care să nu aibă o dimensiune raţională este o ruşine pentru filozof. (…) De aceea mitologia trebuie să devină filozofie pentru ca poporul să se comporte raţional, iar filozofia trebuie să devină mitologie pentru ca filozofii să fie oameni.” [Rita Bischof, „Les romantiquets allemands et l’impossible mythe de la modernité”; în Europe, apr. 2004, „Le romantisme revolutionnaire”, pp. 22–39; citat de Adrian Mihalache, „Melancolica raţiune”, I&D, 4(7), apr. 2005, p. 37]

Să ne reamintim minunatele versete din Cartea lui Iov — de exemplu, capitolele 38–41. Expresivitatea lor artistică remarcabilă învăluie şi convinge la fel ca oricare altă mare operă de artă… Mi-am permis să rearanjez acele versete, să operez o minimă schimbare de formă şi să le ofer spre delectare oricărui cititor, fie el credincios sau liber-cugetător, nedezvăluind decât în final, provenienţa. Nu trebuie să fii credincios ca să-l guşti din plin. O minimă sensibilitate artistică este de-ajuns… Poate nu degeaba a spus Jean Przyluski că „Frumosul este un substitut al sacrului.” Aş zice, poate, chiar mai mult, că frumosul este însuşi sacrul. Dar asta este deja o altă discuţie.

Un dialog între credincioşi şi atei?
Realitatea (tristă) — trebuie s-o spun din capul locului — este că, după părerea mea, în spaţiul gândirii logice, între dogma credinţei şi argumentaţia necredinţei nu se poate găsi, practic, niciun teren neutru (nici măcar pe durata unei dezbateri). Fie-mi permisă o ilustrare personală. Într-o discuţie pe care am avut-o acum câţiva ani cu o persoană publică, evlavioasă, mi-am permis să-mi exprim stupefacţia că dogma creştină (catolică sau ortodoxă, deopotrivă), urmând strict litera Sfintei Scripturi, „îi aruncă”, după Judecata de Apoi (Apoc., 21:8 — v. mai sus), în focul Gheenei, pentru vina de necredinţă, chiar şi pe cei trăitori înainte de apariţia creştinismului! Ceea ce mi se pare o culme injustiţiei „divine”! Ca să nu spun o culme a absurdului!… Iar respectiva persoană publică şi evlavioasă ce credeţi că mi-a răspuns? Ei bine, răspunsul, literal, a fost: „Ce vină au credincioşii [din ziua de azi] că cei născuţi înainte de creştinism vor fi pedepsiţi?”… Până şi justiţia umană, mult inferioară — nu-i aşa? — justiţiei divine, admite principiul neretroactivităţii legilor. Ei bine, după cum se vede, creştinismul este retroactiv! Şi nu doar ca dogmă. Să ne amintim că în Roma medievală, statuia împăratului păgân Traian din vârful celebrei columne care îi poartă numele, a fost înlocuită, la ordinul Papei Sixt al V-lea, în 1588, cu statuia Sfântului Petru. Şi asta, după ce, cu aproape un mileniu înainte, Papa Grigore I (Cel Mare), reuşise — spune legenda — să salveze statuia de la demolare, mişcat fiind de un relief de pe columnă, care îl înfăţişează pe Traian aplecându-se să-i dea ajutor mamei unui soldat ucis; drept care, Papa s-a rugat lui Dumnezeu să mântuiască sufletul păgân al împăratului.

Spuneam mai sus (în partea I) că, de dragul consistenţei, dogma creştină (ca şi a oricărei alte credinţe monoteiste) este imperios necesar să îmbrăţişeze ideea unicităţii şi a omnipotenţei lui Dumnezeu. Această cerinţă implică excluderea oricărei modificări, fie şi minore, a cuvântului Bibliei. (De unde şi expresia „literă de Evanghelie”!) Aşa se face că teologii creştini se văd puşi în situaţia ingrată de a susţine — şi de a se strădui să găsească explicaţii — pentru precepte absurde precum cel deja menţionat, al vinovăţiei „păgânilor” trăitori pe pământ înainte de apariţia creştinismului. Fiind — aşa cum s-a observat — o creaţie compozită, o colecţie de istorii datând din perioade diferite, scrise sub influenţe diverse (v. de exemplu Cântarea Cântărilor), este firesc ca în interiorul ei să se juxtapună entităţi narative ideologic şi factual contradictorii. Dar în virtutea interdicţiei oricărei modificări, se creează o stare de încremenire în adevăr, aşa cum am mai afirmat, având drept consecinţă imposibilitatea oricărui dialog. Căci dialogul presupune, într-o etapă sau alta, o anume permeabilitate la ideile interlocutorului. Teologul creştin (chiar şi amator!), după cum poate observa oricine, nu dialoghează. El doar afirmă. Uneori poate lăsa doar impresia că este deschis schimbului de idei. Dar aceasta numai cu scopul de a-şi impune în final punctul de vedere. Şi am putea spune, glumind, că nici măcar nu este vina lui: nu-i permite dogma.

Religia şi viaţa publică
Potrivit site-lui oficial al Bisericii Ortodoxe Române, „viaţa liturgică şi de cult în slujba credincioşilor se desfăşoară în 15.116 locaşuri de cult parohiale şi filiale.” Având în vedere că în anul 2003 funcţionau 14.177 de biserici ortodoxe [Liviu Andreescu, „The Construction of Orthodox Churches in Post-Communist Romania”, Europe–Asia Studies, vol. 59, nr. 3, p. 458], rezultă că în patru ani au fost „date în folosinţă” nu mai puţin de 939 de biserici. Adăugând la acestea 166 de biserici a căror construire a început în 2006, 1.066 de alte biserici la care au continuat lucrările de construcţie, şi 285 de biserici nou construite (dar în care — se poate presupune — „viaţa liturgică şi de cult” nu a început încă), ajungem la impresionanta cifră de 2.290 de biserici ortodoxe care se vor adăuga în viitorul apropiat celor 15.116, ajungându-se astfel la 17.406 biserici ortodoxe. (Fără a mai pune la socoteală cele 509 capele care funcţionează în spitale, unităţi militare, penitenciare, şcoli şi aşezăminte de ocrotire socială.) Ţinând seama şi de cele 11 facultăţi de teologie, 35 de seminarii teologice etc., pe drept cuvânt se poate afirma că România este ţara cu cele mai multe biserici pe cap de locuitor din Uniunea Europeană (v. Andreescu, op. cit.).

Probabil că toate aceste locaşuri de cult sunt necesare, de vreme ce 87,6% dintre români se declară creştini ortodocşi, iar numărul total de creştini din România atinge impresionantul procentaj de 99,3%, care concurează cu succes scorurile electorale ale partidului unic din perioada comunistă.

Este clar din toate aceste date că religia ocupă un loc important în viaţa publică din România. Se pun însă două întrebări: 1) Care este calitatea prestaţiilor „liturgice şi de cult” (precum şi a celor auxiliare: de exemplu ale mass-media în sprijinul religiei, al credinţei şi al bisericii)? Şi 2) Care este efectul acestor prestaţii în sfera relaţiilor interumane?

Nu am date să probez afirmaţia, dar circulă zvonuri potrivit cărora o parohie, în România, se cumpără cu circa 10.000 de euro. Poate că cifra este exagerată; poate există parohii care se atribuie gratuit, în beneficiul exclusiv al enoriaşilor; dar plauzibilitatea tranzacţionării parohiilor este probată de faptul că preoţii parohi înregistrează de-a lungul carierei lor câştiguri substanţiale. Neimpozabile. Adică „la negru”. Ceea ce se vede cu prisosinţă în nivelul lor de trai. (Să mai întreb oare unde este smerenia şi modestia la care îndeamnă „cuvântul Domnului\”?) Să ne amintim de preoţii care umblă din casă în casă de Bobotează şi cu ocazia altor sărbători religioase şi încasează bani cu dezinvoltură (ca să nu spun cu neruşinare). Câţi ştiu oare că preoţii sunt obligaţi să elibereze chitanţă pentru orice serviciu religios? Personal, am aflat acest lucru abia în toamna anului 1979, cu ocazia înmormântării tatălui meu, când preotul paroh, o persoană cu totul atipică pentru clerul ortodox român, mi-a eliberat chitanţă pentru serviciul funerar prestat. Şi nici că am mai întâlnit vreun caz asemănător de atunci încoace, cu toate că am participat la numeroase nunţi, botezuri, înmormântări, parastase ş.a.m.d.

Cineva ar putea să-mi replice că fac o confuzie între valorile spiritual-creştine şi reflectările mundane, reprobabile, ale religiei creştine. Iar eu voi răspunde: Nu, nu fac nicio confuzie. Căci atâta vreme cât creştinismul — religia creştină, dogma creştină — nu a fost capabil să preîntâmpine răspândirea acestui „mundan” reprobabil, eu nu am niciun motiv să fac vreo distincţie între cele două aspecte.

Mai sus am discutat conceptul de „aproapele” preponderent prin prisma dogmei creştine. Dar ce valoare are acest concept în viaţa noastră cotidiană? E de-ajuns să ne aruncăm privirea în jur, în orice loc şi la orice moment, şi să constatăm cu amărăciune că „aproapele” este o vorbă în vânt. Trecând peste agresivitatea omniprezentă, peste lipsa de minimă solicitudine — instituţională şi interumană, peste intoleranţă, indiferenţă, nesimţire şi lăcomie, care, să zicem, nu sunt cuantificabile, să aruncăm o privire asupra statisticilor furnizate de Poliţia Română pentru anul 2006: 232.659 de infracţiuni şi 188.786 de persoane învinuite pentru comitere de infracţiuni (adică nu cu mult mai puţin de o persoană din 100!), 438 de omoruri, 479 de tentative de omor, 1.116 violuri, 4.078 de tâlhării, dintre care 18 cu moartea victimei, 20 de pruncucideri. Şi multe altele.

Este poate opera lui Satana? Se va abate peste toţi aceştia mânia lui Dumnezeu, cândva, în ziua Judecăţii de Apoi? Nici măcar acest lucru nu-i sigur:

„Şi El a spus: «Voi face să treacă pe dinaintea ta toată bunătatea Mea şi voi chema Numele Domnului înaintea ta;
Eu mă îndur de cine vreau şi Mă îndur să am milă faţă de cine vreau să am milă.» ” [Exodul, 13:19]
„Aşadar, nu depinde nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care arată milă.” [Epistola către romani, 9:16]
„Astfel, El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea.” [id., 18]
„Dar îmi vei zice: «Atunci de ce mai găseşte vină. Căci cine poate sta împotriva voii Lui?»
Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva lucrul făcut va zice celui care l-a format: «Pentru ce m-ai făcut aşa?»
Nu are olarul stăpânire pe lutul său, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas pentru cinste şi altul pentru necinste?” [Romani, 9:19–21]

Erau 36 de mii de deţinuţi în martie 2006 în penitenciarele din România. Nu mai punem la socoteală procesele civile de diverse speţe — divorţuri, partaje, succesiuni, pretenţii, injurii (circa 200 de mii de procese având ca obiect proprietatea asupra pământului) ş.a.m.d. — care completează tablouri lamentabil al stării conflictuale (de „învrăjbire”!) dintre individ şi „aproapele” său.

Şi fiindcă se află în plină dezbatere chestiunea predării religiei în şcoli ca obiect de studiu obligatoriu (sau nu), fie-mi permis, fără să intru în miezul dezbaterii, un comentariu asupra unui articol animat de „duhul blând” şi de „smerenia” proprii creştinismului, publicat în Ziua, 21 ian. 2008, sub semnătura bunilor creştini Luciana Pop şi George Scarlat. Articolul este intitutalt „Atac comunist la Religie” şi are ca subtitluri: „GDS şi Liga Pro Europa vor să întoarcă România la epoca roşie. Activiştii atei au întocmit, sub îndrumarea Smarandei Enache, un studiu din care reiese că religia ar trebui eliminată din scoli”.

„Grupul pentru Dialog Social şi Liga Pro Europa, condusă de fosta activistă comunistă şi informatoare a Securităţii Smaranda Enache — se spune în articol —, agită din nou stafiile bolşevice. (…) [N]ostalgicii comunişti de la GDS susţin nici mai mult nici mai puţin decât că religia creştin-ortodoxă trebuie eliminată din şcoli. (…) GDS agită stafiile comunismului. (…) Minoritatea ateistă şi agresivă care vrea să elimine creştinismul ortodox din societatea românească a întocmit un Raport în acest sens. (…) Campania anti-creştină din România este de sorginte cripto-comunistă.”

Să recapitulăm deci. Premisa 1: Toţi comuniştii sunt/au fost ateişti. Premisa 2: Comuniştii au eliminat icoanele şi religia din şcoli. Premisa 3: GDS (în particular, Smaranda Enache) doresc eliminarea icoanelor şi a religiei din şcoli. Coroloarul 1: GDS (în particular, Smaranda Enache) sunt ateişti. Corolarul 2: Fiind ateişti, GDS (în particular, Smaranda Enache) sunt comunişti. Lema A: În România comuniştii nu mai taie şi spânzură la vedere. Concluzia 1: GDS (în particular, Smaranda Enache) sunt cripto-comunişti. Lema B: Smaranda Enache este mai înrăită decât GDS. Concluzia 2: Smaranda Enache, mai mult decât GDS, este/a fost activistă comunistă şi informatoare a Securităţii. (De ce este activistă comunistă? Pentru că, în calitate de angajată a Teatrului de Păpuşi din Târgu–Mureş, i s-a făcut de către Organizaţia de Bază BOB Tg.–Mureş un referat profesional favorabil în 1983, iar apoi, în calitate de directoare a aceluiaşi teatru a scris un articol de susţinere a regimului comunist în revista Steaua roşie un an mai târziu. De ce este informatoare a Securităţii? Pentru că, în calitate de directoare a Teatrului de Păpuşi din Tg.–Mureş, a răspuns solicitării Securităţii de a „explica” în scris împrejurările rămânerii în Occident a unui dintre colegii ei de teatru. Prin urmare, Smaranda Enache este un „aproape” odios.) Q.e.d.

Şi, revenind la articolul cu pricina, odată stabilit cu certitudine că promotorii ideii de neobligativitate a predării religiei în şcoli sunt (cripto)comunişti, trebuie musai să facem o conexiune cu un comunist notoriu:

„Antonio Gramsci, ideologul Partidului Comunist Italian, a spus-o foarte clar: «Pentru a cuceri puterea şi a asigura transformarea comunistă a societăţii, trebuie mai întâi să cucerim conştiinţele, să schimbăm morala. Morala burgheză este dominantă pentru că a devenit morală comună. Dar morala burgheză este morala creştină. Trebuie deci să distrugem morala creştină». (…) Agentul Enache încalcă un drept fundamental. (…) Lăsaţi copiii să vină la Mine.”

Şi cu asta, înfierarea lui Anticrist întruchipat în Smaranda Enache poate fi considerată încheiată. Iată o bună faptă creştinească. Amin.

Absenţii-prezenţi… la vot!

martie 24th, 2008

Sunt nenumărate momentele din viaţă când nu ne gândim decât la noi, asta pentru că nu mai avem scrupule. Numai nenorocirea ne mai uneşte! Doar atunci ne mai aducem aminte că suntem muritori, că avem nevoie de dragostea şi ajutorul aproapelui. Construim lucruri frumoase pentru noi înşine, dăruind în schimb tot ceea ce nu am vrea să avem uitând că, „ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”.
Şi totuşi, unii dintre noi credem inconştient că nu ni se poate întâmpla nimic rău, asta până ce vine răsplata, când ne este „lumea mai dragă”!
În viaţă nimic nu va rămâne neplătit. Şi, într-o zi când spunem „hop”, înainte de a sări „pârleazul”, suntem aduşi cu picioarele pe pământ. Realitatea vieţii este alta, nimeni şi nimic nu este veşnic, nici cel sărac, nici cel bogat. Vremelnicii aud, ne aud, văd, ne văd absenţii-prezenţi… la vot!

Un oras in contrapunct

martie 24th, 2008
Case pe strada George EnescuCase pe strada George Enescu

Am pornit-o de pe Calea Victoriei, din dreptul Bisericii Albe. Voiam sa revad casele pe care le stiam de amar de vreme – blocul in care am locuit in copilarie este foarte aproape.

O strada incarcata de istorie mare si mica. Oameni si intamplari dintr-un trecut indepartat, dintr-un trecut din ce in ce mai apropiat, dintr-un trecut recent, din anii nostri. Fiecare epoca si-a pus pecetea aici, in avalansa de nume care s-au perindat pe placile indicatoare ale strazii, in alaturarea aiuritoare de case batranesti, de vile si de blocuri; blocuri interbelice, blocuri din anii saizeci, blocuri din anii saptezeci; fiecare casa si-a trait un destin ale ei, care s-a tot schimbat si care se desfasoara mai departe cu intorsaturi neasteptate.

Sirul de intamplari incepe cu mult inainte sa apara strada aceasta. In fata Bisericii Albe s-a petrecut un moment dramatic din viata lui Mihai Viteazul. Nu era inca domnitor, doar Ban al Craiovei, fusese osandit la moarte, pedeapsa trebuia sa fie indeplinita in fata bisericii. S-a comportat cu multa demnitate, multimea a fost castigata de darzenia lui. Ziua de osanda a devenit atunci o zi a triumfului.

Istorii vechi, aburite de legenda. Si apoi alte si alte intamplari, de-a lungul vremii, pana la istoriile zilei de azi, aburite de zvonuri.

Iar casele, si oamenii, si intamplarile, se amesteca in sufletul meu cu oamenii pe care i-am cunoscut, si cu intamplarile la care am fost eu martor.

Cladirea aflata in spatele Bisericii Albe: astazi este sediul UNITER. Am intrat acolo odata prin 1997 sau 1998. Stiam ca in 1989 fusese vila lui Zoe Ceausescu, dar pentru mine locul insemna altceva: o colega de clasa locuise acolo, candva de mult. O fata inalta si bruneta, foarte serioasa, care venea la fiecare serbare scolara pe scena liceului si canta la pian. Era plecata de mult de tot din Romania, iar acum ma aflam prima oara in casa in care ea locuise odata si priveam uimit camerele imense, incercand sa mi-o imaginez acolo.

Un pic mai departe, pe acelasi trotuar, un bloc mic, numai trei etaje, superb prin echilibrul solutiei arhitectonice. Construit probabil prin anii treizeci. O cladire in acelasi timp cocheta si riguroasa: nici un element arhitectonic nu este de prisos. Si o alta amintire, tot o colega de scoala. Treceam pe acolo cu alti baieti, colega a aparut odata la una din ferestrele blocului si a strigat voioasa dupa noi.

Pe trotuarul celalalt se afla Intrarea Biserica Alba, care duce in spatele blocurilor din Piata Amzei. Pe colt era restaurantul Caviar. A disparut de mult, a fost inlocuit de un atelier de arte grafice, care s-ar putea sa fie acolo si astazi. Usa este inchisa si acoperita de o perdea groasa.

Si imi amintesc de un baiat care avea vreo cinci sau sase ani si intrase din greseala la Caviar. S-a speriat si a inceput sa planga. Un domn a zambit si l-a poftit la masa. Nu a vrut sa stea. Plangea mai departe. Domnul i-a oferit un pahar de sifon. Nu a vrut sa il bea. Se speriase ca va deveni de acum betiv. Domnul l-a intrebat unde locuieste. Statea aproape, asa ca domnul l-a luat de mana si l-a condus acasa. Pe drum au vorbit de una, de alta, ca niste barbati ce erau.

De cate ori treceam prin fata Caviarului, vechea amintire imi revenea, si priveam inspre inauntru ca spre un alt taram, un loc in care caviarul, sampania, vinul sau coniacul se amestecau in fum de tigari si poate in sunetul unei mici formatii de jazz, un taram de nisipuri miscatoare in care toate certitudinile de afara deveneau relative. Sigur ca de vina era amintirea aceea de demult, care imbraca locul intr-o sugestie de paradis pervers, am reintrat dupa multi ani, eram de acum inginer si lucram pe un santier, am fost acolo cativa colegi si colege, era un local la fel de cuminte sau de nazdravan ca orice alt local.

M-au trezit din amintiri doi tineri care mi-au aratat ramasitele unei case pe care o stiusem. Distrusa de un incendiu acum cativa ani. In spate fusese odata o curte imensa ocupata de camionari, pe care i-am apucat in copilarie. Pe vremea aceea camioanele erau cu cai, bine inteles. Acum se vedeau blocurile din Piata Amzei.

Baiatul acela mic vazuse intr-o seara o batrana sprijinita de gardul casei si se oprise milos sa o intrebe daca are nevoie de ceva. Batrana daduse din cap ca nu. Baiatul scosese un leu, dar batrana era pur si simplu o doamna care obosise si dorea sa se odihneasca un pic.

Cei doi tineri ma vazusera cu aparatul de fotografiat in mana: domnule, faceti-i o poza si casei asteia. Ce bafta au unii! I-a luat casa foc si nu-l mai doare capul, traieste boiereste din asigurari! Casa asta, domnule, este o minune a tranzitiei: fa-ma doamne cu noroc si arunca-ma in foc!

Cred ca odata de mult strada se numea Alexandru Lahovary. Cred, pentru ca incepe din Piata Lahovary. Nu am apucat-o cu numele de demult. Prin anii cinzeci strada se numea Kuibisev. Tarziu de tot am aflat un pic mai multe despre Kuibisev. Stiam vag ca a fost unul din activistii mai de seama ai Partidului Bolsevic; mai bine zis banuiam, pentru ca asta era singura explicatie pentru care o strada putea primi in anii aceia numele de Kuibisev. A fost intr-adevar unul din secretarii Comitetului lor Central prin anii douazeci, cu alte cuvinte unul din adjunctii lui Stalin. Mai multe nu stiu despre el. De curand am dat pe web de un video cu imagini de la funeraliile lui, in 1935. Mi-am inchipuit ca era un video alcatuit de vreun nostalgic, insa alaturi era alt video, cu vizita lui Molotov la Berlin, in 1939. Asadar autorul parea sa fie mai curand cineva care incerca sa inteleaga mai bine epoca, in toate intorsaturile si toate dedesubturile.

La un moment dat strada a incetat sa mai fie Kuibisev si a devenit strada Cosmonautilor si asa a ramas pana dupa 1989, cand a capatat numele pe care il poarta azi, George Enescu.

Cand s-o fi construit casa aceasta? Cred ca pana in Primul Razboi Mondial. Am trecut de atatea ori pe langa ea si parea imbatranita si nostalgica. Acum jos este o cafenea, iar la etaj o firma. Frumusetea casei este acum pusa in valoare, dar parca nu mai apartine epocii in care s-a nascut. Trecutul ei este imbracat de prezent cu o nota de siguranta de sine usor aroganta. Si totusi, frumusetea nativa a casei reuseste sa domine.

Pe trotuarul celalat, Casa Veche.

Pare sa fi fost pe vremuri o gospodarie mare de tot, alaturi de curtea din stanga mai era o curte in spate, cu tot soiul de acareturi – un gang de pe strada Mendeleev te conduce la curtea aceea, azi impartita de cladirile care au mai aparut intre timp. Va fi fost aici acum doua sute de ani vreun caravanserai la care opreau negustorii, isi dejugau carutele si stateau la taifas, in timp ce fierarii si potcovarii purtau de grija la ce era de reparat? Vor fi fost acolo grajduri si magazii? Poate aici erau lasate oarece marfuri, la pastrare, sau pentru a fi revandute. Poate erau cuptoare cu vetre mari, pentru pita, poate pivnita adapostea butoaiele de vin si de tuica? Poate erau aici sfaturi de taina, sau poate unii isi depanau povestile, pe care altii le ascultau cu ochii mijiti de oboseala drumului si de aburul vinului. Cine sa mai stie?

Acum este acolo un restaurant cu specific italienesc, asa ca am inchis ochii sa imi inchipui ce era pe la 1800. Numai ca ochii mintii mi-au desfasurat o alta priveliste. In anii cinzeci aici era printre altele si un mic magazin unde se vindea iaurt. Iar pe perete era un afis nostim: un mos vanjos, cu o barba alba uriasa, cu obraji rumeni, un soi de cowboy vesel, statea rezemat in afis de o tejghea, cu un borcan de iaurt in mana. Cine cu iaurt se hraneste, 104 ani traieste, glasuia afisul.

Am deschis ochii, si mi-am amintit de covrigaria care a fost la inceputul anilor nouazeci, inlocuita apoi de restaurant.

Si atunci am inceput sa inteleg. Am inceput sa inteleg dece mi-a fost atat de greu sa scriu despre toate acestea in asa fel incat sa se lege intre ele.

Pentru ca fiecare epoca isi are vocea ei, iar vocile acestea creaza o polifonie bizara, fara nici un fel de randuiala, fara nici un fel de disciplina. Aceeasi casa se metamorfozeaza continuu, inainte si inapoi in timp, fiecare epoca isi canta povestea ei, iar infasuratoarea pare sa fie sirul propriilor amintiri.

Si pana la urma strada aceasta incepe sa imi arate ce sunt de fapt Bucurestii: un oras in contrapunct.

Structura electronică a ADN-ului dezvăluită pentru prima oară

martie 24th, 2008

Folosind o noua tehnică care combină măsurători la temperaturi joase şi calcule teoretice, oamenii de ştiinţă de la Hebrew University din Ierusalim au dezvăluit pentru prima dată structura electronică a unei molecule ADN, rezultat publicat în revista Nature Materials.
Cunoaşterea propietatilor electronice ale ADN-ului e o problemă importantă în multe domenii ştiinţifice, de la biochimie la nanotehnologie. Un exemplu este studiul defectelor produse de radiatia ultravioleta in moleculele ADN, care poate cauza generarea de radicali liberi (n.r. ioni care au electroni neimperechiati) si mutatii genetice in vivo.
În nano-bioelectronică, domeniu de studiu avansat al moleculelor biologice (petru producerea nanocircuitelor electrice, de exemplu), a fost avansată ipoteza că ADN-ul sau derivatele sale ar putea fi folosite ca fire moleculare conductive în realizarea reţelelor de calcul molecular, care sunt mai mici şi mai eficiente ca cele produse astăzi prin tehnologia cu silciu.
Informaţia acumulată în acest proiect, spun cercetătorii, poate fi de asemenea folosită în încercările curente de a dezvolta căi mai sofisticate, fiabile, rapide şi ieftine de a decodifica secvenţele umane de ADN.
În acest proiect, oamenii de ştiinţă au putut să decodeze structura electronică a ADN-ului şi să înţeleagă cum sunt distribuiţi electronii în diferite părţi ale spiralei sale duble, un rezultat care a fost urmărit de cercetători de mulţi ani, dar împiedicat până acum de probleme tehnice.
Oamenii de ştiinţă, atât experimentalisti cât şi teoreticieni, au lucrat cu molecule ADN lungi şi omogene, la temperaturi de -195 garde Celsius (77 Kelvin, temperatura azotului lichid), folosind un microscop cu tunelare (Scanning Tunneling Microscope sau STM) pentru a măsura curentul printr-o moleculă depusă pe un substrat de aur, relatează ScienceDaily.
Ulterior, prin metode de calcul teoretic bazat pe soluţii ale ecuatiilor cuantice, a fost obţinută structura electronică a ADN-ului corespunzătoare curentului măsurat. Aceste rezultate sugerează că unele părţi ale spiralei duble a ADN-ului contribuie la curgerea sarcinii electrice prin moleculă.
Programul de cercetare, publicat în revista Nature Materials, este rezultatul unei colaborări internaţionale, condus de Errez Shapir şi coordonat de Dr. Danny Porath de la Departamentul de Chimie Fizică şi Centrul de Nanostiinta şi Nanotehnologie la Hebrew University, şi de Dr. Rosa Di Felice de la Centrul S3 al INFM-CNR Modena, Italia. De asemenea au colaborat la proiect Prof. Alexander Kotlyar de la Universitatea din Tel Aviv, care a sintetizat moleculele, centrul de supercomputing CINECA din Italia, şi Prof. Gianaurelio Cuniberti de la Universitatea din Regensburg, Germania.
Sursa informatiei : Stiinta.info

Principesa Margareta si Principele Radu duminica, 30 martie, la Casa Romana

martie 24th, 2008

Casa Romana va invita la o intilnire cu Principesa Margareta si Principele Radu ai Romaniei duminica, 30 martie, la ora 6 pm in sala Casei Romane. Principesa Margareta si Principele Radu ne viziteaza din nou la opt ani dupa ce au fost oaspetii Casei Romane impreuna cu Regele Mihai si Regina Ana ai Romaniei. Principesa Margareta a fost desemnata Principesa Mostenitoare a Romaniei de catre Regele Mihai si e fondatoare a fundatiei Principesa Margareta a Romaniei, o organizatie neguvernamentala care contribuie la dezvoltarea societatii civile in Romania. Principele Radu este consilier al Regelui Mihai si Reprezentant Special al Guvernului Romaniei pentru Integrare, Cooperare si Dezvoltare Durabila.

Va rugam sa anuntati prezenta dv. trimitand un mesaj catre administratorul Casei Romane, d-l Traian Cipleu, la adresa vilacip@yahoo.com. Va asteptam cu placere.

Apel pentru sprijin mediatic; Apel la finantare cetateneasca

martie 24th, 2008

Apel pentru sprijin mediatic

De 18 ani, fac eforturi consecvente pentru a sprijini cautarea raspunsurilor la citeva intrebari: Ce s-a intimplat cu cetatenii expusi experimentului comunist si cu societatea romaneasca intre 1944 si 1989- si cu ce efecte? De ce abuzurile si crimele regimului desfiintat la 22 decembrie nu au putut fi studiate, explicate, judecate, pedepsite si corectate corespunzator, dupa 1990? Cum s-a desfasurat privatizarea lagarului comunist, in dauna economiei si a fostilor prizonieri (saraciti) si in folosul vechilor organizatori si gardieni, deveniti patroni ai Romaniei?

In ultimii trei ani mi-am intreupt activitatea de cercetator la Montreal, pentru a impulsiona cercetarile intreprinse in dosarele P75/1997 (\”feseniada\” din 1990, vezi raportul de la adresa http://www.piatauniversitatii.com/news/news.asp-id=2&year=2007&month=12.htm) si P35/2005 (crimele impotriva umanitatii comise inainte de 1990 si acoperirea lor, dupa 1990)- facind eforturi pentru reperarea victimelor, gasirea unor marturii, documentare, studiul (dez)organizarii arhivelor, analiza situatiei politice si legislative, observarea efectelor aminarii lustratiei si a practicii juridice etc.

Unul dintre motivele pentru care- alaturi de alte eforturi- munca mea se iroseste in van, este insuficenta ei mediatizare, datorita lipsei sprijinului (interesului) presei pentru soarta cercetarilor in curs. Va rog sa boicotati… acest boicot mediatic, sprijinindu-ma in difuzarea apelului la finatare cetateneasca redat mai jos, care semnaleaza aparitia unui nou ONG (numit CIVES) dedicat continuarii activitatii de cercetare civica amintita mai sus. Sau sa-mi dati o ocazie de a-mi face cunoscute si explica demersurile.

20 martie 2008, Piatra Neamt

Ioan Rosca, inginer de sisteme tele-informatice, doctor in educatie, cercetator interdisciplinar, fondator si administrator al spatiilor www.procesulcomunismului.com si www.piatauniversitatii.com, fost grevist al foamei in Piata Universitatii, presedinte CIVES

******

Apel la finantare cetateneasca

La adresa www.procesulcomunismului.com este expus (vezi rubrica \”Evolutia dosarului\”) un rezumat al demersurilor facute (in nume personal sau al Comitetului de Reprezentare a Victimelor Comunismului) pentru deblocarea cercetarilor facute (pina acum) la procuratura militara, in dosarele P75/1997 (evenimentele din 1990) si P35/2005 (protejarea vinovatilor genocidului comunist). Ne-am confruntat cu obstacole variate in incercarea de deblocare a justitiei: legi necorespunzatoare, aparat judiciar ne-epurat de agentii juridici ai regimului comunist, tacere mediatica, blocarea si dezorganizarea arhivelor, dezinteresul partidelor, sterilitatea societatii civile, dezbinarea celor ramasi in lupta pentru adevar, manevrele oculte ale sistemului mafiot care paraziteaza in continuare institutiile statului etc. Ultima lovitura primita este decizia Curtii Constitutionale de trecere a dosarelor la parchetele civile, manevra vizind protejarea grupului conducator FSN (Iliescu, Roman etc) -care ajunsese in fata inculparii. Masura inseamna compromiterea muncii de ancheta, tergiversarea suplimentara a cauzei, degradarea unitatii si sensului ei, riscul \”pierderii\” marturiilor colectate etc.

In aceste conditii vitrege, dorim sa continuam actiunea pentru restabilirea adevarului si infaptuirea justitiei, insotind interventiile publicistice si juridice (in tara sau pe linga foruri europene) cu un nivel de analiza riguroasa a cauzelor esecului justitiar. Dorim sa intelegem si sa explicam cum a fost paralizata justitia in acesti 18 ani de \”tranzitie\”, sa documentam procesul… celor care au sabotat Procesul Comunismului dupa 1990, pentru a pune la cale imbogatirea gardienilor fostului lagar, din avutiile jefuite prizonierilor lor.

In acest scop, am infiintat organizatia non-guvernamentala (centrul de cercetari cetatenesti) CIVES, avind codul fiscal 23512930, si contul de banca RO62BRDE280SV25385812800 (deschis la BRD- sucursala Piatra Neamt). Cei care vor sa sustina activitatea noastra isi pot trimite contributia spre acest cont sau pot completa (pina la 15 mai) cererea tip (formularul 230) privind \”destinatia sumei reprezentind pina 2% din impozitul anual\”- depunind-o la circa financiara din orasul lor.

Sumele colectate vor sprijini eforturile de cercetare din proiectul in curs de derulare ( \”Studiul factorilor care au impiedicat si impiedica analiza, explicarea, popularizarea, anchetarea, pedepsirea si repararea crimelor si abuzurilor regimului comunist\”) sau vor sprijini lansarea urmatorului nostru proiect (\”Studiul procesului de jefuire a populatiei in perioada \”Tranzitiei\”, prin uzurparea institutiilor statului, distrugerea sistemului economic, privatizare frauduloasa, coruptie si injustitie generalizata\”).

Reamintim ca aceste proiecte se inscriu in misiunea CIVES: \”sa studieze evolutia societatii si umanitatii, explorind caile de ameliorare a conditiei politice a omului- cetatean, urmarind repararea injustitiilor si degenerarilor structurale\”, si ca ele se incadreaza in obiective precizate in statut:

\”a Investigarea trecutului si repararea abuzurilor. Constatind ca slabiciunile si limitele justitiei impun implicarea energica si coerenta a cetatenilor, CIVES va promova solidaritatea justitiara. Pornind de la studierea proceselor (sociale, culturale, politice, juridice, economice) care au adus societatea romaneasca in situatia actuala, se vor elabora rapoarte, continind descrieri si explicatii ale fenomenelor (degenerative), analize ale abuzurilor si injustitiilor, concluzii privind cauzele, efectele, responsabilitatile si daunele, recomandari de strategie corectoare si propuneri de masuri reparatorii concrete: legislative, juridice, economice si educationale. Aceste rapoarte vor putea sprijini actiuni de popularizare a adevarului sau de realizare a dreptatii ( de catre membrii asociatiei, sau de catre alte persoane, organizatii sau institutii).

b Restructurarea institutiilor si renastere civica. Punind in valoare invatamintele extrase din studiul de caz romanesc, ne vom racorda la demersurile similare facute in lume, cautind si promovind formule faste de organizare a societatii: functionarea eficienta, transparenta si echitabila a institutiilor publice (statului); lupta impotriva incompetentei, indolentei, relei credinte, clientelismului, inselaciunii, coruptiei, uzurparii si parazitismului (economic, politic si administrativ); conservarea mediului, resurselor, traditiilor si valorilor culturale; rezistenta fata de folosirea degenerativa a mijloacelor de informare; emanciparea spirituala si implinirea creativa a omului; dezvoltarea puterii si intelepciunii cetateanului; perfectionarea mijloacelor pentru formarea si functionarea comunitatilor (asociatiilor) cetatenesti; democratie reala (politica, economica si culturala) si rezistenta fata de acapararea puterii de catre grupuri monopoliste; studiul si combaterea patologiei politice.

c Influentarea viitorului societatii. Multi cetateni si analisti, exasperati de functionarea societatii, dezamagiti – pe de o parte- de ineficacitatea eforturilor civice disparate (in lipsa unei strategii politice coerente), speriati- pe de alta parte- de rezultatele experimentelor de planificare (inginerie) politica, nu mai intrezaresc nici solutii, nici directii de cautare a lor, pomenindu-se paralizati de complexitatea problemei. Disponibilitatile si aspiratiile morale si jutitiare, alienate in haturisul unui sistem incomprehensibil, gasesc greu cale de concretizare. Cautarea unui cadru teoretic adecvat pentru cercetarea sociologica si politica se loveste de limite operationale si epistemologice. Al treilea strat al investigatiei CIVES va fi cercetarea transdisciplinara a posibilitatilor de intelegere, influentare si optimizare a evolutiei globale a societatii, a unui compromis sanatos intre progresul emergent si planificarea eficace.\”

La adresele www.ioanrosca.com/CIVES/ , www.procesulcomunismului.com/CIVES sau www.piatauniversitatii.com/CIVES vor fi expuse explicatii, informatii in legatura cu avansul cercetarilor si rapoartele de etapa.

17 martie 2008,

Ioan Rosca, inginer de sisteme tele-informatice, doctor in educatie, cercetator interdisciplinar, fondator si administrator al spatiilor www.procesulcomunismului.com si www.piatauniversitatii.com, fost grevist al foamei in Piata Universitatii, presedinte CIVES

Cum să-ţi găseşti un soţ după 35 de ani – prezentare de carte

martie 24th, 2008

Dacã ai în jur de 35 de ani şi-ţi doreşti sã te cãsãtoreşti, acest program e soluţia ta. Poate ai încercat sã faci terapie, ca sã scapi de blocaje sau de tipare comportamentale ineficiente, poate ai încercat magia sau rugãciunea, poate ai avut experienţe nefericite sau ai fost prea preocupatã de carierã.
Nu conteazã cum ai ajuns în aceastã situaţie, conteazã cã acum eşti singurã şi, cel mai important lucru, este cã nu vrei sã rãmâi aşa. Autoarea cãrţii şi-a gãsit partenerul dorit aplicând cunoştinţele profesionale dobândite la Harvard într-un program MBA. Fericitul rezultat a determinat-o sã conceapã o strategie specialã pe care au testat-o cu succes mii de femei. Cei 15 paşi ai programului se bazeazã pe legile marketingului şi managementului. Aplicarea sa cere multã hotãrâre şi implicã acţiune, termene, angajamente, sacrificii şi reguli, de aceea autoarea îl recomandã în special femeilor mature. Şi, ca orice strategie bine conceputã ş amplu verificatã, programul garanteazã celor care-l vor folosi cã vor îmbrãca rochia de mireasã în 12–18 luni de la punerea sa în practicã. Succes!

Autor: Rachel Greenwald

Colecţia: Familia la Curtea Veche

Germania. Un basm de iarna (Deutschland. Ein Wintermärchen), de Heinrich Heine

martie 24th, 2008

O opera satirica, în care Heinrich Heine (1797-1856) critica reactiunea ce se înradacineaza în Germania si îsi exprima încrederea într-un viitor luminos, este poemul GERMANIA. UN BASM DE IARNA :

Era-ntr-un noembrie trist – si în jur
Frunzisul da sa moara;
Mai sura, mai tulbure ziua era
Când eu ma-ndreptam spre tara.

La granita, parca simtit-am în piept
Ca inima-mi bate mai tare,
Ba chiar si o lacrima, de nu ma-nsel,
Din ochii mei da sa coboare.

Si când auzit-am nemtescul grai,
Ma prinse o stare ciudata,
Caci inima îmi sângera
Cumplit si placut totodata.

La harpa, o fata cânta melodii,
Cam fals, dar cu simtire;
Si m-am simtit înduiosat
De glasu-i cu tremur subtire.

Cânta un cântec de dor si amor,
De jertfa si de revedere
În lumea cealalta-n ceruri, sus,
Unde durerea piere.

De Valea Plângerii cânta,
Zicea trecatoare ca-s toate,
Ca-n ceruri, numai, vei afla
O vesnica seninatate.
……….
Un cântec nou, un cântec mai bun
Vreau pentru voi a scrie,
Ca înca aici, pe pamânt, sa duram
Cereasca-mparatie.

Aici, pe pamânt, vrem sa fim fericiti,
Sa-alungam nevoia hapsâna,
Sa nu mai hranim trândavitele burti
Cu harnica noastra mâna.

Doar creste pâine din belsug,
S-o aiba oricine la masa,
Si trandafiri, si frumuseti –
Si mazarea cea mai alesa.

Da, boabe fine sunt pentru toti,
Pastaia când se crapa
Doar îngerul si vrabia
În ceruri sa încapa.

Iar de ne-or creste-aripi, în cer
Venim noi la voi, dupa moarte;
Din sfinti cozonaci si din turte dulci
Sa ne dati si noua o parte.

Un cântec mai nou, un cântec mai bun,
Din flaut, din vioara !
Tac bocetele. S-a sfârsit
Cântarea funerara !

Iar geniul scumpei libertati
Europa si-o ia de mireasa
Si gusta acuma întâiul sarut
Perechea cea frumoasa.

Legala, fara popa chiar,
E-a lor casatorie.
Traiasca mirii ! Si-n viitor
Copiii voinici sa le fie !

Mai nou, mai bun e cântecul meu
Pentru mireasa si mire.
Si stele-n sufletul meu rasar
În sacra si-nalta vestire.

Sublime stele ! Flacari vii
Se strâng în izvoare-arzatoare.
Puternic ca nicicând ma simt,
Stejarii sa-i frâng sunt în stare.

Pe solul german, ca fermecat,
Eu pasii mi-i port tinereste,
Uriasul pamânt matern l-a atins !
Din nou puterea îi creste.

Soldatul Orb

martie 24th, 2008

Informatii disparate, provenind din diferite surse, aflate intr-un evantai care contine de la imprejurari personale si pana la cautari aleatoare in Internet sau in publicatii de popularizare a stiintei, incep sa-mi creeze o viziune despre viitorul imediat al istoriei – sa zicem urmatorii 20-30 de ani.

Va provoc si pe dv., putinii dar indragitii nostri cititori la un exercitiu de imaginatie, in care am sa incerc sa justific de ce gandesc asa. Cred ca disputele politice contemporane, care ocupa copios paginile ziarelor, vor fi date complet uitarii. Cred ca praful si cenusa vor acoperi cu o incredibila viteza nume de presedinti si prim ministri, fie ei niste mici mahalagii ai unei tari minuscule, fie adevarati tigri ai retoricii si puterii, in inima celei mai puternice natiuni.

Gandul ma duce in primul rand la o planeta pe care, in pofida aparentei globalizari contemporane, se va trai in comunitati puternic izolate. Motorul intim al globalizarii nu este bunastarea generala a omenirii, asa cum ar putea scrie intr-o compunere un elev de clasa a saptea, ci expansiunea pentru resurse. Energie, apa, materii prime, hrana… toate acestea obtinute cu mana de lucru locala ieftina organizata in jurul unor tehnologii avansate (dar cel putin cu un pas in urma celor mai moderne). Tehnologii exportate de cei puternici catre cei slabi, in schimbul resurselor exportate de catre cei slabi catre cei puternici.

Factorul diviziv al religiei va fi exploatat la maximum de catre sistemele politice ale tarilor puternice, pentru a imparti lumea in „buni” si „rai”, pentru a delimita canale precise prin care pot avea loc schimburile materiale si valorice, cu riscuri minime de interferenta. Evident, riscuri calculate la nivelul acceptabil care sa permita deposedarea de inteligenta a comunitatilor si asa sarace, dar in plus si aflate in ghearele nevazute ale unor credinte si ritualuri anacronice.

In acest peisaj as vrea sa plasez de fapt personajul pe care cred ca si-l vor aminti urmasii nostri ca fiind reprezentativ perioadei pe care, aceia dintre noi care vor supravietui, o vor trai in anii ce vin. EL este cel care va schimba fundamental cursul istoriei omenirii, devenind primul prototip al unei serii de incercari care va duce la urmatorul pas in evolutia speciei noastre.

L-am numit Soldatul Orb.
Orb pentru ca nu-si va folosi ochii pentru a evalua realitatea in mijlocul careia se afla.
Orb pentru ca nu va gandi decat in termeni algoritmici, executand ordinele unei retele din care va face parte.
Orb pentru ca sistemul de valori cu care va opera va fi atat de pur egocentric incat orice consideratie etica, morala, umanitara, asa cum le cunoastem astazi, va fi supusa filtrului strict al propriilor interese.

Soldatul Orb ar putea fi urmasul lui Achiles, al lui Alexandru cel Mare, al lui Napoleon, al lui Hitler, al lui Ceausescu si al altor personalitati, in viata, pe care va las placerea sa le numiti singuri. El nu-si va folosi direct ochii. Desigur: intreg corpul, inclusiv capul ii vor fi protejate de un costum antiglont, antichimic, termoprotector, in interiorul caruia se va mentine o temperatura constanta si un flux optim de aer respirabil. Pe ochi va avea un set de ochelari cu imagini tridimensionale conectati la diferite surse de imagine (camere mobile, sateliti, aparatura aeropurtata miniaturala) intre care va putea comuta doar prin miscarea globilor oculari, vazand in orice moment ce se intampla de exemplu in transeele aflate la 300 de metri distanta, obturate de un zid de beton si o movila de pamant. Soldatul Orb va putea anihila un inamic nu prin orientare directa in teren ci indreptandu-si arma pe baza imaginii virtuale furnizate de aceasta masca, atingerea tintei nefiind decat o banala problema de calcul cu care nici nu va avea de ce sa-si bata capul. Soldatul Orb nu va avea de ce sa se antreneze la tir.

Soldatul Orb va avea in jurul gatului un colier electromagnetic antrenat sa depisteze semnalele electrochimice pe care creierul sau le transmite coardelor vocale si va putea comunica instantaneu in atentia retelei din care face parte, fara sa vorbeasca (doar gandind deci, in limba proprie) intrebarile si comentariile, primind imediat raspunsuri tactice si ordine care il vor pune in cele mai bune situatii de lupta.

Soldatul Orb va executa intocmai ordinele pe care le are sau, la cea mai mica intentie de a face ceva diferit, va fi retras sau chiar distrus – deoarece misiunea lui se va supune unor considerente cat se poate de stricte. Perceptia lui personala asupra a ceea ce se intampla va fi permanent monitorizata printr-un set de electrozi de suprafata, plantati pe capul sau ras cu minutiozitate, aflati in legatura cu un sofisticat aparat de calcule electroencefalografice.

Fara sa incerc sa subliniez mai mult decat stiu efectiv ca exista in realitate (toate cele trei ipostaze in care a fost prezentat Soldatul Orb si aparatele aferente ne sunt contemporane!), indraznesc sa afirm ca anii urmatori vor marca o evolutie exploziva a neurostiintelor ca disciplina a cunoasterii umane, eclipsand prin magnitudinea descoperirilor subiectele noastre predilecte de azi. Cred ca neurostiintele vor ramane principalul reper al anilor pe care ii traim. Asa cum istoria se inclina Rotii, Masinii cu Abur, Telefonului, Frigiderului si Computerului – toate exterioare omului, anticipez ca urmatorul pe aceasta lista – deoarece in fine exista si aparatura fizica si cea conceptuala pentru a-l cerceta si intelege, este insusi Creierul.

Creierul: iata ceva care merita studiat, chiar si la modul semi-profan, la nivel de „Cunoastere de Sine” . Aceasta pentru ca nu am nici o indoiala ca impactul pe care presedintii sau prim-ministri il au asupra calitatii vietii noastre este complet neglijabil fata de ceea ce ne oferim noi insine. Cum? Intelegand cine suntem, ce vrem, ce ne este si ce nu ne este permis si mai ales indraznind sa ne depasim conditia, altfel incredibil de supusa purei intamplari.

Lumea va fi nu a celor care au bombele cele mai mari ci a celor care vor decripta cat mai bine functionarea creierului uman. Si vreau sa sper ca aceasta va fi comunitatea civila, academica, inaintea celei militare. M-ar interesa si parerea dv. pe aceasta tema, pentru ca nici mie nu mi-e drag Soldatul Orb!

Descântecul în poezia lui Ion Barbu

martie 23rd, 2008
Ion Barbu şi descânteculIon Barbu şi descântecul

Românii au avut o literatură orală deosebită, care a suplinit mii de ani lipsa unei literaturi scrise autentice. Acest tezaur a lăsat urme adânci în spiritul românesc. Intelectuali importanţi, supunând cercetării şi meditaţiei literatura orală din spaţiul traco-dacic, dar şi din zonele limitrofe, au scos la iveală izvoare nepreţuite de inspiraţie. Fenomenul a fost însă unul sporadic, asumat rar şi cu multă circumspecţie de către exegeţi. Este însă un fapt bine cunoscut că anonimatul literaturii populare a constituit o sursă inestimabilă şi gratuită pentru creaţia literară cultă care a succedat.
Literatura orală cunoaşte diferite genuri şi specii literare precum şi diverse structuri, toate depinzând de mediul folcloric. Haşdeu observa la un moment dat că în literatura orală predomină elementul liric. Totodată, strânsa relaţie dintre poezie şi muzică este mai evidentă.
Mai recent, poetul George Ţărnea sublinia că: “Noi suntem un popor care nu a avut literatură scrisă mii de ani, dar a avut o literatură orală fascinantă. Pentru a ţine minte tot ceea ce nu era scris, pentru a trece din generaţie în generaţie cutume, legi de obşte, descântece, ritualuri, în spaţiul laic sau sacru, ei bine, era nevoie de o structură mnemotehnică. Această structură a încifrării şi, în acelaşi timp a capacităţii de a transmite mai departe, nu poate să fie decât a poeziei. Iată de ce, românul, vrând-nevrând, a trebuit odată să ţină minte şi, ţinând minte, a trebuit să recite, să fie recitator. Fiind recitator, în aceeaşi măsură, era constructor de cuvinte încifrate. Aşa s-a născut, mai mult decât la oricare alt popor european, acest dor de poezie, s-a născut această necesitate a poeziei” (interviu, Adrian Munteanu, în revista Atheneum, 2002).
Descântecul face parte din literatura populară. El este cunoscut ca text magic, aplecat asupra definirii şi devenirii destinului, deosebindu-se însă de textele de ritual şi ceremonial. Reprezentând un mod propriu de exprimare, descântecul constă mai cu seamă din versuri care se rostesc de obicei însoţite de anumite gesturi, în credinţa populară că acestea pot lecui de o anumită boală trupească sau sufletească, pot dezlega un farmec, pot apăra de persecuţia duhurilor rele etc.
Descântecul tradiţional se exprimă, de regulă, în versuri foarte libere şi neregulate. Rostirea este însoţită de anumite obiceiuri care trebuie practicate obligatoriu pentru a folosi integral forţa magică a acestuia.
În descântece întâlnim uneori cuvinte al căror sens nu-l putem înţelege, ele ţinând probabil de originea lor îndepărtată. Romanii, de pildă, posedau unele versuri, păstrate prin tradiţie şi nepricepute de cei ce le recitau, folosite de regulă ca remedii în medicina populară. Atât celţii, cât şi dacii, au interzis scrierea descântecelor şi altor procedee magice, ele transmiţându-se numai din tată în fiu sau către cei iniţiaţi.
Unele descântece sunt dedicate apărării omului împotriva relelor care vin din partea semenilor săi: prin vrajă, prin fapt, prin dătătură sau făcătură, cuvinte populare care exprimă lucrarea unui vrăjitor. Farmecele înseamnă a face cuiva vrăji, a lega sau transforma pe cineva prin vrăji. Împotriva vrăjilor şi farmecelor se folosesc descântecele de tip desfaceri.
Descântecul popular românesc mai înseamnă şi o credinţă străveche în puterea magică a cuvântului. El nu are nimic comun cu verva comică populară, cu cântecele de jale, cu persiflarea sau cu imitaţia.
Descântecul este compus din formule magice, din incantaţii care, acompaniate de practici corespunzătoare, servesc de obicei ca auxiliar al medicinii primitive. Multe din credinţele şi obiceiurile populare româneşti provin, fără îndoială, dintr-un substrat traco-getic. Exemple se găsesc în folclorul obiceiurilor, tradiţiilor şi ritualurilor rustice legate de diferite momente ale anului sau de fenomene ale naturii, de sănătatea, fecunditatea şi bunăstarea oamenilor şi animalelor etc.
Pentru descântec este acceptată şi ideea terapiei prin cuvânt aplicată unei fiinţe umane, cu rezonanţe în lumea sacră. Incantaţiile, care de cele mai de multe ori sunt întâlnite în descântece sau se confundă cu acestea, sunt fraze scurte rostite cu voce tare în care sunt implicate simultan mintea şi corpul, felul în care le rostim şi felul în care gesticulăm când facem asta. Ele trebuie spuse cu emoţie, convingere şi putere, reprezentând o formă de exerciţiu care poate produce schimbări radicale şi de durată dacă este practicată cu regularitate.
Despre aceste ritualuri Socrate spunea într-unul din dialoguri: ”Sufletul se vindecă cu incantaţii (descântece). Aceste descântece sunt vorbele frumoase, care fac să se nască în suflete înţelepciunea” (Platon, Charmide).
Cel mai celebru medic antic care a scris în limba latină era celt de origine şi se numea Marcellus Empiricus. În scrierea sa ”De medicamentis liber” sunt prezentate şi incantaţii magice, unele dintre ele foarte asemănătoare sau chiar identice cu descântecele româneşti, ca de exemplu: ”Pastores te invenerunt, / Sine manibus colligerunt, / Sine foco coxerunt, / Sine dentibus comederunt”, traducerea descântecului în limba română fiind: ”Ciobănaşii te aflară, / Fără mâini te prinseră, / Fără foc te fripseră, / Fără gură te mâncară”.
Poezia, în esenţa ei, este de multe ori asemuită cu incantaţia divină. Moştenirea pitagoreică menţionează printre altele şi concepţia privitoare la poezie ca vrajă, farmec sau incantaţie.

Despre incantaţia poeziei (sau cuprinsă în poezia) lui Ion Barbu s-a vorbit foarte puţin. Într-o bună măsură, în poezia barbiană descântecul este asumat în mod direct. Perceput de mulţi ca un poet excesiv de cerebral, Ion Barbu nu este numai raţiune pură, ci şi imaginaţie şi sensibilitate. Este totuşi un poet al unei sensibilităţi care a ţintit dezvăluirea adevărului acolo unde sufletul îşi dispută întâietatea cu spiritul.
Precum matematicianul care, după ce a descoperit o teoremă, îi caută de îndată şi aplicaţia practică – iar Ion Barbu, cunoscut ca matematician sub numele de Dan Barbilian, a avut asemenea generoase preocupări – aşa apare şi descântecul în poezia sa, cel puţin în faza iniţiatică şi încă în cea intermediară trecerii la ermetism, implantat sub credinţa că aduce un plus de valoare poeziei, sugerându-i o aplicaţie directă, la îndemâna oricui.
Poemul care caracterizează cel mai bine substanţa descântecului şi incantaţiei din poetica barbiană este “După melci”. Într-o abundenţă de substraturi simbolice ale elementelor narative şi descriptive, poemul, stilizând câteva motive folclorice, descrie o experienţã de iniţiere în tainele naturii care va deveni dramă a cunoaşterii. Publicat în 1921, poemul a fost încadrat de critici în categoria poemelor iniţiatice, în care procesul de cunoaştere redobândeşte valoarea actului primordial iar incantaţiile magice au o putere creativă.
Descântecul melcului este un obicei al copiilor de prin zona Muscelului barbian, dar şi din numeroase alte zone ale ţării. Melcul apare ca un pretext de reconstituire a lumii vegetale perfecte, de a o transforma după dorinţa copilului. O voce tainică, incantatorie, ademeneşte “melcul blând”, adormit în mormântul “de foi ude, / Prin lăstari şi vrejuri crude”, dorind “să-! dezgroape”, să-l trezească din somnul liniştit, profund şi divin al increatului.
Poemul transcrie experienţa învăluită în inocenţa unui copil care reuşeşte să dezlănţuie forţele magice prin rostirea unui descântec, forţe pe care nu le mai poate stăpâni. Prin invocarea descântecului copilul se joacă, fără a fi conştient de fragilitatea formelor biologice. Profanul copil (”Eram mult mai prost pe-atunci…”), plasat în mijlocul naturii, reuşeşte în jocul său primar să deschidă cochilia melcului şi, în plină vreme de viscolire, fragila vietate sucombă. Proiecţia în spaţiul magic este susţinută prin forma baladescă a discursului poetic.
Mărturisirea intenţiei şi inocenţei, a sacrului ascuns în profan, este de-a dreptul afectivă: “Vream să văd cum se dezghioacă / Pui molatic, din ghioacă: / Vream să văd cum iar învie / Somnoros, din colivie…”. Copilul ştie de undeva un descântec, aşa cum de altfel o şi mărturiseşte: “Şi de-a lungul, pe pământ / M-aşezai cu acest descânt”.
Invocarea totemului sună, cel puţin în primele versuri, aproape cunoscut: “- Melc, melc, / Cotobelc, / Ghem vărgat / Şi ferecat; / Lasă noaptea din găoace, / Melc nătâng şi fă-te-ncoace / Nu e bine să te-ascunzi / Sub păreţii grei şi scunzi (… ) / Melc, melc, / Cotobelc, / Iarna leapădă cojoace / Şi tu singur în găoace! / Hai, ieşi, / Din cornoasele cămeşi! / Scoate patru firişoare / Străvezii, tremurătoare, / Scoate umede şi mici / Patru fire de arnici; / Şi agaţă la feştile / Ciufulite de zambile / Sau la fir de mărgărint / Înzăuatul tău argint…”.
În descântece, ca şi în alte practici magice, există credinţa că instigarea imaginaţiei ajută iniţiatorul să intre în contact cu forţa din spatele simbolului. Descântătorul vorbeşte nemijlocit cu melcul său, crezând puternic în forţa magiei invocate. Descântecul necesită o perioadă de aşteptare până ce îşi face efectul: “După ce l-am descântat / L-am pus jos / Şi-am aşteptat…”, însă mult prea tânărul ucenic vrăjitor nu ştie bine toate astea. Surprins de venirea nopţii şi speriat de stihiile întunericului din pădure, copilul îşi abandonează vraja: “-Mi-a fost frică, şi-am fugit!”, lăsând-o neîmplinită.
Peste noapte însă se dezlănţuie o ninsoare târzie care dă peste cap planurile copilului: “Toată noaptea viscoli… / Încă bine n-ajunsesem / Că porni duium, să vie / O viforniţă târzie / De Paresemi”.
Vraja, odată declanşată, continuă şi de la distanţă. Fără a mai respecta canoanele, descântecul este totuşi sortit eşecului. De la descântec, copilul trece la rugăciune pentru a înlătura stihiile vremii şi a evita nenorocirea pe care o întrevede: “Şi-mi ziceam în gând: / ”Dar el, / Melcul, prost, încetinel? / Tremură-în ghioacă, vargă, / Nu cumva un vânt să-l spargă: / Roagă vântul să nu-l fure / Şi să nu mai biciuiască (…) / Roagă vântul să se-ndure””. Totul însă a fost în zadar, inevitabilul s-a produs: fragila vietate a sucombat sub apăsarea gerului.
Există multe obiecte care fac parte din instrumentarul necesar unui descântec. Printre ele, nuiaua, este invocată aici ca instrument de ecarisaj: “O nuia, ca un hengher / Îl ţinea în zgărzi de ger!”. Peste trupul “zgârcit” copilul îşi petrece ultima vrajă, de data asta sub formă de bocet: ”Melc, melc, ce-ai făcut / Din somn cum te-ai desfăcut? / Ai crezut în vorba mea / Prefăcută… Ea glumea!”. Făcând parte deseori din inventarul descântecului, şi alunul este invocat aici, ca element al ispitei: ”Ai crezut că plouă soare, / C-a dat iarba pe răzoare, / Că alunul e un cântec… / – Astea-s vorbe şi descântec!”. Indicaţiile sunt tardive, nu mai au nici un efect, dar ele vin totuşi în aceeaşi cadenţă incantatorie: “Trebuia să dormi ca ieri, / Surd la cânt şi îmbieri, / Să tragi alt oblon de var / Între trup şi ce-i afar’… / – Vezi? / Ieşişi la un descântec; / Iarna ţi-a muşcat din pântec… / Ai pornit spre lunci şi crâng, / Dar pornişi cu cornul stâng, / Melc nătâng, / Melc nătâng!”. Melcul, sacrificat, este crucificat în mediul său biologic, iar mormântul nu poate fi altul decât unul natural: o “nuia” şi \”o frunză moartă\”. Micul vrăjitor este incapabil să resusciteze melcul, să-i dea din nou viaţă. Tabloul final este unul al morţii cotidiene, fără putere de resurecţie. Regretele postume sunt zadarnice, degeaba copilul mai speră încă să evite nenorocirea, el şi vraja lui nu mai au puterea reînvierii blândei vietăţi: “Melc încetinel, / Cum n-ai vrut să ieşi mai iute! / Nici viforniţă, nici mute / Prin păduri nu te-ar fi prins… / Iar acum, când focu-i stins, / Hornul nins, (…) / Să chemăm pe moşul Iene / Din poiene, / Să ne-nchidă: / Mie, gene; / Ţie, / Cornul drept, / Cel stâng, / Binişor, / Pe când se frâng / Lemne-n crâng, / Melc nătâng, / Melc nătâng!”.
În ritualul descântecului cuvântul şi armonia muzicală sunt subordonate comunicării cu sfera înaltă şi invizibilă a realului. Copilul îşi continuă ritualul chiar şi după ce acesta s-a terminat tragic. Şi fiindcă nici un cântec nu este fără ecou, copilul ameţit duce mai departe cântecul vrăjiri: “Melc, melc, / Cotobelc, / Plouă soare / Prin fâneţuri şi răzoare, / Lujerii te-aşteaptă-în crâng // Dar n-ai corn / Nici drept, / Nici stâng; (…) / Cornul drept, / Cornul stâng… // – Iarna coarnele se frâng, / Melc nătâng, / Melc nătâng!”.
În limbajul descântecelor întâlnim uneori cuvinte sau forme de cuvinte, termeni tehnici şi arhaisme, rar folosite în limba română modernă, sau chiar inventate. În poemul ”După melci” poeticul cuvânt ”cotobelc” este de fapt ”codobelc”-ul folosit atunci când vorbim de gasteropode, care de fapt îşi are originea din ”codoberc” (fără coadă).
Poemul ”Riga Crypto şi lapona Enigel” este un cântec de dragoste. Incantaţia sugerată de versurile baladeşti este deosebită. Poemul prezintă, prin intermediul celor două personaje, o parabolă a impactului dintre raţiune (Enigel) şi instinct (Crypto).
Balada transpune povestea într-un “cântec larg“ şi eliberator. Jocul de cuvinte şi rima interioară (“Nuntaş fruntaş”, “Laurul-Balaurul“, “De la iernat, la păşunat“, “Uite fragi, ţie dragi“, “Rigă spân, de la sân“), ritmul de descântec şi redundanţa simbolică ilustrează o dimensiune importantă a liricii barbiene – cea de ritual purificator. Formulele novatoare sau cele tămăduitoare (descântece curative, vrăji, blesteme) presupun, aşa cum s-a mai precizat, nu numai text, ci şi ritual şi gestică cu valoare magică.
Spaţiul regelui Crypto este stăpânit de umbra deasă a pădurii. El este “mirele poienii“, în jurul său pulsează viaţa simplă, cu aspiraţii pământeşti: nunta. Înflorirea semnifică nuntă, iar regele-ciupearcă este dispreţuit de supuşii săi pentru că nu respectă tradiţia nunţii: “Şi răi ghioci şi toporaşi / Din gropi ieşeau să-l ocărască, / Sterp îl făceau şi nărăvaş, / Că nu voia să înflorească”. Probabil sub presiunea acestor clevetiri, regele Crypto se hotărăşte în sfârşit să se supună canoanelor, însă el doreşte s-o facă după vrerea sa. Astfel, el pătrunde în visul laponei pe care o surprinde pregătită pentru comunicare. Invitaţia lui este una ispititoare: “- Enigel, Enigel, / Ţi-am adus dulceaţă, iacă. / Uite fragi, ţie dragi, / Ia-i şi toarnă-i în puiacă”, dar răspunsul laponei nu este unul pe măsura aşteptării: “- Rigă spân, de la sân, / Mulţumesc Dumitale. / Eu mă duc să culeg / Fragii fragezi, mai la vale.”, ceea ce îl determină să arunce în joc ultima armă: ” -Enigel, Enigel, / Scade noaptea, ies lumine, / Dacă pleci să culegi, / Începi, rogu-te, cu mine”.
Trăind în tărâmuri de gheaţă, ocrotite de lumină, fiinţa nordică lapona Enigel tinde spre o existenţă solară. Ea este astfel nevoită să-şi dezvăluie propria-i origine şi credinţă: ”Că dacă-n iarnă sunt făcută, / Şi ursul alb mi-e vărul drept, / Din umbra deasă, desfăcută, / Mă-nchin la soarele-nţelept”. În vechea credinţă românească soarele reprezintă divinitatea supremă. Tocmai de aceea, în special în descântecele şi vrăjile de dragoste, sau în cele pentru dobândirea frumu¬seţii şi sănătăţii, soarele este invocat în ipostaza de autoritate tutelară, ca providenţialitate. Lapona Enigel trăieşte sub protecţila raţiunii, se închină la ”soarele-nţelept” iar aspiraţiile ei spirituale estompează orice ispitire lăturalnică: ”Mă-nchin la soarele-nţelept, / Că sufletu-i fântână-n piept, / Şi roata albă mi-e stăpână, / Ce zace-n sufletul-fântână”.
Cu toate că regele Crypto îi aduce ofrande şi sacrificii ritualice, îi aduce fragi şi se oferă pe sine şi viaţa sa, lapona Enigel rămâne de nezdruncinat în credinţa ei. Refuzul, deşi binevoitor, este ferm. El este întărit prin observaţia că o biată ciupercă nu ar putea suporta apropierea de soare: “Că-i greu mult soare să îndure / Ciupearcă crudă de pădure”.
Se întâmplă uneori ca ucenicul vrăjitor care dezlănţuie forţe negative să nu mai aibă puterea de a le mai opri. Din păcate cuvintele înţelepte ale laponei nu reuşesc să-l con¬vingă pe Crypto. Dimpotrivă, îl împing spre o acţiune sinucigaşă: ”Dar soarele, aprins inel, / Se oglindi adânc în el; / De zece ori, fără sfială, / Se oglindi în pielea-i cheală”. Experienţa se dovedeşte a fi devastatoare, iar urmările, fără putinţă de remediere.
Ca ritual suprem şi ca aspiraţie spirituală, nunta totuşi se petrece. Neacceptat într-o lume mult diferită de a sa, regele supra¬vieţuieşte doar printr-o nuntă aberantă ”cu măsălăriţa-mireasă”. Crypto nu mai este mirele poienii, ci pare că şi-a găsit împărăteasa potrivită. Invitaţiw la nuntă, evocată în imagini carnavaleşti şi transpusă în ritm de descântec, încheie balada şi dă un sens precis dramei: Crypto, un nefericit sub povara unui ideal de neatins, se întoarce la regulile pe care le încălcase, dar pe cea mai umilă treaptă; nebun şi schilodit în numele unei aspiraţii, îşi acceptă în sfârşit destinul.
Poemul ”Domnişoara Hus” este un descântec de dragoste, care trece în revistă povestea unei iubiri pătimaşe a unei tinere care îşi cheamă iubitul de pe lumea cealaltă. Iubirea pierdută a domnişoarei Hus se încearcă a fi recuperată prin intermediul unui descântec şi a unor sacrificii pentru care nici ea însăşi nu pare suficient de pregătită şi încrezătoare.
Descântecele din poeziile de dragoste au avut un loc aparte în contextul în care tradiţia autohtonă, şi nu numai, oferă numeroase modele despre felul în care fetele depun eforturi să fie frumoase şi drăgăstoase: “Paşi agale / Cu pasale / Paşi bătuţi / Cu arnăuţi, / Sprinteni, spornici, / Cu polcovnici / De tot sprinteni / De tot sus”. Fantasticul descântec al domnişoare Hus este de o indiscutabilă expresivitate. Diverse sunete, versuri, cuvinte sau silabe, repetate ca un ecou care alterează starea conştientă subiectului, fac parte din recuzita de bază întâlnită în descântecele şi vrăjile populare. Conspiraţia cosmicului este, în această poezie, una originală şi tulburătoare, ataşată de întrunirea condiţiilor pentru declanşarea descântecului: “Uite, cerul a mişcat / Plecăciuni îţi face ţie. / Fruntea Cerul ţi-a-închinat / Ameţit, ca de beţie”.
În intenţia de a-şi recupera iubirea pierdută, un vechi descântec pare cea mai potrivită alegere din memoria unor vremuri apuse: “Şi cu pumnul dus mosor / Pân’ la sita din tărie, / Treieră şuierător / Spart descântec din fetie!”. De altfel, descântecul în sine presupune invocarea unei lumi magice, nepătrunse.
Apelul este sublimat chiar de declanşarea descântecului propriu-zis. Frumuseţea lui lirică este dată de sugestia şi incantaţia cuprinse în rostirea iubitei: \”Buhuhu la lună suie, / Pe gutuie să mi-l suie, / Ori de-o fi pe rodie: / Buhuhu la Zodie; / Uhu… Scorpiei surate, / Să-l întoarcă d-a-ndărate / Să nu-i rupă vrun picior / Câine ori Săgetător!”. Chemarea magică în sine invocă şi desfacerea unui blestem: “Stea turtită, – în hăuri suptă, / Adu-mi-l pe-o coadă ruptă, / Ruptă şi de lingură, / Să colinde singură, / Toate vămile pustii / Unde fierb, la pirostrii, / În ceaun cu apă vie, / Nărăviţii la curvie; // În zemi acre şi amare / Câţi au râs de fată mare; // În grăsime şi colastră, / Câţi smintiră vreo nevastă”.
Cu o remarcabilă forţă de sugestie sub raportul invenţiei verbale, spaţiul balcanic invocat în acest poem devine un spaţiu al inocenţei recuperate şi al armoniei omului cu tot ceea ce-l înconjoară. Farmecul este dat de extraordinara incantaţie a versurilor şi de sugestia de fantastic a descântecului: “Buhuhu… uhu, de zor / Şi-ncă-o dată, prin mosor, / Doar i-o da mai mult îndemn / Coadei lingurii de lemn / (Lemn de leac) / Doar l-o-ntoarce berbeleac / Doar l-o duce vălătuc / Pe ibovnicul uituc!\”.
Folosirea instrumentarului adecvat în procesul unui decântec este obligatorie: “Fluturai la vânt făină, / Sloată se porni, haină; // Aruncai şi cu pâsat, / Pâclă deasă s-a lăsat; / Presărai atunci mălai, / Şi tot cerul îI spălai”, sau “Luai din sân tărâţe coapte! / Şi tot norul, jos, în noapte, / Ca o gâlcă obrinti, / În ţărână se trânti, / Înflori, crăpă în şapte / Nori la fel:”.
Scris în etapa de tranziţie spre ermetism poemul “Oul dogmatic” continuă tema “nunţii”, înţeleasă ca pătrundere în miracolul creaţiei universale. ”Oul dogmatic” este întruchipat ca simbol al unei structuri duale ce reprezintă lumea de dinaintea “nunţii” sau creaţia de dinaintea naşterii universului. Socotit banal pentru “mărunte lumi“ care “păstrează dogma“, suntem invitaţi să privim oul ca pe un obiect de contemplaţie, ca modalitate de desăvârşire a ciclului uman: “E dat acestui trist norod / Şi oul sterp ca de mâncare, / Dar viul ou la vârf cu plod / Făcut e să-l privim la soare!“. Văzut în lumina soarelui, oul relevă însăşi esenţa universului, imaginea eternă a increatului şi se iniţiază în străvechiul mit în versuri de o excelentă concizie incantatorie: “Cum lumea veche, în cleştar, / Înoată, în subţire var, / Nevinovatul, noul ou, / Palat de nuntă şi cavou. / Atât de galeş, de închis, / Ca trupul drag, surpat în vis. / Dar plodul? / De foarte sus / Din polul plus / De unde glodul / Pământurilor n-a ajuns. / Din trei atlazuri e culcuşul / În care doarme nins albuşul”.
Oul este cel care reeditează naşterea lumii şi reprezintă dovada vie a preexistenţei. Consemnând puritatea acesteia, îndemnul final este adresat omului pentru a păstra increatul invariabil: “Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-n el. / Şi nici la cloşcă să nu-l pui! / Îl lasă-n pacea-întâie-a lui, // Că vinovat e tot făcutul, / Şi sfânt, doar nunta, începutul\”. Această idee o întâlnim şi în baladele “După melci“ şi “Riga Crypto şi lapona Enigel“ în care se confirmă că încercarea de eliberare fortuită din pre¬existenţă este sortită eşecului.
Nunta este un simbol central al creaţiei barbiene, ea reprezentând sensul armoniei primordiale. În poemul ”Ritmuri pentru nunţile necesare” incantaţia se îndreaptă spre aştri, spre marele cosmos, iar aspiraţia spre absolut se împlineşte prin atingerea contemplaţiei poetice, prin viziunea asupra principiului universal: ”Că intrăm / Să ospătăm / În cămara Soarelui / Marelui / Nun şi stea, // Aburi verde să ne dea, / Din căldări de mări lactee, / La surpări de curcubee, / În Firida ce scântee eteree”. Astfel, cunoaşterea supremă aparţine luminii, reprezentată prin zeul Soare, al cărui important cult vine din vremuri străvechi.
Poemul debutează incantatatoriu, invocând ritmul cosmic şi spiritul numerologic pentru a imita sensul unui descântec: “Capăt al osiei lumii! / Ceas alb, concis al minunii, / Sună-mi trei / Clare chei / Certe, sub lucid eter / Pentru cercuri de mister!”. Cercul este figura geometrică primordială invocată în descântece, el reprezentând linia nemărginită, al cărei început şi sfârşit se află în fiecare punct. Mişcarea circulară este aşadar infinită, indiferent de timp şi loc.
Aşezate ca într-o formulă de matematică magică şi aparţinând unui descântec numai de eul poetic ştiut, în poem sunt strecurate versuri încifrate cu simboluri stranii: “Aphelic ( ) / Perihelic ( (i ) / Cojunctiv (dodo) / Oponent (adio!)”.
Pintr-un “paj al Venerii” sună o ciudată onomatopee: “Peste îngeri, şerpi şi rai / Sună vechi: / I-ro-la-hai”, din nou o incantaţie inventată de poet. Catenele eufonice ingenios construite şi segmentate ritmic au rolul de a crea un transfer subtil de sensuri. Poetul priveşte destinul uman prin parcurgerea unor etape definite ca “nunţi necesare” şi prin trimiterea la ritmurile cosmice, sugerate şi reconstituite muzical în poem: ”Roata Venerii / Inimii / Roata capului // Mercur / În topire, în azur, / Roata soarelui / Marelui”. Invocaţia magică din poem este elevatorie, iar epicul are tentă de operare a unei magii: “Uite, ia a treia cheie, / Vâr-o în broasca Astartee! / Şi întoarce-o de un grad / Unui timp retrograd, / Trage porţile ce ard”.
Ion Barbu nu abuzează niciunde de eroul mitic, deşi multe descântece invocă des fiinţe mitologice şi atribute ale acestora. De fapt, poetul nu preferă idoli, ci doar vremuri şi spaţii mitice, acel ”leagăn mitologic”, mituri substanţiale precum cel al oului, al nunţii, al aştrilor, al oglinzii. Prin promovarea asiduă a mitului nunţii am putea bănui că Ion Barbu a sperat ca lumea să înţeleagă mai bine mariajul dintre matematică şi poezie.
Poemul “Uvedenrode” face parte din ciclul care a marcat momentul de tranziţie către ultima etapă a poeziei barbiene, acea de încifrare a semnificaţiilor, numită etapa ermetică. Titlul, un cuvânt inventat de poet, defineşte un spaţiu sinistru, “o râpă a gasteropodelor”, în fapt o reprezentare a vieţii vegetative în puritatea ei. Poemul începe prin a prezenta această proaspătă lume vegetală: “La râpa Uvedenrode / Ce multe gasteropode! / Suprasexuale / Supramuzicale”. Gasteropozii reprezintă o lume mirifică, în care incantaţia pare veşnic prezentă: “Gasteropozi! / Mult limpezi rapsozi, / Moduri de ode / Ceruri eşarfă / Antene în harfă”. Incantaţia este trăită direct, ca închinare în faţa unei lumi fermecătoare: “La soarele sfânt, / Egal – acest cânt: // Ordonată spiră, / Sunet / Fruct de liră, / Capăt paralogic, / Leagăn mitologic, / Din şetrele mari / Apari: / O cal de val / Peste cavală / Cu varul deasupra-n spirală!”.
Deseori, în loc de rugăciune, profanul apelează la descântec. Durata unui descântec depinde de factori precum: lungimea incantaţiei, disponibilitatea sufletească a descântătorului, instrumentele necesare, gestica. Se spune, de pildă, că anumite descântece trebuie săvârşite în zorii zilei sau la miezul nopţii, fără să fie indicată durata ritualului.
Timpul descântecului este direct legat de număr. Numărul trei, de exemplu, este des invocat în poezia barbiană. Un descântec eficace trebuie săvârşit într-un anumit timp şi loc şi trebuie repetat. În cele mai multe cazuri el se repetă de trei, de şase, sau de nouă ori. Repetarea demonstrează şi valoarea magică a numărului în spiritul descântecului. În acest sens se poate vorbi de o anume simbolistică a numerelor: “Uite o fată, / Lunecă o dată, / Lunecă de două / Ori până la nouă, / Până o-nfăşori / În fiori uşori, / Până-o torci în zale / Gasteropodale; // Până când, în lente / Antene atente / O cobori: // Pendular de-ncet, / Inutil pachet, / Sub timp, / Sub mode / În Uvedenrode”.
După cum susţin unii istoricii literari, câinii au fost una dintre marile pasiuni ale lui poetului Ion Barbu. În poemul “In memoriam” apare un cuvânt cu nuanţe onomatopeice: “Vir-o-con-go-eo-lig”, cuvânt de descântec, inventat de poet, în poezia dedicată căţelului său Fox. Eul poetic comunică cu căţelul dispărut, îi arată păsările care ciripesc în pom, încercând să le ispitească onomatopeic cântecul: “Cir-li-lai, cir-li-lai, / Precum stropi de apă rece / În copaie când te lai; / Vir-o-con-go-eo-lig, / Oase-nchise afară-n frig; / Lir-liu-gean, lir-liu-gean, / Ca trei pietre date dura / Pe dulci lespezi de mărgean”. Cântecul în sine sună ca un descântec de ademenire a păsărilor. Practic, versurile amalgamează sonorităţi de folclor între pliurile unui descântec erotic.
Tot ca un cântec debutează şi poemul, declanşat cu sonorităţi vag barbiene în mijlocul naturii: “Primăvară belalie / Cu nopţi reci de echinox, / Vii şi treci / Şi-nvii, stafie, / Pe răpusul câine Fox!”. Pe parcurs sonorităţile se prelungesc. Muzica versurilor, mult mai dinamică în acest poem, este împletită pe figurile cinetice ale unui dans frenetic. Viaţa animalului prieten este retrăită în detalii, prin măruntele lucruri care o înfrumuseţează. Amintirea vietăţii lângă care a petrecut mulţi ani este vie şi amăgitoare: “Fox frumos / Cu dinţi oţele / Şi preţ mare / La căţele, // Fox nebun / Scurt de coadă / Fuge-n lume, / Se înnoadă!”.
Spiritul balcanic se manifestă mai pregnant în ciclul “Isarlâk”. Pe un fond liric în schimbare, incantaţia se manifestă pe un alt portativ. În poemul cu acelaşi nume suntem transpuşi într-o lume neexplorată suficient, aflată în plin proces de descompunere. Rugăciunile şi sonorităţile magice sunt ubicue: “Fâlfâie, înalt, o rugă / Pe fuişor, la zâna-în fugă…”. Chemarea se petrece la porţi, la ziduri şi la cetate, nu şi la oameni, ca într-un descântec (vezi descântecul melcului din “După melci”): “Deschideţi-vă, porţi mari! / Marfa-aduc, pe doi măgari, (…) // – Deschide-te, Isarlâk!”.
Geometria folosită în acest poem, ca de altfel în multe altele, sugerează simbolul unei lumi redescoperite. Simbolul heptagonului devine pecetea unei cetăţi imaginare: “Vis al Dreptei Simple! Poate, geometria / Săbiilor trase la Alexandria, / Libere, sub ochiul de senin oţel, / neclătinatul idol El Gahel.(…) // Eptagon cu vârfuri stelelor la fel. / Şapte semne, puse ciclic:”, notaţia pe figura finală fiind făcută în sens orar (netrigonometric) şi încifrată cu numele idolului El Gahel.
Pe fondul unui tărâm situat la graniţa dintre real şi fictiv apare şi un erou cu virtuţi ale spiritului balcanic, în persoana lui Nastratin Hogea, un magician care are darul de a-i scoate pe cei din jurul său din dimensiunea banală a vieţii, mulţime “beată, într-un singur vin: / hazul Hogii Nastratin“.
Rătăcirea poetului prin “burg-ul” speranţelor este mărturisită în poemul numit “Umanizare”, adăugat în finalul ciclului “Isarlâk”. Lirica barbiană suportă aici o oarecare schimbare: “Am părăsit în urmă grandoarea ta polară / Şi-am mers, şi-am mers spre caldul pământ de miazăzi, / Şi sub un pâlc de arbori stufoşi, în fapt de seară, / Cărarea mea, surprinsă de umbră, se opri”. Muzica însă este chiar aspiraţia directă a eroului liric: “Sub acel pâlc de arbori sălbateci, în amurg, / mi-ai apărut – sub chipuri necunoscute mie, / Cum nu erai acolo, în frigurosul burg, / Tu, muzică a formei în zbor, Euritmie!”.
Poemele din ciclul “Joc second”, deşi nu-şi dezvăluie sensul de la prima lectură, impresionează în primul rând printr-o sonoritate impecabilă. Eul poetic este ascuns, prezintă mai multe feţe şi nu se expune niciodată spontan. Sarcina de a dezvălui adevăratul chip al lumii nu înseamnă altceva – după Ion Barbu – decât o întoarcere la starea primordială a poeziei şi la cea pură a lumii. Încifrarea poetică nu este şi nu trebuie să fie un act deliberat. În fond, ea nici nu există, ci doar se expune misterios semantic, dar nemijlocit sonor, ca o incantaţie dintr-un descântec.
Unele descântece rămân taine care nu sunt dezvăluite sau explicate nimănui decât sub anumite restricţii: “Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea / Meduzele când plimbă sub clopotele verzi” (Din ceas, dedus…). Împărtăşirea acestui meşteşug către ”profani”, atunci când se petrece, se face, de regulă, cu multă prudenţă, căci destăinuitorul riscă să-şi piardă dexteritatea în a-şi practica magia descântecului.
Imaginea sintetizată a lumii şi captarea muzicii ei secrete înseamnă până la urmă o problemă de conştiinţă poetică. ”Poetul ridică însumarea”, sublimează experienţa sa în imnuri de ”harfe răsfirate\”. Poezia, astfel generată, devine un cântec misterios, care mai mult vindecă decât expune sensuri. Acest fel de cântec este redus la esenţe, la cuvinte unice care pătrund dincolo de graniţele înţelegerii imediate. El se petrece ca un descântec. În concepţia barbiană poezia poate accede şi printr-un univers de linii şi forme pure, geometrice, singurele în măsură să organizeze şi să esenţializeze lumea. Poetul transpune oglindirea din conştiinţă în melodia cuvintelor, ascunzând în ele cântecul – creaţia, asemenea mării care îşi ascunde cântecul sub clopotele verzi ale meduzelor. Însuşi Ion Barbu se exprimă în acest sens: “Versul căruia ne închinăm se dovedeşte a fi o dificilă libertate: lumea purificată până a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru. Act clar de narcisism. Desigur, ca tot absolutul: o pură direcţie, un semn al minţii”.
Sunt elocvente în acest sens numeroasele expresii sau fraze exclamative ce apar ca nişte chemări ontologice, ca invocări imperative ale ordinii latente a lucrurilor: “Nadir latent!” (Din ceas, dedus…), “Fulger străin, desparte această piatră-adâncă; / Văi agere, tăiaţi-mi o zi ca un ochian!” (Înnecatul), “O, ceasuri verticale, frunţi târzii!” (Mod).
În poezia “Timbru” întâlnim fascinaţia unor simboluri poetice obişnuite, lucruri comune precum piatra, huma, unda mării dobândind supremaţie prin viaţă. Eul poetic se opreşte la suprafaţa lumii, pe care o laudă, dar o priveşte profund şi fascinat totodată, ca pe “un cântec încăpător”. Diversităţii infinite a lucrurilor şi comuniunii desăvârşite a spiritului cu creaţia cosmică li se cuvine întreaga recunoştinţă a omului pentru simplu fapt că ele există: “Ar trebui un cântec încăpător, precum / Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare; / Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare / Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum\”. Cântecul încăpător nu poate fi altceva decât veşnicul descântec al farmecelor care ne înconjoară, o eliberare în sublim. Începuturile sunt curate, neferecate şi neascunse, dar după ele urmează păcatele care necesită desprinderea prin descântec. Creaţia divină a femeii este asociată cu incantaţia, cu acompanierea unui cor îngeresc.
Sub efectul contemplării lirice, în poemul “Dioptrie” muzica, geometria şi poezia apar împreună pentru a reprezenta diferite forme de existenţă: “Înalt în orga prismei cântăresc / Un saturat de semn, poros infoliu… (…) // Gunoiul tras în conuri, lagăr scris, / Adeverire zilei – prin cenuşe”. Într-o amplitudine sonoră lumea ideală ni se oferă geometrică, ascunsă, întoarsă prin oglindire şi reflectată prin efectul ”prismei”. Ea nu ni se dezvăluie decât prin concentrarea atenţiei şi transpunerea în spaţiul imaginaţiei şi creaţiei: “Aproape. Ochii împietresc cruciş / Din fila vibrătoare ca o tobă, / Coroana literei, mărăciniş, / Jos în lumina tunsă, grea, de sobă“.
Multe descântece au la bază o geometrie ocultă, prin folosirea unor figuri geometrice, desenate în spaţiu prin gesturi rituale, scrijelite în diferite moduri sau prezente pe obiecte aparţinând instrumentarului utilizat. Printre figurile geometrice magice întâlnim des: cercul, pentagonul, hexagonul, triunghiul, pătratul şi crucea.
În poemul “Grup” regăsim aproape exact reflectarea opiniei mărturisite a poetului Ion Barbu: “poezia este o prelungire a geometriei\”. Abstracţia în gândire şi comunicare este singura cale de urmat pentru a putea descrie, analiza şi gândi realitatea, iar asta se petrece prin intermediul unor forme geometrice şi scheme cvasi-matematice. Lumea pitorească a descântecelor este o lume de inspiraţie. Sugestia unei geometrii a formelor şi figurilor are o puternică rezonanţă incantatorie: ”Atâtea clăile de fire stângi! / Găsi-vor gest închis, să le rezume, / Să nege, dreaptă, linia ce frângi: / Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume?”.
Poezia “Poartă” conţine sugestia împlinirii prin transpunerea eroilor într-o realitate ridicată dincolo de pragul percepţiei obişnuite: “Suflete-n pătratul zilei se conjugă, / Paşii lor sunt muzici, imnurile – rugă. / Patru scoici, cu fumuri de iarbă de mare, / Vindecă de noapte steaua-n tremurare”. Vraja străbate un spaţiu geometric paradisiac şi are puterea de vindecare chiar şi pentru aştri.
Apa a exercitat dintotdeauna o enigmatică atracţie, fiind considerată un mijloc de vindecare de prim ordin. În descântecele româneşti, dar nu numai, se consideră că apa înglobează puterile binefăcătoare ale răsăritului de soare, lunii, plantelor, ale aurului sau a cuvântului scris sau rostit: ”Pendulul apei calme, generale, / Sub sticlă stă, în Ţările-de-Jos” (Margini de seară). Ca element purificator fundamental, apa este principalul element din instrumentarul unor descântece. Fără apă, vie sau moartă, asemenea acte magice nici nu pot fi concepute: “În ceaun cu apă vie, / Nărăviţii la curvie;” (Domnişoara Hus).
Facultatea de a defini memorabil şi în acelaşi timp incantatoriu este pe deplin satisfăcută în poetica barbiană: “Plecăciune joasă, / La faţa păroasă, / Suptă, care ajună / Apusă-n cărbunii din lună” (Paznicii). Unele poeme conţin incantaţii directe, lipsite de artificii: “Ageri, şerpii ce purtai, / Şerpii roşii, scurşi din rai” (Orbite), “Ţi-e inima la vârste viitoare / Ca şarpele pe muzici înnodat, / Rotit de două ori la mărul-soare, / În minutare-aprins – şi încrestat” (Increat).
Plasată între paranteze, una din strofele din poemul “Falduri” seamănă cu un veritabil descântec: “(De şase ori, în ape grele / Sting fier aprins, până-n prăsele; / Fulger cedat, just unghi normal, / Cad reflectat, croiesc cristal.)”. De altfel, şi alte versuri din acest poem sugerează vraja unui descântec: “Valuri frânte, gemene, / Ruptură de cremene, // Ce gând târziu mă suflă-acu? / Să vântur nopţii \”Bu-hu-hu\” / Ca la un cântec, altădată? / Se toarce vorba, închegată, / Cutia-încet se-ncuie-n piept, / În scrisul apei caut drept”. În plus, mătura, alături de alte obiecte precum cuţitul, nuiaua, cărbunele sau cleştele, face parte deseori dintre instrumentele necesare descântecelor: “Sub mături, fluturi şi urâturi / Mort – chipul meu, pe crengi de gâturi” (Falduri).
Despre poezia lui Ion Barbu critica nu a avut prea multe de spus. Ca şi în cazul lui Bacovia şi alţii, rezonanţa postumă a poetului e superioară celei din timpul vieţii. Poet insolit în peisajul literar interbelic, Ion Barbu şi-a pus de multe ori în dificultate exegeţii aflaţi în crize de interpretare. Nu există nici la această oră o clarificare a ermetismului barbian: este el o pură incantaţie muzicală, fără sensuri anume, sau este doar o contemplare senină şi un ermetism dus uneori până la încifrare totală? Ermetismul ”este un mit pe care l-a creat ignoranţa” observă subtil însuşi poetul.
Nuanţele surprinse în legătură cu incantaţia şi tema descântecului în poetica barbiană pot aduce o oarecare lămurire în acest sens. Chiar şi sub masca stilului caracterizat printr-o extremă concentrare a expresiei, sub recea armură a unei forme riguroase, spiritul descântecului este prezent. Austeritatea limbajului din asa-numita poezie ermetică – deseori însoţită de un ton solemn – alăturată invenţiei poetice, nu se abate decât accidental de la această regulă.
În timp ce ludicul este evident şi direct în poezia iniţiatică, el apare răsturnat în partea ermetică, printr-o reflecţie a sa în substanţa poeziei, prin multitudinea şi diversitatea nuanţelor interpretative. Ion Barbu consideră creaţia un joc, dar un joc serios, plin de substanţă şi sens.
S-ar putea spune despre cripticul barbian că intră în contradicţie cu stilul cursiv, descriptiv şi cu limbajul explicit al descântecului. Un argument important împotriva acestei păreri are la bază faptul că limba unui descântec este uneori criptică şi nu se lasă înţeleasă uşor. Atunci când limba i s-a părut insuficientă pentru creaţia sa, Ion Barbu şi-a construit cuvinte noi. Cele mai interesante invenţii lexicale au rămas acele sunete onomatopeice, cu virtuţi magice, din secvenţele de descântec: cir-li-lai, vir-o-con-go-eo-lig, lir-liu-gean, bu-hu-hu, i-ro-la-hai ş.a. Onomastica din poetica barbiană este şi ea insolită: (Crypto, Enigel, Geraldine, Laurul-Balaurul, Fox, Jup, Bitch, Domnişoara Hus, El Gahel, Isarlâk, Uvedenrode ş.a.).
Imaginile poetice sunt compuse ca într-un joc, iar regulile acestuia ne descoperă noi feţe ale lumii, fără să ignore misterul. Muzicalitatea versurilor în sine a însemnat pentru poet o cale sinceră şi inefabilă de a conduce spre armonii perfecte, spre esenţa lumii şi a lucrurilor.
Deschis spre absolut, Ion Barbu este unul dintre marile spirite care, prin geniul său poetic, a ridicat structura poeziei şi a limbajului poetic pe culmi de abstracţie poetico-matematică. El este creatorul unui univers liric şi stilistic inedit, care a exprimat mult în cuvinte puţine şi pentru care, aşa cum menţiona Tudor Vianu, “concizia este virtutea capitală a stilului său”.

Petre Rău

Analfabetism literar

martie 23rd, 2008

Analfabetism literar (veni, vidi, vici)

activiştii anulează
arta aristocraţiei
arogând alambicarea
aprobând atelierul

aduc alte argumente
aprioric alandala
adnotând aleatoriu
avangarda agonistă

bănuitele biserici
başca boşii boierimii
boicotează baliverne
blocând bunele bravade

bosumflatele boeme
binemeritând brevete
beau batjocorind beleaua
belesc bine bidineaua

cabalinele cadâne
cerşesc calme comentarii
crapă capetele care
cârcotesc condamnatoriu

craii caselor celeste
călăresc cavalereşte
colportează cumsecade
câtă cordialitate

damele de dimineaţă
dragele de domnişoare
denigrează derbedeii
dorind dragostea directă

deformate de defecte
definite de dantură
devorează desuete
descompusele deşeuri

este epoca eratei
epigonii enervează
editorii eludează
elegiile elitei

evident elucubrează
erezii echidistante
evocând enciclopedic
entropii emancipate

fotogenice frivole
forfotind frumos fireşte
fecundează ferm feude
fremătând fără fiole

fraierii filozofează
fufele fac falduri fine
fetele frezează funduri
faimă falselor feline

generaţii geniale
guralive grobiene
găsind gaşca golăniei
gustă grav geriatria

generând gazos gazeluri
galeş gâdilând gâtlejul
germinează găuroaie
garantând gestant glutenul

hedoniste hămesite
hămăiesc handicapate
hemoragice himene
hidratează hăuri hrube

haida-haida haimanale
hodoroagele hapsâne
hohotite hahalere
hărăzesc hâde himere

impostori inegalabili
iau ideile ilustre
imitând impresioniştii
incitând informatorii

impregnează izul iambic
intonând istericale
invocând inteligenţa
ignorând incompetenţa

încuiaţi îndrăgostiţii
îşi încearcă-mperecherea
înaintea încălzirii
îşi încheie-ndatorirea

întristaţi începătorii
îndobitociţii îngeri
împotriva îndoielii
înstelează-nvingătorii

jeguri juxtapun jurnale
jertfind jalnic jurăminte
jalonează jecmăneala
jaluzele jack-uri jeep-uri

jicnind juna jidovească
jucând jocuri jubilează
jefuind judecătorii
junimismul juisează

karatistele kibitzii
kaizeri kantiene kituri
kendo ketchup kilograme
kamasutra kilometri

kilociclupesecundă
kodak keyboard kamikaze
karma karaoke keta
kelvin khmerii kuweitul

lamentabile lascive
lapidând lacune liric
laudă limba la lume
labiale laitmotive

laborante laburiste
lecuiesc lapidatorii
lunetiştii lamentează
leul lustruieşte lotrii

mult mai multă muierime
mamifere menstruale
murdăresc moşia mare
muzele mierlesc mioape

madmoazelele migrează
mafioţii masacrează
muzicanţii mai mixează
metastaza manelistă

numai nume neştiute
norocoşi nenorociţii
noi nu naştem nepotisme
născocim neologisme

noua noastră nerozie
nesfârşita nebunie
nimenea nu ne năşeşte
niciodată nostalgia

osândirea omenirii
oglinjoară-oglinjoară
ofensiva onaniei
operăm obscur ovulul

ocazional oferte
ombilicuri ofticoase
ocolim orânduirea
ordonanţe odioase

puchinoasele paiaţe
plagiază prozodia
primesc plusuri primitive
preamărind puţin prostia

prefăcătorii pripite
produc primele partide
pe portalul poeziei
proslăvesc pediatria

rimele rămân rebuturi
reproduc rapid rutina
resturi retuşând refrene
reformează rădăcina

românisme ramolite
roţile rămân rigide
relele revin Rusiei
revoluţii răscolite

stele strălucesc sofistic
scribii săvârşesc satira
situaţia se schimbă
se sporeşte sărăcia

suntem singura speranţă
să strivim sedentarismul
siluim sfânta scriptură
sensibilizăm snobismul

şamaniste şucărite
şarmant şmirghelesc ştiuleţii
şustele şerpuitoare
şlehtele şovăitoare

ştirbe şlefuind şabloane
şovăind şochează şatra
şezătoarele şomează
şi şacalii ştiu şeptelul

tipice teribiliste
tipăresc tâmpenii tone
totuşi travestesc trofee
transformând telenovele

teiul tremură tomnatic
te trecuşi tu tânăr tată
te tăiară tolomacii
terfeliră testamentul

ţâţe ţuguie ţesutul
ţoape ţepene ţinute
ţara ţine ţigănimea
ţarini ţigle ţânţărimea

ţopăie ţaţa ţarina
ţipă ţeasta ţurcănească
ţanţoşele ţăcănite
ţoalele ţiplate ţeapă

uniformele uzate
umoriştii unul-unul
unde umblă unitatea
utopia unui ungur

uneori uzurpatorii
uită unde urinează
udătura uluieşte
uniunea unelteşte

vorbe vorbe viciate
versurile văicărite
vine vremea virtuală
vând volume volatile

verba volant veselia
văgăunile vibrează
vagabonde văduvite
verbe vascularizează

zdruncinate zăpăcite
zbuciumate zbănţuite
zoofage zoofile
zulufatele zambile

ziariste zigomorfe
zise zâne zeflemiste
zgârie zodiacale
zigzagatele zapise

xenofobe xenofile
xerofile xilofage
ye-ye yoyo yanguri-yinguri
yeti york yuppie yoghiste

quadrivium quadrofonic
quattrocento quidditate
ă-uri â-uri ăialalţii
westernuri world-wide-web… welcome

volumul Analfabetism literar, Fides 2008

ACELAŞI POEM

martie 23rd, 2008

lui Mircea Ivănescu

Eu nu am voie să scriu, nici măcar să vorbesc,
despre mopete, denisa, cuţitul de argint,
cum a făcut-o el, mult mai bine – pe când
unii descriau pervazul cu pisici printre
romanele poliţiste pe care le scria femeia aceea:
mi-a lipsit o cameră ca a lui, serile anilor
prin care trebuia să treci aplecat şi citind,
dar uneori ni se atingeau degetele pe tarabe
de cărţi, prin rafturi de anticariat – sacoşele
depuse la intrare şi conţinutul lor uşor de ghicit,
precum un trup sub o haină prea strâmtă,
foşneau din senin şi atunci
toţi le priveau cu un reproş –
polimeri tulburători ai liniştii noastre,
voi nu veţi putrezi niciodată,

sau aleea unui parc ce a cunoscut zile mai bune,
cu bănci cocoşate pe care aşterneai un ziar
şi puteai să-ţi imaginezi o trăsură – ştii,
din care să coboare o doamnă înaltă şi totuşi
fragilă – căreia să-i ţii degetele galant,
care să ştie să asculte povestea sau visul
amintit – un abur pe lentile, o estompă
ce ascunde înscrisul de pe coaja mestecenilor,
conturul de argint al statuii – după o vreme
să te întorci printre cărţile tale şi iar
lângă maşina de scris să îţi surâdă
liniştitor, tăcut şi impalpabil,
ceva despre care se vorbea uneori, se scria
şi în care puteai să mai crezi.

Visele din zori

martie 23rd, 2008

Dimineaţa
Ceaţa se ridică târziu.
Pe undeva pe sus nevăzut,
Soarele tânăr râde
Inconştient de ce se petrece
În porturile prin care
Ar trebui să acosteze
Razele sale.
Cu un ceai fierbinte în faţă
Stau pe terasă.
Arunc scoicile goale în mare
Precum seara în noapte,
Zilele inutile.
Pe unele, spuma valurilor le atinge;
Pe altele nu.
Mă iubeşte?
Nu mă mai iubeşte?
Curând soarele va reuşi să străbată
Zăgazul alb de leşie
Sub care vegetăm.
Se vor topi şi ultimele vise.
Ne va întreba:
Hei, ce aţi visat azi noapte, copii?
Dimineaţa ne spulberă visele
De zidul peste care vrem să zburăm.

Dan David, Los Angeles, mai-20-2006.

Blue Bayou sau Pagini dintr-un jurnal neterminat (Roman)

martie 19th, 2008

23 Decembrie 1996

Ultima dimineaţă sub ninsoarea greoaie in Montreal anunta o alta iarna nesfarsita de Nord, autobuzele, masinile se poticneau intr-un pastel imaculat. Iesisem dintr-o cafenea prost luminata, istovit, cu hainele necalcate mirosind a fum de tigara. Lucrasem ultimele luni incepand la ora patru dimineata. Dormeam doar trei ore, cel mult, pentru o noapte.
Dupa-amiaza incepeam alt job intr-un restaurant francez, ai carui patroni, niste tunisieni zgarciti, tuciurii, sositi din tinuturi cu camile, isi varsau naduful pe angajati. Pregateam deserturi, salate, platouri de stridii si antipasto si, spalam vase. Ma reintorsesem la primele zile de glorie ale carierei mele de imigrant din Germania, ca Spueler(spalator de vase). Conditia jobului consta si in a spala vase, a matura restaurantul, incluzand toaletele.
Spre miezul noptii ma indreptam sau spre casa – un apartament stramt; cu mobilier pestrit, adunat de pe strada, coscovit si demodat; sau ma indreptam spre celalalt job, cafeneaua in care aveam sa petrec sase luni noapte de noapte. Cornurile, briosele si alte produse de patiserie asteptau clientii la prima ora a micului dejun. Cand nu mergeam acasa, dormeam pe mese in cafenea.
In acea dimineata am iesit iluminat de chemarea spre tropice, cu locurile permanent insorite, denumite DESTINATION SOLEI. Aveam sa nu ma mai intorc niciodata in ritmul istovitor si nici in apartamentul intunecat si nici in cafeneaua murdara mirosind a igrasie. Era ora zece dimineata si incepusem sa randui bagajele, speram sa fie ultima oara in viata , ca voi gasi un loc sfarsind viata de nomad.
I-am dat fiului meu Sebastian cheile si cartela magnetica de operare a computerului intr-un plic si cu o felicitare de Craciun adresata conducerii, sa le inmaneze managerului de serviciu. Nu le-am spus ca voi parasi locul de munca, nici un preaviz, nimic, Nu-mi mai pasa de ce se va intampla cu cafeneaua, cine imi va lua locul, mai ales ca singurul angajat programat pentru perioada sarbatorilor de iarna eram eu.
Inspre dupa-amiaza am iesit din Montreal, directia Plattsburg frontiera dintre Canada si statul New York. Masina era plina, mai era cu mine, pe langa fiul meu, un frate al viitoarei mle sotii cu cei doi copii ai lui. Pressoir e nascut in Antilele franceze si are doi copii rezultand din casatorii diferite, doi mulatri. Pressoir luase volanul pentru perioada de seara si noapte, si, impotriva vointei mele aveam sa petrecem cel putin 30 de ore unul cu celalalt. Aveam sa indur conversatii stupide si fara sens, aveam sa ascult la nesfarsit aceeasi muzica din Caraibe.
Trecusem de New York, Philadelphia, iar noaptea undeva in Virginia, pe langa New Richmond intr-un motel. Sase-sapte ore de somn. Trecusem de zonele inzapezite, Virginia amintea de zona submontana a Romaniei cu paduri si coline. Cer sumbru, burnita si ceata multa.

24 Decembrie 1996

Dimineata am demarat luind volanul, inaintand tot spre soare, pe autostrada I-95 cu punct terminus, Miami, cumuland o distanta de peste 2000 de kilometri.
Am intrat in North Carolina, South Carolina.
Incet, incet, clima devine tot mai blanda, cu iz primavaratec si, in sfarsit Georgia, stat vecin cu Florida. Toate posturile de radio abunda in cantecele de Craciun – Jingle Bell, I wish a Merry Christmas, I’l Be Home for Christmas.
Dupa intrarea in Florida ne-am oprit pentru prima oara in Florida pentru la o benzinarie. Palmieri, seara de vara, de luna august, briza adiind si tremurand cerul senin – prevestind sarbatorirea Nasterii Domnului. Iisus s-a nascut intr-o clima similara celei tropicale, si nu intre zapezi.
Ghirlande, becuri, beteala si idolatrizarea lui Santa Claus transpun dorinte, sentimentul de bucurie dus pana la paroxism ca sarbatoarea nasterii lui Iisus este comert, vanzari masive si reclame. Fastul fortat contravine cu sfintenia serii de Craciun.
Se lasase seara si autostrada se golise de masini. Dupa mii de kilometri parcursi am inteles impersonalitatea si monotonia autostrazii. Sa traversezi coasta de est dinspre nord si pana in sudul Statelor Unite nevazand decat copaci, ici-colo cate un motel, indicatoare si iesiri, reclame, pare ireal, pare o experienta atemporala, fada.
Nu incercam nici un fel de senzatie, nici un fel de entuziasm si nici de curiozitate. Sleit si impasibil, trist, ma concentram asupra a ceea ce va urma. Intram intr-un nou continent, intr-o noua lume.
Inspre ora unsprezece seara intram in Boca Raton.
Boca Raton apare ca un oras elitist, litoral dand impresia de vacanta continua. La fiecare pas intalnesti banci sau saloane funerare, pensionarii din alte zone mai reci se retrag sa-si petreaca ultimii ani ai viata sub stralucirea soarelui de la tropice. Nu degeaba Florida este supranumita Sunshine State. Dupa ora opt seara intregul oras este pustiu. Pensionarii nu mai ies din casa si te regasesti intr-o statiune balneara
Bulevardul Glades reprezinta una din arterele principale, strabatand Boca Raton de la est spre vest. Bulevardul strajuit de palmieri si arbori tropicali, flori galbene, rosii, leandrii liliachii, trandafiri japonezi, o vegetatie abundenta, opulenta, greoaie prost iluminat, ascunde de o parte si de alta cartiere de vile bogate, locuite cu o lume inaccesibila si strajuita de gardieni, de sisteme sofisticate de supraveghere electronica. Jumatate din locuitorii acestui salas sunt milionari.
Partea de vest de divide in mici cartiere, cvartaluri de locuinte albe cu acoperisuri de tigla rosie hispano-mditeraneeana cu iz mauro-sefardit. Debarcam in cartierul Arbor Oaks ca destinatie finala. Cladirile albe, palmierii impodobiti cu lumini, lumea celebreaza Craciunul. Rasete, imbratisari, muzica, clinchet de pahare. Craciunul era o senzatie noua cu o caldura nocturna de peste douazeci grade Celsius. Nu ma regasesc nici acum acasa.
Ajuns in fata unei vile unde-mi era destinat sa traiesc, un apartament enorm cu trei dormitoare si un living si doua bai. Felaine, o femeie supla si cu ochi mari, zambet larg si strungareata, noua mea iubita cunoscuta in urma cu doi ani in Montreal, cobori scarile in intampinare.

24 Decembrie 1996

Apartamentul nu avea nimic din spiritul Craciunului si in ciuda abundentei de culori, ghirlande, nu ma bucura absolut deloc. Masa si frigiderul erau goale. Felaine, e frumoasa si eleganta, insa cu doua maini pe stanga la aranajatul mesei sau la bucatarie. Gatea un singur fel de mancare – orez cu fasole neagra, pui, peste prajit. Cand gatea rasturna mereu cate ceva, bucataria era un dezastru. Aveam sa sarbatoresc primul Craciun in absenta vinului, a berii si ce sa mai vorbesc despre meniuri alese. Cunoscusem in Germania, Elvetia, Canada meniuri mai alese cu mistret si caprioare in sos vin; prepelite afumate; cotlete in calvados si mere verzi, curcan umplut cu fructe de padure, nemaivorbind de Craciunul de acasa cu colinde si cu sarmalele ardelenesti.
Iesisem lasand-o pe Felaine cu Pressoir, fratele ei sa palavrageasca in creola, se certau mai mult decat vorbeau. Sebastian nu avea nici el somn si am purces fara vreo tinta anume pe aleile albe si imprejmuite de leandri.
Totul se trezise la viata, muzica, bucuria deschiderii cadourilor. America a creat un ritual in a oferi un cadou si in a primi, dar si un targ, un schimb de cadouri. Se stabileste dinainte cui ii oferi un cadou si cine iti ofera unul in schimb. Mai tarziu aveam sa raman surprins cand la serviciu colegii scriau numere pe cate un bilet si in dreptul fiecaruia un nume. Fiecare tragea la sorti si astfel se decidea cine cu cine va schimba cadoul de Craciun.

Multa zarva, muzica, masini pornind nerabdatoare spre cluburi, baruri de noapte sau cine stie unde. Sebastian la cei 12 ani intelegea tristetea si neimplinirea mea in viata. Intelegea foarte bine ca sunt un tata pierde vara cu traista in bat asemenea imaginii din Tarot, drumetul si aventurierul sfidand orice popas indelungat.
Un fiu tacut alaturi de mine ma coplesea, imi crestea sentimentul culpabilitatii fata de el, fata de parinti, fata de o lume ramasa mereu in noapte, in gara unui tren gigant accelerand mereu. Ajunsesem si mai departe de Sibiul meu, de cetatea adolescentei, mai departe de fiul meu, mai departe de mine insumi.
– Hai la benzinarie, vom cumpara bere, cola sau ce mai gasim – hot dog un hamburger si ne vom cinsti si noi de Craciun, nu?
Restaurantele inchise. Doar un McDonald deschis si benzinariile. Nu dupa multi pasi, un grup de petrecareti dansand ritmuri latine, copiii si varstnici, femei frumoase in matase tulburau intreaga comunitate.
– Feliza Navidad ! imi urara petrecaretii….
– Muchas Gracias !
– Ay, senor, usted habla bien espanol!
– Si, hablo un poquito, mi lingua se parece al espanol, somos rumanos.” Incantati de cunostinta ne-au invitat in casa, Au inteles imediat ca suntem straini, dezorientati. Oamenii simpli din Mexic si alte tari latino-americane reuniti in muzica si multe sticle golite se bucurau si de prezenta noastra. Noptile de colinde si petrecerile noastre de acasa, de la tara nu se deosebeau cu mult de atmosfera de aici.
Sebastian se si pierdu printre multimea de copii de varsta lui isi facuse deja prieteni cu care butona de zor jocurile electronice.
Eu band un pahar-doua, am alunecat in albia petrecerii cu muzica ritmata – dansand si cantand cu ceilalti.
Spre dimineata ne-am intors spre noul apartament unde ne astepta sapuneala viitoarei Xantipe, de acesta data una mai guraliva, mai exploziva decat si-ar putut imagina batranul Socrates.
Sebastian era fericit, ceea ce de fapt conta.
– Tata, cum se face mereu ca, pe unde mergi, cunosti lume sau te imprietenesti cu oamenii? En tout cas, on a du bon temps, replica Sebastian, dupa care pica de somn.

Simbioza

martie 19th, 2008

gresesti Doamna..
eu eram tu
purtam aceleasi haine si aceleasi sutiene
ma fardam cu trestia de bambus
te imitam la mers, la ras, la plans
iti furam iubitii
aveam vocea ta si parul tau
si gustul tau in cerul gurii
traiam in acelasi pat, mansarda, lift
ne pipaiam pe ascuns cunoscandu-ne
in oglinda, in cioburile de statui romane
ne ofeream taceri
si pozele noastre simultan voalate
nu mai stiam nici cum ne cheama
faceam fotosinteza
imbratisati
dupa acelasi pom singular
cu radacini
impletite strans…

Cu taxă inversă

martie 19th, 2008

între ea şi noi numai bine şi toţi oamenii
care au fost în graba lor de a ajunge acolo
unde nu se pun întrebări unde totul este
un veşnic răspuns ca o carte deschisă
în care eşti un cuvânt repetat insistent
până când vei fi uitat totuşi – amnezie
acordată cu şoapta zâmbetul cititorilor
un copac pietrificat fără umbră deasupra
anticvelor din lapidariu pe care degetele
le tocesc încontinuu fără să-şi dea seama
cu cele cinci simţuri strânse în pumn
şi al şaselea ascuns în moalele capului
trestie seismograf busolă ultrasensibilă
presentiment al intuiţiei inefabilului
atent să nu-ţi scape nimic din nimicul
cotidian singurul important azi acum

eşti o şaradă o taină codificată genetic
când te deschizi e întotdeauna prea târziu
iar concluzia poate fi hrana epigonilor
cum toată viaţa unui nonagenar pe care
el şi-a rezumat-o astfel pe patul de moarte:
„o uşă care se deschide şi se închide la loc“
poate nemaiavând timp să spună altceva
preocupat să privească încăodată cerul
atât de preţios nemaivăzut de frumos
iar când cartea i s-a închis pe piept părea
puţin supărat atent la preajma amuţită brusc
ca şi cum aştepta un telefon important
cu taxă inversă care îl va costa ultima suflare…

Vară la Zalău

martie 19th, 2008

Sub Meseşul care-l veghează
Îndurător şi mare ca un părinte,
Zalăul mi se părea o cetate a zmeilor.
În prima vară l-am iubit chiar!
Nu doar din cauza zburdalnicei cu ochi căprui
Care ne urmărea din vecini când făceam baie
În curte, în cada veche cu zmalţul spart.
Era aerul acela curat
Şi clopotul Catedralei înalte cât cerul.
Seara ne vorbea grav ca un bărbat
De care ne era teamă puţin.
La început nu puteam înţelege
Tăcerea duminicilor plictisitoare,
După-amiezele moi
Cu pisici întinzându-se leneşe
Pe pervazurile vopsite,
La soare.
Tanti Maria a Morăriţei,
Mătuşa de pe strada Crişan,
Ne striga seara cu gura mare
Să ne adune la cină.
Noi eram risipiţi
Pe la gardurile din sârmă ghimpată
Ale Cazarmei Dragalina.
Precupeţeam pălincă şi ţigări
Cu soldaţii din gardă
Îmbrăcaţi în uniforme cachi.
La întâi septembrie a venit mama şi ne-a luat.
Radu n-a vrut să plece.
S-a ascuns în mărul din deal în fundul grădinii.
A plâns un ceas.
Într-o după amiază tristă
Am plecat cu trenul de Carei
Într-un vagon de clasa întâi.
Abia atunci mi-am dat seama
Cât era cerul de albastru dimineaţa,
Că mă îndrăgostisem lulea de Lucica,
Zburdalnica vecină cu ochii căprui.

Dan David, Los Angeles, iunie-09-2006.

Invitatii

martie 17th, 2008

Relaţiile bilaterale româno-israeliene. Tendinţe actuale

Avem deosebita plãcere de a vã invita la întâlnirea cu
Excelenţa Sa David Oren, Ambasador al Statului Israel la Bucureşti, în cadrul Programului de formare „Rasism, xenofobie, antisemitism – probleme educaţionale; Holocaustul”, acreditat de Ministerul Educaţiei, Cercetãrii şi Tineretului, destinat profesorilor de istorie şi ştiinţe sociale din România.

Cu această ocazie, Excelenţa Sa va susţine Prelegerea „Relaţiile bilaterale româno-israeliene. Tendinţe actuale”.

Aceasta va avea loc miercuri, 19 martie 2008, ora 13.00, la sediul Conferinţei Moldova, Str. Oituz, nr. 53, Bacău.

Gabriel Stan
str. Cornisa, nr. 1, bl. 6, sc. B, ap. 5, Bacau
Bacau, Romania
Tel/Fax: +40 – 0234 – 562277
Mobil:+40 – 0745646882 si +40 – 0745655096

*****

Poezia in underground – reteta succesului?

In cadrul Festivalului Primavara Poetilor (Printemps des Poetes) editia a 4-a www.primavarapoetilor.ro

Club A are placerea sa va invite

Marti / 18 martie / ora 18.30
la dezbaterea

Poezia in underground – reteta succesului?

invitati:
Razvan Tupa
Mitos Micleusanu
Cosmin Dragomir
Sorin Despot
Catalina George

Moderator> Miruna Vlada

teme de discutie:
ce inseamna sa fi underground?
cum arata poezia tanara din underground?
ce proiecte au existat in acest sens in ultimii ani?
ce impact au avut? au stimulat ele promovarea tinerilor poeti?
s-a oficializat underground-ul literar in ultimii ani?

In cadrul discutiei vom aborda si tema Club A ca gazda traditionala a underground-ului bucurestean inca dinainte de 1989 si vom viziona imagini inedite cu evenimente culturale ce au avut loc in acest spatiu in ultimii 30 de ani, realizate de Paul Radu.

La final poetii invitati vor sustine si un recital cu cele mai proaspete poeme ale lor.

Va asteptam!

*****

Egalitatea de gen – Expozitie foto

In perioada 17- 29 martie 2008, ARTHIS – Casa de Cultura Belgo-Romana, organizeaza expozitia de fotografie \”Egalitatea de gen\”. Evenimentul este organizat in parteneriat cu Fotografa.ro si UNIFERO.

Fotografele participante sunt: Cristiana Apostol, Andrea Blaga, Ioana Carlig, Andra Dorneanu, Iulia Dumitru, Mihaela Gavrilean, Mihaela Muntean, Monica Murgu, Andreea Sanduloiu.

Mai multe detalii aici: http://www.fotografa.ro/index.php?cmsID=2&newsID=720

Info: office@fotografa.ro
Phone: 00 40 743 216761
Fax: 00 40 318 169336

Părerera mea faţă de problema Kosovo

martie 17th, 2008

„…Zeci de membri ai forţelor ONU au fost răniţi în incident, cel puţin un vehicul al ONU şi altul al NATO au fost incendiate în protestul la care au participat sute de localnici din Mitroviţa – oraş unde sârbii sunt majoritari…” (citat din articolul „Luptele de gherilă urbană reîncep la Kosovska-Mitroviţa” publicat în cotidianul electronic „Gândul” 18 MARTIE 2008)

Faptul că politicienii care conduc acum România nu recunosc încă independenţa Kosovo dar menţin militari români în slujba forţelor imperialiste care caută să legitimeze şi să consolideze cu forţa acest stat marionetă, este dovada unei politici externe demagogice şi schizoide. Militarii români aflaţi în Kosovo trebuie să revină urgent în ţară, înainte de a fi implicaţi în evenimente sîngeroase ca mercenari ai unei supraputeri care sfidează dreptul internaţional.

Viata individului in termeni economici

martie 17th, 2008

Pare că economia ar fi pulmonul prin care societatea modernă respiră, iar statistica, ritmul ei cardiac; umaniştii, aşa-zişii doctori ai sufletului, sunt resignaţi să-şi malaxeze teoriile sperând că, odată şi-odată, utopiile lor vor căpăta corp. Pentru moment, „înţelepciunea economică”, la care subscrie marea majoritatea guvernanţilor planetei, are raţiunile ei implacabile, iar omenirea, însetată de prosperitate, n-are altă soluţie decât supunerea stoică la aceste imperative.
Mai toate revoluţiile, revendicând preponderenţa individului sau a colectivităţii faţă de buldozerul economic, s-au soldat prin gustul amar al imposibilităţii.
Dictaturile cele mai autoritate, de genul comunismului care, cu o retorică abundentă, ridicau omul deasupra tuturor celorlalţi factori sociali, s-au lăsat ispitite de formula ascendento-descendentă numită economie de piaţă, sau de ”loteria” bursieră, supusă, nemilos, celor mai spectaculoase fluctuaţii.
Copierea economiei occidentale şi punerea ei în mâinile neofiţilor, cu toate riscurile ce o pasc, a făcut din aceste lagăre egalitariste, bastioane ale inegalităţilor.

Când ţi se aminteşte, în mai toate ocaziile, despre topul miliardarilor şi de magia exercitată de aceştia asupra mulţimii, te întrebi, cu îngrijorare, dacă anonimul cu ambiţii mai modeste şi cu un salariu decent, dar onest, mai reprezintă ceva pe scara valorilor, pus alături de munţii de bancnote, înaintea cărora nici conştiinţele cele mai pure nu-şi pot reţine reverenţele.

Toate acestea, fac ca economia triumfătoare să subordoneze omul şi să-i decidă statutul. El, „ucenicul vrăjitor” a cărei inteligenţă e la originea prezentelor confuzii, să devină subaltern al propriilor sale găselniţe, iar ea, „economia triumfătoare”, să nu mai vrea să danseze decât după propria ei muzică.

Creşterea consumului este, în realitate, echivalentă unui drog; prima doză creează euforia, celelalte duc inevitabil la catastrofă.
A oferi întregii umanităţi nivelul de viaţă actual al Europenilor sau al Americanilor, ar însemna să se depăşească capacităţile Terrei de a-l furniza. Nu-i vorba de o „descreşterea zero a consumului”, aşa cum o preconiza Clubul de la Roma, ci de o descreştere a consumului celor cu mijloace exorbitante.

Pe de altă parte, a ţine cont numai de producţie, precum celebrul BNP (produsul naţional brut), nu poate constitui o soluţie mulţumitoare. De ce n-am evoca şi alte surse de satisfacţie – un acces mai apropriat la îngrijirile medicale, la educaţie, la justiţie – şi, de ce nu?, la fericire.

Calculul preferat şi cinic al economismului riguros privind individul, este exprimat prin costul acestuia şi valoarea a ceea ce produce. Diferenţa, la o vârstă anume, între cei doi termeni, este socotită ca fiind, prin definiţie, „valoarea” sa personală instantanee. În timpul copilăriei şi adolescenţei, această valoare este, desigur, negativă, diminuând cu fiecare an. Intrând în sistemul productiv, evoluţia devine mai suplă, iar atunci când produce o valoare superioară faţă de ce a costat, curba devine ascendentă. Echilibrul între costul şi producţia cumulată este atins la vârsta maturităţii când valoarea sa devine pozitivă. Numai că, odată cu oboseala şi bătrâneţea, reîncepe o etapă unde bilanţul se îngreunează şi, dacă moartea nu intervine la timp, acest bilanţ continuă să persiste negativ până la sfârşitul existenţei.
Economiştii, care abordează aceste probleme într-un stil atât de excesiv şi pragmatic, nu au, în nici un caz, intenţia să preconizeze eutanasia persoanelor în vârstă a căror aport cumulat începe să descrească.
Cu toate acestea, prelungirea existenţei individului, pe care medicii o consideră ca cea mai frumoasă dintre victoriile lor asupra naturii, reprezintă pentru economişti o evoluţie defavorabilă bunăstării societăţii.
Pe de altă parte, trebuie recunoscut că societatea actuală este impregnată în profunzime de această viziune. Un bătrân, e cineva care costă, care nu produce şi care nu va mai produce nimic. Totul se tratează cu faimoşii termeni contabili, „debit” şi „credit”.
Nu pot uita expresia unui acefal mioritic, când o bătrânică îşi croia drum cu greu prin aglomeraţia troleibuzului : „- Ce mai cauţi şi matale babo în înghesuiala asta, când moartea te-aşteptă pe-acasă…?”

Măsurat cu aceste criterii, eşecul societăţilor conduse de economism este patent, în ciuda performanţelor tehnice afişate cu scopul de distrage atenţia de la veritabilele probleme.
Logica calculelor severe, aplicată în perioadele economice mai mult sau mai puţin critice, face ca deciziilor „înţelepte” ale economismului să li să-i găsească ecou şi toleranţă în mase.
Când un şef de serviciu dintr-un spital englez rezervă îngrijirile mai costisitoare unei anumite tranşe de vârstă, când responsabilii cu transfuziilor sanguine din Franţa au preferat să administreze stocul de sânge contaminat cu virusul sidei, hemofililor, pentru a nu dezechilibra bilanţul Centrului naţional de transfuzii, am impresia că ne găsim într-o perioadă, nu prea îndepărtată de barbarie unde unele categorii, declarate non productive, sunt sacrificate pe altarul economismului.
Cât de legitimă apare revolta umanistului Albert Jacquard când afirmă; „Pentru a face un om – am mai spus-o – este nevoie de mulţi oameni; fiecare nu există decât graţie celorlalţi. Iar ceilalţi pot fi copii sau vârstnici, burghezi satisfăcuţi sau marginali rebeli, toţi contribuie la misterioasa alchimie care transformă un individ, fabricat din patrimoniul său genetic, într-o persoană conştientă de existenţa sa şi de rolul ce-i revine.”

CRONOLOGIE (3)

martie 17th, 2008

EPOCA CLASICA. Galileus Galilei(1564-1642) în Italia, Francis Bacon (1561-1626) în Anglia, René Descartes (1596-1650) în Franta, au fost nume care au marcat venirea unui nou fel de a cunoaste combinând munca experimentala si conceptualizarea matematicii. În paralel, viata stiintifica preconiza noi forme, astfel ca în Franta, începând cu prima jumatate a secolului XVII, savantii s-au reunit în mici grupuri, cum ar fi spre exemplu, în jurul preotului Marin Mersenne (1588-1648) numit , prieten si corespondent cu Descartes si al altor numerosi savanti ai timpului, el determinând /raporturile frecventelor notelor gamelor si masura vitezei sunetului/ în anul 1636. Pornind de la astfel de mici grupuri, s-a ajuns ca în 1666 francezul Jean-Baptiste Colbert (1619-1683) recomandat de Mazarin regelui Louis XIV, actionând în numele regelui, a ales primii membri si elevi destinati a forma ACADEMIE ROYALE DE SCIENCES, astfel ca /Prima reuniune oficiala a avut loc în 16 Iunie 1666/. În prelungirea acestei creatii, a fost cumparat un teren la data de 7 Martie 1667 pentru construirea OBSERVATOIRE ROYAL, viitorul OBSERVATOIRE DE PARIS, unde în anul 1676 danezul Olaus Römer a determinat /Viteza luminii pornind de la observarea satelitilor planetei Jupiter, descoperiti la începutul secolui de Galileus/.

Stiinta franceza în acea epoca a fost marcata de o varietate de stiluri si de apropieri printre care marturia lucrarilor lui Blaise Pascal (1623-1662) si René Descartes, acesta din urma întelegând sa refaca, folosind alte principii, o stiinta deductiva capabila sa înlocuiasca cea a lui Aristoteles. Blaise Pascal a subliniat de-a lungul studiilor sale asupra /Presiunii atmosferice/, importanta unei cercetari experimentale metodice. Aceasta diversitate încarnata la sfârsitul secolului XVII de Gilles Personne de Roberval, Edme Mariotte, Nicolas Malebranche, Pierre Varignon sau de alti savanti straini, participând activ la lucrarile Academiei regale de stiinta, precum Christiaan Huygens sau Olaus Römer.

SIČCLE DES LUMIČRES. Apogeul acestui secol s-a marcat prin redactarea ENCICLOPEDIEI sub directia francezului Denis Diderot si a matematicianului Jean Le Rond d’Alembert. Subtitlul acestei lucrari, – Dictionar bazat pe rationamentul stiintelor, artelor si meseriilor – indicând ambitia de \”a aduna toate cunostintele stiintifice si tehnice acumulate de aproape doua secole\”. De fapt, înca de la începutul secolului XVII, matematicienii, fizicienii si naturalistii francezi, au transformat în profunzime cuprinsul notiunii de \”a sti\”. Mecanica a gasit o forma definitiva datorita lui Joseph Louis de Lagrange, care a publicat în anul 1788 MECANICA ANALITICA; Pierre Simon de Laplace, a continuat lucrarile lui D’Alembert, prezentând ipotezele sale asupra originii si evolutiei Universului în publicatia /Exposition du systčme du monde/ în 1796. ELECTRICITATEA – regina saloanelor si cabinetelor eruditilor, a cunoscut reale progrese datorita lui Charles François Du Fay si Charles de Coulomb. Stiintele naturale au fost marcate prin reflectia asupra clasificarilor si transformarii speciilor. BUFFON Georges-Louis-Leclerc (1707-1788), a publicat monumentalele volume intitulate /Histoire naturelle/ în 40 volume. Antoine Laurent de Lavoisier a transformat chimia, reînoind \”teoria arderilor\”: combinatia oxigenului cu corpi care înlocuiesc vechea teorie a fluidului care explica combustiunea, arderile.

REVOLUTIA SI SECOLUL XIX. Cu Revolutia, stiinta franceza a devenit într-adevar o institutie asociata marelui efort educativ care s-a prelungit celui deja angajat inca de la mijlocul secolului XVIII. În anul 1794 SCOALA NORMALA SUPERIOARA, definitiv organizata de Napoleon în anul 1810. (N.B. Înainte de al doilea Razboi mondial si în Bucuresti a existat Scoala normala superioara, ce se afla pe Str.Sf.Ecaterina, la poalele Patriarhiei, care a disparut odata cu reforma învatamântului din 1948). A urmat apoi SCOALA POLITEHNICA, care a fost militarizata în anul 1804. Aceasta scoala devenise o adevarata pepiniera de savanti, care din primul sfert al secolului XIX, au dat Fizicii Matematice un impuls decisiv. Mecanica, electricitatea, magnetismul, matematicile au luat amploare considerabila. În acelasi timp, un oarecare declin al stiintei franceze a fost perceptibil în a doua jumatate a secolului XIX. Dar mari figuri si mari cercetari au fost întotdeauna prezente. Claud Bernard (1813-1878) fiziolog francez, a demonstrat \”functiunea glicogenica a ficatului\”, redactând în 1865 Tratatul intitulat \”Introduction ŕ l’étude de la médecine expérimentale\”. Marcellin Berthelot (1827-1907), chimist francez, a realizat \”Sinteza artificiala a componentilor organici\” si \”last but not least\”, Louis PASTEUR (1822-1905), chimist si biolog francez, a dezvoltat /cristalografia/.

SECOLUL XX. În acest secol s-a actionat asupra legaturilor dintre cunoasterea stiintifica si dezvoltarea ethnologica. Începând însa numai cu anul 1935, sub impulsul politicii Frontului popular, organizarea cercetarii a interesat puterile publice. O mare parte a acestor oganizatii a fost atunci încredintata importantelor personalitati stiintifice, precum Irčne si Fréderic Joliot-Curie sau Jean Perrin. Aceasta perioada a vazut crearea unei /Caisse nationale des sciences/, care a devenit imediat dupa razboi /Centre national de la recherche scientifique (CNRS). De asemenea în 1945 a fost creat /Commissariat ŕ l’énérgie atomique (CEA), de unde vocatia, atât civila cât si militara, de a se dirija bine cercetarile asupra utilizarii energiei nucleare. /Centre national d’étude des télécommunications (CNET) a fost creat în anul 1944 si /Centre national d’études spatiales (CNES) în anul 1961.

Politica de vulgarizare a facut de asemenea obiectul unui efort particular, cu deschiderea Palatului /Découverte/ în anul 1937. Imediat dupa razboi, politica de cercetare s-a înscris în cadrul diverselor planuri economice, cunoscând o extindere considerabila, însa cu toate eforturile depuse, cercetarea este înca insuficienta. Teoria /Relativitatii quantice/ nu a fost în afara cercetarilor lui Henri Poincaré (1872-1912), idem Louis de Broglie (1892-1987) sau Paul Langevin (1872-1946), lucrari ale comunitatii franceze. În schimb, scoala matematicii franceze, a fost marcata prin lucrari ale grupului Bourbaki, care a jucat un rol foarte important pe scena internationala. Nicolas Bourbaki, pseudonim colectiv sub care matematicienii, cea mai mare francezi, au întreprins în 1939 /Expozitia matematicienilor/, punctul lor de plecare fiind logica si propunând sistematizarea lor.

Cele doua razboaie mondiale au avut, fara nici o îndoiala, un efect foarte negativ în dezvoltarea stiintelor franceze. Totusi, în ultimii 30 de ani, o ameliorare este perceptibila, asa cum este probata, într-un fel oarecare, de diversele Prix Nobel în domeniul medicinii, chimiei si fizicii care au recompensat nu numai stralucitii savanti, dar si pentru ca stiinta este o opera colectiva al întregii comunitati franceze.

(Va urma)

HAPPY EASTER 2008 ! A TALE ABOUT LAZARUS

martie 17th, 2008

by Leonard Oprea

The multitudes were waiting on top of the hill that surrounded the cave.
Many from Jerusalem had come to Bethany, which was about fifteen furlongs off.
The sun was shooting flames, the hot air wavered, and out on the steps to the grave Jesus knew that many expect to be like the pillars of salt in this Sodom-and-Gomorra-like heat should they witness the miracle of a simple mortal being brought back from the dead.
Jesus knew that the resurrection of Jair’s daughter or that of the son of the widow from Nain were nothing like this resurrection which was to be watched and judged by tens of Jews just before His entrance into Jerusalem.
He did not turn his head, He did not move towards those who surrounded and hungrily awaited to curse Him, throw stones at Him, kill Him.
The moment He told Mary: ‘I am the resurrection, and the life: he that believeth in me, though he were dead, yet shall he live’ and added in an almost commanding voice:
‘And whosoever liveth and believeth in me shall never die’, Jesus knew only too well that Lazarus’ sister could only answer: ‘I believe that thou art the Christ, the Son of God, which should come into the world.’ And the witness bore by the gentle and humble woman was but the first sip of the cup to be drunk to the last.
He heard behind him the weeping of those dear unto Lazarus, He listened to the wailing of those frightened unto death, and He felt from all over the place the heavy, burning breath of the Prince of this world, He recognized the merciless and rebellious waiting, and He issued the curt, indomitable command: ‘Get thee behind me, Satan!’ which could only be heard by the heavenly Father. And He alone felt the air becoming fresh, the heat subsiding, the souls around Him raising their brow to receive Him fearlessly, joyfully.
Yet did Jesus know that the will of the Father was that the claw of Darkness should still tear at the soul and the flesh of each Jew, and that it should throw a tarry veil over each man’s heart.
And Jesus groaned in His spirit.
But Lazarus had to be risen from the dead.
He smelled the black and toothless mouth of the grave put forth the stench of decay, of a man who had been dead four days, as Martha had told Him.
***
And Jesus groaned in Himself.
He heard behind him even His wretched disciples asking one another like people whose faith had gone astray: ‘Could not this man, who opened the eyes of the blind, who had Jair’s daughter and the son of the widow of Nain rise from the dead, have caused that even this man should not have died?’
***
And again Jesus groaned in His spirit.
He stood upright, raised His arms, with palms turned toward the grave, and lifted up His eyes. He looked at the heavenly Father and gave thanks in Words with meaning unto Himself: ‘Father, I thank thee that thou hast heard me. And I knew that thou hearest me always: but because of the people which stand by I said it, that they may believe that thou hast sent me.’
And a light, gentle wind started to blow and his whole-piece linen cloth fluttered on His thin body like the touch of a gentle, white light.
And Jesus raised His voice to fill the heavens and the earth:
‘Lazarus, come forth! Eleazar, whom God has helped! Come out, the Son of Man is calling for you!’
And Jesus once more drank of the cup that had to be drunk unto the last. And in a flash He saw Himself on the wooden cross, stripped, covered in blood, soiled, and crowned with thorns, a prey to the flesh which screamed its unbearable pain, a prey to the soul which shed blood tears for its body, a prey to His incarnation which no longer wished the terrible agony, so human, so like that of any man killed slowly and cynically, a prey to his hopelessness which made his vinegar-burnt lips move and utter: ‘E’lo-i, E’lo-i, la’ma sabach-tha’ni? ’
And he that was dead came forth, bound hand and foot with grave-clothes, and his face was bound about with a napkin.
‘Welcome, Eleazar’, Jesus murmured.
Like so many pillars of salt did the Jews look on Lazarus, that is, Eleazar, that is, ‘God has helped’.
As if pierced by the sword of His Word, the disciples looked at the Christ as he stood motionless, arms stretched, palms turned toward the grave, his brow lifted toward Heaven.
And they saw a cross of gentle white light.
And Jesus watched Himself being brought down into the grave, bound hand and foot with grave-clothes, and his face was bound about with a napkin.
Then He said unto them: ‘Loose him, and let him go.’
(from TRILOGY of THEOPHIL MAGUS – The Truth/ Ed. Xlibris Corporation/ Random House Ventures, 2008, USA/ copyright & all rights reserved by Leonard Oprea)

Lansare de carte – deschidere de suflet la ICR Tel -Aviv…

martie 17th, 2008
Dna Dirctoare Madeea Axinciuc si Riri Sylvia ManorDna Dirctoare Madeea Axinciuc si Riri Sylvia Manor

Lansare de carte, lansare de trairi si emotii….

12.03.2008, Institutul Culural Roman,sediul nou.

Lume multa,eleganta,multi cu buchete de flori in mana, asa cum se cuvine pentru a cinsti
bucuria sufleteasca ce ne-o aduc protagonistii.
Majoritatea se cunosc intre ei si fac incalzirea in discutii.
Grupuri-grupuri.

„- Shaul, pleci in Romania am auzit…
– da plec, plec pi 4 aprilie.
– pe 4 ti-ai gasit sa pleci ?
– da ci-i pi patru ?
– cum nu sti? ai uitat ?
– zau de stiu… ce-a fost?
– 4 aprilie, primul bombardament al nemtilor in Romania…”

Trecerea de la discutii la poezie,la roman,la esseuri se face simplu,se face firesc.
Asa cum se face trecand de la ivrit la romana si invers, cum iata, esti la Tel Aviv-iar peste 3 ore la Bucuresti…
Asta datorita si exceptionalei gazde a serii, d-na Madeea Axinciuc, calda si zambitoare, miscandu-se impecabil printre meandrele robotitorilor condeiului din Israel, scriitorii de limba romana invitati la prezentarea ultimei lor carti.
Este placut, este leger, este familiar asta seara aici, ca si in alte seri.

In deschidere, dl. Andrei Fischof prezinta cartea de versuri a Marlenei Braester Oublier en avant / Uitarea dinainte.
Se spune ca un maestru este cel ce merge pe nisip fara sa lase urme…
Marlene Braester insa lasa urme, minunate urme, ramanand deopotriva maestra, maestra a simbolurilor.
Regal filosofic, asezand memoria desertului ca entitate, spaţiu metafizic ce adună în profunzimile sale destinele muritorilor, in insasi Univers.
Desertul Marlenei nu e Neghev, nu e Sahara, nu e Gobi, nu e Colorado; este desertaciunea insasi a vieţii omenesti in care nici o valoare ideologica sau sentimentala nu e destul de puternica pentru a nu se pulveriza erodata de timp asemeni unei stanci erodate de vantul pustiului.
Mesajul este ca la început in noi si apoi in afara noastra, a fost Desertul.

In continuare: Madeleine Davidsohn: Femeile nopţii prezentată de dl. Prof. Dr. Andrei Strihan.
Aflam din calda si obiectiva prezentare ca Madeleine Davidsohn se dovedeste înca o data nu doar un fin psiholog, dar si o buna cunoscatoare a lumii spirituale, a credinţelor, tradiţiilor şi mentalitaţii locuitorilor de pe cateva continente.
Citim in roman aspecte interesante despre Anzi şi tarile sud-americane, despre europeni si americani, despre Israel.
Emigratia si dificultaţile ei,relatia crestin -evreu,adaptarea si permanenta, dorurile, regretele, totul se regaseste în aceasta carte cu oameni, despre oameni.
Primul ei roman, se scrie cu dragoste, din dragoste si recunostinta pentru marele dar care este viata.

Gina Sebastian Alcalay: Înainte de a fi prea târziu. Are sansa unei prezentari absolut memorabile facute de D-l atasat cultural al ambasadei Romaniei in Israel dl Octavian Serban.
Cu claritate, cu exactitate si cu piosenie chiar, Domnia Sa ne arata fascinantul din opera D-nei Alcalay, deosebita cunoastere a naturii umane, excelentul dar de a extrage esentialul, de a releva diamantul ascuns sub un munte de carbune.
Permanent in actualitate, stapanind perfect realitatiile Israeliene si Romanesti deopotriva, Gina Sebastian Alcalay este o foarte autentică prozatoare.
Chiar ranile, dezamagirile, neimplinirile au lasat urme ce dau sensibilitatii care se exprima in scrisul ei, au nota lor particulara, tonul lor, parfumul lor.

Prolifica poeta, nu mai necesita nici o prezentare, cu atat mai mult cu cat aproape in fiecare noua placheta sau volum de versuri-aduce cititorului oglinda realitatii, dura cateodata, calda si optimista de multe alte ori.
Bianca Marcovici – Impactul virtualului prezentata de Gina Sebastian Alcalay:
Unele din cele mai emoţionante poeme raman dedicate Israelului ca ”pamant roscat”, sursa de inspiraţie poetică personală – si în special Ierusalimul, denumit “Ierusalimul meu, noaptea viselor, divinitatea atat de aproape-unde dispare aroganţa spirituala apare gradina noastra in lumina feerica, revelaţia Zidul Plângerii – noastre- singura scena din viata lumina – te simti tu însuti, umbra ta e cu tine- cu inima pe zidul de granit- te rogi pentru copiii noştri- şi zidul impietrit iti da speranţa ”
Ce poate fi mai frumos? ce poate fi mai aproape de suflet?

Finalul serii, final in crescendo-forte, Riri Sylvia Manor: Save as … numita astfel dupa titlul uneia dintre poezii, in care descrie contrastul dintre descompunerea treptata a corpului si capacitatea de a ramane intr-o vesnica tinerete spirituala.
Sunt greu de descris frumusetea si ecourile de dincolo de cuvinte ale limbii ebraice, mai ales in poezie.
Ebraica este limba in care s-au scris primele poezii, „Cantarea cantarilor”, iar Riri Manor ne aduce aminte de asta cu fiecare vers, cu fiecare rima
Nu am avut: mame care lucreaza/ divorteaza etc./ card,/ pasaport,/ masina de spalat si/ masina de uscat rufele, vasele,/ aer conditionat,/ termopan,/ calculator si weburi,/ posta electronica si internet,/ telefon care merge ca un catel dupa tine,/ DVD,/ Mazda,/ Moluri si Gimma,/ mancaruri congelate,/ confectii fara probe la croitoreasa,/ „Weekend” in loc de sfarsit de saptamana,/ ziare de weekend pentru care iti trebuie un hamal,/ cuptor cu microunde,/ „rating” la televiziune,/ carti americane cu retete de fericire sigura. Am avut: Optsprezece ani …………….

Spune Riri Manor si cata dreptate are…………..

Acesta este finalul serii, ne ridicam in picioare, ne privim, ne zambim, dar nu plecam inca.
Ca intr-o bucatarie calda cu miros de cozonac, cu miros de mancare draga si dorita uneori. Stam in continuare in picioare, stam sa mai gustam din atmosfera de bun, de profund,de dragoste de origini si de dragoste de locul unde traim.

\”- vi,draga ? ca pierdem trenul la Haifa…
– zau ,da cat e ceasul ?
– vezi sa nu uiti florile….
– nu uit,ai vorbit cu Haia ?
– nu ,da ce, a fost aici ?
-sigur draga ,las ca o s-o suni de acasa…\”

Lansare de carte ,lansare de trairi si emotii….

12.03.2008, Institutul Culural Roman,sediul nou.

mihai barbu

Primul zbor folosind biocombustibil

martie 17th, 2008

Pentru prima dată în istorie, un zbor comerical foloseşte biocombustibili. Avionul comercial, un Boeing 747, a zburat duminică fără pasageri între Londra şi Amsterdam, folosind biocombustibil în unul din cele patru rezervoare, spune Associated Press. Fascinant este faptul că avionul nu a trebuit să suporte modificări pentru a accepta uleiul vegetal drept combustibil. Astfel, biocombustilii ar putea fi prezenţi în aviaţie încă şi mai curând decât se estima iniţial.
Duminică, 24 februarie 2008, în premieră mondială, a avut loc primul zbor comerical care folosea şi biocombustibil. Mai precis, unul din cele patru rezervoare de combustibil conţinea un amestec de uleiuri vegetale, obţinute de la palmierii de babassu şi de nucă de cocos. Desigur, acesta a fost un zbor de test, fără pasageri la bord. Datele zborului vor fi analizate pentru a evalua exact cât combustibil a fost folosit, cât dioxid de carbon a fost eliberat în atmosferă, sau cum au reacţional motoarele la noul combustibil, cu scopul de a îmbunătăţi performanţa.
Zborul a fost efectuat între Londra şi Amsterdam de un avion Beoing 747 aparţinând companiei Virgin Atlantic, în parteneriat cu Boeing, General Electric şi Imperium Renewables.
În zilele noastre, când preţul carburanţilor fosili creşte mereu, când efectele încălzirii globale generată de emisia de dioxid de carbon în atmosferă sunt tot mai vizibile, motivaţia pentru folosirea şi a combustibililor de origine vegetală este tot mai mare. De exemplu, Uniunea Europeană anunţă că traficul aviatic este responsabil de 3% din emisia de dioxid de carbon din Uniune, faţă de numai aproximativ 1.5% cât era în 1990. Atât preţul biletelor cât şi cantitatea de dioxid de carbon ce ar putea fi emise ar putea fi scăzute prin folosirea şi a combustibilor vegetali.
Trebuie remarcat însă că există şi sceptici ce sunt de părere că reducerile preţului şi a emisiei de dioxid de carbon, deşi reale, vor fi prea mici pentru a avea un impact semnificativ. În plus, spun criticii folosirii combustibilor de origine vegetală, producerea acestora va duce la şi mai puţin teren arabil necesar agriculturii, sau ar duce la tăierea de noi păduri pentru a produce acest teren, ducând astfel la şi mai multă poluare. Ei consideră că zborul nu a fost decât o modalitate pentru compania Virgin Altantic de a îşi face reclamă.
După ce inginerii vor analiza datele experimentale colectate în timpul acestui zbor, se va putea estima mai bine dacă într-adevăr combustibilii vegetali vor putea reduce preţul şi emisia de dioxid de carbon pentru zborurile viitorului.

Sursa informatiei: Stiinta.info

De ce nu cred în Dumnezeu. Consideraţii ale unui liber-cugetător — II

martie 17th, 2008

Credinţă şi religie
Există, cel puţin teoretic, credincioşi care afirmă: relaţia dintre Dumnezeu şi mine este una strict personală şi nu admit nici intermediari (preoţi, teozofi ş.a.m.d.) nici confidenţi. Este realmente sustenabilă o asemenea concepţie? Ai putea spune, la prima vedere: de ce nu? La o analiză mai atentă însă, pretenţia nu se susţine. De ce?

Întâi şi-ntâi, adeptul unei „relaţii personale cu Dumnezeu” ar trebui să admită, dacă este un om nu numai credincios ci şi raţional, că Dumnezeu nu poate exista numai pentru persoana sa. Altfel spus, Dumnezeu nu poate fi altfel decât unul şi acelaşi pentru o întreagă comunitate. (Trebuie să acceptăm totuşi un Cuvânt de ordine, nu?) El va trebui să admită de asemenea, în virtutea aceleiaşi raţionalităţi, că: 1) În măsura în care o comunitate întreagă crede într-un acelaşi Dumnezeu, individul care are „relaţii personale” cu acesta va trebui să se pună de acord cu ceilalţi credincioşi (care pot avea, sau nu, la rândul lor, „relaţii personale” cu Dumnezeu) asupra identităţii Creatorului; ceea ce presupune relaţii între membrii comunităţii; în plus, 2) Credinţa în Dumnezeu nu poate fi de natură pur afectivă; credinţa trebuie să fie — ca să folosesc un termen laic — „lucrativă”, să se repercuteze într-un fel sau altul asupra personalităţii credinciosului, asupra modului cum credinciosul tratează marile probleme existenţiale, cum se raportează la sine şi la „aproapele”; 3) Este nefiresc ca credinţa să aibă drept unic scop „perfecţionarea” propriei personalităţi — „mântuirea” sa (şi numai a sa), ca să folosesc unul dintre termenii fundamentali ai creştinismului?

Iată ce spune Nicolae Steinhardt pe o temă înrudită:

„Nu pot înţelege cum de li s-a părut deodată multor creştini europeni că religia lor, chiar de nu este de tot rea, e totuşi în mare măsură inferioară celor asiatice. Budismul? Dar budismul e o soluţie uşoară. Te retragi — şi gata. E o renunţare, o repliere. Creştinismul este nespus mai greu şi mai complex — teandrie [teandrie: dubla natură a lui Hristos, divină şi umană].” [Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, 1991, p. 149]

Aşadar, N. Steinhardt nu înţelegere retragerea (deşi mărturisesc că nu îmi este foarte clar sensul pe care i-l dă Steinhardt acestui termen). Fie-mi iertată alăturarea, n-o înţeleg nici eu. Cu precizarea că semnificaţia „retragerii” eu o văd în închiderea în propria credinţă în Dumnezeu, în „mântuire”, în acea sintagmă, la care revin — „căutarea lui Dumnezeu”. (Fiindcă de găsirea lui presupun că nici vorbă nu poate fi! Ţinând cont, printre altele, de „smerenia” la care îndeamnă dogma creştină.)

În urma consideraţiilor de mai sus, sper că a devenit limpede că „relaţia personală cu Dumnezeu” este o simplă pretenţie a unor oameni să le spunem originali. Asta, în măsura, foarte puţin probabilă, că nu sunt pe cale să iniţieze noi Reforme în creştinism!

Aşadar, deşi credinţa în Dumnezeu şi religia sunt două noţiuni distincte, totuşi cea dintâi nu poate ocoli, în principiu, aşa cum am încercat să arăt, îmbrăţişarea unei religii şi implicit a dogmei respectivei religii. Şi fiindcă ne aflăm în Europa, să ne referim la creştinism, fie că avem în vedere ortodoxia, catolicismul sau alte culte. Să mai adăugăm totuşi că, indiferent de religie, sentimentul de apartenenţă la o comunitate care are un acelaşi crez mi se pare esenţial în practicarea unei religii.

Dar ce înseamnă a practica o religie, în speţă creştinismul? Trebuie să mărturisesc aici (a mărturisi — un termen religios, creştinesc şi atât de frumos dar, din păcate gol de aproape orice conţinut în vocabularul „duhovnicesc”) că nu de puţine ori m-am simţit reconfortat intrând într-o biserică, fie ea ortodoxă, catolică sau luterană, şi zăbovind între zidurile ei — cu cât mai vechi, cu atât mai încărcate de spiritualitate. M-am întrebat deci dacă biserica este sau ar putea deveni un spaţiu de comuniune, de coeziune între membrii unei comunităţi religioase care se recunosc ca atare şi se bucură de prezenţa lor în acel spaţiu, sub auspiciile celui pe care îl venerează. M-am întrebat dacă biserica ar putea fi spaţiul de unde credincioşii, după ce li se reamintesc şi interpretează periodic, de către slujitorul Casei Domnului, frumoasele precepte ale religiei lor, pleacă în lume cu sufletul purificat (curăţit, înduhovnicit — alţi termeni des folosiţi, pe cât de generoşi pe atât de erodaţi) şi se dedică aproapelui. Căci ce altceva înseamnă să practici religia decât să acţionezi în numele religiei, să vii în ajutorul aproapelui?

„Aproapele” — dogmă şi praxis
„Aproapele”: cuvântul cheie — „ziditor”, aş zice — al creştinismului; un concept pe cât de fundamental, pe atât de utopic. Ca să nu spun ipocrit, după cum voi încerca să arăt în cele ce urmează.

„Să nu te răzbuni, şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (subl. mea). Eu sunt Domnul.” [Leviticul, 19:18]

Putem, într-adevăr, să ne gândim imediat la conflictele care se nasc la tot pasul şi la fiecare moment între oameni şi să admitem că încrâncenarea fiecăreia din părţi pe propria poziţie, confruntarea mai mult sau mai puţin violentă, se dovedeşte a fi, de cele mai multe ori, o cale improprie soluţionării. Pe de altă parte însă, religia, indiferent care, nu numai că s-a dovedit de-a lungul timpului incapabilă să aplaneze conflicte, dar, după cum vom vedea îndată, nici măcar doctrinar nu le-a pus sub semnul interdicţiei. Asta, în ciuda poruncii mai sus citate.

Iată ce spune Albert Jacquard, om de ştiinţă şi eseist francez:

„Majoritatea religiilor recomandă să-ţi iubeşti «aproapele». Fapt este însă că, în pofida acestui frumos obiectiv, acestea [religiile] au generat deseori comportamente de excludere a «păgânilor», a «necredincioşilor», a «duşmanilor lui Dumnezeu cel adevărat», care n-au mai fost priviţi drept aproapele, drept fraţi, ci drept adversari ce trebuie eliminaţi. Nu dintr-o voinţă divină trebuie «să-ţi iubeşti aproapele», ci în numele lucidităţii noastre privind realitatea umană. Această luciditate este pentru mine fundamentul laicităţii.”

Într-adevăr, dacă e să alegem între religie şi laicitate, aceasta din urmă ar putea fi o soluţie pentru pacea dintre semeni. Probabil singura. Fiindcă urmând voinţa divină, nu ajungem prea departe. Să luăm spre exemplu Cartea lui Ezra din Vechiul Testament.

Cirus, împăratul perşilor, restituie evreilor averile confiscate sub Nebucadneţar/Nabucodonosor şi le permite să se întoarcă la locurile de baştină (Ierusalim) şi să-şi zidească un templu — Casa Domnului. După numeroase dispute, delaţiuni, jalbe, Casa Domnului este ridicată sub supravegherea preotului Ezra, venit din Babilon şi numit de împăratul perşilor să întreprindă toate cele necesare. Are loc sărbătorirea Paştelui de către evreii bucuroşi că s-au putut întoarce acasă. Ajungem astfel la capitolul 9, penultimul, în care auzim glasul lui Ezra:

„După ce s-a sfârşit lucrul acesta, căpeteniile s-au apropiat de mine, şi au zis: «Poporul lui Israel, preoţii şi Leviţii nu s-au despărţit de popoarele acestor ţări [unde poposiseră în pribegie], şi au făcut urâciunile lor, ale Canaaniţilor, Hetiţilor, Fereziţilor, Iebusiţilor, Amoniţilor, Moabiţilor, Egiptenilor şi Amoriţilor. Căci şi-au luat neveste din fetele lor pentru ei şi pentru fiii lor, şi au amestecat neamul sfânt cu popoarele ţărilor acestora (…).» Dar Israel n-a rămas fără nădejde în această privinţă. Să facem acum un legământ cu Dumnezeul nostru pentru izgonirea tuturor acestor femei şi a copiilor lor (…)».În ziua întâi a lunii întâia, au isprăvit cu toţi bărbaţii care se însuraseră cu femei străine.” (Sublinierile îmi aparţin.)

Ce aflăm deci? Iată, bărbaţii care îşi luaseră neveste din neamurile „urâcioase”, le-au alungat! Şi pe copiii lor odată cu ele!… Aşadar, s-ar putea spune că, la porunca Domnului, ne aflăm la prima epurare etnică de pe timp de pace din istoria (reală sau imaginară) a omenirii. O epurare care le întrece în unele privinţe pe cele din contemporaneitate. Căci, iată, odată cu femeile indezirabile, au fost alungate şi progeniturile acestora. Care — să nu uităm — erau şi progeniturile celor care s-au dorit „curăţaţi”! Să le dăm totuşi — nu-i aşa? — o circumstanţă atenuantă: nu s-a ajuns până la crimă, precum în vremurile moderne. Doar la incitare la crimă!

Ce constatăm deci? Că intoleranţa religioasă, în speţă creştină, departe de a fi o interpretare defectuoasă a dogmei, este dogma însăşi.

Mark Twain o spune, cu sarcasmu-i caracteristic:

„Omul este un animal religios. Omul este singurul animal religios. El este singurul animal care deţine religia Adevărată — ba chiar mai multe. El este singurul animal religios care îşi iubeşte vecinul ca pe sine însuşi şi care sare să-i taie beregata dacă teologia sa nu este cea corectă.”

Pe de altă parte, Freud găseşte că, dincolo de doctrină, preceptul biblic este inaplicabil în societate din raţiuni socio-psihologice:
„Porunca «Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi» este în acelaşi timp măsura de apărare cea mai puternică împotriva agresivităţii şi cel mai bun exemplu de demers anti-psihologic al supra–eului colectiv. Porunca este inaplicabilă: o inflaţie atât de mare a iubirii nu poate decât să-i diminueze acesteia valoarea, dar nu şi să îndepărteze pericolul. Civilizaţia neglijează toate acestea, ea se limitează să decreteze că cu cât respectarea preceptului este mai dificilă, cu atât aceasta este mai meritorie. Doar că cel care, în stadiul actual al civilizaţiei, se conformează unei asemenea recomandări nu face decât să acţioneze în propriul său dezavantaj în raport cu cel ce se plasează deasupra ei. Cât de puternic obstacol împotriva civilizaţiei trebuie că este agresivitatea dacă apărarea împotriva acesteia te face la fel de nefericit ca şi invocarea ei!” [S. Freud, Das Unbehagen in der Kultur; traducerea franceză: Malaise dans la civilisation, 1929]

O tentativă modernă de remodelare a conceptului de „aproapele”
Papa Benedict al XVI-lea şi-a atras riposta înalţilor prelaţi catolici ai Vaticanului, când, la Audienţa sa din 30 noiembrie 2005, a încercat să le dea necredincioşilor şansa mântuirii, afirmând că:

„Oricine urmăreşte să fie pace şi bine pentru comunitate având conştiinţa curată şi ţinând trează năzuinţa către cele înălţătoare va fi mântuit chiar dacă îi lipseşte credinţa în sens biblic”.

Papa a făcut această afirmaţie comentând o meditaţie a Sf. Augustin şi încercând să susţină ideea — perfect îndreptăţită după părerea mea — că nu respectarea ad litteram a cuvântului biblic ar trebui să fie nota distinctivă a celui virtuos şi deci vrednic de cinstire, ci faptele sale.
„Părintele Bisericii [Sf. Augustin] — a spus Papa, cu referire la suferinţele poporului evreu aflat în exilul babilonian — introduce un element surprinzător, de mare relevanţă.” (…) Augustin „ştie că chiar şi printre locuitorii Babilonului există oameni care sunt dedicaţi păcii şi binelui comunităţii, în pofida faptului că nu împărtăşesc credinţa din Biblie, că nu cunosc speranţa în Cetatea Eternă către care noi aspirăm.”

Dar iată şi Psalmii 136 şi 137 care îi prilejuiesc Sfântului Augustin meditaţiile la care face referire Papa Benedict al XVI-lea:
„Lăudaţi pe Domnul că este bun, că în veac ţine mila lui! (…) Şi l-a făcut pe Israil să treacă prin mijlocul ei [al Mării Roşii], că în veac ţine mila lui! Şi a prăbuşit în Marea Roşie pe Faraon şi oştirea sa (subl. mea), că în veac ţine mila lui!” [Psalmii, 136:1, 14–15]

La care se adaugă alţi câţiva „apropiaţi” asupra cărora se năpusteşte mânia neiertătoare a Domnului; şi Psalmul 136 se încheie cu cuvintele:
„Şi ne-a izbăvit pe noi de vrăjmaşii noştri, că în veac ţine mila lui!” [idem, 24]

Iată însă Psalmul 137, care i-a furnizat sfântului Augustin suportul pentru mesajul său de toleranţă:
„Lângă râurile Babiloniei, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În soforele din mijlocul ţinutului spânzurat-am harfele noastre. Căci acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut cântări şi asupritorii noştri cântece de veselie: «Cântaţi-ne din cântările Sionului!» «Cum să cântăm cântarea Domnului pe pământ străin?» (…) Adu-ţi aminte, Doamne, de fiii Edonului, de cei care în ziua Ierusalimului ziceau: «Dărâmaţi-l! Dărâmaţi-l până la temelie!» Fiică a Babilonului! Tu care ne-ai pustiit: Fericit este care-ţi va răsplăti pentru cele ce tu ne-ai făcut nouă! Fericit este cel care va lua şi va zdrobi de stânci pe pruncii tăi!” (subl. mea)

Aşadar străinii, babilonienii înrobitori, încearcă un gest de apropiere cerându-le evreilor aflaţi în exil să le cânte cântecele Sionului. La care evreii răspund cu „zdrobirea de stânci a pruncilor” celor „urâţi”! Iată iubirea de aproapele, la care îndeamnă Cuvântul Domnului! Sfântul Augustin a extras, sărmanul, singurul fragment de text cât de cât pacificator din cei doi psalmi, pe care l-a comentat în Meditaţia sa şi pe care s-a sprijinit recent Papa Benedict al XVI-lea în mesajul său de toleranţă faţă de necredincioşi (întruchipaţi de babilonieni).

Nu s-ar putea spune deci că pe bună dreptate s-a ales Papa cu critici vehemente din partea înalţilor prelaţi ai Vaticanului? Aceştia nu s-au îndepărtat de litera Sfintei Scripturi şi, în plus, au făcut trimitere la Conciliul din Trent (1545–1563), unde se afirmă că:

„Dacă cineva spune că la temelia credinţei nu stă alta decât încrederea în iertarea dumnezeiască, care se iartă pe sine de păcate punându-le în seama lui Hristos, sau crede că această încredere, ea singură, ne curăţă de păcat, ANATEMA SĂ CADĂ PE CAPUL SĂU.”

Să mai adăugăm, în final, câteva îndemnuri din Noul Testament.
„Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul (subl. mea) nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” [Evanghelia după Ioan, 3:36]
„Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi (subl. mea) şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua.” [Apocalipsa, 21:8]

Încă o dată, Papa nu avea nicio şansă în întreprinderea sa de a impune o regândire a dogmei creştine: dumnezeul creştinilor este singurul „adevărat”. Musulmanul sau budistul sau liber-cugetătorul nu este, în viziunea creştinismului, „aproapele”!

La Muzeul Militar Central, am văzut expuse uniforme ale soldaţilor germani din Primul Război Mondial. Pe paftalele de la centurile lor stătea scris: Gott mit uns! Uniforme ale soldaţilor francezi n-am întâlnit acolo, dar n-ar fi exclus ca pe paftalele de la centurile lor — sau pe căşti, sau pe ţeava puştilor — să fi stat scris Dieu avec nous.

Ne-am despărţit oare, după mai puţin de un secol, de acele vremuri întunecate?

Constanta, oras personalizat?

martie 17th, 2008

Este ciudat cum un oras sau o zona intra in constiinta colectiva. Cum este personalizat…. Uneori, eforturile oamenilor sunt zadarnice. Orasul este blamat prin epitete peiorative, sau prin situatii dubioase. (Vezi Giurgiu si… ciinii; desi azi, nu mai sunt maidanezi in oras. Sau nu mai erau prin ’95-’96, cind am lucrat eu acolo.)
Alteori, oamenii incearca zadarnic sa realizeze ceva. Si nu reusesc. Din cauza lor, din cauza unor rauvoitori, din cauza unor interesati. Greu de spus… O fi fatalitatea!
Constanta, a incercat sa-si construiasca o linie de tramvai. In anii ’40. Cum tramvaiul era adus (captura de razboi) de la Odesa, cu sine cu tot, dupa razboi a trebuit sa-l demonteze si sa-l trimita inapoi.
Prin anii ’80, s-a incercat iar.
De data asta, lucrurile erau autohtone (sau prin bani autohtoni). Ceea ce este de remarcat este faptul ca autoritatile, au gindit orasul ca un prim oras romanesc si poate european, in care transportul in comun sa fie total electrificat. Cum s-ar spune azi, un transport (in comun) total ecologizat. Fara indoiala, trebuie sa ne raportam la autoritati (comuniste, evident), caci pe atunci nimic nu se putea face fara acordul lor.
Dar ideea si dorinta erau ale populatiei.
Constanta avea deja citeva linii de troleibuze in interiorul orasului. Liniile de tramvai, ocoleau orasul pe la exterior (pe atunci), ca un fel de centura de legatura. Exista o singura linie „interioara” de la gara (si Autogara Sud) la „Satul de Vacanta” (pe linga Autogara Nord). Legatura dintre gara si zona industriala si Poarta 6, erau jumatate interioare, jumatate de ocolire.
Din pacate, dupa ’89, desi au existat eforturi pentru modernizarea parcului de troleibuze si tramvaie, s-a impus ideea ca transportul (in comun) electric ar fi mai costisitor decit transportul bazat pe combustibili fosili (motorina).
Nu stiu ce calcule s-au facut, si nu stiu cine a fost convins si cine a votat o astfel de decizie. Cert este ca aproape toate troleibuzele au fost date la fier vechi si inlocuite cu autobuze de mica capacitate. Intrebarea este: daca se cumparau troleibuze de aceeasi capacitate, cu podeaua jos, mai existau diferente economice? Si in favoarea cui.
Linia de tramvai care strabatea tot orasul pe Bdul. Lapusneanu, a fost desfiintata. Transportul a fost preluat de aceleasi autobuze cu platforma joasa.
Din pacate, toata infrastructura pentru troleibuze a fost desfiintata, firul de cupru fiind, evident, vindut. (Cu exceptia liniei 48)
Acum, s-a inceput demontarea sinei de tramvai. Pe B-dul Al. Lapusneanu. Nu stiu ce se va pune in loc. Intimplator, am aflat ca in Arad, primaria a facut un imprumut substantial la UE, pentru a-si mari reteaua de tramvai. Acolo, tramvaiele sunt mai eficiente decit in Constanta?
Ceea ce ma mira, este ca nimeni nu indrazneste sa protesteze, nimeni nu „misca in front”.
Chiar daca stiu ca aceste fenomene au adus comenzi si beneficii substantiale firmelor ce produc si comercializeaza motorina.
Acum, constantenii asista cum visul lor se destrama, din ratiuni….”economice”. Desi s-a atras atentia asupra problemei energetice in UE, de dependenta de combustibili fosili de o anumita putere, desi rafinaria de linga Constanta nu mai este romaneasca, desi energia electrica este mai ieftina …
Ce importa?
Ecologizarea? Ce-i aia? A… da, niste chestii de trecut in cuvintarile electorale, niste intilniri internationale, la care ne trimitem nepotii, amantele si ce s-o mai gasi pe acolo.
In schimb, s-au gasit alte „personalizari”. Fostele vedete graniceresti, construite dupa model german (vedetele Lursen), in loc sa fie trimise la muzeu, au fost cocotate pe suporti si „pazesc” intrarile in oras. Iar una, este plasata chiar in parculetul garii. Nu cumva cei care intra in oras, sa nu stie ca sunt in Constanta si la malul marii.
Oare asta este personalizarea de care avea nevoie orasul Constanta? Oare acum, este cu adevarat personalizat?

Un zambet

martie 17th, 2008
Turnul BaratieiTurnul Baratiei

La Baratie exista pe peretele din stanga, imediat langa intrarea in biserica, un crucifix pe care Christos apare neasteptat de voinic. Fiecare din noi se apropie de istoria sacra cu sensibilitatea sa proprie. Exista o biserica catolica in New York, chiar la capatul sudic al Manhattanului, in care cele paisprezece statiuni ale Caii Crucii par plasmuite de vreun mester ardelean: seamana cu icoanele pe sticla din Maramures sau din Bihor. De fapt autorul lor este un artist irlandez, care nu ne-a cunoscut tara. Uneori exista canale subtile de comunicatie intre artisti care nu se cunosc, dar au sensibilitati apropiate.

Turnul Baratiei si zidul acela care pare de cetate ardeleneasca, cu tot soiul de camari boltite…. va fi fost la inceput zidul de jur imprejur? Cetatea Catolica din Cetatea lui Bucur? Sa spun drept, biserica imi pare destul de urata arhitectural, dar este incarcata de istorie.

Pe peretele din dreapta, inspre altar, exista o placa de marmura asezata in memoria episcopului Angelo Parsi. Titlurile sale ecleziastice te coplesesc. Episcop de Nicopole, Administrator Apostolic al Valahiei, Comite Roman, Prelat Personal al Papei Pius IX. La mijocul veacului al nouasprezecelea Bucurestiul capatase brusc importanta in complicatele ecuatii europene, cancelariile apusene intelegeau deodata ca aici era un punct nodal intre Viena, Petersburg si Stambul. Roma trebuia de acum sa aiba la Bucuresti un reprezentant permanent. Episcopul de Nicopole si-a mutat sediul in capitala Tarii Romanesti. De altfel o componenta importanta (poate chiar majoritara) a comunitatii catolice din Muntenia vremii aceleia a fost componenta bulgara!

S-au asezat multi bulgari prin partile noastre, veniti cu gradinarit sau cu alte indeletniciri, in prima jumatate a veacului al nouasprezecelea, atrasi unii de oportunitati economice, altii cautand sa fie mai departe de rigorile sistemului otoman. Unii dintre bulgari erau ortodocsi, altii catolici; s-au romanizat de mult, dar au ramas fiecare la credinta lui. Sate ortodoxe si sate catolice. Unele au fost cuprinse de mult intre hotarele Capitalei. Cimitirul Giulesti-Sarbi este ortodox. Era o asezare de bulgari acolo. Romanii le ziceau sarbi. Biserica catolica dela Dudesti-Cioplea a fost tot bulgareasca, o vreme a fost biserica episcopului nicopolitan. La Popesti-Leordeni este o mare biserica catolica. Iar nu departe de Baratie (care era biserica catolicilor maghiari din Bucuresti), se afla Biserica Ortodoxa Bulgara Sfantul Ilie, in fundul unei curti de pe strada Doamnei. Cum au ajuns o parte din bulgari sa fie catolici, asta e mai greu de deslusit. Cred ca lucrul acesta s-a intamplat acum vreo patru sute de ani, banuiesc ca sunt urmasii bogomililor, dar nu are rost sa ma avant intr-un domeniu in care nu am informatii deloc.

Pana la urma Eiscopia de Nicopole s-a transformat in Arhiepiscopia de Bucuresti. La capela Cimitirului Bellu Catolic exista o placa de marmura care ii pastreaza memoria celui care a fost primul Arhiepiscop si Mitropolit Romano-Catolic de Bucuresti, Ignazio Paoli.

Si comunitatea catolica din Bucuresti s-a dezvoltat, a aparut Catedrala Sfantul Iosif si Palatul Arhiepiscopiei, au aparut scolile catolice dela Sfantul Iosif si Sfantul Andrei: profesori erau Bruderii. Era o congregatie care luase fiinta in Franta, intemeietorul ei a fost Sfantul Jean de La Salle. Calugarii apartinand acestei congregatii nu deveneau niciodata preoti: rostul lor era sa fie profesori. Erau Fratii Scolilor Crestine. La Bucuresti i-a adus chiar episcopul Angelo Parsi. Veniti dinspre Viena, asa ca lumea de aici le-a zis Bruderi, si Bruderi au ramas pana in vremea copilariei mele. Nu mai erau de acum recunoscuti de stat, activitatea ordinelor si congregatiilor catolice fusese interzisa, locuiau in Palatul Arhiepiscopiei, dar nu mai puteau purta straiele calugaresti. Se ocupau de cateheza copiilor catolici.

Cum va fi strabatut Biserica Catolica anii comunismului? Sunt multe de spus. Au fost si perioade foarte grele, au fost si perioade mai usoare. Au existat si ticalosi, au existat si oameni care au traversat anii cu demnitate, au existat si cei care au facut compromisuri mai mici sau mai mari, au existat si sfinti. Gradina Domnului e mare si e loc pentru oricine.

Despre perioada comunismului s-a vorbit si se va mai vorbi. Este treaba istoricilor sa descalceasca totul si sa ne lamureasca. Eu nu sunt istoric si nu vreau sa vorbesc decat despre ceea ce stiu eu.

Asa incat o sa va povestesc despre doi oameni pe care i-am cunoscut. Este o poveste foarte trista, dar care s-a terminat cu un zambet a carui amintire o sa o port totdeauna.

Prin 1992 am vazut afisat pe grilajul curtii Bisericii Italiene un articol din ziarul Curierul Catolic. M-am oprit sa il citesc. Relata o convorbire pe care ziaristul o avusese cu unul din bruderi. Bruder Augustin povestea despre anii in care fusese inchis si despre cei cu care fusese impreuna in puscarie. Unul dintre ei fusese Parintele Anton Demeter. Am tresarit citindu-i numele. Il cunoscusem. Un preot de terizeci si trei de ani, care disparuse brusc de la Sfantul Iosif, prin 1958 sau 1959. Nimeni nu avea curajul sa imi spuna ceva despre el, pana la urma am aflat ca fusese arestat si condamnat la 25 de ani munca silnica. Peste cativa ani cineva mi-a spus ca Parintele Demeter murise in inchisoare.

Si dupa foarte multi ani am aflat ca de fapt nu murise, traia acum intr-un sat din Moldova, dar era paralizat.

Nu il cunosteam pe Bruder Augustin, dar m-am hotarat sa ma duc la el sa il intreb despre Parintele Demeter.

Bruder Augustin locuia in Palatul Arhiepiscopiei. Era foarte batran si suferise un atac cerebral cu cativa ani in urma, dar isi revenise. Umbla insa destul de greu. Fusese profesor de limba germana la scoala dela Sfantul Iosif. Prin 1958, toti bruderii au fost fie condamnati politic, fie deportati in Baragan. Dupa iesirea din inchisoare a fost angajat la dispeceratul Salvarii, unde a lucrat pana la pensionare.

Era un om intelept si bland. Avea o inteligenta ascutita si de aici o ironie naturala, care ar fi sfichiuit, dar era intodeauna coplesita de blandete. Aveam sa il cunosc din ce in ce mai bine, m-am dus foarte des sa il vizitez, pana ce ne-a parasit pentru totdeauna. Avea o intelegere extraordinara a oamenilor si intamplarilor; un altul ar fi devenit poate un cinic, dar la el intelegerea aceasta mergea mana in mana cu bunatatea. Si era extraordinar de distins, insa fara nici un fel de emfaza.

L-am intrebat de Parintele Demeter. M-a sfatuit sa intreb de adresa lui la cancelaria catedralei.

Dupa cateva zile eram in tren in drum spre Moldova. Dela Roman am luat un autobuz care m-a lasat in satul unde aflasem ca locuieste preotul. Am trecut pe langa cimitir, am intrat oleaca, am spus o rugaciune la unul din morminte, ales la intamplare, apoi mi-am continuat drumul. Am ajuns in dreptul bisericii, cineva mi-a aratat casa in care locuia preotul.

L-am gasit, asezat in pat, paralizat, un batran cu o barba uriasa. Nu ma mai tinea minte, bine inteles, dar era un om grozav de deschis, asa ca discutia dintre noi s-a desfasurat dela inceput fara nici un soi de retinere.

Mi-a povestit despre seara in care fusese arestat, despre proces. Dupa condamnare a fost scos din celula pentru ceea ce se chema supliment de ancheta. Un locotenent tanar de securitate l-a lovit cu o ranga in sira spinarii. Tine, bestie, si o sa ma tii minte. L-a tinut minte, pentru ca din asta i s-a tras paralizia. La inceput a ramas anchilozat cu genunchii la gura. A fost dus la spital, dupa cateva operatii succesive a ajuns in starea in care traia de aproape treizeci de ani: imobilizat in pat, putea sa se mute singur pe un fotoliu cu rotile, dar cineva trebuia sa il ia de pe fotoliu si sa il aseze in pat. In fiecare dimineata cineva venea sa il transporte cu fotoliul pe rotile la biserica, unde spovedea.

Venea lumea la el de departe, pentru spovada sau pentru sfat.

Am fost doi ani la rand sa il vizitez. In al treilea an a fost adus pentru o zi la Bucuresti, cu un microbuz al seminarului franciscan din Roman. Urma sa participe la un pelerinaj la Lourdes, avea sa parcurga drumul cu un autobuz, asezat pe fotoliul cu rotile, ajutat de credinciosi.

Am fost cu el toata ziua aceea prin Bucuresti. Avea de trecut pe la un preot greco-catolic cu care fusese impreuna in inchisoare, apoi pe la Catedrala Sfantul Iosif si apoi seara pe la biserica catolica din Bucurestii Noi, unde fusese candva paroh. Avea sa celebreze acolo slujba liturghiei, asezat pe fotoliul pe care nu avea cum sa il paraseasca.

Soferul microbuzului urma sa se intoarca in seara aceea inapoi la Roman, asa ca se grabea. Am ajuns la Sfantul Iosif si am vrut ca Parintele Demeter sa il vada si pe Bruder Augustin. Asa ca odata ce am ajuns in curtea catedralei, am zbughit-o pe scari pana la etajul patru, unde locuia bruderul. Omul a inceput sa se imbrace ca sa coboare.

Soferul ma tot anunta ca nu mai are timp. Il tot rugam sa mai astepte, stiind cat de incet se misca Bruder Augustin. Am mai fugit pe scari de vreo trei ori la el. Pana la urma a inceput sa coboare pe scari, usor, usor.

Intre timp lumea aflase ca era acolo Parintele Demeter. Il cunosteau multi. L-au inconjurat, si-au amintit de anii tineretii. Bruder Augustin era un om foarte discret si retinut, insa Parintele Demeter era un om extrem de deschis si de infocat. Asa ca s-a entuziasmat imediat si a inceput sa povesteasca toate prin cate trecuse. Avea de acum peste saptezeci de ani, avea barba aceea rasfirata si uriasa de profet, dar sufletul lui era tot atat de plin cat fusese cand il cunoscusem eu, la treizeci si trei de ani ai lui.

Si deodata cineva a iesit din cladirea arhiepsicopiei si s-a apropiat, usor, usor. Si a inceput sa zambeasca.

Era un zambet discret. Dar il cunosteam de acum. In zambetul acela era totul. Si intelegerea infocarii Parintelui Demeter, ramas tanar dupa atatea incercari, si bucuria revederii dupa atati zeci de ani, si amintirea suferintelor din inchisoare, si constiinta ca era ultima data cand il mai vedea, si constiinta ca aceasta clipa a revederii nu se putea prelungi, pentru ca era doar atat, o clipa.

Comunicarea eficientă cu copiii (acasă şi la şcoală) – prezentare de carte

martie 17th, 2008

Sunteţi părinte sau profesor? Această carte este pentru dumneavoastră! Pentru a oferi o imagine cât mai completă asupra educaţiei unui copil, este necesar să privim atât ceea ce se întâmplă la şcoală, cât şi dincolo de orele de clasă. Este important să acordam o atenţie egală profesorului şi părintelui, acesta din urma fiind primul şi nelipsitul dascăl din viaţa unui copil. Comportamentul de la şcoală al copilului este profund influenţat de ceea ce se întâmplă acasă. Atât profesorul, cât şi părintele sunt bine intenţionaţi. Dar dacă ei nu formează o echipă în ceea ce priveşte educaţia unui copil, este sigur că rezultatul nu va fi cel aşteptat. Această carte inovatoare furnizează excelente strategii de comunicare între adulţi şi copii. Prin aplicarea acestora, părinţii şi profesorii îi pot ajuta pe copii să facă faţă celor mai diverse probleme care le afectează procesul de învăţare. Copiii trebuie să devină capabili să se conducă singuri, să se autodisciplineze şi să devină nişte adulţi responsabili. Autoarele, specialiste în comunicare şi educaţie, propun metode pline de inteligenţă şi umor, completate de o serie de benzi desenate, rezumate recapitulative, întrebări şi răspunsuri, precum şi de povestiri ilustrative. Cei implicaţi în procesul educării pot astfel să înţeleagă mai bine diferenţa dintre cuvintele care incită la confruntare şi cele care invită la cooperare, dintre cuvintele care îl pun pe copil în imposibilitatea de a gândi şi cele carr îi descătuşează dorinţa firească de a învăţa.

Adele Faber este absolventă a Queens College, fiind licenţiată în arta teatrală; şi-a obţinut Masteratul în educaţie la Universitatea din New York şi a predat în câteva licee din New York timp de opt ani.

Elaine Mazlish este absolventă a Universitatii din New York, licenţiată în arta teatrală şi a lucrat cu copii la Grosvenor House şi căminul Lenox Hill. De asemenea, este artist profesionist şi compozitor.

Prima colaborare a autoarelor acestei cărţi s-a concretizat prin apariţia volumului Liberated Parents, Liberated Children (Părinţi fără prejudecăţi, copii fără prejudecăţi), o carte în care este împărtăşită experienţă acumulată de autoare în cei zece ani de practică alături de psihologul de copii Haim Ginott, în cadrul grupului de pregătire pentru părinţi. Volumul a câştigat premiul Christopher, fiind considerat un succes literar care promovează cele mai înalte valori ale spiritului uman . După publicarea cărţii, ambele autoare au călătorit în toată lumea pentru a-şi prezenta în faţa părinţilor, a profesorilor şi a persoanelor implicate în tratamentul mental al copiilor cursurile şi seminariile lor pline de umor şi inspiraţie. Activitatea lor ulterioară în ceea ce priveşte preşcolarii, adolescenţii şi părinţii a fost concentrată într-un documentar TV, transmis în serial de postul CBS. Experienţa acumulată a condus la apariţia mai multor lucrări de mare succes, vândute în milioane de exemplare (una dintre ele nominalizată în topul de carte al publicaţiei New York Times), şi la susţinerea de seminarii care le-au dat părinţilor ocazia de a exersa capacităţile de comunicare predate în fiecare dintre cărţile publicate de ele. Lucrarea de faţă este câştigătoare a premiului de excelenţă pentru probleme familiale în procesul de educaţie, acordat de Child Magazine. Cele două autoare sunt membre de onoare ale Facultăţii New School for Social Research din New York şi Family Life Institute al C.W. Post College din Long Island University. Ele au participat la importante discuţii televizate în cadrul emisiunii Good Morning America , realizate de Oprah. La elaborarea acestei cărţi au mai participat Lisa Nyberg profesoară la Brattain Elementary School din Springfield, Oregon, şi Rosalyn Templeton profesoară formatoare la Bradley University din Peoria, Illinois.

Autor: Adele Faber, Elaine Mazlish

Colecţia: Familia la Curtea Veche

pe malul Dunarii (1)

martie 17th, 2008

Rondelul primaverii (Le Renouveau), de Charles d´Orléans

martie 17th, 2008

Mare senior, francez, protector al poetilor (printre care Villon), Charles d´Orléans (1394-1465) a fost el însusi un poet, continuând traditia trubadurilor în spiritul poeziei de Curte. Luat prizonier de catre englezi în batalia de la Azincourt (1415) din timpul « razboiului de 100 de ani », a ramas 25 de ani în captivitate, exprimându-si în versuri de mare sensibilitate dorul de patrie.

RONDELUL PRIMAVERII

Azi Timpul si-a zvârlit cojocul
De vânt, de gheturi si de ploaie,
Învesmântându-se în straie
De soare lucitor ca focul.

Si pasari, deschizându-si ciocul,
Vestesc pe ramuri ce se-ndoaie:
“Azi Timpul si-a zvârlit cojocul
De vânt, de gheturi si de ploaie”.

Si apele slavesc sorocul
Purtând spre alte zari o droaie
De nestemate în suvoaie…
Se primeneste omul, locul:

Azi Timpul si-a zvârlit cojocul.

Mic discurs arogant

martie 17th, 2008

Cu greu o sa ma convinga vreodata cineva ca indrazneala de a iesi macar si cu o propunere sfioasa de reflectie in fata publicului, nu presupune o oarecare doza de aroganta. Venim aici ca pe o scena si va spunem o multime de lucruri, adesea cu entuziasmul actorului care declama un fragment dintr-o piesa preferata. Pentru o secunda avem iluzia ca STIM si impartasim din stiinta noastra si altora. Lumea ne citeste. Ne da note. Sunt bune si notele mai mici, pentru ca inseamna ca am fost cititi. Note mici? Nu doar am fost cititi, ci am fost chiar urati de catre cineva ale carui puncte de vedere difera… si uite… s-a razbunat pe noi dandu-ne o nota mica, fara sa ne atinga de fapt cu nimic (totul s-a petrecut intre neuronii din creierul acelei persoane).

Am vazut destule cupluri in care raspunderile sunt impartite armonios si echitabil. Ea se ocupa de lucrurile mici, pe masura ei. El se ocupa de lucrurile mari, pe masura Lui. Ea hraneste copilul, matura, gateste, sterge praful prin casa, face cumparaturi la piata si altele asemenea chestiuni minore. El se ocupa cu Presedintele, NATO, cursul Euro, calificarea la Europene, topul personalitatilor, situatia bursiera.

Ca jurnalist amator esti cumva prins intre aceste doua tipuri de limitari: despre ce sa scrii, fara sa devii ridicol de patetic abordand o tema la care nu te pricepi de loc sau in legatura cu care nu esti destul de informat si – din nou – despre ce sa scrii, pastrand un simt al proportiilor destul de general ca sa intereseze cat mai multa lume si destul de restrans ca insasi demersul de a scrie sa adauge o cat de mica valoare.

Asa ajunge omul sa scrie, precum in poveste fata pescarului s-a dus pe inserat la imparatul care era curios sa cunoasca o fiinta atat de inteleapta, infasurata intr-o plasa trasa de un magar. Carevasazica respectand conditiile puse de individul care se credea neinchipuit de destept: „nici ziua nici noaptea, nici imbracata nici dezbracata, nici calare nici pe jos”. Incat bietul cititor, dupa ce a parcurs ceea ce pare a fi mai mult de jumatate din editorialul din aceasta saptamana ajunge sa se intrebe: dar ce vrea Stefan Maier asta, la urma urmelor, ca pana acum n-a spus nimic (desi intr-un mod antrenant, la o adica).

Ei bine, iar n-am avut subiect de editorial si nici ceva care sa fie destul de bun si iar a trebuit sa stau noaptea sa scriu ca sa umplu acest coltisor cu ceva.

Si mi-am dat seama ca, la urma urmelor, e un subiect de reflectie in sine. Ce e oare mai bine? Sa fim in stare sa incercam sa implinim o asteptare atunci cand n-avem nici cea mai mica idee – si uneori nici chef – cum vom reusi sa facem fata? Sau cu candoare, sinceritate si detasare sa intoarcem spatele si sa nu ne (mai) pese? Delicata intrebare, in special pentru aceia dintre noi care prin natura lor comportamentala creaza asteptari.

Orice ghicitoare in cafea stie ca viata este o inlantuire de oportunitati reale si de promisiuni fara acoperire ce se perinda zilnic prin fata clientilor ei si este in masura sa le tulbure acestora viitorul prin coincidente sau lipsa potrivirii. Ceea ce nu ne poate lua nimeni insa, este ceea ce VREM si satisfactia de a fi luptat pentru acel lucru – fie ca-l obtinem fie ca nu.

Ziaristul nu ne va mai intimida, pentru ca vom lua randurile scrise de el la valoarea lor faptica. Imparatul nu ne va obliga sa devenim buni la orice, pentru ca la urma urmelor nu vom da doi bani pe el ca imparat. Cei care au asteptari nejustificate nu vor reusi sa ne mai determine sa fim ceea ce nu suntem, numai pentru a face pe plac imaginii pe care o au despre noi fara ca ei sa fi facut un efort real de a ne cunoaste. Ghicitoarea in cafea va ramane sa reflecteze in fumul ei de mahorca daca nu cumva e timpul sa-si caute un loc de munca.

Aici se incheie micul discurs arogant despre nimic, discurs care ignora absolut totul pe lumea asta in afara de mintea care citeste aceste randuri – cu indemnul de a privi in tine, de a intelege ceea ce VREI si de a si actiona in directia respectiva – cat mai ai timp. Ah – si sa nu uit: pe langa dorinta, incearca sa evaluezi cat mai corect si daca E VOIE si daca POTI!

MĂCAR ATÂT

martie 15th, 2008

MĂCAR ATÂT

Apusă e luna şi dragostea e rece la capătul oraşului tău,
nordul sofisticat unde minuni ar putea să fie
Şoaptele-ţi le doresc neîncetat,
eclipsa nopţii mă răscoleşte, mă tulbură,
te cert, te doresc, te îndepărtez,
implor precum însetatul în voiajul din valea morţii,
prin seceta din deşertul blestemat de bărbaţii ce i-am refuzat

Eu gem de durerea dorului
invizibil atât de des precum tu şi
iar apari ca o fantomă doar la voia ta

E frig în sătucul de-aici, e frig în oasele-mi împovărate de-atâta durere
cu degete-ngheţate-mi scrii c-afară e ger şi la tine, acelaşi disper
Tu eşti…doar zefirul ce-mi mângâie pleoapa
tremurând ca valul, suflat către mâine
Prin atâtea culori m-ai trecut un timp,
am uitat cine am fost şi cine sunt
că prin fantoma unui Arc De Triumf
încordat de corneea…vederii mele
magia formelor semirotunde, atât de senzuale, puternice
tu răsturnat precum ceştile mereu întoarse ale sânilor
eu respirând mai repede, mai adânc
dorind îmbrăţişarea spre poteca unei cascade de orgasme
poftind căldura bărbatului iubit, dorinţe peste dorinţe,
aş vrea să fiu Prinţesa ta,
să-mi mângâi obrajii uzi…

Hai să scriem poezii la patru mâini şi două inimi
Sonate De Dorul Iubirii – ASTA e chiar bine – măcar atât!

Adela-Adriana Moscu, 20 Februarie 2008, USA

Din volumul de poezii ALERGÂND SPRE IUBIRE / RUNNING TOWARDS LOVE

Liviu Moscovici din Israel

martie 15th, 2008

Panoramic editorial (87)

„SEMNELE PESTE TIMP” ALE BIANCĂI MARCOVICI

Liviu Moscovici

Recent am primit o invitaţie la o manifestare literară organizată de Institutul Cultural Român din Tel Aviv, invitaţie căreia i-am dat curs.O seară literară- ce onorează în mod deosebit instituţia organizatoare- cu participarea a cinci scriitoare din Israel (Marlena Braeşter, Gina Sebastian Alcalay,Madeleine Davidsohn, Silvya Riri Manor şi Bianca Marcovici),personalităţi deosebite ale vieţii sociale şi care aduc o contribuţie de seamă la diversificarea modalităţilor literare contemporane.
Prezenţa Biancăi Marcovici în programul manifestării din Tel Aviv m-a bucurat. Nu am mai auzit-o de mult recitînd… Iată că din nou Bianca Marcovici apare pe o scenă literară, în faţa publicului.
-Oare cîţi ani au trecut decînd această poetă din Haifa a citit prima oară în faţa iubitorilor de poezie ? Cîţi ani au trecut de la debutul ei literar ?
Cîteva întrebări care mi-au adus în fluxul memoriei primele apariţii ale Biancăi Marcovici la Iaşi, la cenacluri literare, la intîlniri cu cititorii,…Uneori la Muzeul de literatură, alteori la manifestări literare la Biblioteca „Gh.Asachi” sau la bibliotecile din Paşcani sau Tg.Frumos. Au trecut peste 25 de ani de cînd am citit, cu interes, poeziile cu care a debutat in revistele ieşene „Cronica „ şi „Convorbiri literare”, 25 de ani de cînd a inceput să fie invitată să citească poeziile din volumele apărute la editura locală. O prezenţă aparte in viaţa literară ieseană, o ingineră care îşi făcea loc în cercul poeţilor ,în marea lor majoritate, absolvenţi ai unor facultăţi umaniste…Primele cărţi purtau un mesaj al unei poezii moderne, autoarea aducînd o notă aparte într-o perioadă cînd multe din producţiile literare ce apăreau erau tributare unor mode ale timpului.
Am reîntîlnit-o acum cîtiva ani,la manifestările literare de la Haifa, de la Tel Aviv, i-am citit cu atenţie cărţile apărute fie la Haifa, fie la Bucureşti…Am scris cîteva cronici literare ( în ziarele „Viaţa noastră” din 25 iun.2004, 31 dec.2004, 29 dec.2006 şi pe 12 martie 2006) în care remarcam evoluţia poetei de la an la an, îmbogăţirea tematică a poeziei dar şi evoluţia tehnicii literare personale. Mă asociasem unor critici literari care au analizat poezia ei, unii de mare autoritate ca Paul Cernat, Ioan Holban. Acestia au subliniat încrederea poetei în posibilitatea cuprinderii în tematica poeziei a „ totalităţii manifestărilor vieţii ( şi ale feminităţii) în măsura în care acestea declanşează acea reactivitate poetică „ specifică poetei din Haifa (v. Paul Cernat.” Introducere” la vol. Marcovici Bianca, Puţin blond cu mult farmec, Buc., 2004, p.9)..
Am recitit cu atenţie volumul apărut recent: Marcovici,Bianca. Impactul virtualului”,/ Poezii.Cu o nota biobliografică/. Haifa,2007. 82 p. Am regăsit în el
„semnele peste timp” ale poetei, pentru a relua titlul unei frumoase poezii(v.p.14 din volum)…Am regăsit puterea autoarei de a dialoga cu cititorii, de a-şi interoga propria fiinţă…Am regăsit teme asemănătoare celor cu care a pornit în drumul ei poetic, teme, care de-a lungul anilor, au căpătat o nouă configurare, o nouă dezvoltare.Importante sînt cele în care scriitoarea îşi exprimă încrederea în POEZIE.
Pentru Banca Marcovici , poezia nu este doar un simplu exerciţiu cultural, o formă abilă de comunicare cu un cititor mai mult sau mai puţin prevenit. Ea constituie o subtilă convocare la realitatea imediată a lumii, o încredere nemăsurată în puterea CUVÎNTULUI. Încă în 1985, în placheta de debut poeta declara că POEZIA
„ e legea mea / nu vreau să trezesc pe nimeni / decît prin cuvinte / nu vreau să
dărui nimănui / setea mea de cuvînt / pînă şi iubirea e un răspuns./ Starea de poem / te înalţă / te înhamă/ starea de poem / poem numai al tău…/ pe care admiţi / să-l citească şi / altcineva / numai că / nu te poate atinge/ în
starea de poem „.

În ultimul volum găsim o altă profesiune de credinţă :

„…aş vrea să fii copleşit de mine / să mă cauţi între paginile poeziei /pînă la epuizare/ să te usuci de dorul meu printre cotloanele sufletului/ să-ţi cobori încet / încet masca virilă / închipuindu-ţi bastardul ce s-ar fi născut, poemul ,/facerea lumii mele,…” ( Rodia tristeţii, p. 70 ).

Poezia , o alăturare de note clasice la cele moderne, te îndeamnă la relectură,
pentru a descoperi mobilurile intime ale creaţiei. Bianca Marcovici a ales în noul său volum să recurgă la modalităţi întîlnite şi în volumele anterioare.Adresarea directă, implicarea cititorului în procesul ei de creaţie. Cuvintele capătă o adresabilitate deosebită, ca în poeziile „ sunt cu tine”(v.p.55), „criptări de gînduri”(v.p.27). De altfel, în ultima poezie citată poeta spune că „ vorbele au vîrful săgeţii”, considerînd astfel posibilitatea ca cititorul să poată fi impresionat de cele citite. Miza unui astfel de discurs este, evident, deosebit de mare. Unele poeme par monologuri dramatice, altele aduc frînturi de dialoguri, ceea ce măreşte caracterul de adresabilitate şi de apropiere de cititor.
Unele poezii, readuc în memoria cititorului teme mai vechi. Dragostea, în aceeaşi măsură, pentru locurile de unde a plecat şi pentru locurile în care trăieşte în prezent. Iaşul este oraşul în care a debutat, dar este oraşul în care a crescut, s-a format intelectual, a învăţat să cunoască arta viorii, a învăţat muzica versului…Două poezii din ultimul volum sînt elocvente: „copilărie, Iaşul amintirilor „ (v.p.45), „ pe Lăpuşneanu…Iaşi, iunie ,2007” (v.p34). Poeta e bucuroasă că în Iaşul pe care l-a părăsit cu ani în urmă „ Sinagoga din Târgul Cucului / m-a recunoscut/ „.( Două poezii care ar trebui alăturate altor multe despre un oraş care nu poate fi uitat, aşa cum, în proză prof. Leon Volovici i-a închinat emoţionante descrieri.(vezi în acest sens:Volovici,Leon: „De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi”) .Poeziile despre Iaşi, paginile memorialistice despre oraşul moldovean scrise de Bianca Marcovici ar putea forma substanţa unei cărţi, ce ar avea, fără discuţie, succes ! ).
Poeziile dedicate Israelului, Haifei, Ierusalimului, sînt poezii de mare intensitate emoţională şi care atestă ataşamentul poetei la realităţile vieţii pe care le compară cu” ziduri de sprijin” ale talentului poetic. In faţa Ierusalimului poeta are o revelaţie:
Ierusalimul meu, noaptea viselor, divinitatea atît
de aproape, dispare aroganţa spirituală,
apare grădina noastră în lumina feerică,
revelaţia
Zidul Plîngerii noastre
singura scenă din viaţa, lumină
te simţi tu însuţi, umbra ta e cu tine
cu inima pe Zidul de granit
te rogi pentru copiii noştri
cînd lumea-ţi pare surdă, mută şi bizară
şi zidul împietrit îţi dă
speranţă…………………….
(Noaptea la Ierusalim, p.67-68)
Increderea poetei în ţinuturile Israelului sînt subliniate şi în alte poezii precum cea întitulată „ unei poete…Muntele Carmel”(p. 16) :

„închipuieşte-ţi / floarea de colţ stă singură, albă, Levana/ undeva pitită /
stăpîneşte Muntele Carmel/ e mic dar e al ei, numai al ei !…”

Ca şi în volumele anterioare, poeta care are cultură artistică , reuşeşte să aducă în poezia ei teme şi motive din lumea muzicii . O poezie este întitulată „ Simfonia Spaniolă de Lalo” (v.p.7) , o alta – „ improvizaţie pe o coardă” (p.18-19).”Tracul violonistei” (p.28) ne aduce in memorie emoţia unui artist care se prezintă în faţa publicului. Poeta te intreabă dacă „ ştii ce-i tracul violonistei „ şi că ar vrea ca cititorul să citească o poezie întitulată „sonata lunii”…Motive muzicale apar şi în alte poeme, care de altfel reiau forme şi gînduri întîlnite în volumele tipărite de-a lungul anilor …
Dar aspectul cel mai incitant rămîne totuşi încrederea în posibilităţile creaţiei poetice şi ale lecturii…De altfel, ultima poezie a volumului este întitulată „Borges” şi în ea se vorbeste despre paradisul văzut ca o bibliotecă … Bianca Marcovici, se dovedeşte din nou o poetă cu posibilităţi deosebite, cu o operă care întregeşte ,fericit, atît bibliografia literară israeliană cît şi cea românească.

sursa, Viatza Noastra, Tel Aviv, 13.03.08

Zeul Poligonal

martie 15th, 2008

Imi simt aura neglijata
undeva nimeni nu mai sterge praful,
si ochiul meu ce nu gaseste zenul
culcusul lacrimilor pripite
vederea-mi ce pe tablouri
zabovea la nustiuce detaliu
cantarind fragezimea unui sfante
care explica despre dumnezeire
cu trupul, fara vorbe..

ah pacatele mele nenumarabile
zeul poligonal ma urasate
de vreme ce scarbit de mine
isi intoarce capul de marmura
numar clipele vietii
de la placenta pana azi
capat o cifra egala
cu neantul
cu prea putine zerouri
si stiu ce nu sunt
si ce nu voi mai fii

Alte priviri

martie 15th, 2008

Privirile tale bănuitoare
Mă zgărie ca nişte cârlige
De care cuvintele îmi stau atârnate.
Mă târăsc prin aer, înot prin pământ.
Ajung acasă plin de noroi, dar la timp!
O să lipesc un anunţ pe uşa din spate.
Pe acolo ies ultimele fantome
Care au mai rămas ascunse
După balamucul de azi noapte.
Vreau să uit totul, să las de la mine.
Să duc gunoiul, să aduc apă
De la fântâna cu cumpăna ruptă.
Dar nu mă mai privi disperată
Cu ochi bănuitori.
Cârlige
De care cuvintele îmi stau atârnate.

Dan David, Los Angeles, Martie-08-2007.

Trăiesc o culoare

martie 15th, 2008

rescriu cu măsură în tăcere
să nu topesc timpul
amestec pe umerii goi
inele de cerc
furate din viaţă ca verb
mi-au hărăzit iubirea
s-o port venind azi
izvor spre mare măsura
în miniatură trăiesc o culoare
grăunte de nisip
din clepsidra ce-şi cerne
timpul în picioare.

Nina Cassian talks about poetry and exile

martie 11th, 2008

FRI, March 14, 7:30 pm | RCINY – Auditorium
Nina Cassian talks about poetry and exile

RCINY produced in 2007 for the Romanian National Television a series of dialogues that traces the personal story and professional journey of its guests and provokes them in sharing their opinion on a large number of issues and topics high on both Romanian and American agendas. We have invited renowned Romanian poet Nina Cassian to meet Iuliana Ciugulea and Calin-Andrei Mihailescu, the series producer and host, respectively, in a live continuation of the televised dialogue on poetry and exile.

FREE ADMISSION. RSVP at contacts below.
[In the picture: Nina Cassian]

THU, March 20, 7:30 pm | RCINY – Auditorium
Holocaust in Romania – between accountability and denial
At the initiative of the Romanian Ministry of Culture and Religious Affairs, RCINY hosts a dialogue between ministry officials and New York audiences on the ways Romania is facing its Holocaust past. Virgil Stefan Nitulescu (Secretary General, Romanian Minstry of Culture and Religious Affairs), Mihail E. Ionescu (Director, “Elie Wiesel” National Institute for the Study of the Holocaust in Romania) and Alexandru Florian (Executive Director, EW-NISHR) talk about the ways Romania is dealing with the memory of the Holocaust during World War II – ranging from official answers offered by public authorities to the final report of the Wiesel Commission to the relevance of latent or outspoken attitudes in the public space.

FREE ADMISSION. RSVP at contacts below.

DON’T MISS!

SAT, March 15, 7:30 pm | Joe’s Pub
Sanda Weigl in concert at Joe’s Pub
Sanda Weigl is back from touring Romania where she celebrated a triumphant comeback with her unique interpretations of Romanian Gypsy and German cabaret songs. She learned gypsy songs on the streets of Bucharest and found early success as a child star on Romanian television. Later she was a rock singer in East Berlin, and was tossed into prison for protesting against the communist regime. In 1990 she moved to the USA and she quickly became known as the „Gypsy Queen of Downtown New York”. Avant-jazz neighbors from Sanda’s adopted home New York City, including luminaries like the Romanian born Lucian Ban on piano (and arrangements), Alex Harding on sax, Chris Burnham on violin, Chris Tordini on bass and Tommy Crane on drums serve as a balance beam for her thunderous, mezmerizing and sinfully spooky vocal.
JOE’S PUB, 425 Lafayette St, joespub.com, sandaweigl.com.

ROMANIAN CULTURAL INSTITUTE IN NEW YORK
200 East 38th Street (at 3rd Avenue), New York, NY 10016
Tel: 212-687-0180 – Fax: 212-687-0181
icrny@icrny.org; www.icrny.org

Plecari

martie 11th, 2008

daca asa stau lucrurile
cu nostalgia plecarilor
clipotul cizmelor in gara odessa
soldatii obositi pe trepte
vand arme uzate la frontiera
si note acordorului de piane

priveste tu ce oblic obelisc
strapunge noaptea peste Pisa
lacul cu pestii adormiti
gura ta sorbind desfatare
geniul cautand alinare
gradini pustii fara copii

si eu departe, intr-un alt razboi
iti scriu intr-un ragaz din moarte
pe aici e vant si flori pe camp
cazute victime, contorsionate soarte

mai stiu ca o sa te urci pe-un munte
si flori de gheata ai sa cerni
pe trupul meu ranit de-un trandafir
sa pui pe rana-i elexir
de vorbe..

astept sa te gasesc dupa perdele
s-apari mereu in visul meu
sa-mi torni in vene noi trairi
sa trag din viata amintiri
cu ultima lulea..

A treia vale

martie 11th, 2008

Nu mai ştiu ajunge la a treia vale.
Dacă urc pe aleea pe care dorm brazii
Gândind la câtă lume le trece sub coroane,
Mă opresc dezorientat.
Nu mai am pe cine întreba.
Bătrânii s-au mutat departe cu tot cu casele lor
Şi cu amintirile din care făceam şi eu parte.
Loveam conurile brune cu picioarele goale.
Veveriţele râdeau legănându-şi cozile stufoase
Ca degetele părinţilor ameninţătoare.
Îmi-era teamă.
Nu-mi terminasem tema la istorie.
Negru Vodă abia aştepta
Să-mi încerce urechile.
În poarta bisericii din deal
Mă aşteaptă cerşetorii ca pe o salvare.
Preotul bătrân coboară târşâindu-şi picioarele.
Scot mărunţişul rămas prin buzunare
De la vizita scurtă la bufet.
Îi mulţumesc pe câţiva.
Nu toţi au şanse la paradis.
„Să trăieşti o mie de ani, boierule!
Să fii sănătos!”
Îmi pare rău că m-a recunoscut popa.
Odată îi cântam în cor.
Îi duceam coliva supus.
– Cum aş putea ajunge la a treia vale, părinte?
– Urcă fiule, urcă!
– Nu mai ştiu drumul, părinte.
– Mai sus, mai sus.

Dan David, Los Angeles, Martie-01-2007.

Pe urmele luminii

martie 11th, 2008

m-ai găsit strigăt în noapte
şi-ţi doreai să faci
din lacrimi de lumină
pe obrazul de şoapte
împăcare
m-ai văzut omul din pete
ce va să vadă dantela
din pânza aşternută
trăirilor descătuşate le-ai dat
necuprinsul
m-ai aşezat lumină peste noi
acoperind trupurile cu ea
ne-am îndrăgostit de mâine
între trup şi suflet
împlinirea.

UN TRANDAFIR

martie 11th, 2008

UN TRANDAFIR

un trandafir
e un zefir,
e o paleta de culoare
si-o dulce sarutare.

o adiere solitara,
o lacrima amara,
un vis, un paradis
ce nu poate fi atins.

un bob de roua
ii da o stralucire noua.
supliciul meu,
este un dor al tau.

m-ai intepat
si ti-am lasat
un strop de sange
ce rosu va ninge

peste ale tale petale
ce se uita cu mirare
cum rosul sange
peste tine ninge !

o petala-i inima mea,
o alta este inima ta,
un tot, un tot unitar
va fi ceva mult mai rar,

o iubire din rai,
ce infloreste in mai.
e luna iubirii
si a nemuririi!

rodica cernea
galati 23/05/2007

Conferinta de presa – lansare raport „Bucuresti – un dezastru urbanistic”

martie 10th, 2008

Bucuresti, 6 martie 2008

Asociatia Salvati Bucurestiul

Str. Ioan Slavici nr. 3, bl. 3, et. 6, ap. 2

Tel: 031.809.65.99, 0732.290.539.

AsociatiaSalvatiBucurestiul@gmail.com

INVITATIE – CONFERINTA DE PRESA

Asociatia Salvati Bucurestiul are onoarea sa va invite la lansarea raportului

BUCURESTI – UN DEZASTRU URBANISTIC

Scris intr-un limbaj accesibil nespecialistilor, raportul contine:

– o sinteza a problemelor cu care se confrunta Bucurestiul, insotita de cifre statistice si fotografii reprezentative: traficul; spatiile verzi, poluarea si sanatatea populatiei;

densificarea exagerata si autorizatiile de constructii; demolarile si situatia monumentelor

– o prezentare a mecanismelor care fac posibila agresiunea asupra urbanismului Bucurestiului: situatia legislativa si responsabilitatea fiecarei institutii

– solutii; posibilitati de actiune pentru societatea civila si mass-media

Conferinta de presa va avea loc miercuri 12 martie 2008, ora 11,00 la Clubul Taranului din cadrul Muzeului Taranului Roman. Intrarea se face prin str. Monetariei nr. 3 (linga intersectia cu Bd. Ion Mihalache).

Au confirmat participarea urmatorii invitati:

– Gabriel Pascariu, arhitect-urbanist, Universitatea de Arhitectura Ion Mincu, presedintele Observatorului Urban din cadrul Uniunii Arhitectilor din Romania

– Vera Marin, arhitect-urbanist, Universitatea de Arhitectura Ion Mincu, presedinta Asociatiei pentru Tranzitie Urbana, coordonatoarea Platformei pentru Bucuresti

Va asteptam!

40 de ani de emotii dereglate

martie 10th, 2008

Sfârşitul secolului 19, mai exact anul 1968 a pus în scenă corpul suferind, corpul alergând capiu după juisenţă cu orice preţ, corpul hotărât să treacă peste toate tabuurile
privind sexul; spiritele adoptând răzvrătirea politică violentă şi anti capitalistă, animată de Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Cohn Bendi şi de alţi agitaţi troţchişti, astăzi domesticiţi şi înrolaţi, cu feţe onorabile, în partidele de stânga.
Mişcarea a revelat o seamă de refulări care, graţie supapei revoluţionare, au reuşit să se manifeste sub forme diverse, oferind, cu timpul, prilej psihanaliştilor să le definească: tulburări obsesionale, compulsive, bipolare, stări limită, toate, necunoscute până ieri, alaltăieri, s-au cuibărit în limbajul curent rezonând peste tot, în mass media, în conversaţii, în cinematografie, în muzică…

Nevrozaţii din Evul Mediu mimau posedarea de diavol, iar biserică făcea din ei vrăjitori malefici, rezervându-le soarta rugului.
Depresia a fost răul secolului 20, cel de-al XXI-lea va fi al emoţiilor dereglate, oscilante, al emoţiilor nebune. „Deceniul care vine va fi „bipolar” – anunţa Elie Hantouche, primul psihiatru francez care s-a interesat îndeaproape de aceste tulburări emoţionale, obsesional-compulsive, atribuindu-le apelativul de ”bipolare”.
Astăzi, manifestările lor se pot observa cu uşurinţă în mediul înconjurător, „Jean qui rit, jean qui pleure ”(Jean care râde, Jean care plânge), spun francezii. Mai exact, o oscilaţie perpetuă între un pol depresiv şi unul de hiperexcitabilitate, când individul pierde controlul. Faza e numită „maniacă”, în greacă semnificând „nebunie”.
O altă patologie de actualitate este „tulburarea bordeliană” sau starea limită. Dacă astăzi se vorbeşte într-atât de tulburări bipolare şi bordeliene, se datorează faptului că individul trăieşte la frontiera dintre raţional şi iraţional. Aspect reflectat de ansamblu societăţii moderne: „Când suntem la vârsta de a munci, societatea ne cere să fim hiper speed – spune psihanalistul Bernard-Elie Torgemen – să dăm maximul din noi, să ne dăruim fără condiţie, ca drogaţii la cocaină, ceea ce induce o stare maniacă artificială. Iar, când nu mai prezentăm interes, ne mai corespunzând tiparelor datorită bătrâneţii, societatea ne impune o stare de latenţă, transformându-ne în morţii vivanţi, o stare echivalentă omului depresiv. În ceea ce privesc stările limită, acestea sunt în centrul dezbaterilor actuale, referitoare la explozia frontierelor, la delocalizări, la mondializare”.

În afara metamorfozei fiziologice, cum nu se poate mai naturală, senectutea devine şi ea o etapă unde stările emoţionale pot lua proporţii nebănuite. Mai mult decât atât, emoţia se erijează, nu rareori, în patroana raţiunii, predispunând persoana la o stare de susceptibilitate exagerată. Tema neputinţei şi cortegiul ei de frustrări, diminuarea capacităţilor intelectuale şi, mai cu seamă, a memoriei, produc o stare de apatie dificil de combătut.
Paralizaţi de aceste emoţii, adulţii vârstnici ezita, de cele mai multe ori, să se relanseze în activităţi care, li se spune, nu mai corespund vârstei lor, dat fiind insuficienţele enumerate mai sus. A se apuca de informatică, de pian sau de învăţatul limbii japoneze…, devin, pentru mulţi, obiective de neconceput. Păcat! Se ştie că astăzi, în ciuda unei oarecare uzuri, creierul este capabil să înmagazineze şi, mai ales, să dea un sens noilor achiziţii.

Pacienţii tradiţionali, în conflict cu familia, dorinţele şi sexul, n-au dispărut cu totul. În schimb, psihanaliştii întâlnesc, din ce în ce mai des, forme „bordeliene”, persoane care se îndoiesc în permanenţă de realitate, de ceea ce trăiesc, de ceea ce percep.
Contrar stărilor „limită” şi a tulburărilor bipolare, care există de secole sub alte denumiri, „burn out”-ul este o patologie contemporană, un termen preluat din electronică, însemnând supra încărcătură de tensiune sau, în sens medical, consumarea din interior, asimilată epuizării profesionale, moment când, într-adevăr, individul se găseşte la ultima limită a stress-ului: „De acest sindrom sunt atinse toate domeniile profesionale: 25% din salariaţi ar fi în „burn aut” mediu, 16% în situaţie de risc şi, între 4 şi 7%, atinşi din plin”, afirmaţii preluate din opusul „Învingerea epuizării profesionale” al neuropsihiatrului Patrick Mesters şi al Suzanei Peters, coach de întreprindere.

Cu un deceniu în urmă, nimeni nu îndrăznea să vorbească de schizofrenie. Chiar dacă unii o zăresc peste tot, numărul cazurilor nu s-a înmulţit, continuând în aceleaşi proporţii, între 0,5 şi 1% din populaţia mondială. O realitate statistică asemănătoare celei de acum zece-douăzeci de ani în urmă. „Miza tratamentului acestor tulburări nu-i tocmai simplă. Medicii dispun astăzi de o largă panoplie de tratamente thymoregulatoare (regulatori capabili să atenueze emoţiile prea extreme), ca şi de anti-depresoarele din noua generaţie, asociate terapiilor operând asupra credinţelor şi conduitelor iraţionale (terapii cognitive şi comportamentale)

Este vorba, aşadar, de a aborda nu numai maladia în sine ci, în mod deosebit, „personalitatea” care se găseşte într-o disfuncţiune globală.
Un medic expeditiv, care te întreabă numai ce şi unde te doare, fără să te „iscodească” asupra stării sufleteşte, propunându-ţi o reţetă de bani grei, merită evitat data următoare.
Mercantilii, uitând de jurământul lui Hipocrat, par a se înmulţi pe zi ce trece, deontologia medicală rămânând pe seama conştiinţelor autentice.

Noutati culturale

martie 10th, 2008

Comentarii critice despre noi aparitii editoriale ale scriitorilor romani din New York, Paris, Munchen si Sibiu (Dinu Flamand, Anca Pedvis, D. R. Popa, Mirela Roznoveanu, Mihai Posada, Aurora Cornu, Stefan Eretescu, Titu Popescu etc), traduceri in engleza din poetii semnalati, precum si articole despre literatura exilului, pot fi citite la http://vetiver.weblog.ro/

Iata cateva dintre acestea:

Dinu Flamand – Lansare-in-Portugalia

Marti, 12 februarie 2008 a avut loc la Libraria FNAC din Chiado, vechi centru istoric si cultural al Lisabonei, lansarea traducerii in limba portugheza a unei antologii de poezii intitulate Haverá vida antes da morte? (Exista oare viata inainte de moarte?) semnata Dinu Flamand. La prezentare au participat traducatoarea Teresa Leitao, criticul Fernando Couto e Santos si Antonio Lobo Antunes, unul din cei mai reputati scriitori portughezi contemporani, laureat al Premiului „Ovidius” acordat de Uniunea Scriitorilor din Romania. Scriitorul lusitan a vorbit cu caldura despre opera si viata lui Dinu Flamand, despre prietenia care ii leaga de peste trei decenii. Antonio Lobo Antunes a tinut sa mentioneze atasamentul pe care il are fata de Romania si fata de poporul roman, pe care il apreciaza ca fiind purtatorul unui tezaur spiritual de mare calitate si avand intelectuali de cea mai inalta clasa. Scriitorul lusitan si-a exprimat convingerea ca in viitorul apropiat potentialul oamenilor de cultura romani nu va intarzia sa ofere lumii contributii semnificative, devenind o voce importanta in contextul dialogului cultural-stiintific, la nivel global. De altfel, Lobo Antunes, a tinut sa precizeze ca „cei mai mari scriitori francezi sunt romani, cei mai mari sculptori francezi sunt romani, cei mai mari artisti francezi sunt romani”, starnind aplauzele publicului. Intreaga prezentare a sa a fost un elogiu adus intelectualilor romani. Pe multi dintre ei a avut ocazia sa ii cunoasca personal. Vorbitorul i-a descris ca fiind veritabili hidalgo, de o eleganta, prestanta morala si spirituala care i-a ajutat sa supravietuiasca in conditiile deosebit de grele ale perioadei comuniste.

***

D. R. Popa: Lady V (Spuyten Duyvil, 2007)

Popa’s world of displaced immigrants in a wacky world is filled with pathos and humor. These people, in the throes of their misunderstandings, overtaken by emotions, filled with desires and frustrations, hold up a mirror to today’s America. This America is still the land of immigrants, but it is a different place from the one once described by William Saroyan or Frank Capra. Still, Popa’s vision surveys this newer landscape with warmth and humor, just like Saroyan and Capra did. Andrei Codrescu

There is a bit for everyone and a lot for few in these prose pieces. D.R. Popa’s Lady V. is still a virgin after four marriages, yet one can’t say if this entitles her to travel from the actual world of the Frick Museum into Whistler’s paintings exhibited therein. With a touch of Hawthorne and a bow to Henry James, “Lady V.” invites the delicate reader to step into the story and see from the inside its contours. From this refined decadence the world goes on psyche’s sly fantastic slopes in a “Choice” reminiscent of Salem 1692, to then return, with the delirious humor of “Panic Syndrome!,” to Manhattan, the psychoanalysts’ neighborhood. At the end of all these turns the reader gets it: nobody invented anxiety, but in the Great Belly of the City, full of butterflies, the legion of pros is there to shrink it. Popa is one of the greatest living Romanian writers, thus he came to live in New York. He did so with the passion and grin that this world’s delta elicits. His oeuvre bears witness to the City’s environment of Angst and laughter, which are not always at odds with the moods of the times as seen from other shores. His texts show flickers at the end of each tunnel through which the reader is invited to walk. Popa’s scintillating style, his cunning weaving of fantastic and ironic threads, and his quicksilver psychological observation are not betrayed by these translations. Călin-Andrei Mihăilescu

***

Doua poeme inedite de Aurora Cornu

Adio armelor

La fântâna cea de piatră
n-am să mai cobor vreodată
a murit în ea o fată

A căzut în ea visând
s-a mai si stârnit un vânt
si-a împins-o sub pământ

Sase luni e persefonă
rădăcini grijind în zonă
mârâind că e afonă –

Sase luni iese la soare
cu brândusi si lăcrimioare
asteptati-o că răsare-

Planting a tree for Milton

Demult la un oras pe ocean
aveam un prieten american
Milton îl chema sau Bert nu mai stiu
de altfel e mult prea târziu-

Iubitor era de poeti fugitivi
care morti si ei nu mai sunt prea activi
si plecând acel prieten mi-am zis
să-i plantez un arbust la cap, mai precis
un trandafir cu degete roze
cu tărâna să facă osmoze
iar rădăcina lui cu milton să-mi fie
familie mie în pribegie.

Dar pe câmpia verde cu plăci gri
un trandafir nu se putea prăsi
ar fi permis un copăcel de fier
asa mi-a zis groparul cel sever
că florile pe jos se risipesc
sau poate vreun arbust de lemn câinesc
deja plăcutele par foi de carte
de care Doamne feri, să n-avem parte
dar tot vorbind si timpul apunând
dorinta mea s-a stins curând.

Planting a tree for Milton n-am ajuns
iar rădăcina mea n’a mai străpuns
Pământul dulce al acelei tări.

Si am rămas străină pe cărări-

***

Stefan Stoenescu despre GREUL HARULUI IMPONDERABIL

Cu “A c a s ă”, al treilea volum de poeme Mihai Posada îşi consolidează prezenţa în sânul poesiei româneşti de azi. Volumele anterioare, “E l e g i i l e l u i S e m y a z a” cu o introducere de Mircea Ivănescu (Biblioteca Euphorion, Sibiu, 1993) şi “A n a-g n o z e & A p o c r i f e” cu o prefaţă de Gheorghe Grigurcu (Editura Macarie, Târgovişte, 1999) impuneau fiecare, în dozaje diferite, o viziune integratoare, mitopoietică, alături de o formulă neomanieristă, sprijinită pe o strategie disociativ-paradoxală ce antrena versatilitatea combinatorie a sonurilor limbii aducându-le în situaţia privilegiată de a cristaliza eşafodajul rimelor. Ambele modalităţi moderne, ivite încă din vremurile Renaşterii şi acordate unor tematici care, pe de o parte reuşesc să menţină contactul cu spiritualitatea creştină, iar pe de alta se aventurează pragmatic în desfăşurarea istorică, evidenţiind doctrinele şi forţele politice, aşa cum s-au manifestat acestea sub ochii noştri, imediat înainte şi după implozia sistemului comunist. Este cât se poate de interesantă această coexistenţă în lirica lui Mihai Posada a tentaţiei transcendentalului, cu pregnanta sa capacitate de a reactiva substratul poesiei populare, misterele şi mistica acesteia, dimpreună cu o rebranşare la ortodoxia propriuzisă – ceea ce am denumit mai sus prin ‘viziunea mitopoietică’ – alături de poemele ‘mundane’, laice, în plan etic sau politic, prin mijlocirea cărora poetul, fără menajamente, apelează la ironie şi sarcasm, la satira iuvenalică sau la ridiculizarea suculentă spre a-şi proclama consternarea faţă de ‘noile’ moravuri ale periodei de tranziţie.
Momente hieratice se întâlnesc la tot pasul în primul volum, care este mai tradiţional, mai pronunţat liric, mai romantic chiar, sub raportul idealurilor şi entuziasmelor. Se văd cu ochiul liber decantările survenite de-a-lungul timpului, până la debutul editorial tardiv, la patruzeci de ani, al poetului, născut în 2 Septembrie 1953 la Sibiu, sub numele real de Nicolae Mihail Barbu. Întreaga sa formaţie intelectual-artistică s-a petrecut în oraşul transilvan care, în veacul trecut, a fost martorul atâtor iniţiative şi proiecte metafizice sau literare: Lucian Blaga, Emil Cioran, Cercul poeţilor şi criticilor de la Sibiu (Stanca, Doinaş, Olteanu, Balotă, Negoiţescu), prezenţa salutară în peisaj, în anii exclusivismului ideologic marxist, a lui Mircea Ivănescu şi Constantin Noica …
Prin contrast, al doilea volum de poesii are un caracter mai tranşant ancorat în realitatea geopolitică contemporană. Vehemenţa rostirilor izvorăşte dintr-un sentiment de ultragiu moral şi de profundă dezamăgire faţă de farsa istoriei la care asistă descumpănit autorul. Cronica sa se vrea un document de epocă, o mărturie pentru viitorime. Poetul asumă rolul de martor decis să se pronunţe asupra neajunsurilor vremii. Uneori retorica sa se radicalizează devenind intransigentă în judecăţi şi în verdicte. Momentele de lirism introspectiv survin, fără însă să dilueze sau să schimbe tenta sumbră predominantă. Raportul dintre cele două modaliăţi moderne se inversează faţă de primul volum în care existenţa ca spirit autarhic, în mijlocul naturii, se desfăşoară firesc, aproape netulburată.
Al treilea volum al poetului survine după alte publicaţii şi activităţi ştiinţifice, didactice sau editoriale, în timpul travaliului necesitat de publicarea tezei de doctorat având ca subiect “Publicistica lui Mircea Eliade”. Natura şi diversitatea acestor preocupări ale lui Mihai Posada – în care trebuie incluse jurnalistica şi activitatea plastică de grafician ce vădesc înclinaţia spre comentariul acid şi, respectiv, şarja caricaturii pe teme stringent actuale, cum ar fi condiţia tot mai marginalizată a intelectualului sau afişul politic – se răsfrâng şi asupra creaţiei artistice. Pe de o parte, o temă subsidiară se axează pe celebrarea limbii materne ca patria unică şi de neînlocuit a scriitorului, depozitara amintirilor sale acordate la memoria culturală a naţiei – un leitmotiv şi în primul său volum – pe de alta, degradarea vieţii publice îl împinge, compensatoriu, spre meditaţia pe teme religioase într-un cadru natural nepervertit, un locus amoenus al satului de munte ca altar în care comuniunea cu sacrul află ocrotire, devenind o realitate tangibilă. Un astfel de loc încântător este aşezarea Galeş-pe-Râul Negru, care în acest al treilea volum reprezintă cota de altitudine a transfigurării spirituale, locul predilect al rugăciunii şi investirii imponderabilului haric cu densitatea imanentizării sacre.
La palierul subaltern, al confruntărilor cu realul precar, observăm, iarăşi raportat la volumele anterioare, tendinţa de a-şi modera tonul, de a se retrage întrucâtva resemnat în speculaţia gnomic-înţeleaptă privind frustrările specifice intelectualului, preocupat să-şi omologheze strădaniile şi să-şi comunice cât mai nuanţat mesajul. O anume detaşare, trimiţând uneori explicit la conciziunea haiku-ului, dar mai ales la cea a descântecelor folclorului autohton, pare a se instala în acest volum, atenuând întrucâtva stilul notaţional eliptic şi abrupt, desvăluind un echilibru interior sui generis, precum cel instalat în siajul vijeliei de tip Sturm und Drang al anagnozelor şi apocrifelor. O privire fugară, peste umăr, din mers, spre zările tot mai greu accesibile ale ‘primelor iubiri’ din volumul elegiilor, generează ecoul estompat al unui pathos domolit, vârstat, totuşi, de îndrăznelile dionisiace din unele bucăţi, purtând încă amprenta – mai atenuată, ce-i drept – a violentelor răsturnări de la finele anilor optzeci. Aici, în volumul al treilea, “Acasă”, distanţarea pare a se institui drept perspectiva auctorială cea mai solicitată. Versurile sunt sever ritmate, astfel încât sensurile transpar cu uşurinţă, mulându-se pe o rostire marcat-apolinică, reclamată de măsura şi reţinerea impuse de noua dicţie agreată de poet. Dincolo de scurtele ţâşniri lirice, volumul se concentrează alternativ pe momentele retrospective şi pe impulsuri narative, trăsături ce favorizează în subsidiar un descriptivism acurat şi stenic, din care răzbat răbufnirile unor încă viguroase tentaţii polemice, fie la adresa contemporanilor, fie privitor la ameninţările tot mai agresive ale intervenţionismului consumist-globalist în sfera publică.
În finalul suitei poematice, o piesă de mai mare întindere iese din matca cărţii, evocând cu abia stăpânită emoţie existenţa de zi cu zi a Stelei Ivănescu şi a soţului ei, maestrul M.I., excepţionalul poet şi temerarul transpunător al capodoperlor modernismului irlandez sau american (Joyce şi Faulkner; T.S.Eliot şi Ezra Pound), precum şi al unora din monumentele de vârf ale literaturii moderniste de expresie germană (Kafka şi Musil). Este poate cel mai pregnant episod biografic din poezia lui Mihai Posada.
Cu acest al treilea volum, Posada îşi îmbogăţeşte paleta portretistică conturând mai decis propriul său profil, demonstrând că, atât sub raport strict cantitativ, cât şi din punctul de vedere al diversităţii tematice şi din cel al versatilităţii tehnice poetul se numără printre talentele de primă mărime ale generaţiei sale. Versiunile unui mănunchi de poeme în limbi de cultură precum franceza (realizate de Livia Iolanda Lalu), germana (datorate Lianei Corciu) şi engleza (prin transpunerile semnate de Heathrow O’Hare) – adunate pentru prima oară în addenda la acest volum – arată că lirica sa, în pofida obstacolelor de ordin formal, este transferabilă cu şanse în spaţii culturale intens şi masiv frecventate, spaţii ce se îngrijesc de satisfacerea nevoilor speciale ale amatorilor avizi de a se iniţia în varietatea modalităţilor intertextuale, pastişizante sau parodice ale culturilor europene ‘mici’, doritori să deguste paradoxurile existenţei şi limbajului lor exotic, caracteristicile ludice ale postmodernităţii lor de import şi doar pe jumătate asumate, valenţe pe care Posada le-a explorat, la modul serio-comic, cu nedisimulat abandon în volumele sale anterioare.
A sosit deci momentul să ne referim la starea conglomeratului poetic, buchetul stilistico-prozodic şi cromatic al orchestrărilor realizate cu dezinvoltura jurnalistului ce nu se sinchiseşte prea tare de moda literară, de ierarhiile diferitelor grupări de breaslă, de reţetele privind reuşita sau chiar gloria artistică spre care potecile corectitudinii politice nu par nici să-l incite, nici să-l pună pe gânduri. Un unic stil cu o singură marcă nu este încă un imperativ la ordinea zilei. Bucăţile sale dezvăluie până la urmă un stil eficient, bun pentru poemul aflat sub condei. Ceea ce dă viaţă poemului este ritmul său, un ritm bazat pe un simţ acut al fiziologiei respiraţiei, dar sprijinit şi pe o metrică aproape obsesivă. Ritmul dă viaţă poemului impunându-l cititorului cu atâta convingătoare insistenţă încât acesta nu-i poate opune rezistenţă. Odată rezistenţa cititorului nou venit înfrântă, acesta nu se mai poate sustrage. Ritmul cu metrica pe care se sprijină devine pentru el un soi de irezistibilă forţă motrice. Poetul are însă grijă să nu ne împingă în transă. În arsenalul său există nenumărate procedee de suspendare a monotoniei sonore, obţinând alienarea sau defamiliarizarea cititorului care caută în ritm un leagăn şi poate chiar alinarea unei disfuncţii organice. Preţul care ni se cere este gradul înalt de concentrare pentru a descifra geometria sau spaţialitatea poemului; la fel, starea de trezie pe care ne-o pretinde umorul său dizolvant, răsturnările de perspectivă prin schimbarile bruste de ritm sau unghi al observaţiei. Însuşi finalul poemelor poate uneori deconcerta prin aparenta glisare a sensului. Sau prin amestecul insolit de registre stilistice, întreruperile, fragmentarea, întrepătrunderile care se ivesc în mod neaşteptat, surprinzător, cum se petrece adesea într-o partitură simfonică modernă.
Dar ceea ce impune cu precădere poesia lui Mihai Posada este viziunea sa cu bătaie lungă asupra locului din lumea contemporană spre care se cuvine să tindă societatea şi cultura românească – indiferent ambianţa contextuală sau matricea în sânul căreia s-ar întrupa aceasta din urmă. În România sau pe alte meleaguri. Prin recursul la anumite valori cardinale, chiar dacă la ceasul istoric al scrierii ele sunt încă relativ deficitare: umilinţa creştină, cinstea şi hărnicia, cultul limbii şi al tradiţiilor strămoşeşti, puterea de abnegare a propriului egoism în folosul unei cauze generale stringente. Într-un cuvânt, prin credinţa în iscusinţa românilor de a se impune prin talent şi muncă tenace, precum şi prin cultura izvodită din limba naţională şi din felul autohton de a simţi şi de a se manifesta stilistic. Acasă, în coordonatele astfel precizate, Mihai Posada preconizează răspicat o fiinţare românească chezăşuită de actul branşării spiritului identitar la potenţialul istoric al românilor de a dăinui, în consonanţă cu valorile imanente tradiţiilor multiseculare: lingvistice, religioase sau culturale în sens larg, antropologic, ale naţiei.

Dialog imaginar cu un Poitician Cinstit

martie 10th, 2008

Peter Badesco:
Domnule Politician Cinstit, recentele afirmatii facute pe forum cum ca lumea este impartita in doua tabere, pro si contra Basescu, m-au facut sa privesc retrospectiv la activitatea mea de ‘forumist’ si trebuie sa recunosc, mi-a fost usor sa constat ca si eu fac parte din aceste tabere.

Politicianul Cinstit:
Foarte bine Peter Badesco, si unde te regasesti ,..?,..in care tabara,..?

Peter Badesco:
Eu, domnule Politician Cinstit, sunt in tabara domnului Basescu, l-am sustinut si asta pentru ca mi-au placut toate proiectele domniei sale, Vot Uninominal in doua tururi, o noua Constitutie si mai ales, Legea Lustratiei. I-am admirat puterea de absortie a unei noi orientari democrate si in special taria cu care incearca sa-i oblige pe politicieni sa-si faca datoria. La urma urmei cred ca sunt in asentimentul oamenilor in general sa fiu mai curand interesat de cum isi fac politicienii treaba decat cum ii cheama. Ca multi dintre sustinatorii domnului Basescu, si eu am fost acuzat ca sunt gresit, ca Basescu nu e bun, ca e putred, si ca il sustin fara rezerve.

Politicianul Cinstit:
Foarte bine Peter Badesco, te-ai orientat bine, criticii domnului Basescu, doar demoleaza, nu pun nimic la loc, nu au contra-candidat si repeta aceleasi prostii fara a aduce macar o singura dovada care sa ateste ca cea ce sustin este adevarat. In plus oamenii sustinuti de acesti ‘demolatori’ sunt corupti si nu fac altceva decat sa-si vada propriul interes, nicidecum at tau, al alegatorului. Dar toate astea le-am mai spus, si le stim cu totii, ai cumva dubii Peter Badesco, sti tu pe cineva mai bine orientat in politica decat domnul Basescu,..?

Peter Badesco :
Nu domnule Politician Cinstit, nicidecum, dar trebuie sa recunosc ca si eu i-am intrebat pe acesti critici ai domnului Basescu, pe cine vor ei sa puna in locul Presedintelui. Aveti dreptate, nici unul nu a fost capabil sa numeasca un politician care ar fi pe placul nostru, ba mai mult, nu au fost capabili sa numeasca pe nimeni. Cu toate astea, m-am gandit ca ar fi necinstit sa le punem o asemenea intrebare lor, fara sa ne-o punem noua mai intai. Si punandu-mi intrebarea, am ramas oarecum surprins sa constat ca intradevar, domnul Basescu nu prea are contra-candidat. I-am luat pe rand pe fiecare, Iliescu, Geoana, Nastase, Voiculescu, Vadim, Tariceanu, Bolcas, Antonescu, Andon, Fenechiu, Olteanu, Ponta, Vanghelie, Nicolae, Vacaroiu, m-am uitat la ce-au realizat acesti oameni, si m-a luat groaza sa ma gandesc ca unul dintre acesti paduchi ar putea fi intr-o zi Presedintele Romaniei. Totusi, ca eu sa ma uit la realizarile acesor oameni, ar trebui sa ma uit si la realizarile domnului Bases,…..

Politicianul Cinstit :
Ia-o incet Peter Badesco, vrei sa spui ca il compari pe Basescu cu acesti asa zisi politicieni,.. ? Nu domnul Basescu a condamnat Comunismul public,.. ?,… e asta un lucru simplu cand a avut de infruntat o hoarda ce comunisti plasati peste tot, in toate structurile statului,.. ? eu cred ca nu. Stii bine ca domnul Basescu nu are prerogative constitutionale care sa-i permita sa ia decizii asa cum le poate lua Executivul. Ori in Executiv si Parlament stim bine cine se afla.

Peter Badesco:
Domnule Politician Cinstit, tocmai aici am eu o mica problema, stiu ca domnului Basescu nu i se permite constitutional sa faca ce face Executivul, stiu asta. Dar ar fi cinstit sa ma intreb pe mine, ca si pe dumneavoastra de altfel, daca prerogativele constitutionale nu-i permit Presedintelui sa ne ajute, ar fi prea mult sa-i ceri domnului Basescu (omul pe care l-am ales) sa-si creeze, sau sa-si caute, poate in alta parte decat in functia Prezidentiala, prerogateive care sa-i dea posibilitatea sa ne ajute, asa cum de fapt sustine,… ? ar fi asta prea mult,.. ? sincer, eu cred ca nu. Mai ales ca sunt alegator, sunt in drepturi, si de mine depinde, ma rog, cred eu, functia acestor politicieni. Deasemeni, mai stiu ca prin comparatie cu ceilalti politicieni care numai spun ca vor face ceva si in realitate, nu fac nimic, domnul Presedinte prin declaratiile publice, imi da sperante reale ca lucrurile pe care mi le doresc, se pot realiza. Cu toate astea, daca ma uit la activitatea Executivului, care nu vrea sa faca ce-mi doresc eu, si o compar cu activitatea Presedintelui, care vrea sa faca ce-mi doresc eu, dar nu poate, stim, constitutional, rezultatul e cam la fel,… nimic nu se intampla. Si atunci credeti domnule Politician Cinstit ca sunt oarecum in drepturi sa-i cer domnului Basescu sa reia de la capat lupta politica si sa treaca in fruntea PDL-ului si impreuna sa incerce sa castige majoritate parlamentara, acolo unde intradevar m-ar ajuta cu ceva,..?

Politicianul Cinstit :
Un moment Peter Badesco, de cerut poate nu ceri mult, mai ales ca esti in drepturi, dar ce te faci daca comunistii care bantuie peste tot si pe care ii stim cu totii vor trece legi prin Parlament, asa cum de altfel fac, prin care ii vor limita posibilitatea domnului Basescu sa mai participe la alegeri prezidentiale, e atunci sa te vad ce faci. Ti-ar conveni sa nu-l mai vezi in fruntea Statului,.. ?

Peter Badesco:
Domnule Politician Cinstit, mie nu mi-ar conveni sa nu-l mai vad pe Basescu in politica, asta este un lucru pe care il poate decide numai domnia sa, nu este posibil sa faci legi pentru o singura persoana, desi daca ne gandim ca traim in Romania anilor 2008, totul e posibil. Totusi, daca domnul Basescu ne poate ajuta mai mult ca Prim Ministru, atunci eu acolo il vreau. Nu cred ca exista acuma cum vorbim, un politician care sa castige in fata domnului Basescu. Dar cred ca eu ca alegator ma pot intreba dupa partu ani daca domnul Basescu m-a ajutat indeajuns sau sunt tot acolo de unde am plecat. Cand sunt in mai masura sa aflu cum stau lucrurile, acum dupa primul termen sau dupa al doilea,..? Cand sunt in masura sa trag linia si sa adun,..? Cand sunt in masura sa analizez,..? acum sau dupa 10 ani,..? Astea toate sunt intrebari la care trebuie sa gasesc raspuns domnule Politician Cinstit, cat trebuie sa mai astept ca sa gasesc solutii la problemele mele,..?

Deficit de cont curent si pe relatia agricultura

martie 10th, 2008

Unul din motivele principale ale rasturnarii Romaniei comuniste a fost perceputa insuficienta a hranei pentru populatie. Insa productia agricola se situa la nivele acceptabile, exportandu-se, deci aveam un surplus de cont curent important pe relatia agricultura inainte de ’89. Acum, sa fie oare pretul laptelui cauza principala a scaderii preconizate a natalitatii si reducerea populatiei la 16 milioane pana in 2050, pret inacceptabil de mare pe piata interna? Observam ca productia agricola a Romaniei ca masura absoluta de productie (de ex. kg. de grau) s-a redus la cca. 60% din nivelul de dinainte de ’89, si ca nivelul actual nu acopera necesitatile interne. Deci Romania a inceput sa apeleze la importuri ca sa-si acopere necesarul de hrana. In conditiile in care Uniunea Europeana sub Baroso a apelat la diverse subterfugii ca sa canalizeze productia de hrana a Uniunii catre tarile Uniunii, productie care se realizeaza ineficient, cu subventii, s-a creat o speranta la nivelul uniunii, ca transferurile interne de hrana se vor realize la preturile curente, crescande, preturi mai mari de cat cele mondiale, astfel degrevand bugetele locale de necesitatea subventiilor. Asta in conditiile in care Baroso a facut ca unele stiri ca de exemplu scaderea spectaculoasa a ocuparii fortei de munca in agricultura in Portugalia in ultimii 5 ani sa ramana aproape neobservate la nivel de uniune. Deci beneficiarii principali de subventii UE in ultimii 5 ani ca de exemplu Portugalia au merite minime si au folosit subventiile in mod ineficient. In acelasi timp uniunea apeleaza la conditii draconice de import din afara uniunii, tocmai pentru a-si proteja productia de hrana si a elimina concurenta ca de exemplu SUA, cel mai mare producator de hrana la nivel mondial.

Deci se pare ca daca nu ridica productia agrara la nivelul din 1989 urgent, Romania nu-si va putea permite alinierea intereselor neconditionat cu UE din cauza de subzistenta. Sau cu alte cuvinte, Romania nu va putea accede la Euro, si va inghiti galusca Uniunii pana in pragul falimentului, pe cand alinierea intereselor ei cu SUA, in special in conditiile actuale in care dolarul American a devenit convenabil ca pret, i-ar fi putut asigura necesarul de subzistenta.

Jocul strategic convingator al SUA care momentan a reusit sa izoleze Venezuela de importurile vitale de hrana din Bolivia, pe motiv ca Chavez a subventionat recent cu 300 milioane de dolari pe rebelii care o tin ostatica de ani buni pe ziarista franceza Ingrid Betancourt, care a fost aratata recent intr-un clip undeva in jungle tropicala, slabita de suferinta, a reusit sa castige suportul presedintelui francez, Sarkozi.

Se pare ca singura modalitate de a imblanzi producatorii de petrol, gaze si materii prime globali, Venezuela, Rusia si Orientul Mijlociu, care altfel ar putea beneficia de puteri incomensurabile la nivel mondial, este de a controla strategic necesarul lor de importuri de hrana si cine asigura aceste importuri. SUA, ca leader mondial al productiei de hrana este singurul care poate face acest lucru.

De ce nu cred în Dumnezeu. Consideraţii ale unui liber-cugetător — I

martie 10th, 2008

Nu cred în Dumnezeu. (Vorba lui Unamuno: „Sunt ateu, slavă Domnului!”). Nu am argumente să-i neg existenţa. Dar dacă ar fi să dau totuşi o explicaţie aş spune că Dumnezeu mi se pare o soluţie mult prea facilă la noianul de întrebări şi nelinişti ale umanităţii şi ale fiecărui individ luat în parte. Este convingerea mea intimă şi nimeni şi nimic nu mă va putea convinge vreodată de contrariul. După cum niciunul dintre credincioşi nu va putea fi convins vreodată că Dumnezeu nu există. Cu excepţiile de rigoare, desigur.

Credinţa în sine
Un prieten mi-a spus o dată: Nu crezi acum. Dar într-o situaţie disperată, vei crede. Răspunsul meu e foarte simplu: E posibil. Dar nu asta înseamnă credinţa în Dumnezeu. Cu Dumnezeu nu faci troc: eu cred în tine, iar în schimb tu mă ajuţi (la nevoie, eventual la disperare).

Greu de imaginat spectacol social mai grotesc decât pelerinajul la moaştele sfântului Nu-Ştiu-Care — sfânta Parascheva de pildă. „Pentru ce aţi venit?” este întrebarea adresată frecvent „pelerinilor” şi îndeosebi „pelerinelor” (de la o anumită vârstă în sus) de către reporteri de la radiouri şi televiziuni. Răspunsul cel mai des întâlnit este: „Păi, pentru iertarea păcatelor, pentru sănătatea mea şi a familiei mele”; ba chiar şi — îmi amintesc de acest răspuns monstruos — „pentru câştigarea unui proces”!

Transpare din cele spuse mai sus un anumit tablou idealizat al credinţei şi al credinciosului autentic, nepotrivit, poate, la liber-cugetătorul care scrie aceste rânduri. Dacă nu eşti credincios — mi s-ar putea replica —, de ce te preocupă adevărata credinţă? Şi cum de admiţi că poate exista credinţă falsă şi credinţă adevărată? Nu îţi este totuna?

Ei bine, deşi liber-cugetător, am dreptul să apreciez, ca oricare altul, onestitatea (alături de numeroase alte posibile calităţi), inclusiv credinţa sinceră, şi să dezaprob falsitatea şi duplicitatea (alături de numeroase alte posibile defecte şi vicii), inclusiv „credinţa” interesată sau de ochii lumii.

„Ai nevoie să crezi în Dumnezeu ca să consideri că sinceritatea este mai de preţ decât minciuna, că generozitatea este mai de preţ decât egoismul, că curajul este mai de preţ decât laşitatea, că blândeţea şi compasiunea sunt mai de preţ decât violenţa şi cruzimea, că dragostea este mai de preţ decât ura?” se întreabă filozoful francez contemporan Comte-Sponville.

„Dumnezeu există dacă crezi în el, şi nu există dacă nu crezi.” (Citatul fiind din Maxim Gorki, odată cu producerea lui probabil că am şi fost expediat de către fundamentaliştii „creştini” în rândurile ateilor bolşevici! Mă rog, îmi asum riscurile; asupra acestui aspect, al intoleranţei fundamentaliste „creştine”, voi reveni.)

Mi-a fost pusă nu demult, de către un prieten credincios (dar care nu mă repudiază pentru necredinţa mea), în cadrul unei dispute pe tema credinţei, o întrebare aparent interesantă: Ce te-ai face dacă la un moment dat ar fi dovedit fără putinţă de tăgadă că Dumnezeu există?… Până la urmă însă această întrebare nu face altceva decât să deplaseze problema de la credinţa intimă în Dumnezeu la „obiectivizarea” lui Dumnezeu, adică la „producerea” unor dovezi cum că acesta există. Sau că nu există. Să fim bine înţeleşi, asemenea dovezi nu pot fi prezentate. Nici dintr-o parte, nici din cealaltă.

Credinţa, indiferent în ce, nu poate şi nici nu trebuie argumentată. Chiar şi la baza celor mai riguroase deducţii, în ştiinţele exacte, stă credinţa întruchipată în axiome sau postulate. De pildă principiul din logica formală Tertium non datur: dintre două judecăţi, dintre care una afirmă, iar alta neagă o aceeaşi aserţiune, numai una este adevărată — a treia posibilitate nu există. Axiomele şi postulatele fie se bazează pe bunul-simţ, respectiv pe experienţa umană (valabilă sau nu — până la proba contrară), fie admit drept adevărate/valabile anumite aserţiuni în măsura în care, aşezate la fundamentul unor şiruri de deducţii, în cadrul unor teorii, conduc la concluzii care concordă cu observaţia (iarăşi până la proba contrară).

„Argumente” ştiinţifice că Dumnezeu există?
Credinciosul şi liber-cugetătorul nu se află pe poziţii echivalente în privinţa exprimării crezului lor. În timp ce liber-cugetătorul nu se simte inconfortabil în vecinătatea credinţei, credinciosul este constrâns de nevoia de a-l combate pe ateu, cu scopul de a-l convinge de existenţa unui Dumnezeu pentru toţi. De ce? Pentru că, în caz contrar, ar însemna să existe oameni — în speţă liber-cugetătorii — care, până la proba contrară, se pot sustrage puterii lui. Or, Dumnezeu, în concepţia credincioşilor, nu poate fi decât atotputernic. Un dumnezeu căruia i-ar lipsi însuşirea atotputerniciei, adică a trăsăturii lui definitorii, n-ar mai fi, evident, Dumnezeu. Cu alte cuvinte, credinciosul este într-o permanentă „vânătoare” de prozeliţi. Şi, după cum vom vedea, nu este numai problema lui personală ci şi a dogmei.

Deseori se pun de către credincioşii care doresc dovezi în sprijinul existenţei lui Dumnezeu întrebări în genul „Dacă nu există Dumnezeu, atunci cum îţi explici că…?” Această categorie cuprinde întrebări pornind de la cele mai simple, uneori amuzante atunci când nu sunt de-a dreptul năstruşnice, şi mergând până la cele, să le spunem, existenţiale, în aparenţă fără alt răspuns decât acela că existenţa fără Dumnezeu ar fi de neconceput.

Pe un forum de pe net (la care am avut proasta inspiraţie să particip acum ceva timp), un preopinent întreba (evident, retoric), pe tema aici discutată: „Cine a inventat legile fizicii? Legea atracţiei gravitaţionale cine a gândit-o şi a «zis» să fie astfel?”… Dincolo de faptul că, prin acel „a zis”, Geneza biblică este transferată din domeniul dubitabilului în cel al premiselor (ceea ce ţine de particularul discuţiei avute), aş întreba la rândul meu: 1) De ce trebuie neapărat ca cineva să le fi „inventat”? Şi 2) Dacă întreaga complexitate a lumii materiale în care trăim este tulburătoare, gravitaţia fiind una dintre „neliniştile” palpabile, prezente la fiecare moment al existenţei noastre (şi care nu a căpătat încă un răspuns mulţumitor din partea fizicii), de ce trebuie să-i punem neapărat lui Dumnezeu „în cârcă” toată Geneza? Ca să putem dormi liniştiţi bifând drept rezolvată una (unele) din marile necunoscute ale Universului? Înţeleg că nu este la îndemâna profanului să deţină explicaţii pentru un lung şir de probleme de specialitate, unele de mare rafinament. Dar mi se pare că graba cu care acestea sunt expediate în braţele lui Dumnezeu reflectă fie ignoranţa, fie lenea intelectuală. Atunci când nu este urmare a fundamentalismului agresiv.

Adepţii credinţei în Dumnezeu depun în ultima vreme un zel enorm în a impune pe Dumnezeu drept certitudine producând „dovezi” de tot felul, cu pretenţia de infailibilitate, mai ales din domeniul ştiinţelor. De ce mai ales din domeniul ştiinţelor? Deoarece li se pare că „ameninţarea” vine din acea parte. Fiindcă ştiinţele vin cu o autoritate generată nu de expresivitatea discursului (care de atâtea ori este utilizată — vai! — ca substitut al argumentării; şi care de tot atâtea ori nu poate fi, eventual, contracarată decât tot prin expresivitate… opozabilă), ci de rigoare. Drept urmare, ei se străduiesc să demonstreze că nu există incompatibilitate între Dumnezeu şi ştiinţe. Altfel spus, încearcă să şi-l facă aliat pe potenţialul adversar — ştiinţa. Iată un exemplu.

„Majoritatea oamenilor trăiesc cu impresia că ştiinţa şi religia sunt incompatibile. Nimic mai fals! Iată ce spunea părintele cuanticii, marele fizician german Max Planck, în cuvântarea rostită la ceremonia de decernare a Premiului Nobel pentru fizică (1918) [las la o parte că locul discursului, momentul şi împrejurarea sunt, toate, citate fals]:
«Ca un om care şi-a dedicat întreaga viaţă acestei ştiinţe de căpătâi, studiului materiei — vă pot spune, ca rezultat al cercetărilor mele în legătură cu atomii, doar atât: nu există materie ca atare. Materia în întregul ei îşi are originea şi există doar în virtutea unei forţe care face să vibreze particulele unui atom, şi care menţine integritatea acestui minuscul sistem solar al atomului. Suntem obligaţi să presupunem că în spatele acestei forţe există o minte conştientă şi inteligentă. Această minte este matricea întregii creaţii.» Site-ul poartă motoul: „Doctrina lui Darwin nu este altceva decât o ţesătură de erori de logică” (Prof. Nicolae Paulescu)

Fie-mi permis să observ un viciu major de logică în pasajul de mai sus. Opoziţia dintre credinţă (fac cuvenita corecţie în însuşi citatul dat: a nu se confunda — totuşi! — credinţa cu religia) şi ştiinţă — dacă această opoziţie există — nu poate fi combătută printr-o simplă afirmaţie, fie ea şi a unui laureat al Premiului Nobel. Convingerea unei persoane nu conferă legitimitate unei aserţiuni ce decurge din acea convingere. Contrar, poate, unei percepţii larg răspândite, nici chiar convingerea a milioane de persoane nu conferă legitimitate! Cel puţin, în perspectivă istorică. Iata, înainte de Giordano Bruno, toata suflarea — cu câteva exceptii — era convinsa ca Pamântul sta în centrul unui Univers sferic si imobil!

Încă un exemplu: Cartea The New Answers Book, care tratează chestiunea Creaţionismului şi îi învaţă pe credincioşi până şi „Cum se poate face uz de dinozauri [!] pentru a răspândi mesajul biblic al Creaţiei” (v. ultimul capitol oferit ca bonus cititorilor care au avut, se presupune, răbdarea, să citească cu conştiinciozitate capitolele precedente). Un alt capitol din aceeaşi carte (capitolul 7) este intitulat: „Oare datarea cu carbon–14 contrazice Biblia?” Iar capitolul 9 poartă titlul: „Dovedeşte oare datarea radiometrică faptul că Pământul este bătrân?”

Aşadar, un întreg arsenal de date ştiinţifice, sinteze ale metodelor de măsurare, tabele întocmite meticulos cu proprietăţi ale elementelor radioactive etc. etc. (toate redate şi comentate de o manieră convenabilă), este pus la îndemâna credinciosului, oferindu-i în final concluzia că:

„Ce mai bună cale de a afla istoria şi vârsta Pământului este consultarea cărţii istoriei Universului — Biblia. Mulţi oameni de ştiinţă şi teologi acceptă să interpreteze cu onestitate Sfânta Scriptură şi sunt de acord că Pământul este vechi de circa 6.000 de ani. Mai bine să te foloseşti de Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu în ipotezele tale ştiinţifice decât să schimbi cuvântul Său pentru a face un compromis cu «ştiinţa», care se întemeiază pe presupunerile omului, întotdeauna supuse greşelii. Adevărata ştiinţă se va întemeia întotdeauna pe Cuvântul lui Dumnezeu.”

De unde această concluzie? Ceea ce mă surprinde în cel mai înalt grad sunt „scăpările” elementare de logică ale „teoreticienilor” credinţei în Dumnezeu. Să mă explic. Fără îndoială, ştiinţele mai mult sau mai puţin exacte (din care fundamentaliştii creştini se străduiesc să extragă Cuvântul Domnului) au, de foarte multe ori, puncte slabe. Sunt incertitudinile, ambiguităţile, erorile inerente oricărei cercetări ştiinţifice. Dar (pentru Dumnezeu!), ce logică legitimează un raţionament de felul următor: 1) Ştiinţa afirmă A, care este în contradicţie cu Biblia; A se dovedeşte fals (sau incert, sau insuficient de precis); prin urmare Cuvântul Domnului este valabil; deci Dumnezeu există? Sau: 2) Biblia afirmă B; ştiinţa nu infirmă B; prin urmare afirmaţia biblică este valabilă; prin urmare există Dumnezeu. Inconsistenţa acestui gen de raţionamente este atât de evidentă, încât îţi vine să spui că este strigător la Cer! Şi atunci la ce foloseşte strădania înverşunată de a proba/accentua faptul că aserţiunea A este falsă (inferenţa 1 de mai sus), sau că aserţiunea B este valabilă (inferenţa 2), devreme ce ele, ambele, îşi ratează ţinta?

Ştiinţele sunt într-o continuă mişcare, într-o permanentă evoluţie şi perfecţionare. În timp ce Biblia este încremenită în „adevăr”. Adevărul Absolut! Ştiinţele furnizează adevăruri parţiale; sau temporare. Dar funcţionale. Este ilogic şi contraproductiv ca tu, credincios, să te prevalezi de eşecuri parţiale/temporare ale ştiinţei pentru a infera din ele existenţa lui Dumnezeu. (O paranteză: în acest sens poate fi găsit un site care le oferă „creaţioniştilor” sfaturi cu privire la ce argumente să fie evitate [în disputa cu „evoluţioniştii”]!: Which arguments should definitely not be used? Cu alte cuvinte: credincioşi, aveţi grijă să nu vă folosiţi de aceste argumente deoarece ăştia au răspuns la ele. Un singur exemplu: „Dacă noi ne tragem din maimuţe, n-ar trebui ca astăzi să mai existe maimuţe”. „Creaţionistul” va evita acest argument deoarece „evoluţionistul” îi va replica: Da, ne tragem noi din maimuţe, dar maimuţele şi omul au avut un strămoş comun!) Şi dacă, cucerind adevăr după adevăr, ştiinţa nu va atinge niciodată un capăt, cu alte cuvinte va lăsa neelucidat un ultim adevăr, acest fapt tot nu constituie proba incontestabilă a existenţei unui Creator. Pentru simplul motiv că nu există în acest sens o concluzie unică. Ci (cel puţin) două: 1) Fie eşecul ştiinţei de a furniza un adevăr ultim, definitiv, este echivalent, într-adevăr, cu existenţa unui Creator; fie 2) Acel eşec al ştiinţei nu are altă semnificaţie decât faptul că fiinţa umană are o capacitate de comprehensiune structural limitată. La care am mai putea adăuga — de ce nu? — şi o a treia concluzie posibilă: 3) Pur şi simplu nu există un adevăr ultim, definitiv. Adeptul Fiinţei Supreme face o alegere arbitrară a uneia dintre cele trei variante de răspuns. Ceea ce este o ilustrare perfectă a esenţei Credinţei: arbitrariul alegerii.

În concluzie la acest paragraf, ştiinţa, într-adevăr, nu este opusă credinţei. Ci este independentă de aceasta. Credinţa în Dumnezeu a unor (mari) oameni de ştiinţă nu dovedeşte în niciun fel convergenţa dintre credinţă şi ştiinţă pentru simplul motiv că nu există nicio zonă unde cele două să interfereze. Mi-ar fi foarte simplu să produc nenumărate citate din autori, umanişti de astă dată, care persiflează copios credinţa în Dumnezeu. Nu o fac, pentru că disputa privind existenţa sau neexistenţa lui Dumnezeu s-ar transforma într-o sterilă bătălie a citatelor.

„Argumente” şi nelinişti existenţiale: Dacă nu Dumnezeu, atunci cine?
Iată un citat din Cartea lui Iov (cap. 18), în care Dumnezeu i se adresează lui Iov:

„Ai cugetat oare la întinderea pământului? Spune, ştii toate acestea?
Care drum duce la palatul luminii şi care este locul întunericului,
Ca să ştii să-l călăuzeşti în cuprinsul lui şi să poţi să nimereşti potecile care duc la el acasă? (…)
Cine a săpat albie puhoaielor cerului şi cine a croit drum bubuitului tunetului,
Ca să plouă pe un pământ nelocuit şi pe o pustietate unde nu se află fiinţă omenească
Şi să adape ţinuturile sterpe şi uscate şi să scoată pajişte de iarbă din întinderea pleşuvă?
Are ploaia un tată? Cine a zămislit stropii de rouă?
Din sânul cui a ieşit gheaţa? Şi cine este cel ce naşte promoroaca din cer?” [18:18–20, 25–29]

Versetele au o expresivitate ieşită din comun, s-o recunoaştem. În privinţa substanţei însă, ce putem remarca? Omul, în „nimicnicia” lui, este pus faţă în faţă cu marile „Lucrări ale Domnului”: Omul/Iov nu are habar de întinderea Pământului; nu ştie de unde vine lumina, nu ştie cine a săpat albie puhoaielor cerului, nu are cunoştinţă de unde vine bubuitul tunetului ş.a.m.d. Astfel, suntem invitaţi să deducem cu mintea noastră cea limitată că, dacă manifestările Firii sunt de o asemenea amploare (şi grandoare), poate oare să le
le fi dat viaţă altcineva decât Creatorul?

Deşi de-a lungul istoriei, o parte din grandoarea manifestărilor Firii s-a mai atenuat în urma iscodirilor omului, aşa mărunt cum este el, rămân totuşi o serie de întrebări fundamentale, tulburătoare în cel mai înalt grad, cărora nu suntem capabili să le dăm răspuns. Şi nu spun „încă”: poate sunt întrebări cărora nu le vom găsi răspunsul niciodată. Cine se poate împăca cu gândul că moartea aduce anihilarea completă a eului nostru? Mintea omenească refuză în mod instinctiv această idee. De aceea Sfânta Scriptură, alertată de această nelinişte fundamentală, a oferit răspunsul: omul nu este doar carne şi sânge; omul are un suflet, iar sufletul omului este nemuritor. Ba chiar adevărata viaţă ar începe după moarte. În realitate, există două variante: 1) Omul are un suflet şi sufletul este indestructibil; şi 2) Moartea aduce anihilarea completă: morţii nu-i urmează nimic. Ei bine, la fel ca şi în cele afirmate mai sus, credinciosul alege (în mod arbitrar) prima variantă, în timp ce liber-cugetătorul alege varianta a doua (la fel de arbitrar).

În paranteză fie spus, arbirariul acestei alegeri nu este totuşi complet, după cum nicio alegere nu este complet arbitrară: ea ţine de subconştient, de consistenţa tabloului în care vine să se integreze — doar schiţat încă, sau deja construit, sau în curs de elaborare —, de considerente etice şi chiar şi estetice uneori. Ceea ce trebuie subliniat însă este faptul că alegerea, în acest caz şi în cazuri similare, nu se bazează pe argumente. Din nou: aceasta este credinţa.

Să-mi fie permisă o rememorare personală. Mi se întâmpla uneori, în copilărie, în momentele de singurătate (pe care nu le ocoleam) să mă gândesc, după o expresie populară, la „cele veşnice”. Îmi amintesc de o zi în care m-am întrebat şi eu, la fel ca mulţi alţii — pentru a câta oară? —, ce se va întâmpla cu mine după moarte. Mi-am dat răspunsul obişnuit: voi ajunge în Rai (evident, la Iad nu mă gândeam!). Şi apoi? Odată ajuns în Rai, ce se va întâmpla mai departe? Această întrebare, pusă cu o intensitate fără precedent, căreia nu i-am găsit răspunsul, m-a aruncat în plină panică. Dumnezeule! am strigat în sinea mea, dar cum pot să mă împac cu gândul că nimic nu se va mai schimba vreodată în „viaţa” mea, fie ea şi „trăită” în Rai? Cu ce este mai liniştitor gândul vieţii veşnice decât al morţii veşnice, al distrugerii totale a eului meu? Cred că atunci, pe la vârsta de zece ani, am respins ideea existenţei lui Dumnezeu. Stârnind disperarea mamei şi o surâzătoare resemnare din partea tatei.

Care este scopul vieţii? — iată o altă întrebare fundamentală care revine iarăşi şi iarăşi, cu îndreptăţită obstinaţie, în cartea dezbaterilor publice. Răspunsul teologilor este arhicunoscut: scopul vieţii este căutarea lui Dumnezeu (cu argumentul că, de vreme ce Dumnezeu i-a dat omului viaţă, este de la sine înţeles că tot el i-a insuflat şi scopul; las la o parte că sintagma „căutarea lui Dumnezeu” este suficient de imprecisă pentru a se încadra în categoria expresivităţii discursului şi nicidecum în categoria „argumente”). Eu, ca liber-cugetător, nu voi afirma (cu trufie!): viaţa nu are niciun scop pentru că nu există Dumnezeu şi deci nu are cine să-l fi creat şi nici să-i fi insuflat vreun scop. Voi afirma că viaţa nu are niciun scop ultim. Nu are o finalitate. De ce? Pentru că nu a apărut cu scop precizat. (Evident, din perspectiva falsităţii afirmaţiei că Dumnezeu l-a creat pe om.) Ceea ce nu înseamnă că omul trebuie să trăiască fără niciun scop în viaţă. Doar că scopul omului în viaţă este cel pe care şi-l impune el însuşi şi comunitatea în care trăieşte. Nu voi osteni să repet: la fel ca mai sus, avem de ales între două variante: 1) Scopul ultim al omului este căutarea lui Dumnezeu; şi 2) Viaţa nu are niciun scop ultim. Alegerea — iarăşi — ne aparţine.

Există numeroase alte probleme existenţiale, pe care umanitatea le tratează în mod diferit, în funcţie de crezul fiecăruia. Prefer însă să mă opresc aici: tiparul inferenţelor va fi de fiecare dată acelaşi.
(va urma)

Romania vazuta de Anthony Bourdain in suita bahica

martie 10th, 2008
Crama SibianaCrama Sibiana

Emisiunea prestigiosului Anthony Bourdain, specialist gastronom si realizator al seriei „No Reservations, Travel Channel”, transmisa la sfarsitul lunii februarie 2008, demonizeaza imaginea turistica a Romaniei in SUA si in Canada.
Am criticat si eu felul in care sunt dezorganizate restaurantele si tehnica de servire. Nu putem absolutiza si as spune, ca in ultimii ani s-au produs imbunatatiri menite sa atraga clientela.
Strazile cu gropi, coruptia si insolenta unor paznici creandu-i un tain de 10 euroi pe metru patrat si alte anomalii sunt cadre in cadru ce demasca neregulile unui sistem administrativ si nicidecum ale bietului popor.
Alegerea restaurantului Jaristea nu mi se pare una potrivita. Purcelul de lapte la cuptor nu este neaparat traditional bucatariei romanesti, atmosfera de mahala si de circarie apartine unei subspecii culturale. Bucataria romaneasca nu este recunoscuta pe plan international, dar ar fi multe mancaruri reprezentative: Ostropelul, Ciorba de perisoare, Salada de bœuf, Salata de vinete, Coltunasi cu branza, Peste pane cu faina de malai, s.a.
Exista localuri mai rafinate unde bucataria romaneasca este servita in conditii superioare. Exista orase ca Sibiul, Clujul ori chiar Ramnicul Valcea unde gasesti o atmosfera superioara imaginilor surprinse de catre Anthony Bourdain
Nemultumeste alegerea unui ghid de origine ruso-uzbekistaneza (Zamir) si neaparteneta de niciun fel la teritoriul carpatin.
Nu pledez pentru acoperirea neregulilor si a incapacitatii autoritatilor romane de resort in privinta gestionarii turismului, dar nu subscriu unei anulari totale, unei stergeri cu un burete rauvoitor a calitatii umane romanesti de la sat.
Este regretabil ca nu s-a dat posibilitatea romanilor din Bucuresti, Maramures sau din alte locuri sa-si exprime gandurile, doleantele, sa fi fost un dialog deschis cu telespectatorii americani prin intermediul realizatorilor.
Invitatii la mesele (fie ele indigeste) ar fi putut macar sa spuna un multumesc pentru masa, mai ales in Maramures.
Din pacate poporului nostru ii raman sacrificarea, suferinta, umilirea, chiar si in momentele de participare a soldatilor romani in Irak si in Afganistan ca aliati ai americanilor.
Ce ar insemna ca lumea sa judece America dupa abuzurile din inchisorile Abu Graid sau dupa filmele lui Michael Moore ?
Documentarul in sine ramane o holograma a unei Romanii medievale, surprinsa in grotesc Poate da de gandit atat politicienilor, demnitarilor –factori de decizie in ameliorarea turismului in Romania, dar si romanilor de pretutindeni…

Limba latina, limba Europei (2)

martie 10th, 2008

Originile francofoniei în România. Interesul românilor pentru Franta dateaza din secolul XVIII, epoca unde Printii fanarioti administrau regimul otoman. În „Academiile” instituite de fanarioti, învatamântul era scutit de lb.greaca, pornind de la manuale traduse din franceza. De notat ca între anii 1771-1772, aparitia în româna, tradusa direct din franceza a multor opere scrise de VOLTAIRE, urmând în 1772 traducerea în româna a lucrarii lui François Fénelon, demnitar ecleziastic si scriitor francez, intitulata „Les aventures de Télémaque”. În 1776, ca urmare a reformei învatamântului din Valahia de catre printul Alexandru Ipsilante, franceza a devenit materie obligatorie în programele scolilor superioare din Bucuresti.

În cursul numeroaselor razboaie contra Turciei si altor tari, Memoriile pregatite în vederea semnarii Tratatelor de catre delegatiile Principatelor, erau redactate în franceza. Printul domnitor al Moldovei si Valahiei purta titlul de Dragoman („traducator”) si avea ca secretari, oameni cunoscatori perfecti ai lb.franceze, precum si a diverselor personaje, precum Pierre De la Roche, secretar pentru Afacerile straine ale Printului moldovean, Jean Callimaky în 1758 si în acelasi timp primul francez care a îndeplinit functia de preceptor al copiilor printului, sau Contele De Hauterive, secretarul Printului Ipsilante si autor al „Mémoire sur l’état de la Moldavie, en 1787″. Arhivele atesta ca în mare majoritate, se citeau jurnalele frantuzesti. Primul Consulat francez a fost întemeiat la Bucuresti în anul 1795, având ca reprezentant pe Emile GAUDIN, la sfârsitul razboiului ruso-turc. În anul urmator, 1796, a avut loc înfiintarea celui de-al doilea Consulat francez, de aceasta data la Iasi. În afara de activitatea economica si comerciala, consulatul a devenit de asemenea un centru de unde au pornit ideile Revolutiei franceze care incepuse de asemenea sa „converteasca” si Principatele române.

În secolul XIX, numerosi calatori români revenind în tara, în special fiii marilor boieri care vizitasera Franta, raportând în tara elemente de cultura si politica pe care le-au implantat în România.

În secolele XII si XIII au luat nastere primele mari universitati în Europa medievala. În Franta, renasterea vietii intelectuale si stiintifice s-a format cu crearea la Paris, de catre Robert de Sorbon la mijlocul secolului XIII, a Sorbonei. Robert de Sorbon, nascut dintr-o familie modesta la Sorbon în 1201, decedat la Paris în 1274, teolog, a fondat în 1257 pentru clerici si studentii în teologie, Colegiul care si astazi îi poarta numele, aceasta pentru a avea acces la învatamânt. Centru de studii teologice, era de asemenea un tribunal ecleziastic precum si cea mai înalta autoritate religioasa din lumea crestina, dupa Papa. În anul 1808, constructia Sorbonei a fost donata Universitatii. Robert de Sorbon toata viata a fost preocupat de grija pentru educatia adolescentilor saraci. Devenind doctor în teologie, datorita conferintelor remarcabile pe care le tinea în fata studentilor, a fost numit preotul si confesorul Sfântului Louis. În 1253, a întemeiat o societate bisericeasca laica pentru cei care traiau în saracie, consacrându-se în exclusivitate învatamântului gratuit. Aceasta este originea Sorbonei, care s-a deschis în 1257. Foarte repede, sustinut de rege, scoala a devenit un loc înalt de gândire, de morala si de cunoastere, unde au absolvit elevi si teologi din întreaga Europa. Robert de Sorbon, a devenit calugar la Paris, de aici înainte dând consultatii în tot regatul, însa preocuparea învatamântului nu l-a parasit, motiv pentru care a înfiintat pentru tineri, Colegiul Calvi în 1271.

Sfârsitul Evului Mediu este marcat în secolul XIV prin importante lucrari, prelungind si transformând Stiinta aristotelica, a lui Jean Buridan si Nicole Oresme, care deja anuntasera marile transformari stiintifice ale secolului XVII.

(Va urma)

Yad Vashem- Museul Holocaustului – Jerusalem

martie 10th, 2008

„Horatio, sunt pe pamant si in ceruri mai multe lucruri decat scriu ziarele voastre”
Tagore

Ce sarcina apasatoare dar si nobila – ridicarea unui muzeu al Holocaustului in Israel.
Motoul acestei constructii deosebite este luat din psalmul Isaiah 56-5:

„And I shall give them in My house and within My walls a memorial and a name (Yad Vashem) that shall not be cut off”…

Noul muzeu, in realizarea arhitectului israelian Moshe Safdie, este un exemplu de arhitectura brutala, potrivita subiectului expus intr-un crescendo emotional care
insoteste vizitatorul, imediat coplesit de tragedia subiectului.
Proiectul lui Safdie (completat la 15 Martie 2005) este in sectiune un triunghi indreptat spre cer, iar spatial o prizma de 10 mt latime si 13 mt inaltime serpuind pe o lungime de aproape 200 mt. Sectiunea triunghiulara
reprezinta jumatatea Stelei lui David (dupa cum jumatate din populatia evreeasca a pierit in Holocaust). Acoperisul de sticla al prismei lasa o lumina difuza sa scalde culorile apasatoare ale betonului.
Spre centrul tunelului sectiunea prismei se ingusteaza coplesind claustrofobic vizitatorul. Suntem in mijlocul unei infernale calatorii in timp, orologiul unui prizonier expus chiar la intrare amesteca personalul cu narativul expozitiei cronicizat de evenimentele holocaustului. Axa timpului este si axa muzeului despre care Safdie spune la inaugurare:
„Sa nu impodobiti peretii!.. Sa fie lumina in muzeu dupa cum Holocaustul a avut loc la lumina zilei si nu pe ascuns.
Sa mergem pe beton desculti, cum mergeam pe caldaramul ghetourilor.”

Nu exista nici un reper al confortului, unghiurile sunt dure, ascutite, taioase ca si sarma ghimpata a lagarelor de concentrare.

Safdie descrie lucrarea sa ca o structura complexa, post tensionata cu o sectiune mereu schimbatoare. Structura este functionala dar simbolica. Cenusiul betonului crud sugereaza zilele intunecoase ale Holocaustului, naratia se desfasoara fluida, afectiva dar zguduitoare de-a lungul constructiei. In interior 2800 exponate, mii de fotografii si documente sunt marturii ale tragediei, cunoastem arta produsa in lagare, in ascunzatori, in timpul incercarilor de evadare (280 de opere).

Muzeul se termina cu un urcus molcom spre muntii din zare culminand cu o iesire dramatica spre cer si Ierusalimul de azi.

Astfel Safdie ne incarca in final cu un sentiment de speranta, renastere si pace.

***

Periplul spre Holocaust incepe cu proiectia unui film despre viata evreeasca in Europa antebelica. O vitrina ne prezinta obiecte personale, fotografii, scrisori, carti de identitate arse pe jumatate, un intreg univers despuiat si violat cu brutalitate.

Pasii ne duc mai departe in sala Germaniei intre 1933-1939, anii de cristalizare a nazismului, a teoriilor rasiale. Germania isi extermina invalizii si bolnavii. De aici un drum scurt duce la persecutia evreeasca.
Evreii se refugiaza in ghetouri Doctrina nazista cere purificarea rasei.
Radioul german difuzeaza discursuri care dezumanizeaza natiunea germana. Hitler porunceste distributia unui aparat de radio in fiece locuinta. Vocea sa cere obsesiv inlaturarea evreilor, a celor slabi. Cartile, eruditia, intelectul sunt obstacole in calea doctrinei naziste. Hitler decide arderea cartilor de arta, literatura, filozofie. Heine lanseaza o profetie sumbra:
„Cine arde azi carti va arde maine oameni”.
Poporul german tolereaza antisemitismul si ura rasiala.
Evreei sunt jefuiti de bunuri, izgoniti si omorati in progromuri organizate in mai toate comunitatile evreesti din Europa rasariteana.
Din 1938 Hitler deporteaza evreii germani in Polonia, viata in 4 ghetouri este descrisa de muzeu: Lodz, Warsovia, Terezin, Kubna.

Dar lumea intreaga tace, chiar participa la umilirea evreilor, siliti sa poarte permanent petecul galben cusut pe haine. „Jude” scrie pe aceste stigme care devin simbolul unei turme prigonite, destramate.
In 1941 Germania pune pe roate solutia finala.
In Rusia, Romania, Serbia, Croatia evreii sunt urmariti si masacrati.
In 1942 se stabileste programul solutiei finale – genocid pentru evreii Europei si nordul Africii.

***

Un pavilion special este dedicat deportarii.
Sine de tren, garnituri cu vagoane de transport vite serveau la deportarea incarcaturii umane prin toata Europa – 100 de prizonieri per vagon – inchisi fara aer sau apa dusi ca vitele spre lagarele de exterminare.
Ne aflam intr-o gara rece cu banci de metal si podea pietruita, cu felinare galbui ce arunca o lumina stranie prevestitoare a mortii.
Prin colturile salii zarim valize abandonate, cufere cu obiectele deportatilor.
Expuse: agende, carti postale, efecte personale. Se scrie in ungara, idis romana, greaca. Cineva deseneaza un peste, simbolul tacerii, simbolul unui popor dus spre distrugere in mutenie.
Cineva scrie cu un carbune pe peretele interior al vagonului de vite:

„Sunt eu Eva, aici in vagon, cu fiul meu Abel
Daca il vezi pe fiul meu mai mare Cain
spune-i ca noi…”

Aceste trenuri ale mortii, trec zi si noapte pe langa sate si orase.
Prin padurile Europei … Safdie plaseaza sine de tren peste o prapastie, cu un singur vagon oprit exact in punctul de echilibru intre abis si cer.
Este o calatorie spre anihilare dar si spre neuitare, acest vagon singular si plin de tensiune emotionala vizeaza Jerusalemul, capitala eterna a poporului evreu.

***

O alta sectiune a muzeului, deosebit de impresionanta, este dedicata lagarelor de concentrare si luptei dusa pentru supravietuire. Crematoriile sunt permanent in functiune, zi si noapte, fumul si strigatele celor executati framanta neostoit memoria supravietuitorilor. Unul cate unul acesti martori ai crimelor comise dispar in umbra. Ei pleaca in nefinta lasand urmashilor marturii dezolante care sunt inregistrate si proiectate pe monitoare. Faptele monstruoase par incompatibile unei civilizatii care a oferit arta, stiinta, filozofie, umanism. Si totusi.. Cum a fost posibil?
Este un moment de reculegere si introspectie.
Machete si obiecte originale din lagare ne sunt prezentate: gardul electric portile de fier si de sarma ghimpata, gramezi de incaltari ale deportatilor, paturile de lemn fara saltele pe care dormeau detinutii..
Afara, prizonieri siliti sa cante in orchestre. Se cantau marsuri celor condusi la gazare, intr-o defilare absurda spre moarte.. sunete cinice cu care calaii acopereau groaza si suferinta.

Un supravietuitor scrie:
„Cine a intrat nu va mai iesi de aici, cine nu a intrat in veci nu va putea intelege.”

***
Cuvantul mamei adresate fiului inaintea mortii:

Fii sigur blandul meu copil
ca nu vei mai afla adevarul
Nici capul tau frumos
nu va rasufla un alt aer bogat
in gazul asta..

Vom fii cu toti liberi
sa agonisim pace
in oasele noastre.

***

Spre finalul razboiului lagarele sunt eliberate de aliati. Un pavilion este dedicat de muzeu supravietuitorilor lagarelor mortii, cautarea familiei, a celor salvati, cei ramasi in viata. Incepe emigrarea spre Israel. Documente si marturii stringente sunt culese de Yad Vashem, catalogate, cercetate si expuse.

Un pavilion ovoidal (The Hall of Names) este construit din doua conuri opuse. Cel superior de 10 metri inaltime contine 600 fotografii si documente atestand soarta victimelor. Portretele se reflecta in bazinul umplut cu apa
realizat de conul inferior cioplit in munte.
Peretii acestei sali contin rafturi cu dosare negre (fiecare stocand 300 de fotografii si fise) acoperind in total 2 milioane de nume de evrei femei, barbati si copii, pieriti in Holocaust.
E prevazut spatiu suficient pentru inca cele 4 milioane de nume care lipsesc din aceasta sumbra cartoteca, amintire generatiilor ce vor veni.

***

Muzeul Yad Vashem datorat lui Moshe Safdie se alatura cu prestanta altor muzee dedicate Holocaustului: Washington, Berlin, Belgia, Budapesta, Olanda, Polonia, Londra, Stockholm.
Yad Vashem continua sa adune marturii si nume a celor pieriti in cea mai mare tragedie a istoriei moderne. Mesajul este clar si ireversibil: Never Again!

Surse: Yad Vashem organization, Dan Predescu, Lily Eylon-Jerusalem

Despre manualele de Religie

martie 10th, 2008

Din când în când, românii descoperă câte o anomalie, neregulă, fărădelege, ciudăţenie sau nedreptate strigătoare la cer. Nu ceva nou, ci o chestie mai veche, pe care au văzut-o poate de o sută de ori fără să realizeze că o văd, ca un copac pe lângă care trec în fiecare zi şi doar dacă vine cineva şi-l taie, le sare în ochi.
Aşa s-a întâmplat şi cu manualele de religie. Cineva a sesizat în presă nişte formulări mai mult decât îndoielnice şi dintr-o dată toţi apucă problema şi o răsucesc pe toate părţile. Interesul e unanim, problema e de importanţă naţională. Părinţii cu doxă care poate frunzăriseră şi ei de curiozitate manualele, dascălii de religie, elevii de vârste mari, nimeni nu scosese un cuvânt, nimeni nu se indignase, nimeni nu făcuse vreo sesizare.
Un manual de calitate se poate reedita, aproape fără modificare, vreme de decenii, au fost destule exemple între cele două războaie, când la noi se făcea carte, nu glumă, când profesorii aveau doctorate luate la Paris, Berlin sau Viena, când un absolvent de liceu era mult mai instruit decât unul de facultate de azi. Dar nu ar trebui ca toate manualele să fie de calitate? Nu depinde viitorul unei ţări şi al unui popor de calitatea şcolii naţionale? Oare un manual prost nu face mult mai mult rău decât o mie de profesori inapţi?
Acum, miniştrii (mai bine să nu vorbim despre competenţa lor) se schimbă din doi în doi ani şi fiecare din ei face câte o reformă administrativă, un set de manuale şi unul de legi. În loc de statuie. Deşi, dacă îi iei la întrebări, cu greu leagă o frază.
Iar manualele de religie sunt evident făcute de nişte autori fără har, fără talent, fără răspundere, fără cultură, dar probabil cu pile, fiindcă altfel cum au ajuns să facă tocmai ei educaţia religioasă a tineretului?
Contra unor onorarii frumoase, se înţelege! Cine verifică aceste manuale înainte de a le trimite la tipar? Comisii de filozofi şi profesori universitari de religie, împreună cu atei şi reprezentanţii tuturor cultelor, sau nişte anonimi funcţionari din minister care nu ar putea fi nici măcar învăţători la ţară, la o adică?
A propaga, în orice manuale, intoleranţa, şovinismul, prozelitismul, rasismul, ura şi orice fel de resentimente, a explica binefacerile religiei prin răsplata imediată şi condiţionată, a confunda religia cu creştinismul, respectiv cu ortodoxia, este inadmisibil într-o ţară care se declară modernă, democrată şi europeană. BOR are o vină cel puţin la fel de mare cu cea a Ministerului Învăţământului, dacă nu mai mare.
Guvernul Tăriceanu a făcut o nouă gafă de proporţii astronomice, guvernul minoritar şi-a dat din nou măsura incapacităţii lui cronice de a rezolva problemele mici sau mari.
În curând vom descoperi că în salam e carne de câine, în bere şi lapte cine ştie ce dejecţii, iar în Parlament s-au infiltrat extratereştrii care se prefac că dorm dar de fapt îi hipnotizează pe vorbitori. Dar nu ştiam oare dinainte toate acestea? Totul e posibil, farsa şi minciuna merg mai departe….

Dan Dănilă

IULIU MANIU UN MODEL UNIC ŞI TOTUŞI DUŞMĂNIT, CALOMNIAT ŞI PRIGONIT

martie 10th, 2008

Intervenţie prezentată de Ioan Z. Boilă la comemorarea lui Iuliu Maniu de la Cluj, din 9.02.2008

Suntem aici pentru a comemora 55 de ani de la moartea lui Iuliu Maniu şi mai bine de un secol de când student fiind a intrat în lupta neamului său pe care doar moartea din temniţa comunistă a Sighetului a curmat-o.
Dacă ne gândim astăzi la viaţa şi chiar la moartea lui Iuliu Maniu ni se impun două constatări
1. Nu s-a spus, nu se spune şi nu se cunoaşte adevărul întreg privindu-l pe acest om politic care, cu siguranţă va rămâne în istoria politică a României ca un unicat.
2. Este acum o evidenţă faptul că, în tot cursul vieţii sale, şi după moarte până astăzi, el a fost urât, duşmănit, calomniat, marginalizat, persecutat şi în ultimii şase ani întemniţat şi exterminat.

Se poate spune că a fost unul dintre cei mai iubiţi oameni politici, de către poporul român (în istoria politică a României, niciodată un om politic şi un partid nu a primit ca şi Maniu şi PNŢ 78% şi 80% din voturi în 1928 respectiv 1946, iar în 1945 era numit „părintele Patriei”, dar paradoxal în acelaşi timp a fost şi cel mai duşmănit, de oameni politici, regi, conducători şi dictatori).
Iată un motiv care ne face datori pe noi, care l-am cunoscut şi i-am cunoscut viaţa, să mărturisim adevărul vieţii sale şi să descoperim cine şi pentru ce l-a urât şi îl urăşte şl astăzi.
Ne îndeamnă la aceasta şi dragostea de adevăr, dar şi convingerea că adevărul despre Iuliu Maniu va permite păstrarea în tezaurul istoric al acestui popor a unui exemplu şi model pentru toate generaţiile ce vor veni.
Există infinite modalităţi de intervenţie a lui Dumnezeu în istoria neamurilor. Una dintre cele mai importante este să ridice din mijlocul lor oameni cu har, dăruiţi cu calităţi excepţionale, care au reprezentat pentru ţările şi popoarele lor adevărate pietre de hotar, răscruci de drumuri glorioase, făuritori de destine. Să ne gândim la poporul „ales”, la Moise, la patriarhi, profeţi, regele David!
A fost Iuliu Maniu un astfel de om a lui Dumnezeu ales de providenţă pentru a-şi servi neamul? Răspunsul la această întrebare îl găsim în adevărul privind viaţa, lupta şi moartea sa.
Pentru a putea judeca şi înţelege activitatea sa publică, este necesară cunoaşterea caracteristicilor perioadei în care a trăit.
Iată-le: apogeul luptei de unire a românilor din Basarabia, Bucovina şi Transilvania; cinci mari puteri care au ameninţat această unire şi apoi suveranitatea şi integritatea României mari: imperiul austro-ungar, imperiul ţarist şi comunismul sovietic, şi imperiul german şi nazismul. Se adaugă duşmănia şi iredentismul altor vecini. Au fost apoi cele două războaie mondiale şi criza economică din 1938 – 1939.
În acest context un bun patriot şi luptător devenea inevitabil în acelaşi timp, realizator şi opozant.
Iată înşirate în câteva cuvinte aspectele şi împlinirile cele mai importante din activitatea lui Iuliu Maniu: liderul luptei naţionale din parlamentul maghiar (a fost ales şi de celelalte minorităţi din imperiul austro-ungar ca lider al lor); principalul artizan al unirii de la Alba Iulia; preşedintele şi conducătorul Consiliului Dirigent („cel mai dificil guvern din istoria românilor” cum spune Iuliu Maniu) a întemeiat împreună cu Ion Mihalache cel mai patriot, cel mai curat, mai democratic şi erou partid pe care la avut ţara: PNŢ; opozant al unor partide corupte şi antidemocratice în perioada de până la 1938; opozantul principal al dictaturii lui Carol II (el a spus ca şi Ioan Botezătorul lui Irod: „nu ţi se cuvine Maiestate să ai amantă şi nu regină”); prim ministru al unor guverne care cu toate greutăţile enorme (criză economică mondială) au întărit legalitatea organizând o justiţie cinstită şi independentă, a reformat toate instituţiile culturale şi administrative; şi în sfârşit a fost principalul lider în lupta împotriva dictaturii carliste, antonesciene şi comuniste.
Toate aceste realizări şi lupta eroică terminată cu martirajul de la Sighet au fost posibile datorită unor însuşiri şi calităţi umane şi de om politic de excepţie. Voi înşira câteva: verticalitate şi principialitate morală bazată pe morala creştină, caracter de granit, dragoste fierbinte de neam şi ţară, disponibilitate totală la jertfă, crez democratic autentic, incoruptibilitate, umanism integral, dragoste de adevăr, dreptate şi legalitate şi mai presus de toate o totală libertate interioară prin faptul că nu era subjugat de nici un „idol”: avere, putere, mărire, vicii, plăceri trupeşti.
Aceste realizări şi calităţi i-au adus dragostea şi simpatia populară imensă, de care aminteam. El a fost pe drept cuvânt pentru neamul său, modelul omului politic moral, modelul omului politic curajos şi jertfelnic până la moarte, model de luptător, de vizionar şi de modestie.
Cu toate acestea cum am spus, el a fost şi este unul dintre cei mai duşmăniţi oameni politici români.
De către cine şi pentru ce?
– de către maghiari care vedeau în el principalul lider ce lupta pentru libertatea şi independenţa neamului său.
– de oameni politici şi partide politice corupte care făceau orice pentru a obţine şi păstra puterea pe care o foloseau în interesul personal sau de grup, pentru care Iuliu Maniu reprezenta opozantul şi democratul incoruptibil
– dictaturile de orice fel care vedeau în Iuliu Maniu opozantul lor principal.
– cei care îl urau din invidie pentru că nu se puteau ridica la nivelul său moral şi intransingent
– organismele oculte din ţară şi străinătate care îl urau pentru că la oferta lor de a li se alătura Iuliu Maniu a răspuns: eu am jurat credinţă lui Isus Cristos şi nu mai pot jura altcuiva şi voi urma politica mea şi a partidului meu şi nu o politică ce mi se impune
– cei care îl percepeau ca un reprezentant puternic al taberei lui Isus Cristos. Isus a spus „Eu am venit să aduc sabia nu pacea, arătând că oamenii se vor împărţi în două tabere: mica turmă a Sa şi lumea anticristică. „Cei din lume” era normal să îl urască pe Iuliu Maniu .
– ura şi duşmănia împotriva lui Iuliu Maniu, au luat forme diverse: denigrare, calomniere, dispreţ; interpretări tendenţioase şi false ale istoriei; marginalizare; „campania tăcerii” folosită mai ales de comunişti; procese mincinoase împotriva rudelor apropiate (ex procesul Skoda), judecătorul Petrescu a mărturisit la Jilava avocatului Liciniu Faina că a fost obligat de Carol II să „aranjeze” prin fals procesul Skoda; persecuţii, arestarea şi exterminarea fizică.

Cu siguranţă istoria adevărată a acestui om politic român se va scrie odată şi odată. Atunci toţi aceşti calomniatori şi mincinoşi vor fi vădiţi ca atare, iar Iuliu Maniu va fi lăsat să-şi ocupe locul de model unic al istoriei românilor.
Iuliu Maniu nu are nevoie de statui. Singura statuie pe care o merită este cea a adevărului privind viaţa, lupta şi moartea sa.

Apariţie editorială 2007 – „În vizită la Ussais” de Adrian Graunfels

martie 10th, 2008

Anul 2007 a relevat un eveniment editorial inedit, mai puţin mediatizat, aşteptat de autor şi prieteni.
„În vizită la Ussais” de Adrian Graunfels a apărut la editura „Rishon le Zion”, ilustraţia copertei aparţinând artistei Miriam Gamburd, profesor la Academia de Artă din Tel-Aviv, iar grafica lui Michael Horovitz.
De o factură conceptuală, volumul „În vizită la Ussais” este structurat în patru segmente: I. „Ultimul text la Kyoto”, II. „Teatru Scurt”, III. „Ambrozia Dialogului Decadent (Discuţii cu Tibick Indrikova)” şi IV. „În vizită la Ussais” ceea ce dă şi titlul în final cărţii.

I. Ultimul text din Kyoto
Adrian Graunfels se autoexilează într-un alt univers necunoscut celorlalţi – „insula de hîrtie anagama”, acolo unde arderile ceramicii sufletului ating cote maxime.
Definită de o altă manieră, evadarea este diaporama propriilor gânduri, spaţiile virtuale se reconstruiesc de fiecare dată, translează prin noi, îşi caută ecourile, la nesfârşit „peste apusul iernii noastre”:

„urmăresc cum stai nemişcată
în luciul chimonoului albastru,
cu ochiul migdalat peste paravanul de orez
privind luptele sumo epuizante,
risipa evantaiului de sare.”
(Casa de gheişe Ozuma)

Sunt gesturi discret fragmentate, de cele mai multe ori remodelate liric în alte colţuri de lumi, acolo unde intensitatea timpului are gustul frivol al tinereţii şi unde memoria nu redescoperă semne de trecere inevitabile „dormeam amândoi cu ciorapii încordaţi la culme”(Odessa) şi în care totul, nu numai dorurile, nu sunt „imposibil de rumegat” sau de acceptat în supradimensionarea lor coşmarescă.

„În vremuri de război
întregul pare ireal
lutul desfidă spaţiul ciuruit de flăcări
cauţi grădina Zen în care să mă poţi ascunde
în contemplare” (Mâinile Margăi)

Nostalgia devine brusc nevralgia lucrurilor, mediului înconjurător, atât de efemer precum cărţile galbene kioshe într-un spaţiu atrofiat unde

„lumea devenise o spinare de cal onest,
cârtiţe mici le aduceau stridii învelite în alge catifelate”
(Aristo gol puşcă)

întregul nu mai are consonanţele cunoscute, se dislocă din interioarele noastre capitonate cu nelinişti

„din nou, război, lipseşte apa dură
în coş tăcute flori şi-un măr ucis de-o bombă”
(Poem interbelic cu Luck)

Muzica nu este un simplu refugiu, devine un delict în care se îmbracă un război al altora
„ascultai muzica ce venea de departe, din bucătăria afumată, plină de soldaţi grosolani povestind aceleaşi/ bătălii, mustind din cicatrici purulente, repetând numele/ femeilor violate, treceai mândră ca ai murit atât/de tânără, nebăgată în seamă, atât de repede uitată, absolvită/de dizgraţia bătrâneţii” (Pavană pentru o infantă moartă)
în care suntem martori nedoriţi ai inevitabilului cotidian.

II. „Teatru Scurt”

În acest grupaj de texte, este de menţionat existenţa bizară a unui topic nou, de această dată cu nuanţe filosofice, hermeneutice, destinate unui spaţiu restrâns, sufocant, din care Adrian Graunfels nu se eliberează în profunzime cum s-ar crede.
Latura absurdului este excesiv de nuanţată şi influenţează cadrul existenţial deja angajat, tributar unui destin implacabil:

„o să biciuesc popoarele să îmi zgârâie creierii
şi Che, soţul meu din alte timpuri
încercând să îţi explice, călare pe soclul său din santa clara,
că nu suntem comunişti
şi tu învingând timpul la o partidă de şah,
ţinând un kalashnikov între genunchi,
îndreptat înspre gură, gata să mori
fără să fi strigat vreodată:

viva la patria
viva la muerte
viva la vida!”
(Viva la Vida, Realul devenit Virtual)

Scena lumii îl afectează pe autor, viaţa se defineşte ca o metamorfoză inerentă cu accente maladive, uzată de metoda interpretărilor spirituale:

„Mi-a crescut ochiul cât să îmi încapi înăuntru.
Chemarea muezinului, au scos oasele şi moaştele, te aştept
pe aceeaşi treaptă a moscheii, lustruită vertical, mistralul…”
(Fotografie cu profet)

III. „Ambrozia Dialogului Decadent (Discuţii cu Tibick Indrikova)”

În contrast cu celelalte creaţii aici regăsim o serie de colaje literare, improvizaţii simple, recurente, ce îşi păstrează o notă de spleen universalm veritabil, în care nu mai există o accepţie specifică unui anumit interval de sentiment

„ochiul tău concav ţine ploaia
îmi lipesc mâna de geam
şi trece chipul meu pe rând ochi buze frunte bărbie
ca-un-fel-de spectru albinos dintr-un suicid kabuki
pupila se întoarce după mine
de la dreapta spre stânga
până intră înăuntru” (Suicid Kabuki-Tibick)

Dialogul poate fi oricând virtual cu partenerul din faţa oglinzii, straniu un ecou difuz, fără corespondenţi reali. Se dezvoltă astfel arborescent un clasament al preferinţelor nemărturisite, enclava refulărilor zilnice, asimetrice de cele mai multe ori.

„Stau blocat în faţa ta
înţepenit de o timiditate expresă
ca un fel de călătorie în jurul vieţii mele
un periplu rotund, oval perfect, oval asimptotic” (**** – Adrian)

Colajele sunt interesante prin reverberaţiile lor spirituale, şi mai ales exercitarea unor forţe consimţite de a dobândi un anumit drept derivat din acestea : de a visa.

„eu sunt interpreta de vise vorbind în locul tău în public
în gura prietenilor
vorbind viermilor mai ales viermilor
cu ce îi îmbunăm azi?” (Pastorale – Tibick)

IV. „În vizită la Ussais”

Ultimul grupaj are un caracter introspectiv, autorul încercând să confere spaţiului său intim o nouă dimensiune existenţială de acceptare a lumii exterioare unde selecţia evenimentelor rămâne aleatorie şi nu neapărat ostilă.

„câtă frumuseţe e în grădina mea…zise Ussais
şi goni fluturii ce se roteau în jurul burţii.
Alese unul care îi semăna leit şi îl băgă în gură.
Rămase extatic cu o aripă lipită de buza inferioară
până se stinse şi ultima zbatere.” (În vizită la Ussais. Ussais)

Vizita deja anunţată la Ussais absoarbe însingurarea treptată, devoalată unui om obişnuit, dar

„atât de tulbure că nu mai
pot respira, nu mai pot dormi, nici măcar regurgita boabele de
lumină cu care mă hrăneşti prin fontanela de om sucit ce sunt fără de tine…”
(Flori de Gunamar, Galiei)

Adrian Graunfels îşi numără încet vizitele la Ussais, căutând vibraţii ospitaliere în muzeul cuvintelor, literatura, în care mizează cu propria sa creaţie anagama din Insula de hârtie.
Volumul „În vizită la Ussais” are toate şansele unei croaziere perfecte în jurul sufletului nostru.

2008-03-02

Călătoriile în timp, în curând posibile?

martie 10th, 2008

Acceleratorul de particule care va fi pus in functiune in curand in Elvetia ar putea crea gauri negre si gauri de vierme, creand posibilitatea teoretica; pentru calatoria in timp.
Ne vom intalni in curand cu calatori in timp veniti din viitor? Suna ca un scenariu science-fiction, dar doi matematicieni rusi cred ca acest lucru va fi posibil odata cu punerea in functiune in luna mai a celui mai mare accelerator de particule din lume, Large Hadron Collider (LHC), care apartine CERN, si care este localizat in Elvetia. LHC este un tunel subteran de 27 km in care particulele sub-atomice sunt accelerate pana la viteze apropiate de cele ale luminii si facute sa se ciocneasca, pentru a studia rezultatul acestor ciocniri, cu speranta dezvaluirii de informatii esentiale pentru functionarea Universului. Cei 2 matematicieni rusi, Irina A. si Igor V. de la Steklov Mathematical Institute din Moscova, cred ca un efect secundar al acestor experimente va fi crearea de gauri negre si gauri de vierme in spatiu-timp, care ar putea fi esentiale pentru intlegerea de catre generatiile urmatoare a calatoriei in timp si pentru construirea de masini ale timpului care sa poata face acest lucru. De fapt, matematicienii afirma ca astfel de gauri de vierme ar reprezenta primele masini ale timpului. Coliziunile proton-proton de la LHC ar putea duce la formarea de masini ale timpului (regiuni in spatiu-timp cu curbe de timp inchise) care violeaza cauzalitatea. Un model pentru o astfel de masina a timpului este o gaura de vierme traversabila, se afirma in lucrarea celor 2. De aici, speculatia ca cei care vor realiza aceste masini ar putea calatori inapoi in timp, pana la momentul in care a inceput totul. Faptul ca pana acum nu am observat calatori in timp veniti din viitor ar putea sublinia doar ca o astfel de calatorie in timp este posibil sa fie facuta in urma doar pana la momentul in care a aparut prima astfel de masina a timpului, adica pana la momentul primelor experimente care incep in luna mai la LHC. Iansa posibilitatea ca acest lucru sa se intample este totusi infima, avand in vedere ca astfel de gauri de vierme care s-ar putea forma in prima instanta la LHC vor avea dimensiuni de ordinul atomilor, insuficienta pentru a permite trecerea unei persoane. Faptul ca un astfel de scenariu devine posibil, chiar daca doar teoretic, este totusi impresionant, viitorul apropiat putandu-ne rezerva surprize in acest sens.

Sursa originala blitztech.ro

Citate celebre
E mai bine sa fii urat pentru ce esti decat sa fii iubit pentru ce nu esti.
Andre Gide

Snitel din cotlet de porc, umplut

martie 10th, 2008

Bucatar: Sergiu Iunian

Snitel pane din cotlet de porc, umplut cu un delicios sote de legume si Mozarela

Ingrediente

200 g cotlet porc
50 g mozzarella
1 ou
50 g pesmet auriu
50 g faina alba
30 g sote legume (morcov, ardei gras, broccoli, ananas)
5 g ienibahar pulbere
2 g busuioc
1 ardei gras
10 g usturoi
50 g sunca Praga
1 fir ceapa verde
sare, piper negru

Proces tehnologic

Cotletul de porc se desface in doua, se codimenteaza din abundenta cu sare, piper negru si busuioc, dupa care se bate pana obtinem o foaie de carne, care se unge cu ulei de masline, se acopera cu o folie si se lasa in liniste 10 min.

In 15 ml de ulei de masline se trage la tigaie sunca de Praga taiata fidelute. Se adauga soteul de legume (ananasul ultima data, taiat triunghiuri) se adauga ceapa verde taiata fasii ,usturoiul tocat, ardeiul gras taiat cubulete si se codimenteaza cu sare, piper negru si ienibahar pulbere. Mozzarella se taie cubulete si se adauga in compozitie (intotdeauna in acest moment, pentru a nu-si modifica consistenta )

Se ridica folia de aluminiu de pe cotletul de porc usor macerat (la temperatura camerei), in partea dreapta asezandu-se compozitia obtinuta. Partea ramasa libera a cotletului se indoaie peste compozitie lipindu-se marginile prin presare .

Snitelul astfel obtinut se trece prin pulbere de faina alba, ou batut si bine codimentat si pesmet auriu.

Snitelul se prajeste in ulei incins la 180 C .

Recomandarea bucatarului: A se servi acest preparat alaturi de garnitura de cartofi piure asezonata cu curry, mac copt si tras la tigaie in ulei de masline aromatizat cu usturoi salbatic (leurda). Se recomanda un vin spumos alb.

Mustele (Les Mouches), de Jean-Paul Sartre

martie 10th, 2008
Simone de Beauvoir alaturi de Jean-Paul SartreSimone de Beauvoir alaturi de Jean-Paul Sartre

Filozof, prozator si dramaturg francez, Sartre, pe numele sau complet Jean-Paul Charles Aymard Sartre (1905-1980), este un reprezentant al existentialismului ateu, conceptie pe care a elaborat-o si dezvoltat-o în lucrarea Fiinta si neantul. Romanul Greata, volumul de povestiri Zidul, piesele Mustele, Cu usile închise, Cu mâinile murdare, Diavolul si bunul Dumnezeu, Sechestratii din Altona sunt o ilustrare literara a ideilor existentialiste, în timp ce romanul Drumurile libertatii pune problema angajarii politice.
A avut o relatie de iubire si prietenie pâna la moarte cu eseista si scriitoarea Simone de Beauvoir.
În 1964 i s-a atribuit Premiul Nobel, pe care Sartre l-a refuzat.

MUSTELE

Drama Mustele reprezinta o reluare a mitului antic al lui Oreste si al Electrei, care au razbunat uciderea lui Agamemnon, tatal lor, de catre Egist si Clitemnestra. Drama trateaza mitul din perspectiva existentialismului. Omul fiind – în conceptia lui Sartre – “condamnat sa fie liber” si obligat sa aleaga, Orestre, întors în Argos dupa o absenta de douazeci de ani, trebuie sa opteze între a înfaptui actul razbunarii sau a renunta la el. Din scena urmatoare, între Oreste si Pedagog, reiese necesitatea apartenentei si angajarii.

ACTUL I

ORESTE: (…) Ah ! pâna si un câine, un câine batrân care se încalzeste, ghemuit lânga foc, si se ridica putin când intra stapânul si schiauna încetisor în chip de salut, pâna si un câine are mai multe amintiri ca mine: el îsi recunoaste stapânul. Stapânul lui. Dar mie, mie ce-mi apartine ?
PEDAGOGUL: Si cu cultura cum ramâne, stapâne ? Cultura ta îti apartine, si ti-am adunat-o cu dragoste, ca pe un buchet, îmbinând fructele întelepciunii mele cu comorile experientei pe care o am. Nu ti-am dat înca din frageda vârsta sa citesti toate cartile, pentru ca sa te familiarizezi cu diversitatea parerilor omenesti, nu te-am pus sa strabati o suta de state, aratându-ti de fiecare data cât de diferite sunt apucaturile oamenilor ? Acum, iata-te tânar, bogat si frumos, invatat ca un mosneag, eliberat de orice servitute si de orice credinta, fara familie, fara patrie, fara religie, fara meserie, liber sa slujesti orice cauza si stiind ca nu trebuie niciodata sa slujesti o cauza, într-un cuvânt, un om superior, în stare, pe deasupra, sa predea filozofia sau arhitectura într-un mare oras universitar. Si te mai plângi !
ORESTE: Ba nu, nu ma plâng. Nu pot sa ma plâng; mi-ai lasat libertatea firelor pe care le smulge vântul din pânzele de paianjen si care plutesc la zece picioare deasupra pamântului; eu nu atârn mai greu decât un fir si traiesc în vazduh. Stiu ca e un noroc si-l apreciez asa cum se cuvine. (Pauza.) Exista oameni care se nasc angajati; ei nu au putinta sa aleaga, au fost aruncati pe un drum, si la capatul drumului îi asteapta o fapta, fapta lor; ei merg, si picioarele lor desculte apasa cu putere pamântul si se zgârie de pietre. Tie ti se pare vulgara bucuria de a merge undeva ?Si mai sunt altii, cei tacuti, cei care în fundul sufletului simt greutatea unor imagini tulburi si pamântene; viata li s-a schimbat pentru ca, într-o zi, când erau copii, de cinci ani, de sapte ani… Sigur, astia nu sunt niste oameni superiori. La sapte ani eu stiam deja ca sunt exilat; mirosurile si sunetele, zgomotul ploii pe acoperis, tremurul luminii – le lasam sa-mi alunece de-a lungul trupului si sa cada în jurul meu; stiam ca ele sunt ale altora, si ca din ele nu voi putea face niciodata amintirile mele. Caci amintirile sunt o hrana îmbelsugata pentru cei care stapânesc case, dobitoace, slujitori, pamânturi. Dar eu… Eu sunt liber, slava Domnului. Oh, cât de liber sunt ! Si sufletul meu, ce minunata absenta e ! (Se apropie de palat.) As fi locuit aici. N-as fi citit nici una din cartile tale, poate ca nici n-as fi stiut sa citesc: e lucru rar un print care stie sa citeasca. Dar as fi intrat si iesit pe poarta asta de zece mii de ori. În copilarie m-as fi judecat cu canaturile ei, m-as fi proptit în ele si ele ar fi scârtâit fara sa se deschida , si bratele mele s-ar fi deprins cu rezistenta lor. Mai târziu, le-as fi împins noaptea, pe ascuns, ca sa ma duc la fete. Si înca si mai târziu, în ziua când as fi ajuns major, sclavii ar fi deschis larg poarta si eu as fi trecut pragul ei calare. Batrâna mea poarta de lemn ! As fi stiut sa-ti gasesc broasca. Cu ochii închisi. Si zgârietura aceea, acolo jos, poate ca eu ti-as fi facut-o, din neîndemânare, în prima zi în care mi s-ar fi încrenditat o sulita. (Se îndeparteaza.) Stil doric, nu-i asa ? Si ce parere ai de încrustatiile în aur ? La Dodona am vazut ceva asemanator: frumos lucrate. Ei, uite ca-ti fac pe plac: nu-i palatul meu, nici poarta mea. Si n-aveam nici o treaba pe-aici.
PEDAGOGUL: Acum esti rezonabil. Cu ce-ai fi fost mai câstigat daca ai fi locuit aici ? În clipa de fata sufletul tau ar fi terorizat de-o cainta abjecta.
ORESTE (izbucnind): Ar fi cel putin a mea. Si caldura asta care-mi pârleste parul ar fi fost a mea. Al meu ar fi si bâzâitul mustelor.

Cactusi

martie 10th, 2008
autor Alexandru Dimitrievautor Alexandru Dimitriev

Semne nelinistitoare?

martie 10th, 2008

Subiectul pe care vi-l propun spre reflectie are mai multe finalitati posibile.
Despre ce este vorba?
Articolul publicat despre Kosovo, a atras – fireste – comentarii. Ba si eu, neavind astimpar (gurile rele spun ca din lipsa de ocupatie), mi-am dat cu presupusu. Autorul art., mi-a trmis un e-mail, dorind precizari suplimentare si atragindu-mi atentia asupra pozitiei domniei sale. O stiam. In interventia mea nu l-am criticat. Incercam sa largesc tema discutiei. Sau cel putin asta doream sa fac.

Dar tot gindind la reflexia momentului Kosovo in viata politica interna, am remarcat un fapt etonant. TOATE partidele politice romanesti, s-au grabit sa critice gestul americanilor. Si eu l-am criticat. Dar cind toate partidele au aceeasi platforma, inseamna ca ceva se intimpla. In schimb, ambele partide maghiare din Romania, au salutat independenta autoproclamata. O fi firesc?
Si atunci, mi-am adus aminte de situatia din noiembrie. Campania electorala pentru alegeri europarlamentare si referendumul ptr. vot uninominal.
Si atunci, am avut o unanimitate de atitudini: campanii electorale lesinate, dezinteres nedisimulat. Din partea tuturor partidelor. Normal, acest lucru a dus la dezinteres din partea electoratului. Toti analistii s-au grabit sa acuze populatia Romaniei de dezinteres fata de UE. Nu cred. Dezinteresul a fost al altora si s-a reflectat prin atitudinea populatiei.
In acelasi timp, la acelasi eveniment, am avut un fenomen rar intilnit.
In aprilie, parlamentul a votat modificarea legii de functionare a referendumului. Initial, adoptarea unei hotariri prin referendum era conditionata de prezenta unui mare nr. de electori la urne. Peste 50% (daca nu ma insel, nu mai stiu cifra exacta), pentru a fi validat rezultatul. Prin hotarirea parlamentului, se valida rezultatul referendumului indiferent de numarul celor prezenti la urne, din primul tur de scrutin.
O hotarire a parlamentului, se cheama lege. Ea functioneaza pina la abrogare. In noiembrie (acelasi an), nimeni nu a schimbat legea adoptata de parlament, dar validarea rezultatului referendumului nu s-a facut pentru ca nr. celor prezenti la urne, nu depasea… 50% din electori.
Poate ma insel eu. Poate s-a dat o astfel de lege si eu nu am luat cunostinta de ea. Desi mai citesc si eu, nitel, presa. Dar este clar ca toate partidele au pastrat tacerea asupra acestei inegalitati legislative flagrante.
In sfirsit, acum citeva zile, toate partidele s-au intrunit la Cotroceni pentru a semna un ghiveci de principii care sa calauzeasca reorganizarea invatamintului nostru in anii urmatori. Iar consens si unanimitate de monolit.
Exemplele, mici, ar putea continua in diferite domenii. Pe plan central sau local.
Nu in ultimul rind, esecul campaniei anticoruptie la nivel inalt (ca de nivelul marunt nu s-a ocupat nimeni, niciodata), etc….
Explicatii sunt multe. Chiar prea multe. Cum nu sunt un comentator platit, nu ma intereseaza sa induc cititorului un anumit raspuns. Va trebui sa-l cautati singuri. Poate chiar sa infirmati acest tablou. Fiecare fenomen luat in sine are numeroase explicatii. Dar luate impreuna…
Timpul va decide, totusi eu sunt nelinistit ca in apropiata campanie electorala, toate partidele politice vin cu o pozitie comuna sau foarte apropiata. Se fac doar declaratii demagogice de diferentiere. In fapt, avem de-a face cu o singura voce. Restul e camuflaj.

- înăuntrul meu -

martie 7th, 2008

- înăuntrul meu –
ceva încă îţi mai păstrează parfumul – pe obraz
ca o pasăre pe gheaţă
uneori îşi mai pierde echilibrul
iar din când în când
face lună plină

abia acum îmi dau seama
pe lângă tine
sânii mei obişnuiau să danseze goi
prin alte anotimpuri – în umbra cărora
mirosea vremelnic a primăvară

– ai uitat –
cum ne fumam ţigările dimineaţa
când te căutam în cafea
îţi spuneam că aş vrea să te întâlnesc
acolo unde plouă cuminte şi putem respira în zăpezi

– înăuntrul meu –
amintirile încep să-mi vorbească
– de foarte de sus –
despre femeia în flăcări
pe care ai iubit-o cândva
şi lacrimile o iau uşor la vale

Lumea ascunsă a obiectelor casnice. Foarfecele mare

martie 7th, 2008

Foarfecele mare dispăruse din casă. Oricât de multe fuseseră locurile pe unde îl căutasem, care de care mai ascuns, oricât îmi chinuisem mintea să prind măcar un firicel de amintire pe unde l-aş fi putut rătăci, încercând să rememorez operaţiile la care l-aş fi putut folosi, totul fusese zadarnic. Foarfecele mare părea dispărut pentru totdeauna. Cu cât mă gândeam mai mult la dispariţia sa învăluită în mister, cu atât îi vedeam şi îi recunoşteam mai multe virtuţi, la care nu mă gândisem atâta timp cât fusese un obiect printre altele în casă. Fusese, cumva, un obiect ordonator! Avea o dimensiune şi o formă care se impuneau printre celelalte obiecte, unele mult mai noi şi mai complicate, cum ar fi fost de pildă radioul şi televizorul. Sau ceasul electric de perete. Se arăta vederii în toată simplitatea lui metalică, dar… Ştiu şi eu… Deschiderea braţelor lui… Ei, până şi aici era un mister: braţele sau picioarele?…

Stăteam lungit pe canapea, cu foarfecele în mână şi, deschizându-i braţele, măsuram din privire unghiul dintre cele două braţe. Ajustam acel unghi, micşorându-l o idee sau mărindu-l o idee şi încercam să surprind momentul când unghiul dintre braţe era perfect drept. Dar ce-i perfect în lumea asta?… Deschideam la maximum cele două braţe şi mă înciudam că tăişul lor nu alcătuia o linie perfect dreaptă ci doar un unghi foarte-foarte obtuz… O făceam în momentele mele de tihnă? Sau în momentele de lene? Sau de cumpănă?… Nu, „cumpăna” trebuia exclusă: în momentele cu adevărat de cumpănă nu-ţi arde de joacă… Apoi, şezând la masă, îl ţineam cu braţele în jos — şi de astă dată braţele erau, fireşte, picioare — şi păşeam cu ele pe tăblia mesei. Păşeam aşa cum se păşeşte, ridicând un picior şi aşezându-l înaintea celuilalt, dar nevoit să balansez neîncetat foarfecele în urmă şi înainte fiindcă altfel picioarele nu se deschideau prea uşor. Sau se deschideau cu preţul zgârierii tăbliei. Şi nici chiar aşa nu ieşea un mers normal: trebuia să trag un picior, mereu unul şi acelaşi, şi să-l aduc, cumva maladiv, în urma celuilalt… Sau, ca la o fiinţă bipedă cu picioarele înţepenite, păşeam prin mişcări circulare, la fel cum făceam cu braţele unui compas deschis — alt obiect, printre celelalte, care impunea respect! Aşadar foarfecele avea însuşiri comune cu compasul. Să mai adăugăm şi, întrucâtva, asemănarea de formă. Dar utilitatea foarfecelui, strict vorbind, era net superioară utilităţii compasului: Tăierea! Iar de alcătuire, ce să mai vorbim! Acea combinaţie unică dintre alungit şi rotundul oval al urechilor… Acea conciliere neaşteptată între firea războinică a braţelor tăioase şi firea blândă şi prietenoasă a urechilor, care nu ştiau ce să mai facă spre a fi pe placul mâinilor tale, al degetelor tale, mulându-se pe forma lor înnăscută şi rotunjindu-se pentru a nu-ţi pricinui nici cel mai mic neajuns la operaţia de tăiere. Încât treceai fără a clipi peste urmele adâncite şi vineţiu–înroşite, săpate în falangele degetelor mijlociu şi gros atunci când întreceai măsura şi tăiai la nesfârşit, să zicem, cartoane groase şi multe la număr. Dar de, era vina ta! Încăpăţânarea ta! Ca să nu mai vorbim de opinteala zadarnică a ta şi a foarfecelui atunci când vă încrâncenaţi încercând să tăiaţi o bucată de carton peste măsură de gros şi de tare! Eşecul era al ambilor, nu?

După mai multe luni am mutat întâmplător canapeaua de la locul ei. Şi atunci foarfecele a ieşit deodată la iveală, în sfârşit. Intact şi strălucitor, concret şi consistent — mai consistent, mai material decât oricare alt obiect din casă. Şi totuşi cumva aureolat de misterul dispariţiei. Niciunui obiect stricat sau dispărut nu-i simţisem atât de mult lipsa. Oare de ce? Mă încercase simţământul că în tot acest răstimp avusese putinţa să-mi dea de ştire că se afla acolo, dar n-o făcuse… Dar oare câte obiecte din casa mea reapăruseră, precum foarfecele, după o îndelungată absenţă? Niciunul.

Îl simţeam apropiat fiindcă venea din casa părinţilor mei şi avea deja o istorie? Sau îl simţeam apropiat pentru simpla sa reapariţie după o absenţă care mă temusem că avea să fie definitivă?…

Obiectele stau încremenite la locul lor — stau săptămâni, stau luni, stau ani, dar pândesc parcă momentul să se facă nevăzute — cam asta e ceea ce începeai să vezi în ele, în aparenţa lor înşelătoare, după o întâmplare ca aceea cu dispariţia foarfecelui mare… Şi când în sfârşit obiectele acelea casnice reuşesc să dispară, e ora lor astrală de mister. Şi ce se-ntâmplă când nu mai reapar? Nici nu ştii ce să crezi? Sunt definitiv dispărute, sau, asemenea foarfecelui mare, şi-au găsit un ascunziş de mai lungă durată? Atunci când dispare, utilitatea obiectului nu numai că a dispărut odată cu el. Dar în acel moment, al dispariţiei, eşti sigur că nici n-a avut vreodată o utilitate. Singurul lui folos devine acela de a fi fost cândva un obiect vizibil în casă. Şi te face să simţi cât de mult îţi lipseşte, cu toate că atunci când se afla la îndemână îl foloseai rareori. E posibil să nu-l fi folosit deloc? Uz sau folosinţă? — e şi asta o întrebare. În casă şi peste tot foloseşti de obicei multe sinonime. Uz are o tentă mai degrabă tehnică, pe când folosinţă are o coloratură mai curând juridică! Dar ele sunt de fapt sinonime. Naiba ştie… Auzi ce gânduri neghioabe! Important e că obiectele parcă aşteaptă cu nerăbdare să dispară. O riglă a dispărut de ani de zile. Mai există vreo speranţă să fie găsită vreodată? O linguriţă, da, o linguriţă este posibil să fi fost aruncată din greşeală, la gunoi odată cu resturile de mâncare, farfuria să fi fost înclinată deasupra coşului de gunoi şi mâncarea să fi fost împinsă — o mişcare de glisare, cum s-ar zice — şi odată cu asta să fi dispărut şi linguriţa la gunoi. La fel şi o lingură. E posibil oricând să dispară în felul acesta stupid. Dar rigla! Fusese o riglă de lemn, folosită timp de ani de zile, ciuntită de cuţit sau de lama de bărbierit şi mâzgălită de creion şi de cerneală. Dar indiferent de aspectul ei, era dispărută, şi gata. Şi intriga dispariţia asta a ei… Începeai să te gândeşti la unele simpatii între obiectele din casă. Spre exemplu, riglei de lemn, obiectele rămase în casă îi simţeau cumva lipsa? Poate că o antipatizau şi dispariţia ei era privită cu un sentiment de uşurare. Niciodată nu puteai să ştii care sunt criteriile lor de simpatie sau de antipatie. Şi dacă, la urma urmei, nu obiectele rămase şi relaţiile dintre ele fuseseră, până atunci, o problemă pentru stăpân, odată cu dispariţia începea să fie. Într-un fel oarecare. Solidaritatea dintre obiecte începea să facă peste noapte obiectul preocupării stăpânului lor.

Dar foarfecele!… Dumnezeule, puteai oare să uiţi strălucirea lui metalică atunci când canapeaua fusese dată la o parte şi foarfecele se ivise, în toată splendoarea lui, în locul acela, până cu câteva clipe înainte întunecat, zăcând pe mochetă — sau culcat pe mochetă —, unde, la umbră, aceasta îşi păstrase într-o mare măsură prospeţimea iniţială a culorii, dispărută între timp — de fapt, după ani şi ani de zile — din cauza luminii, în restul casei? Surâzând parcă poznaş: Uite că ţi-am făcut-o! M-ai căutat timp de săptămâni, nu mai sperai să se împlinească prezicerea nu ştiu cui — „Lasă că într-o zi ai să te trezeşti cu foarfecele, atunci când ai să te-aştepţi mai puţin” — şi deodată prezicerea iată că se împlinea!

Ce altceva se putea face cu foarfecele? De pildă, puteai să tai din când în când, pentru a le arunca, bucăţile de folie de staniol cu alveolele rămase goale, cu margini zdrenţuite, care găzduiseră pastile de toate felurile, pe care le scoteai de acolo — şi atunci când le scoteai împingându-le cu degetul staniolul făcea poc — pentru a le înghiţi. Şi folia nu numai că se preta la a fi scurtată. Dar parcă se şi cerea scurtată: să aibă muchii egale şi, pe cât posibil, fără alveole goale. Fiindcă alveolele goale stăteau mărturie că îngurgitai medicamente. Poate nu în exces. Dar că le îngurgitai, oricum, cu regularitate şi deci erai, într-un fel, dependent de ele… Sau poate că îndepărtai porţiunile de folie cu alveole rămase goale pur şi simplu dintr-un exagerat simţ al ordinii.

În casa părinţilor obişnuiam să aliniez mereu trei perechi de foarfece exact în colţul unei mese şubrede lipită de perete, a cărei faţă de masă albă, dintr-un material ieftin, mama avea în permanenţă grijă să fie curată şi călcată. Stăteau acolo, unul lângă celălalt, culcaţi, acest foarfece mare, încă o pereche, mijlocie şi, în sfârşit, foarfecele mic şi finuţ pentru tăiat unghii. Cel mic şi cel mijlociu au dispărut fără urmă şi fără să-mi stârnească vreo nostalgie. Singurul care a reapărut a fost foarfecele mare, dragul de el.

Yeah, sure

martie 7th, 2008

şi totuşi mai credem în sfinţenia lumii
în lucruri imposibile în moş crăciun
în a nu ştiu câta înviere
şi în an-cheta de duminică

şi trece trenul copilăriei şi nu se opreşte
decât la vămile cerului
şi trec avioane
pe cer este numai albastru şi fum
şi trec femeile în şir indian către moarte
şi una din ele s-a decis
să îmi poarte durerea în pântec
şi trec şi eu prin viaţă ca o cămilă prin deşert
fără elan fără vânt fără lacrimi

şi totuşi oamenii se iubesc şi iubesc
chiar dacă se prostituează adesea de frica singurătăţii
chiar dacă slujesc unui zeu diform
cu telecomandă chiar dacă nevoia primară
le trece prin faţă ca şi pe banda rulantă
alegeţi ce vi se pare mai ieftin şi bun
o navetă de bere
două pungi cu tutun

şi totuşi mai credem în sfinţenia lumii
aceste resturi din care
cei mai săraci îşi fac de mâncare
aceşti saci din plastic în care
ne ascundem fiecare
mizeria
şi stăm la coadă la jocuri şi cărţi
despre cum se înşeală memoria
despre coduri secrete despre vrăjitorii
şi ştim nu-i bună dependenţa
decât de lungă durată
dimineaţa strada
este ca o femeie cu-rată
şi seara cadavrele zilei
încep să miroasă
femeia devine o femeie serioasă

alegeţi ce vi se pare mai ieftin şi bun
o navetă de bere
două pungi cu tutun
şi numai poezia rămâne
cea mai bună porţie de fericire
pe stomacul gol

volumul 33 bis

Frumuseţea de a dărui

martie 7th, 2008

Ne întrebăm adesea care e sensul vieţii. Răspunsul vine:
Să mori liniştit!
De bună seamă,-mi spun-,
Gândul e înţelept. Trăirea în virtute,-n sine,
Înseamnă cale dreaptă, înseamnă sfârşit bun,
vis împlinit.

Dar cum rămâne cu această lume? Cu ale sale frumuseţi?
Le ignorăm? O, nu!
Cum să ignori a mamei bucurie
De a da viaţă? De a creşte, de a da poveţi?
Sau frumuseţea de a dărui
Cât e de vie!

Primim şi dăruim în orice clipă. De la prieteni, rude,
De la Dumnezeu,
Sau, mai frumos, de la noi înşine –
în ciuda soartei crude –
iar conştientizarea acestui fapt, în sine,
E chiar al nostru Eu:

Ne defineşte chiar şi modul simplu de a dărui: cum oferim?
Şi cum în dar primim?
Cum îl alegem, ce ne motivează?
Căci am văzut mirare şi indiferenţă-n ochi, primind
Un autoturism. Dar ne înseninează
Un simplu: -„Alo? Sunt Eu. Şi… vin!”

Dar ce este cadoul? E inventar? E etichetă?
Care-i a sa valoare?
Atribuită de noi sau de destinatar? Ce-l defineşte?
Utilitate sau măsura unui sentiment?
Pe gustul nostru? Sau al celui ce-l primeşte?
E spre-amintire sau clipă viitoare?

Ce-alegem: un buchet imens de garoafe-mbobocite, multe
Ce-o săptămân-or ţine
Dar ofilise-vor chiar înainte de a înflori?
Sau trandafir deschis, totală frumuseţe
Chiar doar pentru o zi?

Atâtea gânduri ne frământă vorbind de frumuseţea negrăită
De-a dărui…
Dar eu la o-ntrebare nu am cuvinte să răspund:
Alături acel Om, nu-mi este, nu îmi poate fi…
Inaccesibil este pentru mine. Nimic nu pot a-i dărui…
Dar, poate tocmai acest gând,
Pe care eu l-am exprimat neclar,
Să îndrăznesc să i-l trimit în dar,
Asigurându-l că mereu îl voi iubi…

Zilele-Viaţa

martie 7th, 2008

Viaţa,
Cazan fisurat
Din care picură
Zilele.
Picături albe, negre, cenuşii.
Zilele.
Picături dulci, acre, sălcii.
Zilele.
Pas cu pas,
Tot mai puţin a rămas.
Drumul e bun,
Drumul e stricat.
Zilele picură
Din cazanul fisurat.
Tot mai puţin a rămas.
Zilele,
Viaţa.

Dan David, Los Angeles, aprilie-06-2006.

Festivalul Filmului Francofon – 7-14 Martie 2008

martie 5th, 2008

Festivalul Filmului Francofon – Filmul, arta Intâlnirii
7-14 martie, Sala Elvira Popescu

Deschiderea va avea loc vineri 7 martie la orele 20.00 la Sala Elvira Popescu cu filmul Le voyage du ballon rouge de Hsiao Hsien Hou (Franta, 2006).

Dacă s-ar spune că, din punct de vedere stilistic, există o cinematografie francofonă, ar fi fals şi exagerat în acelaşi timp; şi totuşi, la filmele turnate sau produse pe « planeta » Francofoniei pot fi reperate, cu uşurinţă, toate acele ingrediente care le conferă un caracter specific şi care le şi diferenţiază de celelalte producţii. Grija pentru Aproapele său, evidenţierea diversităţii culturale, atenţia îndreptată asupra destinelor individuale sunt, printre altele, tot atâtea trăsături marcante ale acestei cinematografii apărută, şi revendicată fără îndoială, de ţările care aparţin universului Francofoniei. Având ca temă « Intâlnirea » – fie ea umană, interculturală, etică, sau geografică… – acest al şaselea Festival al Filmului Francofon va reuni filme din nouă ţări care vor fi prezentate în cadrul a 18 proiecţii speciale.
Festivalul din acest an 2008 se va bucura de prezenţa realizatorului român Nae Caranfil care în ediţia specială « Carte Blanche à … » va prezenta filmul său « Restul e tăcere » – sau felul în care o ţară – a lui, în acest caz – merge în întâmpinarea unei noi arte : cinematografia. Iar celelate două filme pe care le-a ales stau tot sub semnul Intâlnirii : Le goût des autres, de Agnès Jaoui şi Les Demoiselles de Rochefort de Jacques Demy…

Parteneri media: RFI Romania, Port.ro si Cinemagia.

Pentru informatii suplimentare si program : www.culture-france.ro .
Sala Elvira Popescu, Institutul Francez din Bucuresti, Bd. Dacia nr. 77
Pret unic : 5 RON

****************************************************

Festival du Film Francophone – Le cinéma, art de la Rencontre
7 – 14 mars, Salle Elvire Popesco

L’Ouverture aura lieu le vendredi 7 mars à 20h à la Salle Elvire Popesco avec le film Le voyage du ballon rouge de Hsiao Hsien Hou (France, 2006).
S’il paraîtrait exagéré de parler, stylistiquement, d’une cinématographie francophone, on peut cependant aisément repérer dans les films tournés ou produits dans l’univers Francophone tous ces ingrédients qui les rendent typiques et à coup sûr différents de la production habituelle. Souci de l’Autre, mise en valeur de la diversité culturelle, attention portée aux destins individuels sont, parmi tant d’autres, les traits marquants de ce cinéma issu et revendiqué par les pays appartenant à la Francophonie. Autour du thème de la Rencontre – humaine, interculturelle, éthique, géographique – ce sixième festival du film francophone réunira les films de neufs pays programmés lors de 18 séances spéciales.
L’un des temps forts de cette édition 2008 sera la Carte Blanche exceptionnelle donnée au réalisateur roumain Nae Caranfil qui présentera au public son film « Le Reste est silence » ou comment un pays, le sien, va à la rencontre d’un art nouveau…le cinéma. Mais les deux autres films qu’il a choisis parleront aussi de Rencontre :Le Goût des Autres d’Agnès Jaoui et Les Demoiselles de Rochefort de Jacques Demy…

Pour des informations détaillées sur le festival et le programme : www.culture-france.ro.
Salle Elvire Popesco, Institut Français de Bucarest, 77 Bd. Dacia
Prix unique : 5 RON.

Partenaires média: RFI Romania, Port.ro et Cinemagia.

****

Programul Festivalului Filmului Francofon

7 – 14 martie, Sala Elvira Popescu, Institutul Francez din Bucuresti

_________________________________________________________________

Vineri 7 martie, orele 18.00

L’appel de l’Orient, de Angelika Herta si Anna Walch

Documentar, Austria, 2007, 50 min

Cu : A. Laâbi, M. Nissaboury, M.Loakira, J.-P.Koffel, S. Bahéchar, A. Benhamza, L.Chaouni

In limba franceza, subtitrat in germana.

Anii 60, ani de transformări, de mare angajament, cu o importantă producţie literară, marchează o nouă etapă în dezvoltarea unei culturi marocane independente. În aceşti ani în care independenţa trebuia învăţată, revista culturală Souffles avea nevoie de un nou program cultural.

Astăzi, multe lucruri s-au schimbat în Maroc. L’appel de l´Orient oferă diverse frânturi de conversaţie cu scriitori marocani, poeme şi impresii personale care vor înfăţişa treptat, imaginea societăţii marocane.

Femmes en liberté de Djelloul Beghoura

Documentar, Tunisia, 2001, 52 min

In limba franceza.

Portrete de femei tunisiene de astăzi.

Vineri 7 martie, orele 20.00

DESCHIDEREA

Le Voyage du ballon rouge de Hsiao Hsien Hou

Franta, 2006 , 1h53

In limba franceza.

Simon are 7 ani. O misterioasă minge roşie îl urmăreşte prin Paris. Suzanne, mama lui, e mânuitoare de marionete şi pregăteşte un nou spectacol. Total preocupată de acest lucru, nemaiputând face faţă obligaţiilor cotidiene, decide să o angajeze pe Fang Song, o tânără, studentă la cinematografie care o va ajuta să se ocupe de Simon.

Sâmbătă 8 martie, orele 11.30 şi 13.30

Maurice Richard, de Charles Binamé

Canada, 2006, 2h05

In limba franceza.

Dintotdeauna, Maurice Richard şi-a dorit să ajungă jucător de hockey în Liga naţională. După zile lungi de muncă grea într-o uzină, îşi punea patinele şi pornea cu toată fiinţa în urmărirea visului său. Pe lângă talentul şi agilitatea care îl caracterizează, ardoarea şi pasiunea vor face din el o adevărată legendă. Spulberă toate recordurile şi naşte contoverse chiar şi dincolo de patinoar. Extraordinarele sale performanţe au găsit ecou în inimile canadienilor care au făcut din el marele erou al tuturor generaţiilor.

orele 16.00

Making of de Nouri Bouzid

Tunisia, 2006, 2h00

In limba franceza.

Decorul principal e un platou de filmare. Youssef, regizorul filmului, aflat la vârsta bilanţurilor, se zbate între o viaţă personală în derivă şi un film care-l sperie (fiindcă îi trezeşte multe amintiri), al cărui sfârşit îi pare prea îndepărtat. Dali, actorul care a acceptat principiul de a ignora, de la început, destinul personajului pe care-l însufleţeşte, se simte manipulat descoperind că acest mic dansator de cartier este de fapt un integrist în devenire.

orele 18.00

Professionnel de Dusko Kovacevic

Serbia, 2003, 1h40 2003

In limba sarba, subtitrat in franceza.

Teya, fost profesor universitar, scriitor boem din mediul intelectual al Belgradului şi mai cu seamă opozant fervent al regimului Milosevic, este, în prezent, directorul unei mari case de editură. Într-o zi, se trezeşte, pe neaşteptate, în biroul, său cu un necunoscut ciudat, cu o valiză mare în mână. Bărbatul nu e altul decât Luka, fost agent al Securităţii din Serbia, actualmente şofer de taxi. Este începutul unei confruntări, plină de surprize, între cei doi bărbaţi. Cunoscându-l mai bine pe Luka, ne dăm seama că avea misiunea să-l urmărească pe Teya, să facă rapoarte zilnice despre el, să-l spioneze până şi în momente lui cele mai intime. Puţin câte puţin, trecutul celor doi bărbaţi cu destine atât de diferite iese la suprafaţă.

orele 20.00

Welcome Home, de Anton Gruber

Austria, 2006, 1h30

In limba germana, subtitrat in franceza.

Sélectionné en compétition au festival international de Moscou.

Doi jandarmi austrieci au misiunea să escorteze un african în Ghana. Odată ajunşi acolo, rolurile şi raporturile de forţă între « alb » şi « negru » sunt brusc răsturnate. În această « comedie neagră » jandarmii albi se găsesc în situaţia de a se confrunta cu propriile prejudecăţi care se întorc împotriva lor.

Duminică 9 martie, orele 11.30 şi 13.30

Maurice Richard, de Charles Binamé

Canada, 2006, 2h05

In limba franceza.

Dintotdeauna, Maurice Richard şi-a dorit să ajungă jucător de hockey în Liga naţională. După zile lungi de muncă grea într-o uzină, îşi punea patinele şi pornea cu toată fiinţa în urmărirea visului său. Pe lângă talentul şi agilitatea care îl caracterizează, ardoarea şi pasiunea vor face din el o adevărată legendă. Spulberă toate recordurile şi naşte contoverse chiar şi dincolo de patinoar. Extraordinarele sale performanţe au găsit ecou în inimile canadienilor care au făcut din el marele erou al tuturor generaţiilor.

orele 16.00

Etat de soleil, de Martin Sulik

Slovacia, 2005, 1h35

In limba slovaca, subtitrat in franceza.

Într-o bună zi, patru muncitori rămân şomeri. Prea mândri să se înscrie într-o agentie de plasament, iau hotărârea să facă faţă situaţiei prin propriile mijloace. Dar va fi foarte dificil…

orele 18.00
Nicolas Bouvier, de Christoph Kühn
Elvetia, 2005, 1h23

In limba franceza.

În 1955, după ce, timp de doi ani, a străbătut Balkanii, Turcia, Irananul şi jumătate din continentul asiatic, Nicolas Bouvier, scriitor şi fotograf, se stabileşte în Sri Lanka, în zona sudică. Norocul, care-i surâsese până atunci, pare să-l fi părăsit. Bolnav, fără un ban, obligat să trăiască într-un amărât de oraş care pare populat doar de demoni şi de insecte, el trece, timp de nouă luni, printr-o adevărată criză existenţială. Filmul ne conduce pe malurile Oceanului Indian şi încearcă să explice cum a ajuns Nicolas în această situaţie. Perioada plină de mistere pe care o petrece acolo duce la esenţa mesajului lui Nicolas Bouvier.

orele 20.00

La vraie vie est ailleurs, de Frédéric Choffat

Elvetia, 2008, 1h24

In limba franceza.

Premiul Juriului spectatorilor la Villefranche-sur-Saône 2007

Premiul publicului la Stuttgart 2006

Vague d’Or, Moncton 2007
Gara din Geneva. O femeie pleacă la Marsilia să susţină o conferinţă. Un bărbat se grăbeşte să ajungă la Berlin să-şi cunoască copilul. O tânără se duce să se instaleze în Napoli. Şi când « celălalt » se aşează pe locul din faţă, o realitate nouă poate apărea pe neaşteptate.

Luni 10 martie, orele 18h00

Ekspress Ekspress de Igor Sterk

Slovenia, 1995, 1h16

Subtitrat in franceza.

orele 20.00

Vendredi ou un autre jour de Yvan Le Moine

Belgia, 2006, 1h44

In limba franceza.
1759. Celebrul comedian Philippe De Nohan pleacă cu trupa Teatrului Francez într-un turneu în Lumea Nouă, cu vaporul La Virginie, care naufragiază. Ca prin miracol, îşi recapătă cunoştinţa pe o plajă a unei insule pustii. După ore întregi de căutări, îşi dă seama că el este singurul supravieţuitor, singura fiinţă umană în această temniţă a naturii. Cum va mai putea el oare trăi, fără privirea celorlalţi, fără să trezească interesul nimănui…

Marţi 11 martie, orele 18.00

Maurice Richard, de Charles Binamé

Canada, 2006, 2h05

In limba franceza.

Dintotdeauna, Maurice Richard şi-a dorit să ajungă jucător de hockey în Liga naţională. După zile lungi de muncă grea într-o uzină, îşi punea patinele şi pornea cu toată fiinţa în urmărirea visului său. Pe lângă talentul şi agilitatea care îl caracterizează, ardoarea şi pasiunea vor face din el o adevărată legendă. Spulberă toate recordurile şi naşte contoverse chiar şi dincolo de patinoar. Extraordinarele sale performanţe au găsit ecou în inimile canadienilor care au făcut din el marele erou al tuturor generaţiilor.

orele 20.00

Le Voyage en Arménie de Robert Guédiguian

Franta, 2006, 2h05

In limba franceza.

Ştiind că e grav bolnav, Barsam vrea să se întoarcă pe pământurile natale.

Şi, în plus, mai doreşte să-i lase ceva moştenire fiicei sale Anna. Ea este prea încrezătoare. El ar vrea să o înveţe să se îndoiască. Când se refugiază în Armenia, are grijă să lase numeroase indicii pentru ca Anna să-l poată regăsi. Călătoria forţată în această ţară necunoscută va deveni pentru ea exact ceea ce Barsam a dorit să însemne : călătorie iniţiatică, educaţie sentimentală, o nouă adolescenţă… Ea îl va regăsi într-un sătuc pierdut în munţii Caucaz, aşezat sub un cais în floare, visător… Propria Identitate, iubirile, făgăduinţele sale… ; Anna se va îndoi de toate acestea şi se va maturiza…

Miercuri 12 martie, orele 18.00

Drum spre Infinit (Voie vers l’infini) de Cristian Amza

Romania, 40 min

In limba romana, subtitrat in franceza.

Film aniversar, realizat cu ocazia celor 100 de ani de la sosirea lui Brâncuşi la Paris, de Ziua Naţională a Franţei, pe 14 iulie 1904. În 2004, Academicianul Răzvan Theodorescu şi E.S. Dl. Philippe Etienne, Ambasadorul Franţei, au refăcut călătoria lui Brâncuşi până la Paris.
Periplul lui Brâncuşi va dura un an, de la plecarea din satul Hobiţa, în 1903, până la sosirea lui la Paris, în 1904. Străbate România pe jos, până la Turnu Severin, apoi cu vaporul până la Viena. Din nou pe jos până la Munchen, traversează Elveţia. Ultima parte a călătoriei, din Lorraine până la Paris, o va face cu trenul, într-un vagon de clasa a treia.
La Paris, Brâncuşi va crea operele sale cele mai grandioase care-i vor aduce notorietatea internaţională.

Regele nu moare (Le roi ne meurt pas) de Lucia Hossu-Longin

Romania, 50 min

In limba romana, subtitrat in franceza.

O biografie a lui Eugène Ionesco, marele scriitor de origine română şi de cultură franceză, dramaturgul creator al Absurdului, ale cărui piese sunt jucate de 50 de ani, fără întrerupere , pe scena pariziană, la Théâtre de la Huchette.
În exclusivitate pentru Televiziunea Română – imagini din locuinţa lui Ionesco comentate de fiica lui, Marie France Ionesco, anii săi de glorie, de apoteoză, şedinţa de recepţie la Academia Franceză, consacrarea internaţională… În timpul vieţii, şi-a editat piesele de teatru la Editura Gallimard, Ionesco devenind chiar un clasic al literaturii franceze. Acest destin îl prevăzuse scriind, la 16 ani, în Jurnalul său : « Voi fi unul dintre cei mai mari scriitori din istoria lumii ”.

orele 20.00

Restul e tacere (Le Reste est silence) de Nae Caranfil

Romania, 2007, 2h20

In limba romana, subtitrat in franceza.

In cadrul « Carte blanche a …Nae Caranfil ».

In prezenta regizorului, care isi va prezenta filmul si va raspunde intrebarilor din public.

Nu-i usor sa ai un tata celebru. Tanarul GRIG este fiul unei vedete a Teatrului National, acum aproape 100 de ani. Dar propriul sau bilant este oarecum dezamagitor. Prea scund pentru scena, prea timid cu femeile, prea excesiv in stilul de viata, fiul e pe cale sa comita greseala capitala, pacatul de neiertat in ochii tatalui: sa regizeze un film de cinema! Il viseaza ca pe cel mai grandios si mai lung film realizat vreodata.

Joi 13 martie, orele 18.00

Un numéro français (Francuski numer) de Robert Wichrowski

Polonia, 2006, 40 min

In limba poloneza, subtitrat in franceza.

Un bătrân Mercedes e furat de pe o stradă din Varşovia. Proprietarul lui, un om de afaceri (Kurowski), vrea să-l recupereze, cu orice preţ. Îi trimite pe Leon şi Chwastek, oamenii lui de încredere, să-l caute. Maşina intră în proprietatea unei tinere – Magda. În acelaşi timp, Stefan, un şomer de 50 de ani şi fiul său Janek, vor să plece la Paris. Ei găsesc, într-un jurnal, anunţul Magdei care pleacă la Paris cu maşina şi care caută tovarăşi de călătorie pentru a reduce costul voiajului. Machu, un student african la Universitatea din Varşovia, bursier la Sorbonna, care trebuie să ajungă la Paris în ziua următoare, citeşte acelaşi anunţ. A patra persoană care răspunde la acelaşi anunţ este Sierghiey – un armean, fost reprezentant al Rusiei la haltere. Familia i-a găsit de lucru la Paris şi vrea să ajungă acolo cât mai repede cu putinţă. Se întâlnesc cu toţii în ziua plecării însă Magda întârzie. Când, în sfârşit, soseşte, tovarăşii ei de călătorie cred că au scăpat de probleme însă nu ştiu că acesta nu e decât începutul : Leon şi Chwastek îi urmăresc, gata să recupereze Mercedesul, cu orice preţ…

orele 20.00

Les demoiselles de Rochefort, de Jacques Demy

Franta, 1967, 2h

In limba franceza, subtitrat in romana.

In cadrul « Carte blanche a …Nae Caranfil ».

In prezenta regizorului, care va prezenta filmul si va raspunde intrebarilor din public.

Delphine si Solange sunt doua gemene de 25 de ani, fermecatoare si spirituale. Delphine, blonda, da lectii de dans. Solange, roscata, da lectii de muzica. Amândoua traiesc cu capul în muzica asa cum altele traiesc cu capul în nori si viseaza sa întâlneasca marea dragoste la coltul strazii.

Vineri 14 martie, orele 18.00

L’histoire de Pao, de Ngo Quang Hai

Vietnam, 2005

Cu: Do Hai Yen, Do Hoa Thuy, Nguyen Nhu Quynh

Subtitrat in limba franceza.

Filmul prezintă, pe fondul unor peisaje majestuoase din Vietnamul de Nord, povestea unei fete, Pao, care se trage din triburile Hmong. Părăsită de mamă de când era copil, ea a fost crescută de mama ei vitregă. Intr-o zi, mama vitregă moare într-un accident şi Pao ia hotărârea să plece pe urmele mamei sale adevărate. Acest periplu îi va da ocazia tinerei Pao să descopere partea dramatică din istoria sentimentală a familiei sale …

Do Hai Yen care fusese deja remarcată în rolul Phuong din filmul lui Phillip Noyce, « Un Américain bien tranquille » este interpreta tinerei Pao, rol care i-a adus Premiul pentru cea mai bună interpretare feminină la festivalul «Cerfs-volants d’or» 2005.

Filmul “Histoire de Pao” a mai fost recompensat cu alte trei premii importante : “Cel mai bun rol secundar feminin ”, “Cel mai bun film” şi “Cea mai bună imagine ».

orele 20.00

Le goût des autres de Agnès Jaoui

Franta, 2000, 1h52

In limba franceza, subtitrat in romana.

In cadrul « Carte blanche a …Nae Caranfil ».

In prezenta regizorului, care va prezenta filmul si va raspunde intrebarilor din public.

Castella e un director de întreprindere care nu are prea multe în comun cu arta si cultura. Totusi, într-o seara merge sa vada un spectacol cu Bérénice mai mult din obligatie si se îndragosteste de text si de actrita care joaca rolul principal, Clara. Printr-o coincidenta, Clara e chiar cea care îi va da cursuri de engleza. Castella încearca sa patrunda în acest mediu artistic, dar fara mare succes…

COMUNICAT DE PRESA – LANSAREA PROIECTULUI „OLIMPIADA UNESCO – TINERET PENTRU CULTURA”

martie 4th, 2008

Centrul Regional de Resurse pentru ONG Suceava (CENRES) în parteneriat cu Centrul de Parteneriat Social Cernauti si Societatea Stiintifica CYGNUS Suceava implementeaza proiectul „Olimpiada UNESCO – Tineret pentru Cultura\”, cu nr de referinta RO 2005/017-539.01.02.20 finantat prin programul PHARE CBC 2005 în cadrul Programului de Vecinatate România – Ucraina 2004-2006, în perioada noiembrie 2007 – octombrie 2008.
Proiectul promoveaza sustinerea implicarii tinerilor supradotati din municipiul Suceava si orasul Cernauti în promovarea multiculturalitatii la nivelul celor doua comunitati transfrontaliere înfratite, prin organizarea la nivelul municipiului Suceava a unei Olimpiade sub auspiciile organizatiei mondiale UNESCO.
Proiectul propune un program de dezvoltare complexa prin activitati e! ducationale non-formale pentru 35 de tineri supradotati din cele doua comunitati transfrontaliere în scopul sensibilizarii tinerei generatii cu potential înalt cu privire la nevoia de implicare activa la nivelul comunitatii.
Principalele activitati ale proiectului se focalizeaza pe: selectarea tinerilor supradotati din cele doua comunitati; organizarea Olimpiadei UNESCO, în luna mai, la Suceava, (program complex ce va integra activitati de dezvoltare personala, cursuri si workshop-uri pe teme de educatie interculturala, istorie, literatura, arta, scriere de proiecte, expozitii de arta populara, vizite tematice la obiective istorice si culturale din judetul Suceava); editarea si multiplicarea a unui CD multimedia de prezentare; organizarea unui seminar de prezentare a rezultatelor proiectului la Cernauti, în luna iulie.
Rezultatele asteptate ale proiectului vizeaza crearea unei structuri de cooperare între tinerii supradotati din cele doua comunitati transfrontaliere, realizarea CD-ului multimedia de prezentare a patrimoniului comun cultural Suceava-Cernauti, precum si cresterea numarului de tineri implicati în proiecte de cooperare transfrontaliera.

Persoana de contact: Aurora Adina IGNAT, manager proiect
CenRes
Centrul Regional de Resurse pentru ONG-uri
str.Universitatii nr. 48, cam.6-7, Suceava
tel/fax 0230524128
office@cenres.ro, cenres_suceava@yahoo.com www.cenres.ro
29 februarie 2008

Romania, my love!

martie 3rd, 2008

de Peter BADESCO

Romania mea este o tara in care Comunismul a fost condamnat public. Cu toate astea, oamenii care au sustinut un asemenea regim criminal, zburda in mai toate structurile administrative ale Statului. Romania mea este o tara in care Constitutia nu serveste la nimic. In Romania mea nu pot alege pe cine vreu sa ma reprezinte in Parlament. In Romania mea oamenii au devenit simpli spectatori la nevoia disperata de a construi un Stat de Drept. In Romania mea politicienii mint fara impunitate. Traiesc intr-o tara in care nu exista justitie, o tara in care oamenii nu sunt egali. Romania mea, desi infestata cu corupti, nici unul nu e scos la iveala. In Romania mea politicienii rad de mine cand imi exprim nevoile. In Romania mea, oameni care m-au chemat la Securitate sa ma ancheteze, acum, ma reprezinta in Parlamentul European. In Romania mea, un om ales in functia de Presedinte, si in care speram sa ne rezolve toate problemele, este batjocorit zilnic de o hoarda de lachei corupti. Pentru o lume intreaga, totul merge inainte, iar pentru Romania mea mersul istoriei pare sa se fi oprit. Hienele intunericului ataca Romania mea neincetat. Europa, din care fac parte imi arata ca nu ma poate ajuta, si sincer as vrea sa pot sa ma ajut singur, dar constat ca nu sunt lasat. Politicienii corupti ma condamna la o viata de ‘capsunar’. Ei isi planifica econmia pe cat pot eu aduce din munca mea de salahor. O prapastie enorma s-a format intre mine si clasa politica. Vreau sa ma ridic deasupra ei si nu pot, nu sunt lasat s-o fac. Ce fel de tara este Romania mea/ De ce sunt sortit sa indur viata asta de cosmar? Cat timp va mai dura cosmarul in care se zbate Romania mea?

Vulnerabilitatea economiei la inasprirea conditiilor de creditare

martie 3rd, 2008

Mult s-a speculat despre cursul valutar din Romania. Momentan insa s-a format un canal natural al cursului, spre lauda celor care-l mentin: datorita ipotecilor mari in valuta, deprecierea este oprita conceptual de obiectivul mentinerii pietei imobiliare, care este cea mai vulnerabila la o prabusire abrupta.

Deci observam ca “diplomatii” de la BNR au reusit sa impace capra cu varza, adica pe cei care au imprumutat in valuta pentru a cumpara case care ar fi doborati de o cadere a cursului care implicit ar prabusi piata imobiliara, pe detinatorii mai vechi de case, pe exportatori ca si pe importatori, ca sa fie toata lumea “marginal” multumita in mod egal, sau “simptomatic” nemultumita in mod egal la fel de bine.

Problema este lipsa de investitii directe importante a strainatatii, care nu discerne clar diferenta randamentelor investitionale pe termen lung intre o economie postcomunista si una in stare de “supraproductie”, tratand astfel Romania la egalitate cu celelalte tari care se resimt de pe urma “credit crunch-ului” global. Agentiile de credit rating nu fac exceptie, avand aceeasi perceptie.

Astfel acoperirea deficitului Balantei de Plati cu investitii straine s-a redus in Romania la 40%, economistii fiind siliti sa preseze inghetarea salariilor sau reducerea consumului.

In conditiile in care somajul nu este o ingrijorare, fiind mic, acest lucru este posibil, insa nivelul importurilor teoretic trebuie inghetat sau redus urgent, altfel tara putand risca o izolare investitionala datorata hazardului moral indus de cresterea in continuare a inporturilor combinata cu situatia de credit crunch. Dar totodata mentinerea somajului la nivelul de acum nu este o garantie.

In aceasta faza este imperativa continuarea investitiilor chiar cu riscul inflatiei si a cresterii in continuare a deficitului balantei de plati, concomitent cu incurajarea tehnologizarii economiei, chiar cu pretul cresterii in continuare a importurilor. Insa presiunea intrarii in Euro avand o ratie ridicata a deficitului de cont curent face ca aplicabilitatea politicilor economice expansioniste sa se reduca.

Astfel comunicarea economica a Romaniei cu tari care inteleg aceste situatii si au trecut prin ele, ca Rusia si America de Sud este o prioritate. Insa si o paralela cu acestea este numai partial adevarata fiindca in cazul acelora libertatea politicilor tarifare s-a mentinut.

Se pare totodata ca ne despartim economic si de tari ca Polonia sau Cehia, tari care reusesc sa continue ascendenta cursului datorata exporturilor mai puternice.

Iesirea naturala dintr-o economie puternic planificata avand contrangeri politice de continuitate a politicilor economice pe termen lung se poate face numai pe o perioada de 3, 4 decade cel putin, lucru pe care nu l-a prognozat nimeni, si care poate rasturna estimarile analistilor. Silviu Brucan, care percepuse un termen de 20 de ani fusese declarat ultra-pesimist in anii imediat de dupa 1989.
Germania, care a acceptat sa intre in zona Euro la un curs paritar scazut a putut face acest lucru datorita excedentului comercial, cu toate astea rata somajului, in special la varste pana la 25 de ani crescand peste rata naturala dupa intrarea in Euro. Marea Britanie insa a preferat sa isi pastreze propria moneda, permitand speculatorilor atat o masa gratuita cat si posibilitatea de pierderi rapide, in conditiile in care variabilitatea de curs valutar de la an la an al tarilor industrializate neparticipante la Euro a fost considerabil mai ridicata. Astfel, dupa Bloomberg, variabilitatea de curs intre 1990 si 2007 fata de un cos de monede similar cu media ponderata a importurilor minus exporturilor s-a ridicat la 19% in Marea Britanie si 26% in Africa de Sud, fata de numai 5% in zona Euro, zona care intr-adevar asigura o mai buna absorbtie a capitalurilor speculative. Observam insa ca tarile cu o moneda proprie beneficiaza de mentinerea unor lichiditati mai mari ale strainatatii in sistemul financiar, de pilda Elvetia, Marea Britanie, Danemarca si Suedia cumulat pastreaza in sistemul bancar de 4 ori mai multe resurse financiare decat zona Euro (sursa Bloomberg).

Deci este greu de spus daca eventuala ratare a intrarii Romaniei in zona Euro in 2014 si amanarea ei din motive obiective, eventualitate admisa recent de guvernatorul BNR, va aduce prejudicii importante dezvoltarii economice post-comuniste a Romaniei.

Ecouri

martie 3rd, 2008

Este excelenta metafora dvs.
Aveti stil si forta de expresie.
Dupa ce a citit artiolul, toata lumea ride si …intelege despre ce este vorba. Cred ca aveti putere de convingere mai mare decit orice prof. univ., care conferentiaza despre … subiect (cel adevarat).
Totusi, trebuie sa remarc faptul ca ati creat o imagine …..idilica.
Rahatii cei mari „topiti”, aia mici si uitati, ascunsi prin cotloane greu de atins rezista mai mult, dar… inevitabil pier, din materia lor reciclata, iesind… clopoteii ce anunta un nou timp.
Ca metafora literara, este de invidiat tabloul.
In realitate, situatia este mult mai grava.
In primul rind, rahatii mari nu dispar (decit accidental). Se pudreaza cu praful natural, schimbindu-si culoarea… .(politica) si zic ca si-au schimbat esenta. Prin deshidratare, isi mai pierd si din parfum. Asa, reciclati, au pretentia de a participa la viata cetatii si de-a o conduce. Si, din pacate, in Romania chiar au reusit acest lucru.
Rahateii, ascunsi prin toate cotloanele,isi zic profesionisti. Recurgind la acelasi procedeu si invocind „ipsa de cadre”, „profesionalismul”, etc., tipa in gura mare ca fara ei nu se poate. Sunt legati unii de altii prin tot felul de fire invizibile, si recunosc „agentii” de legatura prin parole. Cea mai cunoscuta fiind mita.
Rahateii sustin in corpore marii rahati, care-i apara, la rindul lor.
Din pacate, astia si sistemul lor sunt indestructibili. Chiar daca unul piere, descompunindu-se natural, altul ii ia locul. Imediat.
Nu-i poti convinge de nimic. Ei o tin numai pe calea lor. (Normal, conditia… nasterii ii face originali si diferiti de ceilalti actori ai vietii cetatii). Daca ai un argument solid, pe care nu-l pot rasturna (de obicei prin rastalmacire) apeleaza la… ura de clasa, de profesie, de…neam, etc. In masura in care, totusi, ai dreptate, te acuza ca ai ceva cu ei…. Bineinteles, rahateii nu pot fara dosare. De obicei duble. Unul oficial, pentru ca ei au luat initiativa intocmirii (prin lege) a acestor dosare. In ele trec tot ce au ei chef. De obicei bazindu-se pe sperjur. Si unul real, care este doar pentru uzul lor. Nimeni nu poate verifica aceste dosare…. put prea tare. Ei ,insa, se simt in..e. lementul lor. De asta nici nu dau socoteala cuiva de ce au facut sau… FAC.
Desi distantati in spatiu, (pe scari, strazi, cartiere ,locuri de munca, incepind chiar din familii), rahateii sunt – intotdeauna – solidari intre ei. Daca te atingi (normal, din greseala) de unul din ei, toti reactioneaza vehement.
In urma lor, nu apar ghiocei decit in mod exceptional. Ei spurca si otravesc pentru zeci de ani, solul.
Exista un singur lucru care le da frisoane: „maica…” ce… i-a facut. Tot ea, ii poate… minca. Dar nu pentru a-i distruge ci doar pentru a-i recicla.

1 martie

martie 3rd, 2008

Uh! Am scăpat de zăpadă, de angoase.
De frisonul frigului umed la şale.
Am scăpat de bronşită, de tusea tabagică.
La noapte n-o să mai pun ciorapii
Şi pantalonii de treining.
Nici cămaşa de corp sub pijamale.
O să mă scol devreme să merg la piaţă
Să cumpăr ghiocei.
Să nu te mai văd atât de mofluză.
Voi cumpăra o pungă cu urzici şi-un kil de borş
Să preparăm o ciorbă de verdeaţă.
Seara vom toasta cu apă minerală.
Şi îţi voi prinde cu un gest galant
Ghiocelul la bluză.
Uh! Am scăpat de zăpadă, de moine.
Simt o nouă speranţă.
Vreau să smulg din mine trecutul.
Să ridic barierele din calea noului început.
A venit primăvara.
Nu mai am nicio scuză.

Dan David, Los Angeles, 01-martie-2008.

Afaceri de familie

martie 3rd, 2008

Ceasul de argint
Ceasul de buzunar, fiind de argint şi deci o valoare — poate şi prin marca lui, n-am idee —, tata l-a dat cumnatului său, unchiul meu Ieremia, care era comerciant în Bucureşti, pentru a-l vinde (avantajos) într-un moment când finanţele familiei noastre treceau printr-un moment de cumpănă — îmi închipui. Nu mi-amintesc să fi văzut vreodată ceasul de aproape, dar mi-a rămas în minte gestul memorabil al tatei de a se uita la oră trăgându-l de lănţuc foarte puţin, atât cât să iasă din buzunar, deschizându-i capacul cu aceeaşi mână şi ţinându-l acolo jos, ascuns în palmă, la nivelul buzunarului de ceas, în timp ce îşi ţuguia gura şi avea o expresie de parcă, oricare ar fi fost ora arătată, aceasta urma să fie o mare surpriză. Îmi amintesc totodată de numeroase discuţii pe care tata le-a purtat cu mama având drept subiect acel ceas. Şi nu numai în legătură cu posibila lui vânzare, ceva mai târziu.

O dată, pe la începutul anilor ’30, ceasul i-a fost furat din buzunar, în tramvai. Pe vremea aceea tata frecventa o cafenea celebră din Chişinău, unde îşi făcea veacul mica burghezie a oraşului dar şi crema cartoforilor, a jucătorilor la bursă, a pariorilor la cursele de cai. Şi printre toţi aceştia, de un rang cu nimic mai prejos, se pare, se amestecau şi tartorii hoţilor de buzunare. Tata nu numai că nu era indignat de prezenţa printre onorabilităţi a starostilor hoţilor de buzunare, dar era chiar oarecum amuzat de această realitate. Ce-l amuza? Îl amuza — zicea el — pitorescul lor ca persoane, ca şi puterea pe care o aveau peste…
— Breaslă!… sau cum să-i zic? Căci, credeţi-mă, spunea tata vorbind plin de entuziasm, ăştia chiar erau organizaţi într-un soi de breaslă! Aveau reguli, aveau echipe, aveau metode!
— De ce să nu-i fi zis sindicat! intervenea în derâdere cineva dintre cei de faţă.
Şedeau cu toţii la masă. Şi erau acolo, în casa noastră, ca mai totdeauna, o mulţime de invitaţi. Eu şedeam retras şi, ca de obicei, nu mă amestecam. (În fotografiile din acea vreme nu mi se iţea decât căpşorul undeva într-un colţ de masă, cu părul vâlvoi şi inocenţă în ochii larg deschişi.) Doar priveam şi trăgeam cu urechea. Eram ca şi inexistent pentru ei toţi, chiar şi pentru tata, care, în astfel de ocazii, uita de familie şi de tot.
— Sindicat, de ce nu! accepta pe loc tata, în entuziasmul lui. Puteţi să-l numiţi cum doriţi… Dar aveau şi o şcoală! Ceea ce sindicatele, din câte ştiu eu, nu prea au… Şcoală! O să ziceţi A! asta-i prea de tot. Dar vă spun că ăsta-i adevărul gol-goluţ! Da, aveau chiar şi o şcoală! Pe onoarea mea! Cică lucrau pe un fel de manechine în mărime naturală care aveau pe ele agăţaţi o mulţime de clopoţei! La examenul de absolvire… Ei, da! mai adăugaţi-o şi pe-asta! aveau şi examen de absolvire!… candidatul care făcea să clincăne un singur clopoţel în timp ce opera pe manechin — dracu’ să-l ia! — nu primea atestat! Ştiu că iarăşi o să spuneţi că povestea cu atestatul e o aiureală ce nu s-a mai pomenit. Un hoţ să aibă atestat?! Dar vă jur că ăsta-i adevărul — încă o dată — gol–goluţ! O să mă întrebaţi acuma: Da’ cu cel respins la examen ce se întâmpla? Repeta anul? Ha! ha!… Iar eu am să vă răspund: Nu, nu repeta anul. Era exclus din breaslă. Exclus! vă-nchipuiţi una ca asta? Şi trebuia să se descurce de unul singur. Ceea ce nu-i prea convenea, ştiţi cum e!… Iar în anul următor, totuşi — zic eu, fiindcă starostele n-a făcut nicio precizare în sensul ăsta — se întorcea cu coada între picioare şi cerea să fie din nou admis la examen!
Iar dacă cineva dintre meseni, iritat de lunga abatere de la subiect şi necrezând o iotă din povestea cu breasla hoţilor de buzunare, îi cerea să se întoarcă la povestea cu ceasul de buzunar furat, tata tresărea vinovat — Da, da, hm! da, sigur — şi se grăbea să dea explicaţiile cerute…

Aflând de povestea cu dispariţia ceasului, starostele hoţilor de buzunare se arătase mâhnit din cale-afară că tocmai tatei, funcţionar onorabil în administraţie, aşa şi pe dincolo, i se putuse întâmpla una ca asta, şi l-a asigurat că a doua zi avea să reintre în posesia ceasului de argint. Ceea ce s-a şi întâmplat. Spre surprinderea mesenilor care nu se puteau nicicum împăca cu gândul că hoţii de buzunare erau atât de bine organizaţi. Şi mai ales atât de disciplinaţi, că aveau o onoare a lor. Onoare la hoţii de buzunare, ei! asta-i prea de tot!

Şi totuşi tata era, în felul lui, un fatalist şi s-a resemnat — nu ştiu dacă repede sau încetul cu încetul — cu pierderea ceasului după ce acesta a încăput pe mâna unchiului meu Ieremia, comerciantul. De ce zic pierderea? Pentru că unchiu-meu era afacerist mai mult cu bunurile familiei. În realitate era un vânzător de textile ca oricare altul (poate doar cu ceva mai mult tupeu). Textile pe care se pricepea — totuşi — de minune să le prezinte clienţilor, să le dea sfaturi şi să-i convingă să cumpere. (Aşa că nu era chiar un vânzător ca oricare altul, totuşi.) Şi din această cauză bănuiesc că era apreciat de patronul său, proprietarul magazinului de lângă Piaţa Obor, ca şi de proprietarii celorlalte magazine pe unde va mai fi lucrat unchiu-meu în anii copilăriei mele.

Mi-amintesc de asemenea de un fel de pliant cu mostre de materiale textile, care aş risca să spun că mi-a încântat copilăria. Mai apoi, din acel pliant am tot extras ba câte o mostră, ba câte două, pentru cine ştie ce întrebuinţări legate de şcoală sau pentru propria-mi distracţie. Mostrele nu erau decât mici dreptunghiuri de material, de vreo şase centimetri pe doi sau trei, cu contur uşor zimţat (sau poate, mai degrabă, uşor şerpuit — la fel ca la fotografiile de pe vremea aceea). Dar erau atât de frumoase, multe dintre ele, încât nici nu mai era necesar, cel puţin pentru mine, să-mi imaginez ce obiecte de îmbrăcăminte s-ar fi putut confecţiona din ele. Pliantul cu mostre era prin el însuşi o adevărată operă de artă. Prin el am aflat, printre altele, ce înseamnă un material ecosez şi chiar şi de unde i se trage numele. Scoţia! Îmi vin în minte cu deosebire materialele ecosez fiindcă erau dintre cele mai frumoase, mai viu colorate, mai vesele. O bilă albă pentru Scoţia, a cărei imagine a rămas pentru mine, în urma pliantului cu mostre, pentru totdeauna scăldată în soare şi plină de culori, oricum va fi arătând ea în realitate.

Uneori mi se părea de necrezut că mostrele erau de-adevăratelea bucăţele de material şi nu poze sau simple abţibilduri de hârtie. Mostrele erau adevărate. Puteai să le detaşezi de acolo şi să te familiarizezi, pipăindu-le, cu textura materialului, cu moliciunea sau cu asprimea lui, cu grosimea sau cu fineţea. Cum spuneam, cu timpul pliantul cu mostre s-a tot subţiat şi bineînţeles că cele care au dispărut primele au fost bucăţelele de material cele mai frumoase. Uneori îmi venea să răscolesc toată casa ca să încerc să dau de ele şi să le lipesc la loc. Dar în general nu mai erau de găsit. Întâi şi-ntâi fiindcă rareori se întâmpla să am nevoie de bucăţica de material ca atare: de cele mai multe ori decupam din ea, de pildă pentru a completa prin colaje un desen de care, altminteri, cu puţinul talent la desen pe care îl aveam, nu eram mulţumit. Culmea e că se întâmpla ca o bucăţică de material şi anume ecosez să se întoarcă la origine ca să zic aşa — să fie nevoie să fac un colaj exact pentru kilt-ul unui scoţian, pe care în rest îl desenam cu creioane colorate sau cu acuarele! Kilt-ul, sau fustanela, cum îi zicea mama cu dispreţ; dispreţ care se răsfrângea şi asupra mea în calitate de autor al unui desen care, prin însăşi alegerea subiectului, un scoţian cu kilt, trăda admiraţie pentru ceva ce merita mai degrabă dispreţ. Auzi colo, bărbat cu fustanelă!

Ei bine, unchiu-meu Ieremia a vândut ceasul de argint dar banii încasaţi, ai mei nu i-au văzut niciodată. Şi bineînţeles că tata n-a reuşit să afle nici preţul cu care l-a vândut. Unchiu-meu se pricepea să-i sucească tatei capul la fel cum se pricepea de minune să le sucească şi cumpărătorilor lui capul determinându-i să cumpere textilele de pe tejghea, şi făcând-o cu atâta zel de parcă n-ar fi lucrat pentru patron ci pe cont propriu.

De ce n-am văzut niciodată banii? Pentru că fi-su, Boris, vărul meu cu vreo cinsprezece ani mai mare, care era croitor, mi-a confecţionat câţiva ani mai târziu un palton. Şi bineînţeles că, deşi paltonul nu valora nici pe departe cât ceasul de argint (era de părere tata), l-a pus în contul ceasului. Aprecierea — sau mai bine zis recunoaşterea prin consens — a valorii lui exacte a rămas în suspensie pe termen nedeterminat.

Pesemne că pe unchiu-meu îl rodea totuşi mustrarea că făcuse afaceri în dauna rubedeniilor, fiindcă, peste ani, mie (de data asta) mi-a servit o altă explicaţie:
— Ascultă, în privinţa ceasului ăla de buzunar… Nu vreau să rămâi cu impresia că v-am păcălit, pe tine şi pe-ai tăi… Dar am avut cheltuieli cu tine. Poate tu nu-ţi mai aduci aminte. A trecut ceva vreme de-atunci… Dar poate ţi-aminteşti totuşi când te-am dus la spital ca să-ţi pună piciorul în ghips. Ţi-aduci aminte, nu? Atunci, în ajun de Crăciun, după ce ai alunecat pe parchet la noi în casă. Ştiu că ai memorie bună. Nu se poate să fi uitat. Te-am dus la spital şi numai taxiul m-a costat trei mii de lei. Voi eraţi musafiri şi taică-tu nu se băga. Tot greul a căzut pe capul meu… Ţi-aduci aminte ce te-ai mai amuzat când ţi-am povestit? M-am tocmit cu şoferul, care o ţinea pe-a lui, gaia–maţu’, şi nu ceda niciun sfanţ. Fără trei mii nici nu stăm de vorbă! zicea. Poftim! i-am zis după ce mi-am ieşit din papuci, ia-ţi nenorociţii tăi de bani! Trei mii! Ia-ţi-i şi băgaţi-i în cur! i-am zis cu năduf. Iar tu râdeai să te prăpădeşti… Maică-ta mă fixa c-o privire încruntată… Uite-aşa!… Bun, am înţeles, sigur c-am înţeles de ce se uita chiorâş la mine… Nu tre’ să vorbeşti urât în faţa copilului. Dar tu m-ai înţeles mai bine decât ea. Tu ştiai că glumesc. Şi când glumeşti po’ să spui multe. Hai să nu zic orice, da’ multe. Nu eşti de-acord?… Aşa că vezi tu, de toate astea nu ţi-am mai amintit atunci când a venit vorba de costumul pe care ţi l-a făcut fi-miu. N-am vorbit, nu?… Da’ cât crezi tu că valora ceasul ăla de buzunar? Era de-argint, bun, de-acord, dar argintul se ieftinise deja pe vremea când l-am vândut. Argintul se devalorizează pe zi ce trece… Şi-apoi n-a fost numai taxiul. Tu ce-ţi închipui, că doctorului ăla radiolog n-a trebuie să-i dau ceva? Nu găseşti doctor în ţara asta să nu te jumulească de bani. Aşa că vezi tu, ba una, ba alta. Se-adună, ce crezi tu. Eu zic că suntem chit pe chit şi că n-ai de ce să rămâi cu suspiciuni… Şi s-a pornit unchiu-meu să-mi ţină o teorie întreagă. Că trebuie să ne ajutăm unii pe alţii. Mai ales când vremurile sunt grele. Că el nu urmăreşte doar câştigul. C-ar face orice ca neamurilor să le fie bine… De bună seamă, şi lui, dar şi neamurilor. Şi la urma urmei toată lumea să fie mulţumită, de ce nu?

Mi-a plăcut dintotdeauna, adică de când eram mic, fruntea unchiului meu Ieremia. Asta, spre mirarea mamei, care nu constata la el altceva decât un început de chelie. Pentru mine însă era altceva. Vedeam o frunte înaltă, cu două adâncituri ca două golfuri în desişul părului şi golfurile acelea mi se păreau foarte şic. Speram să am şi eu o asemenea frunte când aveam să fiu mare. Dacă chelie era aceea, pot să spun că nu prea avea să avanseze cu anii. Inspira încredere. Probabil că de aceea avea succes în profesiunea lui de vânzător: reuşea cu uşurinţă să-şi îmbrobodească clienţii. Mare pişicher! ar fi zis mama. Poate că şi era. Dar eu îmi spuneam că totuşi nu depăşeşte niciodată o anumită măsură. Adică era în stare să fie bonom şi, la o adică, chiar şi cordial. El şi cu tata se înţeleseseră bine totdeauna şi uneori mă minunam că se ivise acel conflict cu ceasul de argint.

Chitara
Mai rămăsese însă de clarificat şi chestiunea cu chitara. Alt conflict… Vechea noastră chitară de acasă, la care tata cânta uneori în lungile seri de iarnă aşezat pe un taburet la gura sobei. Pe asta nu ştiu pur şi simplu în contul cui — sau a ce — unchiu-meu a reţinut-o în apartamentul lui de pe strada Cazărmii. Asta, după Refugiu.

În ciuda tuturor acelor amănunte de familie, era o adevărată încântare să-i vizitez, pe el şi pe mătuşă-mea Anamaria, în acel apartament de la etajul doi sau trei — depinde dacă puneai sau nu la socoteală şi mezaninul — de pe strada Cazărmii. Din stradă, deschizând o uşă decupată într-o poartă grea de fier forjat dar dublată de tablă vopsită în verde, pătrundeai, păşind peste un prag înalt aproape cât un pârleaz, într-un gang întunecos din care, în numai câţiva paşi ajungeai într-o curticică interioară. Iar acolo, printre zidurile blocurilor din jur, te-ai fi simţit ca pe fundul unui puţ dacă n-ar fi fost faţada — să-i zicem — a blocului unde locuiau mătuşă-mea Anamaria şi unchiu-meu, prin nu ştiu ce minune luminată de soare la orele după-amiezii. Ce găseai în interiorul apartamentului era cu siguranţă mai puţin plăcut. Iar de un cui înfipt în rama uşii atârna frumuseţea de chitară de la noi de-acasă.

Acolo în cui, chitara era la fel de refugiată ca şi familia noastră. Nu şi a unchiului Ieremia. Fiindcă ei se mutaseră de la Chişinău la Bucureşti cu câţiva ani înainte de război. Deci, cum s-ar zice, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, nu speriaţi, ca noi, de venirea ruşilor. Poate că din când în când ştergeau de praf chitara aia, dar nimeni nu-i mai atingea corzile.

Într-o duminică i-am vizitat, mulţi ani după povestea cu ceasul de argint. Nu era acasă decât văru-meu Boris, croitorul. Am dat, la plecare, să iau chitara din cui şi să plec cu ea. Văru-meu a sărit ca ars. — Las-o acolo! s-a răstit la mine.

Mi-am ieşit şi eu din fire. Am ridicat tonul:
— De ce? Tot în contul paltonului?
— Las-o acolo! a repetat el ameninţător. Lucrurile nu-s lămurite.
— Sau în contul taximetristului?
— Care taximetrist?
— Sau în contul doctorului?
— Nu ştiu de niciun doctor.
— Ce nu-i lămurit?
— Lasă mai bine să vorbească taică-miu cu taică-tu. Ei să se lămurească între ei…
Se mai muiase un pic dar nu ceda. Am insistat:
— Noi de ce nu ne putem înţelege? Suntem acuma oameni în toată firea, nu?
— Tocmai.
— Adică cum, tocmai?
De obicei nu se oprea din lucru nici când stătea de vorbă cu mine. Cosea întruna. De data asta s-a oprit pe moment.
— Ai mei sunt plecaţi de-acasă pe mai mult timp, a spus fixându-mă insinuant cu privirea. Pe vreo trei luni din câte am înţeles de la taică-miu. În zilele de lucru casa-i goală. Înţelegi ce vreau să spun?
— Nu, nu înţeleg.
— Ei, nu-nţelegi! Casa-i goală. Poţi să vii şi tu din când în când cu câte-o fată, ce naiba-i de ne’nţeles? Uite, îţi las cheia.
— Şi ce legătură are asta cu chitara?
— Păi ia gândeşte-te cât te-ar costa să-ţi iei cameră la hotel!
Deci asta era. Totul pe lume se plătea. Chiar în avans. Mi-am amintit de fruntea înaltă a unchiului meu Ieremia, cu golfurile ei adâncite în păr, pe care atâta o admirasem de-a lungul întregii mele copilării. Semn de bonomie, îmi ziceam. Văru-meu Boris, în schimb, la cei nici patruzeci de ani ai lui, avea încă de pe-acum o chelie avansată, lipsită de orice haz. Nici urmă de golfuri. Avea o nevastă cu care se certa des, pe care o chema Adriana, musculoasă aproape ca un bărbat dar nu lipsită de o oarecare feminitate. O studiasem într-o zi în timp ce ne aflam într-o barcă pe lacul Snagov şi ea se opintea să vâslească, Boris fiind ocupat să ţină cârma. Purta un costum de baie dintr-o singură piesă şi vâslea cu spor, vădit încântată să ne arate nouă bărbaţilor care şedeam la pupa, cât era de voinică. Două tendoane viguroase i se încordau la fiecare opinteală în partea interioară a coapselor, pe care nu se străduia să şi le ţină lipite.

Chitara n-am mai recuperat-o niciodată.

Cu taxă inversă

martie 3rd, 2008

între ea şi noi numai bine şi toţi oamenii
care au fost în graba lor de a ajunge acolo
unde nu se pun întrebări unde totul este
un veşnic răspuns ca o carte deschisă
în care eşti un cuvânt repetat insistent
până când vei fi uitat totuşi – amnezie
acordată cu şoapta zâmbetul cititorilor
un copac pietrificat fără umbră deasupra
anticvelor din lapidariu pe care degetele
le tocesc încontinuu fără să-şi dea seama
cu cele cinci simţuri strânse în pumn
şi al şaselea ascuns în moalele capului
trestie seismograf busolă ultrasensibilă
presentiment al intuiţiei inefabilului
atent să nu-ţi scape nimic din nimicul
cotidian singurul important azi acum

eşti o şaradă o taină codificată genetic
când te deschizi e întotdeauna prea târziu
iar concluzia poate fi hrana epigonilor
cum toată viaţa unul nonagenar pe care
el şi-a rezumat-o astfel pe patul de moarte:
„o uşă care se deschide şi se închide la loc” –
poate nemaiavând timp să spună altceva
preocupat să privească încăodată cerul
atât de preţios nemaivăzut de frumos
iar când cartea i s-a închis pe piept părea
puţin supărat atent la preajma amuţită brusc
ca şi cum aştepta un telefon important
cu taxă inversă care îl va costa ultima suflare

SPRING ALIVE 2008

martie 3rd, 2008

Societatea Ornitologica Româna (SOR) va invita sa întâmpinanti primavara si renasterea naturii participând la un proiect de observare a pasarilor, vestitori ai primaverii.

Proiectul numit Spring Alive a fost lansat în întreaga Europa în anul 2006 de BirdLife International. BirdLife International este un parteneriat mondial de organizatii nonguvernamentale, care militeaza pentru protectia pasarilor si conservarea habitatelor lor si a biodiversitatii globale, conlucrând cu oamenii pentru utilizarea responsabila si durabila a resurselor naturale. SOR este partenerul national al BirLife din anul 1997.

Spring Alive este un proiect dedicat iubitorilor naturii, iar modalitatea de înregistrare a observatiilor are la baza un site web: www.springalive.net. Prin intermediul acestui proiect copiii vor învata despre patru specii de pasari migratore, vor iesi în natura, fiind atenti la ceea ce se întâmpla în jurul lor si, în acelasi timp, vor exersa utilizarea calculatorului.

Principala activitate Spring Alive este înregistrarea primelor observatii personale a patru specii de pasari: rândunica, drepnea neagra, barza si cuc, în fiecare an, pe site-ul interactiv al proiectului: www.springalive.net. Acest site ofera informa_ii despre specii, migratie si schimbarile climatice, formulare de observatii, precum si jocuri si sarcini de învatare pentru copii.

Daca nu aveti acces la internet, puteti solicita aceste materiale Societatii Ornitologice Române, luând legatura cu coordonatorul acestui proiect, Alida Barbu, alida.baru@sor.ro, tel. 0744 477048. În acelasi timp, formularele de observatii completate pot fi trimise pe adresa SOR: Bd. Marasti nr. 61, cam. 323, Sector 1, 011464 Bucuresti, Tel./Fax: 021 3184701. Vom prelua observatiile dumneavoastra chiar si telefonic, voluntarii nostrii introducându-le apoi pe site-ul Spring Alive.

În cadrul aceluiasi proiect SOR lanseaza doua concursuri, adresate copiilor.
1. Concurs de desene, picturi si colaje, având ca tema cele patru specii vizate de proiect si migratia lor.
2. Concurs de eseuri, având ca tema vestitorii primaverii si migratia pasarilor.

Lucrarile vor fi analizate de un juriu format din specialisti, profesori si ornitologi, iar câstigatorii vor fi premiati la sfârsitul lunii iunie, la încheierea sezonului 2008 a Spring Alive. Participarea la aceste concursuri este „conditionata” de introducerea unei observatii pe site-ul proiectului sau trimiterea ei pe adresa SOR.

Limba latina – limba Europei

martie 3rd, 2008

Înainte de cucerirea romana, limba oficiala în Europa era cea /galica/, mai târziu instalându-se limba latina în Tara Galilor. Aceste doua limbi au disparut, totusi ele au influentat limba franceza. Dupa cucerirea Galiei de catre romani, toate documentele administrative erau redactate în latina, limba vorbita si scrisa de poporul roman. Aristocratia galica, dorind sa traiasca \”ŕ la romaine\”, au adoptat aceasta limba. Dupa caderea Imperiului roman, în secolul al VI-lea, latina a devenit limba comuna a tuturor crestinilor. În zilele noastre, cuvintele nu mai au aceeasi terminatie, dar ele sunt totusi foarte asemanatoare limbii latine.

Alfabetul pe care noi îl utilizam astazi în lumea occidentala s-a inspirat din alfabetul latin. În timpul Romanilor, el numara numai 22 litere si anume: A B C D E F G H I K L M N O P Q R S T V X Z. Cu timpul s-au adaugat alte patru litere si anume: J U W Y – litera \”Y\” fiind singura folosita pentru cuvintele împrumutate din lb.greaca.

În privinta cifrelor romane, le folosim si în zilele noastre: I=1 II=2 III=3 IV =4 V=5 VI=6 VII=7 VIII=8 IX=9 X=10 XI=11 XII=12. În anumite carti, frontispicii din Biserici, Muzee si diverse documente, putem întâlni cifrele romane care corespund cifrelor arabe, astfel: 1 = I; 5 = V; 10=X; 50=L; 100=C; 500=D; 1000=M. Spre exemplu anul 2008 = MMVIII.

Limba latina, limba Europei. Limba latina a fost si a ramas limba savantilor si a filosofilor secolelor XVII si XVIII, si în continuare a oamenilor de cultura, a intelectualilor.

– În anul 1628, WILLIAM HARVEY, chirurg englez, publica /Exercitatio anatomica de motu cordis et sanguinis in animalibus/ organizând o dezbatere medicala în secolul XVII privitor la /forma anatomica si functiunea inimii si sângelui la animale/.

– DESCARTES (1596-16500, filosof francez, a scris în latina un mare numar de lucrari filosofice, precum si celebrul /Cogito ergo sum/ = Gândesc, deci exist, precum si /Metaphisicae meditationes/, care au ramas celebre. (N.B.în lb.latina \”ae\” se citeste \”e\”).

– NEWTON (1642-1727), fizician si matematician englez, a publicat în anul 1687 /Philosophiae naturalis principia mathematica/ , o sinteza a matematicii pentru a întelege lumea.

În acea epoca limba latina era limba internationala a savantilor si gânditorilor care comunicau în latina cu colegii europeni. Lucrarile universitare s-au redactat în latina pâna la începutul secolului XX: Jean JAURČS, om politic francez (1859-1914) a intitulat Teza sa: /De germanici socialismi fundamentis/, declarând-se fericit ca scrie în latina, afirmând: \”seule langue vraiment internationale\”.

Este foarte adevarat ca limba latina, chiar daca de-a lungul timpului a devenit o limba \”moarta\”, totusi, Tratatele de Drept si Anatomie cuprind termeni si citate în limba latina. De asemenea în Occident exista scoli si universitati unde se preda si Limba latina.

(Va urma /Originile francofoniei în România/)

GÂND ÎN GÂND

martie 3rd, 2008

GÂND ÎN GÂND

Caldă Moldova, dulci sunt fructele tale…

nu doar la ora opt seara îmi bate inima mult mai tare

din măr în măr scriu versuri noi
verzi, roşii, galbene
le rad cu coaja lor strălucitoare ca ochii tăi,
presar uşor o scorţişoară,
apă de trandafiri stropesc pe ele,
pe corpul meu transpirat

diete noi şi dansuri noi,
Sean Paul şi tu în odaia mea fără lumânări,
voi mă înebuniţi din nou

strigăte de ciudă

îmi cumpăr mănuşi de box
şi le ard pe cele din dantelă neagră
ascund diplomele şi ard sfaturile medicale,
uit de doctori puritani, prea multe omisiuni
în lumina zilei din minţi pătrate

şi vecinii aud muzica fenomenală ca vocea ta
când tu mă suni din sicriul tău
nu ştiai că azi te vei renaşte la sânii mei

învăţ secretele băieţilor şmecheri
doar ei îmi spun adevărul
fără condiţii, fără perdele

sângele-mi fierbe în miezul iernii cu primăveri indiene
dansez în negru dar în alb mă voi încolăci de umerii tăi

Adela-Adriana Moscu, 9 Ianuarie, 2008, USA

Noutati in Medicina

martie 3rd, 2008

Detecţia bolilor din simpla respiraţie

Boli ca astmul sau problemele renale pot fi detectate din aerul expirat de o persoană, măsurând în acelaşi timp multiplele componente moleculare ce sunt indicative pentru boală, ne arată un studiu ştiinţific publicat recent in revista Optics Express, care foloseşte o tehnică inventată de un român.
Cand respiră, oamenii inhalează un amestec complex de molecule ce se găsesc în aer: oxigen, azot, dioxid de carbon, etc. Aerul expirat apoi conţine mai puţin oxigen, mai mult dioxid de carbon, dar şi o grămadă de alte molecule, ce vin în concetraţii mult mai mici (chiar de miliarde de ori mai mici) şi care sunt produse de corpul uman.
Deşi aceste molecule au concentraţii mici, ele sunt indicative pentru procesele care au loc în corpul uman, şi pot indica prezenţa unor boli, odată ce concentraţia lor se abate de la limitele normale. Dintre cele mai cunoscute molecule prezente în aerul expirat amintim oxidul nitric (NO) care indică astmul (boala ce afecteaza, mai nou, mulţi copii), sau amoniacul (NH3), ce indică probleme renale.
Detecţia moleculelor din aerul expirat poate fi folosită ca o metoda de diagnoză a acestor boli, şi ea nu este o noutate. Există atât companii cât şi Universităţi care lucrează activ în domeniu. Toate cercetările de până acum insă au fost concentrate pe detecţia unei singur tip de moleculă, ce era apoi asociată cu o anumită boală.
Cu toate acestea, situaţia reală este mult mai complexă, căci mai multe tipuri molecule ar trebui detectate în acelaşi timp pentru a da o diagnoză corectă. Astmul de exemplu ar putea fi diagnosticată mai precis dacă nu numai oxidul nitric ar fi detectat, dar şi monoxidul de carbon sau sulfidul de carbon (OCS). În plus, detecţia simultană a mai multor molecule în aerul expirat ar permite o scanare mai eficientă a pacientului pentru mai multe boli.
Iată că, recent, oamenii de ştiinţă americani au reuşit să valideze o nouă tehnică spectroscopică, ce are capacitatea de a masura simultan prezenţa mai multor tipuri de molecule în aerul expirat, şi care este suficient de selectivă şi sensibilă pentru a putea da o diagnoză corectă. Noile rezultatele au apărut în revista Optics Express din ediţia din 18 Februarie.
Noua tehnică foloseşte un laser ce produce pulsuri periodice de lumină coerente. Laserul cu pulsuri periodice foarte scurte a fost dezvoltat in anii ’90 de către John Hall şi Theodor W. Hänsch. Ei au primit premiul Nobel in 2005 pentru aceste realizări. Pulsurile laserului au durate de ordinul picosecundelor sau femtosecundelor. Un asemenea tren de pulsuri rezultă din suprapunerea multor moduri de oscilaţie ale căror frecvenţe sunt dispuse echidistant. Ca urmare, spectrul acestui laser are aspectul dinţilor unui pieptene („frequency comb” în engleză). În acest fel laserul produce lumină de mai multe culori în acelaşi timp, fiecare culoare putând fi utlizată la detecţia unui tip de moleculă.
Însă, în modul acesta simplu de utilizare, noul laser nu este cu nimic mai special decat o sursă necoerentă de lumină, ca de exemplu un bec, căci şi acesta din urmă generează mai multe culori ce pot fi utilizate la detecţia simultană a moleculelor.
Cu toate acestea, potenţialul noului laser a fost realizat acum câţiva ani de un doctorand român, Titus Gherman, student în laboratorul de spectroscopie al Universităţii din Grenoble, Franţa. Acesta a raţionat corect că poate folosi caracteristice coerente ale noului laser ce produce mai multe culori. Metoda folosita de el a fost utilizarea unei cavităţi externe, rezonante. Lumina laserului este apoi lăsată sa meargă de multe ori înainte şi înapoi în cavitatea externă, multirezonantă, în aşa fel încât să crească probabilitatea de a fi absorbită de una din rarele molecule de detectat din cavitatea rezonantă. Practic, deoarece raza de laser trece acum de mai multe ori prin aceeaşi cavitate rezonantă unde se află moleculele, creşte şi absorbţia luminii, ce altfel ar fi poate prea mică pentru a fi detectată. Cu alte cuvinte, Titus a arătat clar în lucrarea lui de doctorat cum noul laser, folosit în combinaţie cu cavitatea rezonantă, ajută la detecţia moleculelor ce sunt prezente in aer în concentraţii mici. Cercetătorii americani, de la Institul Naţional de Standarde şi de la Universitatea din Boulder (Colorado) nu au făcut decât să testeze tehnica inventată de Titus pentru moleculele prezente în aerul expirat de pacient, şi să confirme utilitatea acesteia. Ei au folosit pentru studiu un grup de studenţi, care au trebuit să expire aer în cavitatea rezonantă special construită. Un sigur puls al laserului ricoşa apoi de zeci de mii de ori înainte şi înapoi între pereţii cavităţii rezonate. Diversele culori generate de laser se întindeau pe o plajă de 200nm, iar absobţia fiecarei culori era un indiciu al unui tip moleculă prezente în aerul expirat. Desigur, acelaşi tip de moleculă îşi putea face simţită prezenţa în mai multe bezi de frecvenţe, ceea ce nu putea decăt să ajute, caci aceste lucru face detecţia mult mai specifică şi deci precisă.
Rezultatele studiului au confirmat aşteptările, deşi în unele cazuri (ca de exemplu insuficienţa renală), detecţia a fost la limita la parametrii care pot avea relevanţă clinică.

Articol apărut în revista Optics Express ediţia din 18 Februarie.
Sursa de informare http://www.stiinta.info/news/294/

Noaptea de la spartul târgului. Al târgului de fete

martie 3rd, 2008
Cerasela Iosifescu, Angel Rababoc, Nicolae Poghirc, Ilie GheorgheCerasela Iosifescu, Angel Rababoc, Nicolae Poghirc, Ilie Gheorghe

Motto:
„În inimǎ te am aprins precum e focul cu care-ncepe viaţa-n zori de zi.\
(William Shakespeare)

Dar nu acela de pe muntele Gǎina ci unul dintr-o ţarǎ imaginarǎ, undeva la capǎtul lumii. Anistoric. De parcǎ Divinitatea a adunat într-un loc o mânǎ de oameni pentru a-i pune la încercare, spre a-i salva. Personaje care simt cǎ joacǎ nu doar într-o simplǎ poveste ci, mai mult, într-o secvenţǎ mitologicǎ. De aici mǎreţia cu care-şi dezvǎluie caracterul, drǎmuindu-şi rostirea de parcǎ timpul s-a dilatat sau, oricum, nu mai are nicio importanţǎ. Departe de a fi o lehamite, este mai degrabǎ conştiinţa unui miez al vorbelor şi o nepǎsare suveranǎ faţǎ de mǎrunţişurile plebee.
Oamenii aceştia se simt aidoma zeilor, numai cǎ, treptat, au de-a face cu presiunea din partea adevǎraţilor zei. Presiunea de a-şi alege fiecare perechea, o însoţire în veac salvatoare a omului, oricâte va mai imagina mintea lui. Ameninţarea e din ce în ce mai pregnantǎ, tunetele şi fulgerele anunţǎ furtuna. Potopul. Ploaia care va veni.
Şi ca înainte de potop, pentru retragerea pe arcǎ, e nevoie de o însoţire. Perechi, perechi, spre a rezista urgiei purificatoare, spre a putea reface lumea mai apoi. Or tocmai asta e greu de înfǎptuit: însoţirea. De când e lumea, inima se aprinde capricios, trupul vibreazǎ la impulsiuni ce greu le poate mintea explica.
Silviu Purcǎrete este magicianul acestui tǎrîm. Descifrând voinţa zeilor, nǎscoceşte decorul şi poartǎ actorii prin Iliria, din casa Oliviei pânǎ la fereastra ducelui Orsino. Un spaţiu bine delimitat, îngǎduitor cu omeneasca noastrǎ curiozitate prin ferestrele generoase care ne lasǎ a vedea mişcǎrile de du-te vino. Mişcǎri vegheate de nemişcarea piticilor. Spectatori şi ei, spectatori şi noi. Lume, ca la târg.
Începe negocierea. Ce oferǎ fiecare şi ce-şi doreşte. Cine şi cui. Un târg de fete extins în toatǎ regula.
„Buze, încǎ rumene, ochi verzi, doi, pleoape anexe, o bǎrbie, un bust…” îşi etaleazǎ Olivia calitǎţile de care e atât de conştientǎ. Întruchipare a feminitǎţii, Cerasela Iosifescu face din tânǎra contesǎ un simbol al unei fascinante dualitǎţi. Acum îndureratǎ şi îndoliatǎ îndelung dupǎ cel frate dus, acum pǎtimaşǎ într-un amor spontan. Lascivǎ, etaleazǎ delicatesuri erotice tot asa cum îşi îngǎduie şi reacţii copilǎreşti. Rǎsfǎţatǎ, i se acceptǎ capriciile, i se recunoaşte autoritatea. Este singura care valorificǎ oglinzile. Iatǎ Femeia! Magicianul o face sǎ pluteascǎ, aşa cum numai un îndrǎgostit poate. Purtatǎ pe umeri de nebunul de la curte, se expune de fiecare datǎ. Îşi mlǎdiazǎ şi contorsioneazǎ trupul spre a stârni, o licitare frustrantǎ celui ce i-a interzis accesul. E crudǎ când refuzǎ, e sedusǎ când doritu-i o ignorǎ: „Ce bine-ţi şade semeţia şi nepǎsarea!” Toatǎ letargia plângerii de început e lepǎdatǎ astfel fǎrǎ ezitare când cel bǎnuit a fi Cesario este atacat. Fie şi împotriva lui Sir Toby, ea sare sǎ-şi apere iubitul. Morala fiind cǎ numai acţiunea aduce deznodǎmântul. Fǎrǎ a uita cum norocul ajutǎ pe cei îndrǎzneţi. „Nu-mi lua în nume de rǎu aceastǎ grabǎ, în faţa-acestor oameni sfinţi sǎ juri cǎ nu vei încǎlca nicicând credinţa geloasei mele inimi chinuite”. Cum chinul pare sǎ fie „taxa” tuturor târgoveţilor, nici Olivia nu a putut scǎpa. Un chin pervers adesea, când cel îmbrǎţişat cu foc e de fapt femeie. Dar erotismul contesei devine chiar blazon, o clipǎ strǎpuns de impetuosul Malvolio. Un ţipǎt al unei surprinse plǎceri, o duioşie „dupǎ”, „sǎ nu i se cǎşuneze vreun rǎu…”
Altfel, în târg, viaţa e durǎ. Negociatorul Cesario o aprinde şi când în clipa orgasmicǎ e aruncat pe masǎ contractul, iubirea ducelui, Olivia e cea adevǎratǎ: fǎrǎ rang, fǎrǎ mascǎ, doar o rǎsuflare: „Sǎ-i dau din darul ţie dǎruit? Tu sufletul mi-l duci la greu pǎcat”.
Prins în paradoxalul cuplu victimǎ-cǎlǎu, ducele Orsino chiar se complace, în postura de veşnic refuzat. Exersând de multǎ vreme jocul acesta, Valer Dellakeza îşi aflǎ în cele din urmǎ chiar plǎcerea. „Dacǎ muzica e hrana dragostei, cântaţi-mi sǎ-mi satur dorul ǎsta fǎrǎ saţiu…” Esenţa drumului în dauna ţintei.
Drept care îşi „vinde” melancolia într-un târg unde şi asta se cautǎ. Expus în vitrinǎ sau ca martor mut, de aproape, a tuturor ieşirilor Oliviei, e atras mereu spre a mai suferi o datǎ, şi-nc-o datǎ.
E oare încǎpǎţânare, ca atunci când încearcǎ sǎ treacǎ prin uşa cea strâmtǎ, insistenţa cu care cerseşte dragostea Oliviei? Când emisarul Cesario încearcǎ diplomatic sǎ-l trezeascǎ la realitate, refuzǎ evidenţa:
„-Dacǎ ea nu vrea sǎ te iubeascǎ…
-Nu-i un rǎspuns acesta…”
Nu poate pricepe cum sǎ existe cineva, mai ales o femeie, capabilǎ de o iubire cel puţin la a fel cu a lui.
„Pe lume nu-i fǎpturǎ femeiascǎ sǎ-ndure-n piept bǎtaia unei patimi ca a mea. Cum sǎ compari iubirea unei femei cu ce simt eu pentru Olivia?” De propria-i adoraţie statuarǎ se scuturǎ doar când funcţia îl cheamǎ sǎ urce pe scaunu-i de rang. De acolo, de sus, capǎtǎ luciditatea de pe urmǎ, ca la Don Quijote desluşind femeia iubitoare ce i-a stat în preajmǎ.
Romaniţa Ionescu este sufletul spectacolului. Forţa motrice. Magicianul o plaseazǎ în centru, egal îndreptǎţitǎ spre unul sau altul dintre sexe. Şi Marte şi Venus, de nu cumva croiala unisex îi vine ca o mǎnuşǎ. Cu umerii goi, fǎptura apǎrutǎ din spuma mǎrii, îşi asumǎ îndrǎzneala drept Cesario. Mustaţa, ca simbol al virilitǎţii, îi este aplicatǎ de Cǎpitanul corabiei şi îi este îndepǎrtatǎ, precum o dezvirginare, de însuşi Orsino. Între aceste douǎ momente, ea este când bǎrbat în vorbe, când femeie prin gesturi. Ea şi ducele, în vitrinǎ, sunt imaginea cea mai modernǎ a unui târg. Nemişcarea lui, atingerile ei, câmpul magnetic al unei priviri care dǎruieşte.
Romaniţa Ionescu, de o mobilitate cuceritoare de expresivitate, alterneazǎ cu graţie umorul şi erosul. Este şi prinţul pentru Frumoasa din Pǎdurea Adormitǎ, este şi gheişa unui samurai. Vulpe-vânǎtor. Negociazǎ pentru altul şi o face cu onestitate. „Îţi jur cǎ inima ce-mi bate-n piept nici-o femeie n-o va stǎpâni!” Dar cine sǎ desluseascǎ înţelesuri într-o zi de târg?
„-Nu cumva eşti comedian?
-Doamne fereşte!”
Magicianul a ales-o pe Iulia Lazǎr pentru rolul fratelui geamǎn, Sebastian, duplicitatea de sex fiind convenţia noastrǎ, o simetricǎ ipostazǎ de atitudine. O ghiduşǎ deosebire de fizic şi una de fire, o mǎiestritǎ creaţie de chip. Speriat la început, calm învingǎtor când se „bǎrbiereşte” dupǎ noaptea de dragoste cu Olivia. Un drum iniţiatic, presǎrat cu ilicite popasuri: „Antonio, pe mine sǎ mǎ ierţi cǎ te-am tulburat”.
Magicianul încrucişeazǎ axele fericite. Olivia şi Orsino, faţǎ în faţǎ, martorii duplicǎrii într-o lume de oglinzi şi transparenţe.
Mai scapǎ cineva de potop? De încercat, încearcǎ toţi.
Sir Andrew vrea, dar nu poate. Nicolae Poghirc etaleazǎ umor englezesc şi ne aduce în situaţia sǎ râdem exact de cine nu ar trebui, aşa cum vom simpatiza taman cu cine nu meritǎ. E cel sortit unei dependenţe puerile. Se plânge de insistenţa ducelui, „ca gaia maţu\, din neputinţa proprie de a se desprinde de Sir Toby. „Sǎ te susţin, sǎ ne panseze împreunǎ”. Refuzat cu brutalitate, nu-i rǎmâne decât sǎ-şi strângǎ bagajele. Lefter, pǎrǎseşte târgul singur, fǎrǎ a-i miji vreo mustaţǎ.
Sir Toby nu mai cautǎ femeia, o are alǎturi de atâta timp. Şi-a trǎit viaţa cu toate ale ei altfel decât Orsino. A vǎzut multe încât acum doar se distreazǎ pe seama celor din târg.
Filosof de pahar, peroreazǎ oricui e dispus sǎ-l asculte şi de gurǎ-cascǎ e târgul plin. O fi el Sir, dar e unul dintr-ai noştri, cu amprentǎ de Caragiale sau Mazilu.
„Noi bem în sǎnǎtatea nepoatǎ-mii şi-o sǎ bem cât va mai fii vin în Iliria şi loc pe cǎrǎrile gâtului.
De-aia facem noi umbrǎ pǎmântului? Ca sǎ ne-ascundem virtuţile dupǎ deget?”
Are şi autoritatea sǎ desfidǎ pe cei cu false moravuri de care, iarǎşi, un târg nu duce lipsǎ.
„Crezi cǎ dacǎ tu mǎnânci de post s-a isprǎvit cu mâncarea de dulce?”
Mary, „bunǎ ca o salteluţǎ” unui însetat de odihnǎ, e adevǎrata jumǎtate a acestuia. Cu ce glas drǎgǎstos îl dojeneşte Iosefina Stoia, pentru orele târzii din noapte pânǎ la care se întind chefurile… Cu ce grijǎ îi sare în întâmpinarea dorinţelor… Ea este femeia care ştie cum sǎ îmbrace un ţǎrm la care fiecare Ulise va ajunge. Cum i se lumineazǎ chipul când Feste o tachineazǎ:
„-Tu ia-o din loc, cǎ te-aşteaptǎ Sir Toby sǎ-i dai sǎ muşte din fructul oprit.
-Sǎ nu spui nimǎnui niciun cuvânt despre asta!”
Iosefina Stoia poartǎ simplitatea cuceritoare din Bǎieşu dar şi nobleţea de Duduleancǎ. Este, în acest târg de fete, reversul efigiei feminine: aceea care are grija unui cǎmin. Deloc în cheie minorǎ pentru cǎ tot ea promoveazǎ şi ingeniozitatea. Îl „citeşte” pe Malvolio, are ac de cojocul lui. Sǎracul Malvolio… Constantin Cicort îl umanizeazǎ, îl face simpatic în maniera de-a se purta. Impune prin acurateţea serviciului, la el pânǎ şi pedanteria devine agreabilǎ. Este victima înduioşǎtoare a ştrengarilor care-l sancţioneazǎ .
„Face pe evlaviosul şi de-al dracului ce este, stricǎ cheful tuturor. Un mǎgar mândru cǎ nu mai e nimenea ca el şi convins cǎ moare lumea de dragul lui”. Şi încǎ nu mândria îl pierde cât dispreţul pentru ceilalţi. „Eu nu-s de-o fiinţǎ cu voi”. Momeala ticluitǎ atât de bine de Mary îl poartǎ dupǎ toate regulile unei capcane, pe tǎrîmul plǎcerii de-o clipǎ, cât ţigara dinaintea ridicǎrii în laţ. Malvolio este învinsul tuturor negocierilor de la acest târg de fete. Rǎmâne doar clipa lui de glorie, în care, mânat de un instinct fierbinte, aţâţat de mintea şugubeaţǎ a Mariei, sǎrutând cu veneraţie ceea ce Olivia atinge, îi smulge ţipǎtul unui extaz uimit. E mângâierea care-l va rǎpune.
Cântându-şi sentimentul, avem o dovadǎ în plus cǎ dragostea are puteri şi asupra unui ticǎlos. Ea nu alege. Şi uneori, într-un târg ca acesta, poţi întâlni şi o împreunare mai puţin obişnuitǎ.
Fabian, cu chip ca o carte deschisǎ, plasat mereu simetric faţǎ de Feste, nu-l scapǎ din ochii-i luminoşi pe nebunul înţelept al Oliviei. Statornic partener pentru Purcǎrete, de data aceasta Angel Rababoc modeleazǎ cu har un delicat efeb. Mai degrabǎ tǎcut, Fabian îşi trǎieşte viaţa prin raportare la Feste. E fericit oriunde e acesta. Îşi duce trǎirile simetrice pânǎ şi la excepţionala scenǎ în care convulsiile înfierbântate ale Oliviei, sǎ fie reproduse fidel, de partea cealaltǎ a unei tǎblii de lemn. El simte cel mai bine, dincolo de orice pǎmânteşti impulsuri, clipa de esenţǎ tare a unei cununii care salveazǎ de la potop pe toţi care şi-au gǎsit o pereche. Şi alungǎ noaptea cu voaluri de mireasǎ.
De care au parte chiar şi curtenii ducelui Orsino, sortiţi a sluji, cu zel şi sobrietate. Cuplul actorilor Ion Colan şi Valeriu Dogaru este de urmǎrit pas cu pas, ca gardǎ de corp, ca sfǎtuitori sau chiar juraţi. Şi totuşi voalurile nu ajung la toatǎ lumea.
E mai întâi Antonio, victimǎ a unei justiţii întârziate şi grǎbite. Bunul Antonio, care începe prin a purta pe braţe un prieten, continuǎ prin a-l urma peste tot, proteguitor, riscând totul, desǎvârşindu-şi dǎruirea prin transferul de mustaţǎ. Tulburǎtorul lui Sebastian are forţa de a-şi reprima la timp pornirile, şi devine întruchiparea prieteniei ca în mitologie. Cǎtǎlin Bǎicuş aduce în scenǎ aer proaspǎt ori de câte ori o traverseazǎ. Dacǎ Malvolio este surghiunitul negru, ce se înalţǎ, anticipând mǎsurǎ pentru mǎsurǎ, Antonio este surghiunitul în albul de sacrificiu.
Cine a mai rǎmas?
Singurul ce va rǎmâne, singur cum şi-a dorit, nebunul Feste.
„-Nu eşti nebunul doamnei Olivia?
-Doamna Olivia este nemǎritatǎ. Numai soţii sunt nebuni, eu sunt bufon, domnule.”
Un bufon la care lumea nu mai râde pentru cǎ nu mai este timp. Potopul e-aproape şi toţi se grǎbesc. Valentin Mihali are şi privirea de profet şi de aici sentimentul deşertǎciunii, are şi lucirile amintirilor dintre cele mai burleşti. Îşi poartǎ stǎpâna pe braţe, cine poate spune precis cine pe cine mânǎ? Multǎ poezie a respirat la viaţa lui.
„Mi-aş fi fǎcut la poarta casei tale colibǎ de rǎchitǎ aşteptând ca sufletul sǎ-mi trag privind spre tine…”
Adorat, admirat, preţuit sau hulit, Feste nu poate fi ignorat. Strigǎ prin târg spre luare aminte.
„Tot ce s-a stricat se cârpeşte la loc…E plinǎ lumea de cârpǎcealǎ!
Şi totuşi este ceva ce nu se poate cârpi: maturizarea. Drumul mustaţei de la „când eram flǎcǎu la mama…”, cu toate exuberanţele de rigoare, pânǎ la finalul cuminte „mi-am luat şi eu nevastǎ”.
Paşii acestui refren, compus de Vasile Şirli, urmǎresc întregul spectacol precum stafiile unui vechi castel scoţian.
La pianul sǎu dintr-un colţ, cu spatele cǎtre personaje, Ion Butnaru vede şi conduce tot acest balet mecanic.
Târgul de fete din Iliria are de toate pentru toţi: şi poezie şi sânge şi trivial şi diafan, dupǎ chipul şi asemǎnarea noastrǎ. Silviu Purcǎrete, un bun ucenic al Marelui Magician, ne oferǎ nouǎ, târgoveţilor, emoţia unui gest ce nu stǎ în puterea muritorilor: ploaia. Când pe copertina mǎiestrit instalatǎ deasupra tuturor încep sǎ cadǎ perseverenţii stropi, în sunetul inconfundabil al unei ploi de varǎ, nu e om sǎ nu ridice privirea, cu o emoţie ingenuǎ care încoroneazǎ spectacolul.
Doar piticii de ghips rǎmân imobili.
Sebastian, care a cutreierat târgul în lung şi-n lat, întreabǎ: „aicea toţi sunteţi nebuni?”
Cǎsǎtoriţi sau nu, acceptǎm sǎ-şi asume cuvântul unul dintre noi: \”nebunia nu ocoleşte pe nimeni.\”
Cǎ doar trebuia sǎ cânte cineva toatǎ povestea.

Marius Dobrin, 27 ianuarie 2008

La apa

martie 3rd, 2008

Contraceptia si o lume bine populata, autor H. Tristram Engelhardt jr.

martie 3rd, 2008

Contraceptia si sterilizarea voluntara nu sunt probleme morale pentru bioetica seculara. Libera alegere a adultilor competenti de a folosi contraceptia sau sterilizarea nu ridica probleme morale nemijlocite in bioetica seculara, indife rent daca e vorba de persoane casatorite sau nu. Sau, pentru a pune problema inca si mai viguros: contraceptia e privita ca un mijloc pentru controlul destinului sexual si reproductiv. Etica sexuala contemporana are contraceptia eficienta si avortul drept osii principale. Intrucat faptul ca activitatea sexuala consensuala este neutra moral, daca nu chiar o promovare personala, e luat drept garantat, si intrucat sarcina poate strica multe planuri de viata, contraceptia este deci accep­tata ca parte integranta a autodeterminarii, si prin urmare trebuie apreciata. Nici nu putea fi altfel: morala seculara generala nu are o perspectiva sau experienta morala canonica pe baza carora sa judece corectitudinea sau incorectitudinea morala a activitatii sexuale consensuale cu respect reciproc, mai ales daca aceasta activitate este nereproductiva. Cand placerea sexuala e separata de reproducere si de orice alta orientare morala speciala, ea devine o resursa umana pentru in talniri prietenesti, pentru desfatare, implinire si amuzament personal. Poate fi excitanta. Poate fi un mod de petrecere a timpului si evitare a plictiselii. Dincolo de aspectele de continut, criteriile invocate sunt de obicei estetice si hedoniste: fi ceea ce te face sa te simti bine, fa ceea ce te face fericit, cat timp ii respecti pe toti cei implicati. Privita dintr-o perspectiva seculara, reproducerea neplanifi cata apare ca o absurda impunere a naturii asupra planurilor si placerilor persoa nelor, in aceasta lumina, optiunile contraceptive fac parte integranta din trasarea destinului propriu, din realizarea scopurilor proprii si din alcatuirea propriilor experiente intime. Intr-adevar, alegerea de a folosi anticonceptionale si de a hotara cand vrem sa avem copii, daca vrem, e considerata atat de fundamentala, incat optiunile contraceptive sunt privite ca deschise moral pentru o alegere in dependenta de indata ce un copil poate hotara sa fie implicat in relatii sexuale.

Continutul optiunilor sexuale a fost scos de sub incidenta moralei. In limitele constrangerilor consimtamantului, neexploatarii si respectului reciproc, continutul sexualitatii – in ce priveste modul in care este experimentata placerea sexuala, cu cine si de ce gen sa avem sex – a devenit o chestiune nu de exi­gente morale absolute, ci de valori estetice speciale legate de intimitatea sexuala. Aceasta scoatere de sub incidenta moralei a activitatilor sexuale consensuale a optiunilor contraceptive si a majoritatilor optiunilor privind sterilizarea, face acum parte integranta din reconstructia seculara cosmopolita a chestiunilor se xuale in temeni mai degraba estetici decat etici. Etosul cosmopolit liberal e unul in care nu doar consimtamantul ocupa un loc central, dar si alte consideratii morale nu-si mai gasesc locul. Reproducerea, nasterea, suferinta si moartea sunt situate in stiluri alternative de viata, de suferinta etc. Aceste treceri ale vietii dobandesc o valenta nonmorala afirmata: judecata morala privitoare la asemenea optiuni e apreciata drept o moralizare nepotrivita. Gandirea religioasa crestina posttraditionala intampina dificultati in aprecierea motivelor pentru care o bio-etica crestina trebuie sa se implice in vreun fel in chestiuni legate de contraceptie, altele decat cele legate de contraceptia si sterilizarea fortata. De ce trebuie sa avem preocupari morale cu privire la optiunile contraceptive ale adultilor care consimt la ele? Ce miza morala ar putea fi in joc? In morala seculara generala sau in morala multor biserici crestine netraditionale contemporane nu exista nici un indiciu care sa sugereze de ce ar trebui sa apara ezitari.

In Occidentul secularist, chestiunile privind contraceptia, in cazul in care sunt recunoscute ca implicand teme morale (altele decat consideratiile legate de consecintele suprapopularii, riscul sarcinilor etc), tind din motive istorice sa apara pe fondul abordarilor romano-catolice ale legii naturale, care au incercat sa arate ca de fapt contraceptia artificiala e nenaturala plecand adeseori de la descrierea rationala extrem de biologic inradacinata. Aceste abordari sunt la fel de neconvingatoare pentru majoritatea celor care nu sunt romano-catolici, ca si pentru majoritate romano-catolicilor contemporani. Majoritatea au iesit din constructul teologic foarte particular aristotelic al biologiei si din limbajul fina­litatilor naturale intrand intr-o viziune biologica postdarwinista. Pentru biologii contemporani, inclinatiile, pornirile si pasiunile umane rezulta la urma urmei din fortele evolutiei, ea insasi prizoniera vicisitudinilor modificarilor mediilor de viata terestre, a modificarilor genetice si diverselor intamplari. Intr-o asemenea perspectiva, biologia umana devine o materie ce trebuie stapanita in conformi­tate cu planurile si proiectele oamenilor. Ridicand problema bioeticii contraceptiei si a sterilizarii, ne implicam in spectrul unei abordari naturale filozofice sau biologice demodate a sexualitatii si reproducerii umane: descrierile filozo fice scolastice ale biologiei si legii naturale care stau la radacina dezvoltarii doctrinei romano-catolice referitoare la acest domeniu.

Crestinismul traditional abordeaza contraceptia dintr-o perspectiva radical diferita. El nu priveste biologia umana ca o simpla intamplare, nici nu plaseaza chestiunile morale in contextul unei descrieri filozofice sau empiric-stiintifice particulare a corpului omenesc sau finalitatilor biologice. Crestinismul traditio­nal nu este prins intr-un sistem filozofic discursiv sau intr-o descriere stiintifica anume a realitatii. El incepe in schimb de la cunoasterea data prin inima care duce la o experienta noetica (duhovniceasca) a finalitatilor umane ca orientate spre sfintenie. Aceasta experienta apare in cadrul unei naratiuni date si confirmate intr-o experienta care e atat scripturistica, cat si continua in Traditie. Toate preocuparile privind sexualitatea si reproducerea isi gasesc orientarea in intele gerea crestina traditionala a crearii oamenilor ca barbati si femei, a unirii lor ca sot si sotie, si a insotirii lor in cautarea unirii cu Dumnezeu.

In contrastul dintre etosul traditional crestin al reproducerii – care tinteste oferirea de prunci lui Dumnezeu in iubire si sacrificiu de sine – si etosul con­traceptiv – care tinteste limitarea numarului de copii pentru mentinerea unui stil de viata comod – intalnim doua intelegeri fundamental diferite a scopului vietii si a sensului casatoriei. Ne confruntam cu doua intelegeri contrastante ale relatiei noastre cu sensul ultim, nici una dintre ele nefiind inrudita cu preocupa­rile filozofice si biologice scolastice. Etosul contraceptiv, fie el urmarit printr-o \”planificare familiala naturala\”, fie prin mijloace artificiale, este antagonic si nenatural in termenii etosului crestin traditional al reproducerii, deoarece abor­deaza limitarea si planificarea copiilor ca un mijloc (1) pentru realizarea sau mentinerea unui stil de viata confortabil si prosper, cat (2) si pentru celebrarea autocontrolului optiunilor umane in reproducere ca valori inalte prin aceea ca (3) permit casatoriei sa fie o intovarasire in urmarirea cu succes a unei vieti bune, inteleasa ca o viata de indulgenta fata de sine si de implinire de sine. Cu alte cuvinte, etosul contraceptiv rateaza tot mai mult tinta pe masura ce se inde­parteaza tot mai mult dinspre Dumnezeu spre autosatisfactie. In contrast, etosul reproductiv crestin priveste spre ceilalti si indeosebi spre Dumnezeu.

Pentru inceput abordarea crestina traditionala a chestiunii limitarii numarului copiilor e una indirecta prin posturile care fac parte in mod obisnuit din asce­tismul crestin, chiar si in cadrul casatoriei. Inainte chiar de a se ridica problema contraceptiei si a sterilizarii, viata ascetico-liturgica a Bisericii are un impact asupra zamislirii probabile a copiilor. O prima posibilitate este aceea de a res­pecta posturile si a reduce astfel numarul de copii care s-ar fi nascut. La urma urmei, daca un cuplu se va abtine de la contact sexual miercurea, vinerea, in timpul celor patru mari posturi, precum si sambata, duminica si in zilele de sar­batoare, cat si in zilele dinaintea impartasaniei, ar exista deja o serioasa proba­bilitate ca numarul de copii produsi intr-o casatorie sa fie mai redus. In toate acestea insa, concentrarea trebuie sa fie pe hranirea iubirii reciproce dintre sot si sotie in dragostea lor pentru Dumnezeu. Povatuind un cuplu in privinta postului conjugal, un parinte duhovnicesc va trebui sa ia in considerare posibilitatile fiecarui partener, ispitele la care sunt expusi, maturitatea iubirii lor reciproce si conditiile in care traiesc. Prin simplul fapt ca ridica problema postului traditi ei, sexualitatea conjugala a inceput deja sa fie directionata spre Dumnezeu, doar atunci cand postul nu poate fi tinut in intregime. In sfarsit, orice post conjugal trebuie facut cu consimtamantul deplin al sotului si sotiei, asa cum avertizeaza Sfantul Pavel: \”Sa nu va lipsiti unul de altul decat prin buna intelegere, pentru un timp, ca sa va indeletniciti cu postul si cu rugaciunea; si apoi sa fiti din nou impreuna, ca nu cumva Satana sa va ispiteasca prin neputinta voastra de a va stapani\” (1 Co 7, 5). Din aceasta pricina, Sfantul Ioan Gura de Aur subli niaza egalitatea deplina a sotului si sotiei in chestiunile sexuale: \”Alteori El da intaietatea barbatului, atat in Noul, cat si in Vechiul Testa ment, spunand: Atrasa vei fi catre barbatul tau, si el te va stapani (Ec 3, 16). Si Pavel face aceasta deosebind si scriind: Barbatilor, iubiti femeile voastre, iar femeia sa se teama de barbat. (Ef, 25. 33). Dar aici nu e mai mare sau mai mic, ci e o singura putere. De ce? Pentru ca vorbeste despre castitate: \”in toate celelalte, spune, barbatul sa aiba intaietate, dar nu cand e vorba de castitate.\” \”Barbatul n-are putere asupra trupului sau nici femeia.\” E multa egalitate de cinstire, nu o intaietate\”.

Ambii sfinti recunosc puterea patimilor trupesti si marele pericol atunci cand ele nu sunt directionate corespunzator.

Limitarea numarului copiilor, chiar printr-un post conjugal, daca este intre­prinsa in spiritul indulgentei fata de sine sau fara incredere in Dumnezeu, intot­deauna se indeparteaza de la tinta. Si aici volumul de fata intra in cartografierea geografiei hotararilor care indeparteaza de tinta, unde sa examinam optiunile cazute sau chiar foarte cazute, dar unde cautam sa-i motivam pe cei implicati sa revina la tinta. De exemplu, daca cineva limiteaza in orice fel numarul copiilor pentru a duce o viata usuratica, atunci actioneaza impotriva duhului Evanghe­liilor. Un asemenea etos al reproducerii nu tinteste spre cautarea smerita, altru­ista si ascetica a sfinteniei. Etosul contraceptiv indeparteaza casatoria de scopul principal al intregii vieti umane: cautarea unirii cu Dumnezeu. Orienteaza viata spre sine, nu spre Dumnezeu. Din toate aceste consideratii, casatoria crestina nu trebuie intreprinsa pentru satisfacerea proprie. Din contra, casatoria implica o forma placuta de lupta ascetica, de iubire si sacrificiu reciproc: o insotire plina de bucurie a sotilor si a copiilor pentru cautarea sfinteniei. Sotul si sotia sunt chemati sa se indeparteze de dragostea de sine prin dragostea reciproca si prin iubirea de Dumnezeu. Sunt chemati la castitate in sensul evitarii actelor sexuale cu alti parteneri, si la dragoste reciproca, unul pentru celalalt si pentru copiii lor. In toate acestea, ei sunt asemenea mucenicilor; trebuie sa moara pentru patimile lor. In acest context, decizia de a limita numarul copiilor din pricina sanatatii sau din pricina resurselor limitate ale familiei sau societatii nu trebuie sa sufere din pricina unei directionari gresite a energiilor. Poate fi facuta din dragoste pentru ceilalti si cu smerenie inaintea lui Dumnezeu.

Iin ciuda unor consideratii detaliate a pacatelor sexuale de catre Sinoadele Ecumenice si de Sinoadele locale general acceptate, si in ciuda recunoasterii orientarii casatoriei spre reproducere, nu exista nici o condamnare a limitarii nasterilor, afara de condamnarea avortului. Intr-un pasaj, Sfantul Ioan Gura Aur vorbeste impotriva impiedicarii nasterii de copii din contactul sexual cu prostituate, cat si impotriva folosirii vrajitoriilor pentru a evita reproducerea in cadrul casniciei. Acest pasaj poate fi interpretat ca indreptat impotriva limitarii numarului copiilor. Dar preocuparea e fata de cautarea unei vieti de abandon moral.
\”Nu in desfranari si fapte de rusine (Rm 13, 11), fiindca nici aici nu des fiinteaza impreunarea (sexuala), ci desfranarea. De ce sa semeni acolo unde pamantul se ingrijeste sa strice rodul? unde se fac multe nenasteri? unde se face omor inainte de nastere? Caci si prostituata nu o lasi sa ra mana o simpla prostituata, ci faci din ea si o ucigasa. Vezi cum din betie se naste desfranare, din desfranare adulter, din adulter omor sau mai bine zis ceva mai rau decat omorul. Caci nu stiu cum s-o numesc, fiindca nu su prima ceea ce s-a nascut, ci il impiedica sa fie nascut. De ce ocarasti darul lui Dumnezeu si te lupti cu legile Lui si urmezi ce e un blestem ca si cum ar fi o binecuvantare, si faci din camara zamislirii o camara a junghierii si pregatesti spre ucidere femeia data spre nastere de prunci? Caci ca sa fie mereu disponibila si dorita pentru iubitii ei si sa traga de aici mai multi bani, nu se da inapoi nici de la aceasta, ingramadindu-si de aici un mare foc pe capul ei. Caci nu pentru pantecul desfranatei, ci pentru sotia bat jocorita se fac vrajitorii si uneltiri fara numar si invocari ale diavolilor si mortilor, razboaie zilnice, lupte neimpacate si certuri casnice\”.

Intrucat masturbarea nu a fost privita ca ucidere si intrucat in lumea antica anticonceptionalele erau confundate cu avortivele, asemenea pasaje trebuie intelese ca o condamnare a avortului, nu a contraceptiei. Totusi condamnarea etosului contraceptiv poate fi recunoscuta in situarea de catre Sfantul Ioan Gura de Aur a intregii vieti crestine in cadrul calatoriei ascetice dinspre noi insine spre Dumnezeu. Impreuna cu ceilalti Parinti, Sfantul Ioan Gura de Aur situeaza se xualitatea umana, ca si orice alta actiune umana – inclusiv limitarea numarului copiilor – in angajamentul crestin ascetic de a iubi pe Dumnezeu si pe aproa­pele, cat si impotriva propriei noastre mandrii, lacomii si cautari de sine. Aceste angajamente sunt cu totul contrare etosului anticonceptionalelor.

La suprafata, aceasta descriere a sexualitatii umane si a contraceptiei poate apa­rea similara celei romano-catolice. A parut suficient de apropiata, incat patriarhul Atenagora (1942-1972) a si privit-o asa. In ciuda asemanarilor superficiale, diferentele sunt substantiale. Aici, ca si in alte locuri, scopurile patriarhului s-ar putea sa fi fost exagerat de ecumenice. Preocuparile crestine traditionale legate de reproducere sunt inradacinate in cautarea sfinteniei, nu sunt constran geri puse de o lege naturala intr-o structura de norme impersonale, asa cum a ajuns sa fie inteleasa aceasta in Occident incepand din secolul XIII. Pericolele corale ale etosului contraceptiv au prioritate asupra preocuparilor demografice evocate de patriarh. Concentrarea trebuie sa ramana pe lupta ascetica pentru mantuire. Acesta este punctul de reconciliere intre cei ce vor condamna sever folosirea anticonceptionalelor si cei ce vor accepta limitarea numarului copiilor pentru unele, daca nu chiar pentru multe cupluri. Casatoria nu trebuie transformata din insotire pentru cautarea sfinteniei intr-o insotire spre cautarea deseului. Limitarea nasterilor trebuie sa fie legata de starea de sanatate fizica a sotiei, de sanatatea morala a unirii conjugale (ca ea sa poata fi traita in pace, intelegere si fara adulter), de situatia economica a cuplului, si de sanatate duhovniceasca a casatoriei (prin care cuplul se iubeste cu o iubire orientata spre Dumnezeu).

In situatii extrem de limitate, optiunea poate fi chiar aceea a casatoriei si a evitarii oricarei reproduceri din cauza unor foarte serioase riscuri pentru sanata­tea mamei sau din cauza unui risc extrem de semnificativ de a concepe un copil cu o boala foarte grava (de exemplu, riscul de a avea la varste inaintate un copil cu sindrom Down), care ar putea face cuplul sa fie ispitit de avort. Asemenea optiuni cer o atenta indrumare duhovniceasca. In cazurile evitarii oricarei repro duceri, incat sa nu se conceapa niciodata un copil (in cazul unui cuplu care nu are deja copii), seriozitatea riscului si probabilitatea ca acesta sa apara trebuie cantarita cu mare grija si multa rugaciune. Indeosebi, trebuie abordat riscul ca un cuplu sa ceara un avort daca sotia ramane insarcinata. Toate acestea trebuie privite ca departe de ideal, ba chiar ca fiind situatii cazute. Trebuie abordate in. cadrul raspunsului terapeutic al unui parinte duhovnicesc dat provocarii de a face un cuplu sa recunoasca ca trebuie sa se indeparteze de la placerea proprie si sa depuna eforturi pentru a deveni sfinti: scopul traditional al casatoriei crestine.

Majoritatea cuplurilor vor limita numarul copiilor nu din considerente de sanatate, ci din cauza unor resurse personale limitate sau chiar din preocupari pentru suprapopulare. Privitor la ultima consideratie – cu alte cuvinte la umple­rea pamantului cu oameni (Fc 1, 28), s-ar parea ca oamenii s-au achitat de obligatia lor de a umple pamantul. Asa cum observa Sfantul Ioan Gura de Aur, \”lumea e plina de semeni ai nostri\”. Totusi, chiar si in fata unei cresteri sem­nificative a populatiei si a resurselor limitate, vor exista intotdeauna mult prea putini parinti crestini cucernici care cresc copii crestini traditionali. Cu cat cu­plurile se intorc mai mult de la ei insisi spre Dumnezeu, cu atat mai mult vor creste copii evlaviosi ca daruri aduse lui Dumnezeu chiar cu riscul saraciei si al bolii. Asemenea cupluri vor avea resursele duhovnicesti pentru a creste copii evlaviosi care vor fi cea mai decisiva resursa rara a lumii. Din acest motiv, ectenia de la slujba nuntii cere lui Dumnezeu sa dea cuplului copii buni.

Pe masura ce se apropie de nasterea de prunci, toate cuplurile trebuie sa se indeparteze de etosul contraceptiv indulgent fata de sine spre iubirea altruista si jertfelnica a lui Dumnezeu si a aproapelui. Doar acele cupluri care abordeaza casatoria si nasterea de prunci din iubire pentru Dumnezeu vor intelege cu ade­varat motivul pentru care oamenii trebuie sa se casatoreasca, sa aiba copii si sa-si sustina familiile. Insusi sensul casatoriei e opac celor aflati in afara unei intelegeri religioase traditionale. in afara acestui context, alegerea unuia dintre soti si decizia de a avea copii este luata in termenii preocuparilor pentru ferici­rea, satisfactia si implinirea personala, reducand atat partenerul, cat si copiii la statutul de surse de placere mai degraba decat recunoscandu-i ca insotitori in lupta pentru mantuire. In afara iubirii crestine traditionale de Dumnezeu si a relatarii ei canonice, casatoria, cresterea copiilor si sustinerea familiilor nu vor avea niciodata un sens. Nici nu va exista o apreciere a ascetismului sexual cres­tin obisnuit al postului de la relatii sexuale inaintea impartasaniei, cat sunt perioadele de post. Chiar si atunci cand, sub indrumarea unui parinte duhovnicesc, acestea din urma nu sunt tinute in intregime, ele orienteaza spre Dumne zeu totul, inclusiv sexualitatea umana. Cu binecuvantarea duhovnicului, aseme nea posturi pot fi folosite pentru a limita numarul copiilor cat timp scopul e acela de a urma voia lui Dumnezeu, iar nu desfraul si evitarea obligatiilor parentale.

Fiecare cuplu trebuie sa inceapa in contextul in care se afla. Sa luam, de exemplu, abordarea complexa, dar in intregime traditionala, a batranului Porfirie. Pe de-o parte, el sustine Societatea Panelenica a Prietenilor Familiilor Mari spu nand cu emfaza: \”Spuneti-le sa nu se fereasca sa aiba copii. E un mare pacat sa se fereasca sa aiba copii. E un lucru bun ca sunteti angajati in aceasta lucrare. Continuati si spuneti-le ca nu e ingaduit sa se fereasca sa aiba copii. E un mare pacat\”. Pe de alta parte, se spune ca aborda problemele diverselor cupluri in diferite moduri: \”Batranul Porfirie spunea lucruri diferite unor oameni diferiti care pareau la prima vedere sa aiba aceeasi problema. In fiecare caz erau imprejurari diferite si fiecare persoana avea nevoie de leacuri diferite pentru a-si depasi problema. Din acest motiv ne spunea adeseori: \”Nu spuneti altora ce va spun acum. E un leac potrivit voua, situatiei voastre. Un altul, chiar daca simptomele exterioare ar fi aceleasi, nu va obtine aceleasi rezultate bune.\” Eram uimit, in ciuda intelepciunii sale ceresti, de raspunsurile batranului necasatorit Porfirie in probleme de casatorie, relatii conjugale etc. Raspun surile lui nu erau \”clisee\” inflexibile, aspre, rigide si \”obiective\”. Erau raspunsuri pline de iubire, adevar si discernamant, potrivite situatiei, nevoii si receptivitatii fiecarei persoane in acel moment. Privind la mantuirea oa menilor, nu incerca sa-i puna intr-o singura oala ca sa faca din ei indivizi identici. Ca om plin de Duhul Sfant, calauzea fiecare persoana potrivit vo intei lui Hristos, dand \”fiecaruia dupa masura sa\” (Ef 4, 7) pentru binele sufletului\”.

In joc nu este indulcirea pastorala a unei anumite reguli generale pentru un cuplu anume, ci aplicarea adecvata prin economie a regulii, directionarea unei reguli generale intr-un anumit fel pentru a realiza scopul acelei reguli, mantuirea unui cuplu anume in cursul casniciei lor. Regula este urmata in asa fel, incat sa-si realizeze sensul central: cautarea imparatiei lui Dumnezeu in casatorie. Toate cele ale vietii omenesti, inclusiv sexualitatea umana, trebuie centrate pe Dumne zeu. Acest lucru permite, in fapt cere puncte de plecare diferite pentru persoane diferite in cautarea mantuirii, cat timp ele nu trec dincolo de limitele traditio nale ale unirii conjugale a sotului si sotiei, care este in centrul tuturor regulilor privind insotirea sexuala in cautarea lui Dumnezeu.

In rezumat, folosirea planificarii familiale, fie prin mijloace naturale, fie arti­ficiale, nu este niciodata norma, de fapt este impotriva normei, iar etosul con­traceptiv trebuie intotdeauna condamnat. Norma este increderea ascetica in providenta lui Dumnezeu, in timp ce etosul contraceptiv sta in centrul increderii cosmopolite liberale in puterile omului si in urmarirea confortului si a propriei satisfactii. In timp ce increderea ascetica in providenta lui Dumnezeu tinteste transcendentul, etosul contraceptiv afirma imanentul cu posibilitatile sale de implinire de sine. in sfarsit si indeosebi, nu are voie sa fie folosita nici o forma de contraceptie care este si abortiva. Dificultatea sta in faptul ca adeseori nu e limpede daca, asociata unui anume tratament hormonal si altor interventii, nu exista sansa indepartata a unei actiuni abortive, desi intentia poate sa nu fie nici odata ceea ce realizeaza aceasta actiune. Acestea sunt zone problematice, in care calauzirea poate fi aflata doar printr-o buna indrumare duhovniceasca.

www.crestinortodox.ro

De ce femeile uită greu şi bărbaţii repede, de Marianne J. Legato – prezentare de carte

martie 3rd, 2008

Bãrbaţii şi femeile gândesc diferit, abordeazã problemele diferit, percep în mod diferit importanţa lucrurilor şi privesc lumea în care trãiesc prin filtre absolut diferite.

Acest adevãr nu este nicãieri mai pregnant decât la nivelul creierului, organ de circa 1 300 de grame care gãzduieşte tot ceea ce ne face umani: pasiunile, intuiţia, concepţia asupra lumii înconjurãtoare, întreaga noastrã viaţã intelectualã şi afectivã.

Însã diferenţele dintre noi nu trebuie neapãrat sã provoace tensiuni şi conflicte în relaţiile noastre interumane. Adevãrul este cã ştiind de ce are un anumit comportament cel de lângã noi, ne va fi mai uşor sã-l suportãm, ceea ce va duce la înţelegere, compasiune şi, în final, la relaţii de cuplu mai sãnãtoase, ne va ajuta sã ne apropiem, sã gãsim puncte comune şi sã învãţãm unii de la alţii.

Pentru toţi cei care au simţit vreodatã perplexitate, furie, confuzie sau frustrare în relaţiile cu celãlalt sex, aceastã carte reprezintã un material informativ indispensabil, cu ajutorul cãruia pot „sparge codul“ şi se pot descifra unii pe alţii.

Colecţia: Familia la Curtea Veche

Divina Comedie (Divina Commedia), de Dante Alighieri

martie 3rd, 2008
Eugène Ferdinand Victor Delacroix (1798-1863): Dante si Vergilius în InfernEugène Ferdinand Victor Delacroix (1798-1863): Dante si Vergilius în Infern

Cel mai mare poet al Italiei si una dintre cele mai mari personalitati ale literaturii universale, Dante Alighieri (1265-1321), s-a nascut la Florenta. Vasta cultura pe care a acumulat-o tânarul Dante prin studii si calatorii este reflectata în creatia sa. La noua ani s-a îndragostit de o fata de vârsta lui, Beatrice Portinari, pe care o va iubi pâna la moarea acesteia si dincolo de ea.
Exilat în 1302 de catre adversarii sai politici, Dante si-a petrecut tot restul vietii departe de Florenta, pe care o iubise cu patima, si a pribegit “prin mai toate tinuturile cu grai italienesc”. Dupa ce toate sperantele de a putea reveni în mod demn în patrie i se spulberasera, Dante a murit la Ravenna.
Au ramas posteritatii scrierile lui: Vita Nuova (Viata Noua) – opera în versuri si în proza inspirata de iubirea pentru Beatrice -, tratate filozofice, literare si politice, scrisori. Dar mai cu seama creatia care l-a facut nemuritor, Divina Comedie.

DIVINA COMEDIE
Dante si-a intitulat capodopera Commedia. “Divina” a fost numita de catre Boccaccio, unul dintre primii ei comentatori. În evul mediu “commedie” înseamna o scriere cu un început trist, dar cu deznodamânt fericit. De asemenea, “comedia” era scrisa în limba italiana, nu în latina, ca alte specii literare, si într-un stil accesibil tuturor.
Divina Comedie prezinta calatoria lui Dante prin Infern, locul în care, conform conceptiei crestine, sunt pedepsiti dupa moarte cei pacatosi, prin Purgatoriu, zona în care, potrivit credintei catolice, se purifica sufletele ce vor intra în Paradis, tarâmul spiritelor fericite ale virtuosilor. Prin Infern si Purgatoriu, Dante este condus de umbra lui Vergilius, poetul antic cel mai pretuit în evul mediu, iar în Paradis îi este ghid sufletul Beatricei.
Simetria impresionanta este una dintre calitatile Divinei Comedii. Cele trei cantice (Infernul, Purgatoriul si Paradisul) au un numar aproape egal de versuri si fiecare este împartit în 33 de cânturi, scrise în tertine (strofa de câte trei versuri). Existenta unui prim cânt, cu caracter de prolog, faca ca numarul total al cânturilor sa fie o suta.
Poemul are bogate sensuri alegorice si simbolice si reprezinta o sinteza a culturii medievale, dar si un moment de tranzitie spre Renastere.

INFERNUL
Cântul XXXII
În cercul al noualea, al tradatorilor, Dante îl întâlneste pe contele Ugolino.

124 Pornisem cale când în put vazui
doi strânsi atare, ´ncât un cap rozându-l
pe celalalt, parea ca-i cusma lui.
127 Si cum îmbuca din darab flamândul,
la fel cu dintii-l însfaca naprasnic,
în dreptul cefii, pân´la os muscându-l,
130 de nici Tideu nu se vadi mai vajnic
când se-nfrupta din teasta retezata,
de cum acesta-nfuleca din praznic.
133 “O, tu ce ura ti-o reversi spurcata
ca fiara, am zis, în codru hamesita
sa-mi spui de ce; si eu ma prind drept plata,
136 de-o fi sa-ti aflu jalea-ndreptatita
si ura ta cu vina pe-o masura,
sa-ti dau pe lume plata cuvenita,
139 de nu va fi sa-mi sece limba-n gura. “

CÂNTUL XXXIII

1 Îsi sterse duhu-gura însângerata,
când m-auzi ca înspre el graiesc,
de parul cefii pân´la os mâncata
4 si-apoi rosti: “Tu-mi ceri sa scormonesc
dureri adânci si fara leac ce-n mine,
si nerostite, plânsul îl stârnesc.
7 Dar daca vorba-mi va rodi rusine
pe lume sus acestui pui de Iuda,
voi face grai si lacrimi sa se-mbine.
10 Nu stiu ce har te-a scoborât ori truda
aci-ntre noi ; dar dupa grai, vecin
cu-a mea cetate te ghicesc si ruda.
13 Afla-vei deci ca-s contele-Ugolin(1)
si-acesta-aici cu care mintea-mi pui
Ruggieri(2) fu, episcop mare-n cin.
16 Ca prin minciuna, la porunca lui
am fost închis, desi-i dadeam crezare,
si-apoi rapus, e de prisos sa-ti spui;
19 dar cât de crunta moartea la-nchisoare
n-ai cum sa stii, caci nu ti-a fost vadita;
asculta dar de ce-l urasc atare.
22 Prin geamul strâmt al turlei poreclita
de când cu mine turla foamei si-unde
si-altii-or plânge, de trei ori cernita
25 Vazusem luna cum de noi se-ascunde,
când într-o noapte-avui un vis arcan
si-n viitor putui prin el patrunde.
28 Pe-acesta-aici parea ca-l vad soiman,
cum haituieste-un lup cu pui pe-un munte
ce-ascunde Lucca ochiul pisan.
31 Urzise-astfel încât sa mearga-n frunte
Gualand (3), Lanfranchi si Sismondi-n rând
Si-aveau cu ei catele iuti si crunte.
34 Ci-n goana smulsa, lup si pui curând
cazura la pamânt si colti de câine
înfipse haita-n trupul lor plapând.
37 În zori, când ma trezii, cum ar fi mâine,
vazui feciorii-n preajma, albi ca varul,
si-i auzii prin somn cersindu-mi pâine.

40 Esti împietrit de nu pricepi amarul
si presimtirea ce-mi dadea fiori;
de-acum nu plângi, au când ti-e plin paharul ?
43 La ceasul când veneau cu prânzul lor
erau si dânsii treji si-acelasi gând
pândea si-n ei de rau prevestitor.
46 Si-atunci din turla auzii batând
piroane jos, în portile închise
si-n ochi feciorii mi-i privii la rând.
49 Eu nu plângeam. durerea ma-mpietrise;
dar ei plângeau si Anselmuccio-al meu:
“De ce taci, tata, si te uiti?” îmi zise.
52 Dar tot n-am plâns, ci suspinând din greu,
pâna ce luna fu de zori înfrânta,
o zi si-o noapte am tacut mereu.
55 Dar când miji prin ferestruica strâmta
lumina zilei si vazui prin ea
pe patru fete, fata mea rasfrânta,
58 am prins cu furie mâinile-a-mi musca,
iar ei crezând ca foamea mi-o ogoi,
sarind strigara: “Tata, ne-ar durea
61 mult mai putin dac-ai musca din noi,
caci trup ne-ai dat tu însuti si de dânsul
e dreptul tau, de vrei, sa ne despoi”.
64 Tacui atunci ca sa le stâmpar plânsul
si-asa-am ramas. Pamântul sa se crape
mi-as fi dorit si sa ma-nghita-ntr-însul !
67 Ci-n ziua patra, Gaddo, dând sa scape,
în fata mea se azvârli strigând:
“Ajuta-mi tata, daca-mi esti aproape!”
70 Îsi dete duhu-apoi; si rând pe rând
pe câtesitrei, pâna-mi pierdui vederea,
precum ma vezi, asa-i vazui cazând.
73 Orbit de plâns pornii sa-i cat si fierea
mi-o revarsam strigându-i morti pe nume,
pâna ce foamea birui durerea
76 si ma-nvoi sa ma petrec din lume.”
Si-aci sfârsind, uita de noi, strainii,
si-n biata teasta-nfipse colti de câine.

1 Ugolin: Îsi spune numele, care pentru florentinul Dante este desigur foarte cunoscut. Este vorba de Ugolino, fiul contelui Guelfo della Gherardesca din maremma toscana. Acestuia, cetatea Pisa i-a încredintat comanda flotei sale. Mai târziu (1284) a fost la cârma treburilor publice ca podesta. Împotriva lui s-au ridicat ghibelinii, condusi de arhiepiscopul Ruggieri, si l-au închis într-un turn, unde a fost lasat sa moara de foame împreuna cu doi copii si doi nepoti ai lui.
2 Ruggieri degli Ubaldini a fost arhiepiscop al Pisei, pâna la moarte (1295), si capetenia ghibelinilor.
3 Sunt trei mari familii ghibeline din Pisa care se aliasera cu arhiepiscopul Ruggieri în lupta împotriva lui Ugolino della Gherardesca.

Pagini dintr-un jurnal neterminat. In Memorian Dan Constantinescu

martie 3rd, 2008

La bariera inspre suburbia Sibiului, fost Lazaret, in urma cu ani la un pahar de votca sau de rachiu autohton ma trezeam invocand un haiku ramas in mine ca o rana deschisa. Pur si simplu le recitam comesenilor versurile impregnate in sufletul meu de adolescent si de poet neinteles. Nu imi amintesc ca vecinii mei de cartier sa fi priceput prea mare lucru din tainele poeticii nipone, dar nu le displacea si ma indemnau sa le mai recit sau chiar sa le citesc din zmangalelile frumoase.

« O pasare mi-a sagetat privirea
Si s-a oprit sub streasina.
Doar umbra cozii ei mai tremura pe geam

Curind, soarele se va ascunde dupa un nor.

Ce alta umbra voi vedea
Cand el va straluci din nou ? »
(Dan Constantinescu, Unde, Editura pentru literatura, 1969)

Se pare ca efectul orfic al cantarii poetice lucreaza oricand si oriunde si ca Dan Constantinescu ca poet si ca traducator a imbinat doua seductii: tentatia versificatiei haijinilor unde spunerea si rostirea nu sunt in exces de mijloace (cuvinte) cu tentatia imaginii lui Orfeu ca vrajitor si ca aed ce, prin forta lirei schimba lumea, in acceptie rilkeeana. Nu intamplator Dan Constantinescu s-a distins si printr-o opera monumentala traducere a elegiilor duineze.
In perioada liceului am fost fascinat de haiku-urile transpuse in limba romana de catre Dan Constantinescu. Era primul meu contact cu traduceri splendide si aduceri ale caligrafiilor nipone in limba romana. Am recitit, memorat si recitat faramele diamantine de limbaj poetic superior.
Destinul meu ca pasionat al poeziei a fost influentat de cele doua constelatii: Haiku-ul si creatia lui Rilke, si aceasta datorita traducerilor lui Dan Constantinescu.
De la Wolf von Aichelburg am aflat ca Dan Constantinescu ii era prieten si chiar colaborator apropiat si ca petreceau ore intregi comentand poezia lui Rilke si mai ales Elegiile Duineze. Eram mult prea tanar sa inteleg pe atunci gravitatea versurilor din elegia mortii, asa cum Simfonia IX de Beethoven ma inspamainta.
Versurile proprii ale lui Dan Constantinescu transpar in ton blagian, un ton transilvan combinat cu acuratetea liricii nipone. Un plus in viata si in opera lui Dan Constantinescu ramane o anume detasare si o obiectivare a eului liric reusind sa creeze impresia ca poetul e, concomitent, regizor,actorsi spectator cel ce regizeaza si tot el e actorul, dar tot el e si cel ce apare ca spectator ca intr-un poem de Wung Wei.
Dan Constantinescu semneaza sub pseudonimul Dan Nicoara, pastrand numele de familii de nobili din perioada corvinistilor.
Poetul nu se poate desprinde de influenta lecturilor lui Tao, il situeaza printre putinii cunsocatori temeinici ai culturii din Extremul Orient si China. Din nefericire conditiile comunismului nu i-au permis nici calatorii de studii si nici alte inlesniri.
In anii ’80 s-a stabilit in Freiburg I.Br. la scurt timp dupa stabilirea lui Wolf von Aichelburg in acelasi oras cu traditii culturale germane, dar si romane. In Frieburg I.Br. fiinta de decenii Institutul Roman al carei biblioteca si spatiu devenise un loc de intalnire al multor carturari romani in exil.
La randul meu la jumatatea anilor ’80 am depus cererea de azil politic in Freiburg I.Br., si, dupa mai mult de 10 ani de la contactele mele dintai cu traducerile si poeziile dragi aveam sa-l intalnesc in persoana pe Dan Constantinescu, prin intermediul lui Wolf von Aichelburg. Era un barbat de o frumusete rara cu gesturi elegante si foarte linistit, ingaduitor, mai mult blajin si niciodata grabit. Era mereu imbracat haine de culori deschise si pastelate, bine croite. Nu refuza niciodata un pahar de vin sau de tarie si detinea farmecul de “bon viveur” transilvan, de partener ideal de dialog, dar si la mese festive, in restaurante ori chiar in apartamentul stramt si incomod din Germania in care era nevoit sa traiasca, in Sundgauallee. Apartamentul era rearanjat si curat gratie sotiei lui Lucia (sau Pusa cum apropiatii ii spuneam). Rar mi s-a intamplat sa intalnesc un cuplu atat de fericit si echilibrat. Daca Dan reprezenta filozoful si poetul distrat si absent de lumea societatii de consum, in schimb Lucia era intreprinzatoare si femeia dedicata spatiului marital. Il secunda si il intelegea si era constienta de faptul ca Dan avea nevoie de liniste si timp pentru studiu si creatie. Erau de admirat si de invidiat sot si sotie ambii frumosi, si iubindu-se de decenii.
Daca ii datorez lui Dan contactul si indrumarea in arta poetica si in cunoasterea poeziei lui Rilke, sotiei lui faptul ca mi-a gasit un prim loc de munca . Acest job, de spalator de vase mi-a fost de mare sprijin in a ma pune pe picioare si a razbi prin greutatile vietii de inceput in emigratie.
Simteam mereu o amaraciune in ochii lor ca trebuia sa suport rigorile unei munci de jos, dar ma sprijineau moral si ma imbarbatau cu asigurarea ca sunt tanar si ca va fi altfel. Imi spuneau ca daca ar mai avut anii mei ar fi urmat aceeasi munca.
La scurt timp prin 1987 am devenit vecini si adesea ne intalneam fie in strada, fie in parc sau chiar la cumparaturi, fie ca invitat la o cafea si prajituri pregatite de catre Pusa. Discutiile se prelungeau si nu voi uita nicicand vocea si sfaturile, comentariile pe marginea poemelor mele. Alteori era prezent si Wolf von Aichelburg si serile noastre deveneau cenacluri, dialoguri sublime.
Dialogurile si ideile noastre se concretizau si in articole publicate, difuzate la Europa Libera sau in ziarele romanesti din diaspora (Lupta, Dialog, Agora etc.)
Prin Dan Constantinescu aveam sa-l cunosc si pe Horia Stamatu, poet roman stabilit si el la Freiburg si totodata aveam sa fim prezenti la zilele culturale romanesti organizate in cadrul Institutului Roman din Freiburg.
Subliniez ca intalnirile noastre aveau mereu in prima atentie dragostea fata de poezie si carte si ma apasa mereu tristetea desprinderii de tara si de limba natala. Oricarui poet ii e harazit sa traiasca drama lui Ovidiu la Pont.
Evenimentele rasturnarii lui Ceausescu din 1989 ne-a surprins in plina stare de entuziasm si de speranta ca intr-o zi ne vom intoarce acasa. In luna decembrie 1989 (in Freiburg, Augustinenplatz) aveam sa organizam impreuna o actiune de comemorare a victimelor comunismului si sa citim poeme proprii. Dupa terminarea momentelor de celebrare si de poezie in plina strada ne-am retras in cafeneaua Alte Burse (local celebru in Freiburg) unde am continuat dialoguri si planuri legate de posibilitatea deschiderii Romaniei catre lumea vestica. Ne imaginam ca vom putea izbuti si finaliza in scris ce nu am reusit inainte de 1989 din cauza cenzurii.
A fost ultima noastra intalnire. Eu am plecat inspre Canada in primavara anului 1990. Imi staruie mereu imaginea lui Dan Constantinescu alias Dan Nicoara, poet si print frumos, tacut si cantand la vioara, instrainat si ingaduitor.
Seara e momentul de recuperare a viselor si a amintirilor. Abia acum inteleg pe deplin versurile lui Rilke :” insingurat in muntii din suflet “.
Supun un moment de reculegere transcriind Cintaritoarea de perle (Dan Constantinescu Volumul Vatra, Editura Eminescu, 1978), ca un exemplu superior de creatie poetica :

«Nici zidul, nici fereastra inchisa
nu vor sa opreasca
ce nu-i de oprit.

Cumpana subtire, usoara, tot mereu
neauzit se-nclina
de-o parte sau de alta
rostind destinul, greu.

Si judecata asta-i cu suris
catifelat de perla.»

Cine va plati factura independentei?

martie 3rd, 2008

Punând mână de la mână, Statele Unite ale Europei şi cele ale Americii, vor reuşi, pentru câţiva ani, să survină trebuinţelor materiale ale noii republici autoproclamate Kosovo (Kosova în albaneză). Şi după aceea? Va fi oare noul Stat capabil să se auto-gereze după opt ani de administraţie şi asistenţă ONU, graţie unui buget eminamente confortabil? U.E. şi Statele Unite, vor fi ele decise să-i asigure subzistenţa pe termen lung, acum când bugetele naţionale dau semne evidente de îngrijorare? Nimic mai ipotetic.

Secesiunea s-a efectuat în pofida opoziţiei totale a Serbiei, teoretic suverană asupra acestei provincii, şi a Rusiei, decise să-i blocheze, prin toate mijloacele, aderarea ca stat la ONU.
Chiar dacă o majoritate din ţările europene au recunoscut crearea noului Stat, punte între Turcia şi Albania, sub presiunea OTAN-ului şi a Statelor Unite, dar şi a Germaniei şi a Vaticanului, patru ţări „surori” ortodoxe, continuă să se opună cu semeţie: Cipru, Grecia, România şi Bulgaria, la care se adaugă Spania şi Slovenia.

Fără să evoc aspectul de precedent, într-un moment când isteria secesiunilor devine tot mai preocupantă pe mai multe meridiane, nu încetez să mă minunez înaintea afirmaţiilor, „politic corecte”, ale unor proeuropeni, care nu văd nici cel mai mic inconvenient la încorporarea, cât mai grabnică, a Kosovo-ului în comunitatea internaţională. Şi aceasta, în ciuda revoltelor sârbe, care nu înţeleg acest amor subit pentru o comunitate cu reputaţie atât de echivocă.

Bernard Kouchner, actualul ministru de Externe francez, ex-administrator al provinciei Kosovo după 1999, afirmă cu o surâzătoare empatie: „Independenţă: un frumos cuvânt. Kosovo e de-acum înainte un Stat independent iar Franţa îi urează bun venit în comunitatea internaţională…” Aş dori să ştiu ce reacţie ar avea d-l Couchner dacă independenţa Corsicăi, revendicată de atâta amar de vreme, s-ar impune de facto? Ar rămâne Franţa, cea proeuropeană, cu braţele încrucişate, lăsând să-i scape un zâmbet complezent?

De ce nu şi un Stat independent Rom, din moment ce în unele regiuni ale ţării au devenit majoritari? Originea, limba şi moravurile, le-ar permite cu prisosinţă această exigenţă…

În jurnalul sârb ”Politica”, Jelena Cerovina îşi intitulează articolul ”Răspunsul Serbiei”, referindu-se la revolta de la Belgrad, de o rară violenţă, a unui mare număr de patrioţi sârbi în faţa acestei situaţii, din punctul lor de vedere, de o imensă injustiţie: „Aceste mii de persoane s-au reunit acolo pentru a aminti lumii întregi că Sârbii nu acceptă actuala soartă a Kosovo-ului, elaborată cu minuţie de comunitatea internaţională. Numărul şi determinarea lor i-au surprins pe mulţi din interiorul şi din exteriorul Serbiei, atât pe sceptici, cât şi pe proeuropeni. Kosovo-ul nu este numai un mit sau o istorie veche a Serbiei, el reprezintă, în acelaşi timp, şi viitorul său. Iar aceste mesaje sunt adresate de manifestanţi nu numai omenirii, ci şi locuitorilor sârbi din Kosovo”.

„Pentru toţi cei ce se ocupă de o problema atât de complexă, nimeni nu se decide să spună lucrurilor pe nume – afirmă un expert în criminologie, fost director al biroului rus din Interpol – eu pot însă afirma, fără ezitare, că ne găsim, în realitate, de faţă cu un Stat mafiot în plină inimă a Europei”. Din lunga sa declaraţie mai reiese că, deja acum 10 ani, secretarul general internaţional al Interpolului a adresat un raport special ansamblului ţărilor membre, prin care cerea tuturor poliţiilor să-şi concentreze atenţia asupra clanului de Albanezi din Kosovo, pe atunci în plină expansiune. Dintr-un alt raport reieşea că aceştia ajunseseră să controleze 60 – 80% din traficul de heroină în Elveţia, Austria, Germania, Ungaria, Republica Cehă, Suedia şi Norvegia. În acelaşi timp, structura mafiotă asigura tranzitul drogurilor via Balcani, spre Europa Occidentală, potrivit unor planuri datând de pe la sfârşitul secolului XIX. Mai întâi opiumul şi apoi heroina provenind din Pakistan, Afganistan, Iran şi Turcia.
În 1999, agenţii unităţilor speciale anti-Mafia, din poliţia italiană, au interpelat şeful uneia din aceste bande, Agim Gashi, cu sediul la Pristina, capitala Kosovoului, împreună cu 120 de persoane, majoritatea Albanezi din Kosovo. O altă anchetă a poliţiei italiene, menţionează că, între1991 şi 1999, mafia kosovară şi antenele ei din diaspora, au oferit mişcării separatiste 1,5 miliarde de mărci, bani proveniţi, esenţialmente, din traficul de drog. Între 1999 şi 2000, bandele mafiote albaneze din Kosovo ar fi dispus de 15 miliarde de mărci, injectate în diferita domenii ale vieţii publice, cum ar fi industria „delectărilor lejere”, sau în cea a construcţie.
Concurenţa dintre aceste puteri oculte a devenit atât de mare, încât tradiţionalele Cosa Nostra, Ndragheta şi Camora, s-au organizat între ele pentru a rezista mafiei Albaneze din Kosovo.
În Germania, situaţia este, s-ar putea spune, tot atât de critică, deoarece „refugiaţii” albanezi din Kosovo introduc arme în cantităţi industriale, ocupându-se de asemenea şi de falsificarea biletelor de bancă, sau de practicarea proxenetismului.
Nici Statele Unite n-au fost la adăpost de penetraţia reţelelor criminale de aceiaşi provenienţă. „Corporaţia”, organizaţie mafiotă, controla – potrivit FBI-ului – maşinile de jocuri cu beneficii de milioane de dolari.

Am putea găsi, în felul acesta, una din raţiunile pentru care Statele Unite şi o parte din Statele europene au intervenit, cu atâta hotărâre, la realizarea unui Stal legal, unde o justiţie de stat imparţială ar fi în stare să pună capăt meandrelor infractorilor. Până atunci şi pentru realizarea acestor structuri, atât U.E. cât şi USA, vor trebui să investească sume non neglijabile din propriile lor bugete. O factură, fără discuţie, necesară, dar sărată.

Peruş–Perruchot şi oglinda

februarie 28th, 2008

Colivia a stat atârnată
A tot stat şi-a rămas şi-a tot stat
pe holul afumat o iarnă-ntreagă
Peruş–Pérouse–Perruchot
a cântat din timp în timp
S-a zgribulit, mai apoi un pic

s-a destins
A picotit, şi-a mai amintit de cântat
S-a tot uitat şi uitat şi privit
c-un ochi adormit pe-un ochi de geam

spre cerul zăbrelit
Au trecut valuri de ceaţă
A venit în şuier viscolul
şi Peruş–Perruchot
şi-a ridicat o pleoapă-ntr-o doară
A-ncetat viscolul
Peruş–Perruchot şi-a lăsat pleoapa

să cadă la loc
Au rămas nămeţii
A vuit centrala termică Wiessmann
Au venit valuri de căldură artificială
pe sub pene, cu iz de metal încins
I-a dat târcoale cotoiul Ahmed
S-a topit zăpada
S-a-nfoiat Peruş–Pérouse–Perruchot
şi-a-nfundat–scufundat–strecurat
printre fulgi ciocul căzut
Ce-ţi lipseşte, Peruş–Perruchot?

Profetul şi-a ’nălţat toiagul
Şi mantia-i de petale albe
S-a-nsufleţit de vânt
A prorocit Primăvara–fanfara
Tu, Peruş–Perruchot, tot zgribulit?
Nu crezi în Fanfară?
Nu crezi în Fanfara Astrelor…
Nu crezi în Toboşari…
Nu crezi în Toboşarii Aurorei?
Nici în Capelmaistrul nebun
cu baston de gorun?
În cine crezi tu, Peruş–Perruchot?

Şi-n mărinimia lor, iată, stăpânii
au scos colivia în stradă
Ba nu, pe estradă
Ba-n curte, pe gard, într-un cui
Ce-ţi lipseşte, Peruş–Perruchot?
Un vişin, o mierlă, un stol de vrăbii?
Nu-ţi fie teamă
Cotoiul Ahmed nu jinduieşte la tine
I se dă zilnic Kitty Cat şi-i sătul

I-au strecurat în colivie o oglindă
Ei, da? Ei, nu? Ei, da?
Era-n oglindă — cine, Peruş–Perruchot?
Perechea? Ei, da? Perechea, ’n sfârşit?
Peruş–Perruchot a-ntors spre Pereche

un ochi — ochiul stâng
Perechea a-ntors şi ea un ochi —

ochiul drept către el
Peruş–Perruchot s-a-ndoit din genunchi
Şi Perechea la fel, din genunchi
s-a-ndoit maimuţind-îngânând
Peruş–Perruchot şi-a rotit capul

în cerc către stânga

şi-n cerc către dreapta
Şi perechea la fel: în cerc către dreapta

şi-n cerc către stânga.
Cotoiul Ahmed s-a căţărat în vişin
Peruş–Perruchot a-nchis ochii
Pleoapele au căzut
Apoi le-a ridicat şi oglinda
era acum o apă-ntinsă
tulbure–tulbure… Apoi clară
Clară şi-ntinsă
Şi fiindcă-ntre el şi apă nu erau zăbrele
S-a aruncat cu ciocu-nainte…

Vai, Peruş–Pérouse–Perruchot
Da’ de ce? N-a fost Perechea?
Nu ţi-a fost de-ajuns cântatul?
Nu, Peruş–Pérouse–Perruchot?
N-a fost Perechea?
N-a fost să fie?

O pană s-a ridicat într-un târziu
din bulboană, la faţa apei clare
O pană galbenă

apoi verde–verzuie

apoi fumuriu–fumurie
Şi-ntr-un târziu translucidă…
Şi dusă a fost

departe–departe

pe sub mâţişori de sălcii
cu torentul molcom
mustind de adâncul–pereche.

Fericirea

februarie 28th, 2008

Fericirea este un concept atât de relativ. M a fascinat ce spunea Freud: „Fericirea este visul unui copil realizat la vârsta adultă”. Numai că adulţi fiind, am uitat să mai visăm, am uitat să fim copii. Am devenit contabili, economişti, psihologi, doctori în dragoste, dar am uitam să fim şi copii. De aceea suntem indiferenţi, reci. De fapt nu căutăm fericirea, căutăm doar un concept utopic, o definiţie din dicţionar. Suntem pragmatici. Nu ne mai permitem să fim fericiţi, nu mai avem timp. Trebuie să rămânem echilibraţi, cât mai insensibili, dacă se poate invulnerabili. Asta ne va face mai puternici?
Sunt duşmanul acestui gen de gândire. Nu reprezintă decât atitudinea unor laşi ce fug de încercările inerente care apar în viaţă atunci când iubeşti. Sunt un extremist al iubirii. Prefer să sufăr decât să nu mi pese, prefer să mă doară decât să simt plăcere fără sentiment. Prefer să iubesc decât să pretind că iubesc, să mă prefac că iubesc, să mă amăgesc că iubesc. Prefer să scriu şi să urlu întregii lumi că exist şi iubesc.
Detest oamenii care spun: ţin mult la tine! Sunt nişte ipocriţi.
Le este frică să iubească. Le este frică să se dăruiască cu adevărat.
Sunt prea preocupaţi de orgoliul lor, de persoana lor. De fapt se simt atât de bine, nu sunt deranjaţi de nimic, nu vor suferi deloc în caz de nu merge ceva pentru că nu se vor implica cu adevărat.
Vor spune: sunt aşa cum sunt, nu ţi convine, mergi în altă parte…
Suntem aşa cum suntem? Priveşte în oglindă şi întreabă: cine sunt eu?
Romain Roland spunea că „Fericirea înseamnă a i cunoaşte limitele şi a le iubi”.
Am căutat vreodată limitele? Nu mă refer la performanţe intelectuale, la acumulări materiale sau la sporturi extreme. Am iubit suferinţa, boala ca pe un semn divin? Am iubit când am iubit? Ca şi când am face dragoste cu Dumnezeu? Sau singura limită pe care am atins o vreodată este doar orgasmul fiziologic? Iubirea, o mişcare mecanică, repetitivă, în care pretindem că suntem zei. Nu l condamn pe Kant pentru ceea ce a pierdut. Cum de asemenea nu l condamn pe Iisus pentru ceea ce nu a făcut. Cum de asemenea nu mă condamn pe mine pentru ceea ce sunt. Important este că înţeleg ceva. Important este ca tu să înţelegi ceva. Următorul pas depinde numai de noi.
Abbé Delille spunea că „Fericirea aparţine celui ce face fericiţi”.
Gândeşte te, câţi oameni ai făcut fericiţi pe parcursul vieţii tale? Vei descoperi că ai lăsat în urmă numai persoane triste, suferinde, decepţionate, bolnave. Persoane marcate pe viaţă. Dar ce ţi pasă ţie? Nu eşti tu de vină. Nu ai promis nimic. Doar fericirea ta contează şi tu nu trebuie să lupţi pentru a o obţine. Ea vine de la sine pentru că tu o meriţi. Tu deţii atuurile fericirii. Tu eşti magnetul. Tu eşti liderul. Tu eşti cel care nu trebuie să sufere.
Ţi se pare că sunt prea dur cu tine?
Sau consideri normal faptul că dacă îi faci pe alţii fericiţi, ţi se cuvine şi ţie de la Dumnezeu un gram de fericire? Şi dacă nu vei primi, îl vei ignora? Vei spune, ce fel de Dumnezeu este acela care lasă atâta suferinţă în lume, atâta suferinţă în inima mea? Îţi vei plânge de milă şi vei nega Dumnezeul din tine? Tu eşti responsabil pentru tot ce se întâmplă în jurul tău, iar ca să atingi fericirea cu vârful degetelor, trebuie să începi prin a ţi schimba atitudinea.
Nu pot fi indiferent, nu am această calitate a ta. Însă nu ţi voi putea spune care este calea ta. Am şi eu contradicţiile mele. Între ceea ce simt şi ceea ce gândesc, între ceea ce gândesc şi ceea ce scriu. Mintea este uneori trădătoare de suflet. Dar asta mă face să mi pun mereu întrebări… Eu nu vin cu o reţetă, eu vin cu o contradicţie. În interiorul contradicţiei se află cheia.
Mereu stâlcesc cuvântul plăcere. Iubirea nu mi place când dă şi când cere… Sunt un extremist al iubirii. Acuma stau şi rescriu lumea. Şi cu fiecare cuvânt, mi se scurge o picătură de viaţă.

W.W.W.

februarie 28th, 2008

De cum m-am trezit
M-am repezit la web.
Ca un arc tensionat.
Eram încă în pijamale.
Nici nu îmi periasem dinţi.
Dimineaţa se înghesuia la ferestre
Zgribulită, ghem gri.
Aseară ai plecat supărată.
Furtuna s-a dezlănţuit apoi
Ca un final disperat.
Speram să-mi fi trimis un mesaj
Peste noapte;
Fie el şi unul mai… înţepat!
Dar….tăcere altoită pe aşteptare.
Tot păienjenişul acela invizibil
Îmi suna ca un spaţiu pustiu.
Un clopot gol, fără limbă.
Am compus în grabă un mesaj
Ca un armistiţiu.
În ultimă instanţă putea fi considerat
Chiar un comunicat de capitulare.
Mă simţeam ca un păianjen anemic
Rătăcit pe o plasă ruptă.
Suspendat într-un singur fir.
Mi-a fost refuzat
De gărzile tale de securitate
Ca fiind un agent virusat.
La ferestre dimineaţa de weekend
Se ridicase pe vârfuri
Ca o dansatoare.

Pe la amiază
M-a trezit soneria de la intrare
Cu un ţârâit agasant.

Dan David, Los Angeles, aprilie-04-2006.

ORHIDEE

februarie 28th, 2008

ORHIDEE

o orhidee-n palma ta
si-n gandul tau cel bun,
e visul meu si vrerea mea,
doar orhidee-as fi,
de-as vrea

lacrimi de roua
ce-mi lumineaza chipul
in dimineata rece si senina
caus de vise-n veci nestinse
voi fi.

culori
ce numai curcubeul are
mi le-am luat
din luna si din soare,
asa sunt eu, si numai eu.

de ma iubesti
asa cum imi doresc,
o orhidee sunt
in palma ta
doar eu.

Nevoia de Profet

februarie 25th, 2008
Marian Politic in Marian Politic in „Profetul”

„If God had a name, what would it be
And would you call it to His face
If you were faced with Him in all His glory
What would you ask if you had just one question”

De ce nu avem rǎbdare? De ce nu putem aştepta alinarea, mântuirea? Vrem sǎ primim acum ce ni s-a promis. Vrem doar investiţii pe termen scurt. Ne agǎţǎm de orice speranţǎ. Nici mǎcar nu avem timp sǎ vedem dacǎ e adevǎratǎ. Atunci, oricine promite ceva ne atrage. Exersǎm în mic, trǎdarea. Inconştient. Dar avem nevoie de confirmare. Fǎrǎ un semn, suntem pierduţi. Aşa, Dumnezeu devine Fata Morgana, îl puteam vedea oriunde.
„Ce-ar fi ca Dumnezeu sǎ fie unul dintre noi?”
Aceasta-i întrebarea cu care se deschide spectacolul „Profetul”, creat de Marian Politic pe baza unei rodnice colaborǎi cu autoarea textului, Dina Cǎlin.
O întrebare ineditǎ plutind pe muzica lui Joan Osborne. Ce-am face de ne-am trezi faţǎ-n faţǎ cu Dumnezeu, cel pe care-l invocǎm la fiecare cerere de-a noastrǎ? De fapt a fost manevra de învǎluire care sǎ ne pregǎteascǎ a da piept cu un nou profet. Ivit dintre noi. Aratǎ ca noi. Dimineaţa are acelaşi chip somnoros, când îşi face exerciţiile de înviorare are aceeaşi admiraţie pentru propriul trup.
Dar când îşi pune ritualic hainele acelea ciudate, devine alt om. Clameazǎ: „geniul din mine”.
Se aud sunete de clopot, începe o slujbǎ. Apoi un gong, „totdeauna trei!” Zornǎit de bani. Un kimono cu simboluri eclectice, dintre care nu lipseşte o cruce mare pe spate, ca a unui pǎianjen care ţese o pânzǎ capcanǎ.
Şi enunţul sec: „Dumnezeu din cer îmi dǎ iar mesaje. Mulţuimesc tatǎ!”
Reţetǎ garantatǎ. Ne trezim mulţi în jurul lui. E tânǎr, e frumos, zâmbeşte şi mai ales e un magician al privirilor. Întunericul de-o clipǎ ne închide aici. Şi vocea autoritarǎ, doar am venit cu un scop. Joc de copii, „Ora unşpe a sosit, omul negru n-a venit…”
Trecuţi prin amuzament şi ameninţare, suntem aduşi ca martori ai unei revelaţii: „a venit timpul unei religii noi”, cu un mesaj nou. Mereu alergǎm dupǎ nou. Mereu ahtiaţi dupǎ ştiinţa care progreseazǎ. Cǎ ştiinta a devenit ea însǎşi o religie, e lucru ştiut. Cât despre Biserica Scientologicǎ vorbeşte chiar profetul, cu admiraţie. Cu invidie chiar. Şi asa sunt invocate cu predilecţie realizǎri din domeniul biologiei. Clonarea e vǎzutǎ ca o anticamerǎ a nemuririi, ADN-ul este parte din repertoriul noii religii în conexiune cu spiritul sfânt. Noi? Era nevoie de noi. „Dumnezeu v-a chemat aici cu un scop binedefinit”.
Cu privirea pe sub sprâncene, scormonind prin sufletele noastre, profetul nu ne scapǎ o clipǎ din ochi. Alterneazǎ mereu dulceaţa din glas şi blajinǎtatea expresiei cu asprimea şi gesturile poruncitoare.
„Daţi mica voastrǎ contribuţie ca sǎ vadǎ cât de mult îl iubiţi”.
Asta era! Şi totuşi, oamenii dau. Retorica i-a vrǎjit. Unii încǎ mai cred cǎ e o glumǎ, se amuzǎ pe seama a ceea ce vǎd. Dar profetul nu îngǎduie eschive. Şi joacǎ tare: „doar n-aveţi curajul sǎ-l furaţi pe dumnezeu. Nu vǎ e fricǎ?
Scoateţi banu!” Ameninţarea este urmatǎ de o promisiune. „Vǎ promit cǎ vǎ dau activarea şi apoi poza mea sfinţitǎ şi sǎ vedeţi…”
Asta ne şi doream. Actul de comerţ punctual şi instant. Îţi dau, îmi dai. Aici şi acum. Urmeazǎ tot ceea ce un manual al unui bun comis-voiajor sau al unui departament de marketing poate sǎ cuprindǎ. Glume, replici directe cu o persoanǎ din public, saltul brusc la tonul tǎios, o clipǎ de tǎcere cât sǎ-şi facǎ efectul mustrarea pentru ca apoi sǎ schimbe iarǎşi atitudinea. Poate fi ca un pǎrinte, numai bun sǎ se îngrijeascǎ de noi. „Dumnezeu m-a ales sǎ gândesc pentru voi, nu e nevoie sǎ vǎ mai chinuiţi, m-am gândit eu ce e bun şi ce e rǎu pentru omenire.”
Pare a se revǎrsa o abundenţǎ de beneficii în schimbul banilor daţi acestui profet. Gesturi banale sau pur şi simplu fǎrǎ acoperire devin dintr-o datǎ servicii livrate cu mǎrinimie. Subliminal, îndemnul repetat la platǎ. Perversǎ mistificare a expresiei „daţi Cezarului ce e al Cezarului”, acum profetul culege nu doar bani zornǎitori ci şi electronici. Asta da corelaţie cu ştiinţa! Site-ul, cum altfel, amintit mereu, www.profetul.info, este încǎ un canal de absorbţie a banilor. Abia apoi o cale de comunicare. Profetul acesta speculeazǎ efectele tehnologice ale timpului sǎu. Drept care vorbeşte despre ghidarea motoarelor de cǎutare de cǎtre însuşi Dumnezeu, enunţurile sale sunt postate pe forum, are şi un chat pentru a se apropia de fiecare, de aici sau de aiurea. Oamenii vor sǎ comunice. Sufletul cautǎ cel mai adesea un receptor. Cautǎ mai ales un rǎspuns: „Sǎ practic asceza sau sǎ mǎ cǎsǎtoresc? Na-ş vrea sǎ fac ceva împotriva lui Dumnezeu”.
Este o scenǎ de impact: mailul este proiectat direct pe kimonoul profetului. Oamenii îşi proiecteazǎ întrebǎrile, neliniştile, speranţele, pe cel care i-a câştigat cu mǎiestrie de partea lui. Mesajul ar trebui sǎ ajungǎ la inima profetului. Pe undeva se pierde. Pentru cǎ e un fals profet. Dar asta aflǎm abia târziu. Prea târziu. Deocamdatǎ rǎspunsul sǎu e de o poeticǎ împrumutatǎ fǎrǎ esenţe: „întreabǎ florile şi ele îţi vor spune…”
Apoi un profet e obligat sǎ se dedice alinǎrii suferinţelor fizice. Or nu rǎmâne decât de ales o practicǎ dintre atâtea care sunt pe piaţǎ. Profetul nostru face paradǎ de reiki. Într-o savuroasǎ demonstraţie ce antreneazǎ pe mai toţi cei de faţǎ. Dacǎ cei suferinzi se agaţǎ de orice speranţǎ, ceilalţi se joacǎ. Poate chiar cred, poate doar de dragul jocului, cine ştie?! Privind în jur, vezi ce uşor se lasǎ oamenii angrenaţi într-un exerciţiu de subordonare. Uşor am zis? Nuuu… Pentru cǎ este nevoie de farmec, de o ştiinţǎ a dozǎrii atitudinii de supunere a voinţei celor mulţi şi mai ales diferiţi. Marian Politic ştie asta şi momentul acesta îi reuşeşte de minune. Spectatorii râd, amuzaţi unul de altul, în posturile ciudate aduşi de profet, de dragul nǎstruşnicelor gânduri.

Profetul se dezvǎluie cu simplitate: „eu spun şi fac, voi doar faceţi”.
Noi doar facem. Ceea ce ni se spune. Uşor, pe negândite, descoperim adevǎrata faţǎ a celui care nu e doar cu capul în nori. Se dezlǎnţuie într-un amalgam de acuze la adresa bisericilor, îşi arogǎ trufaş protecţia divinǎ, ba chiar îşi permite sǎ peroreze despre strategia lui.
„Când începi o religie nouǎ…” e nevoie de trei puncte de susţinere: „aberaţii noi, sloganuri, ceva nou, clonare…, o fiinţǎ cu aparenţǎ de sfânt care sǎ se ocupe de posturi şi alte chestii ce emoţioneazǎ pe cei de rând, congruenţǎ.”
De aici urmeazǎ delirul. Pentru cǎ un impostor nu poate, oricât har ar avea, sǎ reziste fie şi gândului de înaltǎ spiritualitate. Vorbe nesfârşite, amalgam de locuri comune despre rǎzboi şi pace, subiecte cu abordare pe placul oamenilor. Sau oferindu-le ceea ce le place sǎ creadǎ dintre subiectele provocatoare ale zilei.
Şi delirul se condenseazǎ într-o confesiune. Dupǎ ce a fǎcut ce-a vrut cu noi, profetul se transformǎ tot mai mult într-o fiinţǎ vulnerabilǎ. Nebunia ce pare a ţâşni din priviri când vorbeşte despre dorinţa de a trage cu arma în oameni se leagǎ de istoria lui de fiinţǎ suferindǎ. O tarǎ socialǎ, o copilǎrie bulversatǎ, reacţii la limita unie boli psihice, şmecheria deprinsǎ de copil şi exersatǎ ca tehnicǎ de supravieţuire. Toate astea sunt ingrediente pe care le citim pe chipul actorului ca pe prospectul ce însoţeşte un produs. O clipǎ de emoţie: „mama m-a înţeles întotdeauna”.
Dar el calcǎ totul în picioare. Oamenii sunt doar jaloane, sunt puncte de sprijin. „Sunt cel mai tare. În asta cred. În mine. Şi-n tupeul meu.”
E apogeul discursului sǎu. Eram tǎcuţi deja, priveam cum parcǎ se înǎlţa pe propriu-i soclu. O statuie ce revarsǎ isterii dictatoriale. Doar cǎ în loc de tunete şi fulgere se lasǎ întunericul unui ceas care bate miezul nopţii. Ni se aratǎ caruselul faptelor ce ne copleşesc ceas de ceas, ca o revelaţie a uni apocalipse mereu anunţate. Prea puţin luatǎ în serios. Profetul, sau, mai bine zis, umbra celui care a fost, este demn de milǎ. Din toatǎ trufia şi semeţia lui, din toatǎ îndrǎzneala simpaticǎ prin care ne-a cucerit, a rǎmas doar cenuşa unui râs sau plâns, convulsiv, zguduind un trup încovrigat. Mizera zeamǎ ce ţine poate de foamea animalicǎ sau de ceea ce-l va înghiţi, pare a fi amenintarea unei inundaţii ca în „Glissando”. „Totul e o iluzie\”. Clipa finalǎ e a unei revelaţii. „Sigur, îşi va construi lumea care-i va place şi pe urmǎ, pe urmǎ va trebui sǎ locuiascǎ în ea”.
Reci zgomote de grilaje care se închid. Dungile din costumaţia de la final strâng poate mai tare decât claustrarea impusǎ de o forţǎ bǎnuitǎ. Se pierde în bezna fǎrǎ întoarcere a nebuniei sua a scaunului electric, nu mai conteazǎ. Peste lume se aude un glas ca de copil, şi totuşi cu un miez ce dǎ fiori, închipuind poate un personaj precum acela straniu din „Passions” al lui Mel Gibson: „Ora doişpe a sosit, omul negru a venit…”
Tǎcere. Un timp.
Apoi descǎtuşarea de aplauze.
Marian Politic ne-a dus pe-acolo pe unde a vrut. O demonstraţie de înlǎnţuire a unor variate expresivitǎţi ale chipului, de la zâmbet inocent şi ocheade cuceritoare pânǎ la poruncǎ şi sentinţǎ, pânǎ la copleşitoarea degradare a unui personaj tragic în sine. Se mişcă într-un perimetru redus dar pe care îl deschide prin folosirea luminii şi a relaţiilor de joc pe care le dezvoltă cu publicul. Un public absorbit spectacolului, captiv. Marian Politic valorifică la maximum un set minimal de obiecte scenice. Patul pliant de pe care se ridică în zori devine un bun suport al mesajului pe care-l transmite profetul, în diferite ipostaze, precum rucsacul teroristului sinucigaş sau simbolicul scaun la cap. Pătura devine mantie, rasă ori veşmânt de zeiţă. Cutia pentru donaţii circulă prin sală, chesitonarul profetului captează interesul şi când spectacolul s-a terminat. Nimic nu este inutil, totul capată sens prin joc.
Nǎscut ca o provocare atât pentru actor cât şi pentru autoarea textului, Dina Cǎlin, spectacolul, care a avut premiera în 27 octombrie 2007 la Cafe-Teatru „Play”, este un impresionant tablou dintr-o galerie de personaje ale timpului.
Iar noi, „adepţii”, am revenit la fiecare nouǎ reprezentaţie, nu pentru cǎ am avea rezistivitatea ridicatǎ, nu pentru cǎ avem nevoie sǎ cumpǎrǎm bunǎvoinţa lui Dumnezeu, ci pur şi simplu pentru exerciţiul de modelare spiritualǎ.

„What if God was one of us
Just a slob like one of us
Just a stranger on the bus
Trying to make His way home
Just tryin’ to make his way home
Like a holy rolling stone
Back up to Heaven all alone”
(„One of us”, scris de Eric Braziline şi interpretat original de Joan Osborne)

Marius Dobrin
4 februarie 2008

Repunerea in chestiune a Educatiei

februarie 25th, 2008

Statisticile şi analizele privind învăţământul primar din Franţa, indică o insuficienta pregătire din primii ani de şcolaritate, îndrumările pedagogilor în sectoarele fundamentale cum ar fi lectura, scrisul sau calculele matematice, dovedindu-se deficitare. „Copiii francezi sunt ezitanţi în lectură, situându-se sub media mijlocie în comparaţie cu colegii lor din alte ţări… În timpul şcolarităţii, copiii trec dintr-o clasa în alta fără să fie îndeajuns verificaţi pentru a remedia lacunele. Şi, daca şcoala particulara reuşeşte mai bine decât cea publică, aceasta se datorează faptului că elevii sunt mai bine evaluaţi, dispunând de mai mult timp pentru citit şi scris”, estimează lingvistul Alain Bentolila.
Reforma propusă recent de ministrul Învăţământului, Xavier Darcos, prevede modificări importante în programele de studiu, cu un accent deosebit pe studierea limbii (franceze), a componentelor ei: gramatica, ortografia şi, mai cu seamă, conjugarea verbului, atât de preţioasă conversaţiei. „Lecţia cuvintelor” (la leçon de mots), constituie un capitol nou ce va permite îmbogăţirea vocabularului şi, evident, tălmăcirea mai exactă a schimburilor verbale.
A stabili o definiţie cuvintelor, a distinge ideea principală dintr-un text, a compara informaţiile, sau a deduce corelaţia dintre evenimente, înseamnă evitarea manipulărilor, cărora le suntem atât de frecvent expuşi.
Instrucţiunea civică şi morală a înlocuit educaţia civică, cuprinzând normele de politeţe şi, în deosebi, modul de a se adresa în diverse circumstanţe, rezervând tutuiala unui uzaj adecvat.

S-a înţeles – în fine! – că educaţia nu se poate pune numai în termeni economici. Ea trebuie să corespundă, în acelaşi timp, unei formaţii a spiritului în lipsa căreia omul apare ca o creaţie neisprăvită.
Cultura generală? Ce ascunde această locuţiune utilizată abuziv şi mai tot timpul rău definită? Unde se situează necesitatea ei imperioasă?
E clar, că formaţia generală trebuie să permită unui tânăr adaptarea la viitoarea sa existenţă, să evolueze cu timpul său şi sa atingă un nivel suficient de posibilităţi pentru a deveni o persoană fericită şi nu „eşuat”, acrit, îndepărtat de societate. Un om, înţelegând exigenţele momentului, cunoscând bine o tehnică, dar susceptibil să supravieţuiască, nu numai evoluţiilor tehnologice, dar şi transformărilor umane, culturale, intelectuale care le acompaniază.
Un om care, în plus, va fi susceptibil să întâmpine şi să admire noutatea, bucurându-se de realitatea zilei în curs. Acest om va avea şansa să devină fericit şi, am putea spun, cultivat.

Întrebarea care mă frământa deseori este următoarea: trebuie, musai, să acumulăm o mare cantitate de cunoştinţe pentru a fi socotit un om cultivat? Nu sunt sigur că un volum exorbitant de cunoştinţe face din noi un om de cultură. Este întotdeauna preferabil un cap bine făcut, unui cap bine umplut… Creierul este asemănător unui calculator complex. Memoriile sale se încarcă în permanenţă datorită incitărilor primite din exterior şi, Dumnezeu ştie câtă amploare iau acestea odată cu trecerea timpului.
Marea problemă, atât a copilului cât şi a omului adult este, fără îndoială, de a nu permite o saturare a memoriei prin acumularea a tot ce-i trece pe dinaintea ochilor şi de a lăsa un spaţiu liber, deoarece solicitările sunt prea mari pentru a „pescui” toate noutăţile defilând cu o alură atât de vie.
Este imperativ să ne evităm transformarea în enciclopedii ambulante, arogându-ne apelativul de „om cultivat”.
Există totuşi indivizi care ne uimesc cu răspunsurile lor prompte la orice chestiune complicată. Emisiunile radiofonice sau televizuale reprezintă tribunele prin care noianul lor de cunoştinţe sunt distribuite, cu o nemăsurată generozitate, unui auditoriu rămas „mască”. Sunt ei chiar într-atât de cultivaţi? Eu îi văd, mai degrabă, saturaţi, estrăgându-şi informaţiile din creier ca dintr-un calculator ale cărui memorii sunt gata să creeze o pană informatică.
Aparenţele ne pot înşela cu uşurinţă. Se spune, în general, că un spirit enciclopedic este cultivat. Ne putem întreba ce comprehensiune de oameni şi de evenimente are acest om debordânt de cunoştinţe, găsite din belşug în cărţi, dicţionare sau pe Google? Sunt convins că umplerea memoriei sale îl va jena considerabil în confruntarea cu realitatea.
Dacă am insistat îndelung asupra acestui aspect psihologic, este pentru că el constituie ceea ce numesc francezii „trompe l’oeil” (înşeală ochiul). O persoană cultivată, afişându-şi cu suficienţă cunoştinţele, corespunde unei anumite imagini, cu totul deformată, a culturii.
La drept vorbind, nu-i simplu deloc să distingem unde se opreşte cultura şi unde începe trăncăneala.
Învăţământul tradiţional, cu toate laturile lui pozitive şi negative, nu era întotdeauna apt să formeze un temperament evolutiv şi adaptabil cerinţelor de moment.
Nu pot uita cantitatea de efort investită pentru învăţarea cursurilor, o parte din ele inutile, şi mai ales pentru asimilarea şi restituirea lor înaintea examinatorilor sarcastici. Ca, odată acest efort terminat, să nu mai găsesc nici un apetit pentru comlpementul de cunoştinţe ce risca să apară în cursul anilor următori.
Este necesar un echilibru între disciplinele abstracte şi cele de observaţie şi experimentare, între activităţile intelectuale şi cele fizice, între matematică şi muzică, între gramatică şi artă.
Am convingerea că noile reforme ale învăţământului, cel puţin în Franţa, vor produce modificări nu numai în mentalităţile conservatoare dar şi în cele nonşalante sau excesiv novatoare care nu fac decât să deservească omul de mâine potrivit zicalei: „ce faci astăzi, vei fii mâine.”

Comunitatea romano-americana, pilon al relatiilor romano-americane.

februarie 25th, 2008

La 23 februarie a.c., a avut loc la Ambasada Romaniei la Washington, Conferinta

“Comunitatea romano-americana – pilon al relatiilor romano-americane.

Prezent si perspective in colaborarea comunitatii cu autoritatile romane”

Cuvintul de deschidere l-a avut dl. Adrian Vierita, ambasadorul Romaniei la Washington, urmat de discursul domnului Mihai Gheorghiu, secretar de stat, coordonatorul Departamentului pentru Relatiile cu Romanii de Pretutindeni.
Participantii la conferinta au dezbatut probleme ale promovarii intereselor si identitatii comunitatilor, bisericilor romanesti, presei de limba romana din SUA, luind in considerare elemente de actualitate privind posibilitatea identificarii unor initiative majore de interes comun pentru segmentele de comunitate.
S-au pus in discutie initiative si modalitati de sprijinire si implicare a personalitatilor academice americane de origine romana si a asociatiilor studentesti in promovarea identitatii romanesti in SUA.
Personalitatile culturale romano-americane prezente la conferinta, au incercat sa dezbata problema de promovare a valorilor romanesti in SUA si posibilitatea sustinerii acestora de catre oficialitatile de la Bucuresti.
S-a atins in cuvintararile luate si problema consulatelor onorifice de pe teritoriul SUA, incercind sa se atraga atentia celor in cauza de importanta acestor institutii ca si mecanisme importante de sprijinire si promovare a intereselor comunitatilor romane din SUA.
Nu au fost excluse din discutii nici posibilitatea creearii si imbunatatirii unui dialog si a unei colaborari mai strinse intre comunitatile romanesti de pe teritoriul SUA, modalitati de implicare a autoritatilor romane in sprijinirea initiativelor comunitatii precum si obiective ale Romaniei in relatia cu SUA, ce pot fi sprijinite de comunitatea romano-americana (includerea Romaniei in Visa Waiver Program, dezvoltarea relatiilor de afaceri, promovarea valorilor culturale romanesti in spatiul american.
Printre cei care au luat cuvintul la conferinta au fost dl. Stefan Minovici, presedinte MIC Associates, New York, dl. Profesor Claude Matasa, Consul general onorific, Hollywood, FL, Dna. Lory Wallfisch, Presedinte Societatea “George Enescu” Northampton, MA, dna. Lia Lungu, corespondent al ziarului “Meridianul Romanesc” din Los Angeles, dl. Grigore Culian, director New York Magazin, profesor Sherban Lupu, Profesor asociat la University of Illinois at Urban-Champaign, dl. Vasile Badaluta, Director Romanian Journal / Romanian Voice Television, New York, dl. Vlad Enachescu, profesor univeristar, Carolina de Sud, dl. Adrian George Sahlean, director Global Arts, Boston, MA.

The 1st HAIKU-NOVEL WORLDWIDE from the Romanian novelist Leonard Oprea

februarie 25th, 2008

The 1st HAIKU-NOVEL WORLDWIDE from the Romanian novelist Leonard Oprea

Xlibris Corporation/ Random House Ventures presents:

The FIRST HAIKU-NOVEL WORLDWIDE from the Romanian novelist Leonard Oprea, in an illustrated paperback and hardcover edition – available already on amazon.com and barnes&noble.com – a book unique in the universal literature:

THEOPHIL MAGUS IN BATON ROUGE – a haiku novel.

***

In this haiku novel – the first one in the universal literature – celebrated Romanian novelist Leonard Oprea presents his unique brand of fiction novel to a worldwide audience, serving up a true literary feast that will likely leave the readers craving for more.

Theophil Magus in Baton Rouge , Leonard Oprea’s latest work, is the first haiku novel in history of literary arts, a masterful collection of 101 haiku that pays tribute to the religion, art, culture and laidback atmosphere of Baton Rouge, Louisiana.

A deeply personal work, this volume powerfully reflects the life of Leonard Oprea, a genuine Romanian writer and political dissident — during the Ceauşescu’s Communist dictatorship — who later found renewed vigor in the French Quarter, an exotic realm born out of American, African, and Creole cultures; one that boasts of legendary names such as William Faulkner and Tennessee Williams among its famous literary ambassadors.

Here, you will find haiku that are easy to read, yet challenging to fully understand. Leonard Oprea’s pieces reflect on his life in Baton Rouge as an unforgettable experience in connection with Louisiana culture and customs. Featuring a dazzling showcase of photographs of art and people with tragic comically descriptions of life and attitudes, this unique haiku novel will surely leave a lasting, lingering effect on the reader.

***

The editorial reviews from amamzon.com and barnes&noble.com are saying about this sui-generis novel, a haiku-novel:

(http://www.amazon.com/gp/product/product-description/1436309654/ref=dp_proddesc_0?ie=UTF8&n=283155&s=books

(http://search.barnesandnoble.com/booksearch/isbnInquiry.asp?z=y&EAN=9781436309653&itm=1)

Andrei Codrescu
\”In Romania, Leonard Oprea is a distinguished writer. In my opinion, here in the USA, Leonard Oprea could make a genuine contribution to our current writing landscape. His narrative of his immigrant experience is felicitously captured in his novel in haiku.\”

(Andrei Codrescu – poet, author, NPR commentator)

Vladimir Tismaneanu
\”Theophil Magus in Baton Rouge, to the best of my knowledge, is the first novel made up of haiku. In many respects it is reminiscent of the most amazing Central European stylistic virtuosi, and I am sure readers will be delighted to enter this universe of shining plasticity.\”—

(Vladimir Tismaneanu – philosopher, author, essayist)

Bogdan Stefanescu
\”First, there’s no such thing as a haiku novel. At least, not until you’ve read this book. Not until Leonard Oprea thought it could exist. How can anyone imagine that the shortest text in the lyrical tradition may be aggregated into the longest form of epic prose? How can anyone think of hailing Jesus in a Japanese poem? How does Leonard Oprea do all these things? If you ask me, it probably takes a demented leap of fancy to bridge the solid world of being with the invisible realm of the not-there-yet. Fancy creates something that hasn’t been there from the start. New beings, new worlds, new truths pop out of nowhere, materializing like unexpected gifts. The once impossible is now only natural. A haiku novel, I’ve just found, is easy to read, but difficult to understand. You can read one page at a time and a page is a mere 17 syllables. The sentences are short, the words – simple. You don’t have to remember dozens of names or incidents in order to go along with the reading. You can simply concentrate on the page in front of you. As the magic words resound peacefully in your head, the poem will envelop you in its grace and shield you from the noise and worries. It will also open up the door to another world, making you feel once again like an excited child hiding in the small storeroom with a flashlight, looking at things he didn’t even know existed. In that small space, you’ll be taking a giant leap of fancy.\”

(\”Leonard’s Giant Leap of Fancy\” by Bogdan Stefanescu author, essayist, literary translator)

Born in 1953, Leonard Oprea is a celebrated Romanian writer.
He was an anti-communist dissident in Romania during Nicolae Ceauşescu‘s dictatorship.

Leonard Oprea is the author of the well-known Romanian novel The Straitjacket and the volume of short stories and novellas The X-ray of an instant (both books banned by the Romanian Communist dictatorship).

Leonard Oprea is also the creator of the unique book, Trilogy of Theophil Magus, a fictional religious and philosophical collection of stories, novellas, and meditations which compose this work as a sui-generis novel (its second volume was published in an English version in the USA).

Works:
* Domenii interzise (Forbidden areas) – short stories and novellas; Albatros Publishing House – 1984, Romania.

* Radiografia clipei (The x-ray of an instant) – short stories and novellas forbidden by the Romanian Communist dictatorship in 1987; Dacia Publishing House – 1990, Romania; the second edition with critical references at Curtea Veche Publishing – 2003, Romania; electronic book by \”LiterNet\”, 2005, Romania.

* Cămaşa de forţă (The Straitjacket) a novel banned by the Romanian Communist dictatorship in 1988; Nemira Publishing House – 1992, Romania; the second edition with critical references at Curtea Veche Publishing – 2004, Romania; electronic book by \”LiterNet\”, 2005, Romania.

* The Trilogy of Theophil Magus: o Cele Nouă Invăţături ale lui Theophil Magus despre Magia Transilvană (The Nine Teachings of Theophil Magus on Transylvanian Magic) – Polirom Publishing House -2000, Romania; electronic book by \”LiterNet\”, 2003, Romania.

o The Book Of Theophil Magus Or 40 Tales About Man (Cartea lui Theophil Magus sau 40 de Poveşti despre Om) – Polirom Publishing House – 2001, Romania. English version, October 2003, edited in the USA by Ingram Book Group/ 1stBooks Library; new edition by AuthorHouse – 2004, USA.

o Meditaţiile lui Theophil Magus sau Simple Cugetări Creştine la Începutul Mileniului III (The Meditations of Theophil Magus or Simple Christian Thoughts at the Beginning of the Third Millennium) – Polirom Publishing House – 2002, Romania; electronic book by \”LiterNet\”, 2004, Romania.

* Theophil Magus – Confessions 2004-2006 (\”Universal Dalsi\” Publishing House, 2007, Romania)

Coşmarul pierderii provinciei Kosovo

februarie 25th, 2008

Am avut un vis. Se făcea că eram angajat al unui institut… Nu al unei firme. Institutul ţinea cumva de trecut. Călătoream. Şi duceam cu mine două valize negre, plate, valize de profesionist, care conţineau un număr de mici recipiente, în care urma să iau probe. Nu ştiu ce fel de probe, probabil probe de sol în vederea nu ştiu căror analize. Călătoream cu un autobuz al institutului, dar la un moment dat a trebuit să schimb autobuzul cu un tren. Era un tren automotor, cred, în orice caz nu avea ceea ce îndeobşte se înţelege prin locomotivă — avea mai degrabă aspectul unui tren de metrou. Atât doar că circula la suprafaţă. La un moment dat, întorcându-mă din tren în autobuz — sau, în orice caz, coborând din tren — m am trezit fără cele două valize cu recipiente. Am fost disperat nu numai fiindcă pierdusem valizele ci şi fiindcă mi-am dat seama că într una din ele îmi pusesem documentele personale şi banii; sau numai unul dintre acestea. Nu ştiu cum se face că am ajuns să mă plâng de pierderea valizelor la un oficiu poştal. Funcţionara de acolo nu ştia nimic de valize dar mi a arătat toată solicitudinea şi compasiunea ei.

M am întors într o gară — sau într o staţie: ceva intermediar între cele două — pe unde urma să treacă trenul meu. Şi iată că trenul tocmai plecase din gară; sau din staţie. M am repezit şi i am făcut conductorului semne disperate cum că îmi uitasem ceva foarte important în acel tren. Cred că am şi strigat: — Valizele! Valizele!… Spre surprinderea mea, trenul a oprit, uşile s au deschis şi am putut să mă urc în vagon. Probabil acelaşi vagon dinainte. Valizele însă nu erau nicăieri nici de astă dată. Eram disperat. Am ajuns să vorbesc cu mecanicul de locomotivă, care mi s a părut o persoană dubioasă. Totuşi i am spus păsul meu: valizele, pierdusem valizele. Sfatul lui a fost acelaşi pe care îl primisem mai înainte: să mă duc la oficiul poştal şi să caut valizele acolo, sau să aflu pe unde se rătăciseră.

M am trezit. Mă aşteptam ca odată cu asta să pot răsufla uşurat, le fel ca şi după alte coşmaruri: Slavă Domnului, n a fost decât un vis! Ei, bine, nu s a întâmplat aşa. Resimţeam acut şi în starea de veghe, ca pe o pierdere dureroasă, dispariţia valizelor şi a documentelor personale. Poate şi a portofelului cu bani.

Am adormit la loc şi goana pentru recuperarea valizelor a continuat la fel de chinuitor în acelaşi vis reluat. Pentru a doua oară m am trezit şi frustrarea pricinuită de dispariţia valizelor am continuat s o resimt cu aceeaşi acuitate. Dat fiind că după părerea mea, orice vis îşi poate găsi explicaţia dacă ai răbdarea să l analizezi, m am întrebat ce ar putea să însemne dispariţia celor două valize cu recipiente. Mi am spus: trebuie să fie Kosovo.

Dimineaţa, trezit definitiv şi chinuit de acelaşi sentiment de frustrare, m am întrebat dacă întâmplarea mea din vis era pierderea provinciei Kosovo sau dispariţia respectului Puterilor Occidentale pentru propriile lor reglementări de drept internaţional.

Anexe la… Coşmar — citate

Declaraţia Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (Actul Final), Helsinki, 1 aug. 1975

„În cadrul prevederilor dreptului internaţional, toate statele participante au drepturi şi îndatoriri egale. Ele îşi vor respecta reciproc dreptul de a stabili şi întreţine după propria dorinţă relaţii cu alte state în concordanţă cu dreptul internaţional şi cu spiritul prezentei Declaraţii. Ele consideră că frontierele lor pot fi schimbate, în acord cu prevederile dreptului internaţional, prin mijloace paşnice şi prin înţelegere (subl. mea). Ele au de asemenea dreptul de a aparţine sau nu unor organizaţii internaţionale, de a fi sau nu parte la tratate şi alianţe; ele au de asemenea dreptul la neutralitate.” [1 (a) I]

Rezoluţia 1244 (1999) a Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite

„Reafirmând angajamentul tuturor statelor–membre de a respecta suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Federale Iugoslavia (subl. mea) şi ale altor state din zonă, aşa cum au fost stabilite în Actul Final de la Helsinki şi în anexa 2.” [prima frază din Preambul]

Anexa 2 (din aceeaşi Rezoluţie)

„Va fi realizat un acord pe baza următoarelor principii menite să conducă la soluţionarea crizei din Kosovo:
(…)
8. Un proces politic de natură să conducă la încheierea unui acord politic provizoriu care să asigure o autoguvernare substanţială în Kosovo, luând în considerare în totalitate acordurile de la Rambouillet şi principiile suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Federale Iugoslavia şi ale altor ţări din zonă (subl. mea) (…).”

Acordurile de la Rambouillet (1999)
(între reprezentaţii Iugoslaviei şi cei ai comunităţii etnice majoritare din Kosovo — 1999)

„Reafirmând angajamentul comunităţii internaţionale de a respecta suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Federale Iugoslavia (subl. mea).” [Preambul]

„Comunităţile naţionale şi membrii acestora [din Kosovo] se vor bucura de drepturi suplimentare, aşa cum se menţionează în cap. 1. Autorităţile din Kosovo, Federale şi ale Republicii nu se vor amesteca în exercitarea acestor drepturi suplimentare. Comunităţile naţionale vor fi egale din punct de vedere legal, aşa cum se menţionează în prezenta şi nu îşi for folosi drepturile suplimentare pentru a periclita drepturile altor comunităţi naţionale sau drepturile cetăţenilor, suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Federale Iugoslavia (subl. mea), sau funcţionarea guvernării democratice din Kosovo.” [Cadru, Art. I, Principii (2)]

Se reafirmă aceleaşi principii în: în Capitolul 1, Constituţia, art. I (3), Capitolul 7, Implementare II, art. I etc.

Un pictor roman in Germania

februarie 25th, 2008

Printre miile de români care si-au parasit cu durere glia stramoseasca, unii alaturându-se copiilor, altii din motivele pe care bine le cunoastem… s-a aflat si pictorul George STEFANESCU, care în anul 1989 împreuna cu sotia Alexandra (Didi), s-au stabilit în Germania în orasul Lüdinghausen din Nordrhein-Westfalen, reunindu-se cu fiul lor.

Din pacate, pictorul George Stefanescu a parasit lumea pamânteasca în 29 Octombrie 2007.

George Stefanescu a vazut lumina zilei la data de 20 Aprilie 1914, în comuna Dumbraveni, aflata între Focsani si Râmnicu-Sarat. Tatal, macedonean din Bitolia sârbeasca, mama originara din comuna Crucea de Jos, Jud.Vrancea. Între anii 1926-1933 George a urmat Liceul la Râmnicu Sarat, remarcându-se, printre altele si la orele de desen, motiv pentru care a fost îndemnat sa lucreze ca ucenic alaturi de un pictor de biserici, anume Constantinescu, care l-a initiat în tehnica „frescelor”. În 1933 la Atelierul pictorului Ion Teodorescu-Sion s-a pregatit pentru examenul de admitere la Academia de Arte Frumoase din Bucuresti, pe care a urmat-o între anii 1933-1936. În anii 1940, sub îndrumarea prestigioasa a lui Nicolae Darascu si Lucian Grigorescu, George Stefanescu s-a evidentiat de la început în traiectoria echilibrului dintre „traditie si modernitate”. Identitatea stilistica a picturii lui George Stefanescu poate fi cautata prin raportare la un „neoprimitivism al senzatiei, al emotiei si, deopotriva al formularilor plastice”. În picturile autorului se pot întâlni lectiile întemeietorilor de modernitate ale lui Gauguin, Van Gogh si formulele vizuale de postbizantinism rusticizat oferite de pictura taraneasca pe sticla.

George Stefanescu a expus pentru prima oara în anul 1936, lucrari de pictura reprezentând peisaje din Balcic si Vrancea, într-un magazin de arta din Bucuresti, care se afla situat în apropierea cinematografului ARO. În perioada stagiului militar din anul 1937, obligatoriu la acea vreme, a expus lucrari de grafica si pictura într-o librarie din Craiova. Revenit în Bucuresti dupa armata, a urmat cursurile de pictura organizate la fostele ateliere „Zapan”, avându-l ca profesor pe Lucian Grigorescu, care l-a pretuit îndeosebi pentru atentia pe care o acorda problemelor de compozitie si culoare. Alti profesori care l-au îndrumat si apreciat au fost Platon Cazanovici si Mihail Gheorghita, frecventând în acelasi timp si pe Nicolae Darascu la atelierul acestuia. În afara de pictura a realizat si decoratiuni interioare pentru „Societatea Nationala de Constructii” – SONACO, ce apartinea renumitului inginer Liviu CIULEI, tatal arhitectului, regizorului si actorului renumit Liviu Ciulei jr.

Pentru a respecta ordinea cronologica, îmi permit sa fac o mica digresiune mentionând faptul ca în vara anului 1938, conducerea SONACO, (din care facea parte si tatal meu) a organizat o excursie la Curtea de Arges cu toti salariatii si familiile lor, grup din care faceam si eu parte alaturi de parintii mei (aveam vârsta de 12 ani) – deci l-am cunoscut pe George exact în urma cu 70 ani. Coincidenta a fost ca în acea vara decedase Regina Maria a României, iar în ziua de 24 Iulie, trenul mortuar via Bucuresti-Sinaia-Curtea de Arges, se oprea în garile importante unde lumea dorea s-o ovationeze pentru ultima oara, printre care si gara Pitesti, unde ne deplasasem si noi cu grupul, întâmpinând cu tristete pentru ultima oara, pe cea care fusese Regina-Mama a tuturor românilor… Locomotiva mortuara era ornamentata cu Drapelul României la care au fost atasate voaluri de culoarea „mov cardinal”, culoarea preferata a Reginei, care prin Testament lasase scris ca ultima dorinta, ca atât îmbracamintea Ei, cât si în doliul national sa predomine, flori, etc., culoarea „mov cardinal”, iar inima sa-I fie lasata la Balcic, în palatul preferat al Reginei…

Cu ocazia intrarii în razboi a României, George Stefanescu a fost si el mobilizat între anii 1938-1945, din nefericire fiind grav ranit. Revenit de pe front, în anul 1945 a urmat cursuri de regie si scenografie conduse de Ion Sava, dar recrudescenta ranilor de pe front i-au diminuat activitatea artistica între anii 1946-1947. Între anii 1948-1952 a continuat sa execute grafica publicitare, precum diverse afise si generice de filme, devenind director al Laboratorului „Filmul popular” între anii 1948-1952, când din nou, datorita starii de sanatate precare, a întrerupt activitatea pâna în anul 1955. În 1957, sustinut si încurajat de prietenul si maestrul Nicolae Darascu, George si-a reluat activitatea de atelier, pictând peisaje din împrejurimile Bucurestiului, precum peisajele cu lacurile si Mânastirile Cernica, Pasarea, Baneasa, Mogosoaia. În 1958 a fost angajat ca pictor scenograf la „Teatrul Municipal Bulandra”, an când a devenit si membru al Uniunii Artistilor Plastici. La cererea nemuritoarei actrite Lucia Sturdza Bulandra, George Stefanescu a executat portretul sotului acesteia, actorul Tony Bulandra, care a fost expus la Muzeul Teatrului Român. Tot în acea perioada, împreuna cu trupa de actori ai Teatrului Bulandra, a fost într-un turneu la Budapesta, împrietenindu-se cu actori unguri, realizând diverse picturi, lucrarile respective din perioada turneului fiind expuse în holul Teatrului Bulandra. În 1961, Uniunea Artistilor Plastici i-a pus la dispozitie un spatiu pentru un atelier personal de creatie, în incinta Muzeului Gheorghe Tattarescu, unde si-a amenajat cu multa dragoste si pricepere, „oaza” de liniste în care si-a desfasurat activitatea pâna la plecarea din tara în anul 1989…

Stupoare… În anul 1962, am primit o invitatie oficiala la vernisajul expozitiei de pictura George Stefanescu, la atelierul pictorului din Str.Domnita Anastasia nr.7, invitatie primita de la colega mea de liceu Alexandra Mishinsky – Didi!!??? era sotia pictorului George Stefanescu. Dupa admirarea operelor de arta… ne-am depanat amintirile anilor 1938… si am ramas prieteni în continuare pâna în ziua când ne-a parasit. Corespondenta în Germania, fotografii minunate, telefoane, dar de vazut nu ne mai vazusem din 1988 când ne-am luat ramas-bun cu ocazia plecarii mele din tara, apoi au urmat ei în 1989. Distanta însa nu ne-a îndepartat.

Uneori se spune ca „ochii care nu se vad, se uita”, personal contrazic acest dicton, întrucât noi, am mentinut relatiile de prietenie de când eram în Bucuresti si locuiam foarte aproape unii de altii, admirând cu placere cuplul Didi-George, care mâna-n mâna, ca doi îndragostiti, îsi faceau promenada cotidiana în Parcul din Vatra Luminoasa… Prietenia s-a continuat si dupa ce ne-am despartit fizic, ei în Germania, eu în Canada, urmarind si admirând potentialul pictorului care a continuat sa lucreze intens si pe alte meleaguri, dorind sa insufle dragostea pentru frumos, natura si om. Ca atare, stabiliti în Germania, alaturi de unicul lor fiu, arhitect, a deschis si acolo o expozitie personala de pictura în orasul Ennepetal, deschidere realizata de criticul de arta Hermann Hirschberg si în continuare o alte expozitie în orasul Harsewinkel, în 1990 la Galeria Helmar H.Veltzke, apoi la galeria de arta din Bremen, „Neue Wege-Neue Bilder” la Qeens Hotel din Bremen. În cartea intitulata „Marturisiri si reflectii ale unui colectionar de arta”, autoare Dorina Munteanu, dedicând un capitol picturii lui George Stefanescu. În acelasi an, luna Decembrie, a fost vernisajul expozitiei „Vater und Sohn im Spiegel der Kunst”, din orasul Lüdinghausen. În 1991, pictorul a participat la expozitia „9 Künstler aus Lüdinghausen” in Burg Vischering, catalogul expozitiei fiind semnat de criticul de arta Dr.Halco Herlemann. În 1992 deschide expozitia personala intitulata ¨Neue Wege – Neue Bilder” în orasul Dülmen, în continuare participând împreuna cu colegii din Hamaland-Kreis la expozitii de grup în orasele Bocholt si Ahaus. În anul 1999 continua cu Expozitia la Spartkasse din Lüdinghausen, în 2003 – Expozitia „Der Grosse Vogel” fiind prezentata în Galeria Klostermühle Heiligeberg si Volksbank Achim. În 2004, cu ocazia împlinirii vârstei de 90 ani a artistului, orasul Lüdinghausen, împreuna cu Kunstveren KAKTus, au organizat Expozitia personala din Sala de expozitie de la Volksbank care-i poarta numele – „George Stefanescu – Licht und Farbe”.

Lucrarile lui George Stefanescu sunt nenumarate si bineînteles mentionate în Albumul de lux al pictorilor români, intitulat „La peinture roumaine”, Edit.Meridiane, 1977, pe care-l pastrez cu multa admiratie, placere si respect fata de arta si pictura româneasca.

REQUIESCAT IN PACE GEORGE !

Cacatelul

februarie 25th, 2008

Mic, bine ascuns, aparent neinsemnat, avea sa se dovedeasca, prin pozitia strategica intamplator capatata, mult mai durabil si mai important decat fratii mai mari, sloboziti in lume in aceeasi umeda, mohorata dimineata de toamna.

Sarmanul catelus de apartament, zbenguidu-se prin spatiul verde unde il manase cuconita simandicoasa atat de grijulie, ca-l infofolise cu jachetica si bonetica, se pomenise bombardat intempestiv cu cartofi calitatea prima-ntai din lada cu provizii a locatarului de la parter, vizibil indignat de prezenta zburdalnicului intrus:
– Plimba-ti javra la matale acasa, nesimtito, nu la noi in gradina!
– Porcule, magarule, criminalule, te reclam, te reclam! ripostase graseind de zor intelectuala posesoare de catel, fara sa poata insa interveni efectiv in apararea micului patruped personal.
Dupa lovituri nereusite ce insumau circa un chil de cartofi din consistenta rezerva de iarna a familiei, una isi atinse totusi tinta, provocand schelalaieli ascutite si tipete dezesperate ale catelului si doamnei, ori doamnei si catelului, greu de spus… Impiedicandu-se in costumatia cumparata pe bani grei de la un magazin specializat in animale mici, mignonul agresat se refugie pe sub niste tufe dese si tepoase vecine cu gardul viu, iar acolo, cuibarit la adapost, isi aminti brusc motivul matinalei promenade si se mobiliza ejectand cu succes reziduurile alimentare ale meselor din ziua precedenta. Mica gramajoara, diminuata cu cantitatea insirata pe jacheta pufoasa, era totusi destul de consistenta ca sa atraga mai tarziu, pe la orele pranzului, 2-3 muste infometate, rebegite de frigul toamnei inghetate.

La nici cativa metri, insirate pe trotuarul prafos, dolofane movilite, proaspat depuse de patrupezi de calibru greu, etalau o larga gama de culori, rotunjimi si miresme, determinand sirurile de pietoni sa slalomeze printre ele, evitand in limita posibilului intalnirile de gradul 3. Cate un neatent mai calca totusi direct in obiectiv, blestemand zilele proprii si pe ale cui isi adusese „javra”, „dihania”, „jigodia” sa transforme trotuarul in closet canin. Odata cu trecerea orelor, cate o rafala scurta si rece de ploaie mai dilua si extindea teritorial materia maronie din drum, cate o roata de carucior impins de o mama neatenta sectiona aleator gramajoarele de neevitat, cate un biciclist vitezist imprastia ce mai ramasese compact.

Zi dupa zi, in perfect echilibru, fecalele nou depuse compensau numeric si cantitativ pe cele ravasite de evenimentele diurne… In fiecare zi, aceiasi soferi descurcareti parcurgeau cateva zeci de metri pe trotuar, transformand gramajoarele tridimensionale intr-o mocheta rapid uscata de vantul rece, patrunzator. Tot vantul pisicher azvarlea apoi deasupra o spoiala de fire fine de praf, facand sa se estompeze bogatele nuante maronii si aducand totul la acelasi numitor comun gri pamantiu. Uneori, cate un betiv ratacit in meandrele existentei se tolanea cateva ore in repaus la orizontala fara sa-i pese nici de temperatura scazuta, nici de moalele de dedesubt. In fiecare zi, cate o maturareasa, echipata in splendida uniforma a firmei prestatoare de servicii de salubritate, mai insira praful si substantele acoperite de acesta, mai azvarlea, cu matura, in spatiul verde, coji de seminte si pachete goale de tigari, dar desi avea grija sa nu-si manjeasca obiectul muncii, uneori i se mai intampla sa intinda substanta cleioasa pe trotuar, ca untul pe felie.

Uite asa, totul era in continua schimbare, rezidentii vechi se imprastiau, altii noi locul le luau, dar, la cativa pasi mai incolo, ascuns de tufe, acoperit de umbrela naturala a desisului de ramuri tepoase incarcate cu ambalaje diverse, hartii vechi, lenjerie expirata si variate resturi menajere, micul nostru prieten rezista timpului necrutator si se usca lent, durabil, netulburat nici de vitregiile meteorologice, nici de traficul pietonal, nici de harnicii prestatori de servicii de salubritate.

Absolut firesc pentru cetateanul cu IQ supraunitar si totusi spre eterna surprindere a administratiei locale, toamna tarzie se transforma inevitabil in iarna autentica. Prima ninsoare sosi insotita de ger polar, acoperind fara drept de apel tot ce zacea la nivelul solului. Inca de a doua zi, patrupezii dardaind in perfect sincronism cu stapanii, incepura sa astearna guguloaie consistente, decorand albul inca imaculat cu splendide pete de culoare.

Intr-o pasionanta intrecere de-a dreptul sportiva, straturile succesive de zapada si caldutele delusoare maronele isi disputau zi de zi trotuarul tot mai ingustat de uriase mormane de zapada noroioasa ridicate la deszapezirea manuala si automata. Inglobati in omatul aparent invingator, fratii mai mari si mai recenti ai micului nostru prieten isi impregnau zilnic, perfid, culoarea si aroma in patura neuniforma de zapada batatorita si gheata lustruita, cu speranta revenirii la viata odata cu caldura primaverii.

In micul sau refugiu natural, amicul nostru hiberna in liniste sub patura de nea, netulburat de intemperii, de mizeria stradala, de topaiala vrabiutelor degerate, de rarele incursiuni ale cate unei delicate pisicute de cartier. Intre caldura blanda a solului prietenos si raceala vesmantului alb de deasupra, el se odihnea in intuneric, contopindu-se pe nesimtite cu cernoziomul atat de primitor.

Multe lucruri se pot spune despre ziua de maine, dar dintre toate numai unul singur e sigur adevarat, si anume ca va veni. Timpul a facut ceea ce stie cel mai bine si anume a trecut, iar primavara a adus cu ea ploi, grade Celsius in plus si inevitabil fleoscairea zapezilor inghetate. Pe ici, pe colo, pete gri-maronii de variate dimensiuni si contururi aminteau vag de vechea generatie de gramajoare si gramajoaie puternic parfumate ce dominasera peisajul in vremea tineretii lor autumnale. Asa cum apa trece iar pietrele raman, zapada s-a dus asa cum a venit, iar siroaiele scurse in canalizare n-au izbutit sa antreneze decat partial ramasitele dezghetate ale movilitelor adunate strat cu strat, zi de zi, luna de luna. Inainte ca vestitorii botanici ai primaverii sa rasara entuziasti printre petecute de zapada, razele de soare dadeau la iveala atat pete maronii vechi si estompate, cat si mici si inca parfumate movilite tuguiate, prea recent aduse pe lume ca sa fi cazut victima factorilor distructivi. Un ochi expert ar fi putut descoperi, la fiecare pas, noi si noi dovezi fecale mai vechi sau mai recente, mai uscate sau mai proaspete, mai mici sau mai mari, mai diluate sau mai concentrate…

Ce mai ramasese din materialul depus in urma cu un anotimp si un pic, fin maruntit de trecerea lunilor, imprastiat uniform pe trotuarul prafos la arsita si noroios la umezeala, dar niciodata curat, se confunda si se amesteca deja cu praful geologic gros, uniform. Expus vantului cand sagalnic, cand nervos, se ridica in aer, se invartejea in picioarele trecatorilor, li se aseza pe haine, in sacose, pe par, pe pleoape, in urechi, in pori. Se lasa inspirat, se lipea de narile umede, de laringele umed, se adapostea in alveolele pulmonare unde se integra in depunerile zilnice de praf citadin. Intra pe ferestre, se aseza pe bibelouri, pe asternuturi, pe mobilier, pe tacamuri, pe apa din pahare, pe masa de dimineata, pranz si seara. Se lasa consumat odata cu fiecare imbucatura de friptura, cu fiecare sorbitura de ciorba, cu fiecare gura de vin, cu fiecare lingurita de inghetata. Se integra in afluirea deglutitionala, se contopea cu pasta alimentara gastrica, se lasa impins in tunelul intestinal si prelucrat fizico-chimic, isi aducea modesta contributie in substante hranitoare trecute in sange, se inghesuia in aglomeratia reziduala din intestinul gros, regasind abia aici o calduroasa atmosfera familiara de care il lipsise de atata timp vitregia sortii. Iar de aici, iesea din nou la aer curat, redevenea tanar, aromat si viu colorat, si desigur reintra in circuitul natural deja cunoscut, ori viata il directiona pe alte trasee, noi si interesante.

Cine ar fi cautat, pe sub tufele tepoase, pe micul nostru personaj, odinioara cremos si durduliu, nu l-ar mai fi gasit dupa topirea zapezii. Dar daca ar fi cercetat cu minutiozitate pe baza coordonatelor geografice pana la precizie de centimetru, ar fi avut surpriza sa gaseasca pe exact acelasi loc, un mic fir de ghiocel, rasarit plin de forta printre ultimele fire sarace de nea, inca conservate la umbra. Si uite asa, spre deosebire de fratii sai mai mari, iesiti in lume in aceeeasi friguroasa si umeda dimineata de toamna, imprastiati pe trotuar si risipiti in cele 4 zari si cateva canalizari, prietenul nostru reusise sa-si gaseasca un rost al scurtei existente, ca natural si perfect ecologic ingrasamant natural!

 
54.205.157.94