Karl Marx – un naționalist român?

• „Limba română e un fel de italiană orientală. Băştinaşii din Moldo – Valahia se numesc ei înşişi români; vecinii lor îi numesc vlahi sau valahi”.
• „A fi suspectat de a nutri sentimente patriotice era egal cu a fi exclus din funcţiuni publice. Servilitatea faţă de interesele Rusiei era un titlul de promovare…”.
• Principatele Moldovei şi Ţării Româneşti „s-au veştejit la umbra protecţiei ruse”.
• „Ţăranul român nutreşte pentru „muscal” (moscovit) numai ură”. (Karl Marx)

Sunt doar câteva dintre cele mai tari afirmaţii scrise de către Karl Marx, părintele comunismului, în manuscrisele sale, publicate cu mare dificultate în România la 1964 şi, mai apoi, ignorate, din motive politice, până în ’89. Motivul era că nu dădea bine ca autorul Manifestului comunist să aibă păreri critice despre Rusia, indiferent în ce formă se prezenta ea, şi nu trebuia să se accepte public ideea că însuşi Karl Marx considera pe cei care trăiau în Basarabia ţaristă drept… români şi vorbitori de limbă română. Dacă înainte de 1989, „Însemnările despre români” ale părintelui comunismului deranjau Moscova comunistă, astăzi pe cine ar putea deranja?

În week-end am asistat la nişte discuţii în care cineva a reuşit să surprindă pe toţi cei prezenţi, invocând în discuţie însemnările lui Karl Marx despre români. Am asistat la dezbaterile interesante care, recunosc, m-au intrigat să iau cartea de la care au pornit polemicile. Este vorba de Însemnări despre români (manuscrise inedite), scrisă de părintele comunismului – K. Marx. Cartea a fost editată în 1964 la Bucureşti, dar, până în ’89, prea puţini au auzit de ea. Chiar dacă a fost tipărită, despre această lucrare, practic, nici nu se vorbea în spaţiul public, iar la nivel oficial, nici vorbă să fie invocată.

Am răsfoit lucrarea cu interes şi am aflat lucruri spectaculoase, care m-au surprins, şi am găsit de cuviinţă că trebuie împărtăşite şi discutate şi aici. Când mă refer la ceea ce m-a intrigat, am în vedere, în primul rând, felul de a se exprima al lui Karl Marx despre poporul român. Nu credeam că fondatorul comunismului poate să fie atât de critic faţă de Rusia şi să scrie asemenea adevăruri despre neamul nostru.

Cele 4 manuscrise ale lui Karl Marx – intrigă, adevăr şi dezbateri

Textele prezentate în Însemnări despre români (manuscrise inedite) reproduc patru manuscrise ale lui K. Marx, păstrate în arhiva Marx – Engels a Institututlui Internaţional de Istorie Socială din Amsterdam (Olanda). Dintre cele patru, în două se pomeneşte despre Moldo – Valahia şi Basarabia. Şi anume manuscrisele care poartă cotele B 63, intitulat „Ruşii în Moldova şi Ţara Românească” şi manuscrisul B 91, care nu are titlu.

Editorii cărţii, A. Oţetea şi S. Shwann susţin că Fr. Engels şi K. Marx au arătat dintotdeauna un interes deosebit pentru poporul român „fiindcă lupta pentru unitate şi independenţă se încadra în mişcarea europeană de emanicipare a popoarelor oprimate, ca un caz special al problemei generale a revoluţiei europene”. De aici şi explicaţia de ce K. Marx şi Fr. Engels au acordat şi au dedicat problemei româneşti destul de multe pasaje în articolele lor de natură politică.

Revenind la manuscrisele lui Marx observăm că acesta a cules informaţii din diferite publicaţii contemporane, cărţi şi presă. Totuşi cea mai importantă sursă a sa este cartea istoricului francez Elias Regnault, „Histoire politique et sociale des Principautes Danubiennes”, publicată la Paris. Astfel, în extrasele sale, după cum ne asigură îngrijitorii ediţiei, Marx a redat ideile despre politica de expansiune şi cotropire a marilor puteri „în cel mai ştiinţific mod”. El pune accentul pe câteva probleme istorice fundamentale pentru poporul român. Şi anume:

– Politica expansivă şi de cotropire a marilor puteri, în special politica externă a ţarismului şi rolul său contra-revoluţionar;
– Decăderea Imperiului Otoman;
– Drepturile principatelor Române în raport cu Rusia Ţaristă şi Turcia, precum şi revoluţionarea lor la 1821, 1858;
– Asuprirea românilor din Transilvania de către magnaţii maghiari.

De altfel, din aceste însemnări, este uşor de înţeles că Marx a susţinut lupta revoluţionară a românilor pentru independenţa naţională. „El a readus pe plan internaţional problema poziţiei Principatelor Române din punct de vedere al relaţiilor internaţionale şi mai ales de drept public cu Imperiul otoman”, susţin autorii A. Oţetea şi S. Shwann. Deci, părintele comunismului, care plasase poporul român printre „popoarele revoluţionare”, a fost vădit preocupat şi entuziasmat, în acelaşi timp, de specificitatea evenimentelor care au avut loc în sud-estul Europei.

Acum să trecem nemijlocit la ceea ce ne priveşte, adică la conţinutul însemnărilor lui Karl Marx despre Basarabia.

„Ruşii în Moldova şi Ţara Românească” – manuscrisul B 63 al lui Karl Marx

„Limba română e un fel de italiană orientală. Băştinaşii din Moldo – Valahia se numesc ei înşişi români; vecinii lor îi numesc vlahi sau valahi”.

Aşa începe manuscrisul B 63 al lui Karl Marx cu referire la anul 1393. Deci, Marx scrie negru pe alb şi recunoaşte el însuşi că cei din Moldo – Valahia (n.n. a se înţelege basarabenii de azi din R. Moldova şi românii de peste Prut, din România) se numesc ei înşişi români. Simplu. Aceste însemnări ar trebui să fie pe înţelesul tuturor, mai ales al celor mai aprigi susţinători ai lui Karl Marx de la noi. Să nu fi citit oare comuniştii noştri de astăzi aceste lucruri, sau le-or fi trecut intenţionat cu vederea? Oricum, o pot face aici şi acum.

Continuăm. Din manuscrisul B 63 nu lipseşte nici evenimentul de la 1812. Iată ce însemna Karl Marx despre tratatul de la Bucureşti din 1812: Rusia a obţinut pentru ea însăşi cedarea a aproape ½ din Moldova, provincia Basarabia. Convenţia de la Akkerman (în 1826) şi tratatul de la Adrianopol n-a conferit Rusiei nici un drept de suveranitate. Art. 5 al tratatului de la Adrianopol: „Principatele Moldovei şi Ţării Româneşti, plasându-se prin capitulaţie sub suzeranitatea Înaltei Porţi, şi Rusia garantând prosperitatea lor, îşi vor păstra toate privilegiile şi imunităţile…” După care, acelaşi Karl Marx nu uită să menţioneze ceva mai jos că aceste provincii „s-au veştejit la umbra protecţiei ruse”… După 1837, în manuscrisul lui Marx, intervine o nouă şi interesantă notiţă, care nu trebuie trecută cu vederea: „A fi suspectat de a nutri sentimente patriotice era egal cu a fi exclus din funcţiuni publice. Servilitatea faţă de interesele Rusiei era un titlul de promovare…”.

Tot din însemnări date aflăm că, la 1848, Rusia ţinea în Basarabia o armată de 30 000 de oameni, iar la 1 august a aceluiaşi an, când o puternică armată rusă a trecut Prutul, în marşul ei spre Bucureşti, turcii au trimis o armată în frunte cu Suleiman Paşa, iar locuitorii Ţării Româneşti, scrie Marx, n-au adresat Rusiei nici o cerere de protecţie la intrarea trupelor turceşti…. Oare de ce?

Despre români în manuscrisul B 91 al lui Karl Marx

„Ţăranul român nutreşte pentru „muscal” (moscovit) numai ură”.

Această frază apare la începutul manuscrisului B 91 al lui Karl Marx. Explicaţia? Iat-o în citatul care vine în continuare şi pe care îl reproduc întocmai: La 7 mai 1828, 150 000 ruşi se revarsă în Moldo-Valahia. În protestele sale din 1826, împotriva ocupaţiei turceşti, Rusia se înduioşa faţă de nenorocirile ţării; acum ruşii se dedau la groaznice excese. Niciodată – spune Saint Marc Girardin însuşi (în ale sale Souvenirs des voyages) – n-a avut loc o mai înspăimântătoare distrugere de vieţi. Un jaf enorm, hoţii de ale ofiţerilor, barbaria soldatului rus etc. (…) Ocupaţia rusă avea să se prelungească (avea să dureze 10 ani), până ce turcii vor fi plătit 125 mil. despăgubiri de război. (Ţarul Nicolae voia chiar să cumpere Principatele, preţuite la 36 mil.fr).

Este impresionant că aceste lucruri sunt afişate chiar de către cel care a scris şi a publicat în 1848, împreună cu Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist şi a cărui sfaturi au fost păstrate cu sfinţenie de către comuniştii de mai târziu. De ce, totuşi, dacă au avut un aşa mare respect faţă de mentorul lor şi de scrierile acestuia, comuniştii au încercat să înlăture aceste scrieri, în special în spaţiul românesc? Aşa, ca şi cum ele nici nu ar fi existat!?

Au fost uitate, intenţionat, şi detalii enunţate de Karl Marx cu privire la recensământul din România, cuprinse în Regulamentul Organic gândit de Generalul Kisseleff (alias Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov) şi realizat în prima reformă a acestuia din 1830. Iată datele demografice de atunci.

Românii din: Ţara Românească – 2 500 000 / Moldova – 1 500 000 / Transilvania – 1 486 000 / Banatul Timişoarei – 1 085 000 / Bucovina – 300 000 / Basarabia – 896 000

În total – 7 676 000.

Şi toţi români!

Evul mediu a fost şi continuă să fie perceput de publicul larg ca un timp al luptelor eroice pentru apărarea patriei sau a credinţei, în care suveranii şi cavalerii se disting prin fapte de arme şi şi norme de conduită de natură să-i transforme în idealuri morale pentru contemporani. O asemenea percepţie s-a născut în ambianţa intelectuală a romantismului european, istoricii şi autorii literari căutând să identifice în fragmentele unui trecut ce abia începea să fie reconstituit cu mijloacele scrisului istoric critic, notele definitorii ale acelui volksgeist invocat de paradigma herderiană. Dacă scepticismul abordărilor pozitiviste a fost de natură să nuanţeze imaginea idilică asupra realităţilor medievale, fenomenul a vizat categoriile instruite ale societăţii, şi acestea doar în limitele unui interes concret pentru cunoaşterea istoriei cât mai apropiate de adevăr.

Confruntările care i-au opus pe francezi germanilor, pe aceştia din urmă cehilor, pe polonezi ruşilor sau pe români maghiarilor, au determinat o investigaţie mai elaborată asupra trecutului, dar şi un mai ferm ataşament al comunităţilor etnice faţă de oameni şi fapte asumate ca valori ale patrimoniului identitar. Chiar dacă studiile medievale sunt orientate mai curând spre cunoaşterea structurilor şi fenomenelor în durată lungă, lăsând într-un plan secund factologia, manualele de istorie rămân fidele tradiţiei unei istorii constând într-o succesiune de date, războaie şi revoluţii, în care evocarea unor figuri intrate în legendă devine singurul mijloc de captare a interesului cititorilor.

Din această perspectivă, o temă precum rivalităţile care au escaladat adeseori în conflicte armate care au marcat relaţiile dintre Moldova şi Ţara Românească devine dacă nu prohibită, cel puţin greu de abordat, chiar în absenţa unei presiuni oficiale nemijlocite. Cu toată detaşarea dată de trecerea timpului, avem dificultăţi să acceptăm un trecut mai puţin idealizat, în care aceia care i-au învins pe turcii cuceritori ai Constantinopolului, pe tătari, maghiari sau polonezi, şi-au înfruntat pe câmpul de luptă şi fraţii de aceeaşi limbă şi lege, de care îi separau interesele de moment. Rivalitatea moldo-munteană nu s-a eliberat cu totul de presiunea unor intenţionalităţi politice, câtă vreme tema unei identităţi etnice moldoveneşti îşi mai găseşte adepţi în unele spaţii istoriografice.

Fondatorii istoriografiei româneşti moderne, credincioşi aspiraţiei către o istorie obiectivă, au evocat asemenea momente cu destule rezerve, căutând să le explice prin cauzalităţi externe sau prin disensiunile obişnuite între capetele încoronate ale vremii. Numeroşi autori s-au simţit tentaţi să devină ei înşişi parte în conflict, identificându-se cu unul sau altul dintre protagoniştii acestor confruntări. Propaganda comunistă a exclus aproape complet astfel de subiecte din sfera de interes a istoriei românilor. Imaginea unei lumi româneşti divizate din punct de vedere politic şi cu manifestări pluraliste distona în prea mare măsură cu ideea unei naţiuni române aflată în luptă cu marile puteri vecine şi cu exploatatorii din interior, pentru unitate şi libertate. În plus, orice contestare a puterii domneşti, cu care se căutau echivalenţe simbolice, putea da naştere la stări de spirit prea subversive într-o ambianţă totalitară.

Evul mediu românesc a fost plasat sub auspiciile conceptului de conştiinţă de neam, menit să substituie realităţile pe care istoricii occidentali le-au subsumat celui de naţiune medievală. Atunci când disputele dintre domnii români nu puteau fi evitate, ele deveneau aspecte ale luptelor dintre facţiunile boiereşti sau expresii ale unor acte de trădare. De acest din urmă tratament au beneficiat personalităţi de talia Movileştilor sau a lui Vasile Lupu.

Odată cu eliberarea de vechile clişee, în contextul cultural din anii 90, s-au manifestat şi reacţii disproporţionate, în sensul tentativelor de destructurare a tot ce s-a scris până acum, ori al restituirii unei istorii a românilor marcată de conflicte interne şi de mediocritate politică. În aceeaşi direcţie, s-a pus problema existenţei sau inexistenţei manifestărilor identitare în rândul românilor, chestiune aflată încă în dezbaterea mediilor de specialitate. Actele de frondă faţă de interpretările canonice ale trecutului nu justifică totuşi negarea unor tendinţe şi procese istorice, documentate în condiţii vitrege prin eforturile unor specialişti care n-au abdicat de la valorile spiritului critic. În ultimă analiză, protagoniştii unor episoade controversate nu sunt responsabili de faptul că semnificaţiile demersurilor lor politice şi militare au fost instrumentalizate de discursul politic contemporan.

Fără a avea pretenţia de a epuiza subiectul în aceste câteva rânduri, sunt necesare câteva clarificări ale conceptelor cu care operează istoriografia contemporană. Naţiunea medievală nu poate fi identificată cu forma clasică pe care această formă de agregare a comunităţilor umane a cunoscut-o în evul de mijloc.

Conceptul de natio a fost asumat de slexicul medieval pe filiera creştină care a asigurat transferul terminologiei latine clasice asupra noilor realităţi ale lumii născute pe ruinele vechiului orbis romanus. Vitalitatea şi în cele din urmă impunerea ca marcă a identităţii etnice în majoritatea limbilor europene s-a datorat tocmai caracterului său plurivalent, încorporând atât ideea originii familiale,, cu conţinut etnic implicit, cât şi o accepţie socială distinctă. Oamenii instruiţi ai evului mediu au dat naţiunii diverse, reflecţia pe această temă culminând în epoca dezbaterilor conciliare de la Pisa şi Konstanz şi a revoluţiei husite. Dacă magistrul Ieronim de Praga includea în cadrele natio totalitatea membrilor comunităţii, dincolo de diferenţierile sociale, prelaţii englezi şi francezi operau o distincţie majoră între naţiunile generale, definite prin originea, reală sau presupusă, din strămoşi comuni, locuirea unui teritoriu moştenit de la aceştia, relativa unitate lingvistică şi de credinţă . Originea familială, cu aspectul său etno-lingvistic implicit, era importantă pentru evul mediu. Precum Tatăl, aşa şi Fiul, era una din paradigmele spiritului acelor vremuri, cel puţin sub aspectul teoriei. Faptul avea consecinţe directe asupra destinului individual şi colectiv, coroanele şi privilegiile, libertatea şi patrimoniul, se moşteneau în virtutea descendenţei.

Expresia livrescă a acestei realităţi este dată de cronicile şi gestele medievale, care invocă în serviciul unor cauze contemporane, originea ilustră a comanditarilor sau a comunităţilor etnice aflate sub autoritatea acestora din urmă. Oricât de tentante ar fi extrapolările în relaţie cu modernitatea, trebuie precizat faptul că naţiunea medievală este doar una din formele de solidaritate care guvernau viaţa omului medieval. În afara solidarităţii etnice, acţionau în direcţia potenţării sau inhibării ei afinităţi sociale, religioase, regionale sau patrimoniale. Manifestări ale solidarităţii şi conştiinţei etnice au fost documentate în cazul majorităţii naţiunilor, iar azi puţini istorici mai contestă apartenenţa acestora la spiritul medieval . Expresii ale unor astfel de sensibilităţi au fost propuse şi în ceea ce-i priveşte pe români, fiind evidenţiată conştiinţa şi preocupările pentru propria origine, solidarităţile confesionale transfrontaliere şi de la un anumit moment, tendinţe de confederare politică.

Chiar dacă precaritatea surselor lasă muncii în arhive şansa unor noi încheieri pe această temă, o conştiinţă identitară a românilor nu a însemnat şi nu putea însemna o premisă a loialismului etatic. Inexistenţa unei similitudini între specificul identitar şi raporturile de putere este specifică şi altor naţiuni europene. Patriotismul militant ce s-a manifestat în Franţa la începutul secolului al XIV-lea nu a fost de natură să inhibe rivalitatea franco-burgundă şi războiul civil ce i-a dat expresie, tocmai în momentul în care inamicul englez triumfa asupra celor care îi refuzaseră succesiunea lui Edward al III-lea pe temeiul legii salice şi al drepturilor naţiunii franceze. Chiar istoricii sceptici cu privire la existenţa reală a naţiunii medievale recunosc în cazul ruşilor existenţa unui ataşament primar, aproape vegetativ, faţă de pământul rusesc şi credinţa rusă. Cu toate acestea, principii Moscovei şi marii duci rusificaţi ai Lituaniei s-au înfruntat în războaie pe durata câtorva secole pentru refacerea vechiului ansamblu politic al Ruricizilor. Loialităţile politice n-au alterat sentimentul patriotic al protagoniştilor, iar o dovadă în acest sens este furnizată de dramaturgia engleză elisabetană. Discursurile atribuite de Shakespeare protagoniştilor unor rebeliuni şi uzurpări sunt mult mai bogate în semnificaţii identitare decât tiradele naţionaliste contemporane.

În ceea ce priveşte realităţile româneşti, secolul al XIV-lea a însemnat naşterea a două entităţi politice, Ţara Românească şi Moldova. Geneza lor se circumscrie tipologiei generale de evoluţie a statelor medievale, centralizarea puterii şi afirmarea sa prin succesul militar, integrarea în ordinea politică şi spirituală prin consacrarea structurilor ecleziastice prin intercesia patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. Fenomene cu impact local precum transferul demografic şi instituţional de peste munţi şi mai ales constituirea etatică prin subordonarea unor poli regionali de putere, se cer a fi aprofundate în viitor. Studiile medieviste româneşti au examinat problema constituirii a două state româneşti, găsind explicaţii în condiţionările politice externe sau în dinamica economică a regiunii . Indiferent de circumstanţe, proximitatea crea ca pretutindeni în evul mediu, premisele unor relaţii conflictuale.

Chiar dacă societatea românească nu a cunoscut formele feudale clasice apusene, privilegiile sociale şi puterea politică se legitimau în raţiunea militară. Vitejii şi slujitorii munteni şi moldoveni sunt echivalenţi ai aşa-numitor bellatores, la care se referă norma medievală a societăţii tripartite. Cea mai vizibilă formă de expresie a autorităţii era capacitatea de a asigura supuşilor securitatea şi resurse . Dacă integrarea, cu ezitări iniţiale din partea puterii, în cadrele bisericii ortodoxe şi presiunile de la frontiere erau de natură să ofere o bază pentru colaborare între cele două state româneşti, existau suficiente elemente care să le aducă în conflict.

Primul şi cel mai important dintre acestea au fost înseşi relaţiile de putere. În măsura în care o domnie se consolida în plan intern, resimţea tendinţa obiectivă în a exercita un anume patronaj asupra principatului vecin. În ecuaţia internă, jucau un rol activ şi raporturile cu regatele apostolice vecine şi mai târziu cu Poarta Otomană. Primul angajament antiotoman al Ţării Româneşti sub Mircea cel Bătrân (1386-1418) a coincis cu un episod conflictual cu Ştefan I al Moldovei, care l-a susţinut pe Vlad Uzurpatorul. Alianţa dintre Mircea şi Alexandru cel Bun, privilegiată de scrisul istoric de la noi, a fost urmată de tentativa domnului moldovean de a-şi subordona Ţara Românească prin susţinerea pretendentului Alexandru Aldea, demers urmat şi de achiziţii teritoriale în zona frontierei. Proiectele de acţiune antiotomană concretizate de Iancu de Hunedoara au însemnat din punct de vedere legal şi în accepţiunea contemporanilor, integrarea principatelor extracarpatice în sfera de autoritate a regatului Ungariei şi transformarea voievozilor acestora în vasali ai Hunedoreanului . Campaniile militare care însoţeau schimbarea domnilor aveau acelaşi caracter distructiv ca orice invazie, ori astfel de episoade nu aveau darul de a câştiga simpatia celor vizaţi. Relaţiile moldo-muntene au evoluat în manieră ambivalentă chiar în condiţiile contemporaneităţii unor eroi ai cruciadei târzii, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare. Dacă ultimul a câştigat tronul cu un aport militar muntean, cele două ţări s-au aflat angajate în disputa pentru controlul cetăţii Chilia, cu importanta sa poziţie în comerţul de la Dunărea de Jos şi Marea Neagră. Implicarea Moldovei în lupta antiotomană a început la mai bine de un deceniu de la sfârşitul celei de-a doua domnii a lui Vlad Ţepeş, iar o eventuală colaborare odată cu revenirea sa pe tron în 1476 a fost compromisă de asasinarea sa. Intervenţiile lui Ştefan cel Mare în Ţara Românească, socotite azi expresii ale unui program politic înaintat, au luat forma unor expediţii violente, consemnate ca atare în cronistica vremii şi stârnind resentimentele boierimii muntene. Este cunoscută scrisoarea în care exponenţii acesteia i se adresează în termeni puţin reverenţioşi, reproşându-i încercările de a aduce pe tronul Ţării Româneşti domni nelegitimi. Rivalităţile de aceeaşi natură au implicat şi generaţiile următoare de dinaşti, războiul dintre Bogdan al III-lea al Moldovei şi Radu cel Mare al Ţării Româneşti putând fi evitat doar datorită apelului unor prelaţi la credinţa comună a celor doi principi. Nici integrarea mai strictă a statelor româneşti în ansamblul controlat de sultan nu a atenuat cu totul stările de tensiune.

Noile motivaţii şi-au aflat originea în ambiţia unor familii domnitoare de a controla ambele ţări, în actele de disidenţă ale facţiunilor boiereşti, urmate de exil în masă peste hotare, sau opţiunile diferite în ceea ce priveşte politica externă. Episodul care s-a bucurat de o amplă reflectare istoriografică a fost cel al antagonismului dintre Movileşti şi Mihai Viteazul. Protagoniştii, exponenţi ai unor facţiuni boiereşti, una captivată de modelul libertăţilor din Polonia barocă, pe care le-ar fi dorit translatate pe solul Moldovei, cealaltă interesată în contracararea presiunii otomane prin colaborarea cu Habsburgii, au propus în fapt maniere proprii de realizare a unor proiecte politice româneşti, fundamentate pe realitatea identităţii etnice a moldovenilor şi muntenilor. Concurenţa în demararea unor astfel de proiecte, complicată şi de problema boierimii de origine greacă, a dat naştere la conflictele din secolul al XVII-lea, cunoscând forma unor angajamente militare în timpul lui Matei Basarab şi Vasile Lupu.

Stările conflictuale care au opus de-a lungul secolelor medievale principatele româneşti extracarpatice sunt o parte a trecutului propriu şi merită studiate fără complexe şi prejudecăţi, ca expresii ale unor realităţi specifice şi altor naţiuni şi care, fără a pune în cauză existenţa naţiunii române medievale, ci mai curând îi adaugă faţete remarcabile.

Pietroglife, Mongolia, 1992. Fotografia autorului

Toata lumea stie ca populatiile de azi din Europa, sunt…indo-europene (pe viitor i-e). Toti cunosc faptul ca eneoliticul est-central european a fost distrus de un val de populatii nomade (bastinasii erau sedentari), razboinice (bastinasii erau pasnici), patriarhale (bastinasii erau „matriarhali” sau -mai nou- matriliniari), crescatori de animale in turme mari (bastinasii erau agricultori si crescatori de animale pe linga casa). Din simbioza bastinasi-migratori (i-e) au rezultat culturile epocii bronzului european. Dar cine sunt i-e? De unde vin? Prin ce se caracterizeaza?

Originea acestei populatii trebuie cautata in Siberia de vest. Intre Urali si depresiunea Minusinsk sau intre Urali si Kama. E posibil ca ei sa fi pendulat intr-o zona mai larga incluzind si teritoriile de la est de Urali (in imediata vecinatate) precum si teritoriile dintre Urali si Caspica. In preistorie, slavii nu erau -inca- formati. Nu au nici o legatura cu acest grup. (Sau au in aceeasi masura ca si celelalte populatii….i-e de astazi.) Lingvistii si etnografii (antropologii, in sens american) considera ca urmasii directi ai acestei populatii sunt jukaghirii.

Acest grup incepe o penetrare lenta, pasnica, in Europa. Pe la mijlocul mileniului IV i.e.n. (cam 3500). Initial asistam la foarte mici (si putine) grupuri ce se infiltreaza pina la Atlantic. Pe la nord de eneoliticul est-central european.

Primele grupuri de la noi sunt atestate M19 (mormintul 19) din necropola de la Brailita si citeva morminte din Transilvania. (Cam 2800 i.e.n., sau inceputul mileniului III i.e.n.) Este o greseala -sau era- frecventa la arheologii romani, de a data primele intruziuni Yamna cu ajutorul acestui mormint. In realitate, acesta e mai timpuriu cu 300-500 de ani. Nu stiu cui se datoreaza greseala. Probabil unui text ambiguu ce insoteste rapoartele si discutiile pe marginea mormintului citat si/sau datarea culturii Yamna. Probabil si datorita neclaritatii situatiei si a informatiilor arheologilor. Si eu am comis aceasta greseala (in primul articol stiintific, in care prezentam topoarele cu profil curbat -seria Borodino- nou descoperite in Baragan). Din fericire, bunul prieten Mihai Simon (Shimon) m-a corectat la timp. (Dumnezeu sa-l odihneasca!)

Adevarata explozie a „invaziei” se petrece putin inainte si la mijlocul mileniului III i.e.n. (2500). Spre dezamagirea semidoctilor „europo-centristi” trebuie amintit ca i-e migreaza (din vatra amintita anterior) spre toate zarile. Unii o iau spre Siberia Centrala. De pe Enisei, coboara spre Baikal si de acolo, spre Mongolia. Altii se indreapta spre Anatolia, Iran, Afganistan, Pakistan, India. Un grup afecteaza Romania si Balcanii, alt grup ajunge in Europa Occidentala (pe la nord de noi) si ultima „spita” atinge tarmurile Balticii.

Grupului ce afecteaza Occidentul european, ii raspunde un contracurent (aproximativ simultan) din directie opusa:”cultura campaniforma”. Originara din Iberia, aceasta cultura ocupa bazinul vestic al Mediteranei (european si african, in egala masura) si coasta atlantica a Europei. Se plaseaza preferential pe vaile riurilor ce se varsa in Mediterana/Atlantic si reuseste sa ajunga pina in Europa centrala.

Nu este exclus ca miscarea indo-europenilor sa antreneze si grupuri eneolitice intilnite in calea lor. Unii arheologi, considera ca periferiile culturii Cucuteni-Tripolie au cunoscut un fenomen de aculturatie. S-au transformat intr-o alta cultura si au pornit migratia spre vest. Ei fiind considerati i-e.

De acord cu ei, numai ca directiile de manifestare ale fenomenului sunt mult mai numeroase. Unele neavind nici o legatura cu ceramica de tip „C” din cultura Cucuteni-Tripolie. Avem de-a face cu un fenomen mult mai mare, la scara intercontinentala. Iar probele arheologice ce dovedesc migrarea ceramicii de tip „C”, sunt strict regionale. Nu exclud fenomenul descris. Este probat arheologic. Dar acest fenomen, nu poate fi absolutizat. Este un fenomen petrecut doar pe una din directiile de penetrare ale i-e. Si intr-un spatiu cronologic restrins.

Prin ce se recunosc i-e? (Arheologic) In primul rind, prin morminte tumulare. Elementul central este groapa mortuara -simpla-, de mari dimensiuni. Dupa depunerea corpului neinsufletit (a corpurilor) si ofrandelor, groapa se acopera cu jumatati de trunchiuri de copac, de mari dimesiuni. (Trunchiurile sunt despicate lungitudinal.) Pe acest acoperis, se depune o mare cantitate de pamint. Are o forma „tuguiata”, de mic munte, cu o inaltime variabila (azi) de la un metru -cei aplatizati-, sau mai putin, la citiva metri. E caracteristic si usor recognoscibil, mai ales in cimpie. Trunchiurile descoperite, mai probeaza si faptul ca in epoca, cimpia nu era „stepa”, „pampas”, „preerie”. Grupuri de copaci seculari o rupeau ades. Au avut grija oamenii sa faca sa dispara vegetatia lemnoasa…..Acest pamint depus de om pe mormint, se numeste „manta” (denumire data de arheologi). De cele mai multe ori, in manta apar alte inmormintari secundare. Contemporane cu mormintul principal (sacrificii rituale sau nu) sau mult mai tirzii. Cum nu prea au inventar, este greu sa le putem identifica si data. Toate scheletele descoperite poarta urme de ocru. (Si mormintul principal si cele secundare; ritualul difera: ocrul e presarat pe pamint, sub schelet, pe schelet, in jurul lui sau depus -bulgarasi- alaturi. Esential insa, e prezenta acestui element. Uneori, se foloseste -pentru aceste morminte- expresia -neacademica- „ocromani”).

In al doilea rind, prin ceramica. Primitiva, cu pasta neomogena, cu ardere neuniforma (ceea ce probeaza faptul ca e arsa in gropi deschise, nu in cuptoare), decorata prin alveolari sau incizii cu pieptenele in pasta cruda.

In sfirsit, ultimul element de recunoastere e constituit din fenomene artistice…independente: pietroglifele. Acestea apar pe toate directiile de deplasare ale i-e, mai putin in Europa. (Doar la nord sau nord-est de Delta Dunarii, se pare ca exista o astfel de reprezentare. Daca imi amintesc bine, si-n Bulgaria una.) Pentru cititorii revistei, am postat o fotografie din Mongolia, cu astfel de reprezentari scrijelate pe piatra. (V-am spus ca am multe surprize din Mongolia. Chiar daca am mers intr-o zona aparent nesemnificativa pentru istoria Romaniei, totusi…)

Mentionez ca-n Siberia si in jurul Caspicei, avem de-a face cu reprezentarea unor animale (in fapt, cerbi) iar pe directiile spre Afganistan, Pakistan, India au si reprezentari umane. Fie samani, fie oameni mascati, fie cu costume de astronauti. Interpretarile difera. Mi s-au aratat si mie astfel de reprezentari si nu stiu (sincer) cui sa dau dreptate. E greu de precizat la ce foloseau aceste pietroglife: invocarea animalului vinat? Multumirea dupa succesul vinatorii? Totem? Alte functii? In clipa in care apar siluetele umane, discutiile se complica………

Exista o problema cu aceste elemente: de ce nu apar in Europa? Personal, cred ca nu apartin i-e la origine. In expansiunea lor, acestia dau peste aceste reprezentari, pe care le vehiculeaza (ei sau grupuri insotitoare ale autorilor) pe traseele asiatice. (Pe care le controleaza.)

Indiferent de opinia mea si explicatiile originii pietroglifelor, toti specialistii leaga pietroglifele de fenomenul i-e. Tin sa multumersc domnului Victor Novojeonov, arheolog rus -locuia si lucra in Siberia; cum nu am pastrat legatura, nu mai stiu nimic de domnia sa- care se ocupa de fenomenul descris si mi-a prezentat -gratuit- harta raspindirii pietroglifelor. (Am vazut fenomenul ca „din avion”. Mai bine zis, din „satelit”.) Imi permit sa-i transmit multumiri si pe aceasta cale. Mai ales ca fenomenul pietroglifelor este putin cunoscut in Romania de specialisti (ce sa mai vorbim de publicul larg; din care, totusi, se ridica glasuri care afirma tot felul de trasnai legate de i-e.Daca ar sti cit sunt de nestiutori, ar pastra limitele unei decente minime…). Materialul de fata si fotografia, sunt inedite in peisajul publicatiilor romanesti.

Arheologii, numesc cultura care se caracterizeaza prin trasaturile de mai sus:”Yamna” („Yamnaia”). Prin sec. XVIII i.e.n., cultura Yamna se transforma in Katakombna(ia). Diferentele sunt minore. Cea mai importanta, este ca monumentele funerare (tumulii) capata o nisa laterala pentru groapa principala. In felul acesta, vechea groapa devine „camera” pentru ofrande, defunctul fiind depus in nisa. Nisa este in „surplomba”. Deasupra ei este pamint nativ. In rest, nici o diferenta. Incadrarea cronologica este facuta de piesele depuse ca ofrande sau inventarul personal.

E de semnalat ca preistoricienii care nu pot privi complexitatea fenomenelor pe care le studiaza, nu au ce cauta in bransa. In preistorie e nevoie de oameni cu o vasta cultura si cu mintea deschisa. Oameni care sa poata face conexiuni intre fenomene ce se manifesta pe un mare spatiu geografic si temporar. In alta ordine de idei, semidoctii nu au ce cauta aici. E nevoie de foarte mult timp sa poti accesa informatiile minime obligatorii. Si, mai ales, e nevoie de practica. Pina nu faci cercetare de teren si nu sapi santiere in epoca, nu poti sa te pronunti „in cunostinta de cauza”. Esti un arheolog de cabinet sau un diletant cu cunostinte istorico/arheologice. Nu in ultimul rind, contactul cu colegii din alte tari este obligatoriu. Preistoria nu se face in limitele judetului sau tarii. Daca e sa analizam fenomenul pietroglifelor, nici macar la nivel continental. (Cum in Europa sunt foarte putine repezentari de acest tip, ele nu prea apar nici in articolele de specialitate. Sau nu apareau pina la raportul meu asupra expeditiei din Mongolia. Acum, parca am dat de o raportare la fenomen…..)

P.S. Din Constanta, unde locuiesc de citiva ani, rog evetualii cititori studenti (de pretutindeni) care se apleaca asupra articolului meu, sa nu prezinte opiniile mele la examene. S-ar putea sa nu le poata argumenta -articolul este scurt, nu pot da toate informatiile- sau ca profesorul examinator sa aiba alta opinie. Nu vreau sa-mi incarc constiinta cu „boabele” studentilor ce nu stiu sa se „orienteze”. La examene, domnilor studenti, viitori colegi, prezentati doar opinia „domnului profesor”, ca sa nu aveti surprize…neplacute. Dupa aia, sunt liberi sa sustineti ce vreti. (In masura in care puteti proba afirmatiile.)

Problema se pune si pentru semidoctii care isi dau cu parerea sau dau „indicatii pretioase” specialistilor. Articolul prezent se bazeaza pe sapaturi proprii, zeci de carti si articole stiintifice (romanesti, traduse in romana si ale altor specialisti straini, in original) si o expeditie stiintifica mondiala, unde am discutat (si am vazut materiale) cu specialisti din toata lumea. Persoanele in cauza, citesc citeva sinteze, fara sa controleze masa materialelor de baza, dar au tupeul sa-si dea cu parerea. Si mai ales, pretind sa fie urmati in cercetare de catre specialisti. Dupa umila mea parere, cred ca ar trebui sa fie invers….(Dar, asta ramine intre noi.)

Vi se pare usor? Stiti cine sunt? De unde vin? Atunci, va rog sa-mi spuneti si mie.

Pina acum, am incercat (in modestul meu discurs) sa simplific la extrem tabloul general. Scopul este foarte clar: intelegerea evenimentelor ce au avut loc in epoca. Stabilirea cadrului cronologic si geografic, a citorva termeni. Abia acum putem purcede la analize de amanunt. Pentru ca spatiul egeean a fost extrem de ravasit in mileniile III si II i.e.n. (Intre indoeuropeni si dorieni).

Prima miscare importanta (de dupa indoeuropeni,sau ultimele valuri ale acestora) e semnalata de incendierea nivelului II de locuire, de la Troia. (In linii mari, 2200 i.e.n.) Cine sunt agresorii? Daca Troia era in relatii bune (nu putem afirma -fara dovezi clare- mai mult, desi se banuieste) cu populatia din bazinul Dunarii Inferioare, cine o ataca? (Va amintiti ca Troia I este fondata pe la 2800 i.e.n.). Acest foarte gros strat de arsura a fost atribuit de Schliemann -in mod eronat- Troiei homerice. (Si depozitul „L”, apartinind acestui strat -si continind superbe bijuterii de aur- a fost gresit interpretat ca tezaurul lui Priam. Cind am citit prima data nr. depozitului, nestiind ca Schliemann a numerotat depozitele descoperite cu cifre latine -deci, depozitul „50”- l-am citit cu aplomb „el”.)

Ar fi bine daca lucrurile s-ar opri doar la aceasta enigma.

Dar… in jurul anului 1700 i.e.n. (sec, XVIII), in teritoriile egeene apare alt val, care se simte pina-n Creta. Nici Anatolia nu-i ferita da modificari masive, cam in aceleasi perioade cu Creta.

Spre sfirsitul sec. XV, vin aheii. Ocupa toata Grecia si Creta. Unii considera ca acum coboara philistinii din Creta in Palestina. E de ajuns?

Nu, nu s-a terminat, pentru ca (tineti minte?) mai sosesc si dorienii („popoarele marii”) spre sfirsitul sec. XIII, inceputul sec. XII i.e.n.

Daca mai adaugam si migratiile spre si din Armenia………

Iata un tablou general foarte atragator. (Voltaire nu-l cunostea cind a decretat ca „L’Histoire n’est que le tableau des crimes et des malheurs”. Privind spatiul egean in mileniul II i.e.n., ii dam perfecta dreptate. Pentru ca toate noile valuri de populatie sunt insotite de distrugeri ale locuirilor bastinasilor.) Nu ne propunem sa vedem de ce vin valuri dupa valuri de migratori aici. Nici cine sunt si de unde vin.

Daca pentru indo-europeni si dorieni (inceputul si sfirsitul fenomenului) avem date relativ sigure, pentru celelalte valuri de populatie nu avem astfel de date. Un fenomen care dureaza cam 1000 de ani. Si care forjeaza populatiile de azi ale zonei.

Cum Peninsula Balcanica are o forma „clasica”, e usor de urmarit populatia care vine aici fie pe fatada estica, fie pe fatada vestica. Si totusi…

Miscarile amintite, nu au urme in Balcani sau la nord de Dunare. Nimeni nu are certitudinea provenientei populatiilor respective.

Mai mult, prima scriere folosita in Europa („linearul A”) nu este descifrata. Desi „linearul B”, care-l urmeaza, este descifrat cu ajutorul limbii grecesti (greaca veche, nu limba elena contemporana). Pentru prima scriere nu s-a potrivit nici o limba (veche sau noua), pornind din India ( trecind prin luwita si traca si toate limbile zonei, in general) si ajungind in Letonia.

Cred ca trebuie amintit ca efortul lui MIchael Ventris, cel ce a descifrat „linearul B” in 1952, a fost extrem de lung. A inceput in 1940. Si nu a reusit decit dupa ce a ascultat si de opiniile altror lingvisti (Alice Kober, Vladimir Georgiev, Ktisopoulos, Miss Stawell, Persson si Mylonas). Primele cuvinte descifrate au fost „ko (r) wo (s)” (baiat) si „ko (r) wa” (fata). (Prin urmare „kurva” inseamna fata, la origine. Evolutia semnificatiei este ciudata.) Revenind la eforturile lui Ventris, trebuie sa subliniem si ajutorul lui Chadwick. Se pare ca acest alfabet este datat in sec. XVI-XV i.e.n.

Prin deductie logica, „linearul A” este anterior. Nu cu mult, pentru ca multe semne din el, se regasesc in „linearul B”. Si totusi, nu poate fi descifrat…E drept, e vorba de putine tablite (cam 300), majoritatea cu un singur cuvint. Uneori monosilabic.
Totusi…

Dar, daca „linearul B” este anterior venirii aheilor (care nu schimba nimic din punct de vedere lingvistic) cine sunt cei care vorbesc greaca veche, dar nu si-au impus limba in „linearul A”? Dar cine a inventat si folosit „linearul A”? Cu alte cuvinte, grecii sunt autohtoni, sau au venit si ei? De unde? Cine locuia inaintea lor aceste meleaguri? Nu cumva, efortul de a dovedi ca pe teritoriul patriei actuale (a noastra, a altora) s-a format o cultura sau alta este ridicol? Pentru ca e posibil ca o populatie sa fi ajuns la maturitate culturala intr-un teritoriu si sa fi plecat pentru a evolua in alt teritoriu (cauze posibile multe;chiar foarte multe pentru a le prezenta fie si pe scurt). Prin urmare,pre- istoria patriei nu inseamna si pre-istoria populatiei actuale a patriei…Fara indoiala, lucrurile s-au mai temperat in ultimii 2500 de ani. Dar inainte…(Tocmai din acest motiv, afirmam la inceputul seriei de articole ca e ridicol demersul nationalist in preistorie.)

Acum, cred ca intelegeti mai bine complexitatea problemelor.

Cred ca pricepeti de ce nu putem face afirmatii hazardate. De ce tracii nu sunt peste tot, in acelasi timp, asa cum afirma unii. (Rude cu germanii, slavii, latinii…..Sigur, initial toti europenii au format un singur grup, sau citeva mici nuclee inrudite. Dar acestea -dupa ce-au sosit in Europa- s-au divizat de mii de ani si au evoluat separat, in conditii diferite si in relatii diferite cu urmatorii noi veniti din afara Europei. Unii au fost subordonati de noii veniti, altii au asimilat aceste grupuri, etc. Pentru ca-n Europa nu exista nici o „rasa pura”. Lucru dovedit deja de analizele ADN.) Iar datele oferite de arheologie, trebuiesc verificate si de alte stiinte (lingvistica, antropologie -in sens european:masuratori antropometrice, analize ADN-). In ceea ce priveste etnografia (antropologia in sens american), nu poate aduce dovezi indubitabile asupra rudeniei unor populatii. Pentru ca raspunsul comunitatilor umane in fata acelorasi probleme este -uneori- identic. (Normal, mintea umana functioneaza la fel. Indiferent de culoarea pielii sau limbajul folosit.) Si atunci, daca avem premise identice si aceleasi posibilitati de tipuri de rationament, obligatoriu vom avea posibile raspunsuri identice. Pe de alta parte, populatiile europene (cel putin in preistorie, desi eu cred ca fenomenul s-a pastrat continuu, existind si azi) au fost extrem de mobile. Au existat numeroase contacte ale acelorasi grupuri, in epoci diferite. E foarte greu sa afirmi care obicei este imprumutat, de la cine, si -mai ales- cind.

Prin urmare, tot ce se poate face este sa sapam corect (trebuie avut grija si „pe cine….sapam”) si sa publicam cu sinceritate rezultatele. Analizind pe intervale cronologice si spatiale mici, vom reusi sa umplem „petele albe” din cunoasterea trecutului.

Revenind la situatia …balcanica, putem face aprecierea ca Romania, Ungaria si Serbia detin „cheia” descifrarii trecutului. Venirea si plecarea populatiilor de aici trebuia sa lase (si a lasat) urme in aceste zone. Problema e ce facem acolo unde nu gasim urme. Fara indoiala, continua cercetarea, dar pina la noi rezultate tragem concluzii interpretind lipsa descoperirilor, sau asteptam descoperirile?

P.S. Nu vreau ca cititorii sa traga concluzia ca neg fenomenul tracic. Nu cred ca asta rezulta din prezentarile mele. Fenomenul tracic a fost extrem de important in „zorile istoriei” europene. (Hai sa spunem de la Hecateu incoace.) Dar, in acelasi timp, neg hotarit traco- MANIA si impingerea fenomenului tracic in eneolitic sau epoca bronzului.(In pre-istorie.) In general, afirmatiile trebuiesc sustinute cu dovezi materiale indubitabile, nu cu „asa a zis” unul sau altul, sau dovezi…”etnografice”. (Doar nu ati uitat proverbul romanesc „Cite bordeie, atitea obiceie!”….Oare ce semnificatie o avea proverbul asta?)